IMPERIUL ROMAN - PUTEREA MONDIALĂ DIN VREMEA LUI IISUS.

IMPERIUL ROMAN - PUTEREA MONDIALĂ DIN VREMEA LUI IISUS

        Imperiul Roman se afla la în plină putere pe vremea când a luat naştere Creştinismul. O mai bună cunoştinţă despre Roma Antică ne va ajuta să înţelegem împrejurările în care a predicat Iisus precum şi condiţiile care domneau în lumea cunoscută atunci când primii săi discipoli au răspândit creştinismul.

      Roma îşi exercita dominaţia pe timpul când s-a născut Iisus şi când au predicat apostolii săi. Puterea mondială precedentă, Grecia *, lăsase o limbă internaţională - greaca comună sau koiné - care avea să permită religiei creştine să fie răspândită în această parte a lumii. La rândul său, Roma a pregătit condiţiile şi căile de comunicaţie care aveau să uşureze răspândirea rapidă a adevărului creştin.

        Roma, un mic oraş din Latium, Italia, avea să devină centrul celui mai mare imperiu mondial al Antichităţii. Ea a început prin a-şi extinde dominaţia asupra Peninsulei Italice. Apoi Roma a învins puternica Cartagină, situată pe coasta nordică a Africii. Au urmat Spania, Macedonia şi Grecia care au ajuns sub stăpânirea sa. În anul 63 î.H. Roma a cucerit Ierusalimul, iar în anul 30 î.H. a transformat Egiptul în provincie romană. La apogeul său, acest puternic imperiu se întindea din Britania (cum se numea Anglia pe atunci) până în Egipt şi din Portugalia până în Mesopotamia, unde se afla ţinutul anticului Babilon. Roma înconjurase complet Mediterana căreia îi dăduse numele Mare Nostrum (Marea noastră).

       Mai pot fi admirate şi astăzi numeroase vestigii ale acestui vast imperiu: zidul lui Hadrian, în Anglia; magnificul apeduct din Segovia, în Spania; teatrul roman din Orange şi arenele din Arles (ambele în sudul Franţei). Poţi să te plimbi prin ruinele tăcute ale anticului oraş Ostia, din apropierea Romei şi să te minunezi în faţa vechiului oraş Pompei, la sud de Neapole. La Roma poţi să-ţi imaginezi mulţimile aţâţate şi îngrămădite în Colosseum şi să priveşti Arcul lui Titus care comemorează distrugerea Ierusalimului şi a templului său de către Titus în anul 70 d.H., distrugere profeţită de Iisus cu mai bine de 35 de ani înainte de producerea evenimentului.

       În Roma Antică bogaţii locuiau în case mari şi aveau uneori sute de servitori şi sclavi. Săracii erau îngrămădiţi în imobile supraetajate care se aliniau formând străzi murdare şi întortocheate. Foarte puţini puteau fi consideraţi ca formând clasa de mijloc. Statul le furniza săracilor în mod gratuit cereale şi distracţii, pentru a evita răscoalele; taxele impuse provinciilor compensau aceste cheltuieli.

Armata romană:

       Faimoasa armată romană era compusă din legiuni. Fiecare legiune cuprinzând între 4 500 şi 7 000 de bărbaţi, era în sine o armată completă. Comandantul ei era subordonat numai împăratului. O legiune era divizată în 60 de centurii, compuse de obicei din o sută de bărbaţi fiecare. Centuria se afla sub conducerea unui centurion ( un fel de ofițer ). Cei patru soldaţi care l-au executat pe Iisus se aflau sub comanda unui centurion. Văzând împrejurările şi fenomenele miraculoase care au însoţit moartea lui, acest ofiţer a spus: „Cu siguranţă, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu“ (Matei 27:54; Ioan 19:23). Un alt centurion, şi anume Cornelius, a fost primul păgân necircumcis care a devenit creştin. - Fapte 10:22.

       Legiunile dispuneau de steaguri, care erau, după cât se pare, statuete din lemn sau metal, jucând un rol simbolic asemănător drapelelor moderne. Soldaţii romani îşi considerau steagurile ca fiind sacre şi le apărau cu preţul vieţii lor. Referitor la aceasta, Encyclopaedia Britannica spune: „Steagurile romane erau păzite cu o veneraţie religioasă în templele Romei. Era ceva obişnuit să vezi un general dând ordinul de a se arunca steagul în rândurile duşmanului, pentru a stimula zelul soldaţilor, căci în acest mod el îi înflăcăra să redobândească ceea ce pentru ei era obiectul cel mai sacru de pe pământ.“

Drumurile şi titlurile romane:

     Romanii au unificat în cadrul unui imperiu mondial popoarele supuse de ei. Ei au construit drumuri pentru a avea acces în toate părţile imperiului. Iar oamenii călătoreau! Este suficient să consultăm lista ţinuturilor din care proveneau iudeii şi prozeliţii care au asistat la sărbătoarea  Cinzecimii din anul 33, celebrată la Ierusalim. Aceştia veneau din Media, aflată departe în nord-est, din Roma şi din Africa de nord, departe spre vest, şi din multe alte locuri cuprinse între aceste puncte cardinale. - Fapte 2:9–11.

        Multe din drumurile construite de romani sunt încă utilizate în zilele noastre. De exemplu, la sud de Roma, poţi merge pe antica Via Apia, pe care a intrat chiar apostolul Pavel în Roma (Fapte 28:15, 16). Se spune că drumurile romane „au furnizat căi de comunicaţie care n-au fost depăşite decât de căile ferate“. - The Westminster Historical Atlas to the Bible.

      În guvernarea vastului lor imperiu, romanii au păstrat adeseori obiceiurile locale ale popoarelor supuse. Astfel, demnitarii din diferite regiuni purtau titluri diferite de la ţară la ţară. În lucrarea „Modern Discovery and the Bible ” (Descoperirile moderne şi Biblia), A. Rendle Short declară că „nici istoricii romani recunoscuţi“ nu se aventurau să „indice denumirea exactă a acestor demnitari“. El spune totuşi că Luca, unul dintre redactorii Bibliei, „a făcut întotdeauna în aşa fel încât să respecte o perfectă exactitate“ în acest domeniu. De exemplu, Luca îl numeşte pe Irod „tetrarh“, pe Irod Agripa „rege“, pe guvernatorii din Tesalonic „politarhi“ şi pe Sergius Paulus, guvernator al Ciprului, „proconsul“. (Vezi Luca 3:1; Fapte 25:13; Fapte 17:6; Fapte 13:7). Uneori, numai o simplă monedă sau o inscripţie descoperită ici, colo permiteau să se ateste faptul că redactorul biblic utilizase titlul corect pentru perioada corectă. O asemenea grijă şi precizie constituie o dovadă suplimentară a veracităţii cu care Biblia relatează faptele istorice referitoare la viaţa şi epoca lui Iisus Hristos.

Imperiul şi creştinismul:

       În Roma exista o biserică creştină dintre cele mai înfloritoare. Aceasta fusese probabil întemeiată de către iudeii şi prozeliţii reîntorşi la Roma după ce acceptaseră creştinismul cu ocazia sărbătorii Cincizecimii din anul 33, celebrată la Ierusalim (Fapte 2:10). Cartea biblică adresată romanilor/Epistola către Romani a fost scrisă acestei biserici în jurul anului 56 d.H.. Mai târziu, Pavel a venit la Roma ca deţinut şi, timp de doi ani, el a depus o mărturie temeinică oamenilor care l-au vizitat în casa sa de detenţie. În felul acesta soldaţii din garda pretoriană a împăratului au auzit mesajul  Evangheliei şi chiar unii membri din „casa cezarului“ au devenit creştini. - Filipeni 1:12, 13; 4:22.

      În Biblie sunt menţionate adeseori obiceiuri, legi şi regulamente ale Imperiului Roman. Astfel se vorbeşte despre decretul lui Augustus, care i-a obligat pe Iosif şi Maria să meargă la Betleem unde s-a născut Iisus. Iisus a afirmat că era un lucru potrivit să se achite impozitele faţă de cezar. Preoţii iudei au pretins că recunosc suveranitatea cezarului, pentru ca Iisus să poată fi omorât. Şi sub legea romană, apostolul creştin Pavel a făcut apel pentru ca problema lui să fie prezentată în faţa cezarului. - Luca 2:1-6; 20:22-25; Ioan 19:12, 15; Fapte 25:11, 12.

     Pavel ia ca exemplu armura completă a soldatului roman: coiful, platoşa, scutul, picioarele bine încălţate şi sabia, pentru a arăta că adevărul, speranţa salvării, dreptatea, credinţa, predicarea veştii bune şi Cuvântul lui Dumnezeu constituie o protecţie şi ne ajută să stăm fermi în faţa atacurilor lui Satan (Efeseni 6:10–18; 1 Tesaloniceni 5:8). Pavel s-a referit la soldatul roman foarte disciplinat atunci cînd i-a recomandat lui Timotei să fie „un bun soldat al lui Hristos Iisus“ (2 Timotei 2:3, 4). Însă războiul purtat de creştini nu era un război carnal, ci spiritual, motiv pentru care primii creştini au refuzat să servească în armata romană. Justin Martirul (110-165 d.H.) a scris: „Creştinismul a transformat armele noastre - spadele noastre în brăzdare şi lăncile noastre în instrumente de cultivat.“ Mulţi creştini şi-au pierdut viaţa pentru că au refuzat să îndeplinească serviciul militar.

Cezarii/Împărații:

      Sub conducerea cezarilor Roma a atins apogeul gloriei sale. Ar fi bine deci să examinăm câteva puncte principale referitoare la unii dintre aceşti suverani care au fost implicaţi în istoria biblică.

     În anul 44 î.H. a fost asasinat Julius Caesar. În cele din urmă, unicul conducător al statului a devenit Octavian. În anul 30 î.H. el a subjugat Egiptul, punând capăt Regatului regilor elenistici din Dinastia lui Ptolemeu.

     În anul 27 î.H. Octavian a devenit împărat. El şi-a dat titlul „Augustus“, ceea ce înseamnă „înălţat, sfinţit“. El a numit cu numele său una din lunile anului (luna august) şi a împrumutat o zi de la luna februarie, pentru ca luna august să aibă tot atâtea zile cât luna iulie, care îşi primise numele de la Julius Caesar. La naşterea lui Iisus, Augustus era împărat, şi a domnit pînă în anul 14 d.H. - Luca 2:1.

        Tiberius, succesorul lui Augustus, a domnit între anii 14 şi 37 d.H.. În al 15-lea an al domniei lui Tiberius, a început să predice Ioan Botezătorul; apoi a fost botezat Iisus, care şi-a îndeplinit serviciul pământesc timp de trei ani şi jumătate, oferindu-şi apoi viaţa ca jertfă pentru răscumpărarea oamenilor. Tot sub domnia lui Tiberius au început discipolii lui Iisus să răspândească creştinismul în lumea cunoscută pe atunci. - Luca 3:1-3, 23.

       Gaius, supranumit Caligula, a domnit din anul 37 până în anul 41 d.H.. El a fost succedat de Claudius (41-54 d.H.), care i-a alungat pe iudei din Roma, după cum reiese din relatarea consemnată în Fapte 18:1, 2. Mai târziu, el a fost otrăvit de către soţia sa, iar la tron a ajuns tânărul său fiu Nero. În iulie 64 d.H. un mare incendiu a devastat Roma, distrugând aproximativ un sfert din oraş. Istoricul Tacitus relatează că, pentru a abate bănuielile care planau asupra lui, Nero i-a acuzat pe creştini de incendierea Romei; drept urmare, spune istoricul, aceştia „au pierit devoraţi de câini“. „Când lumina zilei dispărea, ei erau arşi ca să ilumineze noaptea. Nero îşi oferise grădinile pentru acest spectacol.“ Cu ocazia acestor persecuţii, Pavel, care predicase din Ierusalim până în Roma şi poate chiar până în Spania, a fost închis pentru a doua oară. El a fost probabil ucis din ordinul lui Nero, aproximativ în anul 66 d.H..

       Printre ceilalţi împăraţi romani, care prezintă un interes pentru tematica acestui articol, pot fi citaţi Vespasian (69-79 d.H.), sub a cărui domnie Titus a distrus Ierusalimul, Titus însuşi (79-81 d.H.) şi fratele său Domiţian (81-96 d.H.), care a reactivat persecuţia oficială împotriva creştinilor. Potrivit Tradiţiei, în cursul acestor persecuţii apostolul Ioan, pe atunci înaintat în vârstă, a fost exilat pe insula Patmos, care servea ca loc de pedeapsă. Aici el a primit emoţionanta viziune cu privire la profețiile din cartea biblică Apocalipsa. El a trăit, după cât se pare, în timpul domniei lui Nerva (96-98 d.H.), succesorul lui Domiţian, şi a încheiat redactarea Evangheliei şi a celor trei scrisori ale sale după ce a început domnia lui Traian (98-117 d.H.).

SUPLIMENTAR: Declinul Imperiului Roman:

        În secolul al IV-lea, împăratul Constantin a decis să unifice poporul în jurul unei religii catolice sau universale. A decis că, această religie este Creștinismul, dar a acceptat pe mai departe și libertatea celorlalte religii din imperiu.  În anul 325, Constantin, care a prezidat conciliul bisericesc de la Niceea, unde s- adoptat prima parte a Crezului Creștin. Departe de a fi un adevărat creştin, Constantin a găsit în curând motive să-l ucidă pe întâiul său fiu, Crispus, precum şi pe propria sa soţie, Fausta.

    Constantin şi-a transferat guvernul la Bizanţ, pe care l-a numit mai târziu Noua Romă, iar, ulterior, Constantinopol (oraşul lui Constantin). Acest oraş situat pe Bosfor, unde Europa se întâlneşte cu Asia, a rămas capitala Imperiului Roman de Răsărit timp de 11 secole şi a căzut în mâinile turcilor în 1453.

      Imperiul Roman de apus a căzut în anul 476 d.H., când împăratul Romulus Augustulus a fost detronat de către regele Odoacru, un general de origine germană şi tronul a rămas vacant. Câteva secole mai târziu, Carol cel Mare a încercat să restabilească Imperiul de apus, şi în anul 800 a fost încoronat ca împărat de către Papa Leon al III-lea. Apoi, în anul 962, Papa Ioan al XII-lea, l-a încoronat pe Otto I ca împărat al Sfântului Imperiu Romano-Germanic, imperiu care și-a încheiat  în 1806.

NOTĂ: * de la Grecia semnifică puterea pe care a avut-o, mai degrabă, civilizația greacă. Imperiul Macedonean, creat de Alexandru cel Mare, a ajutat la impunerea limbii grecești vorbite (Koine) în spațiul fostului Imperiu Persan.