„APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! COMENTARIU REVIZUIT! PARTEA A TREIA!

 

„APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - COMENTARIU REVIZUIT! PARTEA A TREIA!

Capitolul 6 - Mânia Mielului:

 Durerile nașterii cui? Cu acest capitol începe cascada de pedepse cumplite asupra Pământului. Mai întâi vor fi rupte cele șapte peceți; la a șaptea pecete încep cele șapte trâmbițe, iar la cea de a șaptea trâmbiță se revarsă peste Pământ cele șapte potire ale mâniei divine. Toate vin „ca durerile nașterii peste femeia însărcinată”: din ce în ce mai intense și mai dese (Mat. 24:8; Marcu 13:8). Suferințele de pe Pământ vor fi din ce în ce mai dure și mai dese. Ce se va naște din aceste dureri? Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ!Intrăm în teritoriul „zilei Domnului” despre care au vorbit proorocii (Isaia 22; Ieremia 30:1-17; Ioel 1-2; Amos 5; Țefania 1; Ioel 2:30-32; Zaharia 14:1; Maleahi 4:1, 5). În ordinea creației din Geneza, ziua aceasta începe de seara și prima parte a ei este noapte întunecată. Apoi se va crăpa de ziuă și va răsări Luceafărul de dimineață. Partea întunecată a Zilei Domnului ține șapte ani de necaz și este acoperită de Apocalipsa 6-19, iar partea luminoasă care durează o mie de ani este descrisă doar în câteva versete din capitolul 20. Totul va începe însă cu o înșelătoare pace mondială: „Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesaloniceni 5:3). Oratoriul ceresc din Apocalipsa 4 și 5 merge mână în mână cu mânia dezlănțuită pe Pământ în Apocalipsa 6-19. În Cer se amplifică oratoriul slavei, pe Pământ se amplifică asprimea pedepselor. Alăturarea unor culmi ale închinării cu adâncimile teribile ale judecății s-ar putea să ne pară stranie, dar asta doar pentru că nu înțelegem deplin nici sfințenia lui Dumnezeu și nici păcătoșenia omului. Nu vedem nici imaginea completă a felului în care răul i se opune lui Dumnezeu și că, pentru binele și bunăstarea tuturor, răul trebuie eliminat total și de pretutindeni. Dumnezeu este îndelung răbdător, dar trebuie până la urmă să judece Pământul și să le facă dreptate celor ce L-au slujit.

Paralele lămuritoare: Pentru cei cărora Apocalipsa li se pare o carte complicată și confuză am să spun două lucruri: (1) ea urmează seria de evenimente anunțate de Domnul Iisus când era încă pe Pământ în Evanghelii și (2) ea urmează schița celei de a șaptea săptămâni din profeția despre cele șaptezeci de săptămâni anunțată în cartea profetului Daniel.

Despre lucruri care încă nu sunt: În capitolul 24 al Evangheliei lui Matei, Domnul Iisus vorbește despre lucrurile viitoare în ceea ce putem numi „mica Apocalipsă”. El le descopere ucenicilor lucrurile viitoare, vorbindu-le despre dărâmarea Templului, despre pustiirea Ierusalimului și despre venirea Fiului omului. Este suficient să recitim pasajele din Evanghelia lui Matei, Marcu sau Luca pentru a ne familiariza pe scurt cu ceea ce vom întâlni în Apocalipsa. „Drept răspuns, Iisus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: Eu sunt Hristosul! Şi vor înşela pe mulţi” (Mat. 24:4-5). „Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască” (Apoc. 6:1-2). Un arc fără săgeți simbolizează o biruință fără luptă. Antihrist va fi „invitat” să conducă lumea ca o soluție la o criză mondială. „Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi” (Mat. 24:6-7). „Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare” (Apoc. 6:3-4). În locul păcii promise, Antihristul va aduce un război cum n-a mai fost de la întemeierea lumii. Urmarea firească a războiului este foametea: „ .. pe alocurea vor fi … foamete … Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.” (Mat. 24:7-8). „Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă. Şi, în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: O măsură de grâu pentru un dinar. Trei măsuri de orz pentru un dinar! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!” (Apoc. 6:5-6). Ca întotdeauna, Antihristul va da vina pe copiii lui Dumnezeu și va porni  împotriva lor o persecuție teribilă: „Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu” (Mat. 24:9). „Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului” (Apoc. 6:7-8). Persecuția va fi cumplită și va cere un ceas de răzbunare din partea Domnului: „Atunci, mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii.  Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit” (Mat. 24:10-13). „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi i s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apoc. 6:9-11). Evenimentele de pe Pământ vor fi însoțite de teribile semne cerești: „Pe alocuri vor fi mari cutremure de pământ, foamete şi ciume, vor fi arătări înspăimântătoare şi semne mari în cer” (Luca 21:11). „Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” (Apoc. 6:12-17). Cei ce se tem de Apocalipsa ar trebui să se teamă și de Evangheliile Domnului Iisus! Evenimentele viitoare sunt prea importante pentru ca să le ignorăm și tocmai de aceea au fost anunțate în mai multe cărți ale Bibliei. O foarte amănunțită cronologie a lor ne-a fost lăsată în cartea profetului Daniel.

Săptămâna profetului Daniel: În profeția lui Daniel ni s-a spus că „au fost hotărâte șaptezeci de săptămâni … până la ungerea Sfântului sfinților” (Dan. 9:24-27). Ultima din acestea va fi săptămâna Necazului cel Mare în care va avea loc ultima înfruntare dintre Hristos și Antihrist: „El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Daniel 9:27). Această septadă (săptămână) va debuta cu semnarea unui tratat de pace între Israel și un dictator mondial (Antihristul) și se va încheia când Hristos se va întoarce pe Pământ ca să judece pe cei răi și să instaureze Împărăția Lui glorioasă. Evenimentele acestei săptămâni de ani sunt descrise în Apocalipsa 6-19. Ni se numără chiar și câte luni și câte zile sunt în trei ani și jumătate: „I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni” (Apocalipsa 13:5). „Voi da celor doi martori ai mei să proorocească îmbrăcaţi în saci o mie două sute şaizeci de zile” (Apocalipsa 11:3). Din Daniel 9:27 știm că cea de a șaptezecea săptămână va debuta cu un legământ încheiat de Antihrist cu poporul Israel, în virtutea căruia li se va îngădui să rezidească Templul din Ierusalim. La jumătatea săptămânii, Antihristul va pângări acest templu și se va instaura ca singurul demn de închinare. Paralel, în Apocalipsa 6 ni se vorbește despre un lider mondial care va veni promițând pace, dar care va declanșa război. În Apocalipsa 11 ni se spune că Templul anunțat de Daniel există deja la Ierusalim. Curtea lui de afară va fi călcată în picioare de neamuri timp de 42 de luni: „Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată, căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni” (Apocalipsa 11:2). În Apocalipsa 12  îl vom vedea pe Balaurul cel mare, un alt nume pentru Satan, urmărind-o pe femeia care-l reprezintă pe Israel. Ea fuge în pustie și acolo va sta exact 1.260 de zile, care sunt exact 42 de luni, care sunt exact trei ani și jumătate. Domnul Iisus ne-a spus și despre aceasta în mica apocalipsă din Evanghelie: „De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt - cine citeşte să înţeleagă! -  atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi” (Mat. 24:15-21). Vom vedea că această septadă din profeția lui Daniel se împarte în Apocalipsa în trei părți: prima parte de trei ani și jumătate a săptămânii (Apocalipsa 6-9), evenimentele de la mijlocul săptămânii (Apocalipsa 10-14) și ultimii trei ani și jumătate ai septadei (Apocalipsa 15-19). Ce este așa de important că trebuie să ne oprim la jumătatea celor șapte ani? Atunci se va întâmpla că Antihristul va rupe legământul cu poporul ales și în loc să-i mai protejeze îi va persecuta teribil (Dan. 9:27). Ce mă privesc pe mine toate acestea? Când studiați aceste capitole tumultoase, țineți în minte că ele au intenția de a-i încuraja pe creștinii din toate veacurile. Ioan nu scrie doar evenimente, ci face teologie, ajutându-ne să-L cunoaștem mai bine pe Dumnezeu în frumusețea atributelor Sale și principiile împărăției Lui. Capitolele acestea descriu un conflict cosmic între Dumnezeu și Satan, între Noul Ierusalim și Babilon și arată partea care este rezervată „biruitorilor”. Capitolul 6 ne arată retribuția divină pentru cei ce L-au refuzat pe Hristos. Această pedeapsă divină a fost vestită și de apostolul Pavel: „Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi” (2 Tesal. 2:5-12). Biserica nu știe „ceasul în care va veni Hristos” și fiecare generație are privilegiul și obligația de a-L aștepta. Apocalipsa ne alimentează anticipația noastră cu informații despre lucrurile care au să se întâmple pentru a ne încuraja să stăm într-o stare de veghe. Ne întâlnim cu aceleași avertizări date bisericilor: „Cine are urechi să audă!” (Apoc. 13:9). „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” (Apoc. 16:15). „Şi iată, Eu vin curând! Ferice de cel ce păzeşte cuvintele proorociei din cartea aceasta!” … Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta. Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând.” Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22:7, 18-20).

Reflecții suplimentare: Cartea cu şapte peceţi - Capitolul 5 până la capitolul 6.8:

 În capitolul 4 aveam ca subiect pe răscumpăraţii Domnului strânşi în jurul tronului lui Dumnezeu şi al Mielului în Cer. Cei 24 de bătrâni din viziunea lui Ioan, stând în jurul tronului, pot reprezenta pe toţi sfinţii cereşti din Epoca Bisericii, ca și din cea trecută - epoca iudaică. Simbolul este luat de la cei 24 de bătrâni ai preoţiei lui Israel. În Cer însă nu există nicio preoţie sacerdotală, ci toți din poporul lui Dumnezeu sunt preoţi.  În Apocalipsa 5 ne ocupăm de aceeaşi viziune ca în cap.4. În cap.4 îl vedem pe Domnul Iisus adorat ca şi Creator. În cap.5 gloria Sa este mai înaltă, El fiind adorat ca Răscumpărător. Primul lucru care  ne atrage atenţia este ce se spune despre cartea cu şapte peceţi din mâna Celui ce stă pe tron. Am văzut din cap.4 că Fiul este Cel ce stă pe tron, dar să nu uităm că acesta este şi tronul lui Dumnezeu Tatăl. Şi astfel, avem în mâna dreaptă a Tatălui o carte scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară şi pecetluită cu şapte peceţi. Când citim „carte” nu trebuie să ne gândim la o carte obişnuită, ci mai curând la un sul de pergament. Vechile cărţi ale Israelului erau în general suluri de piele de oaie; şi când ni se spune că această carte era pecetluită cu şapte peceţi, trebuie să înţelegem că ea era făcută sul până la un anumit punct, şi acolo era pusă o pecete pe margine, aşa încât nu putea fi deschisă fără să se rupă pecetea. Era apoi rulată puţin mai departe şi o altă pecete era pusă acolo şi tot aşa mereu până ce erau şase peceţi pe marginea cărţii, şi o ultimă pecete încheia întregul sul. Când prima pecete era deschisă, o anumită porţiune din carte era expusă vederii şi la fel cu fiecare din următoarele. Când cea de-a şaptea pecete era ruptă, atunci întreaga carte era desfăşurată. Ce conţinea această carte pecetluită? Trebuie să reținem un principiu: studiind cartea Apocalipsei să nu ne bizuim niciodată pe propria noastră imaginaţie cu privire la ce simbol referă. Fiecare simbol este explicat sau se face aluzie la el în altă parte din Biblie. În Ieremia 32 citim că profetul a trăit chiar în epoca precedentă căderii Ierusalimului sub Nebucadneţar. A profeţit poporului Israel că vor fi duşi în robia Babilonului, că timp de 70 de ani aveau să fie captivi, și că la sfârşitul acestei perioade vor fi eliberaţi şi locurile lor pustii vor fi reclădite (Ieremia 29.10). Hanameel, vărul lui Ieremia, care avea o bucată de pământ, ştia bine că în curând ea va fi absolut fără nicio valoare şi era nerăbdător să scape de ea şi să scoată ce-o putea pe ea. El a încercat s-o vândă vărului lui, profetul Ieremia, care era în închisoare în timpul acela din cauza adevărului. Domnul a spus lui Ieremia: „Cumpără ţarina” și I-a poruncit să primească propunerea ca și cum ţarina ar avea valoare, pentru că după cât de sigur era că poporul lui Dumnezeu a coborât în Babilon, la fel de sigur era și că se vor întoarce din nou de acolo, și deci țarina va valora mult mai mult în ziua aceea, rămânând astfel în familia lui. În Ieremia 32.8 ni se spune, că Hanameel a venit şi l-a rugat să-i cumpere câmpul, iar Ieremia a primit. Titlul de proprietate a fost deci întocmit, pecetluit şi ascuns undeva. Ţarina era cumpărată de Ieremia, dar el nu a intrat în posesia ei atunci, pentru că avea să fie alungat, lepădat şi pus deoparte; dar într-o zi sulul acela pecetluit va fi de o mare valoare, atunci când restaurarea va avea loc. El l-a dat secretarului său să-l ascundă departe şi să facă cunoscut moştenitorilor lui unde era actul care trebuia să le dea titlul de proprietate asupra pământului. Documentul acela, ca o carte pecetluită, era titlul de proprietate al moştenirii lui Ieremia, iar când poporul lui Dumnezeu se va întoarce din Babilon, un om va intra în tribunal şi va spune: „Actul acesta îmi aparţine. Eu sunt moştenitorul lui Ieremia. Eu am dreptul să rup peceţile şi să iau proprietatea”. Cu ilustraţia aceasta înaintea noastră, nu ne este greu să înţelegem ce vrea să spună cartea cu şapte peceţi din Apocalipsa. Cartea pe care Ioan a văzut-o în mâna Celui ce stătea pe tron este titlul de proprietate al acestei lumi; şi când Dumnezeu spune: „Cine este vrednic să ia cartea şi să-i rupă peceţile?”, este exact un alt fel de a spune „Cine este moştenitorul legitim?” Cine poate spune: „Eu am dreptul să rup peceţile acelea, dreptul să pretind că lumea îmi aparţine mie?” Cine este vrednic să ia lumea în stăpânire şi să şi-o supună? Adam, tu eşti? Nu ţi-a fost dată lumea? Când Dumnezeu te-a creat şi te-a aşezat în grădina Edenului, nu ţi-a spus că totul este al tău? De ce nu ieşi înainte să iei acest titlu de proprietate şi să-ţi revendici proprietatea? Adam poate spune: „Mi-am pierdut moştenirea din pricina păcatului. A mea a fost, dar am păcătuit şi nu mai este a mea. Diavolul mi-a furat-o, înşelându-mă, şi eu nu mai am niciun drept asupra ei”. Este vreun înger care poate înainta şi să ia cartea? Nu, niciun înger din oştirile cereşti nu poate spune: „Eu am dreptul la lumea aceasta”. Niciun om din tot Universul nu poate spune: „Este a mea”. Şi Ioan spune: „Am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic”. Dar în timp ce plângea unul dintre bătrâni i-a spus: „Nu plânge! Iată că Leul din seminţia lui Iuda a biruit ca să ia cartea şi să-i rupă peceţile …” Şi Ioan s-a uitat să vadă Leul din seminţia lui Iuda, maiestosul rege al animalelor, gata să sară pe pradă, însă a zărit un miel … Ce, Leul este Mielul!? Da, Mielul lui Dumnezeu este Leul din seminţia lui Iuda. Mielul care simbolistic vorbeşte despre nevinovăţie, despre smerenie, despre bunătate şi jertfă este Cel ce trebuie să înainteze ca un Războinic viteaz şi să revendice această lume ca pe un drept al Său, alungând pe toţi vrăjmaşii Lui dinaintea feţei Sale. Când a ieşit Domnul din mormânt, semnele cuielor erau pe El. Când, după mulţi ani, Ioan L-a văzut sus, în glorie, el a văzut un Miel care arăta ca şi când ar fi fost adus jertfă; şi când noi vom merge acasă, în Cer, nu vom greşi niciodată identificarea Lui. Nu vom greşi închinându-ne lui Gabriel, în locul Domnului Hristos; nu vom confunda pe un apostol iubit ca Ioan, cu Domnul Iisus. Vom avea ochii numai pentru Mielul pe al cărui trup vor fi pe vecie semnele răscumpărării noastre. Ce privelişte va fi pentru poporul iubit al lui Dumnezeu când vom privi faţa Lui, vom simţi atingerea Lui duioasă, vom privi urmele cuielor din mâinile şi picioarele Lui și semnul lăsat de suliţa romană în coasta Lui! Profetul Habacuc 3.4, Îl descrie astfel: „din mâna Lui pornesc raze şi acolo este ascunsă tăria Lui”. Acolo unde suliţa crudă L-a străpuns, se ascunde puterea Lui. Cunoaşteți dvs. pe acest Miel al lui Dumnezeu? Sunteți dumneavoastră familiarizaţi cu El? Este El Mântuitorul dvs.? Vă bizuiți dumneavoastră pe îndurarea Lui? Se spune că Mielul din mijlocul tronului are şapte coarne. Coarnele vorbesc despre putere. În Vechiul Testament citim despre „tauri puternici din Basan”, cu capete mari, cu grumazul gros şi coarne tari. În Israel se obişnuise să se lege ideea de putere cu cornul. Dar Ioan nu vede un taur viguros, ci un miel, (diminutiv, un mieluşel) cu şapte coarne! Aşa cum coarnele vorbesc de putere, cifra şapte vorbeşte de perfecţiune. Puterea desăvârşită aparţine Mielului lui Dumnezeu. Ni se spune că El avea şapte ochi, care ni se explică în continuare că sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise în toată lumea, şi aceasta este legat cu Isaia 11.2. Duhul Sfânt este Duhul lui Hristos. „În El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2.9). Toate harurile spirituale sunt ale Lui. „El este uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus de tovarăşii Lui de slujbă” (Ps. 45.7 - T.M.). El este Cel ce ne dă Duhul Sfânt. A venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce stătea pe tron. Ce-L îndreptăţea să procedeze aşa? Pentru că s-a dus la cruce în infinită îndurare, ca să plătească marea datorie a păcatului, să răscumpere astfel moştenirea pierdută şi s-o elibereze de sub dominaţia lui Satan. Mielul are dreptul la carte, Mielul poate să revendice titlul de proprietate al acestei lumi, fiindcă atunci când murea pe crucea Calvarului a răscumpărat-o să fie a Sa; o lume în care gloria lui Dumnezeu va urma să fie desfăşurată de-a lungul a o mie de ani. Era lumea Lui, pentru că El a creat-o. El a dat-o omului, dar acesta a pierdut-o prin păcat. Însă Domnul Iisus Hristos a răscumpărat-o când era atârnat pe crucea Golgotei. Apoi, El a aşteptat cu răbdare, în Cer, acolo în glorie, până avea să se împlinească vremea ca să-şi revendice moştenirea. De aceea cartea cu titlul Lui de proprietate a fost pecetluită. În acest interval, oamenii au avut destul timp să progreseze pe Pământ. Diavolul a condus lucrurile în mod corespunzător, dar în curând Domnul Hristos va reveni. El va restabili totul, însă va face aceasta prin judecată. Chiar lumea în care Domnul Iisus a murit, va deveni sfera unde Gloria/Slava lui Dumnezeu se va desfăşura - şi aceasta nu numai în mileniu, ci şi pe Pământul cel Nou după aceea, ca şi în Cerul cel Nou. „Când (Mielul) a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei 24 de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută (harfă) şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor” (v.8). Mie îmi place foarte mult harfa. De fiecare dată când aud o harfă cântând, mă gândesc că, cu un astfel de instrument voi cânta şi eu în Cer. Este o închipuire, desigur, dar una plăcută. „Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile; căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ” (v.9-10). Ei nu cântă numai despre ei, ci despre toţi răscumpăraţii; astfel, făpturile vii, atributele divine, se unesc cu ei. Şi iată, o mare mulţime care cântă cuvintele cântării, deci probabil că în Cer vor fi mult mai mulţi oameni decât vor fi cei pierduţi pentru totdeauna în infern. Toţi pruncii care au murit, vor fi acolo, în Cer. Ce aglomerat va fi căminul ceresc! Şi ce minunate părtăşii! Vom fi în tovărăşia tuturor celor curaţi şi sfinţi, curăţiţi prin sângele Domnului Iisus. Să observăm ce anume cântă ei acolo: ei atribuie răscumpărarea în întregime Mielului şi lucrării Sale. Aceştia sunt sfinţii lui Dumnezeu. Apoi vom găsi o altă ceată, cea a îngerilor. Putem remarca însă un cerc închis, format din păcătoşii răscumpăraţi; aceştia vor fi gloria Cerului. Auzim adesea printre oameni despre îngeri care cântă. În Iov 38.7 citim: „atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie”. Stelele dimineţii sunt îngerii. Ei cântau când această lume, în frumuseţea ei ieşea din mâna lui Dumnezeu. Dar această veche cântare a încetat. Păcatul a intrat în lume şi a murdărit frumoasa creaţie şi din timpul acela nu mai citim niciodată că îngerii cântă. La naşterea Domnului Iisus o mulţime de oaste cerească a lăudat pe Dumnezeu, spunând: „Glorie lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2.14). Dar nu citim că ei au cântat. Răscumpăraţii cântă însă „o cântare nouă”. Este cântarea răscumpărării. Vom fi şi noi în stare să cântăm acea cântare? Îngerii Îl vor lăuda pe Miel, este adevărat, dar nu se spune că ei vor cânta. Iată textul: „M-am uitat şi împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, gloria şi lauda” (v.11-12). Ce oştire! Poate gândim că Dumnezeu ar fi avut îndeajuns şi fără noi. John Bunyan spunea: „Oh, acest Miel al lui Dumnezeu! Cerul întreg era al Lui, mulţimi nenumărate de îngeri Îl desfătau, dar aceasta nu-L mulţumea. El trebuia să aibă părtăşie cu păcătoşii”. Dacă vreodată veţi cânta sus, va trebui să începeţi de aici, de jos. Putem spune noi: „Tu ai fost înjunghiat şi m-ai răscumpărat cu sângele Tău?” Îngerii stau într-un cerc exterior. Cu alte cuvinte, îngerii stau deoparte, privesc şi spun: „Mielul merită cinstea pe care o primeşte!”Apoi este o a treia ceată, un al treilea cerc, cuprinzând întreaga creaţie. Ioan priveşte peste întregul Univers şi vede fiecare făptură înălţând pe Miel. Va veni ziua când toată inteligenţa creată se va uni şi va spune: „Glorie Mielului!” După ce Mielul a luat cartea, îi rupe peceţile. Când a început Primul Războiul Mondial, apoi cel De-al Doilea Război Mondial, unii au întrebat pe diverși teologi: „Nu credeţi că Necazul cel Mare a început deja?” În ultimii ani, de asemenea, eveniment după eveniment par a se încadra la această parte introductivă a Apocalipsei, încât ai fi îndreptăţit să crezi că am intrat deja în durerile Necazului celui Mare. Răspunsul meu este acesta: Nu poate fi nicio perioadă de necaz (strâmtorare), cum este descrisă aici, mai înainte ca Mielul să rupă peceţile din cartea cu şapte peceţi. Şi Mielul nu rupe prima pecete mai înainte ca cei răscumpăraţi să fie văzuţi încununaţi în Cer. Şi niciun răscumpărat nu-şi va primi cununa înainte ca să fie răpiţi la venirea Domnului Iisus în văzduh şi instalarea tronului de judecată. Toate cununile urmează să fie date la tronul de judecată al lui Hristos, înainte ca Mielul să ia cartea şi înainte ca peceţile să fie rupte. Un prieten m-a întrebat: „Domnule profesor, ce chin poate fi mai mare decât războaiele mondiale?” Ei bine, atunci, în timpul Marelui Necaz, condiţiile vor fi îngrozitoare! În războaiele mondiale, organizaţiile care declară că încearcă să aline suferințele oamenilor au făcut foarte multe sacrificii și eforturi pentru soldaţi, rude şi nevoiaşi. Luaţi Crucea Roşie, de pildă. Spiritul de sacrificiu a făcut pe oameni să iniţieze această societate şi mulţi din fondatorii ei erau devotaţi pentru Hristos. Oriunde se vede Crucea Roşie se evocă crucea lui Hristos. În Necazul cel Mare însă nu va mai fi nicio cruce roşie. Crucea lui Hristos va fi atât de urâtă atunci încât nu va mai fi văzută nicăieri. Acum gândiţi-vă la un război mai mare decât oricare dintre războaiele mondiale, un război în care nu va mai exista nici Crucea Roşie, nici, măcar, Societăţi Biblice, nici lucrători creştini - absolut niciun slujitor spiritual care să uşureze condiţiile îngrozitoare care vor predomina atunci în lume. Gândul este cumplit, dar un astfel de război a fost prezis de Biblie! Repet, timpul acelei strâmtorări nu va începe înainte ca cei răscumpăraţi să fie strânşi în jurul Domnului în glorie, şi să fie încununaţi. Apostolul Pavel spune: „De acum, mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da „în ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”. „În ziua aceea” când sfinţii vor fi adunaţi în jurul tronului de judecată al lui Hristos, adică în ziua când îşi vor primi cununile. Aşadar, după ce Biserica va fi răpită, cine îi va lua locul în lume? După ce răpirea a avut loc, noi suntem deja în Cer. Să ne imaginăm acea ultimă noapte - în timp ce lucrurile merg înainte în mod obişnuit. Deodată se aude din glorie un sunet dulce şi fiecare răscumpărat înţelege că este trâmbiţa lui Dumnezeu. Şi într-o clipă, mormintele se deschid şi în fiecare loc unde credincioşii morţi se odihniseră, trupurile au înviat şi sfinţii vii s-au schimbat. Ne pomenim că suntem răpiţi şi intrăm în Casa Tatălui şi cădem cu faţa la pământ să ne închinăm. Să presupunem că am trăit deja 24 de ore în Cer. La început inimile noastre vor fi prea pline de Hristos ca să se mai gândească la altceva. Dar, în cele din urmă, El Însuşi ne stimulează să fim atenţi la ce se pregăteşte să facă. Poate zicem în noi înşine: „Ce se petrece cu lumea pe care am lăsat-o jos?” Privim în jos la sărmana scenă pe care am trăit-o până ieri. Oamenii umblă aproape ca înainte, numai că într-o mare agitaţie. Priviţi la străzile metropolelor. Putem vedea băieţii cu ziare cum strigă: „Ediţie specială! Un mare număr de persoane au dispărut!” Este mare învălmășeală la ziare să afle tot despre acest straniu eveniment. Mulţi se îngrămădesc la Bisericile populare ca să asculte pe cutare reverend sau pe cutare preot sau pastor dând explicaţii despre marea dispariţie a atâtor oameni. Cred că mulţi vor merge la Biserică câtva timp după răpirea celor credincioşi. Se vor înghesui ca niciodată înainte. Îmi închipui că-i aud pe cei de la amvoane aplanând lucrurile, stând la amvoane cu fețe palide, cadaverice, în timp ce se uită la duzinele de enoriaşi, pe care nu i-au mai văzut de mulţi ani, şi, fiecare cugetă ceva de genul: „Acum văd că trebuie să dau o explicaţie acestor oameni. De 20 de ani le-am spus că povestea aceasta cu a doua venire este falsă”. Oamenii care credeau în a doua venire erau priviţi ca nişte idioţi, care nu ştiu ce vorbesc. Se aud murmure în fiecare biserică, în genul: „Noi ţi-am încredinţat sufletele noastre. Dumneata ai învăţat la colegii, seminare, universităţi, ai citit biblioteci întregi cu cărţi şi noi te credeam când spuneai că vechea concepţie a mântuirii prin sângele lui Hristos este demodată, și că noi înşine putem să ne mântuim prin fapte şi ştiinţă. Te credeam când ne spuneai că a doua venire a Domnului Hristos este o idee fantastică: acum explică-ne aceasta!” Altul striga: „Şi cu bunica ce se aude? Ea a crezut în Biblia ei până la sfârşit. De curând a citit: „În ceasul când nu vă gândiţi, Fiul Omului va veni”. Acum bunica s-a dus şi eu sunt aici. Doctore, explică-ne!” Vor fi nişte adunări deosebite după venirea Domnului! Iată lumea aceea plină de corupţie, iată inimile oamenilor topindu-se de frică. Oamenii de stat creştini s-au dus. Oamenii de afaceri creştini, toate categoriile de oameni care cunoşteau pe Hristos, au dispărut. Ce vor face ei? Citim: „Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: Vino şi vezi! M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el, avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască” (cap.6.1-2). Am văzut pe Miel când rupea prima pecete şi Ioan a auzit un glas ca de tunet. Tunetul vorbeşte de o furtună apropiată, deşi scena pare destul de liniştită. Ce este aceasta? Un luptător iese pe un cal alb, ţinând un arc în mână. Arcul vorbeşte de lupte de la distanţă. Caii, ca în Zaharia 1, simbolizează hotărâri providenţiale. Acest luptător de pe calul alb zugrăveşte ultimul efort al omului de a instaura o domnie a ordinii şi a păcii, în timp ce Hristos este încă lepădat. Va fi cea mai mare încercare a lumii de a-şi uni forţele după ce Biserica a fost răpită. Va fi planul şireteniei diabolice de a produce un mileniu de batjocură fără Hristos. Cât va dura aceasta?  „Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: Vino şi vezi. Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii şi i s-a dat o sabie mare” (cap.6.3-4). Deci apare un cal roşu, ce ne vorbeşte despre anarhie și război sângeros. Primul efort din lumea de jos va fi să stabilească pacea universală, despărţiţi de Hristos. Dar ea va sfârşi într-un război universal, mult mai sângeros şi mai mare decât s-ar fi cunoscut vreodată. Călăreţul de pe calul roşu ca sângele are o sabie. Ea vorbeşte de un război de tip diferit, inclusiv cel cu arcul. Omul luptând cu omul, naţiune cu naţiune. Conflictele interne şi războaiele de clasă și nimicirea oricărei ordini stabilite este ilustrată aici. „Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: Vino şi vezi. M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă. Şi în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: O măsură de grâu pentru un dinar. Trei măsuri de orz pentru un dinar. Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul” (cap.6.5-6). Deci, un cal negru şi un călăreţ cu o cumpănă ne vorbeşte despre ceea ce urmează inevitabil după un război mondial: foamete mondială! „Măsură” înseamnă atât grâu cât să pregătească omul o masă iar dinarul era plata pentru o zi de lucru. Hrana pentru un prânz din salariul unei întregi zile de lucru, va fi pentru cineva care va mânca grâu. Dacă va mânca orz, va avea trei mese pentru o zi de lucru. Ce condiţii grele! Noi socotim exorbitant costul unui război, dar în zilele Necazului cel Mare va fi fără seamăn!  „Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul”. Untdelemnul şi vinul sunt puse în contrast cu grâul şi orzul. Grâul şi orzul constituie hrana săracului - aproape dincolo de posibilităţile lui de cumpărare; dar de hrana bogatului, de luxul lui să nu se atingă. „Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: Vino şi vezi! M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea moartea şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului” (cap.6.7-8). Deci un cal gălbui (palid), încălecat de moarte. Cuvântul redat cu „gălbui” însemnă verde-crom. O mai bună traducere ar fi un cal „livid”, adică culoarea cadavrelor. A cui imagine este aceasta? A molimei, care urmează întotdeauna războiului şi foametei!

A cincea şi a şasea pecete - Capitolul 6.9-17:  Înainte de a examina, mai pe îndelete, ce este scris cu privire la a cincea şi a şasea pecete, este necesar să spunem ceva despre purtarea lui Dumnezeu cu poporul Său pământesc, Israel, şi să arătăm cum cartea pe care o studiem se leagă cu profeţia mai veche a lui Daniel. Cu 1500 de ani înaintea crucii, Dumnezeu încheiase un legământ cu poporul Israel, pe care-l alesese să fie al Său, potrivit cu promisiunea făcută lui Avraam, Isaac şi Iacov. Dumnezeu i-a pus deoparte pentru Sine, dându-le ţara Canaanului ca moştenire, atâta timp cât ei îi vor rămâne credincioşi ca Împăratului lor nevăzut. Le-a dat legea Lui cea sfântă şi le-a promis că dacă vor asculta de glasul Lui ei vor fi capul tuturor neamurilor şi martorii Lui până la marginile Pământului. Pe de altă parte, i-a înştiinţat că dacă nu-l vor asculta, dacă nu vor păzi rânduielile Lui, dacă vor călca poruncile Lui, dacă se vor închina la dumnezeii mincinoşi ai neamurilor din jurul lor, El nu-i va mai ocroti de vrăjmaşii lor, ci îi va preda pustiirii şi împrăştierii, până se vor pocăi şi se vor întoarce de la păcatele lor - şi atunci El îşi va aduce aminte de legământul Lui cu părinţii lor şi îi va readuce în ţara lor şi va împlini toate bunele Lui promisiuni. Ei s-au prăbuşit complet sub fiecare încercare şi, potrivit cu cele spuse în Cuvântul lui Dumnezeu, zece seminţii au fost înrobite de împăratul Asiriei şi, puţin mai târziu, şi celelalte două seminţii au fost deportate în Babilon, unde au rămas în robie timp de 70 de ani. La expirarea acestei perioade profetice, li s-a îngăduit să se întoarcă în ţara lor, ca să poată să fie acolo, pentru a-L primi pe Mesia Cel promis, când El Se va descoperi. Numai o rămăşiţă dintre evrei a beneficiat de acest privilegiu şi urmaşii lor care trăiau în Palestina, când Domnul Iisus Hristos s-a arătat la împlinirea vremii, doar ca să fie lepădat de poporul care-L aşteptase atâta! Timpul venirii Sale fusese foarte clar prezis în cartea lui Daniel. În Daniel 9 ni se spune că un sol ceresc a adus profetului cuvântul, că Dumnezeu a rânduit 70 de săptămâni pentru poporul Său şi cetatea lui sfântă. Acestea nu trebuie înţelese ca săptămâni de zile, ci ca săptămâni de ani. Termenul de „săptămâni” poate fi redat mai bine prin şeptimi. Şaptezeci de săptămâni ori şapte ani fac 490 de ani. Este o perioadă rânduită în scurgerea timpului şi în mod deosebit are a face cu Iuda şi cu Ierusalimul.  Această perioadă a fost împărţită în trei părţi - şapte săptămâni adică 49 de ani, în care străzile şi zidurile cetăţii urmau să fie reclădite. Apoi 62 de săptămâni adică 434 de ani, imediat următori completării acestei lucrări, până la apariţia şi nimicirea (stârpirea) lui Mesia, Domnul. Şi săptămâna finală, adică şapte ani, ca să completeze ciclul, la sfârşitul căreia Împăratul va domni în cetatea sfântă şi întreaga profeţie va fi împlinită prin stabilirea Împărăţiei de atâta timp profeţită. Punctul de plecare este clar definit ca „ieşirea poruncii de a restaura şi a reclădi Ierusalimul” prin decretul lui Artaxerxe, cum este redat în Neemia 2. În timpul următorilor 49 de ani cetatea a fost reclădită. Apoi, după 434 de ani, Domnul Iisus a intrat călare în Ierusalim şi a fost aclamat de mulţime ca Împărat, Fiul lui David, iar după câteva zile a fost lepădat şi răstignit. Astfel, Mesia a fost lepădat şi nu a avut nimic. Dar ce se întâmplă cu ultima săptămână? S-a împlinit? Nu! Când Fiul a fost lepădat, Dumnezeu a lepădat poporul (Israel) şi săptămâna aceasta nu va fi împlinită, până într-o zi viitoare, când Dumnezeu va primi din nou pe Israel. Îngerul a spus lui Daniel: „este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile” (Daniel 9.26). Aceasta rezumă întreaga istorie a Palestinei pentru cei peste 2000 de ani trecuţi. A fost o mare bătălie pe uscat şi un tablou aproape neasemuit în pustiire, pentru că Israel n-a cunoscut ziua cercetării lui. Zilele lor nu sunt în progres acum. Dumnezeu face o altă lucrare. În timp ce evreii sunt orbiţi în parte şi rătăcesc, El îşi adună Biserica, Trupul lui Hristos, o mulţime cerească ce va domni cu Hristos, când El Îşi va stabili Împărăţia neprihănirii (dreptăţii) pe Pământ. Biserica a început la Rusalii, când Duhul Sfânt, trimis de Domnul Iisus glorificat, a venit peste ucenici, deşi adevărul deplin al acestei minunate taine a Bisericii n-a fost cunoscut până ce Saul din Tars n-a devenit apostolul Pavel. Lui, şi prin el nouă, ni s-a descoperit adevărul acestei epoci. Biserica lui Hristos este una, deşi oamenii care au luat numele Lui şi pretind că sunt ucenicii Lui, s-au dezbinat şi au format multe sisteme, cuprinzând adesea credincioşi şi necredincioşi. Dar Biserica lui Dumnezeu constă numai din cei ce sunt născuţi din Duhul Sfânt, adică născuți din nou, ei fiind creștinii adevărați, nu creștini nominali! Toţi aceştia sunt botezaţi în „trupul lui Hristos” - Biserica. Această lucrare specială va înceta la întoarcerea Domnului în văzduh, care este prima etapă a celei de-a doua Lui veniri. A doua etapă va fi când El vine pe Pământ în glorie descoperită, ca să domnească. Cea de-a şaptezecea săptămână sau ultima săptămână a lui Daniel, intervine, cred eu, între aceste două măreţe evenimente! Domnul vorbeşte despre această perioadă ca despre „sfârşitul veacului” în Matei 24, şi El o împarte în două părţi: „începutul durerilor” şi „necazul cel mare”. O comparaţie atentă a acestei mari profeţii a Domnului nostru din Matei 24 cu partea Apocalipsei care ne stă înainte, va lămuri că primele şase peceţi corespund cu prima jumătate a săptămânii, adică „începutul durerilor”, în timp ce, de la deschiderea celei de-a şaptea peceţi începe Necazul cel Mare. Înştiinţarea acestei profeții privind hristoşi mincinoşi implicând speranţele false ale unei păci durabile, corespunde primei peceţi. Declaraţia Lui că vor urma războaie şi veşti de războaie, se potriveşte perfect cu cea de-a doua pecete. La fel, înştiinţările solemne despre foamete şi molimă îşi găsesc corespondentul în cea de-a treia şi a patra pecete. Domnul Iisus continuă să prezică despre un timp când ucenicii Lui vor fi ucişi cu cruzime şi că cine va mărturisi Numele Lui va plăti cu viaţa. Aceasta ne duce la ruperea celei de-a cincea peceţi, când Ioan a văzut sub altar sufletele celor decapitaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus. „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei” (cap.6.9-11). Cine sunt aceşti sfinţi martirizaţi? Ei nu pot aparţine Bisericii - cred eu, pentru că ea este reprezentată de bătrânii de pe tron, încununaţi în Cer înainte ca prima pecete să fie ruptă. Dar Romani 11 arată limpede că după ce numărul naţiunilor s-a împlinit, adică după ce prezenta epocă a Bisericii a ajuns la capăt şi Biserica a fost mutată în Cer, iar orbirea lui Israel va fi trecut, rămășița lui Israel va realiza adevărata ei condiţie şi păcatul de a-L fi lepădat pe Mesia, și va striga la El după izbăvire. Astfel, o nouă ceată de sfinţi se va forma pe Pământ, cu totul diferită de prezenta ceată cerească. Mulţi din aceşti credincioşi evrei vor fi martirizaţi de oştile satanice ale ultimelor zile, şi aceştia sunt văzuţi că au fost sacrificaţi şi sufletele lor turnate sub altar. Ei strepoca epoci a Evangheliei. Poporul lui Dumnezeu este învăţat de Duhul Său să se roage potrivit cu principiul dominant al timpului în care le-a căzut soarta. Aceasta explică de ce adesea unii credincioși mai sensibili sunt tulburați şi chiar şocați de aşa-numiţii psalmi ai blestemelor, neputând să înţeleagă strigătele pentru răzbunare care par atât de opuse harului lui Dumnezeu, aşa cum este cunoscut acum. Şi nu este de mirare că sunt atât de tulburați şi şovăie să rostească cu buzele lor astfel de cuvinte, pentru că ele nu ne aparţin deloc. Însă sunt foarte potrivite cu rămăşiţa lui Israel, care suferă pentru numele lui Iehova/Yahwe, fără să aibă o cunoaştere clară a unei răscumpărări săvârşite - aşteptând ca Mesia al lor să apară şi să răstoarne ultima mare Confederaţie a naţiunilor, care va avea tendinţa să-i extermine absolut. Acestor suflete de sub altar, care invocă judecata lui Dumnezeu fără milă asupra adversarilor lor, li se dau haine albe şi li se spune că trebuie să mai aştepte puţin, până ce necazul lui Iacov se va sfârşi şi ei se vor uni cu fraţii lor ce urmează să mai fie încă ucişi, până când mânia lui Dumnezeu şi a Hristosului Său va creşte tot mai mult, până ce Iisus Hristos va fi descoperit din Cer într-o flacără de foc, pedepsind pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu (2 Tesaloniceni 1.8). Este posibil ca între acești sfinți să se numere și cei dintre neamuri care nu se vor închina Antihristului, și se vor mântui prin martiraj! Li se va tăia capul! Deschiderea celei de a şasea peceţi dă o minunată imagine simbolistică, cu un conţinut atât de grav încât trebuie redată în întregime: „Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oameni liberi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” (cap. 6.12-17). Ar trebui să fie evident din echilibrul cărţii, că noi nu trebuie să luăm aceasta ca un cutremur propriu-zis, deşi cuvintele Domnului nostru din Matei 24 ne arată că vor fi și astfel de fenomene, în diverse locuri, cu atât mai cumplite pe măsură ce sfârşitul se apropie. Deja, poate că am avut în ultimele decade trecute unele amintiri şi înştiinţări remarcabile, cu multe orori ce au şocat lumea civilizată, fiind însă la scurt timp după aceea atât de uşor uitate. Cutremurul pecetei a şasea are totuşi un caracter deosebit. El nu poate fi numai literal, întrucât insulele, munţii şi mările, împreună cu cetăţile naţiunilor, sunt încă văzute în existenţă, mult timp după ce această viziune s-a împlinit. Mai curând viziunea ilustrează completa prăbuşire a societăţii aşa cum este ea constituită acum, distrugerea civilizaţiei îngâmfate din zilele noastre. Privită din acest punct de vedere, avem abundente scrieri în Vechiul Testament, care aruncă lumină asupra ei, clarificând îngrozitoarele ei prevestiri rele. La începutul cărţii Apocalipsa se spunea că Domnul a trimis şi a dat semne slujitorului Său Ioan; adică, i-a făcut cunoscut prin semne şi simboluri. Dacă păstrăm în minte lucrul acesta, vom fi feriţi de a lua literal ce a vrut Dumnezeu să ne dea simbolic şi astfel este mai probabil să avem gândul Duhului lui Dumnezeu cu privire la viitorul creştinismului şi iudaismului - cele două sfere de care cartea aceasta se ocupă în mod deosebit. De aceea, pecetea a şasea nu ne prezintă un cutremur mondial literal, ci mai degrabă nimicirea ordinei prezente - socio-politică şi eclesiastică - care va fi redusă la haos prin prăbuşirea oricărei autorităţi şi sfărmarea oricărei instituţii stabile şi aparent permanente. Soarele, ni se spune, s-a făcut negru ca un sac de păr. Soarele, sursa luminii şi a vieţii pentru această planetă, vorbeşte de autoritatea supremă şi este tipul bine cunoscut al Domnului Însuşi: „Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele Neprihănirii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4.2). În prezent, creştinătatea, cel puţin formal, Îi recunoaşte stăpânirea. Noi numărăm anii în funcție de Anno Domini (adică de la Hristos). Vorbim de El ca de Domnul nostru şi mărturisim că primim guvernele țărilor noastre din mâna Lui. Dar în curând El va fi lepădat radical iar cuvântul Lui va fi total dispreţuit. Astfel, soarele va fi şters de pe cer şi va părea că Dumnezeu a fost detronat. Fireşte, aceasta va însemna completa deteriorare a oricărei autorităţi ce decurge din El, astfel că citim: „luna s-a făcut ca sângele”. Luna primeşte lumina de la soare, aşa încât „autorităţile care sunt, sunt de la Dumnezeu” şi sunt rânduite de El pentru binecuvântarea omului. Dar guvernele fiind răsturnate, sinistra privire de gheaţă a anarhiei îşi va ocupa locul, cel puţin un timp. Stelele căzând din cer, indică prăvălirea în apostazie a marilor lideri religioşi, luminile strălucitoare de pe cerul ecleziastic. În Daniel, cei ce întorc pe mulţi la neprihănire strălucesc ca stelele. În prima parte a cărţii noastre se spune despre stele că sunt îngerii Bisericilor. Trebuie să înţelegem şi aici acelaşi simbol. După ce adevărata Biserică a fost răpită ca să se întâlnească cu Domnul în văzduh, o mare oaste de clerici neîntorşi la Dumnezeu vor fi lăsaţi în urmă. Mii de demnitari ai Bisericilor protestante şi romano-catolic/ortodoxe, care, deşi au fost priviţi ca ghizi în cele spirituale, se dovedesc atunci cu totul lipsiţi de viaţă divină; clerici profesionişti care, în ciuda pretenţiilor şi chemărilor lor înflăcărate sunt simpli oameni fireşti, nişte intruşi în lucrurile spirituale, ca filistenii din vechime care locuiau în ţara Canaanului şi i-au dat numele lor, Palestina, întregii ţări - ca şi când ea le-ar fi aparţinut de drept, în timp ce întotdeauna au fost nişte nepoftiţi de origine indoeuropeană. Aceşti mari lideri religioși, deci, sunt stelele care în îngrozitoarea zi a mâniei Mielului vor fi aruncate de la locul lor de putere şi întâietate. Lepădând ultimele vestigii ale creştinismului, ei vor ajunge în curând lideri în închinarea lui Antihrist. Aşadar cerul, împreună cu puterile ecleziastice de orice fel, și întreaga structură a creştinismului, se vor strica precum un lucru învechit şi demodat. Nimicirea oricărei religii organizate va intensifica condiţiile îngrozitoare ale acelui înfricoşător timp. Oamenii, beţi de imitaţia lor de libertate şi bucurându-se de triumful zgomotoasei lor demagogii sfidătoare de Dumnezeu, pentru o scurtă perioadă de timp vor preface acest Pământ într-o mare casă de nebuni. Oribilele orgii ale acelor zile vor fi de nedescris, până ce mulţimile îşi vor da seama că Mielul lui Dumnezeu pe care ei Îl lepădaseră şi a cărui blândă domnie o batjocoriseră a făcut să cadă asupra propriilor capete păcatele lor. Apoi ne este descrisă ceea ce cineva a numit-o „cea mai mare adunare de rugăciune din toată istoria”, când împăraţii pământului, oamenii mari, oamenii bogaţi, căpeteniile armatei, oamenii puternici, robi şi liberi, se vor ascunde în peşteri şi în crăpăturile munţilor, strigând în cumplită deznădejde ca munţii şi stâncile să-i acopere şi să-i ascundă de Faţa Celui ce stă pe tron şi de mânia Mielului, „căci ziua cea mare a mâniei Sale a venit şi cine va fi în stare să stea în picioare?” - vor striga ei într-un glas. Nu citim despre nicio pocăinţă, de nicio adevărată întoarcere la Dumnezeu, de nicio credinţă în Domnul Hristos - doar o cumplită înţelegere că au de-a face cu Mielul lepădat, dorind să scape cumva de mânia Lui. Ei sunt ca aceia despre care profeţeşte Ieremia (8.24), că vor striga în ziua cumplitei mânii a Domnului: „Secerişul a trecut, vara s-a isprăvit şi noi tot nu suntem mântuiţi”. Să notăm solemnitatea expresiei: „mânia Mielului”. Noi nu suntem obişnuiţi să unim gândul mâniei, sau al indignării, cu Mielul, care a fost întotdeauna simbolul bunătăţii. Dar este un adevăr teribil implicat aici, că dacă harul Mielului lui Dumnezeu este lepădat, atunci cel care îl leapădă trebuie să se confrunte cu indignarea şi mânia Lui. Altfel nu poate fi. Este o parte din dreptatea veşnică. Dumnezeu Însuşi nu vrea, dar potrivit cu sfinţenia Sa nu poate să fie altfel; pentru că citim: „El … nu se poate tăgădui singur” (2 Timotei 2.13). Pe unii ca aceştia nimic altceva nu-i poate aştepta decât o chinuitoare frică de judecată și văpaia unui foc care va mistui pe toți cei răzvrătiți; şi aceasta va fi cu un caracter mult mai aspru decât al celor ce au dispreţuit legea lui Moise, pentru că acum ei dispreţuiesc pe Dumnezeu descoperit în har, care a venit la om în Persoana Fiului Său. Față de aceştia va trebui să fie exercitată „mânia Mielului”. Dar mânia lui Dumnezeu este o și mai adâncă şi mai intensă formă de judecată, care se va revărsa pe pământ din cele „şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu”, mânie sub care vor rămâne veşnic cei ce Îl leapădă pe Domnul Hristos, pentru că este scris: „Cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3.36). Să notăm lipsa speranţei descrisă aici. Mânia care rămâne exclude orice gând, fie de anihilare, fie de restaurare, şi ne spune că rezultatele refuzului de a te întâlni cu harul lui Dumnezeu sunt veşnice. Pentru că mânia care rămâne este fără sfârşit. În încheiere, să observăm faptul că cea de-a şasea pecete ne duce la sfârşitul primei părţi a acelei săptămâni neterminate din Daniel 9, şi că Domnul defineşte prima parte a ei „începutul durerilor” iar a doua parte „Necazul cel Mare”. Aceasta a doua parte este introdusă pentru noi în cartea Apocalipsei prin ruperea celei de-a şaptea peceţi, şi ne va fi înfăţişată după paranteza cea mare a celui de-al şaptelea capitol. Mânia Mielului este revărsată peste naţiuni la începutul durerilor, iar mânia lui Dumnezeu va fi partea lui Israel în Necazul cel Mare. Să facă Dumnezeu, în harul Lui, ca niciunul care aude şi citeşte aceste cuvinte, să nu intre într-o categorie sau alta. Harul domneşte încă prin dreptate şi un Dumnezeu drept aşteaptă încă cu bunătate iubitoare să îndreptăţească pe oricine crede în Domnul Iisus. Am explicat pasajele despre soare, lună, stele, într-un mod oarecum alegoric! Există posibilitatea extrem de reală ca de fapt aceste pasaje să vorbească despre un terifiant război nuclear global!! Astfel, putem înțelege literal faptul că Soarele devine negru - pentru că nu se va mai vedea din cauza norilor radioactivi; Luna ar putea căpăta la propriu o culoare sângerie, deoarece în timpul nopților ar putea părea că cerul atmosferic arde; stelele care cad din cer ca smochinele ar putea fi foarte bine bombe nucleare!! Devine tot mai clar că, Apocalipsa chiar va fi … apocaliptică!

Capitolul 6 - comentariu suplimentar 1:

  Ajungem acum la deschiderea peceţilor. Capitolul 6 le prezintă pe toate în afară de a şaptea, care este introducerea la trâmbiţe şi se găseşte la începutul capitolului 8. Cuvintele „si vezi” care, în versetele 1,3,5,7 se găsesc după cuvântul „vino”, nu există în cele mai bune manuscrise. Diferenţa, care nu este fără importanţă pentru înţeles, constă în aceea că expresia „vino şi vezi” s-ar adresa lui Ioan, în timpul ce cuvântul „vino” este chemarea adresată de făpturile vii călăreţilor. Să căutăm acum să înțelegem care este semnificaţia diferitelor viziuni introduse prin deschiderea (ruperea) fiecăreia dintre peceţi. „M-am uitat şi iată un cal alb. Cel care stătea pe el avea un arc și i s-a dat o cunună; şi a pornit biruitor şi ca să biruiască”. Acesta este răspunsul la chemare. Primul călăreţ înainează cu toate trăsăturile care indică prosperitate, biruinţă şi cuceriri până în depărtare. Iată ce menţionează Duhul lui Dumnezeu ca survenind mai întâi în lume, după imensa schimbare pe care am văzut-o că a avut loc în Cer: un puternic cuceritor apare aici pe Pământ. S-a căutat să se aplice această viziune la un mare număr de persoane şi de lucruri; s-au văzut aici biruinţele Evangheliei, întoarcerea lui Hristos şi tot atât de adesea, succesele trecătoare ale lui Antihrist. Dar ceea ce putem să medităm cu siguranţă despre ce se spune aici este că Dumnezeu Se serveşte, ca instrument, de un biruitor care va mătura totul înaintea lui. El va face aceasta nu neapărat vărsând mult sânge. Deşi calul indică totdeauna o putere imperială care subjugă şi deşi calul alb îndeosebi este simbolul biruinţei, se pare că în acest caz, cucerirea va fi fără mare vărsare de sânge. Măsurile sunt atât de bine luate şi au un astfel de succes, numele însuşi al biruitorului are o astfel de greutate, încât existenţa sa nu este de fapt decât o succesiune de cuceriri, fără a implica neapărat masacrul în timpul luptelor. Nu este tot aşa cu călăreţul pe care îl aduce ruperea celei de a doua peceţi. Acesta călăreşte pe un cal roşu, culoare care indică măcelul, sângele vărsat în războaie. Călăreţul însuşi primeşte ca însărcinare să ia pacea de pe Pământ, o mare spadă îi este dată şi marele fapt care apare este că oamenii se omoară unii pe alţii, ceea ce ar părea să implice chiar războaiele civile și mondiale! La ruperea celei de a treia peceţi apare un cal negru, culoarea doliului. Atunci se aude un glas care zice: „O măsură de grâu pentru un dinar! Trei măsuri de orz pentru un dinar!” Cu toate că este greu să precizăm care era valoarea alimentelor în epoca în care trăia Ioan şi cu toate că părerile cele mai diferite au fost emise asupra acestui subiect, mi se pare evident că preţul indicat înseamnă foamete. Ceea ce rezolvă de altfel în întregime problema este culoarea calului. Doliul s-ar părea ciudat într-o epocă de abundenţă sau chiar numai obişnuită; dimpotrivă, cât de potrivit este doliul când lucrurile cele mai absolut necesare vieţii lipsesc! (Alte amănunte vor putea fi bune de relevat în viziune. Cuvântul tradus prin măsură indică raţia unui om. Dinarul era salariul pe o zi. Trebuia deci pentru hrana singură a unui om tot salariul de pe o zi de lucru. Mai mult, balanţa, în acest caz, este de asemenea un simbol de foamete (vezi Leviticul 26.26 și Ezechiel 4.16); şi în sfârşit, faptul că este spus: „Nu vătăma untdelemnul și vinul”, arătând că celelalte produse ale Pământului fuseseră vătămate). Aceasta arată clar Cuvântul lui Dumnezeu oricărui spirit simplu şi supus. Cei mai necultivaţi, care n-au cea mai mică idee despre ceea ce putea să fie preţul mărfurilor în vremea lui Ioan, văd imediat ce are semnificativ culoarea neagră a celui de al treilea cal, în contrast cu culorile primilor doi şi prin urmare leagă ideea pe care ea o exprimă cu tot ceea ce este spus relativ la acela care urcă pe acest cal. Când cea de a patra pecete este ruptă, Ioan vede înaintând un cal gălbui; aceasta este culoarea pe care moartea o imprimă pe aceia pe care i-a lovit. De aceea cel care stă pe el se numeşte „Moartea”; şi după el venea hadesul (Locuinţa Morţilor). Înţelesul simbolului este limpede; cuvintele care urmează nu fac decât să-l înfăţişeze cu mai multă putere: „I s-a dat autoritate peste a patra parte a Pământului, ca să ucidă cu sabie, cu foamete, cu moarte şi cu fiarele Pământului”. Acestea sunt cele patru pedepse grozave ale Domnului. „Când a rupt pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor care fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din cauza mărturiei pe care o ţinuseră”. Ele strigau cu glas tare, cerând răzbunare Stăpânului Suveran. Dreptul lor, dreptatea cauzei lor este recunoscută înaintea lui Dumnezeu, faptul acesta este arătat prin haina albă care le este dată; dar trebuie ca ele să aştepte: mai sunt alţii, împreună slujitori cu ei şi fraţii lor, care trebuiau de asemenea să fie omorâţi înainte ca să vină ziua răsplătii. Imensa frământare care zguduie lumea după deschiderea celei de a şasea peceţi este, după părerea mea, un răspuns parţial la strigătul sufletelor care erau sub altar. Unii gândesc că este vorba aici de creştini, dar dacă privim mai de aproape acest pasaj, vom vedea că el confirmă, dimpotrivă, faptul că Biserica a fost ridicată la Cer înaintea acestor evenimente. „Până când, Stăpâne, Tu care eşti sfânt şi adevărat, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru asupra celor ce locuiesc pe Pământ?” Iată strigătul acestor suflete. Este aici o dorinţă, este aici o rugăciune în armonie cu harul care ne este descoperit de Evanghelie? Numai dacă nu este sub stăpânirea vreunei prejudecăţi, niciunuia dintre aceia care au priceput înţelesul general al Noului Testament şi au înţeles rugăciunile speciale care ne sunt date în Noul Testament de Duhul Sfânt pentru învăţătura noastră, nu-i va fi greu să răspundă. Să ne amintim numai rugăciunea lui Ştefan și aceea a Preaiubitului nostru Domn, modelul a tot ceea ce este desăvârşit. Este adevărat că noi găsim în alte părţi ale Scripturii rugăciunea asemănătoare cu aceea a sufletelor sub altar, dar acestea sunt în Psalmi. Totul devine astfel perfect clar. Noul Testament ne arată că acestea nu pot fi rugăciunile unui creştin și, de altă parte, Vechiul Testament arată că acestea erau tocmai rugăciunile persoanelor ale căror sentimente, experienţe şi dorinţe se întemeiau pe nădejdi evreieşti. Aceasta nu se armonizează exact cu ceea ce a fost deja dovedit şi anume că sfinţii cereşti, după ce vor fi fost slăviţi, vor fi trecut în afara scenei din această lume? Atunci Dumnezeu va lucra pentru a forma o nouă mărturie, care va avea natural caracterul său deosebit; nu în aceea că va anula faptele Noului Testament, ci în aceea că El va conduce sufletele sfinţilor îndeosebi în ceea ce a fost descoperit altădată, pentru că Dumnezeu va fi atunci pe punctul de a-l împlini. Marea temă a Vechiului Testament privitor la vremurile viitoare este Pământul binecuvântat sub cârmuirea Cerurilor, Hristos fiind Căpetenia sau Capul, și al lucrurilor care sunt pe Pământ. Se apropie timpul când Dumnezeu va interveni în acest scop. Pământul și Israel, poporul pământesc, ca şi neamurile, se vor bucura atunci aici pe Pământ de bucuriile Cerului. Iată ce aşteaptă aceste suflete şi rugăciunea lor ne arată totodată starea lor şi nădejdile lor. Ele cer, nu convertirea duşmanilor lor, ci ca judecăţile să vină peste Pământ şi ca răzbunarea să cadă peste aceia care au vărsat sângele lor. Nimic mai simplu şi mai sigur decât concluzia pe care putem să o scoatem din cuvintele lor. „Şi li s-a spus să se mai odihnească încă puţin, până se va împlini numărul celor împreună slujitori cu ei şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei”. Avem în aceste ultime cuvinte o indicaţie importantă despre ceea ce va avea loc în continuare, după cum vom vedea. Ei nu sunt singurii credincioşi care vor suferi un sfârşit violent; alţii îi vor urma mai târziu, cînd va izbucni o persecuţie şi mai furioasă decât aceea în care ei înşişi au pierit. Până atunci Dumnezeu nu va executa judecata pe care strigătele lor o cheamă. Ei trebuie să aştepte şi sunt văzuţi sub altar ca o jertfă oferită, în acelaşi sens în care Pavel vorbeşte despre el însuşi ca fiind gata să fie turnat ca o jertfă de băutură (2 Timotei 4.6). În această viziune plină pentru noi de învăţături clare și importante, vedem cea din urmă ca şi cea dinţii dintre persecuţiile perioadei apocaliptice. Aceia care vor suferi în această persecuţie ne sunt arătaţi ca fiind copii ai lui Dumnezeu care au priceperea despre ce i se cuvine Israelului, dar care nu se găsesc evident pe tărâmul priceperii şi credinţei creştine. Ei au duhul profeţiei care dă mărturie despre Iisus. Judecata pe care ei o cer întârzie încă să vină, dar numai până ce ultima manifestare a furiei omului apostat a avut loc, Domnul va apărea și va nimici pe toţi duşmanii Săi. În acelaşi timp, după cum am spus în treacăt, ceea ce se întâmplă când a şasea pecete este ruptă, arată că Dumnezeu nu rămâne nepăsător. Ceea ce profetul vede atunci este ca un răspuns imediat la strigătul sufletelor acelora care suferiseră. O vastă zguduitură are loc, o zdruncinare completă a tot ceea ce este aici pe Pământ şi deasupra; dar, ca şi cu peceţile precedente, trebuie să o înţelegem simbolic: „Soarele a devenit negru, ca un sac de păr, Luna a devenit toată ca sângele şi stelele Cerului au căzut pe Pământ, cum cad smochinele întârziate din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a îndepărtat ca o carte de piele, pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor”. Avem aici numai ceea ce apare înaintea văzătorului în viziune, dar n-avem de presupus că atunci, cu ocazia împlinirii prezicerii, Cerul şi Pământul vor fi în mod fizic aruncate în această stare de dezordine. Acestea sunt imagini şi noi avem de examinat, prin întrebuinţarea simbolică făcută în altă parte, ce trebuie să înţelegem aici prin aceste schimbări care, în viziune, au loc în Soare, în Lună, în stele și pe Pământ. Rezultatul la care vom ajunge va depinde de aplicarea exactă pe care o vom face a Sfintelor Scripturi, sub învăţătura Duhului Sfânt. Să remarcăm mai întâi cuvintele care urmează. Ne este spus aici limpede și nu în figuri că „împăraţii Pământului, cei mari, comandanţii, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii liberi s-au ascuns în peşteri și în stâncile munţilor”. Este evident că, dacă literalmente Cerul a dispărut și s-a strâns ca o carte pe care o faci sul, dacă toţi munţii și toate insulele s-au mutat de la locurile lor, diversele grupe de oameni îngroziţi nu pot să caute adăpost în peşteri şi în stânci şi să zică munţilor: „Cădeţi peste noi!” Astfel, a lua aceşti termeni altfel decât simbolic, ar fi a contrazice sfârşitul pasajului prin început. Profetul, este adevărat, vede astrele întunecate şi zdruncinate în Cer, el vede pe Pământ nerânduielile şi dezordinea; dar înţelesul a ceea ce vede trebuie să fie căutat după principiile obişnuite ale interpretării. După părerea mea, este aici reprezentarea unei complete răsturnări a oricărei autorităţi, superioare sau subordonate; o frământare fără seamăn în toate clasele omenirii, frământare care are ca scop de a răsturna toate temeliile puterii şi ale autorităţii în lume şi de a umple spiritul oamenilor cu teama că ziua judecăţii a sosit. Ce-i drept, nu va fi prima dată când această teamă va fi cuprins lumea; dar, de data aceasta, ea va fi mai tare ca niciodată. După ucigătoarea persecuţie exercitată împotriva sfinţilor care vor veni după noi pe Pământ, puterile persecutoare şi aceia care le sunt supuşi vor fi cercetaţi din punct de vedere judecătoresc şi va urma o ruptură completă a autorităţii în toate sferele în care ea se exercită pe Pământ. Deoarece guvernatorii au întrebuinţat rău autoritatea dată în mâinile lor, se va vedea izbucnind o revoluţie pe o scară întinsă şi oamenii, cuprinşi de groază, văzând răsturnarea totală a tot ceea ce este stabilit pentru a menţine ordinea aici pe Pământ vor crede că ziua Domnului a venit. Ei vor spune munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Aceluia care stă pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate să stea în picioare?” Dar nimic nu poate justifica greşeala care constă în a lua ca o declaraţie a lui Dumnezeu, ceea ce nu este altceva decât expresia groazei oamenilor. Ei strigă că marea zi a mâniei a venit; este exclamaţia pe care o scot aceste mulţimi alarmate; dar fapt este că marea zi a mâniei lui Dumnezeu nu soseşte decât după foarte multă vreme, cum o dovedeşte Apocalipsa însăşi, când ea o descrie în capitolele 14,17 si mai ales în capitolul 19. Atunci, dimpotrivă, în loc de a fi plini de groază, oamenii acestei lumi vor fi atât de orbiţi şi de plini de un atât de groaznic orgoliu, încât ei se vor război fătiş contra Mielului; dar Mielul îi va birui. Satan va fi reuşit să nimicească temerile lor, atunci când ei vor avea cel mai mult motiv să se teamă de judecată.

CAP. 6 - PRIMELE ȘASE PECEȚI - comentariu suplimentar 2:

 Este foarte interesant că primele 4 peceți sunt introduse de cele 4 făpturi vii. De ce acest lucru? Nu știm încă, dar vom încerca să găsim răspunsul.  Se pare că la primele 4 peceți, Ioan are nevoie de invitație, de chemarea de a VEDEA. Prima pecete este introdusă de prima făptură vie (leul), și este singura în care se menționează că, glasul făpturii era ca de tunet. Tunetul sugerează autoritate, dar în același timp subliniază și importanța primei peceți. Cu alte cuvinte, Ioan trebuie să privească BINE la prima pecete, pentru a putea apoi privi, suporta, înțelege celelalte peceți. Într-adevăr prima pecete ni-l înfățișează pe Hristos pe un cal alb care primește o cunună și pornește BIRUITOR și ca să BIRUIASCĂ. Într-adevăr Hristos apare și în Apoc.19 pe un cal alb, cu multe cununi împărătești, gata de luptă. Și ARCUL ne trimite cu gândul tot la o imagine mesianică, și anume la cea din Ps.45 - T.M.: Tu ești cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat pe buzele tale: de aceea te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie. RĂZBOINIC viteaz, încinge-ți sabia, podoaba și slava, da slava ta! Fii BIRUITOR, suie-te în carul tău de LUPTĂ, apără adevărul, blândețea și neprihănirea, și dreapta ta să strălucească prin isprăvi minunate! SĂGEȚILE tale sunt ascuțite: sub tine vor cădea popoare, și SĂGEȚILE tale vor străpunge inima vrăjmașilor împăratului! Hristos, înainte de întemeierea lumii, pleacă biruitor și ca să biruiască. El nu pleacă de capul Său. Dumnezeu îi dă o cunună, arătând că Îl acceptă pe Fiul în funcția de Hristos. Dumnezeu Îl trimite la LUPTĂ. Dar lupta și războiul presupun existența VRĂJMAȘULUI. Acesta nu poate fi decât diavolul însoțit de îngerii decăzuți. Iată că planul lui Dumnezeu cu umanitatea este de la început un RĂZBOI, un act de luptă. Cartea cu cele 7 peceți pare a fi răspunsul strategic al lui Dumnezeu la răzvrătirea lui Lucifer pe care Dumnezeu nu vrea să-l învingă prin forță (asemenea unui Tiran), ci prin DISCURS. Planul Său cu umanitatea este discursul lui Dumnezeu împotriva apariției răului în Univers. Războiul începe chiar din Eden, chiar înainte de cădere. Adam este așezat acolo să PĂZEASCĂ grădina. Adam a înțeles bine că există vrăjmași care vor să compromită grădina. Este încurajator faptul că Hristos pornește biruitor și ca să biruiască. El este Fiul lui Dumnezeu care nu poate da greș. Fiul este pe deplin echipat pentru slujba primită. Fiul nu este trimis la moarte sau la eșec, ci la biruință. Dumnezeul atotștiutor știe de la început că Fiul va birui, că binele va triumfa. Cu acest gând în minte, putem parcurge și tragedia următoarelor peceți. Dumnezeu știe mai dinainte dezastrul ce va urma. Dar tot El pregătește și SOLUȚIA și aceasta este perfectă, pentru că este însuși Fiul lui Dumnezeu! Discursul din cartea cu cele 7 peceți seamănă cu cel din Evanghelia după Ioan cap.16 în care Mântuitorul le spune ucenicilor săi: În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți căci Eu am biruit lumea! Prima pecete ni-l prezintă pe Hristos a toate biruitor. Apoi urmează tragedia căderii și necazurile din lume (pecețile 2-5). Dar la temelia planului divin stă biruința lui Hristos! Biruința Sa ne dă puterea să parcurgem următoarele peceți. Iată de ce doar prima pecete este însoțită de glasul ca de tunet. Aceasta trebuie reținută, și înțeleasă foarte bine, căci ce urmează nu este ușor de digerat! A doua pecete ne introduce calul roșu. În Apocalipsa balaurul este roșu, la fel și curva cea mare. Cel ce șade pe calul roșu nu poate fi decât Satana. Acesta primește la căderea omului în păcat puterea să ia pacea de pe pământ pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alții. Prima crimă generată de cel rău este cea a lui Cain. Dar acesta este doar începutul. Cel rău strică armonia dintre oameni și dintre popoare. Istoria umană este îmbătată de sângele omului vărsat de către om, de suferința omului cauzată de oameni. Făptura care introduce această pecete este VIȚELUL. Ea ne arată adevărata putere și adevăratul fel de a domni, și anume prin SLUJIRE. Dar cel ce șade pe calul roșu manifestă un alt fel de a domni: prin teroare, prin subjugare. Ce contrast între teologia vițelului și mentalitatea indusă de cel ce șade pe calul roșu. Vițelul se lasă pe sine înjunghiat, dar cel ce șade pe calul roșu primește o sabie mare și este expert în a-i înjunghia pe alții. Și nu doar atât. El învață întreaga rasă umană să-și înjughie semenii. Pacea și armonia din Eden sunt înlocuite de furia războaielor duse de om contra omului. Dorința după mai multă putere, bogăție și slavă transformă istoria omenirii într-una a războaielor. O! și cât sânge s-a vărsat pe acest pământ! Tabloul este tragic. Și ne întrebăm de ce a îngăduit Dumnezeu ca această istorie însângerată să continue. Dacă Adam BIRUIA ispita din Eden, credem că cel rău era învins și apoi judecat. Adam a fost el însuși învins în Eden. Așteptata victorie s-a transformat într-o tragică înfrângere.  La prima vedere, planul lui Dumnenzeu cu omul se dovedește a fi un eșec. Într-adevăr omul a fost creat pe un câmp de luptă. El avea de ales între oferta lui Dumnezeu și oferta celui rău. Care ofertă era mai atractivă? Poate că cel rău s-a dezvinovățit afirmând că Dumnezeu părea ca un Tiran și că ispita independenței și îndumnezeirii părea irezistibilă. Dumnezeu i-ar răspunde prin alegerea OMULUI. Dacă omul alege oferta lui Dumnezeu se dovedește că oferta lui Dumnezeu e cea irezistibilă. Dar vai! Omul alege oferta celui rău. Pare că cel rău are dreptate. Pare că cel rău învinge chiar prin discurs! Însă Dumnezeu, conștient de la început de înfrângerea primului Adam, pregătește înainte de întemeierea lumii pe al doilea Adam, cel ce pleacă pe calul alb, biruitor și ca să biruiască! Planul lui Dumnezeu cu umanitatea este foarte mare și foarte complex. Pecețile selectează doar anumite fațete și urmăresc un fir roșu. Care este acest fir roșu? Ce perspective se mai deschid prin următoarele peceți? Pecetea 3: Observăm că fiecare pecete este deschisă de către Miel. TOTUL din acest plan se află SUB AUTORITATEA lui Dumnezeu și sub autoritatea și VOIA Mielului. Deși conținutul planului este plin de suferință, nedreptate, tragedie, păcat, NIMIC nu este la întâmplare. Nimic nu este scăpat de sub control. Chiar cel ce șade pe calul roșu PRIMEȘTE puterea de a lua pacea de pe pământ. Nu-și ia singur această putere. O primește. Pecetea 3 este introdusă de făptura cu chip de om. Ea continuă să descrie tragedia și suferința de după cădere. Pecetea 2 ne-a prezentat suferința omului cauzată de OM. Dar este și o altă sursă a suferinței, și anume suferința venită din partea Creației. Păcatul originar aduce în lume dezordinea, răzvrătirea. Omul se răzvrătește împotriva semenului său, dar și natura se ridică împotriva omului. În Eden, natura era supusă lui Adam. Prin cădere, Adam pierde tronul și funcția de rege al creației. El urmează să guste pe propria piele ce înseamnă ca supusul să se răzvrătească împotriva ta! Și cea care traduce cel mai bine revolta naturii împotriva omului este foametea. Într-adevăr, cel ce șade pe calul negru ne prezintă foametea, care este una din cele mai cumplite consecințe a dezordinii din creație asupra omului. Mâncarea este raționalizată, iar prețurile fixate din v.6 sunt de 10 ori mai mari ca cele din vremuri normale, nebântuite de foamete. În Eden, resursele de hrană erau suficiente și obținute fără efort. Dar după alungarea omului din Eden, pământul este blestemat să aducă spini și pălămidă. Și în istorie foametea a făcut ravagii. Relațiile dintre oameni sunt afectate (pecetea 2). Relația dintre om și creație este afectată (pecetea 3). Credincioșii nu sunt scutiți de consecințele căderii. Asemenea celorlalți oameni vor suferi și ei din pricina foametelor care se abat pe pământ. Dar avem și două vești bune. Glasul ce anunță foametea se aude din mijlocul celor patru făpturi vii. Se pare că se aude din scaunul de domnie al Domnului. Foametea, deși așa de devastatoare, rămâne sub controlul lui Dumnezeu. Și a doua veste bună: dar să nu vatămi undelemnul și vinul! Se pune deci LIMITĂ ravagiilor făcute de foamete. Foametea nu va devasta TOTUL. Va putea acționa doar acolo unde Dumnezeu îi dă voie să acționeze. Descoperim din nou aceeași temă: tragedie dar nu haos. Suferință imensă, dar aflată sub controlul strict al lui Dumnezeu!  Pecetea 4 - realitatea morții: Pecețile 2-4 sunt construite pe imaginea căderii din Genesa cap.3 și 4. Din pricina căderii în păcat este afectată profund relația dintre oameni (pecetea 2), relația dintre om și creație (pecetea 3) și acum relația dintre om și viața însăși (pecetea 4). Nu știu de ce moartea este pe calul gălbui și foametea pe calul negru. Invers mi s-ar fi părut mai logic. Nu știu exact de ce tocmai vulturul anunță pecetea 4. Vulturii se adună acolo unde este moarte. Putem afirma că pecețile 2-4 reprezintă o pervertire a funcțiilor celor 3 heruvimi care le anunță. Oricum este cert că primele 4 peceți formează un tot, o secțiune distinctă. Iar pecețile 5 și 6 introduc alte teme. Practic pecețile 1-4 ne prezintă alegerea lui Hristos înainte de întemeierea lumii, urmată de realitatea căderii și consecințele ei. Nu Dumnezeu a adus răul și suferința în lume, ci diavolul și neascultarea omului. Totuși ne întrebăm de ce Dumnezeu a îngăduit ca istoria omului decăzut să continue așa de mult. Realitatea morții completează tabloul durerilor de pe pământ. Observăm că este vorba despre morțile premature. Căci toți oamenii mor la bătrânețe. Însă doar o parte mor înainte de vreme. Cauzele pot fi diverse. Cert este că Îngerul numit Moarte are dreptul peste o pătrime din oameni ca să-i lovească prematur. Cei credincioși nu sunt scutiți de această realitate crudă, după cum nu sunt scutiți nici de durerile prezentate de pecețile precedente. Observăm din nou o LIMITĂ pusă de Dumnezeu morții: doar o pătrime. Și această năpastă se află sub controlul divin. Doar o pătrime, și doar peste oamenii peste care Dumnezeu îngăduie năpasta. În ciuda limitelor impuse de Dumnezeu, tabloul vieții după cădere este sumbru. Și cei credincioși trebuie să-și asume acest tabloul tragic al vieții de după cădere. Dumnezeu nu ascunde acest tragism din planul Său. El și-l asumă și într-un fel se face pe Sine responsabil de el. Căci cel ce deschide pecețile este Mielul. Cum poate acest tragism să facă parte din planul unui Dumnezeu Preabun și Preasfânt? Cum reflectă acest tragism caracterul divin și gloria Creatorului? - iată întrebări grele care derivă din realitatea primelor 4 peceți. Să nu ne grăbim cu răspunsurile. Pecetea 5 ne arată că cel ce se grăbește cu răspunsurile greșește amarnic. Pecetea 5 - Nedumerirea martirilor. Această pecete nu mai este introdusă de făpturile vii. Putem explica: erau doar 4 făpturi și acum suntem la pecetea 5. Însă foarte bine se putea ca să apară din nou în scenă făptura întâi și ea să introducă această pecete. Poate că Ioan s-a acomodat deja cu limbajul peceților și nu mai era nevoie de vreo introducere, sau poate că pecetea 5 introduce o temă distinctă de cea a primelor 4 peceți. Ne amintim acum că făpturile vii proclamau tocmai sfințenia lui Dumnezeu. Or pecețile 2-3 pun sub semnul întrebării tocmai această sfințenie divină. Prin faptul că introducerea este făcută de făpturile vii îi aduce aminte lui Ioan (și cititorului), că prin intermediul unei cunoașteri profunde nu se vede nicio vină la Creator în ciuda întrebărilor și paradoxurilor din planul Său. Pecetea 5 ne introduce o temă aparte: suferința sfinților. Dacă pecețile 2-3 ne vorbesc despre suferința umanității în general, pecetea 5 ne prezintă particularitatea suferinței sfinților. Reprezentanții acestei suferințe nedrepte sunt martirii. Îi găsim sub altar. Pentru că s-au jertfit pe pământ pentru Domnul lor, acum sunt așezați în ceruri la loc de cinste, sub altarul ceresc. Ei au fost înjunghiați tocmai din pricina mărturisirii lor, adică din pricina ascultării lor de Cuvântul lui Dumnezeu. Și trebuie să recunoaștem că reacția lor din ceruri reprezintă MAREA surpriză a capitolului 6! Ne-am aștepta ca gura lor să fie plină de laude la adresa Celui care i-a răscumpărat, care a pus capăt suferinței lor, care i-a răsplătit acum în ceruri. Dar nici vorbă de așa ceva! Ei sunt încă nedumeriți de propria lor suferință și de faptul că Dumnezeu întârzie să-i răzbune. Iată că sfinții din ceruri cer răzbunare și nu îndurare. Ștefan, în momentul martirajului, s-a rugat pentru iertarea prigonitorilor săi. Dar în ceruri sfinții cer altceva. Reacția lor din v.10 ne confirmă că până acum am interpretat bine capitolul 6. Într-adevăr noi am intuit că tema capitolului este legată de marile întrebări cu privire la suferința și nedreptatea umană. Glasul martirilor verbalizează tocmai aceste întrebări. Tema cu pricina nu mai este doar dedusă din text, ci este prezentată în mod explicit și foarte clar. Și ne surprinde că tocmai martirii ajunși în ceruri îl întreabă pe Dumnezeu cu GLAS TARE de ce ei rămân nerăzbunați. Pe pământ ei au mers pe calea mielului și au acceptat înjunghierea. Dar nu au făcut-o orbește. Au făcut-o în nădejdea unei reabilitări. Au făcut-o prin credință. Dar iată-i ajunși în ceruri și ei rămân nerăzbunați. Pe de altă parte, este posibil ca a lor conectare la realitățile cerești să-i facă să vadă altfel nedreptatea de pe pământ și astfel să-i determine să strige după răzbunare. Dar prigonitorii lor au murit repede și au ajuns în chinuri. Acest lucru nu este suficient. Ei cer o răzbunare totală, asupra întregii rase umane răzvrătite. Ei cer a doua venire a lui Hristos care să pună capăt pe pământ domniei celor răi și nedreptățirii sfinților. Doar așa se văd ei răzbunați și pe deplin reabilitați! În ceruri ei văd sfințenia lui Dumnezeu (Tu care ești SFÂNT și ADEVĂRAT…). Acest lucru amplifică nevoia lor de dreptate. Într-adevăr Dumnenzeu nu-și diminuează sfințenia. El rămâne același, la fel de sfânt. Cu toate acestea îngăduie atâta nedreptate pe pământ. Și ea cade nu doar peste oamenii păcătoși ci peste sfinții lui iertați și curățiți. Ba mai mult, nedreptatea se revarsă MAI MULT peste sfinții lui decât peste oamenii obișnuiți. Cum vine acest lucru? Iată că ajungerea în ceruri a sfinților nu duce la încetarea întrebărilor ci la creșterea intensității lor! Se pare că martirii au în ceruri mai multe întrebări decât aveau pe pământ! Dar dacă sfinții din ceruri nu înțeleg rațiunea nedreptăților de pe pământ, atunci ce șansă avem noi, cei din mijlocul nedreptății, să pricepem această rațiune? Nicio șansă. O putem lua doar prin credință. Martirii din ceruri încă nu asistaseră la FINAL. Doar în lumina FINALULUI lucrurile capătă sens și răspuns. Dar nici sfinții din ceruri nu au văzut încă finalul. Cu atât mai puțin noi. Deci să nu ne grăbim cu răspunsuri pentru că NU le avem. Avem doar trăirea prin CREDINȚĂ. Faptul că în ceruri sfinții strigă cu glas tare acest lucru ne comunică ceva despre cum este cerul. În cer nu este o atmosferă sobră impusă de un tiran nemilos ci este libertate. Sfinții au libertatea să-l întrebe pe Dumnezeu. Ei nu-L contestă pe Dumnezeu, dar își transmit nedumerirea: Până când…? Observăm și că perioada de timp de amânare a judecății pare a fi una destul de mare. Întrebarea PÂNĂ CÂND?- ne poate sugera acest lucru. Răspunsul primit de martiri parcă amplifică întrebările în loc să le diminueze. Li s-a spus că mai întâi trebuie să se împlinească numărul tovarășilor lor de slujbă și al fraților lor care aveau să fie omorâți ca și ei. Cu alte cuvinte: măcelul de pe pământ continuă! Ba mai mult: TREBUIE să continue. Desigur că unii din tovarășii lor de slujbă vor fi prigonitori sau necredincioși care se vor căi și se vor întoarce la Dumnezeu. Acest lucru schimbă perspectiva și ne aduce aminte de pasajul din 2 Petru cap.3 care ne vorbește despre un Dumnezeu răbdător și milos care nu vrea ca nimeni să piară, ci toți să ajungă la pocăință. Mai sunt în lume prigonitori și necredincioși care se vor întoarce la Dumnezeu. Și ei trebuie răscumpărați! Iată de ce întârzie Dumnezeu momentul judecății finale. Dumnezeul îndurării nu va aduce judecata finală decât după ce se va asigura că nu mai este nimeni de pe pământ care să poată fi recuperat și mântuit! Dar până atunci va răbda, Își va asuma nedreptățile și suferința și va amâna ceasul judecății finale. Este interesant că martirilor li se spune că va mai trece puțină vreme. Din perspectiva cititorilor inițiali ai Apocalispei revenirea lui Hristos era iminentă. De aceea nu putea trece decât puțină vreme. Din perspectiva noastră nu putem spune decât că la Dumnezeu TIMPUL curge altfel! 2000 de ani nu ne par a fi puțină vreme. Dar nu doar numărul celor răscumpărați trebuie să se împlinească ci trebuie să se împlinească și numărul martirilor! Martirajul lor nu a fost în van! A avut un rol. Și un rol important. Și rolul este așa de important încât mai este nevoie și de alți martiri ca să le completeze numărul. Pavel ne spune că prin suferințele Sale completează suferințele lui Hristos pentru Biserica Sa. Suferința martirilor are mare impact în văzduh și pe pământ. Sparge norii negri de pe pământ și deschide noi uși de vindecare și de mântuire. Mielul nu a fost înjunghiat în zadar, ci pentru a răscumpăra oamenii de pe pământ. Nici urmașii Mielului nu sunt înjunghiați în zadar ci pentru a participa la mânturea celor pentru care Mielul s-a jertfit. Nu știm exact de ce, dar suferința sfinților deschide noi uși de mântuire pentru cei necredincioși (vezi Biserica din Filafelfia…). Or dacă scopul lui Dumnenzeu este să-i recupereze pe toți ce pot fi recuperați, acest lucru NU este posibil decât prin suferința sfinților al căror apogeu este martirajul. Astfel că orice lucrare creștină are nevoie de JERTFE. Doar așa poate continua planul de răscumpărare al lui Dumnezeu. Deși inițial răspunsul primit de sfinți amplifică întrebările, în cele din urmă oferă câteva repere care să-i ajute în odihna lor din ceruri. Cât de relevant este acest pasaj pentru Bisericile Apocalipsei aflate în prigoană și amenințate cu moartea. Suferința lor nedreaptă ARE un rol fundamental în planul lui Dumnezeu de mântuire. Suferințele lor completează suferințele lui Hristos.  Pecetea 6. Nici pecetea 6 nu este introdusă de vreo făptură vie. Pecetea 6 pare a fi răspunsul la pecetea 5. Într-adevăr această pecete ne prezintă imaginea celei de-a doua veniri a lui Hristos, moment al judecării tuturor oamenilor. Tabloul este plin de imagini vechi testamentare dedicate zilei Domnului, zilei celei mari a judecății. Nu vom zăbovi asupra acestor trimiteri. Vom sublinia doar că ele reprezintă un argument puternic că pecetea 6 ne descrie a  doua venire a lui Hristos, venire ce aduce cu sine judecata. Observăm un traseu interesant al judecății. Totul pornește de pe pământ (marele cutremur), apoi judecata atinge zonele cerești (soarele, luna, stelele, cerul însăși!) ca apoi să se reîntoarcă pe pământ unde toți munții și toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Ni se sugerează că judecata de pe pământ se răsfrânge și asupra locurilor cerești fapt ce ne aduce aminte de Isaia 26:21: În ziua aceea Domnul va pedepsi în cer oștirea de sus, iar pe pământ pe împărații pământului. A doua venire a lui Hristos nu va reprezenta doar o judecată a oamenilor ci și o judecare a duhurilor răutății care vor fi alungate de pe pământ. Lucrul acesta va fi dezvoltat la finalul Apocalipsei care ne prezintă legarea diavolului pentru o mie de ani. Însă imaginea din Apocalipsa cap.6 se focalizează pe judecarea oamenilor. Toți vor fi judecați în frunte cu împărații pământului și cei puternici care acum prigonesc pe sfinții lui Dumnezeu. Dumnezeu va judeca sistemele de conducere ale lumii și le va pune capăt. Astfel se va răzbuna sângele martirilor vărsat din belșug pe pământ. Oamenii, în disperarea lor, cer stâncilor să cadă peste ei. Una din cele mai mari frici ale oamenilor este tocmai să nu rămână acoperiți de dărâmături în urma unui cutremur. Or acum ei preferă acest lucru decât confruntarea cu mânia Mielului. Este interesant că ei cer să fie ascunși de FAȚA Celui ce șade pe tron. Judecata va consta în faptul că Dumnezeu Își va arăta Fața. Oamenii păcătoși pur și simplu nu vor suporta Fața Celui Preasfânt și se vor dezintegra la vederea Acesteia. Păcatele lor vor mărturisi împotriva lor și astfel nu vor suporta sfințenia Celui PreaÎnalt. Judecata va fi dreaptă. Dreptatea judecății este recunoscută chiar de cei judecați! Pecetea 6 mai ameliorează nedreptatea și tragedia peceților 2-5. Practic tragedia umană, tragedie de neînțeles, este încadrată de pecetea 1 și pecetea 6. Pecetea 1 ni-l prezintă pe Hristos, înainte de întemeirea lumii pornind biruitor și ca să biruiască. Pecetea 6 ni-l prezintă pe același Hristos venind să judecea lumea și să pună capăt suferinței și nedreptății de pe pământ. Cele 2 peceți nu explică întru totul tragedia umană dar aduc lumină în întuneric. Hristos este în control și El va birui. Tragedia umană este limitată în timp și Însuși Hristos îi va pune capăt și va aduce la final răzbunarea sfinților și dreptatea. O luminiță răsare și din v.11, din răspunsul dat glasului martirilor. Toată această tragedie are și un ROD: cei răscumpărați. E adevărat că sunt răscumpărați prin jertfă și suferință, dar sunt răscumpărați! Și Dumnezeu vrea să-i răscumpere pe TOȚI cei care se lasă recuperați. De aceea tragedia umană continuă și judecata este amânată. Din pricina îndelungii răbdări a Domnului și îndurării Sale care vrea ca nimeni să nu piară ci toți să vină la pocăință și să fie mântuiți! Mai mult decât judecata finală, RODUL pare a fi cheia înțelegerii planului lui Dumnezeu. Or următorul capitol nu face altceva decât să dezvolte acest ROD anticipat de pecetea 5. Și în cap.5 tot cei răscumpărați par să ascundă înțelesul tainicului plan al lui Dumnezeu. Să pășim deci în următorul capitol. 

Capitolul 7 - Mieii Mielului-Păstor:

 Parcă pentru a ne scoate puțin ca să ne tragem sufletul din atmosfera dezastrelor produse de judecățile trimise de Dumnezeu asupra Pământului, capitolul 7 întrerupe seria peceților între cea de a șasea și cea de a șaptea. El ne transportă iar în sferele Cerului, dincolo de dimensiunile de timp și de spațiu. Pentru că suntem „acolo“ și nu „aici“, trebuie să renunțăm la tot ce știm pe Pământ ca să începem să cunoaștem ceva din lumea de dincolo. „Dacă crede cineva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” (1 Corinteni 8:2). Nu întrebați „când se petrec lucrurile descrise în capitolul 7?” Ele se petrec în afara dimensiunilor de timp secvențial, cronologic, pe care le cunoaștem și trece în teritoriul timpului profetic, panoramic, acoperind probabil tot intervalul terestru de șapte ani consacrat Necazului cel Mare. Pentru pătrunderea tainelor acestui pasaj, am să plec de la o uimitoare reacție a apostolului Ioan la ceea ce se întâmplă în Cer și am să descriu apoi cele două cete extraordinare: cei 144,000 de evrei pecetluiți pentru misiune și ceata celor fără număr care se înfățișează înaintea Mielului devenit Păstor îmbrăcați în haine albe și cu ramuri de finic în mâini. Asta nu înainte însă de a arunca o privire asupra extraordinarelor forțe angelice care  reglementează ecosistemul planetar.

Neștiința apostolului Ioan: Este mare lucru să recunoști că nu știi, dar când cel ce face lucrul acesta este un apostol de talia lui Ioan, lucrul acesta ne pune imediat pe gânduri: „Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit? Doamne, i-am răspuns eu, Tu ştii” (Apoc. 7:13-14). Probabil că acesta este răspunsul pe care trebuie să-l dăm și noi la multe întrebări la care nu găsim încă un răspuns. Uneori, Dumnezeu binevoiește să ne răspundă însă, ca în acest foarte frumos capitol din Apocalipsa, care ne vorbește despre mieii Mielului. Totuși, fiecare dintre noi am fi știut să răspundem la întrebarea îngerului, cum de n-a știut apostolul Ioan? După părerea noastră, Ioan ar fi trebuit să răspundă: „Sunt Biserica slăvită a lui Hristos! Sunt frații mei și surorile mele! Uite-l pe Iacov! Uite-l pe Gaiu! Uite-o pe Magdalena! Uite-l pe Pavel! Uite-l pe Timotei! Uite-l pe Policarp! Uite-i pe ceilalți apostoli ai Domnului! Sunt creștinii din Efes! Sunt creștinii de pretutindeni.” Oare de ce n-a făcut-o? Nu cumva și-a dat seama de ceea ce nu înțelegem noi? Nu cumva acea mulțime fără număr nu era Biserica, ci cu totul altceva, o altă „ceată” din mulțimea celor mântuiți? Ignoranța lui Ioan ilustrează ignoranța multor teologi și, în general, ignoranța Bisericii. Ne credem singurii beneficiari ai harului și, simplificând absurd lucrurile și istoria, am ajuns să credem că toți copiii lui Dumnezeu din toate veacurile, inclusiv și cei din poporul evreu din Vechiul Testament, fac parte și vor face parte etern din Biserică. Capitolul 7 din Apocalipsa îi contrazice pe cei care cred așa și ne arată că va exista o mulțime nenumărată despre care Ioan, reprezentantul Bisericii apostolice nu știa nimic. În primul rând ar trebui să știm că în economia lui Dumnezeu cu lumea există „cete” diferite ale celor mântuiți, cei dinaintea Legii mozaice, cei din poporul Israel, cei din Biserică și, iată acum, cei scoși de harul lui Dumnezeu din teribilul Necaz care va veni peste lume după răpirea Bisericii. Apostolul Pavel știa despre aceste grupuri diferite, cu origini diferite și cu principii diferite după care vor fi judecate la urmă și cu destine diferite: „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos, dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este Cel dintâi rod, apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (1 Cor. 15:22-23).

Noi condiții în meteorologia divină - 7:1-3: Da, există așa ceva! Dumnezeu stăpânește Pământul și decide vremea de pe planetă. Omul nu știe încotro bate vântul; de unde vine și unde se duce, dar Dumnezeu știe. Păstrarea Pământului nu este la dispoziția mișcării ecologice! Și nici distrugerea Pământului nu va fi făcută de oameni! Dumnezeul Creator este singurul care decide în astfel de lucruri! În capitolul acesta ni se vorbește despre niște îngeri puternici care reglează condițiile climatice: „După aceea am văzut patru îngeri care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger care se suia dinspre răsăritul soarelui şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” (Apoc. 7:1-3). Fenomenele atmosferice care alcătuiesc clima planetei sunt guvernate de Dumnezeu și El le poate folosi oricând pentru pedepsirea celor care i se împotrivesc. Nu uitați pasaje din Vechiul Testament ca cele zece plăgi trimise asupra Egiptului, seceta din Israel de pe vremea lui Ilie și extraordinarele descrieri făcute de profetul Isaia despre clătinarea puterilor cerești care reglementează evoluția planetei noastre: „Iată, Domnul deşartă ţara şi o pustieşte, îi răstoarnă faţa şi risipeşte locuitorii; cum se întâmplă preotului se întâmplă şi poporului, stăpânului ca şi slugii, stăpânei ca şi slujnicei, vânzătorului ca şi cumpărătorului, celui ce dă cu împrumut, ca şi celui ce ia cu împrumut, datornicului, ca şi celui căruia îi este dator.Ţara este pustiită de tot şi prădată; căci Domnul a hotărât aşa.Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; căpeteniile poporului sunt fără putere, căci ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic! De aceea, mănâncă blestemul ţara şi suferă locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor; de aceea sunt prăpădiţi locuitorii ţării şi nu mai rămâne decât un mic număr din ei. Mustul stă trist, via este veştejită; toţi cei ce erau cu inima veselă suspină. A încetat desfătarea timpanelor, s-a sfârşit veselia gălăgioasă, s-a dus bucuria harpei. Nu se mai cântă când se bea vin şi băuturile tari li se par amare celor ce le beau. Cetatea pustie este dărâmată; toate casele sunt închise, nu mai intră nimeni în ele. Pe uliţe se strigă după vin; s-a dus orice desfătare, nu mai este nicio veselie în ţară. Numai pustiire a mai rămas în cetate şi porţile stau dărâmate. Da, în ţară, în mijlocul popoarelor, este ca atunci când se scutură măslinul sau ca la culesul ciorchinelor rămase după culesul viei”. Babilonul nimicit şi Ierusalimul ridicat: „Ceilalţi însă, care vor mai rămâne, îşi înălţă glasul, scot strigăte de veselie; de pe ţărmurile mării, laudă măreţia Domnului.   „Proslăviţi dar pe Domnul în locurile unde străluceşte lumină, lăudaţi Numele Domnului, Dumnezeului lui Israel, în ostroavele mării!” De la marginele pământului auzim cântând: „Slavă celui neprihănit!” Dar eu zic: „Sunt pierdut! Sunt pierdut! Vai de mine!” Jefuitorii jefuiesc, jefuitorii se înverşunează la jaf. Groaza, groapa şi laţul vin peste tine, locuitor al ţării! Cel ce fuge dinaintea strigătelor de groază cade în groapă şi cel ce se ridică din groapă se prinde în laţ, căci se deschid stăvilarele de sus şi se clatină temeliile pământului! Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pământ pe împăraţii pământului. Aceştia vor fi strânşi ca prinşi de război şi puşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle şi, după un mare număr de zile, vor fi pedepsiţi. Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele, de groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui” (Isaia 24:1-23). „Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina. „Voi pedepsi - zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9-13). Cât de caraghioși sunt cei care, astăzi, încearcă să „salveze planeta”, crezându-se singurii care o pot distruge și singurii care o pot îngriji mai departe! Apocalipsa ne spune că „praful pământului” (acesta este numele generic al lui Adam) nu se poate îngriji singur! Planeta aceasta este păstrată, ne spune apostolul Petru, și păzită pentru ceasul marii judecâîți care va aveni: „Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!” Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi. Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:3-13).

Ceata misionarilor din Necazul cel Mare - 7:4-8: Motivația suspendării temporare a ciclului normal al climei Pământului este datorată unei lucrări  supranaturale, numită „pecetluirea slujitorilor lui Dumnezeu”: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii din toate seminţiile fiilor lui Israel” (Apoc. 7:3-4). Există pseudo-martori ai lui Iehova care se cred parte din acest număr, dar este suficient să-i întrebi din ce seminție fac parte ca să-ți dai seama de impostura lor. Acești 144.000 sunt evrei pur sânge din semințiile străvechi ale poporului Israel. Istoria le-a pierdut urma, dar Dumnezeu știe unde se află și le ține o strictă evidență. Chiar și Diaspora evreiască este parte integrantă a planului divin și va fi suspendată pentru cea mai extraordinară misiune planetară. Apostolul Petru știa foarte bine aceasta: „Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către aleşii care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia, după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite!” (1 Petru 1:1-2). Analizele ADN-ul sanguin i-au ajutat pe evrei să identifice astăzi familia „coheniților” o rămășiță a Marilor Preoți din Țadoc și prin asociere, din Aaron. Rezultatele au făcut ca o parte a rabinilor de până acum să iasă din lucrare și alții, nebăgați în seamă până acum, să fie ridicați la rang de cinste. Dacă oameni au putut face asta, nu va putea Dumnezeu să-i identifice pe cei din cele douăsprezece seminții ale lui Israel? De asemenea, acești 144.000 nu pot fi, și, nu nici nu sunt, creștini. De ce ar mai avea nevoie Dumnezeu să-i pecetluiască pe cei ce au fost deja pecetluiți la nașterea din nou? „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit” (Efeseni 1:13). „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30). Pecetea aplicată evreilor despre care se vorbește în această profeție ar putea fi sigiliul de pe inelul regal, așa cum ni se spune în capitolul 14 al Apocalipsei: „Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său” (Apoc. 14:1). Vă imaginați ce lucrare de evanghelizare a lumii va fi dezlănțuită de Dumnezeu prin 144.000 de misionari de rangul lui Pavel? Cu adevărat „o înviere din morți” (Romani 11). Poporul ales se va identifica în sfârșit cu Mesia al lor trimis de Dumnezeu și-I vor fi martori până la marginile Pământului. Acești evrei pecetluiți sunt oameni „nemuritori pe durata misiunii lor”, asupra cărora ura lumii, mânia lui Satan și teribilele plăgi gata să se dezlănțuie nu vor avea nicio putere. Lista semințiilor lui Israel este interesantă și ridică semne de întrebare. Lipsesc cei din semințiile lui Dan și Efraim! Este o problemă complicată pe care au încercat-o mulți să o dezlege, dar eu nu mă ating de ea, ci o las așa cum este prezentată de Ioan. Motivul reținerii mele? Este destul să vă spun că seminția lipsă aici, acea a lui Dan, este numărată îmreună cu celelalte în profețiile despre vremea sfârșitului date de Dumnezeu prin profetul Ezechiel (Ezec. 48:1, 2, 32). Totuși, admit că este posibil ca această seminție să nu fie menționată deoarece din ea va apărea Antihristul, Dan fiind numit „un șarpe în drum”! Totuși, se pare, conform cu cele prezentate în cartea Ezechiel, că această seminție va fi purificată, în cele din urmă, chiar de către Mesia, adică Iisus Hristos, după ce va construi cel de-al Patrulea Templu de la Ierusalim - templul milenar! „Iată numele seminţiilor. La marginea de miazănoapte, de-a lungul drumului de la Hetlon, cum mergi spre Hamat şi Harţar-Enon, la hotarul Damascului de la miazănoapte spre Hamat, de la răsărit până spre apus: partea lui Dan.  (subl. noastră - B.M.)…” Dumnezeu ne dă o descriere mai amănunțită a celor care fac parte din ceata celor 144.000 de evrei în capitolul 14 din Apocalipsa. „Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său. Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ. Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel.
Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (Apoc. 14:1-5). Cu caracterul unor nazirei din Vechiul Testament, cei 144000 sunt „cel dintâi rod, răscumpărați dintre oameni” în perspectiva de după vremea Bisericii, în zorii instaurării Împărăției lui Dumnezeu pe Pământ. Această „pârgă” vestește marea recoltă care urma să apară. Ei sunt prin excelență neprihăniți, pentru că „nimic întinat nu va intra acolo”.

Numărul celor mântuiți din Necazul cel Mare - 7:9-14: Urmează un pasaj de la cauză la efect și se subînțelege că activitatea misionară a evreilor pecetluiți a dus la salvarea unei mari mulțimi de oameni: „După aceea m-am uitat şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini şi strigau cu glas tare şi ziceau: Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apoc. 7:9-10). Reacția apostolului Ioan la vederea mulțimii de oameni mântuiți care se înfățișau înaintea lui Dumnezeu dă pe față faptul că Dumnezeu mai are pentru noi multe taine care nu ne-au fost însă descoperite și că un apostol al Bisericii află abia în Cer despre oameni mântuiți dincolo de numărul precis și limitat al celor din „Biserica lui Dumnezeu”. O caracteristică a celor veniți din Necazul cel Mare care-i deosebește de creștinii din Biserică este faptul că sunt „fără număr”. Știm de la apostolul Pavel că Biserica are un număr bine stabilit după care va reîncepe vremea lui Israel: „Întreb dar: S-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; dacă, deci, alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor?  V-o spun vouă, neamurilor, întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba mea, şi caut, ca, dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din neamul meu şi să mântuiesc pe unii din ei. Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi? Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, şi plămădeala este sfântă şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt sfinte. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. Dar vei zice: Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu. Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu. Şi chiar ei, dacă nu stăruie în necredinţă, vor fi altoiţi, căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi. Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiţi ei, care sunt ramuri fireşti în măslinul lor? Tot Israelul va fi mântuit: Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.” În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, tot aşa, ei, acum, n-au ascultat, pentru ca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare.” (Rom. 11:11-31). După cât se pare, cel mai mare seceriș de suflete din istorie nu va fi în vremea Bisericii, ci în timpul Necazului celui Mare. Este normal să fie așa pentru că și populația Pământului va ajunge la cifre nemaintâlnite. Se estimează că ea va putea ajunge, de pildă, în anul 2050 la cifra de peste 12/13 de miliarde. În capitolele 6 și 7 ale Apocalipsei, Ioan caracterizează vremea ruperii peceților de la începutul Necazului ce Mare drept una de retribuție, reacție și răscumpărare. Sub pedepsele peceților, omenirea este pusă din nou în fața unei alegeri. Cei care se plângeau că nu-L pot vedea pe Dumnezeu au acum ocazia să-L vadă în toată măreția puterii Sale și simt retribuția pentru trăirea în păcat. Reacția lor poate fi pocăință sau o încăpățânată împotrivire.

Ce este Necazul cel Mare? Această perioadă teribilă este chiar înaintea sfârșitului timpului. Satan știe că timpul său este scurt și face tot ce poate ca să persecute oamenii lui Dumnezeu și să devieze pe cât poate de mulți. Slujitorul său, Antihrist, încearcă să Îl alunge complet pe Dumnezeu în totalitate, dar Dumnezeu rămâne Atotputernic și aceasta va fi ora Judecății Sale. Chiar în acest timp teribil, Dumnezeu dă har oamenilor în mod repetat ca să se pocăiască și să fie salvați. Expresia „Necazul cel Mare” poate cauza ceva confuzie pentru că nu este mereu clar la ce evenimente se face referire. În acest articol ne referim la toată perioada de la începutul necazului până la începutul Mileniului. Conform descrierii din Apocalipsa 3-19, vedem că Necazul cel Mare are trei etape. Prima etapă este marcată de ruperea celor șapte petece din Ceruri și culminează cu răpirea Miresei lui Hristos în Ceruri și cu aruncarea curvei de pe spatele fiarei. A doua etapă este marcată de sunarea celor 7 trâmbițe în Ceruri. Această perioadă este cea în care va avea loc „al doilea seceriș” - cei care nu au participat la răpire, dar care aleg, atunci, să slujească lui Dumnezeu. Această perioadă se încheie cu luarea celui de-al „doilea seceriș” în Ceruri și tot atunci Satan este aruncat din Ceruri, jos, pe Pământ. Al treilea stagiu reprezintă turnarea mâniei lui Dumnezeu asupra lui Satan, asupra Fiarei și asupra lui Antihrist și urmașilor lui. Este marcată de golirea a șapte potire de mânie pe Pământ. După aceea, Iisus Hristos se întoarce pe Pământ cu urmașii Săi, marcând, astfel, încheierea Necazului cel Mare și întrarea în Mia de ani - o mie de ani de pace. Când Dumnezeu numește această perioadă de numai șapte ani, Necazul și chiar Necazul cel Mare, El știe ce spune! Va fi cea mai sângeroasă săptămână de ani din istoria omenirii. Lumea aceasta a fost făcută în șapte zile și va fi distrusă în șapte ani de cumplită judecată! „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:21-22).

Se vor împlini zilele anuțate de Dumnezeu încă din vechime: „Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina. Voi pedepsi - zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9-13). Matematic vorbind, după cifrele anunțate de Dumnnezeu, ajungem la concluzia că mai mult de jumătate din populația Pământului va muri în anii premergători revenirii Domnului Iisus. Apocalipsa 6:8 ne spuje că 1/4 din populația lumii va muri sub pedepsele primelor patru peceți: „Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului” (Apoc. 6:8). Apocalipsa 9:13 adaugă la numărul morților încă 1/3 din restul omenirii: „Şi cei patru îngeri care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni” (Apoc. 9:15). O treime din 3/4 este 1/4, așa că ajungem la concluzia că 1/2 (1/4+1/4) din polulația lumii va muri sub judecățile divine. Gândiți-vă că va urma apoi marele măcel de la Armaghedon!!! Vremea sfârșitului va fi cea mai grozavă perioadă din istorie, un adevărat abator uman. Necredincioșii vor fi omorâți de Dumnezeu. Credincioșii vor fi omorâți de Antihrist. Cei care vor fi uciși de Antihrist vor ajunge la Dumnezeu. Cei pe care-i va omorî Dumnezeu vor pieri alături de Antihrist. Răscumpărarea vestită de cei 144.000 de misionari anunță iar lumii venirea Împărăției lui Dumnezeu. Este același mesaj preluat de la Ioan Botezătorul și de la Iisus Hristos: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24:14). „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod” (Apocalipsa 14:6). Mulțimea celor mântuiți din Necazul cel Mare subliniază harul mereu prezent în relațiile lui Dumnezeu cu lumea. „Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?” „Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii”. Şi el mi-a zis: Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului” (Apoc. 7:14-15). Chiar și în vremea celei mai teribile pedepsiri, ușa harului divin rămâne deschisă și oamenii vor putea alege prin mărturia celor 144000 să creadă sau să nu creadă în Dumnezeu, să-L asculte sau să nu-L asculte, să fie salvați sau să meargă împreună cu Antihrist și cu Diavolul la pierzare! Nu va fi însă ușor pentru cei ce i se vor împotrivi lui Antihrist și vor proclama credința și consacrarea pentru Hristos. Suferințele lor vor fi teribile. Vor fi urmăriți ca animalele, sub cea mai teribilă supraveghere universală pe care a cunoscut-o istoria. Cei ce vor refuza numărul Fiarei nu vor putea să cumnpere, nici să vândă. Vor fi urâți de toți din pricina Numelui lui Iisus Hristos și, nu în puține cazuri, frate va da la pierzare pe fratele său. Îmi tremură mâna când scriu că majoritatea, imensa majoritate a celor salvați în timpul Necazului Cel Mare vor fi martiri. Am văzut deja în capitolul 6 sfinții de sub altarul Cerului: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (Apoc. 6:9-10). La numărul lor se vor adăuga cei mulți pe care i-a văzut Ioan în mulțimea celor sosiți în Cer din Necazul cel Mare: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani” (Apoc. 20:4). Vor fi păriviți ca niște miei buni de tăiere și vor fi urâți pe toată fața Pământului. Singurul care-i va înțelege și-i va primi la Sine va fi Fratele lor mai mare, Mielul care a fost El însuși junghiat.

Mielul care a fost, este și le va fi Păstor - 7:15-17: Cei ce se vor întoarce cu pocăință sub pedepsele divine vor fi integrați în Împărăția Cerească și vor locui împreună cu Fiul lui Dumnezeu în împărăția terestră: „Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie îşi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apoc. 7:15-17). „Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21:3). Unul din simbolismele sublime din cartea scrisă de Ioan este că în ea sunt 33 de versete în care Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este numit „Miel”, exact câți ani a trăit pe Pământ Iisus! N-ar trebui să ne mire. Ioan este evanghelistul care a folosit profetic această metaforă ca să descrie lucrarea pe care a venit s-o facă pe Pământ Fiul lui Dumnezeu: „A doua zi, Ioan a văzut pe Iisus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 2:29,36). În finalul capitolului 7, Ioan ne spune că „Mielul le va fi Păstor”. Este una din cele mai duioase metafore ale Bibliei. Ioan a mai folosit-o în capitolul 10 al Evangheliei sale: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Dar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge, şi lupul le răpeşte şi le împrăştie.Cel plătit fuge, pentru că este plătit, şi nu-i pasă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl, şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele.Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta, şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor” (Ioan 1:1-16).

Capitolul 7 - comentariu suplimentar 1: Marea Mulțime ar putea fi pe Pământ, nu în Cer!

 După aceasta, marea zi a mâniei lui Dumnezeu este atât de departe de a fi sosit, încât, în paranteza pe care o formează capitolul 7, îl vedem pe Dumnezeu împlinind lucrările măreţe ale îndurării Sale care mântuieşte. Prima lucrare este de a pune pecetea Sa pe cei 144.000 dintre seminţiile lui Israel, prin mijlocirea unui înger care se suia dinspre răsăritul Soarelui. Apoi îi este dat prorocului să vadă o mare mulţime de neamuri, pe care nimeni nu le putea număra, „din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi limbă, stând în picioare înaintea scaunului de domnie si înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de palmier în mâini. Şi strigau cu glas tare, zicând: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului”. Aici avem nu numai „mântuirea” ci „mântuirea Dumnezeului nostru” ca fiind aşezat, pe tronul Său, pe tronul Său de judecată aşa cum am văzut. Cu alte cuvinte, aceasta n-ar fi putut fi spus înainte de capitolul 4. Conţinutul acestor cuvinte presupune că o mare schimbare a avut loc. Ele nu sunt expresia unei mărturii date în toate vremurile sau la diferite epoci; a pretinde acest lucru nu este decât o închipuire omenească, fără cel mai mic temei în Scriptură. Nici vorbă ca acesta să fie un tablou care prezintă pe răscumpăraţii din toate vremurile; este spus lămurit că este o mulţime nenumărată de neamuri în contrast evident cu cei pecetluiţi din Israel şi în raport cu cârmuirea judecătorească a lui Dumnezeu. Ce sunt aceste neamuri, unul din bătrâni o explică profetului, care altfel s-ar fi înşelat în mod evident. Dar, dacă bătrânii reprezintă pe sfinţii slăviţi, aceste neamuri nu fac parte dintre ei și, mai mult, nu pot evident să fie toţi sfinţii, deoarece cei 144.000 din Israel sunt clar deosebiţi de ei. Cine sunt ei, deci? O mulţime de neamuri care, prin puterea harului, sunt cruţaţi în ultimele zile. Nu este spus că ei sunt slăviţi şi nimic nu poate să ne facă să presupunem că ei nu sunt încă în trupurile lor fireşti, ceea ce nu este în niciun fel nepotrivit cu prezenţa lor înaintea scaunului de domnie. Într-adevăr, acolo îi vede profetul, după cum în capitolul 12 el vede un mare semn, o femeie în Cer; dar nu trebuie deloc să tragem concluzia de aici că ei sunt într-adevăr în Cer. Aceasta este o chestiune care trebuie să fie hotărâtă de alte consideraţii. Trebuie să căutăm să depindem numai de învăţătura lui Dumnezeu și să ne debarasăm de idei preconcepute; apoi să cântărim cu grijă împrejurările în care se găsesc aceia despre care este vorba. Astfel se vor evita greşelile serioase care s-au comis în privinţa aceasta. Mi se pare perfect de clar că aceste neamuri nu sunt sfinţi slăviţi în Cer. Mai întâi, îi vedem în mod lămurit deosebiţi de aceia din Israel care evident sunt pe Pământ. Există deci, aici, pe Pământ, două corpuri distincte: unul, compus din iudei; celălalt, din neamuri. În al doilea rând, ei ies din Necazul cel Mare, ceea ce dovedeşte că departe de a fi o totalitate cuprinzând pe cei mântuiţi din toate timpurile, ei formează un grup special, cu toate că foarte numeros, compus numai din persoane care vor fi fost ocrotite şi binecuvântate de Dumnezeu în timpul epocii Necazului celui Mare. În timpul Mileniului multe neamuri vor fi mântuite; însă aceştia pe care îi avem aici nu sunt sfinţi din epoca milenială. Aceştia sunt sfinţi dintre neamuri care vor fi fost aduşi la cunoştinţa lui Dumnezeu prin predicarea Evangheliei veşnice (Apocalipsa 14.6) sau Evangheliei Împărăţiei (Matei 24.14). Acesta este tocmai timpul despre care a vorbit Domnul Iisus ucenicilor Săi (Matei 24.14). Aceste cuvinte ale Domnului nu dau evident o vedere generală despre ceea ce se face acum, dar ele spun ceea ce se va face încă, tocmai înainte de sfârsit, când Necazul cel Mare va izbucni. Vedem în această mare mulţime de neamuri, roadă harului divin care se va exercita atunci; şi toate amănuntele descrierii care ni-i înfăţişează, se acordă cu ceea ce am arătat deja că trebuie remarcat şi o confirmă. Am atras deja atenţia asupra faptului că marea mulţime care stă înaintea scaunului de domnie este deosebită de bătrâni, astfel că, dacă aceştia din urmă reprezintă Biserica, cei dintâi trebuie să fie deosebiţi de ei. Deoarece toţi admit că bătrânii sunt sfinţi slăviti, concluzia de tras mi se pare cu totul limpede şi sigură. Este adevărat că acelaşi lucru poate, în perioade deosebite, să fie reprezentat prin simboluri diferite, dar niciodată prin două simboluri în acelaşi moment. Astfel, de exemplu, creştinii sunt înfăţişaţi o dată sub figura unui cortegiu de fecioare şi altă dată sub imaginea unei logodnice; dar orice confuzie este cu grijă evitată în aceeaşi parabolă. Niciodată nu se întâlneşte în Scripturi acest amestec de lucruri nepotrivite pe care nu şi le-ar permite nişte oameni cu bun simţ. Unul dintre bătrâni se adresează acum profetului și răspunde el însuşi la întrebarea pe care i-a pus-o. Aceştia care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt şi de unde au venit?” Şi eu i-am spus: „Domnul meu, tu ştii”. Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din Necazul cel Mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului”. Este evident că aceştia sunt credincioşi sau sfinţi. Apoi el adaugă: „De aceea ei stau înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu”, ceea ce după părerea mea, nu descrie locul unde ei se găsesc efectiv, ci exprimă caracterul lor: ei sunt văzuţi în legătură cu scaunul de domnie. Si această legătură, cum am atras deja luarea aminte, ne arată că ei aparţin unei perioade deosebite, şi nu tuturor acelora care s-au scurs şi se vor scurge; scaunul de domnie înaintea căruia ei se găsesc, nefiind nici acela al harului, ca în prezent, nici acela al epocii mileniale, care se deosebeşte de amândouă; el este scaunul de domnie văzut sub aspectul pe care putem să-l numim apocaliptic, pentru a-l deosebi de ceea ce a fost mai înainte și de ceea ce va fi după aceea. Nu numai că ei se găsesc în această relaţie specială, dar, mai mult, este zis: „Cel care stă pe scaunul de domnie îşi va întinde cortul peste ei”. Aceasta este imaginea adăpostului pe care Domnul, în harul Său, îl întinde peste ei, acoperindu-i cu îngrijirile şi cu bunătatea Sa. Este important de notat aceasta. În perioada noastră, Dumnezeu locuieşte prin Duhul Sfânt în Biserică, după cum este spus: „voi sunteţi zidiţi împreună ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul”; dar nu va fi aşa când aceste neamuri vor fi chemate să-L cunoască. El va întinde peste ei ocrotirea Sa, ceea ce se potriveşte perfect caracterului sub care ei sunt înfăţişaţi. Odinioară Dumnezeu, în stâlpul de nor, era apărarea și adăpostul taberei lui Israel, cu toate că El avea de asemenea locuinţa Sa în mijlocul lor; aici, El arată, în harul Său, că nu numai aceia care sunt pecetluiţi dintre Israel se bucură de îngrijirile Sale, ci și aceste sărmane neamuri. „Nu le va mai fi foame” este adăugat, „nu le va mai fi sete; nu-i va mai bate nici Soarele, nici vreo altă arşiţă”. O asemenea făgăduinţă nu se potriveşte ea, mult mai exact unui popor care se găseşte pe Pământ, decât unor oameni slăviţi în Cer? Ce ar însemna pentru aceştia asigurarea de a nu le mai fi nici foame nici sete? Însă înţelegem toată mângâierea pe care promisiunea aceasta o cuprinde, dacă este vorba despre persoane care sunt pe Pământ. Binecuvântările decurg pentru ei de la Acela care este adevăratul lor izvor și orice urmă de suferinţă este ştearsă pentru totdeauna; „pentru că Mielul, care este în mijlocul scaunului de domnie, îi va păstori și îi va duce la izvoarele apelor vieţii; şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor!”

CAP.7 - comentariu suplimentar 2: CEI CE STAU ÎN PICIOARE: - perspectivă de interpretare istoricistă!

  Capitolul 6 se termină cu o întrebare: „cine poate sta în picioare în ziua cea mare a mâniei divine?” Capitolul 7 ne prezintă o mare mulțime care stă în picioare înaintea scaunului de domnie. Aflăm și motivul: pentru că și-au spălat hainele în sângele Mielului. Se creează astfel un contrast între lumea aflată sub judecată (finalul cap.6) și mulțimea celor răscumpărați. Mesajul pare a fi simplu și logic. Însă marea dificultate și provocare a cap.7 survine din faptul că ne prezintă de fapt două grupuri de oameni care stau în picioare. Mai întâi 144.000 din fiii lui Israel și apoi o mare mulțime de oameni care nu se poate număra. Și grupul celor 144.000 ocupă jumătate de capitol! De aceea nu-i putem trece ușor cu vederea. Este vorba de două grupuri diferite? Este vorba de același grup în momente diferite? Iată întrebări grele la care vom încerca să răspundem. Imaginea celor 144.000 este precedată de tabloul unei urgii amânată din pricina unei pecetluiri. Este vorba de o urgie care se abate peste TOT pământul căci este adusă de 4 îngeri care stau în picioare la cele 4 colțuri ale pământului. Este important să observăm că urgia NU pare deloc a fi manifestarea FINALĂ a mâniei lui Dumnezeu (descrisă atât de plastic la finalul cap.6) ci o manifestare ISTORICĂ a mâniei divine undeva ÎNAINTE de judecata cea mare. Într-adevăr urgia constă într-o mare căldură căci vântul nu va mai sufla nici pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Dar este vorba de VÂNTUL fizic? Sau este vorba de Vântul Duhului (ne aducem aminte în Ioan cap.3 că Duhul este asociat cu vântul)? Este vorba de o mare căldură peste tot pământul sau de un mare întuneric spiritual peste tot pământul? Faptul că urgia lovește TOT pământul ne duce cu gândul că ne aflăm la FINALUL istoriei. Într-adevăr în Apocalipsa urgiile lovesc mai întâi o pătrime din pământ, apoi o treime, ca la final să lovească TOT pământul. Este  adevărat că la FINAL va fi un ceas al încercării care va veni peste lumea întreagă, după cum i se spune și Bisericii din Filadelfia. În primul rând acest ceas al încercării va consta într-un mare întuneric spiritual. Și apoi și în urgii se pare fizice (vezi Apoc.16). Bisericii Filadelfia i se promite protecție față de acest ceas. Protecție este în primul rând spirituală ca nu cumva să cadă și ea în amăgirea ce va cuprinde tot pămîntul (vezi 2 tes.cap.2). Dar este și o protecție fizică față de urgiile ce vor veni? Nu știu cum să răspundem. Este adevărat că unele urgii de la final lovesc DOAR pe cei necredincioși. Dar acum observăm că urgiile ce lovesc pământul (vezi pecetea 4) lovesc deopotrivă pe cei credincioși și pe cei necredincioși. Iar o parte din cei credincioși de la final vor fi martirizați. Este clar că punerea peceții înseamnă protecție în fața urgiei ce va veni. Imaginea este luată din Ezechiel cap. 9. Și în Ezechiel 9 era vorba de o judecată istorică și nu de cea finală. Dar în Ezechiel 9 era vorba și de o protecție fizică clară. Este însă posibil ca Apocalipsa să împrumute imaginea din Ezechiel cap.9 și să-i ofere noi semnificații. V.3 ne poate sugera că urgia este fizică. Dar în simbolistica Vechiului Testament adesea copacii sunt asociați tocmai cu oamenii. Peste cine este pusă pecetea? Peste SLUJITORII Dumnezeului nostru. Nu ni se spune peste O PARTE din slujitorii Domnului. Pecetea este pusă se pare peste TOȚI slujitorii Domnului. Dar bineînțeles că se poate referi la slujitorii Domnului dintr-un moment istoric aparte. Expresia SLUJITORII DOMNULUI nu ne limitează doar la evrei, - iată o observație interesantă. Pe de altă parte nici nu putem spune că ar fi vorba de toți slujitorii Domnului din toată istoria. Aceștia par a forma cealaltă mulțime imensă care NU se poate număra. Cât despre grupul din prima parte a capitolului, ea reprezintă o mulțime mică ce se poate număra! Începe să pară clar că avem de-a face cu două grupuri diferite în cap.7 și nu cu același grup aflat în momente diferite. Primul grup pare a fi deocamdată minoritatea de credincioși din istorie care vor parcurge ceasul încercării de la final. Al doilea grup i-ar cuprinde pe toți credincioșii din istorie. Într-adevăr cei 144.000 ne sunt descriși și în Apocalipsa 14:1-5. Ni se spune despre ei în Apoc. 14 că au fost răscumpărați dintre oameni ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel. Această descriere pare să semene cu cea a întregii Biserici din Iacov 1:18. Totuși chiar în Apoc 14 cei 144.000 care au pe frunte Numele lui Dumnezeu apar în contrast cu cei care au primit pe frunte semnul fiarei. S-ar putea sugera astfel că sunt într-adevăr minoritatea de credincioși care au parcurs ceasul final al încercării. Acestora li se promite în cap.7 o protecție spirituală 100% și se pare că și o protecție fizică (cel puțin în fața unora din urgiile de la final). Subliniem și faptul că numărul 144.000 nu trebuie să includă neapărat 144.000 ci poate să semnifice doar ideea de MINORITATE din numărul credincioșilor din istorie. Am emis până acum câteva ipoteze. Dar parcă pentru a se încurca și mai mult lucrurile ni se spune că cei 144.000 sunt din toate semințiile fiilor lui ISRAEL! Si se enumeră apoi câte 12.000 pentru fiecare seminție în parte. Este vorba deci doar despre cei credincioși dintre evrei? Sau este o imagine simbolică a poporului lui Dumnezeu care este adevăratul Israel al lui Dumnezeu? Și dacă da, de ce este prezentat tocmai AȘA poporul lui Dumnezeu? Și de ce se enumeră cele 12 seminții? Vor avea credincioșii evrei un rol aparte la finalul istoriei? Asta vrea să ne comunice acest pasaj? Sau la fel ca în cazul Bisericilor din Smirna și Filadelfia se insistă că adevărații IUDEI sunt creștinii și nu evreii apostați? Deci este vorba de Israelul fizic sau de cel simbolic? Sunt argumente bune și de o parte și de altă parte. Totuși în Apoc.14 cei 144000 nu mai sunt restrânși la evrei. Iar Noul Ierusalim care este plin de nume evreiești include și Biserica dintre Neamuri. Aș opta în primă fază pentru interpretarea simbolică. Enumerarea celor 12 seminții ar sublinia că acum creștinii sunt adevărații slujitori ai lui Dumnezeu, adevăratul Israel. În același fel folosirea acestei terminologii ne-ar arăta că la final controversa dintre evrei și creștini va reînvia! Realitățile din Smirna și Filadelfia vor reapărea la finalul istoriei. Astfel că Biserica este descrisă în termenii adevăratului Israel tocmai pentru a răspunde contestării ce vine din partea evreilor! Un alt argument că este vorba de simbolism este aceea că semințiile sunt enumerate cam fără grijă: ordinea este ciudată, Dan lipsește, apare și Manase și Iosif, măcar că Manase este fiul lui Iosif. Plus faptul că în istorie nu s-a mai ținut evidența clară a semințiilor lui Israel. Dar dacă optăm pentru interpretarea simbolică, nu ar putea fi ca grupul din 7a să fie același cu cel din 7b? Astfel 7a să ne arate protecția de pe pământ din fața mâniei divine, iar 7b protecția din cer față de aceeași sfințenie divină? Deși perspectiva protecție pe pământ versus protecție în ceruri rămâne valabilă, totuși mulțimile par diferite. Numărul 144.000 este prea în contrast cu mulțimea care nu se poate număra (oare același grup poate fi numărat pe pământ dar nu mai poate fi numărat în ceruri?) și ne sugerează clar ideea unei minorități, unei rămășițe. 144000 este un număr mic față de numărul copiilor lui Israel prezentat în Exod de exemplu și rămâne un număr mic față de numărul evreilor din primul secol de exemplu. De asemenea urgia față de care sunt protejați cei 144.000 este peste TOT pământul, fapt ce ne sugerează finalul istoriei și nu toată istoria.  Dacă doar 144.000 sunt pecetluiți, ce se întâmplă cu restul Israelului? La fel ca în Ezechiel 9 marea parte a poporului Israel este apostată și sortită pieirii. Doar o rămășiță este protejată. Și acum această rămășiță este reprezentată de Biserică, de evreii și Neamurile care cred în Iisus Hristos. Faptul că, creștinii de la final sunt reprezentați ca rămășița credincioasă a lui Israel are implicații profunde în interpretare. De exemplu, în Daniel fiara se războiește cu sfinții. Dar în Daniel sfinții sunt în primul rând evreii. Or în Apocalipsa fiara danielică se războiește tot cu sfinții. Dar de această dată aceștia sunt creștinii. Practic se face un salt în hermeneutică. Realitățile veterotestamentare în general și cele danielice în particular sunt aplicate acum în contextul noului legământ. Într-adevăr în Ezechiel 9 rămășița credincioasă este formată în special din evreii credincioși. Dar acum este formată din Biserică. Acest fapt are semnificații profunde pentru Bisericile Apocalipsei (în special Smirna și Filadelfia) dar și pentru interpretarea restului Apocalipsei. Deci cei 144000 s-ar putea referi la Biserica lui Hristos și cu precădere la Biserica care va prinde finalul istoriei. Peste pământ au venit multe valuri de întuneric. Dumnezeu și-a păzit Biserica! Dar va veni și ceasul încercării de la final. Și Dumnezeu își va păzi Biserica! Dacă o va păzi de ceasul cel mare al încercării de la final, o va păzi și de ceasurile mai mici din timpul istoriei! Astfel promisiunile date Bisericii de la final sunt relevante pentru toată istoria Bisericii, iar avangarda celor 144.000 este o încurajare pentru întreaga Biserică. Capitolul 7 este un capitol al PROTECȚIEI. Protecția este dată slujitorilor lui Dumnezeu. Ea este dată mai întâi PE PĂMÂNT, și apoi și ÎN CERURI! Așa s-ar explica de ce autorul ne prezintă două grupuri și nu unul singur!  Al doilea grup se află în ceruri. Prin faptul că este o mare mulțime din orice neam (inclusiv Israel!) ce nu poate fi numărată ni se sugerează că este vorba de mulțimea celor credincioși răscumpărați de-a lungul istoriei. Inițial ne gândeam că cei răscumpărați sunt mai puțini. Dar iată că sunt foarte mulți. Se precizează că aceștia stau ÎN PICIOARE înaintea scaunului de domnie din ceruri. Ne amintim de întrebarea de la finalul cap.6: și cine poate sta în picioare? Iată că aceștia stau în picioare în prezența Feței lui Dumnezeu! Ramurile de finic ne trimit cu gândul la ultima sărbătoare din calendarul evreiesc din Levitic și anume la sărbătoarea Cortului. Această sărbătoare evreiască prefigura marea celebrare de la finalul istoriei. Și iată că așa este: o mare sărbătoare în ceruri comemorând ieșirea din Egiptul lumii acesteia și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pe tot parcursul călătoriei! Cei răscumpărați nu mai sunt străini și călători, ci au un loc al lor și sunt cetățeni ai cerului. Au primit haine albe și prin aceasta sunt compatibili cu sfințenia cerului lui Dumnezeu! Ei strigă cu glas tare faptul că mântuirea este a lui Dumnezeu și a Mielului. Cu glas tare strigau și martirii din ceruri în cap.6. Dar acum ne aflăm după judecata și răsplătirea finală! Din acest punct, totul în planul lui Dumnezeu se vede perfect, desăvârșit. Nu mai sunt nedumeriri la adresa Creatorului. Doar laudă și închinare. Dacă în cap.4 și 5 închinarea cerească era condusă de heruvimi, iată că acum ea este condusă de mulțimea celor răscumpărați! Căci după ce ei laudă pe Dumnezeu, ca un ecou al închinării lor, apare și doxologia îngerilor. Aceștia declară că slava, puterea și autoritatea să fie doar ale lui Dumnezeu. Cel rău a contestat domnia Celui PreaÎnalt. Dar iată că prin mărturia celor răscumpărați, domnia lui Dumnezeu este întărită și îngerii recunosc că doar Dumnezeu este vrednic să domnească. Dumnezeu nu-Și poate împărți slava cu nimeni. În cap.5 s-a pus întrebarea: Cine este vrednic să deschidă cartea? Personajul care avea să fie vrednic avea să primească drept răsplată slava dumnezeirii. Dar nicio făptură creată nu s-a găsit vrednică. Practic tot Dumnezeu în Persoana Fiului a fost Cel care a deschis cartea. Și Fiul a primit slava dumnezeiască și închinarea întregului cer! Dar practic slava s-a reîntors și a rămas în sânul dumnezeirii! Și acesta este adevărul: doar Dumnezeu este vrednic de slavă, și de aceea doar El va fi slăvit! Cei răscumpărați depun mărturie pentru acest lucru, căci doar Dumnezeu i-a putut mântui și răscumpăra de pe pământ!  Dar Ioan NU înțelege ce este cu această mare mulțime și are nevoie de tâlcuire. Și iată că tot unul din bătrâni, unul din cei răscumpărați, se apropie de el ca să-i lămurească taina acestei mari mulțimi. Sunt două întrebări: cine sunt aceștia? Și de unde au venit? Ei sunt cei ce și-au spălat hainele în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunul de domnie al lui Dumnezeu și-i slujesc zi și noapte. Ei au fost mântuiți 100% prin har. Prin credința în Fiul ei și-au spălat hainele în sângele Lui. Și și-au păstrat hainele spălate perseverând până la capăt în credință! Acum au căpătat o natură nouă, și trupuri de slavă, prin intermediul cărora pot sta necurmat în prezența lui Dumnezeu. Or fi doar cei mântuiți din Noul Testament? Nu știm exact. Descrierea lor ne sugerează că sunt măcar cei mântuiți în Noul Testament. Poate că sunt și cei din Vechiul care tot pe baza sângelui Mielului sunt mântuiți. Dar când lucrurile păreau să fie clare vine și celălalt răspuns: ei vin din necazul cel mare! La prima vedere Necazul cel Mare pare a fi necazul de la finalul istoriei. Și astfel marea mulțime ar coincide cu cei 144.000. Observăm însă că expresia Necazul cel Mare nu mai apare în Apocalipsa. Și mulțimea celor mântuiți din necazul cel mare pare prea mare în comparație cu minoritatea celor ce vor fi mântuiți la finalul istoriei. Propunem o altă variantă de interpretare, și anume aceea că necazul cel mare se referă la însăși călătoria celor credincioși pe acest pământ. Într-adevăr, celor credincioși li se spune că vor intra în Împărăție prin multe necazuri. Biserica din vremea lui Ioan trecea printr-o cumplită prigoană. Martirajul era ceva uzual. Viața însăși este pentru cel credincios un mare necaz. Și în special în cadrul Noului Legământ. Nu excludem de tot varianta că expresia se poate referi la finalul istoriei. Însă mărimea mulțimii cu pricina ne face să alegem cealaltă variantă și cât de relevant este acest lucru pentru Bisericile Apocalipsei. Li se spune cât se poate de clar că viața este un mare necaz! Nu trebuie să traversezi finalul istoriei ca cei 144000 ca să dai de necaz. Este suficient acum și aici să-ți propui să trăiești cu evlavie în Hristos și vei fi prigonit o viață întreagă! Această perspectivă ne ajută să fim în veghere și să ne temperăm așteptările noastre cu privire la această lume. Suntem cu adevărat străini și călători. În această lume suntem în război și nu vom avea nici liniște, nici pace. Vom fi hăituiți până la capăt. În cele din urmă viața noastră este un mare necaz!  Pecetluirea celor 144000 înainte de finalul istoriei reprezintă o încurajare și pentru noi. Dumnezeu ne va pecetlui și pe noi înainte de revărsarea necazurilor vieții. În ciuda necazurilor, protecția Sa specială va rămâne peste noi. Motivul este acela că suntem slujitorii lui Dumnezeu. Într-adevăr există și asemănări între cei 144000 și mulțimea din ceruri: ambele grupuri sunt protejate de ceva și ambele grupuri reprezintă slujitorii lui Dumnezeu. Cei din ceruri slujesc lui Dumnezeu zi și noapte! Slujesc lui Dumnezeu luând din slava acestuia și descoperind-o îngerilor! Iată ce înseamnă să stai pe scaunul de domnie al Domnului! Înseamnă să slujești zi și noapte! Iată căile Împărăției! Cel mai mare este cu adevărat cel mai mic. A domni înseamnă a sluji! Dar Însuși Cel ce șade pe tron SLUJEȘTE! Căci El are grijă de cei răscumpărați: Își întinde Cortul Lui peste ei ca nimic să nu le lipsească. Îi hrănește mereu cu prezența Sa vie și cu cunoașterea tainelor Sale ca să fie mereu pe deplin fericiți! Însuși Mielul care stă ÎN MIJOCUL scaunului de domnie continuă să-i slujească. Iată că slujirea Mielului nu este doar pe pământ. Ea continuă în ceruri. Acolo în ceruri El va fi Păstorul lor și-i va duce la izvoarele apelor vieții! Cel înălțat pe scaunul de domnie al Domnului, este înălțat pentru a sluji, căci Însuși Cel ce șade pe tron este un Dumnezeu slujitor! Cu cât răsplata cuiva este mai mare în ceruri cu atât mai mare este dimensiunea de slujire pe care el o primește! Iată cât de diferit este cerul față de modul în care noi ni-l imaginăm! Finalul capitolului 7 este o imensă încurajare pentru Biserica aflată în suferință pe pământ. Iată că suferința nu va fi veșnică. Iată că nu vor rămâne răni sau cicatrici, căci Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor! Iată că îi așteaptă o eternitate de bucurie, de fericire și împlinire desăvârșită! Cap.7 încheie a doua perspectivă asupra planului lui Dumnezeu și anume aceea din cap. 6 și 7. Prima perspectivă am găsit-o în cap.4 și 5. Este perspectiva cea mai largă care a pornit înainte de facerea lumii și a finalizat la închinarea totală de la finalul planului lui Dumnezeu. Această perspectivă ne-a amintit că viața veșnică este cunoașterea lui Dumnezeu. De asemenea ne-a arătat că planul Său cu umanitatea este în centrul revelării Sale de Sine. În centrul acestui plan L-am găsit pe Hristos dar și pe cei răscumpărați. Totul va duce la cunoașterea tainei lui Dumnezeu, și această cunoaștere va duce la închinare. Însă a rămas un lucru neelucidat. Nu ni s-a detaliat conținutul cărții cu cele 7 peceți. Or tocmai acest lucru îl face secțiunea din cap.6-7. Cap.6 ne arată că acest plan este plin de tragedii, de suferință, de păcat, și de nedreptate. La prima vedere suntem șocați și nu înțelegem cum Dumnezeu își arată slava prin acest plan întunecat. Nici sfinții din ceruri nu înțeleg. Capitolul 6 cuprinde și două mari lumini. Căci tragedia umanității este încadrată între decizia lui Hristos de a pleca biruitor și ca să biruiască, și venirea Sa în lume pentru a judeca tot pământul și a pune capăt răului și suferinței. O a treia mare lumină o primim în cap.7 prin imaginea celor răscumpărați. Nu toți vor fi judecați, ci unii vor sta în picioare! Aceștia sunt slujitorii lui Dumnezeu care vor sta în picioare în fața necazurilor vieții, și chiar în fața necazurilor de la finalul istoriei. Ei vor sta apoi în picioare chiar în prezența lui Dumnezeu din ceruri. Suferința și nedreptatea nu va fi eternă. Dumnezeu își va proteja copiii. Îi va proteja pe pământ și-i va proteja și în ceruri! Prin necazul cel mare din călătoria lor de pe pământ sunt aduși la slavă. Dar mântuirea lor este 100% harul lui Dumnezeu, singurul care primește slava și închinare. Secțiunea din cap.6 și 7 are meritul de a introduce explicit problematica răului din planul lui Dumnezeu. Se propun și răspunsuri pentru a se înțelege această problematică. Totuși problema răului și a suferinței nu pare pe deplin elucidată. Pecetea 7 nu a fost deschisă încă. Oare ce noutăți ne va aduce această ultimă pecete? De-abia așteptăm să vedem. Până atunci mai facem o observație. Ne-am fi așteptat ca o pecete să fie dedicată crucii lui Hristos, primei Sale veniri. Dar iată că avem doar pecetea 6 pentru a doua Sa venire. Oare de acest lucru? Un răspuns ar fi faptul că, crucea este prezentată în cap.5. Ea este așezată la temelia și în centrul planului lui Dumnezeu. Capitolul 7 insistă pe ideea spălării în sângele Mielului. Secțiunea din cap.6-7 nu vrea să reia temele din secțiunea precedentă ci să introducă altele noi.