PREJUDECĂȚILE ȘI RĂDĂCINILE LOR.

PREJUDECĂȚILE ȘI RĂDĂCINILE LOR

     Prejudecățile pot avea mai multe cauze. Totuşi, două motive, pentru care există dovezi clare, sunt: 1) dorinţa de a găsi un ţap ispăşitor şi 2) resentimentele generate de un îndelungat trecut de nedreptăţi.

     De exemplu, când se întâmplă un dezastru, oamenii caută, de obicei, un vinovat. Când oameni importanţi exprimă de repetate ori o acuzaţie împotriva unui grup minoritar, aceasta ajunge să fie acceptată de opinia publică. Şi aşa se nasc prejudecăţile! Iată un exemplu banal în acest sens: Când economia ţărilor occidentale ajunge în declin, adesea învinovăţiţi pentru şomaj sunt muncitorii imigranţi — chiar dacă, de cele mai multe ori, ei acceptă munci pe care majoritatea localnicilor le refuză.

     Dar nu toate prejudecăţile iau naştere din dorinţa de a găsi un ţap ispăşitor. Ele pot fi adânc înrădăcinate în istorie. „Nu exagerăm deloc când afirmăm că din comerţul cu sclavi s-a născut conceptul de rasism şi dispreţul cultural faţă de negri“, se spune într-un raport UNESCO privind rasismul. Negustorii de sclavi au încercat să-şi justifice ruşinosul comerţ cu fiinţe umane pretinzând că africanii erau o rasă inferioară. Aceste prejudecăţi nefondate, care mai târziu au fost aplicate şi altor populaţii colonizate, nu au dispărut încă.

    În toată lumea, un trecut al oprimării şi al nedreptăţilor alimentează prejudecăţile de azi. Animozităţile din Irlanda dintre catolici şi protestanţi îşi au începutul în secolul alXVI-lea, când regii Angliei i-au persecutat şi exilat pe catolici. Atrocităţile comise de aşa-zişii creştini în timpul cruciadelor încă mai stârnesc sentimente negative puternice în musulmanii din Orientul Mijlociu. În Balcani, ostilităţile dintre sârbi şi croaţi au fost agravate de masacrarea civililor în timpul celui de-al doilea războimondial. Aşa cum arată exemplele menţionate până acum, un trecut al duşmăniei dintre două grupări poate adânci prejudecăţile.

Alimentând ignoranţa:

    Un copil mic nu are prejudecăţi. Dimpotrivă, cercetătorii au observat că adesea un copil vrea să se joace cu copii de altă rasă. Însă, s-ar putea ca pe la vârsta de 10–11 ani, copilul să îi respingă pe cei de altă rasă, religie sau din alt trib. Pe parcursul anilor în care îşi formează caracterul, copilul îşi însuşeşte mai multe puncte de vedere, la care nu renunţă poate niciodată.

    Dar cum sunt învăţate aceste lucruri? Copilul prinde atitudinile negative - prin ceea ce aude sau vede - mai întâi de la părinţi, iar apoi de la prieteni sau profesori. Mai târziu, vecinii, ziarele, radioul ori televiziunea îl influenţează în continuare. Deşi, probabil, el nu ştie prea multe lucruri — poate chiar nimic — despre grupurile de persoane pe care nu le agreează, când devine adult şi-a făcut deja o părere despre ele considerându-le inferioare, nişte persoane în care nu poate avea încredere. Poate ajunge chiar să le urască.

   Odată cu dezvoltarea turismului şi a comerţului, în multe ţări este mai uşor să se intre în contact cu oameni de altă cultură sau din alte grupuri etnice. Totuşi, cel care are prejudecăţi puternice ţine, de obicei, cu tărie la ideile lui preconcepute. El continuă, probabil, să-i claseze într-un tipar pe mii, ba chiar pe milioane de oameni considerând că toţi au anumite trăsături rele. Orice experienţă negativă, chiar dacă e vorba de o singură persoană din acel grup, nu face decât să-i întărească prejudecăţile. În schimb, experienţele plăcute nu sunt de obicei luate în seamă, fiind considerate excepţii de la regulă.

Eliberarea de prejudecăţi:

   Deşi practic majoritatea oamenilor condamnă prejudecăţile, puţini sunt cei care scapă de ele. De fapt, mulţi dintre cei cu prejudecăţi adânc înrădăcinate nici nu vor să admită că au prejudecăţi. Alţii spun că nu contează dacă au sau nu prejudecăţi, atâta vreme cât le ţin pentru ei. Totuşi, acest lucru contează, deoarece ele îi rănesc pe oameni şi îi dezbină. Dacă prejudecata e copilul ignoranţei, atunci ura e, de obicei, nepotul ei. Iată ce a afirmat scriitorul Charles Caleb Colton (1780?-1832): „Urâm unii oameni pentru că nu-i cunoaştem; şi nu vom ajunge să-i cunoaştem pentru că-i urâm“. Cu toate acestea, dacă am învăţat să avem prejudecăţi, înseamnă că ne putem şi dezvăţa de ele. Cum anume?

Religia - O forţă care promovează toleranţa sau prejudecăţile?

   În cartea sa The Nature of Prejudice, Gordon Allport a afirmat că, „în general, membrii Bisericii par să aibă mai multe prejudecăţi decât ceilalţi din afară“. Acest fapt nu trebuie să ne surprindă deloc, întrucât religia a fost adesea cauza prejudecăţilor, nicidecum o soluţie la ele. De exemplu, secole la rând, clerul a incitat la antisemitism. Potrivit lucrării A History of Christianity, Hitler a spus odată: „În ce-i priveşte pe evrei, nu fac decât să urmez aceeaşi politică pe care Biserica Catolică o susţine de 1 500 de ani“.

   În timpul atrocităţilor din Balcani, se pare că învăţăturile ortodocşilor şi ale catolicilor n-au reuşit să promoveze toleranţa şi respectul faţă de vecinii care aparţineau unei alte religii.

   În mod similar, în Rwanda, membrii bisericilor s-au măcelărit între ei. Ziarul National Catholic Reporter a arătat că luptele din această ţară au reprezentat „un adevărat genocid de care, din nefericire, chiar şi catolicii sunt răspunzători“.

  Biserica Catolică a recunoscut trecutul ei caracterizat prin intoleranţă. În anul 2000, cu ocazia unei liturghii publice ţinute la Roma, papa Ioan Paul al II-lea a cerut iertare pentru „abaterile din trecut“. În timpul acelei slujbe s-au menţionat în mod concret acte de „intoleranţă religioasă şi de nedreptate comise împotriva evreilor, femeilor, populaţiilor locale, imigranţilor, săracilor şi nenăscuţilor“

* Ca o concluzie la cele expuse - cred sincer că, societatea umană nu se poate elibera de prejudecăți. Recenta criză economică mondială le-a pus și mai abitir în evidență!