REFLECȚII DESPRE EXISTENȚA UNUI CREATOR.

REFLECȚII DESPRE EXISTENȚA UNUI CREATOR

1. Ce poate da mai mult sens vieţii noastre?

      Ați visat vreodată să vă bucuraţi de o viaţă mai bună, fie acolo unde locuiţi, fie într-un paradis tropical? Într-un moment sau altul al vieţii, cei mai mulţi dintre noi au visat la aceasta. În 1891, pictorul francez Paul Gauguin a pornit în căutarea acestei vieţi în Polinezia Franceză. La scurt timp după aceea însă, el s-a confruntat cu realitatea. Viaţa depravată pe care o dusese în trecut le-a adus boală şi suferinţă atât lui, cât şi altora. Simţind că i se apropie sfârşitul, el a realizat o pictură care a fost descrisă ca fiind o „expresie finală a forţei artistice“. În cartea „Paul Gauguin 1848-1903 - The Primitive Sophisticate (Paul Gauguin 1848-1903 - Primitivismul rafinat)” se spune: „Spectrul activităţii umane redat în pictură cuprinde tot ciclul vieţii, de la naştere până la moarte. El a interpretat viaţa ca un mare mister“. Gauguin a numit această pictură „De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?“.

      S-ar putea ca aceste întrebări să ni se pară cunoscute. Mulţi oameni raţionali şi le pun. După ce a menţionat progresele ştiinţifice şi tehnice înregistrate de omenire, un istoric - Paul Johson -  a scris: „În ce priveşte înţelegerea fiinţei umane, a dilemelor sale şi a locului său în acest univers, nu suntem cu mult mai avansaţi decât la început. Continuăm să ne întrebăm cine suntem, de ce existăm şi încotro ne îndreptăm“.

      Este adevărat, unele persoane se lasă absorbite de îngrijirea familiei, de câştigarea existenţei, de călătorii sau de alte interese personale, pentru că nu cunosc un alt sens al vieţii. Albert Einstein a spus cândva: „Omul care consideră că viaţa lui este lipsită de sens nu este numai nefericit, ci şi prea puţin pregătit pentru viaţă“. În deplină armonie cu acest raţionament, unii caută să dea vieţii lor un sens ocupându-se cu artele frumoase, adâncindu-se în cercetarea ştiinţifică sau dedicându-se unor acţiuni umanitare destinate stăvilirii suferinţei. 

     Faptul că se pun întrebări fundamentale privitoare la sensul vieţii este lesne de înţeles. Câţi părinţi, după ce şi-au văzut copilul murind din cauza malariei sau a altei boli, nu s-au întrebat: „De ce există atâta suferinţă? Are aceasta vreun sens?“ Întrebări similare îi nedumeresc pe mulţi tineri care văd sărăcia, bolile şi nedreptatea. Războaiele sângeroase îi determină deseori pe oameni să se întrebe dacă viaţa are vreun sens.

      Chiar dacă, mulți dintre noi, nu am trecut prin astfel de suferinţe, putem fi de acord cu profesorul Freeman Dyson, care a spus: „Împărtăşesc punctul de vedere al multor persoane respectabile când repet întrebările pe care şi le-a pus personajul biblic Iov: De ce suferim? De ce este lumea atât de nedreaptă? Cărui scop servesc durerea şi nenorocirea?“  

    Un profesor care a suportat ororile lagărului de concentrare de la Auschwitz a făcut următoarea remarcă: „Nu există absolut nici un lucru care să-l ajute în mod eficient pe un om să supravieţuiască chiar şi celor mai vitrege condiţii aşa cum îl ajută cunoaşterea faptului că viaţa lui are un sens“. El considera că până şi sănătatea mintală a respectivului are legătură cu această căutare a sensului vieţii.

De-a lungul secolelor, multe persoane au căutat răspunsuri în religie. După ce a fost în situaţia de a vedea un om bolnav, un om în vârstă şi un om mort, Gautama (Buddha) a căutat iluminarea spirituală, sau sensul vieţii, în religie, însă fără să creadă într-un Dumnezeu care este o persoană. Alţii s-au îndreptat spre bisericile de care aparţineau.

     Cu toate acestea, ce se poate spune despre oamenii de azi? Mulţi îşi concentrează atenţia asupra ştiinţei şi resping religia şi noţiunea de „Dumnezeu“, pe care le consideră lucruri lipsite de importanţă. „Cu cât ştiinţa progresează mai mult, se spune în lucrarea „Religion and Atheism (Religie şi ateism)”, cu atât pare să rămână mai puţin loc pentru Dumnezeu. Dumnezeu a devenit un Deportat.“

2. De ce este respinsă noţiunea de „Creator“?

     Realitatea este că tendinţa de a respinge religia sau pe Dumnezeu îşi are rădăcinile în filozofiile oamenilor, care au pus accent pe pura raţiune. Charles Darwin a considerat că „selecţia naturală“ explică relaţiile existente în lumea vie mai bine decât o face conceptul existenţei unui Creator. Sigmund Freud a predat ideea că Dumnezeu este o iluzie. Iar opinia potrivit căreia „Dumnezeu este mort“ datează din timpul lui Friedrich Nietzsche. Filozofiile orientale sunt similare. Mentorii budismului sunt de părere că nu avem nevoie de cunoştinţe despre Dumnezeu. În ce priveşte şintoismul, profesorul Tetsuo Yamaori a afirmat că „zeii nu sunt altceva decât oameni“.

     Deşi scepticismul cu privire la existenţa unui Creator este preponderent, este el justificat? Probabil că nu vă sunt străine unele exemple de „fapte ştiinţifice“ care s-au bucurat de popularitate în trecut, dar care, cu timpul, s-au dovedit a fi total greşite. Păreri cum ar fi: „Pământul este plat“ şi „Întreg universul se roteşte în jurul planetei noastre“ au predominat secole la rând, însă, în prezent, noi ştim că aceste păreri erau greşite.

   Ce se poate spune despre ideile ştiinţifice de dată recentă? De exemplu, filozoful David Hume, care a trăit în secolul al XVIII-lea - şi care nu a crezut în existenţa unui Creator -, nu a putut să ofere nici o explicaţie privitoare la modelul biologic complex existent pe pământ. Teoria lui Darwin a sugerat modul în care s-au dezvoltat diferitele forme de viaţă, însă nu a explicat cum a apărut viaţa şi nici care este sensul vieţii noastre.

    În consecinţă, mulţi oameni de ştiinţă, precum şi nespecialişti, au sentimentul că ceva lipseşte. Teoriile ştiinţifice pot încerca să explice cum?, însă întrebările-cheie gravitează în jurul întrebării de ce? Chiar şi persoanele crescute într-un mediu marcat de credinţa într-un Creator sunt influenţate. O studentă la istorie, dintr-o ţară europeană, a spus: „Pentru mine, Dumnezeu este mort. Dacă ar exista cu adevărat, nu ar fi atâta dezordine în lume. Oameni nevinovaţi suferă de foame; diferite specii de animale dispar. Ideea existenţei unui Creator este o absurditate“. Având în vedere condiţiile de pe pământ, mulţi nu pot să înţeleagă de ce Creatorul -  dacă acesta există - nu schimbă lucrurile în bine.

Totuşi, trebuie să admitem că motivul pentru care mulţi neagă existenţa unui Creator este acela că ei nu vor să creadă. „Chiar dacă Dumnezeu însuşi mi-ar spune să-mi schimb modul de viaţă, tot nu aş face-o“, i-a spus un industriaş dintr-o ţară europeană unui angajat al său. „Vreau să-mi trăiesc viaţa aşa cum îmi place.“ Evident, unii consideră că acceptarea autorităţii unui Creator ar intra în conflict cu libertatea lor sau cu modul de viaţă preferat de ei. Este posibil ca ei să declare: „Nu cred decât ceea ce văd, şi nu pot să văd un Creator invizibil“.

    Lăsând la o parte întrebarea de ce oamenii „au respins noţiunea de Creator“, întrebările referitoare la viaţă şi la sensul acesteia rămân. În ziua în care omul a păşit pe lună, teologului Karl Barth i s-a cerut să-şi spună părerea cu privire la acest triumf al tehnologiei. El a spus: „Această remarcabilă realizare în domeniul tehnologiei nu rezolvă nici una dintre problemele care îmi provoacă insomnii“.    În prezent, omul zboară în spaţiul cosmic şi înregistrează progrese rapide în ce priveşte „ciberspaţiul“. Cu toate acestea, oamenii raţionali consideră că este necesar să aibă un scop, ceva care să confere sens vieţii lor.

3.Controversa referitoare la apariţia Universului:

   Astronauții sunt cuprinşi de emoţie când fotografiază Pământul care se profilează în toată splendoarea lui prin fereastra unei nave cosmice. „Acesta este cel mai frumos moment al unui zbor în spaţiu“, a spus un astronaut. Dar Pământul pare foarte mic în comparaţie cu Sistemul Solar. În Soare ar putea încăpea un milion de Terre şi tot ar mai rămâne loc. Totuşi, ar putea exista vreo legătură între aceste fapte referitoare la univers şi viaţa şi sensul vieţii voastre?
   Haideţi să facem o scurtă călătorie imaginară în spaţiu şi să privim Pământul şi Soarele în perspectivă. Soarele nostru este doar una dintre nenumăratele stele aflate pe unul dintre braţele spiralei galaxiei Calea Lactee, care, la rândul ei, este doar o infimă parte a Universului. Cu ochiul liber putem vedea câteva pete de lumină care, de fapt, sunt alte galaxii, cum ar fi frumoasa şi întinsa galaxie Andromeda. Calea Lactee, Andromeda şi alte aproximativ 20 de galaxii se atrag reciproc datorită gravitaţiei, formând împreună un roi, iar toate aceste galaxii ocupă doar o mică parte dintr-un imens superroi. În univers există nenumărate superroiuri, iar descrierea nu se încheie aici. Roiurile nu sunt distribuite uniform în spaţiu. La scară mare, ele se aseamănă cu nişte straturi subţiri şi cu nişte filamente înfăşurate în jurul unor goluri imense asemănătoare unor baloane. Unele structuri galactice sunt atât de întinse, încât se aseamănă cu nişte ziduri uriaşe. Acest lucru îi poate surprinde pe mulţi care cred că universul s-a autocreat în urma unei explozii cosmice întâmplătoare. „Cu cât vedem mai clar minunatele detalii ale universului, cu atât ne este mai greu să explicăm cu ajutorul unei teorii simple cum a ajuns acesta să arate astfel“, a concluzionat un redactor renumit al revistei Scientific American.
    Toate stelele pe care le vedem fac parte din galaxia Calea Lactee. Până în anii ’20 ai secolului XX se credea că aceasta era singura galaxie existentă. Cu toate acestea, probabil ştiţi că, de atunci, observaţiile făcute cu ajutorul telescoapelor mai mari au dovedit contrariul. În Univers există cel puţin 100 000 000 000 de galaxii! Totuşi, ceea ce a dus la răsturnarea teoriilor ştiinţifice în anii ’20 nu a fost numărul uluitor de galaxii uriaşe, ci faptul că toate galaxiile sunt în mişcare.
     Astronomii au descoperit un lucru remarcabil: Când lumina galactică trece printr-o prismă, undele luminoase îşi măresc lungimea, aceasta indicând că ea se îndepărtează de noi cu o viteză mare. Cu cât o galaxie se află la o distanţă mai mare de pământ, cu atât viteza ei de îndepărtare este mai mare. Acest lucru indică faptul că Universul este în expansiune!
     Deşi, mulți dintre noi, nu suntem astronomi profesionişti şi nici astronomi amatori, putem înţelege că un univers în expansiune a avut o influenţă majoră asupra trecutului nostru - şi, probabil, va avea şi asupra viitorului fiecăruia dintre noi. Ceva trebuie să fi declanşat acest proces al expansiunii universului - o forţă suficient de puternică pentru a depăşi imensa forţă gravitaţională a întregului univers. Avem toate motivele să ne întrebăm: „Care ar putea fi sursa acestei energii dinamice?“
    Deşi majoritatea oamenilor de ştiinţă studiază evoluţia Universului din faza în care acesta era foarte mic şi dens (un punct singular), nu putem scăpa din vedere următorul aspect esenţial: „Dacă într-un moment din trecut Universul era un punct singular, având o mărime infinit de mică şi o densitate infinită, trebuie să ne întrebăm ce a existat înainte şi ce era în afara Universului. Trebuie să înfruntăm problema unui Început“. - Sir Bernard Lovell.
     Toate acestea presupun mai mult decât o enormă sursă de energie. Este nevoie de prevedere şi de inteligenţă, întrucât viteza de expansiune pare să fie stabilită cu o foarte mare precizie. „Dacă viteza de expansiune a Universului ar fi fost mai mare cu a milioana parte dintr-o milionime, a spus Lovell, până în prezent întreaga materie din Univers s-ar fi dispersat. Iar dacă aceeaşi viteză ar fi fost mai mică cu a milioana parte dintr-o milionime, forţele gravitaţionale ar fi produs un colaps al Universului în primul miliard de ani al existenţei acestuia. Pe lângă toate acestea, nu ar mai fi existat stele cu viaţă lungă şi nici viaţă.“ Ce să mai spunem de misterul uluitor al relativ recent descoperite energii întunecate, care pare să accelereze, totuși, expansiunea Universului?
    Numeroşi oameni de ştiinţă, cărora le este greu să accepte ideea că Universul a fost creat de o inteligenţă superioară, presupun că, printr-un anumit mecanism, Universul s-a creat singur din nimic. Vi se pare raţională această ipoteză? Aceste interpretări hazardate determină, de obicei, anumite schimbări ale unei teorii (un model de univers în expansiune) formulate în 1979 de fizicianul Alan Guth. Totuşi, dr. Guth a recunoscut că teoria lui „nu explică modul în care Universul a apărut din nimic“. Dr. Andrei Linde a explicat mult mai clar situaţia într-un articol apărut în revista Scientific American: „Explicarea acestei singularităţi iniţiale - unde şi când a început totul - rămâne totuşi cea mai dificilă problemă a cosmologiei moderne“.
   Dacă specialiştii nu pot cu adevărat să explice nici originea, nici faza iniţială de dezvoltare a Universului, nu ar trebui să căutăm în altă parte o explicaţie? Într-adevăr, avem toate motivele să luăm în considerare unele dovezi pe care mulţi le-au trecut cu vederea, dar care ne pot ajuta să ajungm la o înţelegere clară a acestui subiect. Printre dovezi se numără valorile precise ale celor patru forţe fundamentale, care determină toate proprietăţile şi modificările materiei. Simpla menţionare a forţelor fundamentale îi face, poate, pe unii să aibă o oarecare ezitare, spunându-şi în sinea lor: „Acest subiect este numai pentru fizicieni“. Dar nu este chiar aşa. Lucrurile esenţiale merită să fie luate în considerare, întrucât ne aflăm sub puterea influenţei lor.

4. O reglare perfectă:

    Cele patru forţe fundamentale acţionează atât asupra vastului cosmos, cât şi asupra minusculelor structuri atomice. Da, tot ceea ce ne înconjoară depinde de aceste forţe.
    Elementele care fac posibilă viaţa (îndeosebi carbonul, oxigenul şi fierul) nu ar putea exista dacă cele patru forţe ale universului nu ar fi perfect reglate. Am menţionat deja o forţă, şi anume, forţa gravitaţională. O altă forţă este forţa electromagnetică. Dacă aceasta ar fi mult mai mică, electronii nu ar sta în jurul nucleului atomic. „Ar fi aceasta o problemă serioasă?“, s-ar putea întreba unii. Da, pentru că atomii nu s-ar putea combina pentru a forma molecule. Şi, invers, dacă această forţă ar fi mult mai mare, electronii ar fi strâns legaţi de nucleul atomului. Aceasta ar însemna că între atomi nu ar putea avea loc nici un fel de reacţii chimice, adică nu ar exista viaţă. Analizând lucrurile chiar şi din acest punct de vedere, reiese clar că viaţa noastră depinde de reglarea perfectă a forţei electromagnetice.
  Să vedem acum care ar fi situaţia la scară cosmică: O infimă variaţie a valorii forţei electromagnetice s-ar răsfrânge asupra Soarelui şi, prin urmare, ar produce modificări ale intensităţii luminii care ajunge pe Pământ, îngreunând procesul fotosintezei sau făcându-l imposibil. De asemenea, apa nu ar avea proprietăţile ei unice, vitale. Mai mult decât atât, însăşi viaţa noastră depinde de precizia reglării forţei electromagnetice.
    La fel de importantă este şi relaţia dintre valoarea forţei electromagnetice şi valoarea celorlalte trei forţe. De exemplu, unii fizicieni au calculat că forţa electromagnetică este egală cu 10 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 (1040) înmulţit cu forţa gravitaţională!! Adăugarea unui zero la această cifră (1041) ar putea părea o mică modificare. Totuşi, aceasta ar însemna că forţa gravitaţională ar fi în mod proporţional mai mică; referitor la consecinţele acestei situaţii, dr. Reinhard Breuer a afirmat: „Dacă forţa gravitaţională ar fi mai mică, stelele ar fi mai mici, iar presiunea din interiorul lor, creată de această forţă, nu ar permite temperaturii să fie suficient de mare pentru a face posibilă declanşarea reacţiilor de fuziune nucleară - ceea ce înseamnă că Soarele nu ar străluci“. Imaginaţi-vă ce ar însemna aceasta pentru noi!
    Ce s-ar întâmpla dacă forţa gravitaţională ar fi în mod proporţional mai mare, adică numărul ar avea numai 39 de zerouri (1039)? „Chiar şi în urma acestei modificări neînsemnate, o stea asemănătoare Soarelui ar înceta după un timp să mai existe“, a spus în continuare Breuer. Alţi oameni de ştiinţă sunt de părere că această reglare fină este şi mai exactă.
   Într-adevăr, două dintre caracteristicile remarcabile ale Soarelui nostru şi ale altor stele sunt eficienţa de durată şi stabilitatea. Să luăm un exemplu simplu. Ştim că, pentru ca motorul unui automobil să funcţioneze bine, trebuie să existe o corelare perfectă între cantitatea de combustibil şi cea de aer; inginerii proiectează sisteme mecanice complexe şi sisteme computerizate pentru a mări randamentul motorului. Dacă aşa stau lucrurile cu un simplu motor, ce se poate spune despre eficientele stele „arzătoare“, de felul Soarelui nostru? Principalele forţe care acţionează în cazul Soarelui nostru sunt reglate cu multă precizie, fiind optime vieţii. Este această precizie pur şi simplu rodul întâmplării? În mod logic NU!
 Structura Universului presupune mult mai mult decât perfecta reglare a celor două forţe: gravitaţională şi electromagnetică. Există încă două forţe fizice de care depinde viaţa noastră.
    Aceste două forţe acţionează în nucleul atomic şi sunt o dovadă evidentă a unui proiect dinainte stabilit. Să vorbim despre forţa nucleară tare, care ţine împreună protonii şi neutronii în nucleul atomic. Datorită acestei legături se pot forma diferite elemente - unele uşoare (cum ar fi heliul şi oxigenul) şi altele grele (cum ar fi aurul şi plumbul). După cât se pare, dacă această forţă de legătură ar fi doar cu două procente mai mică, ar exista numai hidrogen. Şi, invers, dacă această forţă ar fi puţin mai mare, s-ar găsi numai elemente mai grele, însă nu ar exista hidrogen. S-ar putea răsfrânge această situaţie asupra vieţii noastre? Dacă din Univers ar lipsi hidrogenul, Soarele nostru nu ar avea combustibilul necesar pentru a genera energia dătătoare de viaţă. Şi, bineînţeles, nu am avea nici apă şi nici hrană, pentru că hidrogenul este un element de bază al acestora.
  Cea de-a patra forţă, numită forţă nucleară slabă, stă la baza dezintegrării radioactive. De asemenea, ea controlează activitatea termonucleară a Soarelui nostru. Poate vă întrebaţi: „Este această forţă perfect reglată?“ Matematicianul şi fizicianul Freeman Dyson explică următoarele: „Forţa slabă este de milioane de ori mai mică decât forţa nucleară. Este pur şi simplu suficient de mică pentru ca hidrogenul din Soare să ardă încet şi constant. Dacă forţa slabă ar fi mult mai mare sau mult mai mică, orice formă de viaţă dependentă de stele asemănătoare soarelui ar fi şi de această dată în pericol“. Într-adevăr, această viteză de ardere bine stabilită menţine Pământul cald - nu îl pârjoleşte - şi ne ţine în viaţă.
    Mai mult decât atât, oamenii de ştiinţă cred că forţa slabă joacă un anumit rol în exploziile de supernovă, care, după părerea lor, constituie mecanismul producerii şi dispersării majorităţii elementelor. „Dacă aceste forţe nucleare ar fi într-un fel oarecare puţin diferite de cum sunt în prezent, stelele ar fi incapabile să producă elementele din care eu şi dumneavoastră suntem făcuţi“, a explicat fizicianul John Polkinghorne.
    S-ar mai putea spune o mulţime de lucruri, dar, probabil, aţi înţeles esenţa problemei. Aceste patru forţe fundamentale sunt reglate cu o precizie uluitoare. „Când privim în jur, avem impresia că vedem dovada faptului că natura le-a făcut într-un mod perfect“, a scris profesorul Paul Davies. Într-adevăr, reglarea perfectă a forţelor fundamentale a făcut posibilă existenţa şi funcţionarea Soarelui nostru, a permis existenţa planetei noastre încântătoare şi a apei care întreţine viaţa, a atmosferei indispensabile vieţii şi a bogatei varietăţi de elemente chimice preţioase ale pământului.

5. Lege şi ordine:

   Din proprie experienţă ştiţi, probabil, că toate lucrurile tind spre dezordine. După cum a observat orice proprietar, când lucrurile nu sunt folosite, acestea tind să se deterioreze sau să se distrugă. Oamenii de ştiinţă au numit acest fenomen „principiul al doilea al termodinamicii“. Efectele acestui principiu le simţim în fiecare zi. Dacă un automobil nou sau o bicicletă nouă nu sunt folosite, acestea devin fiare vechi. Părăsiţi o clădire şi veţi vedea cum ajunge o ruină. Ce se poate spune despre Univers? Şi aici, acest principiu îşi găseşte aplicabilitatea. Prin urmare, v-aţi putea gândi că ordinea din Univers ar trebui să se transforme, în cele din urmă, într-o dezordine totală.
  Totuşi, se pare că aceasta nu se întâmplă în Univers, potrivit descoperirilor profesorului de matematică Roger Penrose, care a făcut cercetări asupra stării de dezordine (sau entropie) a Universului observabil. Un mod logic de a interpreta aceste descoperiri ar fi acela că în Univers domneşte ordinea de la începutul acestuia, prezentând şi acum un grad de organizare avansat. Același savant a afirmat că oamenii de ştiinţă „consideră un mister faptul că Universul a fost creat într-un mod care vădeşte o ordine atât de mare“. În continuare el a spus că „orice teorie cosmologică ce se bucură de succes ar trebui, în final, să explice această problemă referitoare la entropie“, şi anume, de ce Universul nu s-a transformat într-un haos.
   De fapt, viaţa noastră nu se conformează acestui principiu recunoscut. Atunci cărui fapt se datorează existenţa noastră aici, pe Pământ?

6. Acceptarea ideii existenței unui Creator:

    Descoperirile ştiinţifice moderne oferă o multitudine de dovezi convingătoare potrivit cărora atât Universul, cât şi viaţa de pe Pământ au avut un început. Ce anume a cauzat începutul lor?
    După studierea dovezilor existente, mulţi au ajuns la concluzia că trebuie să existe o Cauză Primă. Cu toate acestea, ei evită să-i atribuie personalitate acestei Cauze. Această reţinere de a vorbi despre un Creator reflectă atitudinea unor oameni de ştiinţă. De exemplu, Albert Einstein era convins că Universul a avut un început şi şi-a exprimat dorinţa de a şti „cum a creat Dumnezeu lumea“. Totuşi, Einstein nu a mărturisit că ar crede într-un Dumnezeu care este o persoană; el a vorbit despre un „sentiment religios cosmic, care nu are legătură cu nici o doctrină şi cu nici un concept cu privire la un Dumnezeu despre care se crede că ar avea calităţi sau înfăţişare de om“. În mod similar, chimistul Kenichi Fukui, laureat al Premiului Nobel, a afirmat că el crede în existenţa unei structuri imense în Univers. El a spus că „această grandioasă structură, ale cărei elemente sunt legate între ele, poate fi definită prin cuvinte cum sunt Absolut sau Dumnezeu“. Însă el a numit-o „o ciudăţenie a naturii“.Ştiaţi că această credinţă într-o cauză impersonală se aseamănă mult cu gândirea religioasă orientală?
    Mulţi orientali cred că natura a venit singură în existenţă. Einstein credea că sentimentul religios cosmic pe care îl nutrea era foarte bine exprimat în budism. Buddha considera că nu era important să se ştie dacă la aducerea în existenţă a Universului şi a oamenilor a contribuit un Creator. În mod similar, şintoismul nu furnizează nici o explicaţie cu privire la felul în care a apărut natura, iar şintoiştii cred că zeii sunt spirite ale morţilor care pot lua forma unor elemente ale naturii.
    Este interesant faptul că această gândire este similară concepţiilor răspândite în Grecia Antică. Se spune că filozoful Epicur (341-270 î.H.) credea că „zeii sunt prea departe ca să ne facă vreun bine sau vreun rău“. El susţinea că omul este un rod al naturii, apărut probabil prin selecţia naturală!  Poate că aţi sesizat din cele de mai sus că unele idei asemănătoare din prezent nu sunt deloc noi.
  Printre contemporanii epicurienilor au fost stoicii greci, care au ridicat natura la rangul de Dumnezeu. Ei presupuneau că, la moarte, energia impersonală din oameni era absorbită de oceanul de energie din care este alcătuit Dumnezeu. Ei considerau că faptul de a colabora cu legile naturii constituia binele suprem. Aţi întâlnit opinii similare în zilele noastre? Sună a doctrină specifică Mișcării New Age!
   În concluzie, nu este mai logic să acceptăm ideea existenței unui Creator, care este Cauza Primă a existenței a tot ce ne înconjoară și a Universului?