FLAVIUS IOSEPHUS ȘI BIBLIA.

FLAVIUS IOSEPHUS ȘI BIBLIA

 Cei mai mulţi creştini din timpul prezent nu cunosc faptul că există o astfel de istorie precum cea scrisă de Flavius Iosephus. Iar cei puţini care au habar de existenţa ei, în marea lor parte, nu cunosc cât de providenţială este faptul că există o astfel de istorie, scrisă de un evreu care locuia în Palestina în vremea în care evenimentele din viaţa Domnului Iisus deveneau cunoscute (n.n. - B.M. - Iosephus s-a născut în anul 37, în Ierusalim). Mai târziu Iosephus a fost un martor ocular al ororilor care au însoţit asediul Ierusalimului sub Vespasian, generalul roman, şi la distrugerea templului de către Titus, şi a scris o relatare extrem de detaliată despre aceste întâmplări teribile. Motivul pentru care istoria scrisă de Iosephus este atât de remarcabilă este că, atunci când oamenii pun la îndoială evenimentele descrise în Evanghelii, creştinul poate să răspundă că există o istorie seculară care confirmă în multe feluri ceea ce spun Evangheliile. Este extrem de ciudat că oamenii nenăscuţi din nou sunt gata să primească cu promptitudine mărturia scriitorilor seculari cu privire la fapte istorice şi totuşi să pună la îndoială afirmaţiile lui Matei, Marcu, Luca, Ioan şi Pavel. Nu cumva aceasta arată un subiectivism îndreptat într-o direcţie greşită? Un exemplu clar în privinţa aceasta a putut fi văzut atunci când criticii Bibliei au susţinut că Pentateuhul nu putea fi scris de Moise deoarece scrisul, spuneau ei, nu era cunoscut în zilele lui. Aceasta în ciuda faptului că Domnul Iisus spusese: „El (Moise) a scris despre Mine” (Ioan 5:46 ), şi în ciuda mărturiei textelor din Matei 19:7 , Marcu 10:4 şi Luca 20:28 . Mai apoi istoria seculară, de data aceasta gravată în piatră, Stela lui Hammurabi, a fost descoperită la Susa în Iranul de astăzi, dovedind că scrierea exista cu mult înainte ca Exodul să aibă loc, demolând în întregime „rezultatele sigure” ale criticilor (a se vedea curentul Higher Criticism). Ei sunt gata să accepte cuvântul unui monarh păgân în timp ce pun la îndoială mărturia Scripturii. Bineînţeles că un creştin nu are nevoie de vreo confirmare a istoriei naşterii, a minunatei vieţi, a morţii ispăşitoare şi a învierii triumfătoare a Domnului nostru Iisus Hristos, aşa cum ne este relatat în Scriptură. El nu are nevoie de Iosephus sau de vreun alt istoric secular pentru a-l întări în credinţa sa în Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, dar astfel de istorici sunt arme în mâna creştinului atunci când întâmpină îndoieli aruncate asupra Cuvântului lui Dumnezeu, arme care devin eficiente în a închide gura scepticilor. Aceste consideraţii ne conduc să credem că mâna de stăpân a lui Dumnezeu se vede în scrierile lui Iosephus, chiar dacă ele nu sunt inspirate de Duhul Sfânt aşa cum sunt Scripturile. Bineînţeles că nu ne putem aştepta ca un scriitor secular, şi mai ales un evreu, să ia aminte la impactul creştinismului asupra neamului iudaic şi a lumii păgâne. Dacă el ar fi fost un scriitor creştin, cât de diferit ar fi abordat aceste subiecte. Iosephus a fost un scriitor foarte prolific care, în istoria pe care a scris-o, a intrat în multe detalii minuţioase. Cartea lui, tradusă în limba engleză, numără 854 de pagini şi a fost publicată în 1843. Scrierile lui Iosephus au fost cumpărate în mare parte de creştini cu câteva generaţii în urmă, din simplul motivă că au ca subiect Palestina, ţara Bibliei. Mă tem că lucrările lui nu se mai tipăresc astăzi şi că nu se găsesc decât copii la mâna a doua. Ne vom ocupa de două scrieri ale lui Iosephus: „Antichități Iudaice”, care tratează istoria evreilor de la crearea lumii până în al doisprezecelea an al domniei împăratului Nero, cuprinzând 523 de pagini, şi „Războaiele iudeilor”, care acoperă perioada dintre cucerirea Ierusalimului în anul 170 Î.H. de către Antioh Epifanul şi asediul de sub generalul roman Vespasian şi distrugerea templului de către fiul său Titus, în anul 70 d. H.. În ceea ce-l priveşte pe Iosephus, veridicitatea istoriei sale este bine atestată. Istoricul Joseph Justus Scaliger, descris ca fiind „poate cea mai învăţată persoană şi cel mai competent judecător”, scria: „Iosephus este cel mai sârguincios şi cel mai mare iubitor de adevăr dintre toţii scriitorii; nu ne temem să afirmăm despre el că este mai sigur să îl credem pe el, nu doar cu privire la întâmplările evreilor ci şi cu privire la cei care îi sunt străini, decât pe toţi scriitorii greci şi latini; iar aceasta deoarece fidelitatea şi întinderea cunoaşterii sale sunt remarcabile” (De Emendatione Temporum pag.17) Aceasta este o mare laudă, în mod special venind dintr-o astfel de sursă. Împăratul Titus a dat de asemenea mărturie cu privire la acurateţea scrierii sale „Războaiele iudeilor” şi a dat ordin ca o copie să fie depusă la Biblioteca publică din Roma, semnând-o cu propria sa mână, drept memorial autentic al vremii. Iosephus a scris „Războaiele iudeilor” la Roma în limba aramaică pentru a putea fi citită de conaţionalii săi. După aceea el a tradus-o în greacă pentru folosul evreilor din Occident, al grecilor şi al romanilor. La câţiva ani după aceasta, - aproximativ 93 d.H. -, el a scris „Antichităţile iudeilor”. Data morţii sale este necunoscută. Ultima menţiune despre el a fost după asediul Ierusalimului, pe când trăia la Roma. Pe atunci avea 56 sau 57 de ani. Acum să privim câteva detalii despre Iosephus. El provenea dintr-o familie preoţească aleasă. Mai mult, din partea mamei sale el era de sânge regal, deoarece familia Haşmoneilor, din care ea se trăgea, unificase de multe generaţii poziţia duală de mare preot cu cea de rege. El s-a născut în primul an al domniei împăratului roman Caligula. Pe când avea abia paisprezece ani, mari preoţi şi oamenii de seamă din Ierusalim îi cereau părerea cu privire la înţelegerea precisă a punctelor problematice din lege, atât de mare era înţelegerea lui la acea vârstă fragedă. Când avea şaisprezece ani a cercetat temeinic învăţăturile fariseilor, saducheilor şi esenienilor. La vârsta de nouăsprezece ani a decis să se alăture fariseilor. La 26 de ani a călătorit la Roma pentru a căuta să elibereze câţiva preoţi pe care îi cunoştea, arestaţi din motive neînsemnate şi trimişi la Roma pentru a apărea înaintea Cezarului. Corabia, cu care a călătorit, având 600 de oameni la bord, a naufragiat pe mare. Optzeci dintre ei, împreună cu Iosephus, au înotat toată noaptea şi au fost salvaţi de o corabie din Cirene. Ajungând în Italia a avut şansa să îl cunoască pe Aliturius, un actor de teatru, care era foarte apreciat de Nero, deşi era evreu. Prin relaţiile acestuia Iosephus a fost prezentat împărătesei Poppea. Prin influenţa acesteia el a obţinut eliberarea preoţilor pentru a căror cauză călătorise la Roma. Primind multe daruri de la Poppea, Iosephus s-a întors în Palestina. Viaţa lui timpurie ne arată un om de o mare tărie de caracter. Cariera lui arată că era caracterizat de un mare curaj personal, fiind un patriot adevărat, un general ingenios şi un om de stat înţelept. Ca un adevărat prieten al neamului  său, el i-a avertizat energic pe compatrioţii săi cu privire la căderea în extremă în opoziţia lor faţă de măreaţa putere a Romei, despre care el ştia că este prea puternică pentru ca ei să i se opună cu succes. În felul acesta el a fost în pericolul de a fi considerat pro-roman şi, prin urmare, anti-evreu şi, în consecinţă, a devenit suspect. El a trebuit în consecinţă să-şi modereze activitatea şi să adopte o cale de mijloc.

Macabeii: Ar fi bine să descriu în câteva cuvinte istoria iudeilor în timpul celor patru sute de ani care s-au scurs între scrierea cărţii lui Maleahi, ultima dintre scrierile Vechiului Testament şi naşterea Domnului nostru aşa cum este relatată în evangheliile după Matei şi Luca. Povestea este spusă de Iosephus. Perioada este în special remarcabilă datorită revoltei şi faptelor de vitejie ale lui Matatia, un strănepot al lui Asmoneus, şi a celor cinci fii ai săi, denumiţi Macabei. Răscoala acestei familii minunate a fost cauzată de sacrilegiul cutezător al lui Antioh Epifanul, care cucerise Ierusalimul prin viclenie şi mai apoi a jefuit templul de sfeşnicele lui de aur, altarul de aur pentru tămâie, masa pe care se puneau pâinile şi altarul pentru arderea-de-tot. El le-a interzis iudeilor să aducă jertfele lor zilnice. În plus, el a construit un altar idolesc pe altarul lui Dumnezeu şi a jertfit pe el porc - o urâciune pentru evrei. El a poruncit ca fiii iudeilor să nu mai fie circumcişi şi dat ordin ca să fie construite temple păgâne în orice cetate sau sat şi pe altarele lor să fie jertfiţi porci pentru închinarea la idoli. Toate acestea au fost profeţite că vor avea loc de către Daniel profetul, cu secole înainte (Daniel 8:9-14 ). Când lui Matatia i s-a cerut să jertfească în felul acesta profanator a refuzat şi, dărâmând cu îndrăzneală altarul idolesc, a făcut un apel la toţi cei care erau zeloşi pentru închinarea la adevăratul Dumnezeu să îl susţină. El a fugit în pustie împreună cu fiii săi şi cu toţi cei care s-au solidarizat cu el. După un an de rezistenţă eroică, viteazul bătrân a murit, lăsându-l pe fiul său Simon drept sfetnic iar pe Iuda, zis Macabeul (cel care mânuieşte ciocanul), cel de-al treilea fiu al său, drept generalul lor. După multe bătălii, câteodată sfârşite cu victorie, alteori cu înfrângere, în cele din urmă Iuda a recucerit Ierusalimul şi după trei ani şi jumătate de profanare a curăţit sanctuarul aşa cum profeţise Daniel cu 480 de ani înainte. „Sărbătoarea înnoirii templului/Hanuka” (Ioan 10:22 ) se referă la celebrarea anuală a acestui eveniment. După un conflict îndelungat Iuda a murit în luptă. De altfel tatăl şi cei cinci fii şi-au dat cu toţii viaţa în acest mare război. Unii au crezut că descrierea vie a  ororilor persecuţiei descrisă în Evrei 11:33-38 se referea la perioada macabeilor, căci şi războiul lor a fost înverşunat, caracterizat de „rătăciri în pustiuri şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului”. În cele din urmă iudeii acelor vremuri s-au liniştit sub stăpânirea puterii romane, deşi din când în când mai existau mici răscoale şi, în astfel de circumstanţe S-a născut Domnul nostru la Betleem. Acţiunile profanatoare ale lui Antioh Epifanul prefigurează limpede ceea ce va face capul imperiului roman reîntemeiat, aşa cum profeţeşte Scriptura, într-o zi care se apropie cu repeziciune, atunci când va face să înceteze jertfele aduse la templul care încă aşteaptă să fie reconstruit (Daniel 9:27 ) şi va pune „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit Domnul nostru, să stea în locul sfânt (Matei 24:15 ).

Septuaginta: În perioada dintre sfârşitul Vechiului Testament şi începutul Noului Testament, Iosephus ne spune că Ptolomeu Philadelphus, regele Egiptului, era mândru de biblioteca de renume mondial din Alexandria. Demetrius din Falerum, administratorul bibliotecii a venit la rege: „El fusese informat că existau multe cărţi ale legii printre iudei vrednice de cercetat şi vrednice de biblioteca regelui dar care, fiind scrise în propriile lor caractere şi dialect, vor fi greu de trandus în limba greacă” (Antichităţi iudaice, B. XII., C. II). Această traducere s-a făcut între anii 284-247 Î.H. de către 72 de bătrâni din cele 12 seminţii ale lui Israel, de aceea numele de Septuaginta, de obicei numită „LXX.” Greaca fiind importanta limbă a comerţului în acea vreme, se poate vedea lămurit că, deşi un rege păgân a căutat să-şi atribuie gloria sieşi, a fost într-adevăr mâna atotputernică a lui Dumnezeu care a pregătit acest mijloc minunat pentru răspândirea Evangheliei în zilele ce aveau să vină. Această traducere a Scripturii a fost citată de Domnul Iisus deseori. Ajungem acum la vremea Noului Testament. Prima noastră întrebare este: ce fel de referire a făcut Iosephus la Domnul nostru. Citim: „Era în timpul acesta Iisus, un om înţelept, dacă am putea să-l numim om, deoarece el era înfăptuitor al unor lucrări minunate, un învăţător al oamenilor care primesc adevărul cu bucurie. El a atras la sine pe mulţi dintre iudei şi pe mulţi dintre neamuri. El era Hristos, iar când Pilat, îndemnat de mai-marii noştri, l-a condamnat la cruce, aceia care l-au iubit nu l-au uitat căci el l-i s-a arătat viu a treia zi după cum profeţii trimişi de Dumnezeu prevestiseră aceastea împreună cu alte zece mii de lucruri minunate privitoare la el; iar tagma Creştinilor, denumiţi aşa după el, nu s-a stins până astăzi” (Antichităţi iudaice, B. XVIII., C. III.) Această aluzie la Domnul nostru a fost privită ca o intercalare şi prin urmare a fost respinsă ca fiind falsă. Este o afirmaţie, aşa cum se prezintă situaţia, care are o mare greutate. Ea sugerează că Domnul nostru era mai mult decât un om. Afirmă că El era Hristosul. Învierea Lui nu este pusă la îndoială. Profeţiile Vechiului Testament cu privire la Domnul Iisus sunt tratate ca fiind profeţii reale cu o împlinire concretă. În cele din urmă, vorbeşte despre creştini că au fost numiţi după Domnul, aşa cum este menţionat şi în Fapte 11:26 . Nu este de mirare că vrăjmaşii Bibliei au fost furioşi. Una este să refuzi să crezi mărturia lui Matei, Marcu, Luca, Ioan, Pavel, dar acum exista un om binecunoscut, un mare istoric şi cum ar fi putut ei să refuze să-l creadă? Singura cale de ieşire din această dificultate era să pună la îndoială că Iosephus ar fi scris vreodată asemenea cuvinte şi să le condamne ca fiind false. Se va vedea cât de minunat este că o astfel de istorie a fost scrisă în vremuri atât de aproape de cele în care Domnul nostru a trăit, a murit şi a înviat, când existau mulţi care au fost martori ai lucrurilor afirmate, şi când existau dovezi din belşug pentru ei, aşa cum spusese şi apostolul Pavel când a afirmat că cinci sute de fraţi deodată L-au văzut pe Hristosul înviat, dintre care cei mai mulţi trăiau încă atunci când el scria aceste lucruri (1. Corinteni 15:6 ). Însă pe ce s-a bazat acuzaţia că acest citat din scrierile lui Iosephus cu privire la Domnul Iisus este fals? Acest citat este redat cuvânt cu cuvânt de Eusebiu, Ieronim, Rufin, Isidor Pelusiotul, Sozomen, Casiodor, Nicefor împreună cu alţi autori, greci, sirieni şi egipteni, toţi având acces la manuscrise de o vechime considerabilă. Nici măcar unul dintre aceşti scriitori nu au pus vreodată la îndoială veridicitatea acestui citat. Eusebiu, unul dintre părinţii Bisericii timpurii, scriind în jurul anului 324 d.H. spune: „Cu siguranţă confirmarea celor pe care i-am menţionat deja cu privire la Mântuitorul nostru ar putea fi suficientă. Totuşi, nu ar fi nepotrivit dacă, pe lângă aceasta, ne vom folosi de Iosephus evreul ca de încă un martor care, în a optsprezecea carte a Antichităţilor sale, pe când scria istoria celor întâmplate sub Pilat, face referire la Mântuitorul nostru în aceste cuvinte” (Eusebius Demonstratio evangelica Lib. III, p. 124) Apoi el a trecut la citarea pasajului pe care tocmai l-am redat cuvânt cu cuvânt. Acelaşi scriitor, în aprox. 330 d. H., citând acelaşi pasaj cuvânt cu cuvânt, sfârşeşte cu remarca: „Şi de vreme ce acest scriitor (Iosephus), născut chiar dintre evrei, a transmis aceste lucruri mai departe în propria lui lucrare, cu privire la Ioan Botezătorul şi la Mântuitorul nostru, ce loc mai este pentru alte eschivări?” (Historia Ecclesiastica Lib. I, II). Între scrierea celei dintâi mărturii a lui Eusebiu şi cea de-a doua se întinde un interval de şase ani. Cuvintele de încheiere ale celei din urmă sunt de cea mai mare importanţă. Înţelegem din afirmaţiile lui că se încercase o punere la îndoială a veridicităţii mărturiei date de Iosephus cu privire la Domnul nostru pentru a o dovedi ca fiind falsă, şi că acea încercare eşuase. Toate acestea ne arată cât de valoroase sunt aceste scrieri, întrucât ele aruncă asupra evenimentelor Bibliei o lumină care le confirmă. Toată acea furie şi venin cu care s-a căutat să se discrediteze acest omagiu adus de Iosephus Domnului nostru, nu face altceva decât să arate cât de primejdios era considerat a fi de către vrăjmaşii Domnului şi de asemenea de către evreii care erau vinovaţi de uciderea mult-promisului lor Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Ar părea într-adevăr ciudat ca Iosephus să fi scris despre moartea lui Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul Domnului nostru şi de asemenea despre martiriul lui Iacov, fratele/vărul  Domnului şi să fi tăcut privire la Domnul Însuşi. Cu siguranţă că orice încercare în acest ceas târziu de a trata aluzia la Domnul Iisus din scrierile lui Iosephus ca fiind falsă ar părea ca un exemplu al proverbului „gândurile se nasc din dorinţe”.

Iacov, fratele/(vărul) lui Iisus: Deşi martiriul lui Iacov, fratele Domnului nostru, nu este menţionat în Scriptură, totuşi el, Iacov, este menţionat. Apostolul Pavel vorbeşte despre faptul că l-a văzut în Ierusalim cu ocazia cunoscutei sale vizite la Petru (Galateni 1:19 ). Martiriul său a avut loc în felul acesta. Ananus, marele preot, fiul marelui preot Ana din vremea Domnului Iisus, un tânăr având o înclinaţie spre cutezanţă şi impertinenţă şi care se împotrivea foarte mult religiei creştine, „a adunat judecătorii sinedriului şi l-a adus înaintea lor pe fratele lui Iisus, care era numit Hristos, al cărui nume era Iacov, împreună cu alţii. Şi după ce i-a acuzat că sunt călcători de lege, i-a dat să fie ucişi cu pietre” (Antichităţi B. XX C. 9). Pasajul acesta nu a fost pus niciodată la îndoială, atât cât cunoaştem. Iosephus se osteneşte să clarifice cine era Iisus, deoarece el adaugă că el era numit Hristosul. Este evident că el avea în gând faptul că Iisus era mai important decât Iacov, altfel de ce l-ar fi prezentat pe subiectul principal al afirmaţiilor sale ca fiind „fratele lui Iisus, care era numit Hristos” mai înainte de a îi menţiona propriul său nume, Iacov? Iosephus era în mod evident de părere că Iacov îşi datora faima faptului că era fratele Domnului nostru (alți teologi, consideră că este vorba de văr primar). În acest pasaj se spune despre mai mulţi că au fost lapidaţi, însă doar unul este menţionat pe nume. Este evident că relaţia lui cu Domnul Iisus a dus la menţionarea specială a numelui lui Iacov. Martiriul lui Iacov nu este menţionat în Scriptură şi nu trebuie confundat cu acela al lui Iacov, fratele lui Ioan, fiul lui Zebedei, care este relatat în Fapte 12:2 . La scurt timp după martiriul lui Iacov şi din cauza lui, Ananus a fost acuzat de iudei de nedreptate grosolană. Rezultatul a fost că împăratul Agripa l-a privat de funcţia lui de mare preot după o exercitare scurtă a acestei slujbe, care a durat doar trei luni. În felul acesta a fost el pedepsit pentru răutatea lui. Următorul extras merită reprodus: „Ar trebui să distrugem analele lui Tacitus, biografiile lui Suetoniu, scrisorile lui Pliniu, dacă am vrea să ne debarasăm de mărturiile care dovedesc că în timpul domniei împăratului Tiberiu a trăit cineva cu numele Iisus, că Iudeea şi Galileea au fost locurile unde El a dat învăţătură, că El a fost dat la moarte prin porunca lui Ponţiu Pilat, că după moartea Lui învăţăturile Sale s-au răspândit cu repeziciune prin ţinuturile unde se vorbea greacă şi latină, că s-au format mulţimi de convertiţi care Îl venerau pe Iisus ca Dumnezeu şi pentru El sufereau o aspră persecuţie. În Noul Testament regăsim numele împăraţilor romani Augustus, Tiberiu, Claudiu, guvernatori romani Quirinius, Ponţiu Pilat, Felix, Festus, Sergius Paulus, Gallio, împăraţi iudei Irod cel Mare, Arhelau, Irod Antipa, Agripa I, Agripa II. Istoria clasică şi scrierile lui Iosephus atestă că ei au existat la vremea specificată, au avut funcţiile pe care Biblia li le atribuie şi încă în ordinea cronologică în care apar numele lor. Fiecare citat din Iosephus, Tacitus sau Suetoniu, fiecare nouă descoperire arheologică din Asia Mică, Cipru, Grecia, Egipt, Palestina, Siria, Mesopotamia, ilustrează acurateţea exactă cu care fiecare detaliu cu privire la ei este menţionat, chiar şi cu privire la lucruri aparent de cea mai mică importanţă.”

Iosephus şi Biblia: Mai înainte de a trece mai departe am dori să precizăm uimitoarea diferenţă dintre scrierile lui Iosephus şi Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. În primele regăsim torente de detalii ale vieţilor marilor oameni ai vremii, adesea mari doar în răutatea lor. Multe dintre paginile scrise de Iosephus întinează prin citire şi nu slujesc niciunui scop vrednic. Ele redau o mare cantitate de informaţii inutile, adică informaţii care nu ajută bărbaţi şi femei să trăiască vieţi mai bune şi mai curate. În Evanghelii şi în Faptele Apostolilor vedem referiri la faptele oamenilor răi, cum ar fi Irod şi Pilat, dar numai în măsura în care aceste fapte au fost în legătură cu Domnul nostru şi apostolii Săi. Inspiraţia divină nu are nici cel mai mic interes faţă de aceşti oameni în afara acestui scop. Aluziile Scripturii la ei sunt puţine şi toate cu un scop precis, dar viu şi grăitor, aflându-se într-un puternic contrast cu metodele istoriei seculare. Cum ar putea „oameni fără carte şi neînvăţaţi” să atingă asemenea înălţimi dacă nu ar fi sub influenţa directă a inspiraţiei Duhului Sfânt al lui Dumnezeu? Nu este de mirare că Biblia îi conduce pe oameni la vieţi mai curate şi mai fericite.

Irod cel Mare: În Scriptură citim despre patru Irozi. Ne propunem să-i menţionăm unul după altul, astfel încât cititorul să poată să-i distingă clar în minte. Irod cel Mare era fiul lui Antipater, un idumeean (edomit). Antipater era un om cu obârşie de rând care intrase în graţiile împăratului roman şi fusese numit procurator al Iudeii. Fiul său, Irod, s-a născut în anul 62 î.H.. El şi-a început cariera foarte timpuriu, deoarece fusese numit procurator al Galileii pe când avea doar cincisprezece ani. Iosephus ne spune că aceasta nu i-a fost un impediment, deoarece el poseda o mare abilitate, curaj şi ambiţie. În anul 40 î.H. a fost numit rege al iudeilor. În al optsprezecelea an al domniei sale a început reconstrucţia templului din Ierusalim, nu mânat de evlavie, deoarece era un om foarte rău, vinovat de uciderea propriei sale soţii şi a fiilor săi şi de asemenea a multor altora. Motivul său era să se pună bine cu iudeii şi de a-şi asuma gloria unui astfel de proiect ambiţios. Atât Biblia cât şi Iosephus ne spun despre reconstrucţia templului. La început iudeii au stat în cumpănă cu privire la intenţiile lui, deoarece părea un sacrilegiu ca un idumeean, un rege păgân, să reconstruiască templul sacru. Dar Irod a arătat curând că vorbea serios, căci a adunat zece mii de care pentru a transporta pietrele necesare pentru un astfel de demers şi a angajat zece mii de muncitori pricepuţi pentru îndeplinirea acestei sarcini. Atât de gigantice au fost eforturile făcute încât într-un an şi şase luni templul a fost inaugurat cu mare bucurie din partea iudeilor. Din când în când s-au mai făcut adăugiri, ceea ce explică afirmaţia iudeilor când ei spun „În patruzeci şi şase de ani a fost zidit templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile? Dar El vorbea despre templul trupului Său” (Ioan 2:20-21 ). Dr. Edersheim descria acest templu: „Singur şi izolat prin grandoarea lui se înălţa Muntele Templului. Curţile lui se înălţau terasă după terasă, până sus deasupra cetăţii, împrejmuit de arcade de marmură, având acoperişul din lemn de cedru şi bogat ornamentat, Templul însuşi ieşea în evidenţă, o masă de marmură ca de zăpadă şi de aur, strălucind în lumina Soarelui, având ca fundal semi-înconjurător verdele Munte al Măslinilor. În toate pribegiile sale, evreul nu văzuse vreo cetate ca Ierusalimul său. Nici Antiohia din Asia, nici chiar însăşi Roma imperială nu o întreceau în splendoare arhitecturală”. În ultimele câteva luni ale sfârşitului domniei lui Irod cel Mare, Domnul nostru s-a născut în Betleem, împlinind profeţia care aşteptase şapte secole să fie împlinită. „De aceea Domnul însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)” (Isaia 7:14 ). Matei 2 este singurul loc din Scriptură unde este menţionat Irod cel Mare. Capitolul ne spune despre înţelepţii care au venit de la răsărit la Ierusalim să întrebe unde s-a născut Împăratul iudeilor, căci ei i-au văzut steaua la răsărit şi au venit să I se închine. Irod a fost tulburat auzind aceasta, căci nu era el împărat al iudeilor şi acesta care apărea acum pe scenă, nu era El un rival? Fără îndoială că în spatele tuturor acestora era sinistra influenţă a lui Satan, care şi-ar pune la lucru toată puterea sa pentru a-l conduce pe Irod să ia măsuri pentru nimicirea de curând născutului Copil. Chemându-i pe mai-marii preoţilor şi pe cărturarii poporului, el a cerut să i se spună unde trebuia să se nască Hristosul. Ei au răspuns că, potrivit profeţiei vechi de secole a lui Mica, în Betleem. Atunci Irod i-a chemat în ascuns pe oamenii înţelepţi şi le-a cerut să-L găsească pe Copilul Iisus, iar el va merge să I se închine. Însă aceasta era doar o viclenie. Înţelepţii au fost avertizaţi de un înger să nu se întoarcă la Irod ci să plece pe un alt drum. Împăratul, văzându-se ridiculizat de înţelepţi, s-a înfuriat peste măsură şi a ucis toţi copiii cu vârsta mai mică de doi ani din Betleem şi împrejur cu intenţia de a se asigura de moartea Copilului. Dar Iosif, avertizat de Dumnezeu, L-a luat pe El şi pe mama Sa noaptea şi au fugit în Egipt. Nu după multă vreme Irod, care trăise o viaţă rea şi destrăbălată, dând frâu liber patimilor şi poftelor sale, a ajuns pe patul său de moarte. El a murit în suferinţe de nespus, trupul său fiind o masă de stricăciune oribilă. Nu putem noi să vedem o legătură între ura lui faţă de Fiul lui Dumnezeu şi sfârşitul de care a avut parte? Avea aproximativ şaptezeci de ani. Ce a semănat? Ce a cules?

Arhelau: Fiul cel mai mare al lui Irod cel Mare, este menţionat o singură dată în Scriptură (Matei 2:22 ). El a primit doar jumătate din împărăţia tatălui său, căci atunci când Irod cel Mare a murit, şi-a împărţit regatul între cei trei fii ai săi: Arhelau, Irod Antipa şi Filip. În al zecelea an al domniei lui Arhelau, fraţii săi şi supuşii săi s-au plâns de cruzimea şi tirania lui, ceea ce l-a determinat pe Cezar să îl deposedeze de onorurile sale şi să-l exileze la Vienne, în Galia (Franţa de astăzi).

Irod Antipa: Era cel de-al doilea fiu al lui Irod cel Mare. El a devenit tetrarh al Galileii şi este remarcat în Scriptură mai ales pentru legătura lui cu Ioan Botezătorul; este demn de remarcat şi că este acelaşi Irod în faţa căruia a fost adus Domnul Iisus. Irod comisese păcatul grav de a o convinge pe soţia fratelui său Filip să îşi părăsească soţul şi să se căsătorească cu el. Ioan l-a mustrat pe faţă cu credincioşie pe Irod, atrăgându-şi asupra sa mânia lui şi de asemenea pe cea a ilegitimei sale soţii, Irodiada, care nutrea în inima ei o crudă răzbunare. Irod l-a aruncat pe Ioan în închisoare şi ar fi vrut să-l omoare, dar se temea de popor care îl considera un profet. A sosit ziua când Irod a organizat un dineu cu ocazia zilei sale de naştere unde i-a invitat pe cei mari ai săi şi pe ofiţerii şi căpeteniile Galileii. Cu această ocazie distinsă, fata Irodiadei a dansat înaintea celor adunaţi acolo şi l-a captivat într-atât de mult pe Irod încât el i-a oferit drept răsplată până la jumătate din împărăţia lui. Acum era momentul ca Irodiada să-şi ducă la îndeplinire planul ei de răzbunare. Ea a învăţat-o pe fiica ei să ceară capul lui Ioan Botezătorul pe o farfurie. Împăratul s-a întristat foarte mult, totuşi datorită jurământului său a trimis un soldat să împlinească acest ordin groaznic. Când capul acestui om al lui Dumnezeu, picurând sânge, a fost înmânat pe o farfurie fiicei Irodiadei, ea  l-a dus mamei sale. Totuşi această căsătorie nefericită a cules curând roadele ei triste. Căsătoria a fost prilej de război între Irod şi Areta, împăratul Arabiei. Irod fusese căsătorit cu fiica lui Areta dar când s-a îndrăgostit de Irodiada, soţia fratelui său Filip, a căutat să divorţeze de fiica împăratului Arabiei. În războiul care a urmat, armata lui Irod a fost distrusă. Iosephus, relatând despre aceasta, spune: „Unii dintre iudei au crezut că distrugerea armatei lui Irod a venit de la Dumnezeu, iar aceasta pe drept, ca pedeapsă pentru ce îi făcuse el lui Ioan, care era numit Botezătorul; căci Irod îl ucisese, deşi era un om bun care poruncea oamenilor să practice cinstea, atât ca dreptate unii faţă de alţii cât şi ca evlavie faţă de Dumnezeu” (Antichităţi B.18, C.5). Dar acesta nu este sfârşitul acestei istorii tragice. Irodiada, care îl împinsese pe Irod la această faptă rea şi tragică cu privire la Ioan Botezătorul, era extrem de ambiţioasă, ceea ce a dus la ruina soţului ei. Ea l-a îndemnat să meargă la Roma pentru a cere favoruri egale cu cele de care se bucura fratele ei, Agripa. Ea nu putea suporta să-l vadă pe fratele ei într-o poziţie superioară soţului ei. La început, dragostea de tihnă a lui Irod l-a făcut să-i refuze dorinţele, dar la cicălelile ei noapte şi zi în cele din urmă ea l-a convins. Irod a mers la Roma, însoţit de Irodiada şi a înaintat cererea sa Cezarului, dar a devenit suspect atunci când s-a aflat că în depozitul său de arme avea suficiente arme pentru şaptezeci de mii de oameni, acuzaţie pe care el a trebuit să o confirme. Rezultatul a fost acuzarea lui de pregătirea unei rebeliuni. În loc să fie înălţat într-o poziţie mai mare a fost condamnat la exil permanent la Lyon, Galia (Franţa). Irodiada i-a împărtăşit pedeapsa, Iosephus remarcând: „Astfel a pedepsit-o Dumnezeu pe Irodiada pentru invidia ei faţă de fratele ei, şi pe Irod de asemenea pentru că şi-a aplecat urechea la vorbirea deşartă a unei femei”. Ne întrebăm dacă inimile lor negre au fost cuprinse de remuşcare pe măsură ce şi-au lungit restul vieţilor lor în dizgraţie. Au fost vreodată conştiinţele lor vinovate înfricoşate de viziunea capului însângerat al lui Ioan Botezătorul pe o farfurie? M-aş mira. Omul culege ceea ce seamănă.  Dar cu privire la eternitate? Dar cu privire la eternitate? Lucrurile nu se termină şi nu rămân definitive în această viaţă.

Irod Agripa I: A fost fiul lui Aristobul şi al lui Berenice şi nepotul lui Irod cel Mare. El este cel care l-a ucis pe Iacov, fratele lui Ioan, cu sabia şi care a căutat să-i hărăzească lui Petru aceeaşi soartă, dacă nu ar fi intervenit un înger al Domnului ca să-l elibereze din închisoare şi să-l readucă în prezenţa celor ai Domnului, aşa cum ne spune Fapte 12 . Iosephus nu relatează nimic despre aceasta. Este însă important să remarcăm că în acelaşi capitol unde vedem martiriul lui Iacov şi întemniţarea lui Petru, vedem descris şi tristul sfârşit al lui Irod. A decurs astfel: într-o bună zi Irod şedea pe tronul său, gătit cu haine alese şi s-a adresat poporului. Ei au strigat, spunând că ceea ce auzeau era vocea unui dumnezeu, nu de om. Irod a primit această adulare hulitoare şi imediat un înger al Domnului l-a lovit, deoarece nu i-a dat gloria lui Dumnezeu. El a murit de o moarte dezgustătoare, fiind mâncat de viermi. În felul acesta simplu ne relatează Scriptura istoria. Iosephus redă o povestire mai elaborată. Împăratul Irod a mers la Cezareea pentru a participa la o sărbătoare unde erau adunaţi oameni importanţi şi cei care erau de rang înalt în provincia pe care o stăpânea el. Citim că a doua zi: „Irod a îmbrăcat un veşmânt făcut în întregime din argint, cu o ţesătură cu adevărat minunată, şi a intrat în amfiteatru dimineaţa devreme; ceas în care argintul veşmântului său fiind iluminat de reflectarea proaspătă a razelor soarelui asupra sa, a strălucit într-un fel neaşteptat şi era atât de strălucitor încât îi înspăimânta pe cei care se uitau direct la el. Şi de îndată linguşitorii lui au strigat, unul dintr-un loc şi altul din alt loc (deşi nu spre binele său), că el era un dumnezeu, iar ei au adăugat: Fii îndurător faţă de noi, căci deşi te-am venerat până acum ca pe un om, totuşi de acum te vom socoti ca superior naturii muritoare.”(Antichităţi B.19, C.8). Iosephus continuă să relateze cum Irod nu a mustrat această blasfemie, nici nu a respins linguşeala lor hulitoare şi că îndată o durere cumplită l-a cuprins pe împărat în cel mai violent mod, continuând cu mare putere cinci zile şi sfârşindu-se cu moartea lui. Când a murit i-a chemat pe prietenii săi să vadă cum cel pe care ei îl numiseră dumnezeu era pe cale să moară, spunând: „Mie, cel pe care voi îl numiţi dumnezeu, mi s-a poruncit acum să părăsesc viaţa aceasta, în vreme ce Providenţa condamnă astfel cuvintele mincinoase pe care tocmai mi le-aţi spus; iar eu, pe care voi l-aţi numit nemuritor, voi fi luat în grabă de moarte.” (Antichităţi B.19, C.8). În această istorie veche vedem adesea amarul cules al semănatului în rău.

Irod Agripa al doilea: A fost fiul lui Irod Agripa şi strănepot al lui Irod cel Mare. Îl menţionăm într-o ordine necronolgică pentru a-i prezenta pe cei patru Irozi înaintea cititorilor noştri unul după altul, pentru a face posibilă deosebirea lor, unul de celălalt. În Faptele Apostolilor se vorbeşte despre el ca „împăratul Agripa”. Iosephus ne relatează istoria lui, dar nu se intersectează cu Scriptura decât în cazul lui Berenice, menţionată ca stând lângă împăratul Agripa în renumita împrejurare în care apostolul Pavel a stat înaintea lui la judecată. Ei sunt prezentaţi în mod clar în Fapte 25 ca fiind soţ şi soţie, soţia stând lângă soţul ei atunci când apostolul Pavel s-a adresat sălii de judecată. De fapt, Berenice era sora lui; de asemenea Drusila, soţia guvernatorului Felix din Fapte 24:24 era soră cu Irod Agripa al doilea şi cu Berenice. Relaţia dintre cei doi era subiectul unei grave suspiciuni. Comparaţia dintre Scriptură şi Iosephus este atât de izbitoare şi convingătoare tocmai în aceste mici detalii - Iosephus scrie că Irod Agripa al doilea trăia într-o relaţie incestuoasă cu sora sa, Berenice. Irod Agripa s-a dat de partea Romei în războaiele iudeo-romane şi a participat la asediul Ierusalimului sub comanda lui Titus. În cele din urmă s-a retras la Roma cu Berenice unde a murit în jurul anului 100 d.H..

Quirinius: Citim în Luca 2:1-3 că în zilele lui Cezar August a fost dat un decret ca să se facă un recensământ pe tot pământul locuit şi că aceasta a avut loc pe când erau Quirinius guvernator al Siriei. Aceasta a decurs într-un fel neobişnuit, fiecare trebuind să se suie la locul său de naştere pentru a se înscrie, oricât de departe ar fi fost el la acel moment sau oricât de incomod ar fi fost să participe. Aceasta a fost ocazia cu care Iosif şi Maria, fecioara, logodită cu el, „însărcinată”, după cum ne spune Scriptura, au fost obligaţi în aceste circumstanţe ciudate să călătorească de la Nazaret din Galileea la Betleem în Iudeea, unde Scriptura profeţise că se va naşte Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Pare minunat că întreaga maşinărie a Imperiului Roman a fost pusă în mişcare pentru a face posibil ca un cuplu necunoscut, aşa cum îi considera lumea, să sosească în cetatea lor natală, Betleem, tocmai la timp pentru a se naşte Cel care era menit să fie Mântuitor al lumii. Da, şi aşa a fost. Iosephus ne redă simplul fapt al acestui recensământ sub Quirinius, în vreme ce Scriptura ne dă mai multe detalii, arătând ce s-a întâmplat pentru împlinirea profeţiei. Citim în Iosephus: „Quirinius a venit el însuşi în Iudea, care era acum adăugată la provincia Siriei, ca să observe comportarea lor ... Iudeii au fost scandalizaţi la vestea despre recensământ, totuşi au încetat orice împotrivire la îndemnul lui Ioazar, marele preot.” (Antichităţi B.18, C.1). Aceasta a fost ocazia izbucnirii revoltei lui Iuda galileeanul, pe care o vom remarca acum.

Iuda galileeanul: Citim în Fapte 5:37 cum el s-a ridicat şi a condus o revoltă în zilele recensământului lui Quirinius. El este cel care a spus că plătirea birului nu era mai bună decât sclavia, îndemnând poporul să îşi apere libertatea. El a atras pe mulţi după sine. Iosephus se referă la el: „Sub administraţia sa (guvernatorul Coponius) a fost că era un anume galileean, al cărui nume era Iuda, care a reuşit împreună cu concetăţenii lui să se revolte şi le-a spus că erau laşi dacă suportau să plătească bir romanilor.” (Războaiele iudeilor, B.2, C.8).

Ioan Botezătorul: Acest bărbat remarcabil a fost ales să fie înainte-mergătorul Domnului nostru, aşa cum fusese profeţit în Isaia 40:3-5 . El s-a născut într-un mod miraculos, căci mama sa, Elisabeta, era stearpă iar ea, împreună cu soţul ei, Zaharia, erau înaintaţi în vârstă. Începutul acestei istorii este descris într-un fel foarte neobişnuit. Citim: „Şi, în anul al cincisprezecelea al guvernării lui Tiberiu Cezar, Ponţiu Pilat fiind guvernator al Iudeii, şi Irod, tetrarh al Galileii, şi Filip, fratele lui, tetrarh al Ituriei şi al regiunii Trahonita, şi Lisania, tetrarh al Abilenei, Ana şi Caiafa fiind mari preoţi, Cuvântul lui Dumnezeu a fost către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu” (Luca 3:1-2 ). Aceasta este o introducere foarte impresionantă şi precisă, cu atât mai mult cu cât se subînţelege că slujba lui Ioan era de o importanţă cu mult mai mare în preţuirea cerului decât toate poziţiile ocupate de împăraţi, tetrarhi şi mari preoţi. Aceasta este o listă interesantă de oameni domnind în acelaşi timp. Aceste nume şi locuri şi cronologia lor pot fi toate observate în scrierile lui Iosephus ca fiind în concordanţă cu Luca 3:1-2 . De vreme ce am scris deja despre moartea lui Ioan Botezătorul la porunca lui Iord Antipa, nu o vom mai repeta.

Ponţiu Pilat: A fost al şaselea guvernator al Iudeii. În timpul administraţiei sale Domnul Iisus şi-a desfăşurat lucrarea Sa pe pământ şi el a fost cel la a cărui poruncă Domnul nostru a fost răstignit. Luca 3:1 stabileşte data începutului lucrării lui Ioan Botezătorul şi cunoaştem că aceasta a precedat slujirii Domnului nostru. Aşa cum am văzut, Iosephus menţionează în treacăt, într-un singur paragraf, răstignirea la porunca lui Pilat, în timp ce descrierea judecăţii şi morţii Domnului nostru ne este relatată în detaliu în cele patru Evanghelii, aşa cum ne-am aştepta. Dar Scripturile şi Iosephus se unesc în a da mărturie că Domnul nostru a fost răstignit, iar aceasta la porunca lui Pilat. Din Scripturi înţelegem că Pilat era slab şi şovăielnic, că era convins de nevinovăţia Domnului nostru, spunând „Eu nu găsesc nicio vină în Omul acesta”, că el ştia prea bine că doar fanatismul religios era cel care Îi cerea viaţa. Citim: „Dar ei stăruiau cu strigăte puternice, cerând ca El să fie răstignit. Şi strigătele lor şi ale preoţilor de seamă au învins. Şi Pilat a hotărât să li se împlinească cererea” (Luca 23:24 ). În această ultimă propoziţie Pilat rămâne stigmatizat pentru totdeauna pentru comiterea celei mai odioase crime pe care a cunoscut-o lumea aceasta. Unde se poate găsi, în analele istoriei, un judecător care să declare public convingerea lui cu privire la nevinovăţia celui acuzat, poruncind mai întâi ca el să fie biciuit pe nedrept iar apoi să cedeze la strigătele vrăjmaşilor săi şi să dea sentinţa pe care o cer ei, pedeapsa capitală prin răstignire, cea mai crudă dintre toate? Nu este de mirare că numele lui Pilat va rămâne în întreaga eternitate şi înjosit şi blestemat. Cuvintele sunt prea slabe pentru a condamna o asemenea nedreptate grosolană. Istoria seculară ne spune sfârşitul lui Pilat. La scurt timp după răstignirea Domnului Iisus, samaritenii s-au răsculat iar Pilat a strâns o armată mare de călăreţi şi infanterie şi s-a năpustit asupra lor, ucigând pe mulţi. Luând mulţi prizoneri vii, el i-a dat la moarte cu răutate. Iudeii l-au acuzat pe Pilat de barbarie şi cruzime iar Vitellius, guvernatorul Siriei, i-a poruncit să meargă la Roma şi să răspundă pentru acţiunile sale. Tradiţia spune că Pilat a fost exilat la Vienne, Franţa de astăzi, unde se află un monument ridicat în formă de piramidă, de 16 m. înălţime, denumit mormântul lui Ponţiu Pilat. După ce a petrecut mai mulţi ani aici, tradiţia spune că Pilat, cuprins de remuşcări, s-a urcat pe muntele din apropiere şi s-a înecat în micul lac din vârf. În orice caz, cel puţin acest fapt este sigur, că Pilat a căzut în dizgraţie, şi-a pierdut toate onorurile şi a murit ca exilat din ţara lui natală. Este semnificativ faptul că, unul după altul, cei care au făcut rău Domnului Iisus şi celor ai Săi au avut parte de sfârşit grabnic şi funest, împlinind avertismentul Scripturii care spune „Oricine va cădea pe piatra aceea va fi sfărâmat, iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera.” (Luca 20:18 ). Este un lucru cert că mulţi care s-au crezut mari în lumea aceasta şi care L-au dispreţuit pe umilul Nazarinean, sunt cunoscuţi astăzi doar pentru că acţiunile lor au avut ici şi colo legătură cu viaţa Domnului Iisus. Scrierile lui Iosephus pot să nu mai fie tipărite şi să fie uitate de cei mai mulţi, în vreme ce numele Domnului nostru este amintit din secol în secol de către cei mai curaţi şi mai buni din rasa umană. Chiar şi data pe care o punem în antetul scrisorilor noastre, sau care este atribuită legilor ţării, sau documentelor oficiale ale ţărilor civilizate, păstrează cu sfinţenie data naşterii unui Copil sfânt într-un staul din Betleem, care a fost legănat într-o iesle. Cartea care ne spune această istorie este încă best-seller-ul lumii iar naţiunile, aflate departe de locul primului triumf al creştinismului, îşi întind ca niciodată mâinile rugătoare după Cuvântul lui Dumnezeu.

Felix: A fost guvernator al Iudeei. El avea un caracter josnic şi mârşav. Iosephus ne spune că sora împăratului Agripa, Drusila, era căsătorită cu Azizus, împăratul din Emesa - astăzi oraşul Homs din Siria -. iar Felix fiind fermecat de frumuseţea ei, a convins-o să îl părăsească pe soţul ei şi să se căsătorească cu el. Naraţiunea biblică o menţionează pe Drusila pe nume, stând alături de Felix atunci când apostolul Pavel a stat înaintea lui, vorbind despre dreptate, înfrânare şi judecata viitoare (Fapte 24:24-25 ). Pe când vorbea Pavel despre aceste lucruri importante, Felix s-a umplut de teamă. Ne întrebăm oare ce credea Drusila despre toate aceste lucruri. Dumnezeu le-a dat o şansă, dar vai, ei nu s-au folosit de acest prilej. Felix şi-a manifestat caracterul abject atunci când l-a lăsat pe nobilul apostol legat deoarece acesta nu-l mituise pentru a-şi obţine eliberarea şi pentru a le plăcea iudeilor. Puţin s-a gândit Felix că purtarea lui va fi consemnată în sfintele Scripturi spre ruşinea lui, pentru ca milioane de oameni încă nenăscuţi să o citească.

Porcius Festus: I-a succedat pe Felix ca guvernator al Iudeei. În afară de faptul că Iosephus îi menţionează numele ca succedându-i lui Felix, acelaşi lucru fiind spus şi de către Scriptură, nu ni se dă niciun alt detaliu despre acest om.

Asediul Ierusalimului: Scriptura a profeţit cucerirea Ierusalimului de către romani încă din urmă cu aproape şase secole mai înainte ca Hristos să se nască în lume. Citim într-un limbaj extrem de precis: „Şi, după cele şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi nimicit şi nu va avea nimic; şi poporul unui conducător care va veni va distruge cetatea şi sfântul locaş şi sfârşitul ei va fi cu un potop.” (Daniel 9:26 ). „Conducătorul care va veni” se referă la ceea ce este încă viitor, la apariţia conducătorului Imperiului Roman renăscut, menţionat în Apocalipsa 13:1-9 ca fiara care se ridică din mare, care se acţiona precum Antioh Epifanul, făcând să înceteze jertfa şi darul de mâncare din slujba Templului, şi care va pune „urâciunea pustiirii, despre care s-a spus prin profetul Daniel, să stea în loc sfânt” (Matei 24:15 ). Dar să remarcăm că despre „poporul unui conducător care va veni” se spune că va distruge cetatea şi sfântul locaş. Conducătorul este încă viitor, distrugerea cetăţii şi a sfântului locaş a avut deja loc în istorie. Domnul nostru a profeţit cu certitudine că templul urma să fie distrus. Atunci când unii I-au vorbit despre templu, cât de împodobit era cu pietre frumoase şi cu daruri consacrate, Domnul a răspuns: „Cât despre acestea pe care le priviţi, vor veni zile în care nu va fi lăsată piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată ... Şi vor cădea de tăişul sabiei şi vor fi duşi captivi printre toate naţiunile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini timpurile naţiunilor” (Luca 24:6,24 ). Iosephus a trăit să vadă această profeţie împlinită după aproximativ patruzeci de ani de când fusese rostită. Este bine cunoscut faptul că, atunci când Titus a cucerit Ierusalimul, el a fost extrem de grijuliu ca templul, cu grandoarea şi importanţa lui religioasă, și a ținut să fie cruţat. Întrebarea era: se va împlini cuvântul lui Titus, un general de succes, aflat la conducerea unei armate puternice cu experienţă, sau se va îndeplini profeţia Domnului nostru rostită cu patruzeci de ani mai devreme? Să ascultăm ce s-a întâmplat: „Teribila zi sosise, distrugerea templului de către puterea Romei. Un soldat a izbutit să arunce, peste umărul unui camarad, o torţă prin uşa din zid, care ducea la încăperile din partea de nord a Templului. Titus ar fi dorit să evite aceasta, deoarece el se împotrivea distrugerii a ceea ce constituia gloria întregii lumi. Incendiul s-a întins totuşi, aţâţat de o vijelie; în flăcări au pierit asediatori şi asediaţi deopotrivă, prinşi în bătălia finală. Trupurile lor rezemându-se de altar, iar sângele curgându-le pe trepte în jos. Podeaua nu se putea vedea de trupurile celor morţi. Preoţii furioşi fluturând drept arme scaune şi unelte de plumb, decât să se predea, au preferat mai degrabă să se arunce în flăcări. Titus şi centurionii săi, intrând în sfântul locaş, l-au găsit minunat şi mai strălucitor şi somptuos decât orice descriere. Focul a cuprins totul, mai puţin nepieritoarea piatră; stindardele romane au fost înălţate la poarta de Est, iar Titus a primit salutul legiunilor.” (Iudeii - antici, medievali şi moderni, James Kendall Hosmer, p.118). Astfel a fost împlinită literal profeţia Domnului nostru, că nu va fi lăsată piatră pe piatră. Iosephus ne spune că aproape 1.1 milioane de oameni au pierit de sabie, doar 97.000 supravieţuind. Un mare număr de evrei se strânsese în cetate pentru a ţine sărbătoarea Paştilor, de aici rezultând aceste numere mari. Decât să îşi asume riscul unui număr mare de prizonieri de război, romanii şi-au răstignit captivii, până când multitudinea de victime era atât de mare încât, potrivit lui Iosephus, „nu mai era loc pentru cruci şi nu mai erau cruci pentru cadavre”. Pădurile de pe kilometri întregi din jurul Ierusalimului au fost despuiate de lemn pentru a face cruci pe care să fie pironiţi aceste victime ale războiului. Patruzeci de ani mai devreme, iudeii au ridicat trei cruci în afara Ierusalimului, iar pe crucea din mijloc L-au răstignit pe Mesia al lor. Acum, în afara Ierusalimului, se vedeau mii de cruci pe care erau pironiţi mulţimi de iudei. Nu era oare nicio legătură între cele două evenimente? Nu era oare primul semănatul, atunci când iudeii i-au strigat cu atâta uşurinţă lui Pilat, „Sângele Lui fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”? (Matei 27:25 ). Şi iată! Acum era amarul cules. Din ziua aceea până în 1948, iudeii au fost împrăştiaţi printre neamuri iar Ierusalimul a fost călcat în picioare de acestea. Desigur că în toate acestea putem vedea mâna lui Dumnezeu. Ce s-a întâmplat cu Iosephus în tot acest tumult? El a fost capturat şi luat prizonier în timpul campaniei lui Vespasian în Galileea şi l-a însoţit apoi pe Titus în timpul asediului Ierusalimului. Vespasian intenţiona să-l trimită împăratului Nero dar Iosephus, trăgându-l pe Vespasian deoparte, i-a spus că nu este departe ziua când urma să fie proclamat împărat, lucru care s-a dovedit peste puţină vreme a fi adevărat. Nero s-a sinucis. Succesorul său, Galba, a fost asasinat în piaţa Romei la şapte luni după ce fusese proclamat purtător al purpuriului imperial. Otho i-a succedat, dar la scurtă vreme a fost învins în luptă şi s-a sinucis, după o domnie de trei luni şi două zile. Atunci legiunile victorioase din Palestina l-au proclamat pe Vespasian drept împăratul lor; între timp fusese numit împărat generalul Vitellius, înfrânt ulterior de Vespasian, toate aceste războaie civile fiind cunoscute în istorie ca „anul celor patru împăraţi”. Când Iosephus a mers la Roma, Vespasian l-a primit cu toată cinstea, onorându-l cu toate privilegiile unui cetăţean roman, acordându-i o pensie anuală şi dăruindu-i un apartament în propria sa casă pe care o avea înainte de a deveni împărat. Când fiul său, Titus, a devenit împărat, i-a arătat în continuare bunătate lui Iosephus, dăruindu-i terenuri în Iudeea. Atunci când Domiţian i-a succedat fratelui său Titus ca împărat, şi el i-a arătat bunătate lui Iosephus. Şi astfel îi spunem rămas bun acestui om extraordinar. Îi suntem într-adevăr îndatoraţi pentru scrierile sale şi credem că ele au fost îngăduite de Dumnezeu pentru un scop special de care am căutat să profităm.

Suplimentar: Ceea ce urmează acum este într-un fel în afara scopului acestui articol, dar am dat de o remarcă în scrierile lui Iosephus pe care aș dori să o dau mai departe cititorilor mei. Ne amintim cu toţii cum Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Ia acum pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti” (Geneza 22:2 ), pe când Dumnezeu ştia foarte bine că Ismael era de asemenea fiu al lui Avraam. Cum putea deci Isaac să fie „singurul” său fiu? În general explicaţia care se dă este că termenul „singurul” vrea să redea sensul că cel despre care se vorbeşte astfel este special pentru cel care vorbeşte astfel. Citim în Scriptură despre „singurul Fiu” al lui Dumnezeu (Ioan 3:16 ), însemnând Preaiubitul Său Fiu. Este interesant că Iosephus foloseşte termenul „singurul” (în greacă „monogenes”) exact în acelaşi fel. El scrie: „Monobazus (regele adiabenilor) mai avea de la Helena un fiu mai mare, precum şi alţi copii cu celelalte soţii. Totuşi, el îşi revărsa pe faţă toată afecţiunea sa asupra singurului său fiu, Izates, lucru care era la originea acelei invidii pe care ceilalţi fraţi ai săi, din acelaşi tată, i-o purtau” (Antichităţi iudaice, cartea XX, capitolul 2). Eruditul traducător al lucrărilor lui Flavius Iosephus, William Whiston, adaugă aici o notă de subsol: „Iosephus foloseşte aici cuvântul monogenes, un unic fiu, pentru a desemna pe cel mai iubit, aşa cum face şi Vechiul şi Noul Testament. Mă refer la faptul că mai existau unul sau mai mulţi fii (Geneza 22:2 , Evrei 11:17 )”. Este interesant să observăm aceasta la Iosephus, care ne arată cum era folosită această expresie în ţinuturile biblice din acele zile. Este de asemenea interesant să aflăm că regina Helena, mama împăratului Izates, a renunţat împreună cu fiul ei la închinarea la idoli şi a îmbrăţişat religia iudaică. Ea a făcut un pelerinaj la Ierusalim şi când a ajuns acolo a găsit o foamete care bântuia ţara, iar ea a căutat să o aline cu generozitate prin dăruirea unor mari cantităţi de grâu şi alte alimente. Aceasta era chiar foametea despre care Agab a profeţit că va avea loc în zilele împăratului Claudius (Fapte 11:28 ). Ea a fost în mod evident o femeie de o mare evlavie. Atunci când a murit a fost înmormântată la Ierusalim într-un mormânt măreţ, pe care ea l-a ridicat cu scopul de a adăposti rămăşiţele ei pământeşti. Se crede că palatul regal al reginei Helena a fost descoperit în timpul unor excavaţii în Cetatea lui David, în 2007. Astfel lucra Dumnezeu în acele vremuri îndepărtate.