CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU. - PRIMA PARTE -
După moartea şi învierea sa, Iisus li s-a arătat apostolilor şi le-a încredinţat o misiune importantă: „Duceţi-vă şi faceţi discipoli din neamurile, botezându-i în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, învăţându-i să respecte tot ce v-am poruncit. Şi iată că eu sunt cu voi în toate zilele până sfârșitul veacului (cu sensul de perioadă până la cea dea doua venire )“ (Mat. 28:19, 20). Din cuvintele „eu sunt cu voi“ reiese că discipolii aveau să se bucure de sprijinul lui Iisus în lucrarea de predicare şi de facere de discipoli. Ei urmau să aibă nevoie de acest sprijin, întrucât, aşa cum profeţise Iisus, aveau să fie „urâţi de toate neamurile“ (Mat. 24:9). Însă discipolii urmau să aibă la dispoziţie încă un ajutor. Chiar înainte de înălţarea sa la Cer, Iisus le-a spus că Duhul Sfânt le va da putere pentru a fi martorii Săi „până în cea mai îndepărtată parte a pământului“ (Fap. 1:8).
Dar se ridică unele întrebări importante: Şi-au luat apostolii şi ceilalţi discipoli din secolul I misiunea în serios? A depus acest grup relativ mic de creştini, bărbaţi şi femei, o mărturie temeinică despre Împărăția lui Dumnezeu și despre lucrarea de salvare a lui Iisus chiar şi când s-au confruntat cu persecuţii aprige? În lucrarea de facere de discipoli, s-au bucurat ei într-adevăr de sprijinul lui Dumnezeu şi au primit ei ajutorul Duhului Sfânt? Cartea biblică Faptele apostolilor răspunde la aceste întrebări, precum şi la altele. De ce este vital să aflăm răspunsul la ele? Iisus a promis că lucrarea pe care le-a încredinţat-o discipolilor avea să continue „până la sfârșitul veacului“. Prin urmare, această misiune le revine tuturor adevăraţilor creştini, din orice epocă, chiar și cea prezentă! Aşadar, să analizăm cu viu interes relatarea istorică din cartea Faptele.
Privire generală asupra cărţii Faptele:
Cine a scris Faptele apostolilor? Cartea nu ne dezvăluie numele scriitorului, dar cuvintele introductive arată clar că cel ce a scris Faptele apostolilor a scris şi Evanghelia după Luca (Luca 1:1-4; Fap. 1:1, 2). Astfel, încă din vechime, această carte îi este atribuită „doctorului iubit” Luca, un istoric meticulos (Col. 4:14). Ea se referă la o perioadă de aproape 28 de ani, de la înălţarea lui Iisus, în anul 33, până la sfârşitul detenţiei lui Pavel la Roma, în jurul anului 61 d.H.. Faptul că Luca foloseşte nu numai persoana a III-a plural, ci şi persoana I plural arată că el a fost de faţă la multe dintre întâmplările descrise în carte (Fap. 16:8-10; 20:5; 27:1). Cercetător minuţios, Luca a obţinut fără îndoială informaţiile de la martori oculari, cum ar fi Pavel, Barnaba, Filip şi alţii menţionaţi în relatare.
Ce conţine cartea Faptele? În Evanghelia sa, Luca a scris despre lucrurile pe care le-a spus şi le-a făcut Iisus. Însă, în Faptele apostolilor, el relatează ce au spus şi au făcut continuatorii lui Iisus. Astfel, această carte biblică vorbeşte despre oameni care au înfăptuit o lucrare extraordinară, chiar dacă mulţi dintre ei erau consideraţi „fără carte şi de rând“ (Fap. 4:13). Relatarea inspirată ne arată cum a fost înfiinţată şi cum s-a dezvoltat Biserica Creştină Primară şi, de asemenea, cum au predicat creştinii din secolul I: ce metode au folosit şi care a fost atitudinea lor (Fap. 4:31; 5:42). Cartea Faptele subliniază rolul Duhului Sfânt în răspândirea veştii bune (Fap. 8:29, 39, 40; 13:1-3; 16:6; 18:24, 25). Ea evidenţiază tema Bibliei, care are legătură cu lucrarea de salvare a omului efectuată de Hristos, şi arată cum au răspândit discipolii mesajul Său în pofida opoziţiei înverşunate (Fap. 8:12; 19:8; 28:30, 31).
„Îmi veţi fi martori“ - Iisus îşi pregăteşte apostolii pentru a fi în fruntea lucrării de predicare
Faptele 1:1-26:
Pentru apostoli, ultimele săptămâni au fost extraordinare. Şi-ar fi dorit să nu se termine niciodată! Învierea lui Iisus le transformase deznădejdea în bucurie. Pe parcursul a 40 de zile, Iisus li s-a arătat discipolilor de mai multe ori, continuând să-i înveţe şi să-i încurajeze. Însă în această zi li se arată pentru ultima oară.
Adunaţi pe Muntele Măslinilor, apostolii sorb fiecare cuvânt rostit de Iisus. Când termină de vorbit - mult prea repede, se gândesc ei probabil -, El îşi ridică mâinile şi îi binecuvântează. Apoi începe să se înalţe de la pământ. Apostolii îl urmăresc cu privirea în timp ce urcă la Cer. În cele din urmă, un nor îl ascunde vederii lor. Deşi nu-l mai zăresc, ei continuă să stea cu privirea aţintită spre Cer (Luca 24:50; Fap. 1:9, 10).
Acest episod marchează un moment de cotitură în viaţa apostolilor lui Iisus. Ce aveau ei să facă acum, după înălţarea lui Iisus Hristos la Cer? Cu siguranţă, Stăpânul lor îi pregătise să continue lucrarea începută de El.
„Multe dovezi de netăgăduit“ (Faptele 1:1-5):
Luca îşi începe relatarea adresându-i-se lui Teofil, aceeaşi persoană căreia îi scrisese şi Evanghelia sa. El arată clar că această relatare este o continuare a Evangheliei, reluând pe scurt evenimentele pe care le consemnase în finalul acesteia, dar folosind alte cuvinte şi oferind informaţii suplimentare.
Ce i-a ajutat pe continuatorii lui Iisus să-şi menţină credinţa puternică? Iată ce citim în Faptele 1:3: „(Isus) li s-a şi arătat viu, prin multe dovezi de netăgăduit“. În Biblie, numai „doctorul iubit“ Luca foloseşte cuvântul grecesc tradus prin „dovezi de netăgăduit“ (Col. 4:14). Acest termen era folosit în lucrările de medicină ale vremii şi transmite ideea de dovezi elocvente, sigure, incontestabile. Aşa au fost şi dovezile oferite de Iisus. El li s-a arătat de multe ori discipolilor, uneori unei persoane sau două, alteori tuturor apostolilor, iar cu o anumită ocazie la peste 500 de discipoli (1 Cor. 15:3–6). Într-adevăr, dovezi de netăgăduit!
Totodată, Iisus a vorbit „despre lucrurile referitoare la Împărăția lui Dumnezeu“. De exemplu, El a explicat profeţiile care arătau că Mesia urma să sufere şi să moară (Luca 24:13-32, 46, 47). Explicând rolul său de Mesia, Iisus a îndreptat de fapt atenţia asupra lucrării de răscumpărare a omului din păcate.
„Până în cea mai îndepărtată parte a pământului“ (Faptele 1:6-12):
Când s-au adunat pe Muntele Măslinilor, apostolii au avut ultima lor întrunire cu Iisus pe pământ. Dornici să afle mai multe, ei au întrebat: „Doamne, în acest timp vei restabili regatul lui Israel?“ (Fap. 1:6). Din această întrebare reiese că apostolii aveau două idei eronate: prima, că Împărăția lui Dumnezeu avea să fie restabilită pentru Israelul fizic, iar a doua, că domnia lui Iisus pe pământ avea să înceapă chiar atunci, „în acest timp“. Cum i-a ajutat Iisus să-şi corecteze punctul de vedere?
Iisus ştia că prima idee greşită urma să fie corectată foarte curând. De fapt, în ziua Cincizecimii, continuatorii săi aveau să fie martori la naşterea unui nou Israel, - spiritual! Însă în ce priveşte a doua idee greşită, Iisus le-a reamintit cu blândeţe: „Nu este treaba voastră să cunoaşteţi timpurile sau perioadele pe care Tatăl le-a pus sub autoritatea Sa“ (Fap. 1:7). Tatăl Ceresc este Marele Stăpân al timpului. Când a fost pe pământ, Iisus a spus că nici chiar Fiul nu ştia „ziua şi ora“ venirii sfârşitului, ci „numai Tatăl“ (Mat. 24:36). În prezent, dacă un creştin devine exagerat de preocupat de timpul când va veni sfârşitul lumii, el se îngrijorează, de fapt, pentru ceva ce „nu este treaba“ lui.
Chiar dacă apostolii lui Iisus au avut şi idei eronate, nu ar trebui nicidecum să-i privim cu mai puţin respect. Aceşti oameni cu o credinţă exemplară au acceptat cu umilinţă să fie corectaţi. În plus, deşi întrebarea lor era rodul unor concepţii greşite, ea dezvăluie o atitudine corectă. Iisus îi îndemnase în repetate rânduri pe continuatorii săi: „Vegheaţi!“ (Mat. 24:42; 25:13; 26:41). Astfel, discipolii erau vigilenţi din punct de vedere spiritual, urmărind cu viu interes orice dovadă că Dumnezeu urma să acţioneze.
Iisus le-a reamintit apostolilor care trebuia să fie principala lor preocupare. El a spus: „Veţi primi putere când Duhul Sfânt va veni peste voi şi-mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până în cea mai îndepărtată parte a pământului“ (Fap. 1:8). Vestea despre învierea lui Iisus trebuia anunţată mai întâi în Ierusalim, unde Iisus fusese omorât. De acolo, mesajul avea să fie răspândit în toată Iudeea, apoi în Samaria şi tot mai departe. De aceea, a fost cât se poate de potrivit ca, înainte de a le încredinţa discipolilor lucrarea de predicare, Iisus să le reamintească promisiunea că le va trimite Duhul Sfânt în ajutor.
Aşa cum am menţionat deja, Iisus s-a înălţat de pe pământ şi n-a mai fost văzut. Totuşi, cei 11 apostoli au rămas acolo cu ochii aţintiţi spre cer. În cele din urmă, li s-au arătat doi îngeri, care i-au dojenit cu blândeţe: „Bărbaţi din Galileea, de ce staţi şi vă uitaţi la cer? Acest Iisus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni în acelaşi fel în care l-aţi văzut ducându-se la cer“ (Fap. 1:11). Este clar, așadar, că, la sfârșitul timpurilor, Iisus va reveni în același trup cu care s-a suit la Cer, și nu va veni într-un mod invizibil, doar ca spirit, cum susțini unii creștini!
„Arată-ne pe care ... L-ai ales“ (Faptele 1:13-26):
Nu este de mirare că apostolii „s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie“ (Luca 24:52). Dar ce au făcut ei după ce au primit instrucţiuni şi îndrumări de la Hristos? Din Faptele 1:13, 14 aflăm că s-au adunat într-o „cameră de sus”, ceea ce ne dezvăluie unele informaţii interesante despre astfel de întruniri. La vremea aceea, casele din Palestina aveau o cameră la etaj, unde se putea ajunge pe o scară exterioară. Se afla oare această cameră de sus la etajul casei menţionate în Faptele 12:12, casa mamei lui Marcu? Oricare ar fi răspunsul, această cameră era probabil o încăpere simplă, fără ornamente deosebite, unde se întruneau continuatorii lui Hristos. Dar cine erau cei prezenţi cu acea ocazie şi ce făceau ei?
Să remarcăm că la această întrunire nu erau prezenţi numai apostolii sau numai bărbaţi. Erau prezente şi „unele femei“, printre care Maria, mama lui Iisus. În plus, la această întrunire erau prezenţi şi ceilalţi patru verișori/frați, - conform părerii unor biserici creștine -, care nu fuseseră credincioşi în timpul vieţii pământeşti a lui Iisus (Mat. 13:55; Ioan 7:5). După Iisus a murit şi a înviat, ei şi-au schimbat atitudinea (1 Cor. 15:7).
Dar cu ce scop s-au întrunit discipolii? Răspunsul îl găsim în Faptele 1:14: „Toţi aceştia, într-un gând, stăruiau în rugăciune“. Întrunirile au fost întotdeauna un element esenţial al închinării creştine din Biserica Primară.
Aceşti continuatori ai lui Hristos se confruntau acum cu o problemă organizatorică importantă, iar apostolul Petru a luat iniţiativa pentru a o rezolva (versetele 15-26). Este foarte încurajator să vedem cât de mult progresase Petru în săptămânile care trecuseră de când îl renegase pe Domnul său de trei ori! (Mar. 14:72) Toţi suntem înclinaţi spre păcat şi avem nevoie să ni se reamintească faptul că Dumnezeu este „bun şi gata să-i ierte” pe cei ce se căiesc cu sinceritate (Ps. 86:5 - T.M.).
Petru a înţeles că Iuda, apostolul care îl trădase pe Iisus, trebuia înlocuit. Dar cine avea să-i ia locul? Petru a spus că noul apostol trebuia să fie unul dintre cei care îl urmaseră pe Iisus pe tot parcursul serviciului său şi care fuseseră martori la învierea sa (Fap. 1:21, 22). Lucrul acesta era în armonie cu promisiunea lui Iisus: „Voi, care m-aţi urmat, veţi sta şi voi pe douăsprezece tronuri şi le veţi judeca pe cele douăsprezece triburi ale lui Israel“ (Mat. 19:28). Astfel, Dumnezeu a permis ca Petru să înţeleagă că profeţia potrivit căreia „sarcina lui avea s-o ia altul“ se aplica la Iuda (Ps. 109:8 - T.M.).
Dar cum a fost aleasă persoana potrivită? Prin aruncarea sorţilor, o practică obişnuită în timpurile biblice (Prov. 16:33). Totuşi, aici este ultima oară când Biblia vorbeşte despre aruncarea sorţilor cu acest scop. Cu siguranţă, metoda nu a mai fost valabilă după revărsarea Duhului Sfânt. Să vedem însă de ce au fost folosiţi sorţii. Apostolii s-au rugat: „O, Doamne tu care cunoşti inimile tuturor, arată-ne pe care dintre aceşti doi bărbaţi l-ai ales“ (Fap. 1:23, 24). Ei doreau ca Domnul să fie cel ce face alegerea. Astfel, a fost ales Matia, probabil unul dintre cei 70 de discipoli pe care Iisus i-a trimis în predicare. El a devenit unul dintre „cei doisprezece“ (Fap. 6:2).
Acum, după ce credinţa le-a fost întărită de „dovezile de netăgăduit” ale învierii lui Iisus şi de îmbunătăţirile pe plan organizatoric, discipolii erau complet pregătiţi pentru ceea ce le stătea în faţă.
„Toţi s-au umplut de Duh Sfânt“. Rezultatele revărsării Duhului Sfânt la Penticostă/Cincizecime; - Faptele 2:1-47:
Este o dimineaţă plăcută de primăvară din anul 33 d.H.. Străzile Ierusalimului sunt inundate de mulţimi gălăgioase. De la altarul templului se înalţă fumul jertfelor, în timp ce leviţii cântă Psalmii Hallel (Psalmii 113-118, - T.M.), probabil în stil antifonic: o voce sau mai multe cântă un vers, iar un cor răspunde cu alt vers. Vizitatorii au venit de departe, din Elam, din Mesopotamia, din Capadocia, din Pont, din Egipt şi din Roma. Au călătorit mult pentru a fi prezenţi la această ocazie specială, Penticosta, numită şi „ziua primelor roade coapte“ (Num. 28:26). Această sărbătoare anuală marchează sfârşitul secerişului orzului şi începutul secerişului grâului. Este o zi plină de veselie.
În această zi urmează să se întâmple ceva care va uimi oamenii secole la rând. Pe la ora nouă, din Cer se aude deodată „un zgomot ca vâjâitul unui vânt puternic“, sau „ca vuietul puternic al unui uragan“ (Fap. 2:2; Noul Testament pe înţelesul tuturor, 1984). Sunetul asurzitor umple casa în care sunt adunaţi aproximativ 120 de discipoli ai lui Iisus. Apoi se petrece un lucru uluitor: apar nişte limbi ca de foc, care se aşază câte una pe fiecare discipol. Discipolii „se umplu de Duh Sfânt” şi încep să vorbească în alte limbi. Când aceştia ies din casa în care s-au întrunit, oamenii veniţi la sărbătoare în Ierusalim rămân uimiţi pentru că discipolii le vorbesc în limbile lor. Da, fiecare îi aude „vorbind în limba lui“! (Fap. 2:1–6)
Această relatare impresionantă prezintă un eveniment deosebit de important pentru închinarea adevărată: naşterea Bisericii Creștine, - Israelul spiritual.
„Toţi erau împreună în acelaşi loc“ (Faptele 2:1-4):
La înfiinţarea ei, Biserica Creștină a fost alcătuită din aproximativ 120 de discipoli, care erau „împreună în acelaşi loc“, într-o cameră de sus, şi care au fost unşi cu Duh Sfânt (Fap. 2:1). Însă, la sfârşitul acelei zile, Biserica număra deja mii de membri botezaţi. Şi acesta nu a fost decât începutul!
„Fiecare îi auzea vorbind în limba lui“ (Faptele 2:5-13):
Ce entuziasm trebuie să fi cuprins acea mulţime de evrei şi prozeliţi la Penticosta din 33 d.H.! Probabil că majoritatea celor prezenţi vorbeau greaca sau ebraica, limbi cunoscute de mulţi la vremea aceea. Însă acum, „fiecare îi auzea (pe discipoli) vorbind în limba lui“ (Fap. 2:6). Faptul că mesajul le-a fost transmis în limba maternă trebuie să le fi sensibilizat inima.
„Petru s-a ridicat în picioare“ (Faptele 2:14-37):
„Petru s-a ridicat în picioare“ şi s-a adresat acelei mulţimi de oameni de diferite etnii (Fap. 2:14). El le-a explicat că Dumnezeu le dăduse discipolilor în mod miraculos capacitatea de a vorbi în limbi, aşa cum profeţise prin Ioel: „Voi turna Duhul Meu peste orice făptură“ (Ioel 2:28). În plus, înainte de a se înălţa la Eer, Iisus le spusese discipolilor săi: „Îl voi ruga pe Tatăl, iar El vă va da un Mângâietor“, adică Duhul Sfânt (Ioan 14:16, 17). În încheierea cuvântării sale, Petru a spus cu hotărâre: „Toată casa lui Israel să ştie sigur că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Hristos Iisus pe care voi l-aţi ţintuit pe cruce“ (Fap. 2:36). Desigur, majoritatea celor ce-l ascultau pe Petru nu fuseseră de faţă la uciderea lui Iisus pe un cruce. Dar, ca popor ei purtau o vină colectivă. Să remarcăm însă că Petru li s-a adresat conaţionalilor săi cu respect şi într-un mod care să le sensibilizeze inima. Petru nu dorea să-i condamne pe ascultătorii săi, ci să-i îndemne la căinţă. S-au simţit ei jigniţi de cuvintele lui? Nicidecum, ci „au fost străpunşi în inimă“ şi au întrebat: „Ce trebuie să facem?“. Modul respectuos de adresare al lui Petru trebuie să fi contribuit la sensibilizarea inimii multora, astfel că aceştia s-au căit (Fap. 2:37).
„Fiecare dintre voi să fie botezat“ (Faptele 2:38-47):
În acea zi extraordinară, Penticosta din anul 33, Petru le-a spus evreilor şi prozeliţilor receptivi: „Căiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat“ (Fap. 2:38). Drept urmare, aproximativ 3 000 de oameni s-au botezat în bazinele din Ierusalim sau din apropiere. Au acţionat ei sub impulsul momentului? Nu! Să nu uităm că evreii şi prozeliţii care s-au botezat la Penticosta din 33 d.H. studiau cu sârguinţă Cuvântul lui Dumnezeu şi făceau parte dintr-un popor dedicat lui Dumnezeu. În plus, ei îşi dovediseră deja zelul, unii dintre ei venind de la mari distanţe pentru a fi prezenţi la această sărbătoare anuală. După ce au acceptat adevărurile fundamentale referitoare la Iisus Hristos, ei au fost gata pentru a primi botezul creștin!.
Acel grup s-a bucurat de binecuvântarea Domnului. Relatarea spune: „Toţi cei care deveniseră credincioşi erau împreună şi aveau toate lucrurile în comun. Îşi vindeau bunurile şi proprietăţile, iar ce primeau împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare“ (Fap. 2:44, 45). Desigur, toţi creştinii adevăraţi trebuie să imite iubirea şi spiritul de sacrificiu al discipolilor din secolul I.
SUPLIMENTAR:
1. IERUSALIMUL, CENTRUL IUDAISMULUI:
Majoritatea evenimentelor descrise în primele capitole ale cărţii Faptele au avut loc în Ierusalim. Acest oraş este situat printre culmile lanţului muntos central al Iudeii, la aproximativ 55 km est de Marea Mediterană. Istoria oraşului ne poartă până în anul 1070 î.H. (după unii istorici), când regele David a cucerit fortăreaţa de pe muntele Sion. Oraşul care s-a dezvoltat în jurul acestei fortăreţe a devenit capitala Israelului antic.
Lângă muntele Sion se află muntele Moria, unde, potrivit tradiţiei antice evreieşti, Avraam a fost gata să-l aducă jertfă pe fiul său Isaac. Acest episod s-a petrecut cu aproximativ 1 900 de ani înainte de evenimentele descrise în Faptele. Ierusalimul s-a extins pe muntele Moria pe vremea lui Solomon, care a construit primul templu al lui Dumnezeu pe vârful acestuia. Templul a devenit centrul închinării la Dumnezeu şi al vieţii sociale evreieşti.
La templul din Ierusalim se adunau cu regularitate toţi evreii credincioşi din toate colţurile lumii ca să aducă jertfe, să se închine şi să participe la sărbătorile anuale. Ei respectau astfel porunca lui Dumnezeu: „De trei ori pe an, fiecare dintre bărbaţii tăi să se prezinte înaintea Domnului, Dumnezeul tău, în locul pe care îl va alege el“ (Deut. 16:16). Tot în Ierusalim se afla şi sediul Marelui Sanhedrin, care era Curtea Supremă a evreilor şi consiliul administrativ al poporului.
2.ROMA, CAPITALA UNUI IMPERIU:
În perioada în care s-au petrecut evenimentele relatate în cartea Faptele, Roma era oraşul cel mai mare şi cel mai important din punct de vedere politic al lumii cunoscute atunci. Era capitala unui imperiu, care, la apogeu, se întindea din Britannia până în nordul Africii şi de la Oceanul Atlantic până la Golful Persic.
Roma era un oraş cosmopolit, în care se putea întâlni un amestec de culturi, rase, limbi şi superstiţii. O reţea de drumuri bine întreţinute aducea aici călători şi mărfuri din toate colţurile imperiului. Aproape de Roma era portul Ostia, unde ancorau corăbii ce navigau pe importante rute comerciale şi aprovizionau capitala cu alimente şi mărfuri de lux.
În secolul I d.H., Roma avea peste un milion de locuitori. Se pare că jumătate din populaţie era alcătuită din sclavi: infractori condamnaţi, copii vânduţi sau abandonaţi de părinţi şi prizonieri luaţi în timpul campaniilor militare ale legiunilor romane. Printre aceşti sclavi se numărau şi evrei din Ierusalim, care fuseseră aduşi la Roma după ce generalul roman Pompei cucerise Ierusalimul în 63 î.H..
Cea mai mare parte a populaţiei libere din Roma era foarte săracă, locuind în imobile cu mai multe etaje şi depinzând de sprijinul material al statului. Cu toate acestea, împăraţii au împodobit capitala cu clădiri publice grandioase, cum nu s-au mai văzut vreodată. Existau teatre şi mari stadioane unde se organizau pentru distrarea maselor spectacole, lupte de gladiatori şi întreceri de care. Intrarea era liberă.
3.EVREII ÎN MESOPOTAMIA ŞI ÎN EGIPT:
În cartea „Istoria poporului evreu în epoca lui Iisus Hristos (175 î.H.–135 d.H.)” de Emil Schürer, se spune: „În Mesopotamia, în Media şi în Babilonia trăiau şi descendenţii evreilor din regatul celor zece triburi (ale lui Israel) şi din regatul lui Iuda care fuseseră exilaţi odinioară aici de asirieni şi de babilonieni“. Potrivit cu Ezra 2:64, din exilul babilonian s-au întors la Ierusalim doar 42 360 de bărbaţi israeliţi, împreună cu soţiile şi copiii lor. Aceasta s-a întâmplat în 537 î.H.. Istoricul Josephus Flavius afirmă că, în secolul I d.H., „în Babilonia locuiau“ zeci de mii de evrei. Aceste comunităţi au contribuit între secolele al III-lea şi al V-lea d.H. la elaborarea lucrării cunoscute ca Talmudul babilonian.
Şi în Egipt locuiau mulţi evrei. Există documente care atestă prezenţa lor în această ţară încă din secolul al VI-lea î.H.. În acea perioadă, Ieremia le-a transmis un mesaj evreilor ce locuiau în diferite localităţi de aici, inclusiv în Nof, numit şi Memfis (Ier. 44:1). Se pare că mulţi se stabiliseră în Egipt în epoca elenistică. Potrivit istoricului Josephus, evreii s-au numărat printre primii colonişti ai oraşului Alexandria. Cu timpul, ei au ajuns să ocupe o bună parte a oraşului. În secolul I î.H., scriitorul evreu Filon a afirmat că un milion dintre conaţionalii săi erau răspândiţi pe tot teritoriul Egiptului, de la „graniţa cu Libia până la graniţa cu Etiopia“.
4.CREŞTINISMUL ÎN PONT:
Printre cei ce au ascultat cuvântarea ţinută de Petru la Penticosta din anul 33 au fost şi evrei din Pont, o provincie din nordul Asiei Mici (Fap. 2:9). Unii dintre aceştia au dus vestea bună în ţara lor. Se poate spune acest lucru deoarece printre credincioşii cărora Petru le-a adresat prima sa epistolă se numărau şi cei „răspândiţi în Pont“ (1 Pet. 1:1). În Epitola lui Petru se arată că aceşti creştini fuseseră „mâhniţi ... prin diferite încercări“ datorită credinţei lor (1 Pet. 1:6). Aceste încercări includeau, probabil, opoziţie şi persecuţii.
Despre încercările la care au fost supuşi creştinii din Pont se vorbeşte şi în corespondenţa dintre Pliniu cel Tânăr, guvernator al provinciei romane Bitinia şi Pont, şi împăratul Traian. Într-o scrisoare trimisă din Pont în aproximativ 112 d.H., Pliniu spunea că „molima“ creştinismului ameninţa pe oricine, indiferent de sex, vârstă sau rang. Pliniu le dădea posibilitatea celor acuzaţi că sunt creştini să-şi renege credinţa. Cei ce nu-şi renegau credinţa erau omorâţi, dar cei care îl blestemau pe Hristos sau adresau rugăciuni zeilor ori statuii lui Traian erau eliberaţi. Pliniu recunoştea: „Nimic nu-i poate determina pe cei ce sunt cu adevărat creştini să facă“ asemenea lucruri.
5.CINE ERAU PROZELIŢII?
Cei cărora le-a predicat Petru la Penticosta din anul 33 au fost „atât iudei, cât şi prozeliţi“ (Fap. 2:10).
Printre bărbaţii calificaţi care fuseseră numiţi să se ocupe de activitatea necesară a împărţirii zilnice a hranei era şi Nicolae, „un prozelit din Antiohia“ (Fap. 6:3-5). Prozeliţii erau neevrei convertiţi la iudaism. Ei erau consideraţi evrei în toate privinţele, deoarece îl acceptaseră pe Dumnezeul lui Israel şi Legea dată de El, îi respinseseră pe toţi ceilalţi dumnezei, fuseseră circumcişi (bărbaţii) şi se alăturaseră poporului lui Israel.
După ce evreii au fost eliberaţi din exilul babilonian în 537 î.H., mulţi s-au stabilit în diferite regiuni situate departe de Israel, dar au continuat să practice iudaismul. Astfel, oameni de pe tot cuprinsul Orientului Apropiat şi din regiunile din jur au ajuns să cunoască religia iudaică. Scriitori antici, precum Horaţiu şi Seneca, arată că, în diferite ţări, mulţi oameni au fost impresionaţi de evrei şi de convingerile lor şi s-au alăturat comunităţilor acestora, devenind prozeliţi.
Faptele 1:1-26:
Pentru apostoli, ultimele săptămâni au fost extraordinare. Şi-ar fi dorit să nu se termine niciodată! Învierea lui Iisus le transformase deznădejdea în bucurie. Pe parcursul a 40 de zile, Iisus li s-a arătat discipolilor de mai multe ori, continuând să-i înveţe şi să-i încurajeze. Însă în această zi li se arată pentru ultima oară.
Adunaţi pe Muntele Măslinilor, apostolii sorb fiecare cuvânt rostit de Iisus. Când termină de vorbit - mult prea repede, se gândesc ei probabil -, El îşi ridică mâinile şi îi binecuvântează. Apoi începe să se înalţe de la pământ. Apostolii îl urmăresc cu privirea în timp ce urcă la Cer. În cele din urmă, un nor îl ascunde vederii lor. Deşi nu-l mai zăresc, ei continuă să stea cu privirea aţintită spre Cer (Luca 24:50; Fap. 1:9, 10).
Acest episod marchează un moment de cotitură în viaţa apostolilor lui Iisus. Ce aveau ei să facă acum, după înălţarea lui Iisus Hristos la Cer? Cu siguranţă, Stăpânul lor îi pregătise să continue lucrarea începută de El.
„Multe dovezi de netăgăduit“ (Faptele 1:1-5):
Luca îşi începe relatarea adresându-i-se lui Teofil, aceeaşi persoană căreia îi scrisese şi Evanghelia sa. El arată clar că această relatare este o continuare a Evangheliei, reluând pe scurt evenimentele pe care le consemnase în finalul acesteia, dar folosind alte cuvinte şi oferind informaţii suplimentare.
Ce i-a ajutat pe continuatorii lui Iisus să-şi menţină credinţa puternică? Iată ce citim în Faptele 1:3: „(Isus) li s-a şi arătat viu, prin multe dovezi de netăgăduit“. În Biblie, numai „doctorul iubit“ Luca foloseşte cuvântul grecesc tradus prin „dovezi de netăgăduit“ (Col. 4:14). Acest termen era folosit în lucrările de medicină ale vremii şi transmite ideea de dovezi elocvente, sigure, incontestabile. Aşa au fost şi dovezile oferite de Iisus. El li s-a arătat de multe ori discipolilor, uneori unei persoane sau două, alteori tuturor apostolilor, iar cu o anumită ocazie la peste 500 de discipoli (1 Cor. 15:3–6). Într-adevăr, dovezi de netăgăduit!
Totodată, Iisus a vorbit „despre lucrurile referitoare la Împărăția lui Dumnezeu“. De exemplu, El a explicat profeţiile care arătau că Mesia urma să sufere şi să moară (Luca 24:13-32, 46, 47). Explicând rolul său de Mesia, Iisus a îndreptat de fapt atenţia asupra lucrării de răscumpărare a omului din păcate.
„Până în cea mai îndepărtată parte a pământului“ (Faptele 1:6-12):
Când s-au adunat pe Muntele Măslinilor, apostolii au avut ultima lor întrunire cu Iisus pe pământ. Dornici să afle mai multe, ei au întrebat: „Doamne, în acest timp vei restabili regatul lui Israel?“ (Fap. 1:6). Din această întrebare reiese că apostolii aveau două idei eronate: prima, că Împărăția lui Dumnezeu avea să fie restabilită pentru Israelul fizic, iar a doua, că domnia lui Iisus pe pământ avea să înceapă chiar atunci, „în acest timp“. Cum i-a ajutat Iisus să-şi corecteze punctul de vedere?
Iisus ştia că prima idee greşită urma să fie corectată foarte curând. De fapt, în ziua Cincizecimii, continuatorii săi aveau să fie martori la naşterea unui nou Israel, - spiritual! Însă în ce priveşte a doua idee greşită, Iisus le-a reamintit cu blândeţe: „Nu este treaba voastră să cunoaşteţi timpurile sau perioadele pe care Tatăl le-a pus sub autoritatea Sa“ (Fap. 1:7). Tatăl Ceresc este Marele Stăpân al timpului. Când a fost pe pământ, Iisus a spus că nici chiar Fiul nu ştia „ziua şi ora“ venirii sfârşitului, ci „numai Tatăl“ (Mat. 24:36). În prezent, dacă un creştin devine exagerat de preocupat de timpul când va veni sfârşitul lumii, el se îngrijorează, de fapt, pentru ceva ce „nu este treaba“ lui.
Chiar dacă apostolii lui Iisus au avut şi idei eronate, nu ar trebui nicidecum să-i privim cu mai puţin respect. Aceşti oameni cu o credinţă exemplară au acceptat cu umilinţă să fie corectaţi. În plus, deşi întrebarea lor era rodul unor concepţii greşite, ea dezvăluie o atitudine corectă. Iisus îi îndemnase în repetate rânduri pe continuatorii săi: „Vegheaţi!“ (Mat. 24:42; 25:13; 26:41). Astfel, discipolii erau vigilenţi din punct de vedere spiritual, urmărind cu viu interes orice dovadă că Dumnezeu urma să acţioneze.
Iisus le-a reamintit apostolilor care trebuia să fie principala lor preocupare. El a spus: „Veţi primi putere când Duhul Sfânt va veni peste voi şi-mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până în cea mai îndepărtată parte a pământului“ (Fap. 1:8). Vestea despre învierea lui Iisus trebuia anunţată mai întâi în Ierusalim, unde Iisus fusese omorât. De acolo, mesajul avea să fie răspândit în toată Iudeea, apoi în Samaria şi tot mai departe. De aceea, a fost cât se poate de potrivit ca, înainte de a le încredinţa discipolilor lucrarea de predicare, Iisus să le reamintească promisiunea că le va trimite Duhul Sfânt în ajutor.
Aşa cum am menţionat deja, Iisus s-a înălţat de pe pământ şi n-a mai fost văzut. Totuşi, cei 11 apostoli au rămas acolo cu ochii aţintiţi spre cer. În cele din urmă, li s-au arătat doi îngeri, care i-au dojenit cu blândeţe: „Bărbaţi din Galileea, de ce staţi şi vă uitaţi la cer? Acest Iisus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni în acelaşi fel în care l-aţi văzut ducându-se la cer“ (Fap. 1:11). Este clar, așadar, că, la sfârșitul timpurilor, Iisus va reveni în același trup cu care s-a suit la Cer, și nu va veni într-un mod invizibil, doar ca spirit, cum susțini unii creștini!
„Arată-ne pe care ... L-ai ales“ (Faptele 1:13-26):
Nu este de mirare că apostolii „s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie“ (Luca 24:52). Dar ce au făcut ei după ce au primit instrucţiuni şi îndrumări de la Hristos? Din Faptele 1:13, 14 aflăm că s-au adunat într-o „cameră de sus”, ceea ce ne dezvăluie unele informaţii interesante despre astfel de întruniri. La vremea aceea, casele din Palestina aveau o cameră la etaj, unde se putea ajunge pe o scară exterioară. Se afla oare această cameră de sus la etajul casei menţionate în Faptele 12:12, casa mamei lui Marcu? Oricare ar fi răspunsul, această cameră era probabil o încăpere simplă, fără ornamente deosebite, unde se întruneau continuatorii lui Hristos. Dar cine erau cei prezenţi cu acea ocazie şi ce făceau ei?
Să remarcăm că la această întrunire nu erau prezenţi numai apostolii sau numai bărbaţi. Erau prezente şi „unele femei“, printre care Maria, mama lui Iisus. În plus, la această întrunire erau prezenţi şi ceilalţi patru verișori/frați, - conform părerii unor biserici creștine -, care nu fuseseră credincioşi în timpul vieţii pământeşti a lui Iisus (Mat. 13:55; Ioan 7:5). După Iisus a murit şi a înviat, ei şi-au schimbat atitudinea (1 Cor. 15:7).
Dar cu ce scop s-au întrunit discipolii? Răspunsul îl găsim în Faptele 1:14: „Toţi aceştia, într-un gând, stăruiau în rugăciune“. Întrunirile au fost întotdeauna un element esenţial al închinării creştine din Biserica Primară.
Aceşti continuatori ai lui Hristos se confruntau acum cu o problemă organizatorică importantă, iar apostolul Petru a luat iniţiativa pentru a o rezolva (versetele 15-26). Este foarte încurajator să vedem cât de mult progresase Petru în săptămânile care trecuseră de când îl renegase pe Domnul său de trei ori! (Mar. 14:72) Toţi suntem înclinaţi spre păcat şi avem nevoie să ni se reamintească faptul că Dumnezeu este „bun şi gata să-i ierte” pe cei ce se căiesc cu sinceritate (Ps. 86:5 - T.M.).
Petru a înţeles că Iuda, apostolul care îl trădase pe Iisus, trebuia înlocuit. Dar cine avea să-i ia locul? Petru a spus că noul apostol trebuia să fie unul dintre cei care îl urmaseră pe Iisus pe tot parcursul serviciului său şi care fuseseră martori la învierea sa (Fap. 1:21, 22). Lucrul acesta era în armonie cu promisiunea lui Iisus: „Voi, care m-aţi urmat, veţi sta şi voi pe douăsprezece tronuri şi le veţi judeca pe cele douăsprezece triburi ale lui Israel“ (Mat. 19:28). Astfel, Dumnezeu a permis ca Petru să înţeleagă că profeţia potrivit căreia „sarcina lui avea s-o ia altul“ se aplica la Iuda (Ps. 109:8 - T.M.).
Dar cum a fost aleasă persoana potrivită? Prin aruncarea sorţilor, o practică obişnuită în timpurile biblice (Prov. 16:33). Totuşi, aici este ultima oară când Biblia vorbeşte despre aruncarea sorţilor cu acest scop. Cu siguranţă, metoda nu a mai fost valabilă după revărsarea Duhului Sfânt. Să vedem însă de ce au fost folosiţi sorţii. Apostolii s-au rugat: „O, Doamne tu care cunoşti inimile tuturor, arată-ne pe care dintre aceşti doi bărbaţi l-ai ales“ (Fap. 1:23, 24). Ei doreau ca Domnul să fie cel ce face alegerea. Astfel, a fost ales Matia, probabil unul dintre cei 70 de discipoli pe care Iisus i-a trimis în predicare. El a devenit unul dintre „cei doisprezece“ (Fap. 6:2).
Acum, după ce credinţa le-a fost întărită de „dovezile de netăgăduit” ale învierii lui Iisus şi de îmbunătăţirile pe plan organizatoric, discipolii erau complet pregătiţi pentru ceea ce le stătea în faţă.
„Toţi s-au umplut de Duh Sfânt“. Rezultatele revărsării Duhului Sfânt la Penticostă/Cincizecime; - Faptele 2:1-47:
Este o dimineaţă plăcută de primăvară din anul 33 d.H.. Străzile Ierusalimului sunt inundate de mulţimi gălăgioase. De la altarul templului se înalţă fumul jertfelor, în timp ce leviţii cântă Psalmii Hallel (Psalmii 113-118, - T.M.), probabil în stil antifonic: o voce sau mai multe cântă un vers, iar un cor răspunde cu alt vers. Vizitatorii au venit de departe, din Elam, din Mesopotamia, din Capadocia, din Pont, din Egipt şi din Roma. Au călătorit mult pentru a fi prezenţi la această ocazie specială, Penticosta, numită şi „ziua primelor roade coapte“ (Num. 28:26). Această sărbătoare anuală marchează sfârşitul secerişului orzului şi începutul secerişului grâului. Este o zi plină de veselie.
În această zi urmează să se întâmple ceva care va uimi oamenii secole la rând. Pe la ora nouă, din Cer se aude deodată „un zgomot ca vâjâitul unui vânt puternic“, sau „ca vuietul puternic al unui uragan“ (Fap. 2:2; Noul Testament pe înţelesul tuturor, 1984). Sunetul asurzitor umple casa în care sunt adunaţi aproximativ 120 de discipoli ai lui Iisus. Apoi se petrece un lucru uluitor: apar nişte limbi ca de foc, care se aşază câte una pe fiecare discipol. Discipolii „se umplu de Duh Sfânt” şi încep să vorbească în alte limbi. Când aceştia ies din casa în care s-au întrunit, oamenii veniţi la sărbătoare în Ierusalim rămân uimiţi pentru că discipolii le vorbesc în limbile lor. Da, fiecare îi aude „vorbind în limba lui“! (Fap. 2:1–6)
Această relatare impresionantă prezintă un eveniment deosebit de important pentru închinarea adevărată: naşterea Bisericii Creștine, - Israelul spiritual.
„Toţi erau împreună în acelaşi loc“ (Faptele 2:1-4):
La înfiinţarea ei, Biserica Creștină a fost alcătuită din aproximativ 120 de discipoli, care erau „împreună în acelaşi loc“, într-o cameră de sus, şi care au fost unşi cu Duh Sfânt (Fap. 2:1). Însă, la sfârşitul acelei zile, Biserica număra deja mii de membri botezaţi. Şi acesta nu a fost decât începutul!
„Fiecare îi auzea vorbind în limba lui“ (Faptele 2:5-13):
Ce entuziasm trebuie să fi cuprins acea mulţime de evrei şi prozeliţi la Penticosta din 33 d.H.! Probabil că majoritatea celor prezenţi vorbeau greaca sau ebraica, limbi cunoscute de mulţi la vremea aceea. Însă acum, „fiecare îi auzea (pe discipoli) vorbind în limba lui“ (Fap. 2:6). Faptul că mesajul le-a fost transmis în limba maternă trebuie să le fi sensibilizat inima.
„Petru s-a ridicat în picioare“ (Faptele 2:14-37):
„Petru s-a ridicat în picioare“ şi s-a adresat acelei mulţimi de oameni de diferite etnii (Fap. 2:14). El le-a explicat că Dumnezeu le dăduse discipolilor în mod miraculos capacitatea de a vorbi în limbi, aşa cum profeţise prin Ioel: „Voi turna Duhul Meu peste orice făptură“ (Ioel 2:28). În plus, înainte de a se înălţa la Eer, Iisus le spusese discipolilor săi: „Îl voi ruga pe Tatăl, iar El vă va da un Mângâietor“, adică Duhul Sfânt (Ioan 14:16, 17). În încheierea cuvântării sale, Petru a spus cu hotărâre: „Toată casa lui Israel să ştie sigur că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Hristos Iisus pe care voi l-aţi ţintuit pe cruce“ (Fap. 2:36). Desigur, majoritatea celor ce-l ascultau pe Petru nu fuseseră de faţă la uciderea lui Iisus pe un cruce. Dar, ca popor ei purtau o vină colectivă. Să remarcăm însă că Petru li s-a adresat conaţionalilor săi cu respect şi într-un mod care să le sensibilizeze inima. Petru nu dorea să-i condamne pe ascultătorii săi, ci să-i îndemne la căinţă. S-au simţit ei jigniţi de cuvintele lui? Nicidecum, ci „au fost străpunşi în inimă“ şi au întrebat: „Ce trebuie să facem?“. Modul respectuos de adresare al lui Petru trebuie să fi contribuit la sensibilizarea inimii multora, astfel că aceştia s-au căit (Fap. 2:37).
„Fiecare dintre voi să fie botezat“ (Faptele 2:38-47):
În acea zi extraordinară, Penticosta din anul 33, Petru le-a spus evreilor şi prozeliţilor receptivi: „Căiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat“ (Fap. 2:38). Drept urmare, aproximativ 3 000 de oameni s-au botezat în bazinele din Ierusalim sau din apropiere. Au acţionat ei sub impulsul momentului? Nu! Să nu uităm că evreii şi prozeliţii care s-au botezat la Penticosta din 33 d.H. studiau cu sârguinţă Cuvântul lui Dumnezeu şi făceau parte dintr-un popor dedicat lui Dumnezeu. În plus, ei îşi dovediseră deja zelul, unii dintre ei venind de la mari distanţe pentru a fi prezenţi la această sărbătoare anuală. După ce au acceptat adevărurile fundamentale referitoare la Iisus Hristos, ei au fost gata pentru a primi botezul creștin!.
Acel grup s-a bucurat de binecuvântarea Domnului. Relatarea spune: „Toţi cei care deveniseră credincioşi erau împreună şi aveau toate lucrurile în comun. Îşi vindeau bunurile şi proprietăţile, iar ce primeau împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare“ (Fap. 2:44, 45). Desigur, toţi creştinii adevăraţi trebuie să imite iubirea şi spiritul de sacrificiu al discipolilor din secolul I.
SUPLIMENTAR:
1. IERUSALIMUL, CENTRUL IUDAISMULUI:
Majoritatea evenimentelor descrise în primele capitole ale cărţii Faptele au avut loc în Ierusalim. Acest oraş este situat printre culmile lanţului muntos central al Iudeii, la aproximativ 55 km est de Marea Mediterană. Istoria oraşului ne poartă până în anul 1070 î.H. (după unii istorici), când regele David a cucerit fortăreaţa de pe muntele Sion. Oraşul care s-a dezvoltat în jurul acestei fortăreţe a devenit capitala Israelului antic.
Lângă muntele Sion se află muntele Moria, unde, potrivit tradiţiei antice evreieşti, Avraam a fost gata să-l aducă jertfă pe fiul său Isaac. Acest episod s-a petrecut cu aproximativ 1 900 de ani înainte de evenimentele descrise în Faptele. Ierusalimul s-a extins pe muntele Moria pe vremea lui Solomon, care a construit primul templu al lui Dumnezeu pe vârful acestuia. Templul a devenit centrul închinării la Dumnezeu şi al vieţii sociale evreieşti.
La templul din Ierusalim se adunau cu regularitate toţi evreii credincioşi din toate colţurile lumii ca să aducă jertfe, să se închine şi să participe la sărbătorile anuale. Ei respectau astfel porunca lui Dumnezeu: „De trei ori pe an, fiecare dintre bărbaţii tăi să se prezinte înaintea Domnului, Dumnezeul tău, în locul pe care îl va alege el“ (Deut. 16:16). Tot în Ierusalim se afla şi sediul Marelui Sanhedrin, care era Curtea Supremă a evreilor şi consiliul administrativ al poporului.
2.ROMA, CAPITALA UNUI IMPERIU:
În perioada în care s-au petrecut evenimentele relatate în cartea Faptele, Roma era oraşul cel mai mare şi cel mai important din punct de vedere politic al lumii cunoscute atunci. Era capitala unui imperiu, care, la apogeu, se întindea din Britannia până în nordul Africii şi de la Oceanul Atlantic până la Golful Persic.
Roma era un oraş cosmopolit, în care se putea întâlni un amestec de culturi, rase, limbi şi superstiţii. O reţea de drumuri bine întreţinute aducea aici călători şi mărfuri din toate colţurile imperiului. Aproape de Roma era portul Ostia, unde ancorau corăbii ce navigau pe importante rute comerciale şi aprovizionau capitala cu alimente şi mărfuri de lux.
În secolul I d.H., Roma avea peste un milion de locuitori. Se pare că jumătate din populaţie era alcătuită din sclavi: infractori condamnaţi, copii vânduţi sau abandonaţi de părinţi şi prizonieri luaţi în timpul campaniilor militare ale legiunilor romane. Printre aceşti sclavi se numărau şi evrei din Ierusalim, care fuseseră aduşi la Roma după ce generalul roman Pompei cucerise Ierusalimul în 63 î.H..
Cea mai mare parte a populaţiei libere din Roma era foarte săracă, locuind în imobile cu mai multe etaje şi depinzând de sprijinul material al statului. Cu toate acestea, împăraţii au împodobit capitala cu clădiri publice grandioase, cum nu s-au mai văzut vreodată. Existau teatre şi mari stadioane unde se organizau pentru distrarea maselor spectacole, lupte de gladiatori şi întreceri de care. Intrarea era liberă.
3.EVREII ÎN MESOPOTAMIA ŞI ÎN EGIPT:
În cartea „Istoria poporului evreu în epoca lui Iisus Hristos (175 î.H.–135 d.H.)” de Emil Schürer, se spune: „În Mesopotamia, în Media şi în Babilonia trăiau şi descendenţii evreilor din regatul celor zece triburi (ale lui Israel) şi din regatul lui Iuda care fuseseră exilaţi odinioară aici de asirieni şi de babilonieni“. Potrivit cu Ezra 2:64, din exilul babilonian s-au întors la Ierusalim doar 42 360 de bărbaţi israeliţi, împreună cu soţiile şi copiii lor. Aceasta s-a întâmplat în 537 î.H.. Istoricul Josephus Flavius afirmă că, în secolul I d.H., „în Babilonia locuiau“ zeci de mii de evrei. Aceste comunităţi au contribuit între secolele al III-lea şi al V-lea d.H. la elaborarea lucrării cunoscute ca Talmudul babilonian.
Şi în Egipt locuiau mulţi evrei. Există documente care atestă prezenţa lor în această ţară încă din secolul al VI-lea î.H.. În acea perioadă, Ieremia le-a transmis un mesaj evreilor ce locuiau în diferite localităţi de aici, inclusiv în Nof, numit şi Memfis (Ier. 44:1). Se pare că mulţi se stabiliseră în Egipt în epoca elenistică. Potrivit istoricului Josephus, evreii s-au numărat printre primii colonişti ai oraşului Alexandria. Cu timpul, ei au ajuns să ocupe o bună parte a oraşului. În secolul I î.H., scriitorul evreu Filon a afirmat că un milion dintre conaţionalii săi erau răspândiţi pe tot teritoriul Egiptului, de la „graniţa cu Libia până la graniţa cu Etiopia“.
4.CREŞTINISMUL ÎN PONT:
Printre cei ce au ascultat cuvântarea ţinută de Petru la Penticosta din anul 33 au fost şi evrei din Pont, o provincie din nordul Asiei Mici (Fap. 2:9). Unii dintre aceştia au dus vestea bună în ţara lor. Se poate spune acest lucru deoarece printre credincioşii cărora Petru le-a adresat prima sa epistolă se numărau şi cei „răspândiţi în Pont“ (1 Pet. 1:1). În Epitola lui Petru se arată că aceşti creştini fuseseră „mâhniţi ... prin diferite încercări“ datorită credinţei lor (1 Pet. 1:6). Aceste încercări includeau, probabil, opoziţie şi persecuţii.
Despre încercările la care au fost supuşi creştinii din Pont se vorbeşte şi în corespondenţa dintre Pliniu cel Tânăr, guvernator al provinciei romane Bitinia şi Pont, şi împăratul Traian. Într-o scrisoare trimisă din Pont în aproximativ 112 d.H., Pliniu spunea că „molima“ creştinismului ameninţa pe oricine, indiferent de sex, vârstă sau rang. Pliniu le dădea posibilitatea celor acuzaţi că sunt creştini să-şi renege credinţa. Cei ce nu-şi renegau credinţa erau omorâţi, dar cei care îl blestemau pe Hristos sau adresau rugăciuni zeilor ori statuii lui Traian erau eliberaţi. Pliniu recunoştea: „Nimic nu-i poate determina pe cei ce sunt cu adevărat creştini să facă“ asemenea lucruri.
5.CINE ERAU PROZELIŢII?
Cei cărora le-a predicat Petru la Penticosta din anul 33 au fost „atât iudei, cât şi prozeliţi“ (Fap. 2:10).
Printre bărbaţii calificaţi care fuseseră numiţi să se ocupe de activitatea necesară a împărţirii zilnice a hranei era şi Nicolae, „un prozelit din Antiohia“ (Fap. 6:3-5). Prozeliţii erau neevrei convertiţi la iudaism. Ei erau consideraţi evrei în toate privinţele, deoarece îl acceptaseră pe Dumnezeul lui Israel şi Legea dată de El, îi respinseseră pe toţi ceilalţi dumnezei, fuseseră circumcişi (bărbaţii) şi se alăturaseră poporului lui Israel.
După ce evreii au fost eliberaţi din exilul babilonian în 537 î.H., mulţi s-au stabilit în diferite regiuni situate departe de Israel, dar au continuat să practice iudaismul. Astfel, oameni de pe tot cuprinsul Orientului Apropiat şi din regiunile din jur au ajuns să cunoască religia iudaică. Scriitori antici, precum Horaţiu şi Seneca, arată că, în diferite ţări, mulţi oameni au fost impresionaţi de evrei şi de convingerile lor şi s-au alăturat comunităţilor acestora, devenind prozeliţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu