CARTAGINA - ORAȘUL CARE APROAPE A RĂSTURNAT ROMA!

CARTAGINA - ORAȘUL CARE APROAPE A RĂSTURNAT ROMA!

          Pe coasta de nord a Africii, la periferia oraşului Tunis, capitala Tunisiei, zac ruinele anticului oraş Cartagina. Turiştilor li se iartă neglijenţa de a nu le observa, întrucât nu e mare lucru de văzut. Totuşi, aici se află vestigiile unuia dintre cele mai mari oraşe ale Antichităţii, oraş care a fost la un pas de a învinge măreaţa Romă. Potrivit istoricului roman Titus Livius, „această luptă dată între două dintre cele mai bogate oraşe ale lumii a ţinut în suspans regi şi popoare“, miza fiind nici mai mult nici mai puţin decât stăpânirea lumii.

Întemeierea oraşului:

            În mileniul al doilea î.H., fenicienii ocupau doar o fâşie îngustă de pământ de-a lungul coastei mediteraneene care se întindea la nord şi la sud de locul unde se află Libanul de azi. Navigatori iscusiţi, ei şi-au îndreptat atenţia spre Apus, fiind în căutare de aur, argint, fier, cositor şi plumb, în schimbul cărora dădeau lemn (cum ar fi renumitul cedru din Liban), ţesături vopsite în roşu-purpuriu, parfumuri, vinuri, mirodenii şi alte articole manufacturiere.

            În drumul lor spre Apus, fenicienii au întemeiat aşezări de-a lungul coastei Africii, a Siciliei, a Sardiniei şi a celei din sudul Spaniei - probabil în oraşul biblic Tarsis. Se spune că oraşul Cartagina a fost fondat în anul 814 î.H., cu circa 60 de ani înaintea rivalei lui, Roma. Serge Lancel, specialist în istoria antică a Africii de nord, a spus: „Întemeierea Cartaginei, pe la sfârşitul secolului al IX-lea î.H., a constituit sute de ani un factor hotărâtor în destinul politic şi cultural al regiunii de vest a bazinului mediteranean“.

Zorii unui imperiu:

          Cartagina a început să clădească un imperiu pe o peninsulă asemănătoare „unei ancore uriaşe aruncate în mare“, după cum a numit-o istoricul François Decret. Clădită pe temelia lăsată de străbunii ei fenicieni, Cartagina şi-a dezvoltat reţeaua comercială - care viza în primul rând importul de metale - creând un trust uriaş al cărui monopol era susţinut prin puternica sa flotă şi prin trupele de mercenari.

           Nefiind niciodată mulţumiţi cu succesele obţinute, cartaginezii erau în permanenţă în căutare de noi pieţe. Se crede că, în jurul anului 480 î.H., navigatorul Himilco a debarcat în Cornwall (Marea Britanie), zonă bogată în cositor. După circa 30 de ani, se pare că Hannon, un membru al uneia dintre familiile proeminente ale Cartaginei, a condus o expediţie pornind cu 60 de corăbii, pe care erau îmbarcaţi 30 000 de bărbaţi şi femei, pentru a forma noi colonii. Trecând prin strâmtoarea Gibraltar şi navigând spre coasta Africii, Hannon a ajuns, după cât se pare, în golful Guineea şi chiar pe ţărmurile Camerunului.

           Graţie spiritului întreprinzător şi spiritului comercial ce-i caracteriza pe locuitorii ei, Cartagina a devenit, după toate probabilităţile, cel mai bogat oraş din lumea antică. „La începutul secolului al III-lea î.H., datorită cunoştinţelor practice de ordin tehnic ale cartaginezilor, precum şi datorită flotei şi poziţiei strategice din punct de vedere comercial a oraşului, acesta a ajuns pe primul loc“, se spune în cartea„ Carthage”. Despre cartaginezi, istoricul grec Appian a declarat: „În putere îi egalau pe greci; în bogăţie, pe persani“.

Influenţe baalice:

          Deşi răspândiţi în toată regiunea de vest a Mării Mediterane, fenicienii erau uniţi prin credinţele lor religioase. Cartaginezii au moştenit religia canaanită de la strămoşii lor fenicieni. Secole la rând, Cartagina a trimis în fiecare an o solie la Tir pentru a aduce jertfe la templul lui Melqart. Zeităţile cele mai importante erau cuplul divin Baal Hammon, adică „Domnul Alămarilor“, şi Tanith, identificată cu Astarte.

        Aspectul cel mai infam al religiei cartagineze era sacrificarea copiilor. Diodorus Siculus a consemnat că, în 310 î.H., în timpul unui atac împotriva oraşului, cartaginezii au sacrificat peste 200 de copii de viţă nobilă, pentru a-l îmbuna pe zeul Baal Hammon. În „The Encyclopedia of Religion” se spune: „Oferirea unui copil nevinovat ca victimă-substitut era un act suprem de împăcare, prin aceasta urmărindu-se, după cât se pare, să se asigure bunăstarea familiei şi a comunităţii“.

          În 1921, arheologii au descoperit ceea ce a ajuns să fie numit drept Tofet, după termenul biblic folosit în 2 Împăraţi 23:10 şi Ieremia 7:31. Săpăturile au scos la iveală numeroase urne aşezate în straturi, care conţineau cenuşa unor animale (folosite ca jertfe-substitut) şi a unor copii mici, îngropate sub pietre funerare cu inscripţii votive. Potrivit estimărilor, la Tofet se găsesc rămăşiţele a peste 20 000 de copii, care au fost sacrificaţi într-o perioadă de numai 200 de ani. Unii revizionişti din zilele noastre au afirmat că Tofetul a fost pur şi simplu cimitirul copiilor născuţi morţi sau care au murit la o vârstă prea fragedă pentru a fi înmormântaţi în necropolă. Totuşi, aşa cum a remarcat Lancel, ale cărui cuvinte au fost citate mai înainte, „realitatea sacrificiilor umane la cartaginezi nu poate fi sub nici o formă negată“.

Lupta pentru supremaţie:

          Odată cu declinul Tirului în secolul al VI-lea î.H., Cartagina a preluat sceptrul de conducătoare a fenicienilor din Apus. Totuşi, ascensiunea Cartaginei nu a fost văzută cu ochi buni. Negustorii punici şi greci îşi disputau de mult controlul asupra mărilor, astfel că, în jurul anului 550 î.H., a izbucnit un război. În 535 î.H., cartaginezii, ajutaţi de aliaţii lor etrusci, i-au alungat pe greci de pe insula Corsica şi au preluat controlul asupra Sardiniei. Prin urmare, conflictul dintre Cartagina şi Grecia privind controlul asupra Siciliei - o insulă de importanţă strategică - a devenit şi mai violent.

         În tot acest timp, Roma începea să-şi facă simţită puterea. Tratatele încheiate între Cartagina şi Roma garantau drepturile comerciale ale Cartaginei şi scoteau Sicilia în afara sferei de control a Romei. Totuşi, întrucât Roma deţinea controlul asupra peninsulei italice, influenţa tot mai mare a Cartaginei la graniţele Italiei a fost văzută ca o ameninţare. Polibiu, istoric grec din secolul al II-lea î.H., a spus: „Romanii au văzut că vecinii lor cartaginezi puseseră stăpânire nu numai pe Africa, ci şi pe mari regiuni din Spania şi că erau stăpânii tuturor insulelor din Marea Sardiniană şi din Marea Tireniană. Dacă ar fi pus stăpânire pe Sicilia, ar fi devenit cei mai supărători şi mai periculoşi vecini, pentru că ar fi încercuit Italia şi ar fi ameninţat ţara din toate părţile“. Anumite facţiuni din Senatul Roman, motivate de interese comerciale, exercitau presiuni pentru o intervenţie în Sicilia.

Războaiele punice:

         În 264 î.H., o criză care a izbucnit în Sicilia le-a dat romanilor un pretext pentru a interveni în zonă. Încălcând un acord, Roma a trimis un detaşament de soldaţi, declanşând ceea ce s-a numit primul război punic. Acest conflict, în care s-au dat unele dintre cele mai mari bătălii navale din Antichitate, a ţinut peste 20 de ani. În cele din urmă, în 241 î.H., cartaginezii au fost înfrânţi şi constrânşi să renunţe la Sicilia. Totodată, Roma a smuls Corsica şi Sardinia din mâinile cartaginezilor.

          Pentru a compensa aceste pierderi, Hamilcar Barcas, un general cartaginez, a început să refacă puterea Cartaginei construind un imperiu în Spania. Pe coasta de sud-est a Spaniei a fost ridicată o „nouă Cartagină“ - Cartagena -, iar, în câţiva ani, bogăţiile miniere ale Spaniei au umplut din nou vistieria Cartaginei. În mod inevitabil, această înflorire a Cartaginei a dus la conflicte cu Roma, iar, în 218 î.H., războiul a izbucnit din nou, - al doilea război punic.

       În fruntea armatei cartagineze se afla unul dintre fiii lui Hamilcar, Hannibal, al cărui nume înseamnă „Favorizat de Baal“. Părăsind Cartagena în mai 218 î.H., el a pornit într-un lung şi renumit marş prin Spania şi Galia, traversând Alpii cu armata sa de africani şi spanioli, precum şi cu circa 40 de elefanţi. Luaţi prin surprindere, romanii au suferit înfrângeri cumplite. La 2 august 216 î.H, la bătălia de la Cannae - „una dintre cele mai mari nenorociri pe care le-a suferit vreodată armata romană“ -, Hannibal a distrus o armată romană de două ori mai mare decât a lui, ucigând circa 70 000 de duşmani, în timp ce el a pierdut doar 6 000 de oameni.

       Roma era aproape cucerită! Dar, refuzând să se dea bătuţi, romanii i-au hărţuit pe soldaţii lui Hannibal într-un război de uzură, care a durat 13 ani. Când Roma a trimis o armată în Africa, Cartagina a fost abandonată de aliaţii ei şi a fost înfrântă în Spania şi Sicilia. Astfel, a fost forţată să-l cheme înapoi pe Hannibal. Anul următor, în 202 î.H., generalul roman Scipio Africanul a înfrânt armata lui Hannibal la Zama, aflată în sud-vestul Cartaginei. Oraşului punic, forţat să cedeze flota, i se ia independenţa militară şi i se impune să plătească în decurs de 50 de ani o uriaşă sumă, ca despăgubire de război. Cât despre Hannibal, el a fugit mai târziu în exil, iar prin 183 î.H. s-a sinucis.

„Delenda est Carthago!“:

      Pacea a însemnat o nouă perioadă de prosperitate pentru Cartagina, care s-a oferit chiar să plătească pagubele de război în numai 10 ani. Capacitatea ei de refacere şi reformele politice au fost considerate de implacabilii săi duşmani drept extrem de periculoase. Timp de aproape doi ani, chiar până în momentul morţii sale, omul de stat Cato, aflat la o vârstă înaintată, îşi încheia toate discursurile ţinute în faţa Senatului cu sloganul: „Delenda est Carthago!“, însemnând „Cartagina trebuie distrusă!“.

          În cele din urmă, în 150 î.H., o pretinsă încălcare a unui tratat i-a oferit Romei pretextul de care avea nevoie. S-a declarat război, descris drept „un război de exterminare“ - al treilea război punic. Timp de trei ani, romanii au asediat fortificaţiile oraşului, a căror lungime era de 30 de kilometri, unele dintre ele având o înălţime de peste 12 metri. În cele din urmă, în 146 î.H. s-a reuşit să se facă o breşă. Trupele romane, înaintând pe străzile înguste printr-o ploaie de proiectile, s-au angajat într-o sălbatică luptă corp la corp. Ca o înfiorătoare confirmare a consemnărilor antice, arheologii au găsit oseminte umane sub blocuri de piatră.

         După şase zile de coşmar, circa 50 000 de cetăţeni înfometaţi, care se ascunseseră în Byrsa, - o citadelă fortificată aflată pe vârful unui deal -, s-au predat. Alţii, refuzând să fie ucişi ori făcuţi sclavi, s-au închis în templul lui Eshmun şi l-au incendiat. Romanii au dat foc la tot ce a mai rămas din oraş, Cartagina fiind ştearsă de pe faţa pământului şi blestemată în mod ceremonial, nepermiţându-se să mai fie locuită de cineva.

        Astfel, în decurs de 120 de ani, Roma a spulberat idealurile imperialiste ale Cartaginei. Istoricul Arnold Toynbee a afirmat: „Adevărata problemă ridicată de războiul hannibalic a fost dacă următorul stat universal elen avea să ia forma Imperiului Cartaginez sau a Imperiului Roman“. „Dacă Hannibal ar fi câştigat“, se afirmă în „ Encyclopædia Universalis”, „cu siguranţă ar fi fondat un imperiu universal asemănător celui fondat de Alexandru“. Războaiele punice au marcat debutul imperialismului roman, care în final a ajuns să stăpânească întreaga lume.

„Roma africană“:

        Cartagina cunoscuse o distrugere ce părea irevocabilă. Totuşi, la numai un secol, Julius Caesar a decis să înfiinţeze acolo o colonie. În onoarea lui, ea a primit numele Colonia Julia Carthago. Constructorii romani, înlăturând, după cât se pare, 100 000 de metri cubi de pământ, au nivelat vârful Byrsei pentru a forma o platformă uriaşă şi pentru a şterge orice urmă a trecutului. Pe acest loc au fost ridicate temple şi clădiri publice bogat ornamentate. Odată cu trecerea timpului, Cartagina a devenit unul dintre cele mai opulente oraşe ale lumii romane, al doilea oraş ca mărime din Apus, după Roma. Pentru a satisface cererile celor 300 000 de locuitori ai ei au fost construite un teatru, un amfiteatru, terme uriaşe, un apeduct lung de 132 de kilometri şi un circ, cu o capacitate de 60 000 de locuri.

        Creştinismul a ajuns în Cartagina pe la jumătatea secolului al II-lea d.H., cunoscând o creştere rapidă. Tertulian, renumitul teolog şi apologet, s-a născut în Cartagina în jurul anului 155 d.H.. Datorită scrierilor sale, latina a devenit limba oficială a Bisericii de Apus. Ciprian, episcop de Cartagina din secolul al III-lea, cel care a pus bazele unui sistem clerical format din şapte trepte ierarhice, a fost martirizat în acest oraş în anul 258. Augustin (354-430 ), originar şi el din nordul Africii, a fost considerat cel mai mare gânditor al lumii creştine antice. El a avut un rol primordial în fuziunea doctrinei bisericii cu filozofia greacă. Influenţa bisericii din nordul Africii a fost atât de mare, încât un preot a declarat: „O, tu, Africa, promovezi cauza credinţei noastre cu cea mai mare ardoare. Ceea ce decizi tu este aprobat de Roma şi respectat de stăpânii pământului“.

      Cu toate acestea, zilele Cartaginei erau numărate. Încă o dată, destinul ei depindea în mod inextricabil de cel al Romei. Când a început declinul Imperiului Roman a început şi declinul Cartaginei. În 439, oraşul a fost capturat şi prădat de vandali. Cucerirea oraşului de către Bizanţ un secol mai târziu a amânat puţin distrugerea lui. Totuşi Cartagina nu a putut să reziste arabilor, care au distrus totul în calea lor când au invadat nordul Africii. În 698, oraşul a fost cucerit, iar pietrele lui au fost folosite la construirea oraşului Tunis. În secolele ce au urmat, marmura şi granitul care împodobiseră odinioară oraşul roman au fost luate ca pradă şi exportate, fiind folosite la construirea catedralelor din Genova şi Pisa (Italia) şi, după cât se pare, chiar a celei din Canterbury (Anglia). Din unul dintre cele mai bogate şi mai puternice oraşe ale Antichităţii, dintr-un imperiu care aproape că a guvernat lumea, Cartagina a ajuns în final un morman de dărâmături care nu mai evocă nimic din gloria-i de odinioară.

Notă:  Numele „fenician“ provine din termenul grecesc phoinix, care înseamnă „roşu-purpuriu“ şi, de asemenea, „palmier“. De aici provine cuvântul latinesc poenus, din care s-a format adjectivul „punic“, însemnând „cartaginez“.