CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU. - PARTEA A TREIA
Ştefan depune o mărturie curajoasă înaintea Sanhedrinului: Faptele 6:8-8:3:
Într-o sală impunătoare, aflată probabil în apropierea templului din Ierusalim, Ştefan stă înaintea Sanhedrinului. Cei 71 de judecători sunt aşezaţi în semicerc. Aceştia sunt bărbaţi cu autoritate şi influenţi, iar majoritatea îl dispreţuiesc pe acest discipol al lui Iisus. De fapt, cel care a convocat astăzi Curtea pentru a-l judeca pe Ştefan nu este altul decât marele preot Caiafa, care a prezidat Sanhedrinul când Iisus Hristos a fost condamnat la moarte, cu câteva luni înainte. Este oare Ştefan înspăimântat?
Judecătorii îl privesc şi văd că faţa lui are o expresie cu totul neobişnuită, este „ca o faţă de înger“ (Fap. 6:15). Îngerii transmit mesaje de la Dumnezeu şi de aceea n-au niciun motiv să se teamă; nimic nu le poate tulbura pacea. Această pace se citeşte şi pe faţa lui Ştefan. Nici chiar judecătorii plini de ură nu pot să nu remarce asta. Dar cum poate fi Ştefan atât de liniştit? De ce a ajuns Ştefan în situaţia critică descrisă mai sus? Cum îşi apărase el credinţa mai înainte?
„Au stârnit poporul“ (Faptele 6:8-15):
Ştefan era un membru valoros al bisericii creştine nou-formate. Așa cum am văzut, (vezi cea de-a doua parte a acestui comentariu), el se număra printre cei şapte bărbaţi umili care au fost gata să-i ajute pe apostoli când li s-a cerut lucrul acesta. Umilinţa lui ne impresionează şi mai mult dacă ne gândim la darurile cu care a fost binecuvântat. În Faptele 6:8 se spune că el „făcea mari minuni şi semne“, asemenea unora dintre apostoli. Totodată, se spune că Ştefan era „un om foarte plăcut şi plin de putere“. Ce înseamnă acest lucru?
Ştefan era blând şi amabil, calităţi care-l făceau plăcut oamenilor. Datorită felului său de a vorbi, mulţi îşi dădeau seama că dorea sincer să-i ajute şi că ceea ce-i învăţa era în folosul lor. Ştefan era plin de putere deoarece Duhul Sfânt lucra în el. Iar Duhul Sfânt acţiona asupra lui întrucât se lăsa cu umilinţă îndrumat de acesta. Ştefan nu s-a umflat de mândrie datorită darurilor şi aptitudinilor sale, ci îndrepta toate laudele spre Dumnezeu şi dovedea un interes sincer faţă de oamenii cărora le vorbea. Aşadar, nu este de mirare că împotrivitorii îl considerau o ameninţare!
Câţiva bărbaţi s-au ridicat să-l contrazică pe Ştefan, dar „n-au putut să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care vorbea el“. Fierbând de ciudă, aceştia „i-au convins în secret“ pe nişte oameni să aducă acuzaţii false împotriva lui. De asemenea, ei „au stârnit poporul“, pe bătrâni şi pe scribi, astfel că acest discipol nevinovat al lui Hristos a fost dus cu forţa înaintea Sanhedrinului (Fap. 6:9-12). El a fost acuzat de două lucruri: de blasfemie împotriva lui Dumnezeu şi de blasfemie împotriva lui Moise.
Acuzatorii susţineau că Ştefan l-a blasfemiat pe Dumnezeu vorbind împotriva „acestui loc sfânt“, templul din Ierusalim (Fap. 6:13). De asemenea, îl acuzau că l-a blasfemiat pe Moise vorbind împotriva Legii şi susţinând schimbarea obiceiurilor lăsate de Moise. Acestea erau acuzaţii foarte grave, întrucât la vremea aceea evreii acordau o mare importanţă templului, fiecărui detaliu din Legea lui Moise şi numeroaselor tradiţii orale care fuseseră adăugate la Lege. Prin urmare, Ştefan era prezentat ca un om periculos, vrednic de moarte.
O mărturie curajoasă despre „Dumnezeul gloriei“ (Faptele 7:1-53):
După cum am observat, în timp ce acuzatorii vorbeau împotriva lui Ştefan, faţa lui era senină, ca faţa unui înger. Atunci Caiafa s-a întors spre el şi l-a întrebat: „Aşa stau lucrurile?“ (Fap. 7:1). Era rândul lui Ştefan să vorbească, iar el a vorbit cu toată îndrăzneala!
Unii au criticat discursul lui Ştefan, susţinând că, deşi lung, nu a oferit un răspuns la acuzaţiile aduse. În realitate însă, Ştefan ne-a lăsat un excelent exemplu în ce priveşte modul de „a prezenta o apărare” a Evangheliei (1 Pet. 3:15). Răspunsul lui a constat într-o prezentare succintă a trei perioade din istoria Israelului, prezentare în cadrul căreia au fost subliniate intenţionat anumite aspecte. Să analizăm în continuare fiecare dintre aceste perioade, păstrând în minte acuzaţiile ce i-au fost aduse: că l-a blasfemiat pe Dumnezeu vorbind împotriva templului şi că l-a blasfemiat pe Moise vorbind împotriva Legii.
1. Perioada patriarhilor (Fap. 7:1-16). Ştefan a început prin a vorbi despre Avraam, pentru care evreii aveau un mare respect datorită credinţei sale. Pornind de la această bază comună foarte importantă, Ştefan a scos în evidenţă faptul că prima dată „Dumnezeul slavei“, i s-a revelat lui Avraam în Mesopotamia (Fap. 7:2). Acest bărbat a fost locuitor străin în Ţara Promisă, iar pe vremea lui nu exista nici templu, nici Legea mozaică. Atunci cum putea susţine cineva că fidelitatea faţă de Dumnezeu a fost întotdeauna condiţionată de aceste lucruri?
Ştefan a adus apoi în discuţie exemplul lui Iosif, un descendent al lui Avraam, preţuit şi el foarte mult de cei din auditoriu. Ştefan le-a amintit că acest bărbat drept a fost persecutat şi vândut ca sclav chiar de fraţii lui, din care se trăgeau triburile lui Israel. Cu toate acestea, Iosif a devenit mijlocul prin care Dumnezeu a salvat poporul Israel de la foamete. Fără îndoială, Ştefan era conştient de asemănările dintre Iosif şi Iisus Hristos, dar nu le-a menţionat concret pentru ca aceia cărora le vorbea să-l asculte în continuare.
2. Perioada lui Moise (Fap. 7:17-43). Ştefan a vorbit mult despre Moise. Acesta a fost un lucru înţelept, deoarece mulţi membri ai Sanhedrinului erau saduchei, care nu acceptau nicio altă carte biblică în afară de cele scrise de Moise. În plus, să ne amintim că Ştefan fusese acuzat de blasfemie împotriva lui Moise. El a răspuns direct la această acuzaţie, arătând prin cuvintele sale că avea un respect profund faţă de Moise şi faţă de Lege (Fap. 7:38). El a menţionat că şi Moise a fost respins de cei pe care a încercat să-i salveze. Aceştia l-au respins când avea 40 de ani, iar, după mai bine de 40 de ani, i-au contestat autoritatea în mai multe ocazii. Astfel, Ştefan a dezvoltat sistematic o temă fundamentală: Poporul lui Dumnezeu i-a respins în mod repetat pe conducătorii numiţi de Dumnezeu.
Ştefan le-a reamintit celor ce-l ascultau că Moise prezisese venirea în Israel a unui profet asemenea lui. Cine avea să fie acesta şi cum avea el să fie primit de poporul lui Dumnezeu? Ştefan a dezvăluit răspunsul la aceste întrebări doar la sfârşit. În schimb, a scos în evidenţă încă o idee importantă: Moise a înţeles că orice loc poate deveni sfânt, aşa cum a devenit şi locul cu tufa de mărăcini, unde i-a vorbit Dumnezeu. Aşadar, putea fi închinarea la Dumnzeu limitată la o clădire, cum era templul din Ierusalim? Vom vedea din cele ce urmează.
3. Tabernacolul şi templul (Fap. 7:44-50). Ştefan le-a reamintit membrilor Curţii că, înainte să existe templul din Ierusalim, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să construiască un tabernacol, o structură mobilă, asemănătoare unui cort, folosită pentru închinare. Nimeni n-ar fi îndrăznit să spună că tabernacolul a fost inferior templului din moment ce însuşi Moise a slujit acolo!
Mai târziu, când Solomon a construit templul din Ierusalim, el a fost inspirat să exprime în rugăciunea sa un adevăr esenţial, pe care Ştefan l-a sintetizat astfel: „Cel Preaînalt nu locuieşte în case făcute de mâini“ (Fap. 7:48; 2 Cron. 6:18). Într-adevăr, Dumnezeu se poate folosi de un templu pentru a-şi împlini scopurile, dar nu poate fi cuprins între zidurile lui. Atunci cum puteau considera slujitorii săi că adevărata închinare depindea de o clădire făcută de mâini omeneşti? Ca o concluzie mai mult decât pertinentă, Ştefan a citat din cartea Isaia: „Cerul este tronul meu şi pământul este scăunelul picioarelor mele. Ce fel de casă îmi veţi construi voi?, zice Domnul. Sau unde este locul odihnei mele? Oare nu mâna mea a făcut toate aceste lucruri?“ (Fap. 7:49, 50; Is. 66:1, 2).
Ajungând cu examinarea discursului lui Ştefan în acest punct, nu putem să nu recunoaştem măiestria cu care a scos la iveală atitudinile greşite ale acuzatorilor săi. El a arătat că scopul lui Dumnezeu se împlineşte progresiv, iar realizarea lui presupune schimbări şi de aceea nu poate fi îngrădit de tradiţii. Cei ce acordau prea multă importanţă acestui edificiu impunător din Ierusalim şi obiceiurilor şi tradiţiilor ce se născuseră în jurul Legii mozaice nu înţeleseseră de fapt scopul pentru care fusese instituită Legea şi fusese construit templul! Indirect, Ştefan ridica o întrebare esenţială: Nu este ascultarea de Dumnezeu cel mai bun mod în care cineva onorează Legea şi templul? Într-adevăr, discursul lui Ştefan a constituit o excelentă apărare a acţiunilor sale pentru că el a ascultat de Dumnezeu din tot sufletul.
Ștefan şi-a dat seama că argumentele pe care le-a prezentat înaintea Sanhedrinului n-au avut niciun efect asupra acelor judecători cu inima împietrită. De aceea, sub acţiunea Duhului Sfân , el şi-a încheiat cuvântarea arătându-le fără teamă că erau asemenea strămoşilor lor, care îi respinseseră pe Iosif, pe Moise şi pe profeţi (Fap. 7:51-53). De fapt, aceşti judecători ai Sanhedrinului îl omorâseră pe Mesia, a cărui venire fusese prezisă de Moise şi de toţi profeţii. Da, ei încălcaseră Legea mozaică în cel mai grav mod posibil!
„Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!“ (Faptele 7:54-8:3):
Adevărurile incontestabile prezentate de Ştefan i-au umplut de mânie pe judecători, care, pierzându-şi orice urmă de demnitate, scrâşneau din dinţi împotriva lui. Acest bărbat fidel şi-a dat, cu siguranţă, seama că nu avea să i se arate îndurare, aşa cum nu i se arătase nici Stăpânului său, Iisus. Ştefan avea nevoie de curaj pentru a suporta ceea ce urma să i se întâmple şi, fără îndoială, viziunea pe care i-a dat-o Dumnezeu cu bunătate l-a întărit foarte mult. El a văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Iisus stând la dreapta Tatălui! Când Ştefan a descris ceea ce vedea, judecătorii şi-au astupat urechile. De ce? Când îl judecaseră pe Iisus, acesta le spusese că El era Mesia şi că nu după mult timp aveau să-l vadă la dreapta Tatălui (Mar. 14:62). Viziunea lui Ştefan dovedea că ceea ce spusese Iisus era adevărat. Era dovada clară că Sanhedrinul îl trădase şi îl ucisese chiar pe Mesia! Atunci s-au repezit cu toţii asupra lui Ştefan ca să-l ducă să-l omoare cu pietre.
Ştefan a murit asemenea Stăpânului său, cu pace în suflet, cu încredere deplină în Dumnezeu şi fără resentimente faţă de ucigaşii săi. El a spus: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!“, pentru că încă îl vedea pe Fiul alături de Tatăl. Ştefan ştia cu siguranţă cuvintele încurajatoare rostite de Iisus: „Eu sunt învierea şi viaţa“ (Ioan 11:25). Apoi, Ştefan i s-a adresat direct lui Dumnezeu în rugăciune, spunând cu voce tare: „Doamne, nu le pune la socoteală păcatul acesta!“. După aceea a murit (Fap. 7:59, 60).
Ştefan a fost primul continuator al lui Hristos despre care se ştie că a murit ca martir. Însă, din nefericire, nu avea să fie şi ultimul. De atunci şi până în prezent, mulţi creștini fideli ai lui Dumnezeu au fost ucişi de fanatici religioşi, de extremişti politici şi de alţi împotrivitori plini de cruzime.
La toate acestea a fost de faţă şi un tânăr pe nume Saul. El a fost de acord cu uciderea lui Ştefan şi chiar a păzit veşmintele celor ce aruncau cu pietre. La scurtă vreme după aceea, a lansat un val de persecuţii violente împotriva creştinilor. Însă, în timp, moartea lui Ştefan a avut o influenţă pozitivă asupra altora. Exemplul său i-a întărit pe alţi creştini să rămână fideli şi astfel să iasă şi ei învingători. Mai mult, chiar Saul, care ulterior a fost cunoscut ca Pavel, şi-a amintit cu profund regret de implicarea lui în martiriul lui Ştefan (Fap. 22:20). El a participat la uciderea acestui discipol, dar mai târziu şi-a dat seama că fusese „un blasfemiator, un persecutor şi un batjocoritor“ (1 Tim. 1:13). Cu siguranţă, Pavel nu l-a uitat niciodată pe Ştefan şi nici discursul său plin de forţă. De fapt, în unele dintre cuvântările şi scrierile sale, Pavel a dezvoltat idei ce se regăsesc în acest discurs (Fap. 7:48; 17:24; Evr. 9:24). Cu timpul, Pavel a ajuns să urmeze întru totul exemplul de credinţă şi de curaj al lui Ştefan, „un om foarte plăcut şi plin de putere“.
Un val de persecuţii aprige se abate asupra Bisericii Creştine. Saul începe „să facă prăpăd“ printre creştini, expresie care în textul original descrie acţiuni violente, pline de cruzime (Fap. 8:3). Discipolii sunt nevoiţi să fugă şi, astfel, se pare că planul lui Saul de a suprima creştinismul va reuşi. Însă împrăştierea creştinilor are un efect cu totul neaşteptat. Despre ce este vorba?
Creştinii dispersaţi încep „să anunţe vestea bună despre Cuvânt” în regiunile în care se refugiază (Fap. 8:4). Persecuţia nu numai că nu-i poate reduce la tăcere pe slujitorii Domnului, dar chiar favorizează răspândirea veştii bune! Obligându-i pe discipoli să fugă, persecutorii contribuie fără să vrea la extinderea predicării în teritorii îndepărtate.
„Cei care se împrăştiaseră“ (Faptele 8:4-8):
Printre „cei care se împrăştiaseră“ a fost şi Filip (Fap. 8:4,5 ) El s-a dus la Samaria, un oraş în care majoritatea locuitorilor încă nu auziseră vestea bună întrucât Iisus le dăduse apostolilor următoarele instrucţiuni: „Nu intraţi într-un oraş samaritean, ci, mai degrabă, mergeţi la oile pierdute ale casei lui Israel“ (Mat. 10:5, 6). Totuşi, Iisus ştia că în Samaria avea să se depună o mărturie temeinică deoarece, înainte de înălţarea sa la Cer, a spus: „Îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până în cea mai îndepărtată parte a pământului“ (Fap. 1:8).
Filip a constatat că în Samaria teritoriul era „alb pentru seceriş” (Ioan 4:35). Samaritenii au găsit mesajul său foarte înviorător, iar motivul nu este greu de înţeles. Evreii nu aveau deloc legături cu samaritenii şi mulţi chiar îşi manifestau dispreţul faţă de ei. În schimb, mesajul Evangheliei le oferea o speranţă tuturor, fără deosebire, fiind total diferit de ideile discriminatorii promovate de farisei. Depunându-le mărturie cu zel şi fără părtinire samaritenilor, Filip a dovedit că nu era influenţat de prejudecăţile evreilor care îi dispreţuiau. Aşadar, nu este de mirare că mulţimi de samariteni îl ascultau pe Filip „într-un singur gând“! (Fap. 8:6).
„Daţi-mi şi mie puterea aceasta“ (Faptele 8:9-25):
Filip a făcut multe „semne“ în Samaria. De exemplu, a vindecat infirmi şi chiar a scos spirite rele (Fap. 8:6-8). Darurile lui miraculoase l-au impresionat în mod deosebit pe Simon, un magician atât de admirat de popor, încât se spunea: „Omul acesta este Puterea lui Dumnezeu“. Văzând adevărata putere a lui Dumnezeu, cu care Filip înfăptuia miracole, Simon a devenit credincios (Fap. 8:9-13). Mai târziu însă motivaţia lui avea să fie pusă la încercare. Cum?
Auzind de creşterea înregistrată în Samaria, apostolii i-au trimis acolo pe Petru şi pe Ioan. Ajunşi în Samaria, cei doi apostoli şi-au pus mâinile peste noii discipoli şi toţi au primit imediat Duhul Sfânt. Când a văzut acest lucru, Simon a rămas uluit. „Daţi-mi şi mie puterea aceasta“, le-a spus el apostolilor, „pentru ca acela peste care îmi voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt“. Simon le-a oferit chiar şi bani, sperând că va putea cumpăra acest privilegiu sacru (Fap. 8:14-19). Petru i-a răspuns categoric: „Argintul tău să piară împreună cu tine, pentru că te-ai gândit să obţii cu bani darul lui Dumnezeu. Tu n-ai nici parte, nici sorţi în lucrul acesta, pentru că inima ta nu este dreaptă în ochii lui Dumnezeu“. Apoi l-a îndemnat să se căiască şi să se roage pentru iertare: „Imploră-l pe Dumnezeu să-ţi ierte, dacă se poate, uneltirea inimii“. Fără îndoială, Simon nu era un om rău. El dorea să facă ce este bine, dar încă nu avea o înţelegere corectă a lucrurilor. De aceea, el i-a rugat pe apostoli: „Imploraţi-l voi pe Domnul pentru mine, ca să nu vină peste mine niciunul dintre lucrurile pe care le-aţi spus“ (Fap. 8:20-24).
Cuvintele prin care Petru l-a mustrat pe Simon constituie un avertisment şi pentru creştinii de astăzi. De la această întâmplare a apărut termenul „simonie“, care înseamnă cumpărarea sau vânzarea unor funcţii religioase. Istoria creştinătăţii abundă în exemple de acest fel. Într-adevăr, în The Encyclopaedia Britannica, ediţia a noua, 1878, se afirmă: „Un studiu asupra istoriei conclavelor papale dezvăluie că, aproape, niciodată nu s-au făcut alegeri clericale fără simonie, iar în numeroase situaţii, simonia practicată în conclav a luat forma cea mai grotescă, cea mai neruşinată şi cea mai făţişă“.
Creştinii trebuie să se păzească de păcatul simoniei, mai ales cei care se ocupă cu păstorirea bisericilor.
„Înţelegi într-adevăr ce citeşti?“ (Faptele 8:26-40):
Îngerul Domnului i-a spus atunci lui Filip să meargă pe drumul care duce de la Ierusalim la Gaza. Dacă Filip s-a întrebat cumva de ce trebuia să meargă acolo, a înţeles repede motivul când a întâlnit un eunuc etiopian care „citea cu voce tare din profetul Isaia“. Duhul Sfânt l-a îndrumat pe Filip să se apropie de carul acestui bărbat. „Înţelegi într-adevăr ce citeşti?“, l-a întrebat el pe etiopian în timp ce alerga pe lângă car. „Cum aş putea, dacă nu mă călăuzeşte cineva?“, a răspuns etiopianul (Fap. 8:26-31).
Etiopianul l-a invitat apoi pe Filip să urce în car. Cât de însufleţitoare trebuie să fi fost conversaţia care a urmat! Identitatea „oii“ şi a „slujitorului“ din profeţia lui Isaia fusese multă vreme un mister (Is. 53:1-12). Însă acum, în timp ce călătoreau, Filip i-a explicat eunucului etiopian cum s-a împlinit această profeţie în persoana lui Iisus Hristos. Asemenea celor ce se botezaseră la Penticosta din anul 33, etiopianul, care era deja prozelit, a înţeles imediat ce trebuia să facă. „Iată apă! Ce mă împiedică să fiu botezat?“, i-a spus el lui Filip. Şi a fost botezat chiar atunci. După aceea, Filip a fost condus de Duhul Sfânt la Asdod, unde a continuat să anunţe vestea bună (Fap. 8:32-40).
SUPLIMENTAR:
10. FILIP „EVANGHELIZATORUL“:
Când continuatorii lui Hristos s-au împrăştiat din cauza persecuţiei, Filip s-a dus la Samaria. Biblia spune: „Când apostolii au auzit la Ierusalim că Samaria primise cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan“. Drept urmare, noii discipoli din Samaria au primit darul Duhului Sfânt (Fap. 8:14-17).
După evenimentele consemnate în Faptele, capitolul 8, Filip mai este menţionat o singură dată. Spre sfârşitul celei de-a treia dintre călătoriile sale misionare, Pavel şi tovarăşii lui de călătorie, aflaţi în drum spre Ierusalim, au făcut un popas la Ptolemaida. „A doua zi“, relatează Luca, „am plecat şi am ajuns la Cezareea, am intrat în casa lui Filip evanghelizatorul, care era unul dintre cei şapte bărbaţi, şi am rămas la el. Acest om avea patru fiice, fecioare, care profeţeau“ (Fap. 21:8, 9). Asta se întâmpla la aproximativ 20 de ani după ce Filip a predicat în Samaria.
Din câte se pare, Filip se stabilise în teritoriul în care predica şi avea o familie. Să remarcăm faptul că Luca îl numeşte „evanghelizatorul“. Acest termen este folosit în Scripturi cu referire la cei care îşi părăsesc locurile natale pentru a predica vestea bună în zone nelucrate. Şi după mulţi ani, Filip era, cu siguranţă, la fel de zelos pentru lucrarea de predicare. Iar faptul că avea patru fiice care profeţeau dovedeşte că el şi-a învăţat familia să-l iubească pe Domnul şi să-i slujească.
11. ÎN CE SENS „EUNUC”?
Termenul grecesc eunoúkhos, tradus prin „eunuc“, se referă fie la un bărbat care a fost făcut incapabil de a procrea, fie la un demnitar de rang înalt. Demnitarii care supravegheau haremul unui rege erau probabil castraţi, însă lucrul acesta nu era o cerinţă pentru alţi demnitari, cum ar fi paharnicul regelui sau trezorierul. Eunucul etiopian botezat de Filip făcea parte din această ultimă categorie, întrucât supraveghea tezaurul unei curţi regale. El era, de fapt, ministru de finanţe.
Acest etiopian era şi prozelit, adică un neevreu care a devenit închinător al lui Dumnezeu. El tocmai fusese la Ierusalim pentru închinare (Fap. 8:27). De aici tragem concluzia că etiopianul nu putea fi eunuc în sens literal, întrucât Legea mozaică nu permitea ca bărbaţii castraţi să facă parte din adunarea lui Israel (Deut. 23:1).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu