BIBLIA- CARTEA „LEVITICUL”.

BIBLIA - CARTEA „LEVITICUL”

 Leviticul Îl înfăţişează pe Iisus Hristos,Jertfa noastră pentru păcat„Puneţi-vă viaţa în ordine” este mesajul jertfelor - cinci la număr: arderea de tot, jertfa de mâncare, jertfa pentru pace, jertfa pentru păcat, jertfa pentru vinovăţie.  „Veghiaţi asupra vieţii voastre” este mesajul sărbătorilor - opt la număr: Sabatul, Paştele, Ziua Cincizecimii, Trâmbiţele, Ispăşirea, Corturile, Anul Sabatic, Jubileul.  Levitic s-a numit: Cartea Ispăşirii (Levitic 16:30-34).  Dumnezeu spune: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt (vezi Levitic 11:44, 45; 19:2; 20:7, 26).

O CARTE CU ILUSTRAŢII: Cartea Levitic este cartea cu ilustraţii a lui Dumnezeu pentru copiii lui Israel, dată pentru a le oferi ajutor în formarea lor religioasă. Fiecare ilustraţie ne îndreaptă privirile spre lucrarea lui Iisus Hristos.  Titlul „Levitic” sugerează subiectul cărţii - leviţii şi preoţii, şi slujba acestora la cort (tabernacol). Se mai numeşte şi „Cartea Legilor”. Ne amintim cum Dumnezeu îi dăduse lui Moise, în cartea Exod, instrucţiunile precise cu privire la modul în care trebuiau să construiască cortul, precum şi cele privitoare la instituirea preoţiei, preoţii având sarcina de a sluji în locul sfânt.  Veţi observa că Levitic începe cu conjuncţia „şi”. La începutul acestei cărţi copiii lui Israel se află încă la Muntele Sinai. Dumnezeu continuă să le dea instrucţiuni pentru închinăciunea ordonată din cort. În Geneza vedem omul ruinat. În Exod, omul răscumpărat. În Levitic, omul închinându-se. Este o carte nimerită, căci subliniază nevoia de a păstra trupul - ca de altfel  și sufletul - într-o stare de sfinţenie. Ea ne învaţă că cei răscumpăraţi trebuie să fie sfinţi, pentru că şi Răscumpărătorul lor este sfânt. Ea ne oferă nu numai cheia pentru viaţa noastră sprituală, însoţită de o umblare sfântă, ci ne surprinde cu adevărate lecţii de igienă şi sănătate pentru îngrijirea trupului. Evreii sunt o dovadă grăitoare a rezultatului acestei practici sănătoase, prin îndelunga lor viaţă şi, în general, sănătatea lor. Este o carte divină. Versetul de început ne oferă cheia descifrării întregii cărţi: Domnul l-a chemat pe Moise şi i-a vorbit din cortul întâlnirii. În Levitic Dumnezeu ne vorbeşte prin cort şi prin semnificaţia acestuia. Este o carte personală, cum ne sugerează al doilea verset: Când cineva dintre voi va aduce Domnului o ofrandă... Observaţi, El se aşteaptă ca fiecare să aducă propriul dar. Şi metoda este adesea la fel de importantă ca şi darul. Ai o ofrandă pentru Domnul? Atunci cartea aceasta îţi va plăcea!

CELE CINCI TIPURI DE JERTFE:Una din cele mai importante întrebări în viaţă este: „Cum se poate apropia omul păcătos de un Dumnezeu sfânt?” Chiar de la începutul cărţii Îl vedem pe Dumnezeu prescriind modul în care se poate apropia poporul Său de El în cadrul închinării. Cartea aceasta îi arată Israelului răscumpărat că singura cale de a se apropia de Dumnezeu este prin jertfă şi umblarea cu Dumnezeu prin separaţie de lume.  Oare nu este ciudat faptul că în adâncul inimii oricărui om se ascunde un senti-ment de vinovăţie şi simţământul nevoii de a face ceva, cu scopul de a obţine iertarea sau de a câştiga acceptarea celui nedreptăţit? Păgânul îşi aduce jertfa la altarul zeilor săi, căci îşi dă seama că singur nu poate face nimic pentru a înlătura propriul păcat. Trebuie neapărat să ispăşească pentru el. Mamele din India obişnuiau să-şi arunce copiii în fluviul Gange, în efortul de aplanare a mâniei zeilor, până când stăpânirea britanică a pus capăt acestei practici. Păgânul nu poate vedea dincolo de jertfa sa. Când privim la jertfele din această carte, constatăm că nu sunt decât un tip, reprezentând o realitate. Ele ne îndreaptă privirea spre Jertfa Desăvârşită pentru păcat, care avea să fie depusă la Calvar. Toate jertfele din cartea acesta ne îndreaptă privirile spre Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii (Ioan 1:29). Păcatul poate fi iertat, dar el trebuie să-şi primească pedeapsa. Plata păcatului este moartea (Romani 6:23). Păcatul ne împiedică să ne apropiem de Dumnezeu, din pricina faptului că El este prea curat ca să privească răul.  Nu putea fi nicio părtăşie între Dumnezeu şi păcătos până când nu a fost rezolvată problema păcatului; or, singura cale este prin jertfă: Fără vărsare de sânge nu este iertare (Evrei 9:22). Cinci tipuri de jertfe sunt descrise în Levitic. Dumnezeu vrea să înţelegem groaznica realitate a păcatului; de aceea, El cere o jertfă în fiecare zi.  Iată lista acestor jertfe, însoţite de cuvântul definitoriu. Însuşiţi-vă această schemă simplă, pentru a reţine conţinutul principal ale primelor şase capitole din Levitic.

JERTFA ARDERII DE TOT (Levitic 1): Jertfele încep cu arderea de tot şi se încheie cu jertfa pentru vină. Jertfa arderii de tot este un tip al lui Hristos, în ipostaza de a Se aduce pe Sine, ca miel fără cusur lui Dumnezeu. Erau jertfe zilnice de ardere de tot. Hristos S-a oferit pe Sine în locul păcătosului (Levitic 1:4).  Aceasta era o jertfă de predare. De ce prima? Pentru că jertfirea trebuie să aibă loc mai întâi. Nimeni nu începe cu Dumnezeu până ce nu-I predă totul. Era jertfa cea mai comună dintre jertfe, în străvechiul templu.  Predarea este partea omului.  Consacrarea este partea lui Dumnezeu.  Noi ne predăm lui Dumnezeu.  El este Cel care ne consacră, în slujba Sa.  „Sfinţeşte-mă acum pentru slujba Ta, o, Doamne, Prin puterea harului divin; Lasă-mi sufletul să-şi ridice ochii, cu speranţă hotărâtă  Şi-a mea voinţă să se piardă în a Ta”.  Noi cântăm: „Doamne, viaţa mea ţi-o dau, pe deplin eu mă predau” (aceasta este arderea de tot).

JERTFA DE MÂNCARE (Levitic 2): Aceasta este o jertfă de devoţiune zilnică.  După cum jertfa arderii de tot Îl simbolizează pe Hristos în moarte, tot aşa jertfa de mâncare Îl simbolizează pe Hristos în viaţă.  Floarea făinii ne vorbeşte despre caracterul lui Hristos - perfecţiunea Sa în gândire, în cuvânt, în acţiune.  Să ne hrănim cu Jertfa de mâncare cea desăvârşită!  Mai întâi trebuie să venim la El cu întreaga noastră jertfă de ardere de tot. Apoi venim mereu cu neîncetata jertfă de mâncare. Acesta este darul nostru cel mai bun, darul vieţii noastre. Observaţi că jertfa ucisă trebuie să vină mai întâi. Abel a adus-o. Cain nu!

JERTFA PENTRU PACE (Levitic 3): Hristos este pacea noastră (Efeseni 2:14). El... a făcut pace prin sângele Lui, vărsat pe cruce (Coloseni 1:20).  Această jertfă reprezintă părtăşia şi comuniunea noastră cu Dumnezeu. Este o ofrandă de mulţumire.

JERTFA PENTRU PĂCAT (Levitic 4-5): Aceasta ni-L arată pe Hristos pe cruce, murind în locul păcătosului. În cadrul acestei jertfe vedem o recunoaştere a păcatului: Dacă cineva păcătuieşte... să aducă Domnului... (Lev. 4:2, 3). Este o jertfă de ispăşire. În cadrul celorlalte jertfe, ofertantul vine ca închinător, pe când aici el este un păcătos con-damnat. Dumnezeu ne consideră răspunzători pentru păcatul nostru. Suntem ca nişte criminali care au fost judecaţi, găsiţi vinovaţi şi asupra cărora s-a pronunţat sentinţa de condamnare la moarte. Deşi sunt plasate la urmă, jertfele pentru păcat şi pentru vină sunt cuprinse în tot ce are loc înainte. Singurul motiv pentru care jertfele de ardere de tot şi cele pentru mâncare sau jertfele de pace pot avea loc este că sângele iertării a fost  vărsat. Dumnezeu a acceptat unica jertfă a Fiului Său, pe care fiecare jertfă inferioară o simboliza.Păgânul aduce o jertfă zeului său; creştinul acceptă jertfa din partea Dumnezeului său!

JERTFA PENTRU VINĂ (Levitic 5:14-6:7): Hristos a avut grijă chiar şi pentru păcatul comis de noi împotriva altora. Sângele jertfei pentru vină ne curăţeşte conştiinţa şi îl trimite pe cel vinovat înapoi la cel nedreptăţit de el, nu doar cu plata principală, ci cu un adaos, reprezentând a cincea parte (Lev. 6:5).  Cel vinovat de vătămare este iertat, iar cel vătămat este, de fapt, cel câştigat.Este o mare greşeală să te crezi la adăpost şi nevinovat, dacă trăieşti după cerinţele conştiinţei. Dumnezeu Îşi are propria cumpănă. Niciodată nu vom putea cuprinde întreaga Sa sfinţenie.  Niciuna din aceste jertfe nu ierta păcatul, ci îndrepta privirile spre adevărata Jertfă - propriul Fiu al lui Dumnezeu (Evrei 10)!  Veţi observa că taurii, boii, caprele, oile, turturelele şi porumbeii erau păstraţi pentru jertfă. Ofranda se stabilea în funcţie de posibilităţile celui ce o cumpăra.  Ceea ce aducem noi este păcatul nostru; ceea ce aduce Hristos este ofranda şi ispăşirea pentru păcat.

PREOTUL (Levitic 8-10): Este drept că am studiat subiectul măreţ al jertfei, dar trebuie să precizăm că nimeni nu putea să aducă propria jertfă lui Dumnezeu. Mai întâi trebuia să i-o aducă preotului, care, la rândul său, o închina lui Dumnezeu.  Dumnezeu a ales o singură seminţie dintre cele douăsprezece ca să aibă în grija sa templul. Desigur, aceasta a fost seminţia lui Levi. Şi dintre toate familiile de leviţi, cea a lui Aaron a primit sarcina de a fi preoţi. Preoţii răspundeau de jertfe şi erau întreţinuţi prin intermediul zeciuielilor aduse de israeliţi.Preoţii se duceau de la om la Dumnezeu, purtând rugăciunile şi laudele oamenilor. El îi reprezenta şi pleda cauza lor. Israelitul împovărat, care dorea să se apropie de Dumnezeu, îşi aducea animalul de jertfă în curtea tabernacolului. Apoi, apropiindu-se de altarul arderilor de tot, îşi aşeza mâna pe capul animalului, exprimându-şi pocăinţa şi consacrarea. După care, animalul era sacrificat, iar altarul era stropit cu sângele jertfei.  După aceea, preotul care îl reprezenta pe închinător venea la ligheanul în care îşi spăla mâinile, un semn al vieţii curate ce trebuia să urmeze iertării păcatelor. El intra în locul sfânt, în prezenţa accesoriilor sfinte - sfeşnicul de aur, masa pâinii pentru punerea înainte - ajungând la altarul tămâierii, unde se făcea rugăciune.

MARELE PREOT: O dată pe an, marele preot păşea dincolo de perdeaua ce separa locul sfânt de  locul preasfânt, stând în faţa capacului îndurării, cu sângele ispăşirii, pentru a mijloci pentru israeliţi.  Preotul nu se putea sfinţi pe sine însuşi. Pentru această slujbă, Moise acţiona în locul lui Dumnezeu. Fiecare preot îşi aducea trupul ca o jertfă vie pentru slujire, aşa cum ne îndeamnă Pavel să facem la Romani 12:1,2.Preoţii răspundeau de jertfe. Leviţii erau asistenţii lor. Ei aveau grijă de tabernacol, participau la formaţii corale şi slujeau de ghizi şi îndrumători la templu.  Observaţi, vă rog, cum începe Levitic 10. Chiar de la începutul istoriei lucrării preoţiei, s-au înregistrat dovezi de eşec. Nadab şi Abihu, doi fii ai lui Aaron, au adus foc străin înaintea Domnului, pe care Dumnezeu nu le poruncise să-l aducă, fiind numaidecât mistuiţi de foc. Citim în Levitic 10:3 că Aaron s-a abţinut de la orice comentariu. Da, era tatăl lor, dar n-a îndrăznit să pună la îndoială justeţea acţiunii lui Dumnezeu. Prea mult vorbim înaintea lui Dumnezeu! Trebuie să învăţăm să păşim cu băgare de seamă în prezenţa divină. Ceilalţi preoţi au fost avertizaţi cu toată străşnicia să nu manifeste vreun semn de doliu şi să rămână fiecare la postul său.  Preoţii erau slujitorii însărcinaţi cu jertfele pe care tocmai le-am studiat. Fiecare ilustra măreaţa jertfă a lui Hristos pentru păcatul lumii.

MARELE NOSTRU PREOT:  Jertfele animale nu mai sunt necesare, deoarece toate jertfele au fost împlinite în Hristos. Prin urmare, nici preoţii nu mai sunt necesari. Hristos Însuşi este minunatul Mare Preot pentru om (Evrei 2:17; 4:15). El este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om. Nu este nimeni care se poate interpune între Dumnezeu şi om. Noi suntem cu toţii regi şi preoţi (I Petru 2:5).  Hristos este Marele nostru Preot şi, în prezent, El Se află la dreapta Tatălui, mijlocind pentru noi. De Dumnezeu ne apropiem prin El, şi numai prin El (Evrei 10:12; 7:25; Ioan 14:6)!  Când privim la Hristos ca Jertfă, vedem frumuseţe şi împlinire. Când privim la Hristos ca Preot, vedem perfecţiunea lui divină, a Celui care simte împreună cu noi slăbiciunile noastre (Evrei 4:15).  Ca Jertfă El stabileşte relaţia copiilor Săi cu Dumnezeu.  Ca Preot El Îşi menţine acea poziţie. Citim despre această preoţie perfectă şi eternă în cartea Evrei. Cerul, nu pământul, este sfera slujbei preoţeşti a lui Hristos. El nu S-a arătat în templul de pe pământ pentru a aduce jertfă. În schimb, El S-a dus acolo ca să predice şi să-i înveţe pe oameni, dar nu să aducă jertfe. Cu excepţia faptului că toţi credincioşii sunt preoţi (I Petru 2:5), nu există şi nu poate fi vorba despre preot pe pământ. Credinciosul este un preot spiritual. Nu este nevoie ca un copil al lui Dumnezeu să meargă înaintea niciunui om de pe pământ, să încerce să obţină intrarea în prezenţa lui Dumnezeu! Fiecare creştin are dreptul de a intra, pentru simplul motiv că-L cunoaşte pe Iisus Hristos. Eu sunt calea (Ioan 14:6). Să ne apropiem dar cu deplină încredere de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, care să ne ajute la vreme de nevoie (Evrei 4:16). Preoţii numiţi de Dumnezeu erau din seminţia lui Levi.

CELE OPT SĂRBĂTORI: După cum prima parte a cărţii are de a face cu jertfele şi cu cei care le aduceau, tot aşa ultima parte a cărţii se ocupă de sărbători şi cei care le sărbătoresc. Cinci mari sărbători sunt menţionate în Levitic 23. Jertfele ne vorbesc despre sângele care salva. Sărbătorile ne vorbesc despre hrana care întreţine viaţa.  Amândouă sunt ale lui Dumnezeu.  Jertfele corespund paharului de la Cina Domnului, care ne aminteşte de moartea lui Hristos pe cruce, prin care suntem răscumpăraţi. Pâinea cu care ne împărtăşim dă mărturie despre viaţa Sa, din care ne împărtăşim.

SĂRBĂTOAREA SABATULUI (Levitic 23:1-3):  Sabatul ocupă un loc proeminent. A fost o sărbătoare recurentă de-a lungul anului, tot a şaptea zi. Era o zi de închinare şi odihnă, celebrând lucrarea săvârşită a lui Dumnezeu în cadrul creaţiei (Geneza 2:2,3). Creştinii sărbătoresc prima zi din săptămână sau ziua în care Domnul a înviat din morţi (Luca 24:1;Fapte 20:7; I Cor. 16:2). Astfel, noi sărbătorim lucrarea încheiată de răscumpărare.

SĂRBĂTOAREA PAŞTILOR (Levitic 23:4,5):  Paştile vorbea despre răscumpărare şi se celebra în perioada când sărbătorim Paştile nostru.Pentru copiii lui Israel era echivalentul zilei naționale. Desigur, nu celebrau cu artificii şi parăzi, ci cu un mare serviciu de închinare lui Dumnezeu. Fiecare evreu care putea s-o facă, se deplasa în această zi la Ierusalim. Este adevărat că dura o singură zi, dar praznicul pâinii nedospite, care urma îndată după aceea, ţinea şapte zile. Şi astfel, cu acestea începea anul.  Evreii sărbătoreau încă acest praznic, când S-a aflat Domul Iisus pe pământ. Citiţi în Cuvânt toate ocaziile când S-a dus El la praznicul Paştilor (Luca 2:41-52; Mat. 26:19; Ioan 13). Evreii de azi sărbătoresc aceeaşi sărbătoare. Ei Îl aşteaptă în continuare pe Mesia al lor.

SĂRBĂTOAREA RUSALIILOR (ZIUA CINCIZECIMII)(Levitic 23:15-22):  Sărbătoarea aceasta se ţinea la cincizeci de zile după praznicul roadelor dintâi. Sărbătoarea roadelor dintâi simboliza învierea lui Hristos şi a noastră (I Cor. 15:20). La cincizeci de zile după învierea lui Hristos, Duhul Sfânt a venit peste ucenici, şi astfel s-a născut Biserica. Ziua Cincizecimii a fost ziua de naştere a Bisericii. Moartea şi învierea lui Hristos trebuiau să se înfăptuiască înainte de coborârea Duhului Sfânt.

SĂRBĂTOAREA TRÂMBIŢELOR (Levitic 23:23-25): Aceasta era ziua de Anul Nou pentru copiii lui Israel. Se ţinea toamna, prin octombrie, şi privea în viitor, la viitoarea strângere a poporului împrăştiat al lui Israel (Zaharia 14).

ZIUA ISPĂŞIRII (Levitic 23:26-32): Aceasta era ziua cea mai măreaţă din istoria poporului ales al lui Dumnezeu. Era ziua în care naţiunea îşi mărturisea păcatele. Mărturisirea este întotdeauna primul pas spre neprihănire. Ea ne dezvăluie atitudinea corectă faţă de păcat. Conduce la o dorinţă după iertare. Dumnezeu spune: Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire (I Ioan 1:9).  În această zi s-a stabilit relaţia lui Iehova cu poporul Său - toate păcatele, eşecurile şi slăbiciunile poporului erau ispăşite. Sângele era vărsat şi păcatele poporului erau acoperite, ca astfel Dumnezeu să-Şi poată ocupa locul, sălăşluind în mijlocul poporului Său, în pofida necurăţiei lor. Aflăm de la Levitic 16 că Dumnezeu era ascuns în spatele perdelei din tabernacol, iar omul stătea la oarecare distanţă. Citiţi Levitic 16:2. Încă nu se deschisese calea pentru ca omul să se poată apropia de Dumnezeu. În schimb, acum ne putem apropia de Dumnezeu, liberi şi încrezători (Ef. 3:12). Putem alerga în prezenţa lui Dumnezeu în orice moment, căci Hristos a făcut posibilă această cale. În cartea Levitic, Dumnezeu era închis intrării omului, iar omul era zăvorât afară, departe de Dumnezeu. Aceasta era singura zi din an în care marele preot avea voie să pătrundă în sfânta sfintelor. El intra acolo, purtând ofranda pentru ispăşirea păcatului poporului. „Ispăşire” înseamnă „acoperire”. Această jertfă „a acoperit” păcatele poporului, până când S-a adus măreaţa jertfă de la Calvar. Niciuna din aceste jertfe „nu lua” păcatele.

SĂRBĂTOAREA CORTURILOR (Levitic 23:33-36): Aceasta era ultima sărbătoare din an. Comemora acea perioadă din istoria copiilor lui Israel când ei au locuit în corturi, în timpul peregrinărilor prin pustiu. Se sărbătorea toamna şi ţinea o săptămână întreagă. Oamenii trăiau în colibe, în aer liber, şi ascultau citirea Legii.  Sărbătoarea Paştilor şi sărbătoarea corturilor păstrau înaintea ochilor copiilor lui Israel felul minunat în care au fost ei izbăviţi din Egipt şi au fost întreţinuţi în călătoria lor prin pustiu. Dumnezeu nu voia ca ei să uite cum au fost total discreditaţi zeii Egiptului şi umilită marea naţiune a Egiptului.  Sărbătoarea Corturilor le aducea aminte de propria lor neascultare, când au fost obligaţi să rătăcească prin pustiu, patruzeci de ani, dar în pofida necredinţei lor, Dumnezeu a rămas credincios, purtându-le de grijă şi aducându-i cu bine la moştenirea lor. Aceste zile le aminteau de dependenţa lor de Iehova şi de binecuvântările de care vor avea parte, cu condiţia să asculte de voia Sa.

ANUL SABATIC (Levitic 25): Era un an de meditaţie şi devoţiune - un sabat care ţinea un an întreg. Scopul şi caracterul sabatului era preamărit. Dumnezeu l-a întipărit în mintea poporului Său, împiedicându-i pe israeliţi de a presta orice fel de muncă, timp de un an. Acest an sabatic se ţinea o dată la şapte ani.  Dumnezeu a voit să le imprime ideea că însuşi pământul era sfânt înaintea Lui. De aceea se numeşte Palestina „Ţara Sfântă”. Peste toată ţara domnea liniştea în aceste zile. Peste toţi se odihnea duhul de pace şi meditaţie. Orice activitate înceta. Fiecare zi era asemenea sabatului şi mintea oamenilor era preocupată cu lucrurile Domnului. Se citea Legea. Nu erau datorii care să-i îngrijoreze pe oameni sau să tulbure duhul lor, în timpul acestui an sfânt.

ANUL JUBILIAR (Levitic 25:8-24): Se celebra tot la cincizeci de ani o dată. Era inaugurat în Ziua Ispăşirii, cu sunete de trâmbiţe. Asemenea anului sabatic, pământul rămânea necultivat. Toţi robii de neam evreu era eliberaţi. Sunetul de trâmbiţe ce inaugura anul jubiliar semnifica eliberarea tuturor robilor. Scriitorii evrei ne amintesc că anul jubiliar s-a ţinut în timpul căderii regatului Iuda, în anul 586 î.H.. Găsim trimiteri la acest eveniment în Isaia 5:7-10; 61:1,2 şi Ezechiel 7:12,13; 46:16-18.  Un alt eveniment memorabil era redarea pământului, care fusese luat în vreun fel oarecare de la proprietarului iniţial. Cu alte cuvinte, pământul revenea în stăpânirea familiei căreia îi fusese iniţial distribuit. Ce măsură înţeleaptă era aceasta, din punct de vedere economic! Dar, negreşit, Dumnezeu avea în vedere un plan mult mai cuprinzător, prin venirea lui Mesia.Fiecare seminţie şi familie trebuia să ţină evidenţa exactă, aşa încât să se ocrotească drepturile tuturor. S-a avut în vedere seminţia lui Iuda, din care avea să Se tragă Mesia. Recurgând la aceste anale, s-a putut stabili cu exactitate descendenţa naturală a Domnului.  Această carte este pentru un popor răscumpărat, arătându-le cum trebuie să se apropie de Dumnezeu şi să I se închine. Cartea Exod este cartea răscumpărării; în schimb, cartea Levitic ne spune cum pot cei răscumpăraţi să se închine lui Dumnezeu.  Numai prin sângele lui Hristos putem avea acces la Dumnezeu.  Dumnezeu pretinde o sfinţenie pe care numai Hristos poate s-o dea, căci „El este sfinţenia noastră”. În Geneza, vedem omul ruinat. În Exod, omul răscumpărat. În Levitic, omul închinându-se.