„CARTEA MARTIRILOR” A LUI JEAN CRESPIN.

„CARTEA MARTIRILOR” A LUI JEAN CRESPIN

         În 1546, 14 bărbaţi din Meaux (Franţa) au fost găsiţi vinovaţi de erezie şi condamnaţi la moarte prin ardere pe rug. Ce nelegiuiri săvârşiseră aceştia? Se întruniseră în locuinţe private, se rugaseră, cântaseră psalmi, ţinuseră Cina Domnului şi mărturisiseră că n-aveau să îmbrăţişeze niciodată „idolatrii papistaşe“.

     În ziua execuţiei, catehetul romano-catolic François Picard i-a interogat pe condamnaţi în legătură cu convingerile lor religioase referitoare la Cina Domnului. Drept răspuns, ei i-au pus câteva întrebări privitoare la învăţătura catolică a transsubstanţierii, potrivit căreia pâinea şi vinul folosite în timpul ritualului se prefac miraculos în carnea şi în sângele lui Iisus. Una dintre întrebările lor a fost: „Are pâinea gust de carne şi vinul, gust de sânge?“.

        În pofida neputinţei lui de a răspunde, cei 14 au fost legaţi de stâlp şi arşi de vii. Cei cărora nu li se tăiase limba intonau psalmi. Preoţii prezenţi la execuţie încercau să le acopere glasurile cântând şi mai tare. În ziua ce-a urmat, în exact acelaşi loc, Picard a declarat că cei 14 fuseseră osândiţi la chinul veşnic în focul iadului.

      Europa veacului al XVI-lea nu era cel mai sigur loc pentru disidenţii religioşi. Mulţi care puneau sub semnul întrebării doctrinele Bisericii erau supuşi unor torturi de nedescris de către opozanţii lor, ba chiar omorâţi. O lucrare ce ne dezvăluie suferinţele acelor oameni este „Le Livre des martyrs” (Cartea martirilor), a lui Jean Crespin, publicată în Geneva (Elveţia), în 1554, şi cunoscută şi sub numele de „Histoire des martyrs”.

Un avocat se alătură Reformei:

        Jean Crespin a văzut lumina zilei în oraşul Arras (situat actualmente pe teritoriul Franţei) în jurul anului 1520. El a studiat Dreptul la Louvain (Belgia). Se pare că în timpul şederii sale în acest oraş a luat cunoştinţă de ideile reformiste. În 1541, Crespin s-a mutat la Paris, unde avea să lucreze ca secretar al unui jurist de prestigiu. Aici a asistat în Piaţa Maubert la arderea pe rug a lui Claude Le Painctre, şi el condamnat ca eretic. Pe Crespin l-a mişcat profund credinţa acestui tânăr aurar, executat pentru că „le-a propovăduit părinţilor şi prietenilor săi adevărul“, cum avea să scrie mai târziu Crespin.

        În această perioadă, Crespin a început să lucreze ca avocat în Arras. N-a trecut multă vreme şi, din pricina noilor sale convingeri religioase, a fost acuzat de erezie. Ca să nu fie condamnat, a fugit în Strasbourg (Franţa), iar mai târziu s-a stabilit în Geneva (Elveţia), unde s-a bucurat de tovărăşia altor susţinători ai Reformei. Ulterior a renunţat la profesia de avocat şi s-a specializat în tipografie.

  Crespin a publicat lucrări pe teme religioase ale unor reformatori precum Jean Calvin, Martin Luther, John Knox şi Theodore Beza. El a tipărit şi textul în greacă al părţii din Scripturi cunoscute sub numele de Noul Testament, dar şi Biblia, integral sau parţial, în engleză, franceză, italiană, latină şi spaniolă. Însă ceea ce i-a adus celebritate lui Crespin a fost lucrarea sa intitulată Cartea martirilor, în care îi menţiona cu numele pe mulţi dintre cei ce fuseseră executaţi ca eretici în perioada 1415–1554.

De ce s-a scris un martirologiu:

      În mare parte, literatura scrisă de reformatori demasca cruzimea înalţilor prelaţi catolici. Mai mult, aceasta îi încuraja pe oameni prezentându-le martiriul protestanţilor ca o continuare a suferinţelor îndurate de slujitorii lui Dumnezeu din epocile apuse, precum şi de creştinii din secolul I. Pentru a le oferi protestanţilor exemple demne de urmat, Crespin a întocmit o listă cu numele celor ce plătiseră cu viaţa pentru credinţa lor.

    În cartea sa, Crespin vorbeşte despre procesele martirilor, despre audierile inchizitoriale şi despre relatările martorilor oculari, precum şi despre mărturiile scrise de acuzaţi în timpul detenţiei. Nu lipsesc nici scrisorile de îmbărbătare adresate întemniţaţilor, unele conţinând nenumărate citate din Biblie. Credinţa celor ce scriseseră mărturiile merita „să rămână de-a pururi vie în amintirea oamenilor“, socotea Crespin.

    O mare parte a chestiunilor de doctrină dezbătute în lucrarea sa gravitează în jurul bine-cunoscutelor dispute dintre catolici şi protestanţi. Persecutorii şi cei persecutaţi nu cădeau de acord în multe privinţe, cum ar fi folosirea imaginilor în închinare, purgatoriu şi rugăciunile pentru morţi. Nu exista consimţământ nici asupra repetării jertfei lui Iisus în timpul Liturghiei catolice şi nici asupra calităţii papei de reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ.

     Cartea martirilor stă mărturie acelor vremuri marcate de conflicte, intoleranţă şi violenţă. Deşi Crespin a vorbit doar despre persecutarea protestanţilor de către catolici, să nu uităm că şi protestanţii i-au persecutat uneori pe catolici cu tot atâta sălbăticie.

TIMGAD - SECRETELE UNUI ORAȘ DISPĂRUT.

TIMGAD - SECRETELE UNUI ORAȘ DISPĂRUT

        Era anul 1765. Neînfricatul explorator privea cu uimire monumentul care se ridica în faţa lui din nisipul deşertului algerian: un arc de triumf roman! Scotsman James Bruce, cel care a făcut această descoperire, nu şi-a imaginat că stătea pe ruinele celei mai mari aşezări romane din nordul Africii: Thamugadi, oraş antic cunoscut astăzi sub numele Timgad.

     În 1881, după mai bine de un secol, arheologii francezi au început să dezgroape ruinele bine conservate ale Timgadului. Concluzia lor a fost că, deşi locuitorii acestui oraş străvechi au trăit într-o regiune aridă şi neospitalieră, ei au dus o viaţă luxoasă. Dar de ce au construit romanii o colonie înfloritoare într-un asemenea loc? Şi ce învăţăminte putem desprinde din istoria acestui oraş, precum şi din modul de viaţă al locuitorilor lui?

INTERESE POLITICE:

      În secolul I î.H., când au cucerit nordul Africii, romanii s-au lovit de opoziţia aprigă a câtorva triburi nomade. Cum aveau ei să facă pace cu populaţia autohtonă? La început, soldaţii din Legiunea a III-a Augusta au construit mai multe fortificaţii şi avanposturi în regiunea muntoasă din nordul Algeriei de astăzi. Mai târziu, ei şi-au schimbat strategia şi au construit oraşul Timgad.

     Deşi, oficial, romanii au fondat Timgadul pentru veteranii romani, adevăratul lor motiv a fost slăbirea rezistenţei triburilor autohtone. Planul romanilor a dat rezultate. Nu după mult timp, atraşi de nivelul de trai ridicat din acest oraş, africanii din împrejurimi au venit aici să-şi vândă produsele. Dorind să fie primiţi în oraş, unde aveau voie să locuiască numai cetăţenii romani, mulţi dintre ei au intrat de bunăvoie în Legiunea Romană pentru 25 de ani. Astfel au dobândit cetăţenia romană atât pentru ei, cât şi pentru urmaşii lor.

      Însă unii africani nu s-au mulţumit să fie simpli cetăţeni romani şi au obţinut, în cele din urmă, poziţii proeminente în Timgad sau în alte oraşe-colonii. Şiretlicul romanilor de a asimila populaţia autohtonă a funcţionat atât de bine, încât, după numai o jumătate de secol de la fondarea Timgadului, cea mai mare parte a oraşului era locuită de nord-africani.

ASIMILAREA POPULAŢIEI INDIGENE:

      Cum au reuşit romanii să asimileze atât de repede populaţia indigenă? În primul rând, ei au promovat egalitatea între cetăţeni, principiu susţinut de Cicero, om politic roman. Teritoriul era împărţit în mod egal între veteranii romani şi cetăţenii de origine africană. Oraşul a fost proiectat cu multă grijă. Locuinţele erau amplasate pe terenuri cu suprafaţa de 400 de metri pătraţi, despărţite de străzi înguste. Fără îndoială, această organizare simetrică a oraşului era foarte apreciată de locuitori.

        Asemenea marilor oraşe romane, Timgadul avea un for, adică o piaţă publică, unde localnicii se adunau în număr mare ca să afle ultimele noutăţi sau ca să se distreze jucând diverse jocuri. În zilele toride, africanii din zonele montane aride, aflate în apropierea oraşului, tânjeau să se plimbe la umbra colonadelor sau să se relaxeze într-una din numeroasele băi publice, unde se auzea clipocitul apei, iar accesul era gratuit. Probabil că se şi vedeau stând la taifas cu prietenii în jurul fântânilor cu apă rece. Toate acestea trebuie să fi fost ca un vis pentru ei.

        Teatrul în aer liber a avut un rol important în asimilarea populaţiei autohtone. Având o capacitate de peste 3 500 de locuri, acesta găzduia mulţimi gălăgioase din Timgad şi din oraşele aflate în jur. Actorii au iniţiat publicul în divertismente obscene, foarte populare la Roma, jucând piese care proslăveau imoralitatea şi violenţa.

     Şi religia romanilor a avut un rol important. Pardoseala şi pereţii băilor publice erau bogat ornamentate cu mozaicuri colorate, înfăţişând scene din mitologia păgână. Întrucât aceste locuri erau frecventate zilnic, locuitorii oraşului s-au familiarizat treptat cu zeii romani şi cu religia lor. Populaţia africană a asimilat cultura romană într-o măsură atât de mare, încât, adesea, monumentele funerare ale africanilor erau ornamentate cu triade formate din zei locali şi romani.

FRUMOSUL ORAŞ SE CUFUNDĂ ÎN UITARE:

     După ce împăratul Traian a pus bazele oraşului Timgad în 100 d.H., romanii au încurajat producţia de cereale, ulei de măsline şi vin, care se obţinea în nordul Africii. Nu după mult timp, regiunea a devenit unul dintre principalele hambare ale Romei. Asemenea altor oraşe-colonii, Timgadul a prosperat sub dominaţia romană. Cu timpul, populaţia oraşului a crescut, iar Timgadul s-a extins dincolo de zidurile fortificate.

       Deşi locuitorii oraşului şi proprietarii de pământuri au prosperat în urma legăturilor comerciale cu Roma, profitul agricultorilor locali era neînsemnat. Din cauza nedreptăţilor sociale şi a impozitelor mari, micii fermieri au organizat o revoltă în secolul al III-lea. O parte dintre fermierii care trecuseră la catolicism li s-au alăturat donatiştilor, o grupare creştină care se ridicase împotriva corupţiei din interiorul Bisericii Catolice/Ortodoxe*.

       După mai multe secole de conflicte religioase, războaie civile şi invazii ale popoarelor barbare, Roma a pierdut controlul asupra nordului Africii. Prin secolul al VI-lea, Timgadul a fost ars din temelii de triburile arabe locale, iar, în cele din urmă, s-a cufundat în uitare mai bine de un mileniu.

„ASTA ÎNSEAMNĂ SĂ TRĂIEŞTI!”

       Arheologii care au dezgropat ruinele Timgadului au găsit în for o inscripţie care le-a stârnit râsul. Ea suna astfel: „Să mergi la vânătoare, să te scalzi, să joci jocuri şi să râzi: asta înseamnă să trăieşti!”. Un istoric, - John Mitchell Ontario -, a spus că aceste cuvinte sunt „ecoul unei concepţii de viaţă lipsite, probabil, de orice ambiţie, pe care însă unii nu vor ezita să o considere secretul înţelepciunii”. Romanii trăiau, de altfel, pentru plăcerile de moment, fără să se gândească la sensul şi la scopul vieţii. 

        Deşi locuitorii Timgadului au trăit cu aproape 1 500 de ani în urmă, concepţiile despre viaţă nu s-au schimbat foarte mult de atunci. Şi în zilele noastre mulţi oameni trăiesc gândindu-se numai la prezent. Pentru ei, concepţia de viaţă a romanilor este cât se poate de logică, în pofida consecinţelor.  

Ruinele Timgadului sunt o mărturie a faptului că, secretul unei vieţi fericite şi pline de sens nu se află în cuvintele gravate pe inscripţia acoperită de nisipul din nordul Africii. Mai degrabă, acest secret poate fi găsit dacă urmăm sau încercăm să urmăm un mod de viață mult mai cumpătat, nu unul „consumierist”, materialist, cum se practica pe timpul romanilor și cum se practică și în zilele noastre!

SUPLIMENTAR: Donatiştii, departe de a fi o biserică neîntinată:

       În partea de vest a Timgadului se află ruinele unei impresionante bazilici cu baptisteriu, sau bazin pentru botez. Acesta este o mărturie tăcută că, în secolul al IV-lea, oraşul devenise o fortăreaţă a donatiştilor, o grupare creştină care s-a rupt de Biserica Romană sau Biserica oficială a timpului.

     Donatiştii nu erau de acord cu amestecul împăraţilor romani în treburile Bisericii. Ei se considerau o biserică neîntinată, separată de lume. Din nefericire, acţiunile lor au dovedit contrariul. Donatiştii s-au implicat în lupte politice şi sociale şi i-au sprijinit pe micii fermieri în revoltele sângeroase împotriva stăpânilor de pământuri şi a încasatorilor de impozite romani, acţiuni prin care şi-au atras dezaprobarea celor aflaţi la putere. În pofida pretenţiilor lor, donatiştii nu s-au dovedit a fi o biserică neîntinată. 

Notă: steluța * din dreptul Bisericii Romane/Ortodoxe arată faptul că la vremea aceea Biserica era una singură, nefiind nici Catolică, nici Ortodoxă, ci amândouă la un loc!

GAMALIEL - OMUL CARE L-A INSTRUIT PE PAVEL.

GAMALIEL - OMUL CARE L-A INSTRUIT PE PAVEL

          Mulțimea a făcut o linişte de mormânt. Doar cu câteva momente înainte aproape că îl omorâse pe apostolul Pavel. Cunoscut şi sub numele de Saul din Tars, el fusese eliberat de soldaţii romani şi acum stătea în faţa mulţimii pe nişte trepte din apropierea templului din Ierusalim.

         Cerând printr-un semn cu mâna să se facă linişte, Pavel a început să vorbească în limba ebraică, spunând: „Fraţilor şi părinţilor, ascultaţi acum apărarea mea faţă de voi! Eu sunt iudeu, născut în Tarsul Ciliciei, dar am fost crescut în cetatea aceasta; am învăţat la picioarele lui Gamaliel, în întregime potrivit legii părinţilor noştri şi am fost tot atât de plin de râvnă pentru Dumnezeu cum sunteţi şi voi toţi azi“. - Faptele 22:1-3.

      Dat fiind că era în pericol de moarte, de ce şi-a început Pavel apărarea spunând că el fusese învăţat de Gamaliel? Cine a fost Gamaliel, şi ce însemna să fii învăţat de el? A avut efecte această instruire asupra lui Saul chiar şi după ce a devenit apostolul creştin Pavel?

Cine a fost Gamaliel?

       Gamaliel a fost un fariseu bine cunoscut. El era nepotul lui Hillel cel Bătrân, cel care fondase una dintre cele două mari şcoli de gândire din cadrul iudaismului fariseic. Metoda de predare urmată de Hillel era considerată mai tolerantă decât cea a rivalului său, Shammai. După distrugerea templului din Ierusalim în 70 d.H., Bet Hillel (Casa lui Hillel) era preferată mai mult decât Bet Shammai (Casa lui Shammai). Casa lui Hillel a devenit expresia oficială a iudaismului, întrucât toate celelalte secte iudaice au dispărut odată cu distrugerea templului. Deciziile luate la Bet Hillel stau deseori la baza legii iudaice din Mişna, care a devenit temelia Talmudului, iar influenţa lui Gamaliel a avut, evident, un rol major în impunerea acestei şcoli.

       Gamaliel era atât de respectat, încât el a fost primul numit raban, un titlu mai înalt decât cel de rabin. De fapt, Gamaliel a devenit o persoană atât de mult respectată, încât Mişna spune despre el: „Când Raban-ul Gamaliel cel bătrân a murit, gloria Torei a încetat, iar puritatea şi sfinţenia   au pierit“. - Sotah 9:15.

Învăţat de Gamaliel - Cum?

      Când apostolul Pavel i-a spus mulţimii din Ierusalim că fusese „învăţat la picioarele lui Gamaliel“, ce a vrut el să spună? Ce însemna să fii un discipol al unui învăţător ca Gamaliel?

        Cu privire la o astfel de instruire, profesorul Dov Zlotnick de la Seminarul Teologic Iudaic din America scrie: „Exactitatea legii orale, prin urmare credibilitatea ei, depinde aproape în întregime de relaţia maestru-discipol: grija cu care maestrul predă legea şi râvna discipolului de a o învăţa. Ca urmare, discipolii erau îndemnaţi să stea la picioarele erudiţilor şi să le soarbă cuvintele cu sete“. - Avot 1:4, Mişna.

     În cartea sa  „A History of the Jewish People in the Time of Jesus Christ” (O istorie a poporului evreu în timpul lui Iisus Hristos), Emil Schürer dezvăluie metodele învăţătorilor rabini din secolul întâi. El scrie: „Cei mai faimoşi rabini adunau deseori în jurul lor un mare număr de tineri dornici de instruire, cu scopul de a-i familiariza în mod temeinic cu legea orală foarte ramificată şi prolixă. Instruirea consta într-un exerciţiu continuu şi susţinut al memoriei. Învăţătorul punea înaintea elevilor săi mai multe chestiuni legale în care aceştia trebuiau să ia o decizie şi îi lăsa pe ei să răspundă sau răspundea el însuşi. Elevilor li se permitea totodată să-i pună întrebări învăţătorului“.

       Din punctul de vedere al rabinilor, pentru elevi era în joc mult mai mult decât nota de trecere. Cei care studiau sub îndrumarea unor astfel de învăţători erau avertizaţi: „Oricine uită numai un singur lucru din ceea ce a învăţat devine, potrivit Scripturii, răspunzător de viaţa sa“ (Avot 3:8). Cea mai mare laudă i se aducea studentului care era ca „o fântână tencuită, care nu pierde nici un strop de apă“ (Avot 2:8). O astfel de instruire a primit de la Gamaliel Pavel, cunoscut pe atunci sub numele lui evreiesc de Saul din Tars.

Spiritul învăţăturilor lui Gamaliel:

        În armonie cu doctrina fariseică, Gamaliel a promovat credinţa în legea orală. Astfel, el a pus mai mult accent pe tradiţiile rabinilor decât pe Scripturile inspirate. Mişna îl citează pe Gamaliel spunând: „Găseşte-ţi un învăţător (rabin) şi eliberează-te de îndoială, căci nu trebuie să dai zeciuială în plus pe ghicite“ (Avot 1:16). Aceasta înseamnă că, atunci când Scripturile ebraice nu explicau clar ce era de făcut, o persoană nu trebuia să-şi folosească propria raţiune sau să-şi asculte conştiinţa pentru a lua o decizie. Dimpotrivă, trebuia să găsească un rabin capabil care să ia decizia în locul său. Potrivit lui Gamaliel, numai în felul acesta o persoană putea să nu păcătuiască. 

         Cu toate acestea, Gamaliel era cunoscut în general pentru o atitudine mai tolerantă, mai liberală când judeca pe baza unor considerente religioase. De exemplu, el a manifestat consideraţie faţă de femei când a hotărât că el îi va „permite unei soţii să se recăsătorească pe baza mărturiei unui singur martor (al morţii soţului ei)“ (Yevamot 16:7, Mişna). În plus, pentru a ocroti o femeie divorţată, Gamaliel a introdus mai multe restricţii cu privire la întocmirea unui certificat de divorţ.

        Acest spirit se observă şi în modul în care Gamaliel i-a tratat pe primii continuatori ai lui Iisus hristos. Cartea Faptele relatează că, atunci când alţi conducători iudei au căutat să-i ucidă pe apostolii lui Iisus pe care îi arestaseră pentru că predicau, „un fariseu numit Gamaliel, un învăţător al Legii, preţuit de tot poporul, s-a sculat în picioare în sinedriu şi a poruncit să-i scoată pe oameni afară, pentru puţin timp. Şi le-a zis: Bărbaţi israeliţi, luaţi seama bine la voi înşivă, ce aveţi de gând să faceţi oamenilor acestora. Eu vă spun: Depărtaţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i în pace. Să nu fiţi găsiţi luptând împotriva lui Dumnezeu“. Sfatul lui Gamaliel a fost ascultat, iar apostolii au fost eliberaţi. - Faptele 5:34-40.

Ce a însemnat pentru Pavel?

        Pavel fusese instruit şi educat de unul dintre cei mai mari învăţători rabinici ai secolului I d.H.. Nu este de mirare că, atunci când apostolul a făcut referire la Gamaliel, mulţimea din Ierusalim s-a simţit îndemnată să acorde o atenţie specială cuvântării sale. Dar el le-a vorbit despre un Învăţător care era, indiscutabil, superior lui Gamaliel: Iisus, Mesia. Acum, Pavel i se adresa mulţimii în calitate de discipol al lui Iisus, nu al lui Gamaliel. - Faptele 22:4-21.

       A influenţat instruirea primită de la Gamaliel modul de predare al lui Pavel ca creştin? Probabil că instruirea temeinică din Scripturi şi din legea iudaică i-au fost utile lui Pavel ca învăţător creştin. Totuşi epistolele lui Pavel, inspirate de Dumnezeu şi consemnate în Biblie, arată clar că el a respins esenţa convingerilor fariseice ale lui Gamaliel. Pavel i-a îndreptat pe conaţionalii săi evrei şi pe toţi ceilalţi nu spre rabinii iudaismului sau spre tradiţiile concepute de oameni, ci spre Iisus Hristos. - Romani 10:1-4.

      Dacă Pavel ar fi continuat să fie un discipol al lui Gamaliel, el s-ar fi bucurat de un mare prestigiu. Alte persoane din cercul lui Gamaliel au contribuit la modelarea viitorului iudaismului. De exemplu, fiul lui Gamaliel, Simeon, probabil coleg cu Pavel, a avut un rol primordial în revolta iudeilor împotriva Romei. După distrugerea templului, nepotul lui Gamaliel, Gamaliel al II-lea, a restabilit autoritatea Sanhedrinului, mutându-l la Iabneh. Nepotul lui Gamaliel al II-lea, Iuda Ha-Nasi, a compilat Mişna, care a devenit piatra de temelie a gândirii iudaice până în zilele noastre.

      Ca elev al lui Gamaliel, Saul din Tars ar fi putut deveni o persoană foarte proeminentă în iudaism. Însă, cu privire la o astfel de carieră, Pavel a scris: „Lucrurile care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Mai mult decât atât, privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca gunoaie, ca să câştig pe Hristos“. - Filipeni 3:7, 8.

      Abandonându-şi cariera de fariseu şi devenind un continuator al lui Iisus Hristos, Pavel a pus în practică sfatul fostului său învăţător de a se feri să fie „găsit luptând împotriva lui Dumnezeu”. Încetând să-i mai persecute pe discipolii lui Iisus, Pavel nu a mai luptat împotriva lui Dumnezeu. Dimpotrivă, devenind un continuator al lui Hristos, el a devenit unul dintre „împreună-lucrătorii lui Dumnezeu”. - 1 Corinteni 3:9.

CINE AU FOST MASOREȚII?

CINE AU FOST MASOREȚII?

Cum a ajuns Biblia până la noi, în esenţă aşa cum a fost scrisă? 

      În parte, răspunsul poate fi găsit într-o observaţie făcută de profesorul Robert Gordis: „Realizarea scribilor iudei, denumiţi masoreţi sau „păstrători ai tradiţiei”, nu a fost suficient de apreciată. Aceşti scribi anonimi au copiat Cartea Sacră cu o grijă meticuloasă şi iubitoare“. Chiar dacă majoritatea acestor copişti rămân anonimi pentru noi astăzi, numele unei familii de masoreţi a fost consemnat cu claritate: Ben Aşer. Ce ştim despre aceasta şi despre ceilalţi masoreţi?

Familia Ben Aşer:

          Porţiunea Bibliei scrisă iniţial în ebraică, denumită adesea Vechiul Testament, a fost copiată cu fidelitate de scribii iudei. Din secolul al VI-lea până în secolul al X-lea, aceşti copişti au fost denumiţi masoreţi. Ce includea munca lor?

         Timp de secole, limba ebraică s-a scris doar cu consoane, vocalele fiind adăugate de cititor. În perioada masoreţilor însă, pronunţia corectă a ebraicii era pe cale de dispariţie din cauză că mulţi evrei nu mai vorbeau fluent această limbă. Grupuri de masoreţi din Babilon şi Israel au inventat unele semne care să fie plasate în jurul consoanelor pentru a indica accentele şi pronunţia corectă a vocalelor. Au fost elaborate cel puţin trei sisteme diferite, însă cel mai influent s-a dovedit a fi sistemul masoreţilor din Tiberiada, lângă Marea Galileei, căminul familiei Ben Aşer.

          Sursele enumeră cinci generaţii de masoreţi din această familie deosebită, începând cu Aşer cel Bătrân din secolul al VIII-lea. Ceilalţi au fost Neemia Ben Aşer, Aşer Ben Neemia, Moise Ben Aşer şi, în final, Aaron Ben Moise Ben Aşer din secolul al X-lea. Aceşti bărbaţi au fost în avangarda celor care au perfecţionat simbolurile scrise care aveau să exprime cel mai bine ceea ce ei înţeleseseră a fi pronunţia corectă a textului Bibliei ebraice. Pentru a elabora aceste simboluri, ei au trebuit să stabilească baza sistemului gramatical ebraic. Până atunci nu se folosise niciodată vreun sistem precis de reguli gramaticale. Prin urmare, se poate spune că aceşti masoreţi au fost printre primii gramaticieni evrei.

        Aaron, ultimul masoret care a continuat tradiţia familiei Ben Aşer, a fost primul care a înregistrat şi a editat aceste informaţii. El a făcut aceasta într-o lucrare intitulată „Sefer Dikdukei ha-Te‘amim“, prima carte de gramatică ebraică. Această carte a servit drept lucrare de referinţă pentru alţi gramaticieni evrei din secolele care au urmat. Însă aceasta a fost doar o parte secundară a lucrării de o mai mare importanţă efectuate de masoreţi. În ce a constat aceasta?

A fost nevoie de o memorie fenomenală!

        Principala preocupare a masoreţilor a fost transmiterea exactă a fiecărui cuvânt, chiar a fiecărei litere din textul Bibliei. Pentru a asigura exactitatea, masoreţii au folosit marginile laterale ale fiecărei pagini ca să semnaleze orice eventuală schimbare de text făcută din neatenţie sau cu intenţie de copiştii anteriori. În aceste note marginale, masoreţii au amintit şi formele şi combinaţiile neobişnuite de cuvinte, menţionând cât de des apăreau acestea în cadrul unei cărţi sau în ansamblul Scripturilor ebraice. Aceste comentarii au fost înregistrate într-un cod extrem de abreviat, deoarece spaţiul era limitat. Pentru a înlesni verificarea pe baza altor pasaje, ei au marcat cuvântul şi litera din mijloc a anumitor cărţi. Ei au mers până acolo, încât au numărat fiecare literă din Biblie pentru a asigura exactitatea copierii.

     Pe marginile superioare şi inferioare ale paginii, masoreţii au făcut comentarii mai ample privitoare la unele dintre notele abreviate de pe marginile laterale. Acestea erau utile pentru a-şi verifica lucrarea pe baza altor pasaje. Întrucât pe atunci versetele nu erau numerotate şi nu existau concordanţe biblice, cum făceau referire masoreţii la alte părţi ale Bibliei în vederea acestei verificări cu alte pasaje? Ei au indicat pe marginile superioare şi inferioare o parte a unui verset similar care să le amintească de locul unde cuvântul sau cuvintele respective se mai întâlneau în Biblie. Din cauza spaţiului limitat, deseori ei scriau doar un cuvânt-cheie ca să-şi amintească de fiecare verset similar. Pentru ca aceste note marginale să fie utile a trebuit ca aceşti copişti să cunoască efectiv pe de rost întreaga Biblie ebraică!

     Listele care erau prea lungi pentru a încăpea pe margini au fost mutate într-o altă parte a manuscrisului. De exemplu, nota masoretică de pe marginea laterală a versetului din Geneza 18:3 arată trei litere ebraice, קלד. Acesta este echivalentul ebraic al numărului 134. Într-o altă parte a manuscrisului apare o listă indicând 134 de locuri unde copiştii premasoretici au îndepărtat intenţionat numele lui Yahwe din textul ebraic, înlocuindu-l cu cuvântul „Domnul“. Deşi erau conştienţi de aceste schimbări, masoreţii nu şi-au luat libertatea de a schimba textul care le fusese încredinţat. În schimb, ei au indicat aceste modificări în notele lor marginale. Dar de ce au avut masoreţii atât de multă grijă ca să nu schimbe textul, când copiştii anteriori îl schimbaseră? Au fost convingerile lor iudaice diferite de cele ale predecesorilor lor?

Ce credeau ei?

        În decursul acestei perioade de avânt masoretic, iudaismul era implicat într-o bătălie ideologică veche. Din secolul I d.H., iudaismul rabinic continua să-şi lărgească sfera de influenţă. Odată cu scrierea Talmudului şi cu interpretările date de rabini, textul biblic trecea pe locul al doilea raportat la interpretarea rabinică a legii orale. Prin urmare, păstrarea cu atenţie a textului Bibliei şi-ar fi putut pierde importanţa.

      În secolul al VIII-lea , o grupare cunoscută sub numele de karaiţi s-a opus acestei tendinţe. Subliniind importanţa studiului personal al Bibliei, ei au respins autoritatea şi interpretările rabinilor, precum şi Talmudul. Ei au acceptat textul Bibliei ca singura lor autoritate. Aceasta a sporit necesitatea transmiterii exacte a acestui text, iar studiile masoretice au cunoscut un nou elan.

      În ce măsură i-au influenţat pe masoreţi convingerile rabinilor sau cele ale karaiţilor? M. H. Goshen-Gottstein, specialist în manuscrisele Bibliei ebraice, declară: „Masoreţii erau convinşi că respectau o tradiţie veche, iar prejudiciile aduse intenţionat acesteia ar fi însemnat pentru ei cea mai oribilă crimă posibilă“.

     Masoreţii considerau copierea corectă a textului biblic drept o sarcină sfântă. Chiar dacă ei personal au fost, poate, motivaţi de alte considerente religioase, se pare că lucrarea masoretică în sine nu era influenţată de chestiunile ideologice. Însăşi notele marginale concise nu au lăsat loc pentru dezbateri teologice. Textul biblic în sine era preocuparea vieţii lor; ei nu l-ar fi falsificat.

Foloase datorate muncii lor:

    Aceşti copişti iudei erau dedicaţi totalmente păstrării intacte a Cuvântului lui Dumnezeu. Realizarea familiei Ben Aşer şi a altor masoreţi este bine rezumată de Robert Gordis, care a scris: „Aceşti lucrători umili, dar îndârjiţi şi-au efectuat în obscuritate munca lor herculiană constând în păzirea textului biblic de orice pierdere sau modificare“ (The Biblical Text in the Making). Ca urmare, atunci când unii reformatori din secolul al XVI-lea, ca Luther şi Tyndale, au sfidat autoritatea Bisericii şi au început să traducă Biblia în limbile vorbite pentru a fi citită de toţi, ei aveau la dispoziţie un text ebraic bine păstrat care le-a servit drept lucrare de referinţă.

    Lucrarea masoreţilor continuă să ne fie utilă şi în prezent. Textele lor stau la baza Scripturilor ebraice ale multor versiuni moderne ale Bibliei. Această versiune continuă să fie tradusă în multe limbi cu acelaşi spirit de dăruire şi de preocupare pentru acurateţe de care au dat dovadă masoreţii din vechime. Ar trebui să manifestăm şi noi un spirit similar, acordând atenţie Cuvântului lui Dumnezeu. 

Note :

* În ebraică, „ben“ înseamnă „fiu“. Aşadar, Ben Aşer înseamnă „fiul lui Aşer“;

* Notele masoretice de pe marginile laterale sunt denumite Masora mică. Notele de pe marginile superioare şi inferioare sunt denumite Masora mare. Listele plasate în alte părţi din manuscris sunt denumite Masora finală.

SUPLIMENTAR:

Putem găsi un text masoretic „pur“?

      Printre specialişti există multe dispute cu privire la care dintre codexurile disponibile astăzi este textul „pur“ al lui Ben Aşer, ca şi cum acesta ne-ar oferi „adevăratul“ text masoretic. De fapt, nu a existat niciodată un text masoretic unic, „pur“ şi cu autoritate. În schimb, au existat multe texte masoretice, fiecare fiind puţin diferit de celelalte. Toate codexurile existente sunt texte amestecate, conţinând şi versiunea lui Ben Aşer, şi pe cea a lui Ben Neftali ( dintr-o altă familie masoretică foarte cunoscută ).
    Orice traducător de astăzi al Vechiului Testament are o sarcină covârşitoare. El trebuie să se familiarizeze nu numai cu textul ebraic, dar şi cu toate variantele rezonabile, acolo unde este posibil ca textul să fi fost modificat în urma greşelilor de copiere sau în alt mod. În timp ce diferitele texte masoretice servesc drept bază, traducătorul trebuie să consulte şi alte surse de încredere care ar putea reprezenta în mod rezonabil versiuni mai vechi şi probabil mai exacte ale textului consonantic.
      În prefaţa cărţii sale „ The Text of the Old Testament”, Ernst Würthwein explică: „Atunci când ne confruntăm cu un pasaj dificil nu putem să adunăm pur şi simplu diferitele redări şi să o alegem pe cea care pare să ofere cea mai simplă soluţie, preferând uneori textul ebraic, alteori Septuaginta şi alteori Targumul arameic. Nu toate mărturiile textuale sunt la fel de demne de încredere. Fiecare are propriul său caracter şi propria sa istorie. Trebuie să ne familiarizăm cu acestea dacă dorim să evităm soluţiile nepotrivite sau false“.

DESPRE MAREA UNIRE DIN 1918.

DESPRE MAREA UNIRE DIN 1918

1.Prezentarea generală:

       Evenimentul politic al anului 1918  este desăvârșirea statului național român, înfăptuit prin unirea tuturor provinciilor locuite de români, aflate sub o stăpânire străină, cu România.

       Astfel, la finalul Primului Război Mondial, România obținea mai mult decât eliberarea românilor din Austro-Ungaria, pe care și-o propusese la începutul conflagrației. Începutul anului 1918 se anunța dezastruos, România semna în mai Pacea de la Buftea-București, un tratat de pace care-i aducea mari prejudicii. Schimbările mari în plan european, din a doua jumătate a anului, și priceperea liderilor români de a simți momentul istoric fac ca dezastrul anunțat să fie transformat într-un șir de victorii, reunite sub numele de Marea Unire de la 1918: în martie 1918 unirea Basarabiei cu România, în noiembrie unirea Bucovinei cu România, iar în decembrie unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

      Pentru România, Marea Unire de la 1918 a însemnat o repoziționare în Europa, prin noua suprafață (locul 10) și prin numărul de locuitori (locul 8). O sporire considerabilă a cunoscut și capacitatea industriala (235%), economia, dar și resursele naturale.

     Marea Unire a fost recunoscută pe plan internațional prin tratatele semnate la Trianon (4 iunie 1920) și Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919).

     2.Detaliere și cronologie:

      România Mare s-a format ca urmare a voinţei populare din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. Aceasta cu atât mai mult cu cât aceste provincii româneşti se aflau în stăpânirea a două imperii (austro-ungar şi rusesc) din care unul era aliat al României în război iar celălalt inamic. Mai mult, la sfârşitul lui 1917 România avea cea mai mare parte a teritoriului sub ocpuaţie germană şi un aliat care încheiase pace separată cu inamicul, fiind practic în imposibilitate de a continua războiul. La nici un an de zile, în urma capitulării Germaniei în fata aliaţilor occidentali ai României, avea să ia naştere România Mare, prin dezmembrarea Imperiilor ţarist şi austro-ungar, prin voinţa liberă a transilvănenilor şi moldovenilor. În concluzie, tratatul încheiat între România şi statele ce compuneau Antanta Cordială şi soldaţii români (în rândurile ei aflându-se foarte mulţi ardeleni, fugiţi peste munţi din Transilvania sau dezertori din armata austro-ungară şi înrolaţi voluntar în armata română) au stat la baza Marii Uniri. Ultimul cuvânt l-au avut însă reprezentanţii poporului din Basarabia, Bucovina, Banat şi Transilvania unde nu mai exista autoritate rusească sau maghiară. „Veritabilul fundament al unităţii româneşti – aprecia istoricul Gh. Brătianu – nu a fost stabilit nici la Saint Germain, nici la Trianon, el este rezultatul existenţei însăşi a poporului român, «enigmă şi miracol al istoriei din sud-estul european»” (Gheorghe I. Brătianu, Originile şi formarea unităţii româneşti, Iaşi 1998, p. 289-90). La fel de exactă şi declaraţia delegaţiei Bucovinei condusă de Iancu Flondor care a prezentat regelui la 28 noiembrie actul unirii. „Aducem Maiestăţii Voastre, regele tuturor românilor, unirea unei ţări întregi, a Ţării Bucovina. Această ţară ţi-o închinăm Măria-ta, noi toţi […] nu e o cucerire a armelor ci întoarcerea la vatră a fraţilor despărţiţi, care în Majestatea Voastră regăsesc pe părintele de mult pierdut şi mult dorit”.

      România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu țara-mamă.

23 ianuarie/5 februarie 1918 – Ultimatum adresat României de Puterile Centrale, prin care era somată, ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii.

24 ianuarie/6 februarie 1918 – Chișinău. Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, votează, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești. Consiliul Director se dizolvă, puterea executivă fiind încredințată unui Consiliu de Miniștri, sub președinția lui Daniel Ciugureanu. „(…) Ne proclamăm, în unire cu voința poporului, Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor” – se spune în proclamația Sfatului Țării.

28 ianuarie/10 februarie 1918 – România acceptă începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale.

11/24 februarie 1918 – Plenipotențiarii Puterilor Centrale impun primului ministru, generalul Alexandru Averescu, trei condiții principale ale încheierii păcii: cedarea întregului teritoriu al Dobrogei, până la Dunăre, importante rectificări de frontieră în zona Porților de Fier, în Valea Jiului și între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc, precum și grele concesiuni economice.

20 februarie/5 martie 1918 – Se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii, pe următoarele baze: cedarea Dobrogei până la Dunăre, Puterile Centrale urmând să amenajeze un drum comercial între România și Constanța; rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei; impunerea unor grele condiții economice etc.

3/ 16 martie 1918 – Bălți. Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă, în unanimitate, o moțiune în care se spune „Proclamăm astăzi în mod solemn (…) în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub al cărei regim constituțional și sub ocrotire legilor ei (…) vedem siguranța existenței noastre naționale și a propășirii economice”.

5/18 martie 1918 – Demisia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu. Regele Ferdinand îl însărcinează pe Alexandru Marghiloman cu formarea unui nou guvern, cu speranța că șeful conservatorilor, grație încrederii ce inspira Puterilor Centrale, va putea încheia o pace în condiții mai ușoare.

9/22 martie 1918 – Încep tratativele de pace de la Cotroceni între România și Puterile Centrale.

27 MARTIE/9 APRILIE 1918 – La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea Basarabiei cu Țara – Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul – ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!

9/22 aprilie 1918 – Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri.

17/30 aprilie 1918 – Înființarea, la Paris, a „Comitetului național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino; a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România.

24 aprilie/7 mai 1918 – Semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, care urma să fie anexată de Bulgaria, să accepte rectificări de frontieră în Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (prin care se cedau teritorii însumând 5.600 kmp, cu o populație de 724.957 locuitori), să demobilizeze armata, menținându-se numai patru divizii cu efective complete și 8 divizii cu efective de pace (20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști) și să încheie convenții economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.), prin care, în fapt, se instituia monopolul Germaniei asupra principalelor bogății ale țării. Regele Ferdinand I refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze Tratatul.

2/15 septembrie 1918 – Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonilor, sârbilor, croaților și rutenilor votează o moțiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor asuprite.

29 septembrie/12 octombrie 1918 – Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa. Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. Se constituie un „Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș.

5/18 octombrie 1918 – Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida – Voevod.

14/27 octombrie 1918 – Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu – vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă – secretari.

17/30 octombrie 1918 – Constituirea, la Budapesta, a Consiliului Național Român Central (din 21 octombrie, cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor format din șase reprezentanți ai P.N.R și șase social-democrați.

18/31 octombrie 1918 – Proclamarea către Națiunea Română, în care se aduce la cunoștință opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.

25 octombrie/7 noiembrie 1918 – Consiliul Național Român Central hotărăște înființarea de gărzi naționale și de gărzi civile sătești pe întreg teritoriul locuit de români în Transilvania și Ungaria, pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”.

31 octombrie/13 noiembrie 1918 – Consiliul Național din Basarabia adoptă o „lege fundamentală asupra puterilor Țării Bucovinei”, prin care își asumă întreaga putere de stat.

5/18 noiembrie 1918 – Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința românilor transilvăneni de a se uni cu România.

7/20 noiembrie 1918 – Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.

9/22 noiembrie 1918 – Consiliul Național Român Central din Transilvania cere, ultimativ, guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei.

15/28 NOIEMBRIE 1918 – Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

1 DECEMBRIE 1918 – Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: ”Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern provizoriu – Consiliul Dirigent. După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918.Suprafața României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori.

2 decembrie 1918 – Întrunirea Marelui Sfat Național în sala Tribunalului din Alba Iulia care hotărăște constituirea unui Consiliu Dirigent format din 15 membrii și având președinte pe Iuliu Maniu pentru administrarea Transilvaniei. Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent își stabilesc sediul la Sibiu.

11/24 decembrie 1918 – Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.

18/31 decembrie 1918 – Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.

26 decembrie 1918/8 ianuarie 1919 – Are loc la Mediaș, Adunarea națională a sașilor, care se declară de acord cu actul politic înfăptuit la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia.

28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919 – O delegație săsească transmite Consiliului Dirigent din Sibiu adeziunea sașilor la actul unirii Transilvaniei cu România.

29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 – Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majoritari, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin.

28 iunie 1919 – Se semnează, la Versailles, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Germania. Privitor la România, Tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor, privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța – Istanbul, ce intră în posesia României. Germania era obligată să renunțe la Tratatul de la București din 24 aprilie/7 mai 1918. În problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunării și înființarea pentru traseul Brăila – Delta Dunării până la Marea Neagră a unei Comisii Internaționale a Dunării. Tratatul a fost ratificat de România la 14 septembrie 1920.

10 decembrie 1919 – România semnează Tratatele de pace cu Austria și Bulgaria, precum și Tratatul minorităților, care pentru România prevede obligația de a acorda „tuturor locuitorilor, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de religie deplina și întreaga ocrotire a vieții și libertății lor”.

29 DECEMBRIE 1919 – Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.

4 iunie 1920 – Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie 1921).

3.Triumful României: Marea Unire, recunoscută complet abia în 1920:

       În ziua de 11 noiembrie 1918, aliații semnează armistițiul cu Germania, după ce, cu o săptămână înainte, Austria acceptase condiţiile de încetare a focului. În ianuarie 1919 încep la Paris negocierile de pace.

      Delegaţia română a fost însă împiedicată să ia parte la discuţii. Reproșul oficial era că în martie 1918 România făcuse pace separată cu Puterile Centrale, deci nu mai era un egal la masa tratativelor.

      De fapt, marile puteri învingătoare doreau să redeseneze harta Europei, dupa voia lor.

     Când, la 28 iulie 1919, este semnat la Versailles tratatul cu Germania, cei trei mari îşi impuseseră deja voinţa şi stilul asupra tuturor tratativelor. Atitudinea revanşardă a bătrânului premier francez Clemenceau, supranumit „tigrul”, prevalase în privinţa duşmanului german. Idealist, profesorul Woodrow Wilson, aflat la cel de-al doilea mandat la Casa Albă, accentuase cererile popoarelor din centrul şi răsăritul Europei, eliberate prin dezmembrarea Imperiului Habsburgic şi a celui Ţarist. Între ei, premierul britanic Lloyd George era singurul realist. Conflictele sunt inevitabile, spunea el, tot ce poţi să faci este să le răreşti şi să le limitezi prin hotărâri chibzuite.

      Graţie celor 14 puncte ale preşedintelui Wilson legate de autodeterminarea popoarelor, recunoaşterea României Maria nu ar fi trebuit să întâmpine obstacole. Românii erau poporul cel mai numeros în sud-estul Europei, iar în timpul războiului, autorităţile române fuseseră foarte atente ca acţiunile militare să nu influențeze decizia ardelenilor:

    „Armata românească a fost foarte departe de Alba Iulia tocmai ca să lase libertatea românilor să se pronunţe aşa cum ar fi voit ei. Din partea Bucureştiului există această înţelegere clară că noi ne ducem la pace şi dacă ne ducem la Conferinţa Păcii trebuie să arătăm că de bună voie ne-am găsit împreună şi suntem împreună. Nu numai pentru că suntem cei mai numeroşi, dar pentru că avem voinţa noastră naţională că trebuie să ne unim şi să formăm un stat”, spune istoricul Ion Bulei.

      Dar principiul național provoca şi nemulțumiri. În Balcani, etniile conviețuiau de sute de ani în aceleaşi teritorii. Aşa cum românii doreau o României Mare, si sârbii doreau o Serbie mare, iar maghiarii o Ungarie Mare. În plus, învingătorii aveau şi interese pragmatice care nu erau exprimate în proclamaţiile oficiale.

      Deşi sprijinea drepturile naţiunilor, Woodrow Wilson insista ca revendicările teritoriale ale României să fie rediscutate. Georges Clemenceau, care îl antipatiza pe Brătianu, îl susţinea pe american. Exasperat, dar şi arogant, premierul Ionel Brătianu strigă în plină conferinţă că Wilson este un impostor care presează România ca să obţină avantaje pentru Standard Oil în zona petroliferă de pe Valea Prahovei. Replica lui Clemenceau a fost un urlet. Era clar că negocierile erau în impas.

      Cea care salvează situaţia este regina Maria. Parisul o primeşte cu ovaţii, iar „tigrul” Clemenceau o întâmpină la Elysee cu garda de onoare. În plus, vizita reginei la Londra îi deschide lui Ionel Brătianu şi uşile lumii anglo-saxone.

    „Ea face eforturi disperate de a obţine sprijinul casei regale britanice, şi-a folosit legăturile de familie, dar în acelaşi timp şi-a asumat un risc politic foarte mare în cazul în care eşua. A avut însă autoritatea, inteligenţa şi sensibilitea de a reuşi”, spune istoricul Alin Ciupală.

    „Brătianu nu avea relaţii în lumea britanică şi în lumea americană. E nevoie de regina Maria în 1919 şi acolo îl pune în contact pe Brătianu cu puternicii zilei. Aşa ajunge să îl cunoască pe regele Angliei şi pe Wilson. Brătianu nu cunoaşte engleză, regina Maria chiar face pe traducătoarea”, adaugă istoricul Ion Bulei.

     După intervenţia reginei, atmosfera se schimbă, iar negocierile cu substrat economic se poartă în mai mare măsură în avantajul României. Apăruse însă o altă situație crucială. Izbucnirea revoluţiei bolşevice la Budapesta, oprită de soldaţii românii, convinsese puternicii Europei că în regiune este nevoie de o Românie puternică. Ionel Brătianu începe să fie ascultat.

   „A ştiut să negocieze poziţia geo-strategică a României. În al doilea, rând este vorba de resursele pe care România le avea. Petrolul a însemnat foarte mult, atât pentru obţinerea unor avantaje politice, cât şi pentru obţinerea unor împrumuturi pentru refacerea ţării afectate de război”, spune Alin Ciupală.

     La 10 septembrie 1919, prin tratatul de la Saint-Germain semnat cu Austria, este recunoscută unirea Bucovinei cu România. Dar oricât a insistat, Ionel Brătianu nu obţine întreg Banatul aşa cum îi garantase Antanta în 1916 şi cum spunea Proclamaţia de la Alba Iulia. Argumentul că sârbii erau mai numeroşi în vestul regiunii era corect. Premierul liberal s-a considerat însă înfrânt la Paris. Considera că drepturile acordate minorităţilor erau excesiv de largi. A demisionat în octombrie 1919 şi i-a lăsat guvernului Averescu, onoarea de a semna tratatul de la Trianon prin care a fost recunoscută Unirea Transilvaniei cu România.

4. Marea Unire și românii de lângă România:

       La ora actuală, un secol mai târziu faţă de evenimentele epocale din anul 1918, putem observa că românii din Banatul de Vest şi-au menţinut autonomia religioasă, ca enoriaşi ai Bisericii Ortodoxe Române şi nu ai celei sârbe, educaţia în limba română şi autonomia culturală. Limba română este una dintre limbile oficiale ale Regiunii Autonome Voivodina, alături de sârbă, maghiară, ucraineană (rusină) şi slovacă. Menţinerea acestor drepturi a avut directă legătură cu particularitatea Banatului şi a Voivodinei ca foste teritorii ale Austro-Ungariei, unde etniile dispuneau de o serie de instituţii pe care statele de după primul război mondial au fost nevoite să le respecte, dar mai ales cu înţelegerile realizate în perioada interbelică între Regatele României şi Iugoslaviei.

      Dar asta nu a însemnat că într-un stat cu un climat mai degrabă xenofob nu au existat şi nu există presiuni deznaţionalizante, mai ales că întotdeauna s-a manifestat în Serbia o anumită temere că România ar putea, la un moment dat, să revendice regiunea bănăţeană (de exemplu, numărul şcolilor cu predare în limba română este azi substanţial diminuat faţă de ce era în anii ’30 sau chiar în perioada comunistă).

      În nord, după obţinerea independenţei Ucrainei, nivelul de drepturi recunoscute românilor a fluctuat, fie ei recunoscuţi ca atare, fie înregistraţi drept moldoveni sau volohi. Per ansamblu, s-a produs o depreciere chiar faţă de situaţia din timpul ocupaţiei anterioare (s-au închis zeci de şcoli cu predare în limba română care au funcţionat sub sovietici). Cel mai mare grad de recunoaştere s-a manifestat în perioada preşedinţiei lui Viktor Ianukovici şi a guvernării Partidului Regiunilor, când limba română a primit statut legal de limbă regională în regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatia, iar o serie de localităţi au revenit la numele lor autentice româneşti (inclusiv Apşa de Jos şi Apşa de Mijloc).

     Însă, în anul 2014, sub pretextul combaterii influenţei culturale şi politice ruse, regimul naţionalist venit la putere în urma Euro-Maidanului a abrogat legea limbilor regionale şi minoritare, iar în 2017 a fost adoptată şi promulgată legea care elimină aceste limbi complet din sistemul de învăţământ până în 2020 (2022, potrivit unor promisiuni obţinute la presiunea Ungariei şi la cererea României). Legea în cauză afectează inclusiv şcoli cu predare în limba română care funcţionează neîntrerupt încă de pe vremea Habsburgilor sau a Principatului Moldovei.

      Pe fondul acestor măsuri represive, ca şi al recrutărilor forţate pentru războiul din Donbas, s-a produs şi în regiunea Cernăuţi, şi în regiunea Transcarpatia o reactivare a militantismului românesc, paradoxal nu cu încurajararea României- a cărei reacţie faţă de măsurile anti-minorităţi ale Kievului a fost cea a unor proteste formale şi a unor întâlniri diplomatice şi parlamentare-, ci a Rusiei.

      Parcurgând mai departe contemporaneitatea marginii de vest a Marii Uniri, cea mai afectată comunitate românească după trecerea celor o sută de ani este cea rămasă în componenţa Ungariei ( părți din Bihor, Sătmar, jud. Bichiș etc. ) împotriva voinţei sale exprimate în sens contrar la Alba Iulia. Până în 1989, nu a existat altă recunoaştere decât cea confesională. Interzicerea, în România, în anul 1948, a Bisericii Române Unită cu Roma (Greco-Catolică), a dat o puternică lovitură minorităţii române din Ungaria, tăindu-i principala punte de legătură rămasă cu ţara.

     Drept urmare, astăzi, locuitorii multor localităţi cunoscute că erau populate de români greco-catolici apar la recensăminte ca fiind locuite majoritar de maghiari greco-catolici- o categorie care nu exista pe vremea Ungariei Mari-, iar unii dintre aceştia nu mai ştiu nicio boabă din limba părinţilor şi a bunicilor lor. De altfel, cifrele folosite în recensămintele maghiare discern între declaraţi etnici români, declaraţi maghiari enoriaşi ai Bisericii Ortodoxe Române, declaraţi cu limba maternă româna, dar nu şi cu naţionalitatea etc. Prin astfel de subterfugii, o minoritate care numără, potrivit ONG-urilor etnicilor români din Ungaria, cca 70.000 de indivizi sau peste este prezentată ca însemnând doar cam un sfert din această cifră. Există, în ultimele aproape trei decenii, şcoli româneşti şi un liceu la Gyula, dar majoritatea cursurilor sunt în maghiară, iar autoguvernarea românească, creată cam tot atunci, lucrează tot în limba maghiară.

      Bătălia diplomatică purtată la Conferinţa de pace de la Paris din anul 1919 pentru adjudecarea suveranităţii asupra Banatului a adus în discuţiile de la masa verde şi chestiunea unei alte regiuni cu populaţie majoritară, pe alocuri chiar exclusiv românească: Valea Timocului. Prin cele întâmplate atunci, putem privi românimea timoceană ca pe o altă margine a Marii Uniri.

     Prima dată, în România s-a pus în discuţie ceva mai serios problema românilor timoceni în anul 1913, când, pe fondul tratativelor de pace de la sfârşitul războaielor balcanice, au existat voci care au cerut consfinţirea prin tratatele ce urmau a fi semnate a drepturilor de autonomie culturală şi confesională şi de autoguvernare ale românilor din Balcani.

     În final, în pofida acestor revendicări, primul-ministru Take Ionescu a optat să primească o serie de scrisori din partea interlocutorilor balcanici conţinând promisiuni privind respectatea acestor drepturi, instrumente lipsite însă de forţă executorie. La momentul respectiv, guvernul român era mai interesat să obţină unirea Dobrogei de Sud (Cadrilaterului) cu România şi înscăunarea nepotului Reginei Elisabeta, Wilhelm de Wied (1876-1945), pe tronul Albaniei, care tocmai se constituia ca stat (a fost o domnie care a durat numai şase luni). De asemenea, Take Ionescu, premier al unei Românii incă Mici, era reticent să acţioneze prea hotărât pentru a impune vecinilor din sud un regim foarte generos aplicabil minorităţilor române, pentru a nu fi nevoit să acorde şi el un regim similar sârbilor, bulgarilor, grecilor şi albanezilor din România.

      Din păcate, nici în timpul negoicierilor de la Paris-Versailles ( 1919-1920), România nu a pus problema Timocului!

      Invazia Iugoslaviei de către naziști în aprilie 1941 a redeschis subiectul statutului politic al Văii Timocului. În memoriul din 23 aprilie acel an,  Conducătorul statului român, Ion Antonescu, cerea acordarea unui regim de autonomie pentru această regiune. Ba chiar, la un moment dat, printr-un demers ulterior, sugera Italiei ca împreună să susţină formarea unei entităţi politico-teritoriale care să lege Valea Timocului de comunităţile aromâne de pe valea Vardarului, din Macedonia iugoslavă, şi astfel să se formeze o barieră latină împotriva expansiunii popoarelor slave. Iar ministrul de externe, Mihai Antonescu, primea la 31 iulie 1941 o delegaţie a românilor din Valea Timocului şi din Banatul de Vest, condusă de preotul Gheorghe Suveiche. Subiectul situaţiei etnicilor români sub ocupaţie urma să se afle pe ordinea de zi a şedinţei Guvernului din ziua următoare. Acestea au rămas niște demersuri fără finalitate. După război problema Timocului nu a mai fost ridicată de regimul comunist.

      Acum, la un secol de la evenimentele Marii Uniri, putem constata că Valea Timocului cunoaşte un reviriment naţional din ce în ce mai accentuat, în primul rând datorită unor oameni inimoşi din regiune, care au ales să sfideze ameninţările naţionaliştilor extremişti sârbi (vorbim inclusiv de incendieri sau de focuri de armă trase în direcţia caselor activiştilor români). Pentru prima dată de la instaurarea autorităţii sârbeşti în 1833, cu toată opunerea autorităţilor, în regiune au apărut biserici româneşti. Deschizătorul de drumuri este părintele Boian Alexandrovici, primul preot care a trecut de la Biserica Ortodoxă Sârbă la Biserica Ortodoxă Română şi în jurul căruia s-a constituit Protopopiatul Daciei Ripensis, ca nucleu al unei viitoare episcopii sau arhiepiscopii. Au apărut, de asemenea, asociaţii culturale şi organizaţii politice ale românilor din Valea Timocului, care afirmă cu subiect şi predicat identitatea românească a locuitorilor majoritari din această regiune (al căror număr, în Serbia, este estimat undeva între 240.000 şi 300.000 de persoane, poate şi mai mulţi). S-au deschis primele clase cu predare în limba română.

     Pe de altă parte, în nevoia de a îndeplini condiţiile de aderare la Uniunea Europeană, dar şi sub presiunea României (chiar dacă aceasta din urmă nu este, deocamdată, constantă şi consecventă), guvernul sârb nu se mai poate opune legal constituirii bisericilor şi nici nu poate să mai refuze la modul absolut asigurarea educaţiei în limbile minoritare şi regionale. În schimb, profitând de normele europene privind dreptul persoanelor de a-şi defini identitatea etnică aşa cum consideră ele, Serbia a introdus o politică copiată după cea sovietică moldovenistă, cultivând şi cu ajutorul cozilor de topor româneşti o aşa-zisă identitate vlahă distinctă de cea românească, cu o fictivă limbă vlahă, care, pentru a fi discernută de limba română, este scrisă după normele ortografice ale scrierii sârbocroate în alfabet latin. Şi, evident, ca şi în Grecia, aşa-zisa identitate vlahă este subsumată propagandistic identităţii naţionale oficiale.

      Aşa cum bine se ştie, Marea Unire a românilor nu a început acolo unde s-a finalizat, adică în Transilvania, Banat, Maramureş şi Crişana. Printr-un alt paradox al unei perioade istorice paradoxale, evenimentele care aveau să conducă la deznodământul de la 1 Decembrie 1918 s-au declanşat în acea provincie pe care România renunţase de facto să o mai revendice, cel puţin pentru o bună perioadă de timp, la intrarea sa în război în vara anului 1916.

       În anii neutralităţii, când România era curtată de ambele tabere beligerante şi clasa politică de la Bucureşti se împărţise între francofilii pro-Antantă şi germanofilii favorabili unei alianţe cu Puterile Centrale, pe masă se aflau două opţiuni, ambele justificate din punct de vedere etnic şi istoric. Pe de o parte, alianţa cu Antanta deschidea perspectiva îndelung aşteptată a eliberării Bucovinei, vechea inimă voievodală a Ţării Moldovei, şi a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, ţările româneşti cotropite cu aproape o mie de ani mai devreme de năvălitorii maghiari. De cealaltă parte, exista şansa eliberării Basarabiei, jumătatea răsăriteană a Moldovei istorice, din care o porţiune făcuse deja parte din România, de la Mica Unire la Tratatul de pace de la Berlin din anul 1878.

       A câştigat prima opţiune. La nivelul clasei politice din Vechiul Regat, francofilia era mai răspândită şi avea rădăcini mai adânci, ce traversau secolul al XIX-lea. Marea masă a populaţiei simpatiza mai mult cu Antanta, chiar dacă ruşii nu lăsaseră o amintire prea favorabilă după războiul din 1877-1878. În plus, Transilvania, Banatul, Maramureşul, Crişana şi Bucovina însemnau oraşe mai dezvoltate, centre universitare, industrii şi infrastructură pe alocuri mai avansate decât cele din Vechiul Regat, resurse agricole, forestiere şi minerale, şi, în primul rând, câteva milioane de români cu o identitate solid afirmată şi o agendă politică proprie, pe deplin conectaţi cultural cu România, ba chiar dispunând de un lobby puternic la Bucureşti. De altfel, să nu uităm, cristalizarea ideologică a naţiunii române moderne începuse nu în Principate, ci prin iluminiştii Şcolii Ardelene, iar intelectualii transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni continuaseră să participe la acest proces chiar şi după ce epicentrul românismului se mutase la Bucureşti şi la Iaşi.

      Prin comparaţie, Basarabia era o provincie puţin dezvoltată, cu mai puţine resurse, eminamente agrară, cu o boierime în mare parte rusificată şi cu o populaţie preponderent rurală, slab educată. După revoluţia rusă din anul 1905, pe fondul relaxării politicilor de rusificare forţată ale regimului ţarist, începuse şi aici un reviriment naţional, mai ales după formarea la Chişinău, în 1913, a redacţiei publicaţiei periodice în limba română „Cuvânt Moldovenesc”. Dar acest reviriment era încă departe de a atinge magnitudinea activismului cultural, confesional şi politic de dincolo de Carpaţi. Inclusiv publicaţiile în limba română ce apăreau în Basarabia continuau să folosească alfabetul chirilic, abandonat în restul spaţiului românesc prin anii 1860, deoarece alfabetul latin continua să fie în mare parte necunoscut marii mase basarabene. De-abia în anul 1917 se va face şi aici trecerea la ortografia latină românească.

       Semnând convenţia de alianţă cu Antanta, prin care revendica teritoriile cu populaţie românească din Austro-Ungaria, România renunţa deocamdată la orice pretenţie asupra Basarabiei. De fapt, din motive geografice evidente, Imperiul Rus devenea principalul aliat al României pe câmpul de luptă şi nu numai. Istoria, care uneori scapă complet de sub controlul mai marilor acestei lumi, avea însă să determine un alt curs al evenimentelor.

        Desfăşurările care aveau să rezulte în realizarea Marii Uniri nu s-au declanşat în momentul colapsului în revoluţie al Puterilor Centrale, în toamna anului 1918, ci cu mai mult de un an mai devreme, într-una din principalele puteri ale Antantei. În februarie 1917, sătui de război, de milioanele de soldaţi care cădeau pe un front care nu se mai mişca, dar şi de foamete, de lipsa cronică a pâinii şi a altor bunuri de primă necesitate, mii de ruşi ieşeau pe străzile marilor oraşe, mai ales la Sankt Petersburg şi Moscova. Revoluţia contamina apoi armata iar, în final, ţarul Nicolae al II-lea era forţat să abdice şi era proclamată republica.

      În lunile următoare începea rivalitatea păguboasă dintre guvernele provizorii ale Rusiei şi sovietele de muncitori, soldaţi şi ţărani, precum şi dintre diferitele facţiuni politice, pe fondul cărora avea să se impună în luna noiembrie a aceluiaşi an partidul de extremă stânga cel mai radical, partidul bolşevic. Sub conducerea revoluţionarului, acum dictatorului Vladimir Ilici Lenin, partidul bolşevic avea să fondeze primul şi ultimul dintre regimurile totalitare ale Europei secolului XX.

       Evenimentele din inima Imperiului Rus au început să reverbereze în Basarabia cam la o lună de la declanşarea lor, spre sfârşitul lunii martie 1917. Pe lângă temele legate de drepturi economice, sociale şi democratice, aici, ca şi în alte regiuni ale imperiului a căror populaţie de bază nu era cea velicorusă, s-a adăugat problema afirmării naţionale. Tot mai multe voci au început să ceară administraţie, şcoală şi biserică în limba română- numită local „moldovenească”, atât dintr-o obişnuinţă a ţăranilor basarabeni, cât şi pentru a nu stârni vreo represiune din partea autorităţilor ruseşti. Acestea din urmă ar fi putut suspecta într-o eventuală folosire a sintagmei de „român/românească” o intenţie secesionistă şi de unire cu România şi ar fi putut reacţiona (mai ales că discuţii despre Unire aveau deja loc). Fiind foarte aproape de linia frontului, Basarabia cunoştea în acel moment o numeroasă prezenţă a militarilor fostei armate imperiale, a cărei dezagregare avea să se accentueze treptat de-abia după eşecul lamentabil al ofensivei ordonate de primul-ministru Aleksandr Kerenski în vara anului 1917.

     Trebuie spus însă că evenimentele în derulare în Basarabia au început să-i antreneze şi pe românii trăitori peste Nistru, în guberniile Herson şi Podolia.

     Românii transnistreni reprezentau o realitate demografică şi istorică încă din Evul Mediu.

     Mai mulţi domnitori moldoveni au tins să-şi extindă autoritatea dincolo de Nistru, primind posesiuni de la polonezi în Podolia sau de la otomani în Herson. De exemplu, oraşul Moghilev, de pe malul actualmente ucrainean al râului Nistru, a fost întemeiat de domnitorii din familia Movileştilor şi se numea la origine Moghilău (în româna literară Movilău).

        Cel mai important episod de extindere a autorităţii unui principe moldovean peste Nistru a fost cel avându-l ca protagonist pe Gheorghe Duca (1620-1685, voievod al Moldovei între 1665-1666, 1668-1672 şi 1678-1683 şi al Ţării Româneşti între 1674-1678). În anul 1680, în timpul celei de-a treia domnii moldovene, Gheorghe Duca a primit de la Înalta Poartă şi demnitatea de hatman al Ucrainei, în virtutea căreia a guvernat pentru trei ani asupra teritoriului dintre râurile Nistru şi Bug. Duca a introdus aici o administraţie de tip moldovenesc, cu şoltuzi şi pârgari, şi şi-a ridicat două curţi domneşti, una pe malul Nistrului, peste râu de Soroca, la Ţigănauca, şi alta pe malul Bugului, la Nemirov.

      Atât Gheorghe Duca, cât şi alţi domnitori moldoveni care au avut interese la răsărit de Nistru, au încurajat stabilirea în această regiune a unora dintre supuşii lor. Sosirea acestora a întărit elementul românesc deja prezent. Dar, în acelaşi timp, a condus la asumarea de către românii transnistreni a unei identităţi moldoveneşti.

      Autoritatea Rusiei s-a extins în regiune la un veac după domnia ca hatman al Ucrainei a lui Gheorghe Duca, pe vremea Ecaterinei cea Mare (1762-1796). În 1783, armatele formidabilei împărătese cucereau Crimeea, iar în anul 1792 un nou tratat de pace ruso-otoman stabilea graniţa dintre zonele controlate de cele două imperii pe râul Nistru. Hersonul, fost teritoriu tătăresc, şi Podolia, fostă provincie a Marelui Ducat al Lituaniei şi apoi a Regatului Poloniei, deveneau parte a conceptului de Novorossia (Noua Rusie), reînviat de propaganda regimului preşedintelui rus Vladimir Putin în contextul declanşării războiului din Donbas în anul 2014.

     Politica Ecaterinei cea Mare faţă de românii din această regiune, mai ales în gubernia Hersonului, pe care retragerea tătarilor o lăsase slab populată şi subdezvoltată, a fost una deosebit de favorabilă. Românii au primit dreptul de a se autoguverna conform jus Valachicum şi a pravilelor în vigoare în Moldova, limba română a continuat să fie folosită ca limbă bisericească şi de cultură, iar noi colonişti români au fost încurajaţi să se aşeze aici. Unul din cartierele istorice ale marelui oraş întemeiat de Ecaterina cea Mare pe malul Mării Negre, Odesa, poartă şi azi numele de Moldovanka. Chiar dacă devenit mai târziu cartier evreiesc, Moldovanka păstrează în numele său amintirea fondatorilor, colonişti români veniţi din Moldova.

      Ulterior, autonomia acestor comunităţi a fost eliminată, iar limba rusă a înlocuit complet limba română în tot ceea ce însemna administraţie, cultură cultă şi viaţă bisericească, dar tot a rămas obişnuinţa raportării lor la Moldova. Iar atunci când, după două decenii, în anul 1812, Moldova dintre Prut şi Nistru a fost anexată Imperiului Rus şi redenumită Basarabia, românii din Podolia şi Herson au stabilit legături solide cu conaţionalii lor din noua oblastie autonomă (devenită în 1870 şi ea o simplă gubernie).

      Prin urmare, din 1906, când în Basarabia au apărut primele periodice în limba română, ele au circulat şi printre românii de dincolo de Nistru. De altfel, în anii 1909-1913, aceştia au avut propria mişcare pentru reintroducerea limbii române în biserică, condusă de ieromonahul Inochentie din Balta şi reprimată de cazaci printr-un masacru care a făcut şaizeci de victime. Iar când discuţiile despre emancipare naţională s-au intensificat pe fondul revoluţiei din 1917, aceste idei au câştigat teren şi la românii transnistreni.

      Timp de o săptămână, între 20 şi 27 octombrie 1917, la Chişinău avea loc Congresul deputaţilor ostaşilor moldoveni din armata rusă, care stabilea ca obiectiv principal al revoluţiei în derulare în Basarabia declararea autonomiei provinciei în cadrul unei Rusii democratice şi federale. În urma rezoluţiei acestui congres, se trecea la alegerea unui organ reprezentativ suprem, un parlament al Basarabiei care a primit numele de Sfatul Ţării, în care aveau zece locuri rezervate şi românii din stânga Nistrului. Iar la 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării proclama constituirea Republicii Democratice Moldoveneşti, ca unitate federală autonomă în cadrul unei Rusii democratice ce încetase de fapt să existe, în urma evenimentelor care avuseseră loc la Petrograd cu aproape o lună mai devreme.

       În timp ce în Basarabia se potenţau dezbaterile despre eventuala declarare a independenţei, pentru românii de dincolo de Nistru se ridica problema apartenenţei lor la statul basarabean sau la Ucraina, care-şi proclamase şi ea autonomia.

      Într-o încercare de a pune capăt acestei dileme, după întâlniri pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie şi la Grigoriopol în 21 noiembrie, în zilele de 17 şi 18 decembrie 1917 se întrunea la Tiraspol Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului. La acesta au luat parte delegaţii reprezentând douăzeci de localităţi din judeţele Tiraspol şi Balta (câte doi din fiecare localitate), patruzeci şi şapte de militari din garnizoana locală şi din alte oraşe din regiune, precum şi o delegaţie oficială a Sfatului Ţării de la Chişinău, din care făceau parte şi Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Gheorghe Mare, Vasile Gafencu. Erau prezenţi, desigur, şi cei zece deputaţi transnistreni din Sfatul Ţării, precum Toma Jalbă sau Ştefan Bulat. Ca şi corespondent al gazetei „Ardealul”, asista la eveniment şi Onisifor Ghibu.

       Principala problemă aflată pe ordinea de zi a Congresului a fost dacă localităţile cu populaţie românească din stânga Nistrului vor intra în componenţa Ucrainei sau se va proceda la „lichirea Transnistriei de Basarabia”. Cei prezenţi s-au pronunţat în favoarea unirii cu Republica Democratică Moldovenească, dar perfectarea formală a acestui act de autodeterminare a fost prorogată către o Mare Adunare Naţională la care să participe împuterniciţii tuturor satelor şi oraşelor româneşti din guberniile Hersonului şi Podoliei.

       Anul 1918 debuta însă sub auspicii sinistre. În timp ce noua putere totalitară se consolida în inima Rusiei, restul marelui imperiu se afla într-o tot mai accentuată dezagregare şi degringoladă. Armata fostă imperială devenise incapabilă să-şi mai controleze soldaţii, din care unii dezertau pur şi simplu pentru a reveni acasă, iar alţii, bolşevizaţi, comiteau dezordini şi crime în numele revoluţiei. Alte grupe de ofiţeri şi de soldaţi îşi puneau tot mai serios problema reorganizării în forţe militare care să se opună activ bolşevicilor.

     Sfatul Ţării declara independenţa ca stat numai pentru fosta gubernie a Basarabiei, iar cu privire la românii din stânga Nistrului proclama că, aşa cum Chişinăul va respecta drepturile ucrainenilor, va solicita Kievului să respecte drepturile românilor.

     În urma acestei succesiuni de evenimente, Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului de la Tiraspol din 17-18 decembrie 1917 a rămas momentul culminant al mişcării de emancipare naţională a românilor transnistreni. Propusa Mare Adunare Naţională cu participarea reprezentanţilor tuturor satelor şi oraşelor româneşti din Podolia şi Herson, care ar fi urmat să proclame definitiv unirea românimii transnistrene cu Basarabia, nu avea să se mai ţină. Cele două regiuni aveau să urmeze destine diferite: la 27 Martie/9 aprilie 1918, cu treisprezece abţineri şi trei voturi împotrivă, Sfatul Ţării decidea Unirea Basarabiei cu România, în pofida situaţiei dificile în care se afla aceasta din urmă, şi finaliza astfel prima etapă a Marii Uniri; transnistrenii urmau să traverseze vitregiile războiului civil rus şi să devină primii români absorbiţi în malaxorul comunismului totalitar. Nici România Mare nu a ridicat problema românilor transnistreni!

      Rusia Sovietică, transformată în decembrie 1922 în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, acum sub un nou dictator şi mai dur decât anteriorul, Iosif Visarionovici Stalin, nu a acceptat niciodată că Unirea Basarabiei cu România a reprezentat un act legitim de autodeterminare. În afară de numeroase raiduri asupra frontierei de pe Nistru, încercări repetate de a declanşa mişcări populare antiunioniste în Basarabia au fost iniţiate şi au eşuat.

       Mai mult,  la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al URSS constituia pe teritoriul a unsprezece raioane de pe malul estic al Nistrului (7.516 kmp), în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, o aşa-numită Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.

       Un document folosit în motivarea acestei hotărâri spune explicit că RASS Moldovenească trebuie să joace faţă de România rolul pe care RASS Karelo-Fină urmează să-l joace faţă de Finlanda şi RSS Bielorusă şi RSS Ucraineană faţă de Polonia, adică de vârf de lance pentru o viitoare expansiune sovietică şi de pepinieră de cadre pentru regimul de ocupaţie (apropo de acest aspect, trebuie să remarcăm că primul conducător al Moldovei Sovietice care a fost basarabean şi nu transnistrean a fost Simion Grossu, de-abia în anii ’80, puţin înainte de prăbuşirea imperiului sovietic).

       Până în anul 1928 capitala RASS Moldoveneşti a fost în oraşul ceva mai interior Balta, iar din acel an s-a mutat chiar pe malul Nistrului, la Tiraspol, vizavi de Tighina românească.

     La 28 iunie, Armata Roşie ocupă Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei. Respectivele regiuni de nord-est ale României sunt imediat puse sub administrarea autorităţilor din Tiraspol ale RASS Moldoveneşti. Iar la 2 august, Sovietul Suprem al URSS decide structura administrativ-teritorială finală. Judeţele Cetatea Albă şi Ismail, din sudul Basarabiei, regiune cunoscută şi sub denumirea tătărească de Bugeac, sunt adăugate regiunii Odesa a RSS Ucrainene. Bucovina de Nord, împreună cu ţinutul Herţei şi judeţul Hotin din nordul Basarabiei formează o nouă regiune a RSS Ucrainene, regiunea Cernăuţi. În fine, restul judeţelor Basarabiei împreună cu şase din cele unsprezece raioane ale RASS Moldoveneşti sunt grupate într-o nouă republică de rang unional, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, a cărei capitală e mutată de la Tiraspol la Chişinău. Cele şase raioane din stânga Nistrului sunt chiar cele aflate pe malul râului, în timp ce cele cinci raioane interioare ale fostei RASS Moldoveneşti, inclusiv capitala iniţială Balta, sunt lăsate în cadrul RSS Ucrainene, fără a mai dispune de vreun statut special.

       Pe de altă parte, includerea celor şase raioane din stânga Nistrului în componenţa RSS Moldoveneşti va însemna că populaţia acestora va trece prin majoritatea persecuţiilor declanşate în teritoriile smulse României (chiar dacă ea trăise deja ororile la care fusese supusă Ucraina în anii ’30): arestări în masă, execuţii sumare, masacre, marile valuri de deportări în masă din 13 iunie 1941 şi din 1949, foametea augmentată şi întreţinută după metodele Holodomorului din anii 1946-1947 etc.

      La sfârşitul lunii iulie 1941, o decizie controversată şi atunci, şi acum a guvernului în curând Mareşalului Ion Antonescu a fost ca armata română să treacă Nistrul. Opoziţia, favorabilă Aliaţilor, dar şi o serie de generali, care au demisionat în semn de protest, considerau că România trebuie să se oprească la fosta sa graniţă, pentru a nu deveni stat agresor. Într-adevăr, declaraţiile de război ale Londrei şi ale celorlalte puteri ale Commonwealth-ului britanic au venit de-abia în decembrie, când România nu a răspuns pozitiv somaţiilor de a opri operaţiunile împotriva URSS dincolo de frontiera sa legitimă.

     Pe de altă parte, Conducătorul, cum se autointitula Antonescu după modelul fascist, aprecia că fără o înfrângere definitivă a URSS, pericolul estic nu va fi înlăturat. Dacă acesta era un raţionament militar corect, în schimb ideea lui că, luptând până la victoria finală asupra sovieticilor alături de Germania, îl va convinge pe Hitler să anuleze Dictatul de la Viena şi să dea înapoi Ardealul de Nord României, era destul de naivă.

     Cert este însă că trecerea Nistrului a reprezentat începutul câtorva ani de administraţie românească în regiunea pe care guvernul român o va numi oficial Transnistria (o entitate cu acest nume neexistând anterior în istorie). Conform înţelegerii stabilite cu germanii, România prelua sub ocupaţia sa regiunea delimitată la vest de râul Nistru, la est de râul Bug, la sud de Marea Neagră şi la nord de râurile Niomja şi Rov, în suprafaţă de 44.000 kmp, cu o populaţie de cca 1,2 milioane de locuitori, majoritatea ucraineni, dar şi bulgari, găgăuzi, ruşi, evrei şi, evident, numeroşi români, mai ales în zonele fostei RASS Moldoveneşti şi ale altor raioane adiacente acestora. Instalarea ocupaţiei s-a finalizat în octombrie 1941, după îndelungatul şi sângerosul asediu al oraşului Odesa, metropola regiunii, care îi devine şi capitală (mulţi istorici consideră că orgoliul lui Antonescu ca trupele române să cucerească Odesa singure, fără sprijin german, în ciuda echipării mai precare şi pregătirii mai deficitare a corpului ofiţeresc, a condus la prelungirea asediului şi la pierderi inutile).

     Transnistria a fost pusă sub autoritatea unui guvernator şi reorganizată în treisprezece judeţe. În vederea deschiderii şcolilor în toamna anului 1941, primarii au fost solicitaţi să consulte obştile dacă doresc ca limba de studiu să fie rusa sau româna. O serie de timbre cu figura lui Gheorghe Duca şi dedicate Transnistriei au fost emise, iar la Bucureşti, pe amplasamentul actual al Teatrului Naţional, a fost deschis un pavilion expoziţional intitulat Casa Transnistriei. Cu toate acestea şi deşi cu siguranţă intenţia exista, nu a fost declarată anexarea Transnistriei, urmând ca acest act să aibă loc numai după sperata returnare a Ardealului de Nord. Motivul, aşa cum am menţionat şi în subcapitolul dedicat marginii occidentale a Marii Uniri, era ca teritoriul nou adăugat României să nu fie tratat drept o compensaţie teritorială şi o posibilă nouă patrie pentru românii de sub ocupaţie maghiară.

      Nu putem prezenta ocupaţia Transnistriei într-o cheie apologetică, din pricina genocidului comis asupra evreilor şi romilor, care face de fapt din acel episod unul din cele mai întunecate ale istoriei naţionale (aşa-numitul Holocaust românesc). Diverse surse avansează numărul victimelor ca fiind cuprins între de 300.000 sau 400.000 de evrei exterminaţi în Transnistria.

      Din vara anului 1944, se reinstaurează puterea sovietică în întreaga regiune, RSS Moldovenească fiind reconstituită aşa cum existase ea după 2 august 1940.

     În anul 1988, când, pe fondul politicilor de perestroika şi de glasnost lansate de liderul sovietic Mihail Sergheevici Gorbaciov, în RSS Moldovenească încep manifestările dedicate revenirii la alfabetul latin şi reafirmării identităţii româneşti.

      Astfel, la 21 martie 1989, la Chişinău are loc prima dintr-o serie de manifestaţii duminicale care cer adoptarea ca limbă oficială a RSS Moldoveneşti a limbii române scrisă cu grafie latină. Acestea culminează cu prima Mare Adunare Naţională de la Chişinău, la 27 august 1989, şi cu hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti din 31 august 1989, care oficializează revenirea la alfabetul latin şi care declară limba română ca limbă oficială a RSS Moldoveneşti (chiar sub această denumire, de limbă română).

     Data de 31 august a devenit astfel Ziua Limbii Române, marcată ca sărbătoare legală în Republica Moldova din 1990 şi în România din 2013. De asemenea, dintr-o perspectivă istoriografică şi fără a diminua importanţa celor ce aveau să se petreacă în luna decembrie la Timişoara şi la Iaşi, consider că aceste evenimente ar trebui privite ca debutul revoluţiei române din anul 1989.

      În cursul anului 1990 tensiunea creşte. Pe de o parte, comunismul se prăbuşeşte şi în România, „Deşteaptă-te române” este adoptat ca imn de stat pe ambele maluri ale Prutului, are loc la 6 mai podul de flori, RSS Moldovenească îşi schimbă numele în Republica Moldova şi abandonează vechiul steag sovietic în favoarea unui drapel care combină tricolorul românesc cu o stemă contrasă din stema Regatului României din 1921, având bourul moldovenesc ca element central. Iar la împlinirea unui an de la izbucnirea revoluţiei la Timişoara, la 16 decembrie 1990, are loc a doua Mare Adunare Naţională de la Chişinău, care face un apel la declararea independenţei faţă de URSS, în vederea reunificării cu România.

      În stânga Nistrului se refuză trecerea la alfabetul latin şi abandonarea simbolisticii sovietice. Au loc contramanifestaţii. La 2 septembrie 1990, sub preşedinţia lui Igor Smirnov, un rus originar din Kamceatka şi numit director la o întreprindere din Tiraspol în 1988, este proclamată separarea de Republica Moldova sub forma Republicii Moldoveneşti Nistrene. Aceasta îşi stabileşte capitala la Tiraspol, păstrează ca drapel propriu vechiul steag al RSS Moldoveneşti (fond roşu cu o dungă orizontală transversală verde şi secera şi ciocanul în colţul din stânga sus) şi asumă formal trei limbi oficiale: rusa, ucraineana şi limba „moldovenească” scrisă cu caractere ruseşti.

      Când, la 27 August 1991, în cadrul celei de-a treia Mari Adunări Naţionale de la Chişinău, este proclamată independenţa Republicii Moldova şi se anunţă că în curând va urma şi reunificarea cu România, Republica Moldovenească Nistreană îşi declară şi ea independenţa (25 august 1991). Totul, desigur, sub protecţia Rusiei, care omite să retragă armata 14-a fostă sovietică, acum rusă, din garnizoana sa de la Tiraspol, chiar şi după ce, la 25 decembrie, URSS se destramă oficial, iar la 2 martie 1992 Republica Moldova, recunoscută în graniţele fostei RSS Moldoveneşti, devine membru cu drepturi depline al ONU.

        De fapt, în aceeaşi perioadă are loc atacul separatiştilor asupra postului de poliţie moldovean din oraşul Dubăsari, ceea ce duce la declanşarea războiului de pe Nistru (numit uneori şi războiul din Transnistria).

       La 21 iulie 1992, Republica Moldova şi Rusia semnează Convenţia cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului din regiunea Nistrului, de fapt un armistiţiu care transformă acest război civil în cel mai vechi dintre conflictele îngheţate din spaţiul ex-sovietic, cu excepţia conflictului din Nagorno Karabah (care a debutat în anii 1987-1988), şi care creează un status quo valabil şi acum, după un sfert de secol.

       Nerecunoscută oficial de niciun stat membru ONU, nici măcar de către puterea sa tutelară, Nistrenia a devenit o placă turnantă a traficului de arme, de droguri şi de persoane dintre spaţiul ex-sovietic şi cel al Uniunii Europene. Această entitate statală artificială nu ar rezista mai mult de câteva zile fără sprijinul financiar rusesc şi fără protecţia oferită de prezenţa aici a Armatei a 14-a ruse (chiar dacă, în timp, efectivele acesteia au mai fost diminuate). De-abia în 2014, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a sistat plata pensiilor în Nistrenia, pentru a elibera fonduri necesare operaţiunilor ruseşti din Crimeea şi din Donbas.

       Iar dacă miza iniţială a creării Nistreniei a fost blocarea unirii dintre Republica Moldova şi România şi menţinerea unei prezenţe militare ruseşti în apropiere de zona de mare şi de vechi interes strategic a Balcanilor, în contextul conflictului ruso-ucrainean această entitate a căpătat noi valenţe. Astfel, Nistrenia alături de Crimeea poate servi ca bază într-un dublu asalt al Odesei, ultimul port important rămas sub control ucrainean.

     După ce evenimentele insurecţionale din 7 şi 8 aprilie 2009 (cunoscute şi ca revoluţia Twitter) au redeschis subiectul reunificării, stopat de conflictul de pe Nistru şi abandonat odată cu adoptarea Constituţiei Republicii Moldova din anul 1994, care a făcut paşi înapoi în direcţia moldovenistă, şi după ce din anul 2011 activismul unionist de nouă generaţie s-a organizat pe ambele maluri ale Prutului, s-au făcut auzite opinii care sugerau Chişinăului să recunoască independenţa Nistreniei, eventual cu o renegociere a liniei de demarcaţie, astfel încât aceasta să corespundă Nistrului. Urmând ca odată înlăturat acest conflict îngheţat, să se poată realiza reunificarea, fără prea mari obstacole din partea Rusiei sau a Uniunii Europene şi a NATO. O astfel de opţiune este însă foarte discutabilă, pentru că ar fi o abandonare grăbită a românilor din regiune, pentru că ar însemna o renunţare teritorială fără compensare într-o altă provincie istorică românească şi pentru că ar permite Rusiei să îşi alipească regiunea printr-o modalitate valabilă din punctul de vedere al dreptului internaţional, ceea ce ar crea de facto şi de jure un al doilea Kaliningrad pe Nistru, în imediata apropiere a României reunificate.

Am realizat acest punct 4 pentru a observa trei lucruri importante:

a. România Mare nu a fost chiar „Mare”; nu i-a cuprins pe românii din: Banatul „Sârbesc” (comitatul Torontal), Valea Timocului, Bichiș, vestul Bihorului, vestul Sătmarului, nordul Maramureșului, Transnistria.

b. România n-a avut și nu are curajul de a ridica problema acestor teritorii.

c. Având în vedere, tensiunile interne, modul laș al politicienilor români de a face înțelegeri cu UDMR-ul, să nu ajungem, într-o bună zi, să pierdem și ce mai avem!