CARTEA BIBLICĂ FAPTELE APOSTOLILOR - COMENTARIU. - PARTEA A DOUA.

CARTEA BIBLICĂ FAPTELE APOSTOLILOR - COMENTARIU. -  PARTEA A DOUA

„Oameni fără carte şi de rând“; Apostolii predică plini de curaj, iar Dumnezeu îi binecuvântează; - Faptele 3:1-5:11

        Scăldate în lumina după-amiezii, străzile Ierusalimului forfotesc de lume. Evrei pioşi şi discipoli ai lui Hristos se îndreaptă spre templu. În curând va începe „ceasul rugăciunii“ (Fap. 2:46; 3:1). Petru şi Ioan îşi croiesc drum prin mulţime, spre poarta templului numită „Frumoasă”. Cele două uşi impunătoare ale porţii sunt placate cu bronz de Corint şi strălucesc în soare. Prin larma glasurilor şi zgomotul de paşi răzbate strigătul unui cerşetor, care cere daruri de îndurare. Este un bărbat trecut de mult de prima tinereţe, olog din naştere (Fap. 3:2; 4:22). Când Petru şi Ioan se apropie, cerşetorul îi întâmpină cu obişnuita lui rugăminte. Apostolii se opresc, iar privirea lui se îndreaptă plină de speranţă spre ei. „Argint şi aur n-am, dar ce am îţi dau“, îi spune Petru. „În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, umblă!“ Cât de uluită trebuie să fie mulţimea când Petru îl ia pe olog de mână, iar el se ridică în picioare! (Fap. 3:6, 7) Imaginaţi-vi-l pe acest om privindu-şi cu uimire picioarele, acum sănătoase, şi încercând, pentru prima oară în viaţă, să păşească! Nu e de mirare că începe să sară de bucurie şi să-l laude cu voce tare pe Dumnezeu! Cuprinsă de exaltare, mulţimea aleargă spre Petru şi Ioan, la colonada lui Solomon. Aici, chiar în locul unde predicase Iisus, Petru explică adevărata semnificaţie a celor întâmplate (Ioan 10:23). El le oferă celor prezenţi şi bărbatului vindecat un dar mult mai de preţ decât aurul şi argintul şi chiar decât restabilirea sănătăţii. Este vorba despre posibilitatea de a se căi, de a li se şterge păcatele şi de a deveni continuatori ai lui Iisus Hristos.

        Ce zi extraordinară: un om a fost vindecat din punct de vedere fizic şi putea acum să umble, iar mii de oameni au primit posibilitatea de a fi vindecaţi din punct de vedere spiritual şi de a umbla într-un mod demn de Dumnezeu! (Col. 1:9, 10) În plus, evenimentele din această zi au dus la o confruntare între continuatorii loiali ai lui Hristos şi conducătorii evreilor, care încercau să-i împiedice să respecte porunca lui Iisus de a predica mesajul despre Mântuire (Fap. 1:8). 

Nu „prin propria noastră putere“ (Faptele 3:11-26):

      Petru şi Ioan stăteau acum înaintea mulţimii. Ei erau conştienţi că unii dintre cei prezenţi ceruseră cu puţin timp în urmă ca Iisus să fie ţintuit pe cruce (Mar. 15:8-15; Fap. 3:13-15). Cât curaj a arătat Petru când a declarat că acel olog fusese vindecat în numele lui Iisus! El nu a diluat adevărul, ci le-a spus fără ocolişuri că purtau o parte din vină pentru moartea lui Hristos. Însă Petru nu a avut o atitudine ostilă faţă de aceşti oameni deoarece ştia că acţionaseră „din neștiință“ (Fap. 3:17). El li s-a adresat numindu-i fraţi şi s-a concentrat asupra aspectelor pozitive ale mesajului despre Mântuire. Dacă se căiau şi manifestau credinţă în Hristos, aceştia aveau să se bucure de „vremuri de ușurare“ de la Domnul (Fap. 3:19).  

      Apostolii erau oameni modeşti. Ei nu şi-au atribuit niciun merit pentru miracolul pe care-l înfăptuiseră. Petru a spus mulţimii: „De ce vă uitaţi ţintă la noi, ca şi cum prin propria noastră putere sau prin cucernicie l-am fi făcut să umble?“ (Fap. 3:12). Petru şi ceilalţi apostoli ştiau bine că tot ce realizau în serviciul pentru Dumnezeu se datora puterii divine, nu puterii lor. Prin urmare, ei au arătat cu modestie că toate laudele li se cuveneau lui Iisus.

„Nu putem înceta să vorbim“ (Faptele 4:1-22):

         Vindecarea omului olog, care acum sărea şi striga de bucurie, precum şi cuvântarea lui Petru au stârnit mare vâlvă. De aceea, comandantul gărzii de la templu, responsabil cu menţinerea ordinii, şi preoţii principali au început imediat o anchetă. Aceşti oameni erau, se pare, saduchei, o sectă ai cărei membri erau foarte bogaţi şi influenţi pe plan politic. Ei căutau să fie în bune relaţii cu romanii, respingeau legea orală, susţinută cu atâta înflăcărare de farisei, şi luau în batjocură credinţa în înviere. Cât de mult trebuie să se fi mâniat ei când i-au găsit pe Petru şi pe Ioan în templu, vorbind cu îndrăzneală despre învierea lui Iisus!

       Împotrivitorii furioşi i-au aruncat pe Petru şi pe Ioan în închisoare, iar a doua zi i-au târât înaintea Curţii Supreme a evreilor. Din punctul de vedere al conducătorilor, pentru care numai elitele puteau exprima opinii, Petru şi Ioan erau „fără carte şi de rând“ şi nu aveau dreptul să predice în templu. Ei nu studiaseră la şcolile rabinice ale vremii. Totuşi, membrii Curţii au rămas uimiţi de francheţea şi convingerea cu care vorbeau. De ce au fost Petru şi Ioan atât de eficienţi? Un motiv ar fi acela că „fuseseră cu Iisus“ (Fap. 4:13). Stăpânul lor îi învăţase „ca unul care avea autoritate”, nu ca scribii (Mat. 7:28, 29).

        Curtea le-a poruncit apostolilor să nu mai predice. În societatea evreiască, deciziile Curţii aveau multă greutate. Cu numai câteva săptămâni mai înainte, aceeaşi Curte îl declarase pe Iisus „vrednic de moarte“ (Mat. 26:59–66). Cu toate acestea, Petru şi Ioan nu s-au lăsat intimidaţi. În faţa acestor oameni bogaţi, influenţi şi cu instruire înaltă, ei au spus fără teamă, însă cu respect: „Judecaţi voi înşivă dacă este drept în ochii lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu. Fiindcă noi nu putem înceta să vorbim despre lucrurile pe care le-am văzut şi le-am auzit“ (Fap. 4:19, 20).

„Şi-au înălţat ... glasul către Dumnezeu“ (Faptele 4:23-31):

       După ce au fost eliberaţi din arest, Petru şi Ioan s-au dus imediat să se întâlnească cu ceilalţi membri ai Bisericii. Atunci „şi-au înălţat cu toţii glasul către Dumnezeu“ şi s-au rugat să primească curaj pentru a continua să predice (Fap. 4:24). Petru ştia foarte bine cât de neînţelept este să te încrezi în propriile forţe când te străduieşti să îndeplineşti voinţa lui Dumnezeu. Cu numai câteva săptămâni mai înainte, sigur de el, îi spusese lui Iisus: „Chiar dacă toţi ceilalţi se vor poticni în tine, eu niciodată nu mă voi poticni!“. Totuşi, aşa cum profeţise Iisus, Petru a cedat repede fricii de oameni şi l-a renegat pe prietenul şi învăţătorul său. Dar Petru a învăţat din greşeala sa! (Mat. 26:33, 34, 69–75)

     Pentru a înfăptui voinţa lui Dumnezeu, discipolii s-au rugat Domnului: „Fă ca robii tăi să continue să spună cuvântul tău cu toată îndrăzneala“. Dumnezeu le-a răspuns imediat la rugăciune, astfel că „locul în care erau adunaţi s-a zguduit şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi vorbeau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală“ (Fap. 4:29-31). Nimic nu poate împiedica realizarea voinţei divine! (Is. 55:11) Oricât de mari ar fi piedicile, oricât de puternici ar fi împotrivitorii, dacă ne înălţăm glasul în rugăciune către Dumnezeu, putem fi siguri că El ne va da forţa de a continua să vorbim cuvântul său cu toată îndrăzneala.

Răspunzători nu în faţa oamenilor, ci în faţa lui Dumnezeu (Faptele 4:32-5:11):

      Biserica din Ierusalim a ajuns în scurt timp o biserică puternică, numărând peste 5 000 de membri. Deşi proveneau din medii diferite, discipolii erau „cu o inimă şi cu un suflet“. Erau „strâns uniţi în acelaşi gând şi aceeaşi opinie“ (Fap. 4:32; 1 Cor. 1:10). Discipolii au făcut mai mult decât să se roage ca Dumnezeu să le binecuvânteze eforturile. Ei s-au ajutat unii pe alţii pe plan spiritual, iar, la nevoie, chiar şi pe plan material (1 Ioan 3:16-18). De exemplu, discipolul Iosif, numit de apostoli şi Barnaba, şi-a vândut terenul şi a donat în mod altruist toată suma obţinută. Astfel, cei care veniseră de departe la Ierusalim au putut rămâne aici o vreme ca să înveţe mai multe despre noua lor credinţă.

        Anania şi soţia lui, Safira, au vândut şi ei un teren şi au făcut o donaţie, pretinzând că au dăruit întreaga sumă. Însă ei „au oprit în ascuns o parte din preţ“ (Fap. 5:2). Dumnezeu i-a pedepsit pe cei doi cu moartea, dar nu pentru că donaseră prea puţin, ci pentru că motivaţia lor fusese greşită şi acţionaseră cu viclenie. Ei „au căutat să-i înşele nu pe oameni, ci pe Dumnezeu” (Fap. 5:4). Asemenea ipocriţilor pe care Iisus îi condamnase, Anania şi Safira căutau mai degrabă glorie din partea oamenilor decât aprobarea lui Dumnezeu (Mat. 6:1-3).

 SUPLIMENTAR:

6. PETRU: DE LA PESCAR LA APOSTOL ENERGIC:

       Biblia se referă la acest apostol al lui Hristos folosind cinci nume: numele ebraic Simeon şi echivalentul său grecesc Simon, Petru şi echivalentul său semitic Chifa, precum şi Simon Petru (Mat. 10:2; 16:16; Ioan 1:42; Fap. 15:14).

         Petru era din Betsaida, un oraş situat pe malul nordic al Mării Galileii, şi se ocupa cu pescuitul (Ioan 1:44). După o vreme, s-a mutat într-un oraş din apropiere, în Capernaum (Luca 4:31, 38). El era căsătorit şi locuia în aceeaşi casă cu soacra şi cu fratele său (Mar. 1:29-31). Cu o anumită ocazie, Iisus s-a urcat în barca lui Petru şi a învăţat mulţimile adunate pe ţărmul Mării Galileii. Apoi, la îndemnul lui Iisus, Petru a ieşit în larg, a aruncat plasele de pescuit în apă şi a prins în mod miraculos foarte mult peşte. Cuprins de teamă, Petru a căzut la picioarele lui Iisus. Însă Iisus i-a spus: „Nu te mai teme! De acum înainte vei fi pescar de oameni“ (Luca 5:1–11). Petru era la pescuit cu fratele său Andrei, precum şi cu Iacov şi cu Ioan. Toţi patru au renunţat la afacerea lor cu peşte când au acceptat invitaţia lui Iisus de a-l urma (Mat. 4:18-22; Mar. 1:16-18). După aproximativ un an, Petru s-a numărat printre cei 12 bărbaţi aleşi de Iisus ca „apostoli“, adică „trimişi“ (Mar. 3:13–16).

       Petru, Iacov şi Ioan au fost singurii pe care Iisus i-a luat cu el cu ocazia unor evenimente speciale. Ei au fost martori la transformarea la față a lui Iisus, au fost de faţă la învierea fiicei lui Iair şi au fost alături de El în momentele grele din grădina Ghetsimani (Mat. 17:1, 2; 26:36–46; Mar. 5:22–24, 35–42; Luca 22:39–46). Tot aceşti trei discipoli, împreună cu Andrei, l-au întrebat pe Iisus despre semnele sfârșitului (Mar. 13:1-4).

        Petru era un om direct şi energic, iar uneori acţiona sub impulsul momentului. Se pare că deseori lua cuvântul înaintea celorlalţi. În Evanghelii găsim mai multe cuvinte ale lui Petru decât ale tuturor celorlalţi 11 apostoli la un loc. Petru punea întrebări chiar şi atunci când ceilalţi nu spuneau nimic (Mat. 15:15; 18:21; 19:27-29; Luca 12:41; Ioan 13:36-38). Tot el a protestat când Iisus a vrut să-i spele picioarele, dar, după ce a fost corectat, i-a cerut să-i spele şi mâinile, şi capul (Ioan 13:5-10).

        Motivat de sentimente puternice, Petru a încercat să-l convingă pe Iisus că nu trebuia să sufere şi să moară. Însă Iisus l-a corectat cu fermitate pentru lipsa lui de judecată sănătoasă (Mat. 16:21-23). În ultima noapte a lui Iisus pe pământ, Petru a afirmat că nu-l va părăsi niciodată, chiar dacă toţi ceilalţi apostoli l-ar părăsi. De fapt, când duşmanii l-au arestat pe Iisus, Petru, plin de curaj, a sărit să-l apere cu sabia. Apoi l-a urmat chiar până în curtea marelui preot. Totuşi, nu după mult timp, Petru şi-a renegat Stăpânul de trei ori. Însă, când şi-a dat seama ce a făcut, a plâns cu amar (Mat. 26:31-35, 51, 52, 69-75).

         Cu puţin înainte ca Iisus să li se arate apostolilor în Galileea pentru prima oară după învierea sa, Petru a spus că merge să pescuiască, iar unii apostoli s-au dus cu el. Recunoscându-l pe Iisus, care era pe mal, Petru s-a aruncat fără să stea pe gânduri în apă şi a înotat până la el. Iisus le pregătise nişte peşte şi i-a chemat să mănânce. În timp ce mâncau, el l-a întrebat pe Petru dacă îl iubeşte mai mult decât pe „aceştia“, referindu-se, probabil, la peştii din faţa lor. Apoi l-a îndemnat pe Petru să se dedice întru totul lucrurilor spirituale, nu muncii laice, precum afacerea cu peşte (Ioan 21:1-22).

       În aproximativ 62-64 d.H., Petru a predicat vestea bună în „Babilon” (un nume tainic pentru Roma) unde exista o mare comunitate de evrei (1 Pet. 5:13). Acolo, el a scris prima şi, probabil, şi a doua scrisoare inspirată care îi poartă numele. Iisus i-a dat lui Petru „puterea necesară pentru un apostolat la cei circumcişi“, iar el şi-a îndeplinit misiunea cu dăruire şi cu mult zel (Gal. 2:8, 9).

7. IOAN, DISCIPOLUL PE CARE ÎL IUBEA IISUS:

         Apostolul Ioan a fost fiul lui Zebedei şi fratele apostolului Iacov. După cât se pare, mama lui se numea Salome şi era sora Mariei, mama lui Iisus (Mat. 10:2; 27:55, 56; Mar. 15:40; Luca 5:9, 10). Astfel, Ioan era probabil verişorul lui Iisus. Familia lui avea o situaţie materială bună. Afacerea cu peşte a tatălui său trebuie să fi fost prosperă, întrucât acesta avea şi angajaţi (Mar. 1:20). Se pare că Ioan avea propria casă (Ioan 19:26, 27). Salome, mama lui, l-a însoţit pe Iisus şi i-a slujit cât timp a fost în Galileea. După moartea lui Iisus, ea a adus mirodenii ca să-i pregătească trupul pentru înmormântare (Mar. 16:1; Ioan 19:40).

         Ioan a fost, se pare, acel discipol al lui Ioan Botezătorul care era împreună cu Andrei când Ioan Botezătorul s-a uitat spre Iisus şi a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu!“ (Ioan 1:35, 36, 40). Înţelegând aceste cuvinte, Ioan l-a însoţit, fără îndoială, şi el pe Iisus în Cana, fiind astfel martor la primul miracol înfăptuit de Iisus (Ioan 2:1-11). Însufleţirea cu care a prezentat în Evanghelia lui activitatea desfăşurată de Iisus în Ierusalim, în Samaria şi în Galileea, precum şi nenumăratele detalii pe care le oferă, sugerează că a fost martor la aceste evenimente. Asemenea lui Iacov, lui Petru şi lui Andrei, Ioan a renunţat imediat la plasele de pescuit, la corabia şi la munca sa când a fost chemat de Iisus să-l urmeze, ceea ce constituie o dovadă a credinţei sale puternice (Mat. 4:18–22).

         În Evanghelii, Ioan nu se remarcă atât de mult ca Petru. Însă şi el avea o personalitate puternică, aşa cum indică numele Boanerghes, adică „Fiii Tunetului“, pe care Iisus li l-a dat lui şi fratelui său Iacov (Mar. 3:17). La început, Ioan şi-a dorit o poziţie proeminentă. El şi fratele său au pus-o pe mama lor să-l roage pe Iisus să le dea poziţii privilegiate în Împărăția Sa Cerească. Deşi egoistă, dorinţa acestor doi fraţi dovedeşte credinţa lor, faptul că pentru ei Împărăția Domnului era o realitate. Acesta a fost un bun prilej ca Iisus să-i sfătuiască pe toţi apostolii să fie umili (Mat. 20:20-28).

          Personalitatea puternică a lui Ioan s-a manifestat şi în alte situaţii. De exemplu, odată a încercat să împiedice un om care nu era discipol al lui Iisus să scoată demoni în numele Său. De asemenea, Ioan a vrut să ceară să coboare foc din cer şi să-i mistuie pe locuitorii unui sat samaritean, care nu reacţionaseră favorabil când Iisus a trimis nişte mesageri să facă pregătiri pentru El. Iisus l-a mustrat pe Ioan pentru această atitudine. Însă, cu trecerea timpului, Ioan a învăţat să dea dovadă de echilibru şi de îndurare, calităţi care se pare că îi lipsiseră înainte (Luca 9:49-56). Cu toate acestea, Ioan a fost „discipolul pe care-l iubea Iisus“. De aceea, chiar înainte să moară, Iisus i-a dat-o în grijă pe mama sa, Maria (Ioan 19:26, 27; 21:7, 20, 24).

        Ioan a trăit mai mult decât ceilalţi apostoli, aşa cum profeţise Iisus (Ioan 21:20-22). El i-a slujit cu fidelitate lui Domnului circa 70 de ani. Spre sfârşitul vieţii, în timpul domniei împăratului roman Domiţian, Ioan a fost exilat pe insula Patmos „pentru că a vorbit despre Dumnezeu şi a depus mărturie despre Iisus”. Acolo, în aproximativ 96 e.n., el a primit viziunile pe care le-a consemnat în cartea biblică Revelaţia (Apoc. 1:1, 2, 9). Potrivit Tradiţiei, după ce a fost eliberat, Ioan a mers la Efes, unde a aşternut în scris Evanghelia care îi poartă numele şi cele trei epistole ale sale. Se crede că a murit în Efes în jurul anului 100 d.H..

CONTINUARE:

„Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu ca stăpânitor“; Apostolii adoptă o poziţie ce constituie un exemplu pentru toţi adevăraţii creştini:

      Judecătorii Sanhedrinului clocotesc de furie! Apostolii lui Iisus se află în faţa Înaltei Curţi pentru a fi judecaţi. De ce anume sunt ei acuzaţi? Iosif Caiafa, marele preot şi preşedintele Sanhedrinului, le spune cu asprime: „V-am poruncit clar să nu mai propăvăduiți în numele acesta“. Caiafa este atât de mânios, încât evită chiar şi să rostească numele liui Iisus. El continuă: „Totuşi, iată că aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi sunteţi hotărâţi să aduceţi asupra noastră sângele acestui om“ (Fap. 5:28). Mesajul este cât se poate de clar: Nu mai predicaţi! Altfel veţi suporta consecinţele!

        Ce vor face apostolii? Misiunea de a predica le-a fost încredinţată de Iisus. Vor ceda ei fricii de oameni şi vor înceta să vorbească? Sau vor avea curajul de a rămâne fermi şi vor continua să predice? De fapt, totul se rezumă la următoarea întrebare: Vor asculta de Dumnezeu sau de oameni? Fără să ezite, Petru vorbeşte în numele tuturor apostolilor. Cuvintele sale sunt clare şi dovedesc mult curaj.

„Îngerul Domnului a deschis uşile“ (Faptele 5:12-21a):

        Să ne amintim că, prima oară când li s-a poruncit să nu mai predice, Petru şi Ioan au răspuns: „Nu putem înceta să vorbim despre lucrurile pe care le-am văzut şi le-am auzit“ (Fap. 4:20). După acea înfăţişare înaintea Sanhedrinului, Petru şi Ioan, împreună cu ceilalţi apostoli, au continuat să predice în templu. Apostolii au făcut semne mari, vindecând bolnavi şi scoţând demoni, „în colonada lui Solomon“. Aceasta era un portic acoperit, aflat la est de templu, unde se adunau mulţi evrei. Se pare că oamenii erau vindecaţi chiar şi numai când umbra lui Petru cădea peste ei! Mulţi dintre cei ce au fost vindecaţi din punct de vedere fizic au acceptat adevărul, care aduce vindecare spirituală. Prin urmare, „se adăugau credincioşi în Domnul, mulţimi de bărbaţi şi de femei“ (Fap. 5:12-15).

       Caiafa, care făcea parte din secta saducheilor, şi alţi saduchei s-au ridicat „plini de ură“ şi au poruncit ca apostolii să fie aruncaţi în închisoare (Fap. 5:17, 18). De ce erau ei atât de furioşi? Apostolii îi învăţau pe oameni că Iisus înviase, dar saducheii nu credeau în înviere. Apostolii spuneau că numai credinţa în Iisus aducea salvarea, dar saducheii se temeau că Roma ar fi putut trece la represalii dacă oamenii îl considerau pe Iisus conducătorul lor (Ioan 11:48). Nu este de mirare că saducheii voiau cu tot dinadinsul să-i reducă la tăcere pe apostoli!

        În timp ce se aflau în închisoare, aşteptând să fie judecaţi, probabil că apostolii se întrebau dacă nu cumva aveau să fie condamnaţi la moarte (Mat. 24:9). Dar noaptea s-a întâmplat ceva cu totul neobişnuit: „Îngerul Domnului a deschis uşile închisorii“ (Fap. 5:19). Apoi, el le-a dat instrucţiuni concrete: „Duceţi-vă, staţi în templu şi spuneţi poporului toate cuvintele despre viaţa aceasta“ (Fap. 5:20). Fără îndoială că porunca îngerului le-a întărit apostolilor convingerea că făcuseră ceea ce trebuie. De asemenea, cuvintele lui trebuie să le fi întărit hotărârea de a rămâne fermi indiferent ce s-ar fi întâmplat. Astfel, cu o credinţă puternică şi cu mult curaj, apostolii „au intrat în templu la revărsatul zorilor şi au început să predice“ (Fap. 5:21).

„Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni“ (Faptele 5:21b-33):

         Caiafa şi ceilalţi judecători ai Sanhedrinului erau acum gata să-i audieze pe apostoli. Neştiind ce se întâmplase în închisoare, membrii Curţii au trimis gărzile să-i aducă pe deţinuţi. Să ne imaginăm cât de uluite trebuie să fi fost gărzile când au văzut că deţinuţii nu mai erau acolo, deşi au găsit „temniţa încuiată cu toată siguranţa şi pe gardieni stând la uşi“ (Fap. 5:23). Nu după mult timp, comandantului gărzii de la templu i s-a dat de ştire că apostolii se aflau din nou la templu şi depuneau mărturie despre Iisus Hristos. Ei făceau tocmai lucrarea pentru care fuseseră arestaţi! Comandantul şi gărzile lui s-au dus imediat la templu pentru a pune mâna pe deţinuţi şi a-i duce înaintea Sanhedrinului.

      După cum am văzut, conducătorii religioşi le-au poruncit apostolilor să nu mai predice. Ce poziţie au adoptat apostolii? Petru a răspuns plin de curaj, în numele tuturor: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni“ (Fap. 5:29). Astfel, apostolii au lăsat un exemplu pentru adevăraţii creştini din toate timpurile. Conducătorii umani nu au dreptul să ne ceară ascultare când interzic ceea ce pretinde Dumnezeu sau când pretind ceea ce interzice Dumnezeu! Nu este de mirare că răspunsul curajos al apostolilor i-a înfuriat şi mai mult pe acei judecători, care acum erau hotărâţi „să-i ucidă“ (Fap. 5:33). Era aproape sigur că aceşti martori curajoşi şi plini de zel urmau să fie martirizaţi. Însă ei aveau să primească ajutor într-un mod cu totul neaşteptat.

„Nu-i veţi putea nimici“ (Faptele 5:34-42):

      Gamaliel, „un învăţător al Legii preţuit de tot poporul“, a luat cuvântul. Acest expert în Lege trebuie să fi fost foarte respectat de colegii săi de vreme ce a intervenit şi chiar „a poruncit să-i scoată puţin afară pe apostoli” (Fap. 5:34). Amintind de unele revolte din trecut care, după moartea conducătorilor lor, s-au stins repede, Gamaliel i-a sfătuit pe membrii Curţii să manifeste răbdare şi toleranţă faţă de apostoli, al căror Conducător, Iisus, murise de puţin timp. Argumentele lui Gamaliel au fost convingătoare. În încheiere, el a spus: „Nu vă legaţi de oamenii aceştia, ci lăsaţi-i în pace pentru că, dacă acest plan sau această lucrare este de la oameni, va fi distrusă, dar, dacă este de la Dumnezeu, nu-i veţi putea distruge. Altfel, s-ar putea să fiţi găsiţi luptând chiar împotriva lui Dumnezeu“ (Fap. 5:38, 39). Judecătorii au ţinut seama de sfatul lui, însă au pus ca apostolii să fie bătuţi şi le-au poruncit „să nu mai vorbească în numele lui Iisus“ (Fap. 5:40).

    I-au descurajat cumva pe apostoli bătăile primite? Le-au slăbit ele hotărârea de a predica? Nicidecum! Ei „au plecat dinaintea Sanhedrinului, bucurându-se“ (Fap. 5:41). Dar de ce se bucurau ei? Bineînţeles, nu pentru că fuseseră bătuţi şi suportau dureri, ci pentru că ştiau că fuseseră persecutaţi deoarece îşi păstraseră integritatea faţă de Iisus, Modelul lor (Mat. 5:11, 12).

       Apostolii au reluat fără întârziere lucrarea de predicare. Ei nu s-au lăsat intimidaţi, ci au continuat „să anunţe vestea bună despre Hristos“ „în fiecare zi, în templu şi prin case“ (Fap. 5:42). Aceşti predicatori zeloşi erau hotărâţi să depună o mărturie temeinică. Să remarcăm că ei mergeau la casele oamenilor pentru a predica mesajul, după cum poruncise Iisus Hristos (Mat. 10:7, 11–14). Aşa se explică cum au reuşit să umple Ierusalimul cu învăţătura lor.

Bărbaţi calificaţi, care să se ocupe de o „această slujbă“ (Faptele 6:1-6):

         Tânăra biserică se confrunta acum cu un pericol subtil din interior. Despre ce era vorba? Mulţi dintre discipolii nou-botezaţi nu erau din Ierusalim şi, înainte să se întoarcă acasă, doreau să înveţe mai multe despre adevăr. Discipolii care locuiau în Ierusalim au făcut cu bucurie donaţii pentru a le asigura hrana şi celelalte lucruri necesare (Fap. 2:44-46; 4:34-37). În acest context s-a ivit o situaţie delicată. „La împărţirea zilnică a hranei“, văduvele de limbă greacă „erau trecute cu vederea“ (Fap. 6:1). Însă nu acelaşi lucru se întâmpla cu văduvele de limbă ebraică. Se pare că la baza acestei probleme stătea discriminarea. Iar discriminarea este unul dintre factorii care cauzează cele mai mari dezbinări.

        Apostolii au înţeles că nu era înţelept „să lase cuvântul lui Dumnezeu ca să împartă hrană” (Fap. 6:2). Pentru a rezolva problema apărută, ei le-au spus discipolilor să caute şapte bărbaţi „plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune“, care să fie numiţi pentru această „această slujbă“ (Fap. 6:3). Era nevoie de bărbaţi calificaţi deoarece sarcina respectivă presupunea probabil nu numai împărţirea alimentelor, ci şi administrarea banilor, cumpărarea celor necesare şi păstrarea unor evidenţe clare. Toţi cei care au fost aleşi aveau nume greceşti, probabil pentru ca văduvele supărate să-i privească cu mai multă încredere. După ce au analizat sub rugăciune recomandările, apostolii i-au numit pe cei şapte bărbaţi pentru această „această slujbă“. - șapte diaconi (în grecește - administratori ).

     Dar erau aceşti şapte bărbaţi, care se ocupau acum cu împărţirea hranei, scutiţi de responsabilitatea de a predica Evanghelia/Vestea Bună? În niciun caz. Printre cei şapte bărbaţi se număra şi Ştefan, care avea să se dovedească un predicator neînfricat şi „plin de putere“ (Fap. 6:8–10). Şi Filip era unul dintre cei şapte, iar el a fost numit „evanghelizatorul“ (Fap. 21:8). Aşadar, nu încape nicio îndoială că cei şapte bărbaţi au continuat să predice cu zel Vestea Bună.

        Cu sprijinul Domnului, biserica  nou-formată a făcut faţă persecuţiei din exterior şi problemei din interior, care ar fi putut cauza dezbinare. Binecuvântarea lui Dumnezeu a fost evidentă, pentru că iată ce citim: „Cuvântul lui Dumnezeu creştea, iar numărul discipolilor se înmulţea foarte mult în Ierusalim. Şi o mare mulţime de preoţi au trecut la credinţă“ (Fap. 6:7). Acesta este doar unul dintr-o serie de rapoarte din cartea Faptele despre progresul lucrării de propăvăduire a Evangheliei (Fap. 9:31; 12:24; 16:5; 19:20; 28:31). 

       Conducătorii religioşi din secolul I n-au renunţat la planul lor de a-i persecuta pe creştini. Avea să urmeze un val de persecuţii. După cum vom vedea,  Ştefan a devenit nu după mult timp ţinta unei opoziţii înverşunate.

SUPLIMENTAR:

8. SANHEDRINUL, CURTEA SUPREMĂ A EVREILOR:

         Deşi Iudeea era o provincie romană, evreii puteau să-şi ţină tradiţiile şi obiceiurile. În general, Roma le permitea să se guverneze singuri. Infracţiunile minore şi cauzele civile erau judecate de tribunalele locale, însă cauzele care nu puteau fi soluţionate de aceste tribunale erau înaintate Marelui Sanhedrin, din Ierusalim. Acesta îndeplinea rolul de Curte Supremă a evreilor şi de consiliu administrativ iudaic. De asemenea, era considerat autoritatea supremă în ce priveşte interpretarea legii evreieşti, fiind recunoscut de evreii de pretutindeni.

        Membrii Curţii se întruneau în sala de judecată a Sanhedrinului, aflată probabil în complexul templului sau în imediata lui apropiere. Sanhedrinul era alcătuit din 71 de membri: marele preot, care era preşedintele Curţii; alţi membri ai aristocraţiei preoţeşti, inclusiv saduchei; membri ai aristocraţiei laice şi scribi de mare erudiţie. Hotărârile Curţii erau irevocabile.

9. GAMALIEL, UNUL DINTRE CEI MAI RESPECTAŢI RABINI:

      Se pare că Gamaliel, despre care se vorbeşte în cartea Faptele apostolilor, este Gamaliel cel Bătrân, nepotul lui Hilel, care a fondat una dintre cele două şcoli de gândire ale fariseismului, aripa liberală. Gamaliel ocupa o poziţie de frunte în Sanhedrin şi era unul dintre cei mai respectaţi rabini, fiind primul care a primit titlul onorific de raban. Mişna spune: „Când rabanul Gamaliel cel Bătrân a murit, gloria Legii a încetat, iar puritatea şi abstinenţa au dispărut“. Lui i se atribuie meritul de a fi promulgat legi care aveau în vedere bunăstarea individului. În acest sens, Encyclopaedia Judaica spune: „De importanţă deosebită este hotărârea dată de el de a i se permite unei femei să se recăsătorească pe baza mărturiei unui singur martor al morţii soţului ei“. Se consideră că tot el a dat legi care o apărau pe o soţie de soţul ei infam şi pe o văduvă de copiii ei netrebnici. De asemenea, el a susţinut că neevreii săraci trebuiau să aibă aceleaşi drepturi la strângerea roadelor rămase după recoltat ca evreii săraci.