CREȘTINISMUL TIMPURIU ȘI ZEII IMPERIULUI ROMAN.

CREȘTINISMUL TIMPURIU ȘI ZEII IMPERIULUI ROMAN

        Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei, i-a scris împăratului roman Traian: „Cu aceia care mi-au fost denunţaţi drept creştini am procedat în felul următor. I-am întrebat pe ei dacă sunt creştini. Pe cei care recunoşteau, i-am întrebat a doua şi a treia oară, ameninţându-i cu moartea: pe aceia care rămâneau statornici în afirmaţiile lor i-am trimis la moarte“. Alţii însă îşi renegau credinţa blestemându-l pe Hristos şi închinându-se la statuia împăratului şi la unele reprezentări ale zeilor aduse de guvernator în sala de judecată. Despre aceştia, Pliniu a scris: „Am socotit că pot să le dau drumul“.

           Primii creştini au fost persecutaţi pentru că au refuzat să se închine împăratului sau unor reprezentări ale zeilor. Ce se poate spune despre celelalte religii din Imperiu? Ce zei erau veneraţi şi cum îi considerau romanii? De ce au fost persecutaţi creştinii pentru refuzul lor de a le aduce ofrande zeilor romani? 

Religiile din Imperiul Roman:

           Diversitatea zeităţilor Imperiului era la fel de mare ca diversitatea lingvistică şi culturală. Oricât de ciudat ar fi părut iudaismul în ochii romanilor, ei îl considerau religio licita, adică religie recunoscută şi protejată de lege. De două ori pe zi, la templul din Ierusalim erau jertfiţi doi miei şi un taur pentru Cezar şi pentru gloria împărăției romane. Pe romani nu-i interesa dacă jertfele aduse de iudei erau pentru îmbunarea unuia sau a mai multor zei, ci faptul că ele reprezentau un act de loialitate faţă de Roma.

          În religiile locale predominau diferite forme de păgânism. Mitologia greacă fusese acceptată pe scară largă, iar divinaţia era o practică obişnuită. Aşa-numitele religii de mistere, provenite din Orient, promiteau nemurirea, revelaţia nemijlocită şi apropierea de zei prin intermediul unor ritualuri mistice. Aceste religii s-au răspândit în tot Imperiul. În primele secole ale erei noastre erau bine cunoscute cultul zeului egiptean Serapis şi al zeiţei Isis, cultul lui Atargatis, zeiţa-peşte siriană, şi cultul lui Mithra, zeul-soare persan.

          Cartea Faptele Apostolilor descrie atmosfera impregnată de păgânism din timpul primilor creştini. De exemplu, proconsulul roman al Ciprului avea în slujba sa un vrăjitor iudeu (Fap. 13:6, 7). Locuitorii din Listra au crezut că Pavel şi Barnaba erau Hermes şi Zeus, doi zei ai grecilor (Fap. 14:11–13). În Filipi, lui Pavel i-a ieşit înainte o servitoare care practica divinaţia (Fap. 16:16–18). În Atena, el a remarcat că oamenii de acolo „erau mai devotaţi zeităţilor decât alţii”. De asemenea, a văzut un altar pe care scria: „Unui Dumnezeu necunoscut“ (Fap. 17:22, 23). Locuitorii din Efes se închinau la Artemis (Fap. 19,1, 23,24, 34). În timp ce se afla pe insula Malta, Pavel a fost muşcat de un şarpe veninos. Când oamenii au văzut că nu i s-a întâmplat nimic, au spus despre el că era un zeu (Fap. 28:3–6). Într-un astfel de mediu, creştinii trebuiau să fie vigilenţi şi să respingă influenţele care le-ar fi putut păta închinarea curată.

Religia romanilor:

           Odată cu expansiunea Imperiului, romanii acceptau noile zeităţi pe care le întâlneau, considerând că erau propriii zei, dar sub alte forme. În loc să elimine religiile străine, romanii le acceptau şi le adoptau. Astfel, sistemul religios roman a ajuns să fie la fel de variat ca populaţia Imperiului. În mentalitatea romanilor, devoţiunea exclusivă nu era obligatorie, întrucât oamenii puteau să se închine la mai mulţi zei.

             În religia autohtonă, divinitatea supremă era Jupiter, supranumit Optimus Maximus, adică „cel mai bun şi cel mai mare“. Se credea că îşi manifesta puterea prin vânt, ploaie, fulger şi tunet. Iunona, sora şi soţia sa, era asociată cu luna şi era considerată protectoarea femeilor, supraveghind toate aspectele vieţii lor. Minerva, fiica Iunonei, era zeiţa meşteşugurilor, a meseriilor, a artelor şi a războiului.

            Panteonul roman părea nesfârşit. Larii şi Penaţii erau zeii protectori ai familiei. Vesta era zeiţa focului din vatră. Ianus, înfăţişat cu două feţe opuse, era zeul tuturor începuturilor. Fiecare meserie avea câte o divinitate protectoare. Romanii aveau zeităţi chiar şi pentru unele noţiuni. Pax era zeiţa păcii, Salus, a sănătăţii, Pudicitia, a modestiei şi a castităţii, Fides, a fidelităţii, Voluptas, a plăcerii, iar Virtus era zeul curajului. Romanii credeau că fiecare aspect din viaţa publică şi privată era supus voinţei zeilor. Astfel, ei credeau că, pentru a avea succes într-o activitate, trebuiau să îmbuneze un anumit zeu prin jertfe, sărbători şi rugăciuni ritualice.

          O modalitate prin care romanii încercau să afle voinţa zeilor era căutarea de semne prevestitoare, mai ales prin examinarea măruntaielor animalelor sacrificate. Ei credeau că starea şi aspectul acestor organe indicau fie aprobarea, fie dezaprobarea zeilor în legătură cu o anumită acţiune ce urma să fie întreprinsă.

          Spre sfârşitul secolului al II-lea d.H., romanii ajunseseră să-i asocieze pe zeii lor principali cu cei din panteonul grecesc, de exemplu, pe Jupiter cu Zeus, iar pe Iunona cu Hera. Romanii adoptaseră şi miturile greceşti, care nu-i înfăţişau deloc într-o lumină favorabilă pe zei, ci îi descriau cu defecte şi limite pur omeneşti. De pildă, Zeus era prezentat ca un violator, care întreţinea relaţii sexuale cu muritori şi cu presupuşi nemuritori. Aceste aventuri neruşinate ale zeilor, deseori aclamate frenetic în amfiteatrele antice, îi făceau pe oameni să creadă că puteau da frâu liber celor mai josnice porniri.

          Se pare că puţini oameni instruiţi înţelegeau legendele în sens literal. Unii le considerau alegorii. Această atitudine explică celebra întrebare a lui Ponţiu Pilat: „Ce este adevărul?“ (Ioan 18:38). Potrivit unei lucrări de referinţă, această întrebare exprima „mentalitatea omului cultivat, conform căreia încercarea de a stabili adevărul absolut în orice aspect este sortită eşecului“ (The Beginnings of Christianity, de George P. Fisher).

Cultul împăratului:

          Odată cu domnia lui Augustus (27 î.H.-14 d.H.) a luat naştere cultul împăratului. Îndeosebi în provinciile din estul Imperiului, unde se vorbea greaca, mulţi oameni îi erau sincer recunoscători lui Augustus, care adusese pacea şi prosperitatea după o lungă perioadă de război. Ei îşi doreau protecţie durabilă din partea unei autorităţi vizibile, care să învingă deosebirile religioase, să promoveze patriotismul şi să unească lumea sub domnia „salvatorului“ ei. Astfel, împăratul a ajuns să fie considerat zeu.

        Deşi Augustus nu le-a permis supuşilor să-l numească zeu, el a impus venerarea zeiţei Roma, personificarea cetăţii cu acelaşi nume. Augustus a fost zeificat post-mortem. Astfel, sentimentul religios şi patriotismul celor din provincii erau îndreptate spre centrul Imperiului şi spre conducătorii acestuia. Noul cult al împăratului, care s-a răspândit cu rapiditate în toate provinciile, a devenit o formă de exprimare a respectului şi a loialităţii faţă de stat.

         Domiţian a fost primul împărat roman care a pretins să fie zeificat. Pe atunci, romanii făceau deja deosebire între iudei şi creştini şi se împotriveau creştinismului, pe care îl considerau o religie nouă. Se pare că, în timpul domniei lui Domiţian (81–96 e.n.), apostolul Ioan a fost exilat pe insula Patmos pentru că „depusese mărturie despre Iisus” (Apoc. 1:9).

         Cartea Apocalipsa, scrisă de Ioan în timp ce era exilat, îl menţionează pe Antipa, un creştin ucis în Pergam, un centru important al cultului împăratului (Apoc. 2:12, 13). Probabil că, în acea perioadă, autorităţile imperiale au început să le ceară creştinilor să îndeplinească ritualuri specifice religiei de stat. Oricum ar fi stat lucrurile, cert este că, în jurul anului 112 d.H., Pliniu le-a cerut creştinilor din Bitinia să îndeplinească astfel de ritualuri, după cum se arată în scrisoarea de la începutul articolului.

         Traian l-a lăudat pe Pliniu pentru modul în care soluţionase cazurile aduse înaintea lui şi a ordonat executarea creştinilor care refuzau să se închine zeilor romani. Traian a scris: „Acela care tăgăduieşte că este creştin şi face dovada manifestă a acestui lucru prin fapte, adică aducând jertfe zeilor noştri, să fie iertat pentru că se căieşte, chiar dacă în trecut a fost bănuit“.

            Pentru romani era de neconceput ca o religie să pretindă devoţiune exclusivă de la susţinătorii ei. Şi, din moment ce zeii lor nu cereau o asemenea devoţiune, de ce ar fi cerut-o Dumnezeul creştinilor? Închinarea la zeităţile statului era considerată o formă de recunoaştere a sistemului politic. De aceea, refuzul de a le acorda închinare însemna trădare. Însă, aşa cum a constatat şi Pliniu, nu exista nicio modalitate de a-i constrânge pe majoritatea creştinilor să se închine la zeităţi. Pentru ei, un astfel de gest ar fi însemnat infidelitate Dumnezeu. De aceea, mulţi creştini au preferat să moară decât să practice cultul împăratului.

            De ce ar trebui să ne intereseze toate acestea? Poate fie și numai pentru a observa contrastul imens între creștinii din primele veacuri și pretinșii continuatori ai lui Hristos din zilele noastre, gata oricând să colaboreze cu autoritățile corupte ale statului, numai pentru aș atinge scopuri personale, mult prea pământești!