„APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - COMENTARIU REVIZUIT! PARTEA A ȘAPTEA!
Capitolul 18 - Babel, Babilon, Babilonie - biruința binelui:
Tot ce este înălțat înaintea omului trebuie să piară. Dumnezeu are ultimul cuvânt în istoria omenirii. Apocalipsa 18 descrie distrugerea Babilonului politico-economic al lui Antihrist condus de Satan însuși. După ce unul din cei șapte îngeri a vestit căderea Babilonului religios și a stat de vorbă cu Ioan în capitolul 17, „un alt înger” s-a coborât cu o altă solie: „După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte, pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei şi împăraţii pământului au curvit cu ea şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei” (Apoc. 18:1-3). Ioan vede acest eveniment de pe Pământ, căci scrie: „am văzut pogorându-se din cer un alt înger”. Acțiunea din capitolul 18 începe „după aceea”, adică după prăbușirea Babilonului magiei religioase din capitolul 17. Strigătul „A căzut Babilonul cel mare!” este un ecou al profeției din Isaia 21:9. Îngerul motivează decizia distrugerii Babilonului prin trei afirmații. El a ajuns: un locaş al dracilor; o închisoare a oricărui duh necurat; o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte. Cea dintâi afirmație ne spune că pe dărâmăturile Babilonului vor sta demoni (daimon). Nu va mai fi locuit de nicio ființă umană. Ideea că demonii locuiesc în locuri pustii apare și în alte locuri în Scriptură (Isaia 13:21-22; 34:14; Ieremia 9:11; 10:22; 51:37; Plângeri 5:18). Păsările necurate care îl vor locui vor fi carnivorele de pradă care se vor hrăni cu cadavrele celor morți.
Babilonul va fi reclădit: Ca să cadă
trebuie mai întâi să se ridice în slavă și în putere. Prin Antihrist, Satan se
va strădui să aducă lumii un climat de pace și bunăstare, o imitație a
promisiunilor lui Dumnezeu pentru Împărăția milenară. Ca să fie distrus,
Babilonul trebuie să existe, iar în vremea de acum, din Babilon au rămas numai
niște ruine cu ziduri reconstruite pe ici pe colo de Saddam Husseim. Biblia ne
vorbește despre Babilonul de pe vremea lui Nimrod și despre Babilonul de pe
vremea robiei evreilor. Apocalipsa vestește însă un alt Babilon, ridicat din
ruine la o stare de dominație mondială, un centru al comerțului mondial. Cei
familiarizați cu cărțile profetice ale Bibliei știu că Isaia a vestit o
distrugere a Babilonului înainte ca Babilonul să fie ridicat ca Imperiu
mondial. În mod asemănător, Ioan ne vestește în Apocalipsa distrugerea
Babilonului cel Mare, iar noi ne uităm de douăzeci de secole și vedem că
Babilonul încă nu există! În nerăbdarea noastră am căutat să explicăm acest
paradox spunând că Apocalipsa vorbește despre un Babilon metaforic care trebuie
identificat cu complexul politico economic al lumii fără Dumnezeu. Unii au zis
că Babilonul este Organizația Națiunilor Unite, Unii cred că Babilonul cel Mare
este … America. Lăsând la o
parte astfel de „tălmăciri” metaforice fanteziste, trebuie să credem că
Babilonul va fi exact ceea ce scrie în Apocalipsa 18, o cetate extraordinar de
influentă în sistemul politic și economic al lumii, un centru indispensabil
pentru comerțul și bunăstarea lumii. Pe timpul lui Isaia, Babilonul nu era
decât o putere de mâna a doua. Tartorul cel mare era Asiria. Ea conducea atunci
lumea. Asiria dusese în robie cele zece seminții din Regatul lui Israel și tot
Asiria era atunci puterea care amenința Regatul lui Iuda. Asiria nu este însă
decât pe locul doi în lista făcută de Dumnezeu. Pe locul întâi este, ca
deobicei, Babilonul. „Proorocie împotriva Babilonului, descoperită lui
Isaia, fiul lui Amoț. Ridicați un steag pe un munte gol, înălțați glasul spre
ei, faceți semne cu mâna, ca să vină la porțile asupritorilor!” (Isaia
13:1-2). Întrebarea care ne stă în minte este: „La ce
nimicire a Babilonului se referă profetul Isaia? Numai la cea de pe vremea
mezilor sau și la o distrugere viitoare, păstrată pentru „vremurile de la
urmă”? Isaia 13 ne spune clar că cel puțin o parte a pedepsei va fi prin
poporul mezilor: „Iată, ațâț împotriva lor pe Mezi, care nu se uită la argint,
și nu poftesc aurul. Cu arcurile lor vor dobor pe tineri, și vor fi fără milă
pentru rodul pântecelor: ochiul lor nu va cruța pe copii. Și astfel Babilonul,
podoaba împăraților, falnica mândrie a Haldeilor, va fi ca Sodoma și Gomora, pe
care le-a nimicit Dumnezeu. El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată
popor în el. Arabul nu-și va mai întinde cortul acolo, și păstorii nu-și vor
mai țărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei își vor face culcușul acolo,
bufnițele îi vor umple casele, struții vor locui acolo, și stafiile se vor juca
acolo. Șacalii vor urla în casele lui împărătești pustii, și câinii sălbatici
în casele lui de petrecere. Vremea lui este aproape să vină, și zilele nu i se
vor lungi” (Isaia 13:17-22). Textul are însă elemente escatologice și
apocaliptice care ne obligă să credem că suntem în fața unei profeții cu
împliniri multiple, în care planul imediat se suprapune peste planul îndepărtat
în panorama profetică. Versetul 6 pomenește despre „ziua Domnului” care poate
fi orice zi aleasă de Dumnezeu pentru una din intervențiile Sale pe Pământ, dar
care înseamnă profetic epoca de la sfârșitul veacurilor, când Dumnezeu va pune
capăt „zilei Omului” și va inaugura „Ziua Domnului”, cea mare și binecuvântată.
Ziua Domnului despre care ni se vestește în profeția din Isaia 13 este plină de
descrieri apocaliptice. Iată ce citim începând cu versetul 9: „Iată,
vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie și urgie aprinsă, care va preface
tot pământul în pustiu, și va nimici pe toți păcătoșii de pe el. Căci stelele
cerurilor și Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul
lui, și luna nu va mai lumina. Voi pedepsi, zice Domnul, lumea pentru răutatea
ei, și pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufași,
și voi doborî semeția celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul
curat, și mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile,
și pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oștirilor, în ziua
mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9-13). O astfel de pedepsire a
Babilonului n-a avut loc niciodată în istoie. Ea stă să vină în capitolul 18
din Apocalipsa.
Pregătirea Babilonului: În
cartea profetului Zaharia ni se spune ceva foarte interesant despre comerț și
despre valea Șinear. În primele șase capitole, profetul are o serie de opt
vedenii, opt anunțuri făcute despre ordinea cronologică în care va lucra
Dumnezeu cu Israelul până când va instaura cu ei Împărăția Mesianică. Să privim
cu atenție la penultima vedenie. „Îngerul, care vorbea cu mine, a
înaintat, și mi-a zis: Ridică ochii, și privește ce iese de acolo. Eu am
răspuns: Ce este aceasta? Și el a zis: Iese efa. Și a adăugat: Aceasta este
nelegiuirea lor în toată țara” (Zaharia 5:5-6). Un coș de mărime
mijlocie s-a ridicat înaintea lui Zaharia, iar conținutul lui era acoperit de
un capac greu ca de plumb, de mărimea unui talant. Când Dumnezeu a dat capacul
la o parte, Zaharia a văzut o femeie. „Aceasta este nelegiuirea!” a zis îngerul
(versetul 8). Este clar că imaginea ne spune că Dumnezeu ține sub control
nelegiuirea și nu o lasă să se manifeste în toată puterea ei. Mai mult, Zaharia
vede cum femeia numită „nelegiuire” este aruncată înapoi în coș: „Și
i-a dat brânci în efă, și a aruncat bucata de plumb peste gura efei.
Am ridicat ochii și m-am uitat, și iată că s-au arătat două femei. În aripile
lor sufla vântul: ele aveau aripi ca ale cocostârcului. Au ridicat efa între
pământ și cer. Atunci am întrebat pe îngerul care vorbea cu mine: Unde duc ele
efa?” (Zaharia 5:9-10). Răspunsul este plin de semnificație: „El
mi-a răspuns: Se duc să-i zidească o casă în țara Șinear, ca să fie
așezată acolo și să rămână pe locul ei” (Zaharia 5:11).Unde am mai auzit
noi de câmpia Șinear? În Geneza 10-11. „Nelegiuirea” este trimisă înapoi în
locul de unde a început. Nelegiuirea este trimisă înapoi în Babilonia, în țara
Șinear „ca să fie așezată acolo și să rămână pe locul ei”. În vremea lui
Zaharia, Imperiul Babilonian tocmai căzuse. Iudeii se întorseseră în țara lor
și se întrebau dacă venise vremea ca profețiile făcute de Isaia și Ieremia
despre restaurarea împărației să se împlinească. Zaharia s-a ridicat și le-a
spus din partea Domnului: Nu încă. Nelegiuirea lumii este ținută încă sub
control. Va veni însă o zi în care nelegiuirea va fi eliberată din strânsoarea
divină și așezată în țara Șinear ca să se manifeste acolo. La vremea potrivită,
nelegiuirea se va arăta public acolo. Dacă este ca profeția lui Zaharia să se
împlinească, Babilonul va trebui reconstruit încă o dată și va reveni în primul
plan al activităților umane. Când Dumnezeu anunță prin Isaia și prin Zaharia că
cetatea Babilon va fi fi în ființă înainte de revenirea Domnului Iisus și va
conduce comerțul mondial trebuie să-L credem pe cuvânt. Babilonul, Babilonul
cel mare, va exista iar și va fi judecat cu toată asprimea. Dumnezeu trebuie să
termine ceea ce a început în cartea Genezei. Babel și Babilonul trebuiesc
făcute praf.
Pericolul coabitării cu Babilonul: Imediat
după solia îngerului s-a auzit un alt glas din Cer: „Apoi am auzit din cer
un alt glas, care zicea: Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să
nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru
că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer şi Dumnezeu Şi-a adus
aminte de nelegiuirile ei. Răsplătiţi-i cum v-a răsplătit ea şi
întoarceţi-i de două ori cât faptele ei. Turnaţi-i îndoit în potirul în care a
amestecat ea! Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi şi s-a desfătat în risipă,
pe atât daţi-i chin şi tânguire! Pentru că zice în inima ei: Şed ca
împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi şti ce este tânguirea!” (Apoc.
18:4-8). Porunca separării prin care Dumnezeu le spune copiilor Lui;
„Ieșiți din mijlocul lor!” este pomenită de cîteva ori în Biblie. În Vechiul
Testament ea apare în Geneza 12:1; 19:12; Numeri 16:23; Isaia 48:20; 52:11;
Ieremia 50:8; 51:6, 45; Zaharia 2:6-7. „Fugiţi, fugiţi din ţara de la
miazănoapte! zice Domnul. Căci v-am împrăştiat în cele patru vânturi ale
cerurilor, zice Domnul. Scapă, Sioane, tu care locuieşti la fiica Babilonului!”
(Zaharia 2:6-7). Porunca separării apare și în Noul Testament: „Cercetaţi ce este
plăcut înaintea Domnului şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare
ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le” (Efeseni 5:10-11). „Să ieşim dar afară din tabără la El şi să suferim
ocara Lui” (Evrei 13:13). Coabitarea
cu Babilonul va fi o mare ispită cu o deosebită forță de atracție, mai ales
pentru evreii pricepuți la afaceri comerciale! Glasul ceresc este o chemare și
un avertisment totodată. Cei tentați să împărtășească belșugul Babilonului vor
gusta și belșugul de pedeapsă divină care se va vărsa asupra cetății. După cum
Sodoma și Gomora n-au fost distruse până ce n-a fost scos de acolo neprihănitul
Lot, nici Babilonul nu va fi distrus până ce copiii lui Dumnezeu nu vor ieși de
acolo! Ce mare har! Babilonul numărul trei va păstra ceva din
strălucirea „capului de aur” din vedeniile profetului Daniel. În timp ce
Imperiul Roman a ocupat o arie de aproximativ circa 4.000.000 km. pătrați
stăpânind peste aproximativ 20% din populația lumii de atunci, Imperiul
Babilonian a ocupat o suprafață de peste 5.000.000 km pătrați stăpânind peste
aproximativ 44% din populația lumii de atunci. Așezat în buricul
pământului între platformele economice ale Asiei și platformele comerciale ale
Europei și Africii, Babilonul va fi un centru nodal pentru toate tranzacțiile
lumii. Citiți descrierile făcute de cei care bocesc distrugerea cetății ca să
vă dați seama de enorma importanță economică pe care o va avea. În cuvintele
Apocalipsei întrevedem parcă acțiunile unei Burse Mondiale, ale unei Case
Mondiale de comerț și ale unei Bănci Mondiale: „Negustorii pământului
o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa: marfă de aur, de argint, de pietre
scumpe, de mărgăritare, de in subţire, de purpură, de mătase şi de stacojiu;
nici feluritele lor soiuri de lemn de tiin, tot felul de vase de fildeş, tot
felul de vase de lemn foarte scump, de aramă, de fier şi de marmură; nici
scorţişoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia, nici
vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici
oile, nici caii, nici căruţele, nici robii, nici sufletele oamenilor. Şi
roadele atât de dorite sufletului tău s-au dus de la tine. Toate lucrurile
alese, strălucite, sunt pierdute pentru tine şi nu le vei mai găsi. Cei ce fac negoţ cu aceste lucruri, care
s-au îmbogăţit de pe urma ei, vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor
plânge, se vor tângui şi vor zice: Vai! vai! Cetatea cea mare, care era
îmbrăcată cu in foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, care era împodobită
cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare! Atâtea bogăţii într-un ceas
s-au prăpădit!” (Apoc. 18:11-17a). Distrugerea
Babilonului va afecta și comerțul maritim: „Şi toţi cârmacii,
toţi cei ce merg cu corabia pe mare, marinarii şi toţi cei ce
câştigă din mare stăteau departe şi, când au văzut fumul arderii ei,
strigau: Care cetate era ca cetatea cea mare? Şi îşi aruncau ţărână în
cap, plângeau, se tânguiau, ţipau şi ziceau: Vai! Vai! Cetatea cea mare, al
cărei belşug de scumpeturi a îmbogăţit pe toţi cei ce aveau corăbii pe mare,
într-o clipă a fost prefăcută într-un pustiu!” (Apoc. 18:17b-19).
Distrugerea Babilonului: Distrugerea
Babilonului va fi rapidă și totală. Informațiile date în Apocalipsa ne spun că
va fi distrus în urma marelui cutremur amintit în Apocalipsa 16:19: „Şi au
urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de
pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa
de mare. … şi
cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul
cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.” (Apoc.
16:18-19). A doua cauză va fi focul „va fi arsă de tot în foc, pentru că
Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare”. Regiunea este bogată în bitum și
petrol așa că nu este greu de imaginat un incendiu teribil. „Tocmai
pentru aceea într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea,
tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu,
care a judecat-o, este tare. Şi împăraţii pământului, care au
curvit şi s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii
ei, o vor plânge şi o vor boci. Ei vor
sta departe de frică să nu cadă în chinul ei şi vor zice: Vai! vai! Babilonul,
cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a venit judecata!” (Apoc.
18:8-10). Descrierea se potrivește cu profeția făcută
de Isaia: „Şi astfel, Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mândrie a
caldeenilor, va fi ca Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu” (Isaia 13:19). A
treia cauză a distrugerii va fi prăbușirea sub scoarța Pământului.
Va fi probabil o scufundare într-o baie de foc a unei pungi petroliere. „Atunci,
un înger puternic a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră de
moară, a aruncat-o în mare şi a zis: Cu aşa repeziciune va fi aruncat
Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit!” (Apoc. 18:21). Cuvintele
îngerului sunt un ecou al unei profeții din cartea lui Ieremia: „Ieremia a scris
într-o carte toate nenorocirile care aveau să vină asupra Babilonului, toate
cuvintele acestea scrise asupra Babilonului. Ieremia a zis lui Seraia:
Când vei ajunge la Babilon, vezi să citeşti toate cuvintele acestea şi să
zici: Doamne, Tu ai spus că locul acesta are să fie nimicit şi că n-are să mai
fie locuit nici de oameni, nici de dobitoace, ci are să ajungă un pustiu pentru
totdeauna. Şi când vei isprăvi citirea cărţii acesteia, să legi de ea o
piatră şi s-o arunci în Eufrat şi să zici: Aşa va fi înecat Babilonul şi
nu se va mai ridica din nenorocirile pe care le voi aduce asupra lui; vor cădea
sleiţi de puteri!” (Ieremia 51:60-64). Dumnezeu însuși va
pedepsi Babilonul! Nu o armată ostilă îi va produce căderea, ci mâna Celui
Atotputernic o va arde, îi va reduce clădirile la praf și moloz și o va probuși
în adânc. Cel care s-a pogorât odinioară la turnul Babel să oprească progresul
și să împiedice reintegrarea în sferele cerești cu ajutorul fințelor demonice,
va veni s-o mai facă încă o dată. Blestemul rostit la turnul Babel n-a fost
revocat niciodată și tot așa de parmenentă va fi și rostirea împotriva
Babilonului numărul trei: „Şi nu se va mai auzi în tine nici sunet
de alăute, nici cântece din instrumente, nici cântători din fluiere, nici
cântători din trâmbiţe; nu se va mai găsi la tine niciun meşter în vreun
meşteşug oarecare. Nu se va mai auzi în tine vuietul morii. Lumina lămpii
nu va mai lumina în tine şi nu se va mai auzi în tine glasul mirelui şi al
miresei, pentru că negustorii tăi erau mai-marii pământului, pentru că toate
neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta şi pentru că acolo a fost găsit
sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi
pe pământ” (Apoc. 18:22-24). Ca „scaun de domnie al
lui Satan”, Babilonul va fi distrus nu numai pentru uciderea sfinților lui
Dumnezeu, ci pentru toți cei care au fost omorâți vreodată în istorie. Satan
este cel care a adus moartea și uciderea în ecosistemul terestru: „Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi
să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr” (Ioan 8:44). „Babilonul”,
„șarpele inelat” care a râvnit la „poarta cerului”, vicleanul strecurat în
paradis să-i ispitească pe primii doi oameni ca să-i despartă de Dumnezeu și
să-i aducă sub stăpânirea lui va fi încă o dată înfrânt. Cel ce i-a zdrobit
capul la Cruce are tot dreptul și toată puterea ca s-o facă. Apocalipsa 18 se încheie
cu cântări de jale. Gata! Pe Pământ, petrecerea s-a terminat! În Cer,
Apocalipsa 19 începe cu cântece de bucurie. Acolo, petrecerea abia începe.
Toată lumea se pregătește de … nuntă!
Cap. 18 - comentariu suplimentar 1 - o altă
posibilă interpretare:
Acest capitol nu ne va opri mult
timp. Găsim aici, nu legătura Babilonului cu Fiara, ci descrierea căderii
oraşului, cu cântecele funebre ale diferitelor clase de oameni care se plâng
pentru că ea a dispărut de pe scena de aici de pe Pământ. În acelaşi timp
Dumnezeu înştiinţează pe poporul Său despre ruina Babilonului şi îl invită să
iasă din el. „Ieşiti din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la
păcatele ei și să nu primiţi din pedepsele ei! Pentru că păcatele ei au ajuns
până la cer; și Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei.” Auzim în urmă
acest cuvânt: „Răsplătiţi-i cum v-a răsplătit ea şi întoarceţi-i de două ori
cât faptele ei! Turnaţi-i de două ori mai mult în potirul în care a amestecat
ea! Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi şi a trăit în lux, pe atât daţi-i chin şi
întristare. Pentru că zice în inima ei: „Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi
nu voi vedea întristarea”. Adică Babilonul este văzut în acest capitol, nu atât
sub forma sa misterioasă şi religioasă, dând curs la tot felul de confuzii
între adevăr și eroare, între bine şi rău, otrăvind, amăgind și corupând, după
cum toţi pot să vadă, prin fatala şi vătămătoarea sa influenţă religioasă; dar
el apare aici în chipul cel mai evident, ca ajutând şi împingând lumea în tot
luxul şi desfătările şi mândria vieţii - tot ceea ce oamenii numesc
„civilizaţie”. Aceasta este tratat în capitolul nostru cu multe amănunte, în
acelaşi timp fiindu-ne prezentate regretele şi plânsetele acelora care se
bocesc din cauza căderii Babilonului şi a pierderii bogăţiilor lor. Dar
istorisirea nu se termină fără ca Duhul lui Dumnezeu să ne fi arătat un alt
aspect al Babilonului. „Atunci un înger puternic a ridicat o piatră ca o piatră
de moară și a aruncat-o în mare, zicând: „Cu aşa violenţă va fi aruncat
Babilonul cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit.” Cauza este arătată la
sfârşit; nu numai îi este spus: „pentru că toate neamurile au fost amăgite de
vrăjitoria ta”, dar mai presus de orice, „în ea a fost găsit sângele prorocilor
şi al sfinţilor şi al tuturor celor care au fost înjunghiaţi pe pământ.” Ce
fapt grav și solemn în guvernarea lui Dumnezeu! Cum se poate ca acest sistem
josnic, corupt şi închinător la idoli din zilele din urmă, să fie vinovat de
sângele tuturor martirilor? Pentru că a urmat duhul şi astfel a acceptat
moştenirea tuturor acelora care, din zilele lui Cain, au ridicat mâinile lor
împotriva fraţilor lor drepţi. În loc de a scoate un avertisment din răutatea
acelora care au fost înaintea lui, care, pe de o parte, antrenau prin amăgirile
lor şi, pe de alta, persecutau, Babilonul, de câte ori a putut, a întrecut pe
înaintaşii lui, până ce, în sfârşit, lovitura judecăţii divine l-a atins.
Aceasta este regula obişnuită a lui Dumnezeu în judecăţile Sale. El nu le lasă
să cadă neapărat asupra aceluia care, cel dintâi, a introdus răul, ci asupra
acelora care au mers pe aceeaşi cale vinovată şi poate au agravat răul, în loc
de a se întoarce de la el. Şi când Dumnezeu judecă, nu este numai pentru răul
săvârşit de aceia pe care îi loveşte judecata, ci pentru tot, de la început
până în momentul judecăţii. Departe ca acest fel de a proceda să fie nedrept,
este, dintr-un punct de vedere divin, calea celei mai înalte dreptăţi. Să luăm
de exemplu membrii unei familii. Să presupunem că tatăl s-a îmbătat. Dacă
există la fiii săi o scânteie de sentimente cinstite, nu numai ei vor simţi o
ruşine adâncă şi o vie durere din cauza greşelii tatălui lor, dar, ca aceia
dintre fiii lui Noe care simţeau ce datorau tatălui lor, ei se vor strădui să
arunce vreo manta de dragoste asupra aceluia pe care nu-l pot tăgădui şi de la
care totuşi îşi întorc ochii, dar cu siguranţă mai presus de orice, ei vor
veghea ca să nu se lase surprinşi ei înşişi de acest ruşinos păcat. Dar vai! În
familie se găseşte un fiu care, în loc de a scoate învăţătură din ceea ce i s-a
întâmplat tatălui său, profită de ocazie ca să-şi satisfacă aceeaşi patimă.
Lovitura cade asupra lui, nu asupra ticălosului tată. El este dublu vinovat,
pentru că a văzut goliciuna tatălui său, că a înţeles că trebuia să o acopere
şi n-a făcut-o. El ar fi trebuit să urască păcatul, având în acelaşi timp
pentru tatăl său cea mai adâncă milă. În loc de aceasta, el dimpotrivă, a
stăruit în acelaşi curent al răului şi face poate mai rău decât tatăl său;
astfel vina lui este agravată. Iată tocmai ceea ce avem aici. Babilonul auzise
diferitele mărturii ale lui Dumnezeu: nicio parte a adevărului nu-i fusese
ascunsă. După cum altădată Babilonul din Caldeea putuse să cunoască legea şi
profeţii, predicarea Evangheliei a răsunat în aceasta, care trebuie să audă de
asemenea mărturia finală a lui Dumnezeu, Evanghelia Împărăţiei care va fi
vestită în zilele din urmă. Dar el ţine la obiceiurile sale, la puterea sa şi
respinge adevărul. El va ajunge să dispreţuiască tot ceea ce este cu adevărat
divin; el nu va întebuinţa din Cuvântul lui Dumnezeu decât ceea ce el va putea
să strice pentru a-l face să slujească să crească propria sa importanţă, să
obţină o mai mare autoritate asupra cugetelor și să se bucure mai din plin de
lux şi de plăceri în această lume; el va face totul pentru a şterge orice
amintire a cerului şi a face din această lume un fel de paradis pe care el îl
va înfrumuseţa, nu printr-o religie curată şi fără pată, ci cu ajutorul artelor
omeneşti şi al idolatriilor din lume. Aceasta va face să izbucnească indignarea
și judecata lui Dumnezeu peste ultima fază a Babilonului, astfel că tot sângele
vărsat pe pământ se va cere de la el si el va fi judecat în consecinţă. Este
evident că aceasta nu împiedică deloc ca, la judecata celor morţi, fiecare om
să fie judecat pentru propriul său păcat. Acest adevăr rămâne. Ziua Domnului
pentru lume nu anulează cu nimic căile Sale şi acţiunea Sa faţă de fiecare
suflet individual. Judecata morţilor este strict individuală, judecăţile care
ating lumea nu sunt individuale; ele vin asupra ei ca altădată asupra
Israelului, adică ele cad peste neamuri; ele sunt incomparabil mai severe
pentru creştinătatea coruptă sau Babilonul, cum ea este numită aici, pentru că
ea s-a bucurat de privilegii mult mai mari. După acest principiu al guvernării
lui Dumnezeu, nu numai vinovăţia personală vine sub judecată, ci aceea care,
prin dispreţuirea mărturiei lui Dumnezeu, s-a acumulat astfel din punct de
vedere moral din epocă în epocă, din pricina chiar a mărturiei lui Dumnezeu şi
a răutăţii în care oamenii s-au complăcut, în ciuda acestei mărturii.
Cap.18 -
comentariu suplimentar 2 - argumente în favoarea ideii că Ierusalimul apostat
ar putea fi Babilonul cel Mare - capitala lui Antihrist!
Revelația divină a
considerat că nu este suficient capitolul 17 pentru prezentarea judecării
Babilonului, și astfel mai adaugă un capitol și jumătate (din cap. 19) despre
această temă. Și într-adevăr, vom descoperi multe elemente noi în această
porțiune de text. Capitolul 17 a insistat asupra identității Babilonului și a
relației acestuia cu fiara. Capitolele 18-19a se concentrează asupra reacției
pământului ș cerului față de judecarea cetății celei mari. Subsecțiunea are
următoarea structură:
18:1-8 - Un înger
anunță căderea Babilonului;
18:9-19 - Reacția
pământului: împărații, negustorii, marinarii;
18:20-24 - Un alt
înger anunță căderea Babilonului;
19:1-10 - Reacția
cerului - vom comenta la cap. 19.
1) 18:1-8 - Un înger anunță căderea Babilonului: îngerul care anunță căderea Babilonului este foarte puternic și întreg pământul se luminează de slava lui. În cartea Apocalipsei slava îngerului este proporțională cu slujba sa. Slava copleșitoare a acestui înger ne arată încă odată ce mare importanță are în istoria revelației acest eveniment. V.3 subliniază cauzele căderii Babilonului. Sunt punctate trei cauze. Primele două le-am întâlnit și în cap.17, și anume: toate neamurile beau din vinul mâniei curviei ei și împărății pământului au curvit cu ea. Se insistă din nou că această cetate a generat ideologia, religia și seducția antihristică ce a îmbrățișat tot pământul. A treia cauză reprezintă un element de noutate și este, după cum vom vedea în cele ce urmează, tema centrală a capitolului 18. Aceasta este prezentată astfel: negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei. Deci cetatea cea întunecată constituie și un mare centru economic în împărăția lui Antihrist. Luxul și risipa în care trăiește cetatea face ca negustorii pământului să se îmbogățească. În mod clar Dumnezeu condamnă opulența, risipa, luxul și le consideră la fel de grave ca și adulterul spiritual al cetății. V.2 anunță căderea Babilonului celui mare. Se poate referi la dimensiunea fizică a căderii cetății și la faptul că după ce are loc judecarea acesteia ea ajunge o mare ruină (imaginea vechi-testamentară de locaș al dracilor și al păsărilor necurate vizează rămășițele nelocuite ale unui oraș distrus pentru totdeauna de judecata divină - cu referire chiar la Babilon: Isaia 13:21, Ieremia 50:39, Ieremia 51:37, sau cu referire la Edom: Isaia 35:14). Astfel v.1-3, deși folosesc timpul trecut (a căzut Babilonul), reprezintă un anunț generic al judecății, o introducere a tabloului profetic din capitolul 18. Ideea judecății este apoi reluată și detaliată în restul capitolului. Unii autori pun în calcul o posibilă dimensiune spirituală a v.2. Cu alte cuvinte el nu ar anunța căderea fizică a cetății ci momentul în care decăderea ei spirituală este definitivă. Acest moment ar putea fi plasat în prima parte a domniei de 42 de luni a fiarei și s-ar putea referi la actul divinizării lui Antihrist în mijlocul acestei cetăți. Acest act ar desăvârși stăpânirea demonică asupra cetății și ar face ca judecarea ei fizică să devină iminentă. V.3 este cheia aplicativă a cap.18 deoarece se adresează poporului lui Dumnezeu. El reprezintă un mare imperativ care cere Bisericii să plece din mijlocul Babilonului pentru a nu fi părtașă la păcatele ei și a nu fi lovită cu urgiile sale. Imperativul ieșirii din Babilon îl găsim și în textele profetice din Vechiul Testament. Este interesant să observăm că în contextul imediat al acestor profeții (în special cele din Isaia și Ieremia), imperativul nu se referă la o acțiune fizică ci la o delimitare de spiritul Babilonului. Într-adevăr, nu a fost nevoie ca evreii din timpul robiei babiloniene să plece fizic din Babilon. Pe Daniel și pe alți evrei îi găsim prezenți în Babilonul antic când acesta este cucerit de Medo-Perși (vezi Daniel cap.5). Cetatea, deși a căzut foarte repede în mâna medo-perșilor nu a fost distrusă de aceștia. Nici nu a avut loc un asediu efectiv. Cuceritorii au reușit pur și simplu să intre repede în cetate (fie că unii preoți din cetate le-au deschis porțile, fie că au deviat Eufratul și au pătruns prin canalul fluviului), au omorât conducătorii babilonieni și au schimbat administrația. Apoi cetatea a continuat să prospere chiar până în timpul lui Alexandru cel Mare. De-abia pe urmă a intrat într-un proces lent de decădere astfel încât după câteva secole a fost părăsită de toți locuitorii ei și a ajuns efectiv o mare ruină. Însă evreii care s-au lăsat seduși de spiritul Babilonului, nu au răspuns chemării de a se întoarce în țara promisă (vezi edictul lui Cirus din Ezra cap.1) ci au rămas în Babilon. Deci imperativul ieșirii din cetate a vizat în primul rând dimensiunea spirituală. Tot în notă spirituală este comentat acest imperativ de către Pavel în 2 Cor.6:17. Dar dacă te lași sedus de spiritul Babilonului ce se întâmplă? Mai întâi te faci părtaș la păcatele ei și apoi primești urgiile ei. Cu alte cuvinte spiritul Babilonului este foarte seducător, foarte molipsitor, te înfășoară repede și apoi te conduce către multe păcate. De-abia apoi vine judecata. Ne întrebăm dacă imperativul din v.4 poate avea însă și o dimensiune fizică. Matei cap.24 ne sugerează că da: De aceea, când veți vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel , așezată în locul sfânt - cine citește să înțeleagă - atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți; cine va fi pe acoperișul, să nu se pogoare să-și ia lucrurile din casă; și cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-și ia haina. Momentul așezării urâciunii pustiirii în locul sfânt coincide cu cel în care ASntihristul intră în Templul lui Dumnezeu dându-se drept Dumnezeu (vezi 2 Tes.cap.2). Acesta are loc la începutul ultimilor 3,5 ani când fiara începe să fie glorificată ca Dumnezeu. Acest eveniment impune părăsirea urgentă a Ierusalimului și a Iudeii. De ce? Pentru că acolo va fi așezat scaunul de domnie al Satanei și va fi cea mai mare concentrare demonică și de amăgire din istoria omenirii. Pericolul să fii contaminat de seducția antihristică este imens. De asemenea acolo va fi centrul prigonirii creștinilor. Și nu în ultimul rând, acel loc va fi sortit peste puțină vreme nimicirii. Textul din Matei 24 reprezintă un alt argument că Babilonul cel Mare din Apocalipsa este Ierusalimul istoric și ne sugerează (prin urgența fugii) că este cam târziu să părăsești cetatea când urâciunea este așezată în locul sfânt. Cel înțelept poate fugi mai devreme. După cum vom vedea în cele urmează, cetatea va deveni un mare pol de atracție pentru toată lumea. Acest lucru va începe cel mai târziu odată cu întemeierea marii alianței mondiale de care am vorbit în cap.17, adică cu începutul ultimei săptămâni danielice (Daniel 9:27). Curva cea mare va avea de la început un rol important în realizarea alianței. În prima jumătate a săptămânii danielice (înainte de ultimii 3,5 ani) alianța se va caracteriza cel mai probabil prin toleranță, libertate, democrație, pace, prosperitate. Centrul și simbolul acestei prosperității va fi cetatea cea mare, respectiv Ierusalimul. Va fi o atracție pentru întreaga lume să meargă la Ierusalim, și în mod special pentru creștini și evrei. Antihristul va avea tot interesul să atragă cât mai mulți creștini și evrei la Ierusalim căci îi va veni apoi mult mai ușor să-i omoare. Marea cetate va fi pedepsită când păcatele ei vor ajunge până la cer (v.5). Pentru unele cetăți a durat sute de ani până când fărădelegile lor au atins cerul. Dar cu privire la Babilonul de la finalul istoriei, acesta va accelera acest proces și va reuși într-o perioadă relativ scurtă (în special în ultima săptămână danielică) să umple paharul nelegiuirilor. Cât mare rău va săvârși această cetate în ultimii ani ai istoriei! V.6 cere ca pedeapsa ei să fie de două ori mai mare decât răul făcut de ea. Într-adevăr, cine seamănă vânt seceră furtună și noi trebuie să dăm seama lui Dumnezeu și de faptele noastre punctuale dar și de consecințele acestora. Or răul făcut de curvă s-a răspândit în toată lumea. Este firesc să primească cel puțin de două ori cât faptele ei! V.7 condamnă din nou risipa și luxul în care a trăit, dar amintește și alte păcate: aroganța, mândria, îndumnezeirea, autosuficiența: Șed ca împărăteasă, nu sunt văduvă și nu voi ști ce este tânguirea. Ea nu are nevoie de Dumnezeu, nu este dependentă de Dumnezeu, nu se teme de nimic, nici chiar de judecata divină. Expresia este luată din Isaia 47:7 unde este folosită în dreptul Babilonului antic. Babilonul antic, marea cetate a Imperiul Babilonian nu se gândea că va mai apune vreodată. Însă a fost cucerit într-o singură zi. Nici Roma antică nu se gândea că cineva ar putea să-i facă rău. Cu atât mai mult nu se va gândi la acest lucru marea capitală a lui Antihrist care va domni peste tot pământul. Capitala va fi adulată de tot pământul și practic nu vor mai exista potențiali dușmani. Nimănui nu-i va trece prin minte că însuși Antihrist o va distruge. Judecata ei însă va veni repede (o singură zi), va veni prin foc (cu trimitere și la v.16 din cap.17 unde fiara și cele 10 coarne vor arde curva cu foc) și va fi înfăptuită de Dumnezeul cel tare. (v.17).
2) 18:9-19 - Reacția pământului:
împărații, negustorii, marinarii: partea centrală a cap.18 insistă pe reacția pământului față
de distrugerea cetății celei mari. Sunt prezentate trei reacții: cea a
împăraților pământului, cea a negustorilor lumii și cea marinarilor. Pasajul
este inspirate din capitolele din cartea Ezechiel dedicate căderii Tirului.
Aceste reacții au mai multe lucruri în comun: toți plâng și bocesc căderea cetății. Cu alte cuvinte ei nu sunt de acord
cu acțiunea lui Antihrist de a distruge marea capitală a lumii. Doar cei 10
împărați au participat la distrugerea cetății (și se pare că și ei au avut
nevoie să fie convinși în acest sens de duhurile de broaște din potirul 6 -
vezi cap.16). Ceilalți împărați bocesc la căderea cetății. De ce așa mare
bocet? Observăm că nu este vorba de o întristare a inimii ci de un bocet pe
față descris în amănunt și cu multe cuvinte și expresii:
vor plânge, o vor boci, vai, vai!, (împărații);
o plâng și o jelesc, vor plânge, se vor tângui, vai,
vai!, (negustorii);
își aruncau țărână în cap, plângeau, se tânguiau, țipau și ziceau: vai, vai! (marinarii).
Există și o rațiune economică a bocetului (după cum vom vedea) dar și una de altă natură: mai marii pământului au curvit cu această cetate, au aderat la ideologia ei, au adulat-o și au iubit-o. Ea întruchipa marele vis al omenirii decăzute: o viață fără Dumnezeu, în care să poți face ce vrei și să ai ce vrei! Dar acum mărețul vis este spulberat. Observăm un crescendo al mărimii bocetului de la împărații care se bocesc la marinarii care și țipă, și își aruncă și țărână în cap. Bocetul pare a fi invers proporțional cu poziția socială și profitul economic obținut din relația cu femeia. Astfel, cel mai mult plâng cârmuitorii mărilor (cei responsabili cu transportul mărfurilor), pe locul doi sunt negustorii (producătorii și comercianții mărfurilor) și de-abia pe locul trei împărații pământului (cei care au beneficiat în mod direct cel mai mult de acest sistem economic și care s-au dezmierdat cu ea în risipă). Ne-am aștepta să fie invers. De ce este totuși așa? Vom reveni mai târziu la această întrebare. Alte întrebări: Ce face restul locuitorilor pământului? De ce nu sunt menționați? În listă sunt selectați probabil cei mai afectați de căderea cetății. Deducem însă că tot pământul este cuprins de bocet la distrugerea cetății celei mari. Toți stau deoparte de frica chinului ei. Deși bocesc, mai marii pământului sunt cumva reținuți, și nimeni nu îndrăznește să sară în ajutor, să riposteze, să conteste sau să comenteze acțiunea fiarei. Acest lucru arată ce putere militară are fiara. Aceștia se tem că ar putea urma soarta cetății dacă se opun deciziilor fiarei. Toți folosesc expresia cetatea cea mare sau cea tare. Se confirmă din nou că prostituata cea mare este o cetate, un oraș, mai exact marele oraș al împărăției lui Antihrist. Amintim în acest sens că femeia curvă este denumită cetate (de obicei și cea mare) de 2 ori în cap.11, o dată în 14, o dată în cap.16, o dată în cap.17 și de 6 ori în cap.18, deci în total de 11 ori. Este destul de clar că se referă la un oraș. Toți se miră de rapiditatea distrugerii cetății. Nimicirea cetății va avea loc într-un timp extrem de scurt, probabil o singură zi. Va fi un imens ȘOC pentru întreaga omenire. De trei ori se menționează în Apocalipsa 18 elementul FOC ca agent al judecății (v.8, v. 9, v.18). Oamenii vor vedea fumul arderii ei. Poate fi vorba de un bombardament fulger care va rade cetatea de pe fața pământului. Înainte de a comenta elementul economic, mai menționăm că doar în cazul reacției împăraților pământului sunt folosite cuvintele curvie și judecată. Aceștia deci s-au infectat cel mai tare cu spiritul Babilonului, dar ei sunt și cei care par să perceapă mai bine că este vorba de o judecată a lui Dumnezeu. Textul alocat reacției pământului față de distrugerea cetății insistă cel mai mult pe dimensiunea economică. Luxul cetății este așa de mare încât ea îmbogățește pe negustorii pământului și aduce venituri substanțiale celor responsabili cu transportul mărfurilor. Cetatea este motorul economiei mondiale astfel încât dispariția ei produce un colaps economic global. Ea este principala piață de desfacere a economiei planetei. Solomon și-a început domnia printr-un mare proiect de construcții (Templul, palatul regal și multe cetăți) care a polarizat economia Orientului Mijlociu. Sistemul economic solomonic a avut succes și a ajuns să producă anual 666 talanți de aur, cifră care reprezintă o trimitere directă la sistemul economic al lui Antihrist. Se pare că și Antihristul va iniția încă de la începutul ultimei săptămâni danielice un mare proiect de construcții care va revigora economia mondială. Acest proiect ar putea fi transformarea Ierusalimului istoric în marele oraș al lumii. Ce va impresiona nu va fi doar mărimea orașului ci mai ales opulența, strălucirea, bogăția și luxul acestuia. Într-adevăr din lista mare de materiale enumerate în v.12 și 13 primele, și cea mai mare parte din ele, reprezintă obiecte de lux: pietre scumpe, materiale scumpe, vase prețioase, parfumuri scumpe. Dacă ne gândim la ascensiunea Dubaiului modern (în doar 10 ani prin câțiva investitori arabi), ne dăm seama că proiectul amintit mai sus este realizabil în scurt timp în zilele noastre. Roma secolului întâi a fost cel mai strălucitor oraș al Antichității (2 milioane de locuitori, clădiri și infrastructură impresionantă, bogăție foarte mare, alimente și mari spectacole gratuite pentru cetățenii ei). Ea polariza efectiv economia Imperiului Roman și căderea ei ar fi produs un colaps economic similar celui descris în Apoc.18. De-abia în epoca modernă câteva orașe ale lumii au reușit să egaleze (și apoi să întreacă) Roma antică ca număr de locuitori și infrastructură. Babilonul din Apocalipsa va fi într-adevăr pentru împărăția lui Antihrist ce reprezenta Roma pentru Imperiul Roman (semnificația celor 7 munți din cap.17 - deși sunt articole care afirmă că și Babilonul antic sau Ierusalimul antic ar fi stat tot pe 7 coline). Capitolul 18 ne descoperă un alt mare pol de seducție al Babilonului, și anume cel economic. El este plin de bogății dar și ajută mai marii pământului să se îmbogățească și pe locuitorii pământului să aibă venituri mai mari. Puterea banului este bine explicată în Scriptură. De la căderea lui Solomon, la căderea lui Iuda, banul a făcut ravagii și este numit de Pavel rădăcină a tuturor relelor. Aproape toți oamenii se îngrijorează cu privire la bani sau tânjesc după mai mulți bani. Babilonul va specula din plin această mare slăbiciune a oamenilor. Alături de ideologia ei seducătoare ea va oferi celor ce o urmează MULȚI bani. De aici și marele bocet al omenirii la căderea ei. Poate din această pricină cei care o plâng cel mai mult sunt cei mai săraci și nu cei mai bogați. Cei cu venituri mici cunosc o criză materială mai mare într-un colaps economic dar trăiesc și cu mai mare intensitate actul îmbogățirii. Cei bogați mai au rezerve și sunt mai obișnuiți cu bogățiile. În lista de bunuri din cap.18, ultimul lucru menționat este sufletele oamenilor. Practic cu toate acele bunuri, Babilonul a cumpărat sufletele oamenilor. Acesta este scopul ascuns al curvei celei mari. Observăm o asemănare între Babilon și Biserica din Laodicea a cărei autosuficiență era alimentată tot de prosperitatea materială. Biserica din Laodicea este în pericol de moarte în fața seducției Babilonului. Pentru a rezista în fața acestei atracții teribile, lupta începe de azi prin credincioșia în lucrurile mici, prin consecvența în dărnicie, prin limitarea confortului personal, prin alipirea de bogățiile eterne ale Împărăției lui Dumnezeu.
3) 18:20-24 - Un alt înger anunță
căderea Babilonului: V.20 introduce reacția cerului față de judecarea cetății
celei mari. Este interesantă menționarea apostolilor în acest verset. La care
apostoli se referă? La marii apostoli din primul secol, sau la cei cu dar de
tip apostolic din perioada finalului? Greu de precizat. Dacă s-ar referi la
apostolii din primul secol ar fi din nou o trimitere la Ierusalim, principalul
centru de prigonire a creștinilor din primii 70 de ani ai primului secol.
Bucuria cerului este detaliată la începutul capitolului 19. Înainte de acest
lucru însă este introdus un alt înger puternic care anunță acest fapt. Oare de
ce se reia tema anunțării distrugerii marii cetăți? La prima vedere îngerul nu
face decât să reia lucruri care au fost deja menționate, și anume:
Repeziciunea cu care
va cădea Babilonul ( prin imaginea cu piatra aruncată în mare, inspirată de la
finalul cărții Ieremia care a folosit-o cu referire la Babilonul antic).
Cauzele pedepsirii Babilonului: îmbogățirea negustorilor pământului, amăgirea tuturor neamurilor, vărsarea sângelui celor credincioși.
Totuși găsim un
element de noutate, și anume ideea că Babilonul nu va mai fi găsit
vreodată, adică nu va mai renaște ca cetatea a răului pe pământ. În ea nu
vor mai renaște:
Muzica, bucuria,
sărbătoarea,
Lucrările meșterilor,
Lumina lămpii,
Glasul mirelui și al miresei.
Aceste imagini sunt preluate în special din cartea lui Ieremia și sunt adresate de acesta Ierusalimului istoric. Și este normal să fie așa, deoarece imediat după căderea Babilonului urmează a doua venire a lui Hristos care va pune capăt domniei răului pe pământ. Căderea cetății marchează sfârșitul stăpânirii celui rău asupra pământului. În locul cetății apostate se va ridica adevăratul Ierusalim, cel care va aduce adevărata pace și prosperitate pe pământ. De aici și imensa bucuria a cerului! Mai găsim câteva elemente de noutate cu privire la Babilon și în v.23 și 24. Este menționată vrăjitoria ei subliniind ocultismul din ea și relația ei bolnavă cu lumile demonice. Și de asemenea se precizează că la ea fost găsit sângele tuturor celor ce au fost junghiați pe pământ. Ce vrea să arate această expresie? Se referă la tot sângele vărsat pe pământ în perioada finalului sau la tot sângele vărsat pe pământ în toată istorie? Prima variantă ar aduce în discuție faptul că în vremea finalului, din pricina înmulțirii fărădelegii se vor face multe crime între necredincioși. Cum prostituata cea mare este responsabilă de această înmulțire a păcatului, ea este vinovată și de aceste crime. A doua variantă ne aduce aminte de un pasaj din Evanghelia după Matei: Șerpi, pui de năpârci! Cum veți scăpa de pedeapsa gheenei? De aceea vă trimit proroci, înțelepți și cărturari. Pe unii îi veți omorî și răstigni, pe alții îi veți bate în sinagogile voastre și-i veți prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia pe care l-ați omorât între Templu și altar. Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta. Ierusalime, Iersalime care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine!... (Matei 23:33-37). Ce legătură are Ierusalimul din secolul întâi cu sângele lui Abel? Se pare că vina Ierusalimului de a respinge apogeul revelației și de a vărsa sângele Lui Mesia și al Bisericii este atât de mare încât este comparabilă cu cea a vărsării sângelui tuturor celor de pe pământ. V.24 din Apocalipsa 18 pare a fi o trimitere la această vină istorică a Ierusalimului. Ne gândim doar la faptul că dacă Ierusalimul din secolul întâi ar fi recunoscut pe Mesia, atunci s-ar fi curmat împărăția răului pe pământ. Deci toate crimele din ultimii 2000 de ani nu ar mai fi fost făcute. Ierusalimul se face astfel vinovat de sângele tuturor celor care au fost junghiați pe pământ! Capitolul 18 ne arată din nou complexitatea marii capitale ale imperiului lui Antihrist. Găsim asemănări cu Roma și Ierusalimul antic. Versetele care compun tabloul judecății Babilonului sunt inspirate din profețiile Vechiului Testament cu referire la Babilon, Tir, Ierusalim sau Edom. Dar acum avem o singură cetate care adună în ea toate relele Romei, Ierusalimului, Babilonului, Tirului și Edomului. De asemenea găsim noi indicii cu privire la identitatea ei istorică. Trimiterile clare către pasajele din Matei 23 și Matei 23 (menționate mai sus) reprezintă noi argumente că cetatea cea mare va fi Ierusalimul istoric. Desigur ne întrebăm de ce nu este precizată în text trezirea rămășiței evreilor care are loc în momentul distrugerea cetății (ca în Zaharia cap.12-14)? Această trezire este amintită în Apocalipsa 11, însă acum autorul pare să-și propună altceva. El se adresează Biserici (nu lui Israel) și vrea să creeze un contrast între destinul Babilonului celui Mare și cel al Miresei Mielului. Nici Mântuitorul în Matei cap.23-24 nu face referire la trezirea finală a evreilor, ci insistă doar pe pedepsirea cumplită a Ierusalimului apostat. Practic Ierusalimul apostat își pierde identitatea. De aceea el trebuie ras din temelii. De-abia apoi poate să apară Ierusalimul cel credincios, care este de fapt UN ALT IERUSALIM, O ALTĂ CETATE. Ierusalimul apostat nu va mai renaște ci va fi pierdut pentru totdeauna. Va exista doar coincidența de loc de geografic, dar în rest vorbim de o cu totul altă cetate. Iată un alt posibil motiv pentru care în aceste capitole NU se precizează nimic despre trezirea finală a rămășiței evreilor.
Capitolul 19 - Nunta Mielului:
După ce am văzut distrugerea primilor doi dușmani ai lui
Dumnezeu, capitolul 19 începe cu o paranteză care ne strămută iar pe tărâmul
hiperdimensiunilor din spațiului profetic: „După aceea am văzut în cer
…” (Apoc. 19:1). Vedem la prezent ceea ce ne așteaptă, pământește
vorbind, în viitor. Între cea de a doua și cea de a treia distrugere de pe
Pământ suntem invitați în spațiul profetic pentru a asista la proclamarea
Nunții Mielului. Capitolele 19 și 20 din Apocalipsa pot fi intitulate:
„Împăratul și Împărăția Lui”. După ce a distrus Babilonul,
care este o întruchipare a împărăției celui rău cu oamenii, Iisus Hristos vine
în slavă, puternic să readucă Pământul în limitele Împărăției lui Dumnezeu. El
nu „cucerește”, ci recuperează ce era pierdut.
Nunta Mielului: Înainte de a analiza
elementele nunții cerești, se cuvine să facem câteva observații de ansamblu. Nunta
este precedată de trei strigări, fiecare dintre ele începând cu un „Aleluia!”
Prima sărbătorește distrugerea „Babilonului religios”: „ … am auzit
în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: Aleluia! Ale Domnului,
Dumnezeului nostru, sunt mântuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentru că
judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care
strica pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei”
(Apocalipsa 19:1-2). Cel de al doilea glas este despre căderea cetății
Babilon: „Şi au zis a doua oară: Aleluia! Fumul ei se ridică în sus în
vecii vecilor! Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi
cele patru făpturi vii s-au aruncat la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu,
care şedea pe scaunul de domnie. Şi au zis: „Amin! Aleluia!” Şi din
scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: Lăudaţi pe Dumnezeul nostru,
toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!” (Apocalipsa
19:3-5). Iar cel de al treilea glas este despre revenirea Mielului
pentru Nuntă și pentru Împărăție: „Şi am auzit ca un glas de gloată
multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care
zicea: Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să
ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia
Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi
curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.) (Apocalipsa
19:6-8). Reacția celor din Cer este pusă în contrast cu bocetul care
s-a rostogolit pe Pământ la căderea Babilonului cel Mare. Ea scoate în evidență
marile diferențe care există între cei din Cer și cei de pe Pământ. Este
pentru prima dată când întâlnim cuvântul „alleluia” (alelu -
lăudat - ia - Iehova) în Noul Testament! El apare de 24 de ori
în Vechiul Testament și de numai 4 ori în Noul Testament. O a doua
observație generală asupra pasajului este că evenimentul nu este numit „Nunta
Miresei”, ci „Nunta Mielului!”. De obicei, la nuntă atenția tuturor este atrasă
de mireasă, dar în cazul nostru, toți ochii vor fi îndreptați spre Mire.
Mărețul eveniment va fi nu atât împlinirea așteptărilor Miresei, cât împlinirea
așteptărilor Fiului lui Dumnezeu căruia Tatăl i-a promis o Mireasă mai înainte
de întemeierea lumii: „În El, Dumnezeu ne-a ales
înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui”
(Efes. 1:4). „Nunta Mielului” este împlinirea nădejdii lui Hristos ca
OM. Unirea aceasta n-ar fi fost posibilă dacă Hristos nu s-ar fi întrupat mai
întâi ca om, pentru că am fi avut naturi diferite. Iată care a fost logica
nașterii Lui pe Pământ și iată de ce ni se spune că și astăzi El poartă în Cer
chip de om: „Căci este un singur Dumnezeu şi este un
singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Iisus Hristos” (1 Timotei
2:5). Apostolul Pavel profețește despre această unire de după învierea
și înălțarea lui Hristos la Cer, zicând: „Căci sunt gelos de voi cu o
gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă
înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (2 Corinteni
11:2). Au fost multe logodne în care așteptarea a fost lungă, dar
aceasta este fără îndoială cea mai îndelungată dintre toate. Biserica așteaptă
de două mii de ani, dar Fiul așteaptă dinainte de întemeierea lumii! O
altă observație necesară este că nu Mireasa și-a pregătit rochia de nuntă, ci
ea doar a primit-o în dar: „ … soţia Lui s-a pregătit şi i
s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.”
(Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor) (Apoc. 19:8). Iar
aceste fapte neprihănite sunt „faptele bune care au fost pregătite pentru ca
noi să umblăm în ele”: „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost
zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a
pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele”
(Efeseni 2:10). Haideți acum să privim mai de aproape care sunt
elementele Nunții Mielului.
I. Unde și când va avea loc Nunta Mielului? Evenimentul
va avea loc înaintea tronului Tatălui, după ce Biserica va fi curățită prin
„judecata răsplătirilor” (1 Cor. 3:10-15). Va fi o ceremonie grandioasă la care
vor participa toate făpturile cerești. Biserica va fi lauda lui Hristos, pentru
că El … „S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a
curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui
această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul
acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efes. 5:25-27).
II. Cine este Mirele? Asupra acestui lucru
nu încape nicio îndoială: Mirele este Iisus Hristos, fiul împăratului din pilda
unui împărat care a făcut nuntă fiului său (Mat. 22:1-14). Mirele este Mielul
prezentat lumii de Ioan Botezătorul. Ioan s-a prezentat pe sine drept
„prietenul mirelui” care se bucură când îi aude glasul (Ioan 3:28). Domnul
Iisus s-a prezentat El însuși drept mire atunci când a spus „Se pot jeli
nuntașii câtă vreme este mirele cu ei?” (Mat. 9:15) și a vorbit clar despre
Sine în pilda celor zece fecioare (Mat. 25:1-10).
III. Cine este Mireasa? Există
păreri diferite. Unii cred că această „mireasă” ar fi poporul Israel pentru că
este numită în versetul 7 „soția Lui”. Aceasta este poziția pe care a avut-o
Israelul în Vechiul Testament: „ … căci Făcătorul tău este bărbatul
tău: Domnul este Numele Lui şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El
Se numeşte Dumnezeul întregului pământ … ” (Isaia 54:5). Cei ce
îmbrățișează această părere spun că „soție” ar identifica numele terestru al
Israelului, în timp ce „mireasă” ar fi numele ceresc al poporului lui Dumnezeu.
Ei mai spun că așa cum Isac a trebuit să caute o nevastă „din neamul lui” și
Domnul Iisus trebuie să se căsătorească cu cei din poporul Lui, Israel, nu cu
cei ce sunt dintre neamuri. Nu trebuie să uităm însă că dacă Avraam a fost
într-adevăr primul evreu, rudele lui au fost toate dintre ne-evrei, adică
dintre păgâni. Rebeca, deși rudă de sânge cu Avraam, n-a fost o iudeică. Nu
trebuie să uităm că Scriptura menționează două „mirese”. Una este în Vechiul
Testament, iar cealaltă în Noul Testament. Cea din Vechiul Testament este
Israelul, mireasa lui Iehova. Cea din Noul Testament este Biserica, Mireasa lui
Iisus Hristos. Despre Israel este scris „Făcătorul tău este
bărbatul tău” (Isaia 5:-8). Din cauză că s-a dus în curvie după alți dumnezei,
Israelul a fost lepădat o vreme, dar Dumnezeu a promis că o va lua înapoi
atunci când va fi sfârșit cu curviile ei (Ier. 3:1-18; Ezec. 16:1-63; Osea
2:1-23; 3:1-5). Ea nu va fi luată înapoi ca fecioară, ci ca NEVASTĂ. Nunta pe
care o va face Mielul este cu o FECIOARĂ, așa că Nevasta (Israelul) din Vechiul
Testament nu poate fi Mireasa (Biserica) din Noul Testament. Într-o
paralelă cu Cântarea Cântărilor, Mireasa provine dintr-un neam inferior ajuns
așa din cauza păcatului tatălui lor în grădina Eden, dar prințul a văzut-o, a
pețit-o, a răscumpărat-o, s-a dus să-i pregătească un loc, L-a lăsat pe Duhul
Sfânt să aibă grijă de ea și o va chema la El, în văzduh, cu un mare alai de
nuntă: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui
arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia
cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi
toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel
vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesal. 4:16-17). Unii cred că Mireasa
va fi alcătuită din toți neprihăniții de la Adam până la ultimul convertit
dinainte de Răpire, dar nu cred că va fi așa. „Biserica lui Hristos” n-a
existat înainte de Rusalii, așa că numai cei ce au trăit în perioada de la
Rusalii până la Răpire vor putea face parte din Mireasă.
IV. Ce este ospățul nunții Mielului? „Apoi
mi-a zis: Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii
Mielului!” Apoi mi-a zis: Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!”
(Apoc. 19:9). După ceremonia nunții va urma masa! Este o mare cinste
să fi invitat la o asemenea festivitate. Nu degeaba i-a zis îngerul lui Ioan:
„Scrie!”; avem de-a face cu o veritabilă invitație la ospăț! Toți sfinții
veacurilor care n-au făcut parte din Biserica slăvită a lui Hristos vor sta la
masă. „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit
o credinţă aşa de mare. Dar vă spun că vor veni mulţi de la Răsărit
şi de la Apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia
cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de
afară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Mat. 8:10-12).
V. Ce se va întâmpla după ospățul Nunții Mielului? Primul
lucru care se va întâmpla va fi marea taină a Bisericii, unirea ei cu Hristos: „De
aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mamă-sa şi se va lipi
de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare
(vorbesc despre Hristos şi despre Biserică). (Efeseni 5:31-32). Din
acel moment înainte, Biserica va fi oriunde va fi Hristos și oriunde va fi
Hristos va fi și Biserica. Împreună cu El va fi în Mileniul Domniei terestre și
împreună cu El va fi în Noul Ierusalim. Biserica este o ceată distinctă în
rândul cetelor mântuiților lui Dumnezeu. Destinul ei depășește destinele
tuturor celorlalte. Nu există suficiente cuvinte ca să pot descrie această
cinste. Biserica este cu mult mai mult decât poporul Israel. Biserica este net
superioară sfinților mântuiți din Necazul cel Mare. Biserica … ei bine, numai
Biserica va fi unită cu Hristos. Atunci se va împlini deplin rugăciunea de
mijlocire făcută de Fiul lui Dumnezeu în Ioan 17: „Tată, vreau ca, acolo
unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să
vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit
înainte de întemeierea lumii. Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut,
dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai
trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face
cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu să
fiu în ei” (Ioan 17:24-26). Se pare că această revelație i-a tăiat
respirația lui Ioan și acesta a căzut la picioarele îngerului care-i vorbea.
Copleșit de recunoștință, el vrea să mulțumească și nu știe cui: „Şi
m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui, dar el mi-a zis:
Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine şi
cu fraţii tăi care păstrează mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te!
(Căci mărturia lui Iisus este duhul prorociei.) (Apoc. 19:10). S-ar
putea ca anumite lucruri scrise de Ioan sau comentate de mine aici să nu
corespundă cu ordinea evenimentelor din diferitele scheme profetice. Vă rog,
țineți minte că avem de-a face cu înălțarea la planul superior al revelației
profetice. Nu căutați cadențe cronologice acolo unde totul se vede deplin și
deslușit „dintr-o dată”. Avem de-a face cu revelații tematice care se clădesc
succesiv unele peste altele, se suprapun și se întrepătrund. Peste revelația
Nunții Mielului se va suprapune acum revelația revenirii lui Hristos în glorie.
Asistăm uimiți la următoarele trei distrugeri ale dușmanilor lui Hristos:
Fiara, Profetul Mincinos și Neamurile Antihristice.
Marele război de la Armaghedon: De
data aceasta, Ioan este plasat la intersecția dintre Pământ și Cer. În această
vedenie, apostolul îl vede pe Domnul Iisus venind. Identitatea Lui este dincolo
de orice îndoială: este Domnul Domnilor și Cuvântul întrupat în istorie: „Apoi
am văzut cerul deschis şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el se
cheamă „Cel credincios” şi „Cel adevărat” şi El judecă şi Se luptă cu
dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe
cununi împărăteşti şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai
El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este:
„Cuvântul lui Dumnezeu”. … Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să
lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca
cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului
Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta:
Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor”. (Apocalipsa 19:11-13;
15-16). Domnul nu revine singur, ci în compania unei oștiri a Cerului: „Oştile
din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat”
(Apoc. 19:14). Este clar că această a doua venire nu
este tot una cu Răpirea Bisericii, cum confundă unii. Cele două evenimente sunt
diferite și diferențiate în timp și în menire. Pentru cei ce doresc
o privire panoramică asupra deosebirilor dintre Răpire și cea de adoua
venire a Domnului, iată un tabel cu astfel de date:
|
RĂPIRE |
A DOUA VENIRE |
|
Hristos vine DUPĂ‚ ai Săi |
Hristos vine CU ai Săi |
|
Credincioșii sunt duși în casa Tatălui |
Credincioșii vin pe Pământ |
|
Văzut doar de credincioși |
Orice ochi Îl va vedea |
|
Nicio referire la Satan |
Satan va fi legat |
|
Pământul nu este judecat |
Pământul este judecat |
|
Este o „taină“ |
Vestită în Vechiul Testament |
Hristos revine așa cum a fost vestit în planul
mesianic descris în Biblie. El împlinește astfel una din cele mai
vechi profeții din Biblie, cea făcută de Enoh, omul care a umblat cu
Dumnezeu: „Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la
Adam, când a zis: Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai
Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi
cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit,
şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti
păcătoşi nelegiuiţi” (Iuda 14-15). Revenirea Domnului Iisus va avea
loc în toiul marii înfruntări de la Armaghedon, când toți împărații Pământului
vor veni să se înfrunte în Israel. Intervenția Lui în acest conflict va pune
capăt măcelului total dezlănțuit de o umanitate sinucigașă. Comentând
acel ceas, Domnul Iisus a spus: „Pentru că atunci va fi un necaz
aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu
va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa;
dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:21-22). Expresia
„din gura lui ieșea o sabie ascuțită” este o metaforă pentru felul în care vor
fi nimiciți dușmanii Lui. Nu va fi o înfruntare armată, ci doar o „rostire” a
„Cuvântului lui Dumnezeu”. Oștirile cerești nu vor lupta nici ele, ci doar vor
privi nimicirea celor răi. Suntem familiari cu această imagine din profețiile
făcute de apostolul Pavel: „Căci taina fărădelegii a şi început să
lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul
ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va
nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2
Tesal. 2:7-8). Probabil că apostolul Pavel a fost la rândul lui
familiar cu o altă profeție, aceea făcută de Isaia: „ … va lovi
pământul cu toiagul cuvântului Lui şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel
rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale şi credincioşia, brâul
mijlocului Său” (Isaia 11:4-5). Aceste versete apar în Isaia în
contextul capitolului 11 care vestește lucrea lui Dumnezeu prin „odrasla”
mesianică cu care Dumnezeu va instaura pe Pământ Împărăția Lui de o mie de ani
(despre asta vom vorbi în capitolul următor). Cu singuranță, apostolul Ioan
cunoștea foarte bine conținutul Psalmului 2: „Daţi cinste Fiului,
ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata
să se aprindă!” (Psalm 2:12). De ce va avea Domnul Iisus haina muiată în
sânge? Răspunsul îl găsim tot în cartea profetului Isaia: „Cine este acesta
care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii, în haine strălucitoare, şi calcă
mândru, în plinătatea puterii Lui?” „Eu sunt Cel care am făgăduit
mântuirea, şi am putere să izbăvesc!” „Dar pentru ce Îţi sunt hainele
roşii şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?” „Eu
singur am călcat în teasc şi niciun om dintre popoare nu era cu Mine; i-am
călcat astfel în mânia Mea şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a
ţâşnit pe veşmintele Mele şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el. Căci
în inima Mea era o zi de răzbunare şi venise anul celor răscumpăraţi ai
Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute şi Mă îngrozeam, dar
nu era cine să Mă sprijine; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor şi urgia
mea M-a sprijinit! Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea,
le-am îmbătat în urgia Mea şi le-am vărsat sângele pe pământ” (Isaia 63:1-6). Ioan
ne-a vestit deja despre teascul mâniei lui Dumnezeu în Apocalipsa 14; 14-20.
Este important că Ioan nu revine la descrierile de acolo, pentru că el are de
data aceasta un alt scop: nimicirea dușmanilor numărul trei, Fiara și Profetul
mincinos, și numărul patru, Neamurile care l-au urmat pe Antihrist. Judecata
acestora începe printr-un anunț teribil: „Apoi am văzut un înger, care
stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor
păsărilor, care zburau prin mijlocul cerului: Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel
mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea
căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a
tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari! Şi am văzut fiara şi
pe împăraţii pământului şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce şedea
călare pe cal şi cu oastea Lui” (Apoc. 19:17-19). Urmează apoi
nimicirea Fiarei și a Profetului mincinos. Remarcați că ei nu sunt aruncați în
locuința morților, ci direct în iazul cu foc și pucioasă. Pentru aceștia nu va
fi o judecată, ci vor fi trimiși direct la pierzarea veșnică: „Şi fiara
a fost prinsă. Şi, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse
înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se
închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de
foc, care arde cu pucioasă” (Apoc. 19:19-20). Amănuntele de mai sus ne
arată clar că cei doi sunt Persoane, nu sisteme politice. Ei vor merge „de vii”
în iazul cel veșnic. Așa cum Enoh și Ilie au fost mutați în Cer fără să moară,
tot așa acești doi dușmani ai lui Dumnezeu vor fi aruncați fără să moară în
pierzarea veșnică. Îi vom vedea vii acolo și la finalul Împărăției de o mie de
ani (Apoc. 20:10). Este surprinzător ce puține amănunte ni se dau aici despre
marea confruntare de la Armaghedon. Motivul este că s-a vorbit despre ea destul
în alte părți ale Scripturii. Cu revenirea Domnului Iisus se împlinește
profeția străbună făcută odată cu ispitirea femeii și căderea primilor
oameni: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie,
între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei
zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15). Cu revenirea Domnului Iisus se încheie
un ciclu al istoriei profețit încă din Geneza 49: „Toiagul de
domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de
cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo. Şi de El vor
asculta popoarele” (Geneza 49:10). Cu revenirea Domnului Iisus se
împlinește profeța din 2 Samuel 7:13 care ne vorbeșe despre Fiul lui David care
îi va zidi Numelui lui Dumnezeu o casă și un scaun de domnie care va dăinui
veșnic. Cu revenirea Domnului Iisus se împlinesc profețiile din Ezechiel 37 și
38 care vorbesc despre adunarea lui Gog și Magog în valea lui Meghido. Dacă
vreți amănuntele grozave ale măcelului de la Armaghedon, citiți Ezechiel
39 și țineți cont că evenimentul se desfășoară cronologic în perioada celui de
al șaptelea potir al mâniei despre care am studiat în Apocalipsa 16: „Acestea
sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii
pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a
Dumnezeului Celui Atotputernic. … Duhurile cele rele i-au strâns în locul
care pe evreieşte se cheamă Armaghedon” (Apocalipsa 16:14-16). Cu
revenirea Domnului Iisus la acest ultim conflict se împlinește profeția din
Zaharia care vorbește despre Ierusalim ca de nodul problemelor imposibil
de rezolvat ale omenirii: „În ziua aceea, voi face din Ierusalim o
piatră grea pentru toate popoarele. Toţi cei ce o vor ridica vor fi vătămaţi şi
toate neamurile pământului se vor strânge împotriva lui” (Zaharia 12:3). Am
văzut cum au fost nimiciți fiara și profetul mincinos la revenirea Domnului
Iisus. Al patrulea dușman învins cu această ocazie vor fi Neamurile care l-au
urmat pe Antihrist. Ei nu vor fi aruncați deocamdată în iazul cu foc, ci se vor
coborî în locuința morților: „Apoi am văzut un înger, care stătea în
picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor păsărilor, care
zburau prin mijlocul cerului:Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui
Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea
celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul de oameni,
slobozi şi robi, mici şi mari!” (Apoc. 19:17-18). „Iar ceilalţi au fost
ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate
păsările s-au săturat din carnea lor” (Apoc. 19:21). Războiul de la
Armaghedon prilejuiește desfințarea barierei temporare dintre Cer și Pământ.
Cerul se deschide și din el coboară biruitor Fiul lui Dumnezeu împreună cu
suita Sa regală. Prin aceasta, Pământul nu va mai fi niciodată ce a fost mai
înainte. Vom vedea în capitolul următor ce urmări extraordinare va avea aceasta
pentru Pământ, care nu va mai fi împărăția lui Satan, ci va intra în Împărăția
odihnei de o mie de ani.
APOCALIPSA - CAPITOLUL 19 - REFLECȚII
SUPLIMENTARE!
Apocalipsa 19:1-3: În
cer un glas: „Aleluia!ˮ (19.1):
Cât de încântător este contrastul când trecem în
capitolul 19! Dacă ar fi să caracterizăm cu un singur cuvânt capitolele 17 și
18 acesta este „pământul”. Credința creștină, care este centrată
într-un Hristos ceresc, fusese înjosită într-o religie pământească - un plan de
a produce un paradis pământesc, unde oamenii să-și aibă din plin bucurii
pământești. Acest fel de religie se potrivește foarte bine „împăraților
pământului”, și „locuitorilor pământului”, și „oamenilor mari ai pământului”,
și „negustorilor pământului”; totuși aceasta produce „urâciunile pământului” și
face ca sfinții să fie „omorâți pe pământ”. Acum, „după aceste lucruri”, spune
Ioan, „am auzit în cer ca un glas puternic de mulțime mare”. Prin urmare pășim
într-o scenă a purității și a laudei. Cuvântul caracteristic este „Aleluia”. Să
notăm că în timp ce Babilonul este judecat pe Pământ, este o „mulțime mare” în
cer. Toți sfinții care au fost adunați la Hristos la Răpire, acolo sunt. Ei
înțeleg semnificația celor ce se întâmplă. Ei văd că Dumnezeu, ocupându-Se de
centrul corupției Pământului, va termina repede cu violența pământului. Ei
atribuie lui Dumnezeu mântuirea și Îi dau slavă, onoare și putere. Orice ar fi
cu oamenii răi în această zi a mântuirii, ar fi greu pentru un sfânt să strige
„Aleluia” dacă ar vedea judecata căzând peste cineva. Dar aici vede ziua
judecății și faptele de judecată ale lui Dumnezeu sunt lăudate atunci, după cum
faptele Sale pline de har sunt lăudate acum.
Fum care se ridică în vecii vecilor ca urmare a judecății
(19.2-3):
Judecățile oamenilor nu sunt niciodată absolut adevărate
și drepte în ele însele, pentru că unele elemente ale eului nu pot fi niciodată
înlăturate din ele. Ceea ce judecățile oamenilor nu sunt, judecățile lui
Dumnezeu sunt. Prostituata cea mare a corupt Pământul, și judecata pură și
sfântă a Cerului a venit peste ea. Fumul ei se va ridica în veci de veci. Este
o amintire a judecății lui Dumnezeu împotriva corupției, care își va rosti
glasul de avertizare în veacurile eternității.
Apocalipsa 19. 7: Adevărata Biserică recunoscută în Cer
ca soția Mielului:
„Biserica” falsă (Babilonul cel Mare religios este
considerat de mulți comentatori ai Apocalipsei ca fiind reprezentat de
Creștinismul fals), prostituata, fiind judecată și distrusă pe Pământ, a venit
clipa ca adevărata Biserică să fie recunoscută în cer ca „soția” Mielului. Este
o măreție deosebită în limbajul versetelor 6 și 7. O dramă teribilă a corupției
care depășește felul obișnuit de vorbire și o judecată violentă a trecut pe
dinaintea noastră, dar, mai presus de orice rău, Domnul Dumnezeu Cel
Atotputernic stătea pe tron. Toate lucrurile au slujit puterii Lui și nimic nu
s-a abătut de la scopul pe care îl are El. El a lucrat dincolo de ceea ce se vede
pentru ca acel Unul, care aici este numit Mielul, să vadă pe deplin rodul
muncii sufletului Său și să aibă „mireasa” pentru care a murit. Scopul Său în
privința aceasta este acum împlinit, sfinții sunt în glorie și, mai mult,
„soția Lui s-a pregătit”.
Apocalipsa
19:11-16: Cerul deschis pentru arătarea în glorie a lui Hristos (19.11):
În versetul 11 Cerurile se deschid pentru a se arăta
gloria marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Iisus Hristos. Știm că El este,
deși limbajul simbolic este încă folosit. Judecata va fi în cele din urmă
într-o dreptate absolută, și numele Său - Cel credincios și adevărat - este
garanția acestei lucrări. În final, perioada lungă a nedreptății omului și a
păcatului se va termina. Toate simbolurile folosite vorbesc despre curăție,
despre un discernământ pătrunzător, despre toată autoritatea și puterea Sa care
înfruntă orice investigație a creaturii. El are un nume pe care niciun alt om
nu-l cunoaște, în afara Lui Însuși.
Patru
nume divine în arătarea glorioasă a Domnului (19.11-16):
Numele divine sunt pline de semnificație. În
arătarea Sa glorioasă, Domnul Iisus ne este prezentat prin patru nume. Deoarece
El Se arată pentru judecată, Numele Său „Cel Credincios și Adevărat” este cel
dintâi, asigurând absoluta corectitudine a fiecărui act de judecată al Său.
Apoi vine Numele pe care nimeni nu-l cunoaște decât numai El Însuși. Numele
acesta, deși necunoscut nouă, exprimă ceea ce este în El - Dumnezeu adevărat și
totuși Om perfect - care trece dincolo de priceperea oricărei creaturi. De
aceea nu suntem surprinși când citim: „Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui!”
(Romani 11.33).
În al treilea rând, „Numele lui este: Cuvântul lui Dumnezeu” (versetul 13).
Este foarte semnificativ. Citim: „Cuvântul era Dumnezeu… Toate au fost făcute
prin El” (Ioan 1.1-3); în felul acesta Dumnezeu S-a exprimat în mod foarte real
în creație. Din nou, în același capitol citim: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a
locuit printre noi”, pentru a fi o prezentare deplină a Tatălui în har și
adevăr față de noi. Dar acum nici creația, nici răscumpărarea nu sunt arătate,
ci judecata. Dacă în judecată Numele Său trebuie să fie „Cuvântul lui
Dumnezeu”, aceasta înseamnă că Dumnezeu va fi cunoscut în judecată - îndeosebi
în dreptatea și sfințenia Sa, fără îndoială. Gândul este exprimat în cuvânt.
Domnul Iisus este exprimarea gândului divin în toată această ordine de idei.
Cel din urmă, Nume al Său de „Împărat al împăraților și Domn al domnilor”
(versetul 16) este scris pe haina Lui; aceasta, în mod exterior, unde orice
ochi îl poate vedea. Este de asemenea pe coapsa Lui; în exterior, în locul
secret al puterii Lui. Cu greu ar putea fi o numire eternă, ca celelalte,
deoarece cu greu ar fi luat când împărații și domnii ar veni în existență,
creați de El. Totuși va fi de mare importanță în arătarea Sa glorioasă.
Împărații sunt stăpânii (potentații) Pământului, în timp ce „domnii”, după cum
gândim, ar cuprinde pe demnitarii cerești și pământești. La arătarea Sa, Domnul
Iisus va veni „ca să-Și supună toate” (Filipeni 3.21). Acele multe diademe
împărătești despre care vorbește versetul 12 sunt potrivite acestei situații.
Oștirile
din cer care Îl urmează (19.14):
Avem, așadar, înaintea noastră „venirea Domnului
nostru Iisus împreună cu toți sfinții Săi” (1 Tesaloniceni 3.13). În pasajul
nostru avem „oștile din cer”, care reprezintă pe sfinți într-un fel simbolic.
Ei sunt pe cai albi, pentru că se anunță timpul când „sfinții vor judeca
lumea”. Îmbrăcămintea lor de „in subțire, alb și curat” îi identifică astfel cu
„soția” Mielului, care a fost împodobită într-un fel asemănător.
Sabia
ascuțită care lovește și haina înmuiată în sânge (19.13-16):
Ar fi bine să citim acum din nou capitolul 16.13-16. La
Armaghedon împărații Pământului și ai întregii lumi sunt adunați pentru
războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. Oștirile Pământului
se adună la luptă, însă oștirile Cerului nu vor avea de luptat. Lovitura
decisivă vine din gura slăvitului lor Conducător, ca o lovitură a unei săbii
ascuție. Niciun om nu poate sta împotriva cuvântului hotărâtor care iese din
gura Cuvântului lui Dumnezeu. Prin puterea cuvântului Său a venit în existență
întreaga creație. Prin puterea cuvântului Său va fi dată judecata în această
luptă. Însă răscumpărarea, care își are locul între acestea două nu s-a
împlinit în felul acesta. Nu lucrarea unui cuvânt minunat a adus răscumpărarea;
nimic altceva mai puțin decât însăși moartea și învierea Lui au împlinit-o. El
era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Dar faptul acesta gândim că nu este
o referire la sângele crucii Lui, ci la ceea ce este profețit în Isaia 63.1-6,
unde este prezisă lucrarea Sa de judecată. Când a citit în sinagoga din
Nazaret, Domnul Iisus a închis cartea înainte de a ajunge la „ziua de răzbunare
a Dumnezeului nostru”. În capitolul 63.4 se spune: „în inima Mea era ziua
răzbunării” și sângele dușmanilor Lui era stropit pe hainele Lui, când a călcat
singur în teasc. Aceasta este o lucrare de judecată, cum am văzut la sfârșitul
capitolului 16. Înfrângerea oamenilor în mândria lor este pentru a începe o
perioadă în care națiunile vor fi conduse cu o nuia de fier.
Apocalipsa 19:19-21: Război
împotriva lui Dumnezeu (19.19):
În viziune, Ioan îi vede pe regii Pământului și
armatele lor strânse împreună sub Fiară ca să-și exprime scopul de a face
război împotriva lui Dumnezeu, reprezentat de Hristos și armele Sale cerești.
Ca omul muritor, chiar împreună cu alții, să fie văzut chiar pentru scurt timp
luptând împotriva lui Dumnezeu ne-ar fi părut altădată incredibil. Am ajuns
totuși să vedem o zi când descoperirile și invențiile minunate ale oamenilor
i-au făcut să se îngâmfe și nu puțini să fie stăpâniți de acest spirit. Un
conducător revoluționar al Rusiei sovietice se mândrea că,
înlăturând pe țar și autoritățile pământești, se va lupta cu Domnul Dumnezeu la
timpul potrivit. Atât de departe s-a dus în mintea lui încât Îl desconsidera pe
Dumnezeu și-l slăvea pe om. Versetul 19 ne dă culmea acestui spirit. Versetele
20 și 21 arată înfrângerea acestui spirit. Cei doi oameni în care își găsise expresia
deplină sunt scoși în relief pentru pedeapsa meritată în cel mai extraordinar
fel. În „Babilonul” din capitolele 17 și 18 s-a văzut corupția maximă. În Fiara
descrisă în capitolul 13, violența a atins punctul culminant. „Timpurile
neamurilor” se termină cu Fiara, după cum a început cu tiranul Nebucadnețar. Pe
Profetul Fals îl identificăm cu acela pe care Domnul l-a prezis, spunând: „Eu
am venit în Numele Tatălui Meu, și nu Mă primiți; dacă va veni un altul în
numele lui însuși, pe acela îl veți primi” (Ioan 5.43). El este falsul Mesia,
„idolulˮ sau păstorul
nebun” care se va ridica „în țară”, despre care vorbește Zaharia 11.15-17.
Iudeu apostat, va fi primit fără șovăire de iudeii apostați. Pe plan politic el
își va găsi o afirmare profitabilă în calitate de marele monarh al
națiunilor, urmând exemplul irodianilor despre care citim în evanghelii.
Fiara și profetul mincinos aruncați de vii în iazul de foc
(19.20-21):
Amândoi acești oameni sunt prinși de puterea
irezistibilă a Domnului. Pe ei nu-i așteaptă ziua viitoare de judecată. Luați
ca prinși asupra faptului, ca fiind conducători ai acțiunilor cele mai violente
și mai sfidătoare față de Dumnezeu cum n-au mai fost vreodată, ei nu trec întâi
prin moarte - despărțirea dintre suflet și trup - ci sunt aruncați direct în
iazul de foc. Aici limbajul, ca în toată cartea, este simbolic, fără îndoială,
dar este o arătare teribilă a judecății lui Dumnezeu în puterea ei
pătrunzătoare. Chiar cuvântul „pucioasă„ are în el gândul la „focul divin”. În
istoria Vechiului Testament doi oameni au fost luați în Cer fără să treacă prin
moarte. Aici doi oameni trec de vii în pedeapsa focului. Oștile fără număr care
îi urmaseră pe cei doi sunt oameni care au primit semnul Fiarei și au susținut
relele lor enorme. Ei nu au parte de îndată de aceeași soartă. Ei mor, loviți
de cuvântul cuceritor a toate al Celui care este Cuvântul lui Dumnezeu, pentru
ca să-și aștepte judecata în ziua cea mare despre care vorbește capitolul
următor. Situația lor va fi adusă la lumină într-o sesiune solemnă. Păcatul
celor doi conducători este atât de revoltător și deschis încât le poate fi dată
acea judecată sumară. Principiul acesta se vede în 1 Timotei 5.24.
Cap. 19 - comentariu suplimentar 1 - de avut în
vedere:
„După aceste lucruri am auzit în cer ca
un glas puternic de mulţime multă, zicând: „Aleluia! Mântuirea, slava şi
puterea sunt ale Dumnezeului nostru. Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi
drepte: pentru că a judecat pe prostituata cea mare, care a stricat pământul cu
desfrîâl ei şi a răzbunat sângele robilor Săi, din mâna ei”. Şi au zis a doua
oară: „Aleluia!… Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor!” Duhul pune acum
în contrast cu cădera Babilonului, nunta Miresei, şotia Mielului. Babilonul a
înfăţişat falsa biserică, atâta timp cât fusese vorba de Biserică; ea devine în
sfârşit corupătoarea finală și atunci de asemenea este ridicată ultima mărturie
a lui Dumnezeu. Fără îndoială, a existat în timpurile trecute o formă de
corupţie asemănătoare, în raport cu Israel, adică natural, Babilonul literal a
existat mai întâi; dar aici el este simbolic. Când Roma este scoasă în
evidenţă, o misterioasă nelegiuire moşteneşte numele bine cunoscut de Babilon
şi ea nu-şi exercită acţiunea numai în timpul creştinismului, ci de asemenea la
sfârşitul veacului, după ce Biserica nu mai este recunoscută pe pământ şi când
vine perioada judecăţilor. Să ne amintim bine că a lăsa de o parte această
ultimă parte a existenţei Babilonului mistic, împiedică în mod fatal de a avea
o înţelegere completă şi exactă a Apocalipsei. Pentru ultima dată, cei douăzeci
şi patru de bătrâni și cele patru făpturi vii sunt aşezate înaintea noastră;
adică sfinţii de sus sunt încă văzuţi ca fiind căpeteniile preoţiei glorificate
și de asemenea ca puterea executivă în administrarea judecăţii lui Dumnezeu.
Dar un glas iese din scaunul de domnie, spunând: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru,
toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!” Şi am auzit, ca un
glas de mare mulţime, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete
puternice, zicând: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic a
început să împărățească. Să ne bucurăm și să ne înveselim și să-I dăm slavă,
fiindcă nunta Mielului a venit și şotia Lui s-a pregătit!” Acum ne este prezentat
simbolul miresei; ea este în vedere, iar bătrânii ca şi făpturile vii dispar.
Să spunem oare că bătrânii şi făpturile vii luaţi împreună trebuie să fie acum
consideraţi ca fiind mireasa? Că sfinţii reprezentaţi mai întâi sub prima din
aceste figuri, sunt din acest moment sub numele şi figura de mireasă? Părerea
mea nu este întocmai aşa. Bătrânii sunt căpeteniile cereşti ale preoţiei,
cuprinzând, cum cred, sfinţii Vechiului Testament şi pe aceia ai Noului; adică
ei nu reprezintă numai Biserica, trupul lui Hristos. Când Mielul care a fost
înjunghiat şi care a răscumpărat pentru Dumnezeu prin sângele Său, oameni din
orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi de orice neam, este lăudat
în cer, cele patru făpturi vii, până acum deosebite, se unesc cu bătrânii.
Sfinţii glorificaţi trebuie din acel moment să administreze puterea într-un
chip superior îngerilor. De aceea, începând din capitolul 5, cele patru făpturi
vii sunt intim asociate bătrânilor, cum le găsim la sfârşitul capitolului 19.
Dar când aceste simboluri dispar, când nu se mai văd pe scenă nici bătrânii
nici făpturile vii, pentru că o nouă acţiune a lui Dumnezeu, adică împlinirea
bucuriei Bisericii ia loc, atunci nu numai mireasa ne este înfăţişată, ci cu ea
o nouă clasă de sfinţi. În adevăr, citim mai întâi: „Soţia Lui s-a pregătit și
i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor și curat”. Inul subţire,
sunt faptele drepte ale sfinţilor”. Nu este spus: „dreptatea”, ci „faptele
drepte ale sfinţilor”. Nu este dreptatea cu care ei au fost îmbrăcaţi în
Hristos, ci tot ceea ce Dumnezeu, chiar în acest moment, recunoaşte că a fost
în ei după voia Lui, cu toate că a fost produs, fără nicio îndoială, prin
lucrarea Duhului lui Hristos. În al doilea rând, cu toate că este vorba de ceea
ce aparţine fiecărui sfânt, gândul exprimat nu este că Biserica îl are numai în
acest sens, că fiecare individ care o compune, îl posedă ca propria sa parte,
ci că mireasa, adică Biserica în slavă, o are în totalitate. Mireasa, ca
totalitate, este îmbrăcată cu faptele drepte (dreptăţile) ale sfinţilor. Ceea
ce Duhul lui Dumnezeu arată în acest verset 8, nu este îndreptăţirea care vine
printr-un Altul, aceea care ne este socotită şi prin care noi suntem socotiţi
drepţi, ci o dreptate personală și practică. Fără îndoială noi avem de asemenea
cealaltă dreptate, căci pentru a putea să stăm înaintea lui Dumnezeu ne trebuie
ceea ce nu se găseşte decât prin Hristos şi în Hristos, ceea ce este de un
caracter cu totul altul și mult mai înalt când o comparăm cu „faptele drepte”
ale sfinţilor. După ce am văzut mireasa astfel împodobită, citim: „Şi apoi mi-a
zis: „Scrie: „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nuntii Mielului!” Aceste cuvinte
îmi dovedesc ceea ce am anticipat mai sus, că cei douăzeci şi patru de bătrâni
și cele patru făpturi vii nu reprezintă numai Biserica. În adevăr, când aceste
simboluri dispar pentru a face loc aceluia al miresei, vedem în acelaşi timp
apărând invitații la ospăţul nunții Mielului. Cine sunt ei? Nu putem să-i vedem
în sfinţii perioadei apocaliptice, care, în acest moment, nu sunt încă înviaţi
dintre cei morți, cum o dovedeşte capitolul următor. După gândul meu, invitaţii
sunt sfinţii din Vechiul Testament, prietenii Mirelui (a se vedea Ioan 3.29).
Astfel, bătrânii şi cele patru făpturi vii reunite, cum le vedem chiar din
capitolul 5, cuprinzând totodată pe sfinţii Vechiului Testament şi Biserica,
mireasa lui Hristos; şi de îndată ce aceasta este menţionată în mod distinct,
ceilalţi sunt înfăţişaţi ca formând un corp aparte. Apoi profetul cade la picioarele
îngerului pentru a i se închina și fapta aceasta dă loc unui serios
avertisment. Nu numai că îngerul îl mustră pe Ioan, spunându-i că el nu este
decât un rob împreună cu el si cu fraţii lui care au mărturia lui Iisus şi că
prin urmare nu se cuvine deloc să-i aducă o închinare care nu este datorată
decât lui Dumnezeu care l-a trimis pentru a sluji, ci, mai mult, el ne învaţă
că Duhul de profeţie, acela care vorbeşte în această carte este mărturia lui
Iisus. Astfel, mărturia lui Dumnezeu nu este limitată la Evanghelie și la
Biserica pe pământ, ci după ce aceasta a fost luată în cer, Duhul profetic care
caracterizează Apocalipsa este deopotrivă o mărturie a lui Iisus. Este foarte
important de a face să reiasă acest fapt, pentru că unii l-au neglijat, socotind
că Evanghelia şi ceea ce îi corespunde ei, adică prezenţa Duhului Sfânt, sunt
aceleaşi în toate timpurile, în timp ce alţii au gândit că Apocalipsa, chiar
din capitolul 4, netratând decât despre iudei şi despre neamuri, ca şi despre
starea lumii sub judecăţile lui Dumnezeu, nu poate să fie în această perioadă,
în niciun fel, o mărturie a lui Iisus. Dar în realitate este una. Mărturia Lui
este duhul prorociei şi acesta în toată Apocalipsa, după ce s-a terminat ceea
ce are legătură cu cele şapte Biserici. Noi îl cunoaştem pe Duhul Sfânt mai
degrabă ca un duh de părtăşie cu Hristos; dar în curând, când vom fi fost
răpiţi la cer pentru a fi totdeauna cu Domnul, Duhul va lucra cu tot atâta
putere de viaţă în aceia care se vor supune lui Dumnezeu pentru a primi
mărturia profetică, care este aici arătată ca fiind aceea a lui Iisus. Apoi
cerul se deschide şi înaintea ochilor noştri se desfăşoară scena cea mai
solemnă. Nu templul apare aici, deschis pentru a lăsa să se vadă chivotul
legământului, garanţie a credincioşiei lui Dumnezeu faţă de Israel, obiectul
sfaturilor Sale; nu este numai, ca la începutul profeţiei, o uşă prin care
văzătorul este primit în cer pentru a privi aici căile lui Dumnezeu faţă de
lume în totalitatea sa, cu toate că în aceste două cazuri totul se grupa
evident în jurul Domnului Iisus. Cerul se deschide în vederea unor fapte de o
gravitate mai mare și de o importanţă incalculabilă pentru om, pentru univers
şi pentru duşman. Hristos însuşi vine să arate, în faţa lumii, drepturile Sale
ca împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. „Apoi am văzut cerul deschis şi
iată un cal alb”, simbol al unei puteri biruitoare care înaintează pentru a
supune. „Cel care stătea pe el se numeşte „Cel credincios” şi „Cel Adevărat” şi
El judecă şi Se luptă cu dreptate”. Nu numai că este vorba să ajute pe sfinţii
Săi prin harul Său, ci este vorba de puterea Sa suverană pentru a judeca
pământul. „Ochii Lui sunt ca para focului; pe capul Lui sunt multe diademe”. În
acelaşi timp cu discernămîntul necesar pentru a judeca, el posedă în mod clar
toate drepturile la domnie. „Având un nume scris, pe care rumeni nu-L ştie,
decât numai El singur”. El pare îmbrăcat, ca om, de o slavă pe care nimeni nu
I-o poate contesta, dar ne este reamintit cu cea mai mare grijă că El are ceea
ce este mai presus de om - mai presus de orice creatură, căci „nimeni nu
cunoaşte pe Fiul afară de Tatăl”. A purta un nume pe care nimeni nu-l cunoaşte
decât El singur, mi se pare că ar corespunde cu această declaraţie. El este o
persoană divină, oricare ar fi noul caracter sub care El Se prezintă pentru
lume. „Este îmbrăcat cu o haină muiată în sânge”. El vine pentru a face
răzbunarea, iar culoarea veşmântului său este pentru cei răzvrătiţi un semn al
morţii. „Şi Numele Său este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. El era Cuvântul lui
Dumnezeu când descoperea harul; în curând El va apare ca atare când va veni să
execute judecăţile lui Dumnezeu. În aceste două manifestări ale Lui însuşi, El
este expresia a ceea ce este Dumnezeu; Evanghelia lui Ioan şi Apocalipsa ni-L
fac cunoscut perfect sub acest dublu caracter de har si de judecată. „Oștile
din cer îl urmau pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat”. Aflăm de
aici cine sunt persoanele care formează suita sa. Acestea sunt sfinţi slăviţi,
şi nu îngeri. Aceasta este confirmat prin ceea ce am citit în capitolul 17.14.
Când Fiara cutează să se lupte cu Mielul, Mielul o va birui şi cei cu El „cei
chemaţi și aleşi și credincioşi”, termeni care, în totalitatea lor, nu pot
nicidecum să se aplice îngerilor. Îngerii nu sunt niciodată „chemaţi”, cu toate
că sunt „aleşi”; şi cu toate că epitetul de sfinţi le este dat în Scriptură, nu
se spune nicăieri despre ei ca fiind „credincioşi”. Într-adevăr, această
expresie care presupune urmarea şi exerciţiul credinţei, se potriveşte mai
presus de orice omului. Cât despre termenul „chemaţi”, el nu poate evident să
se aplice îngerilor, pentru că apelul adresat unei persoane presupune că ea
este scoasă afară dintr-o anumită stare pentru a fi adusă într-una mai bună;
dar acesta nu poate fi cazul unui înger. Îngerii căzuţi nu sunt chemaţi, iar
sfinţii îngeri nu au nevoie să fie chemaţi - ei sunt păstraţi. Chemarea este
roadă lucrării harului lui Dumnezeu şi nu are loc decât după cădere. Când omul
era nevinovat, nu era nevoie de chemare pentru el, dar de îndată ce a păcătuit,
cuvântul lui Dumnezeu a venit la el, și el a fost chemat. Este evident, prin
compararea acestor două versete 17.14 si 19.14, că aceia despre care este vorba
în acesta din urmă sunt sfinţii slăviţi care îl urmează pe Domnul când El iese
din cer. Ei nu sunt văzuţi aici ca mireasă; această figură nu s-ar potrivi
nicidecum cu scena care este aşezată sub ochii noştri. Când împăratul
înaintează pentru a obţine biruinţa, judecând oamenii şi o lume răzvrătită,
sfinţii Îl însoţesc nu în calitate de mireasă, ci ca oştirile care sunt în cer,
cuprinzând astfel, fără nicio îndoială, pe invitaţii la ospăţul nunții. Astfel
toţi sfinţii slăviţi iau locul lor în suita Domnului. Remarcaţi în acelaşi timp
că nu este spus despre ei că sunt executorii judecăţii, cum este Hristos.
Dumnezeu I-a dat Lui toată judecata (Ioan 5.22,27) și nu neapărat nouă. Noi
putem să avem aici o anumită parte, dar aceasta nu este lucrarea noastră, mi se
pare. De aceea nu se vorbeşte deloc de sabia care iese din gura sfinţilor şi nu
vedem oştirile îmbrăcate ca Domnul. Ele îl urmează cu simbolul puterii
biruitoare și nimic mai mult; „îmbrăcaţi cu in subţire, alb si curat.” Noi
ştim, din alte scrieri, că îngerii vor fi prezenţi la această scenă, dar aici
nu este vorba despre ei. „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească
neamurile cu ea; îi va păstori cu un toiag de fier”. Este de remarcat că s-a
făgăduit sfinţilor că ei vor avea autoritate asupra neamurilor și „le vor
păstori cu un toiag de fier” (Apocalipsa 2.26,27); dar nu este vorba de sabie
pentru ei. Ei primesc puterea pentru a domni, dar nu pentru a executa judecata
în acest chip teribil, atribuită Domnului însuşi. „Şi va călca în picioare
teascul vinului mâniei aprinse a lui Dumnezeu Cel Atotputernic”, caracter de
judecată care nu este niciodată indicat ca aparţinînd sfinţilor. „Pe haină şi
pe coapsă avea scris numele acesta: „împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.”
Citim apoi cuvintele îngerului şi chemarea sa către toate păsările care zboară prin
mijlocul cerului: „Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca
să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a celor
care stau pe ei, si carnea a tot felul de oameni, liberi şi robi, mici şi
mari!” Apoi vine strângerea la un loc şi lupta. „Şi am văzut fiara şi pe
împăraţii pământului şi armatele lor, adunate ca să facă război cu Cel care
şedea călare pe cal şi cu armata Lui. Şi fiara a fost prinsă” (prinsă vie); „şi
împreună cu ea era prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care
amăgise pe cei care primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei.”
Astfel, a doua Fiară din capitolul 13 nu mai este văzută ca putere pământească,
ci ca proroc mincinos. Toată energia pe care ea o desfăşura pentru a-i deruta
pe oameni, pe care o exercita în prezenţa primei Fiare, îi aparţin nu multă
vreme; acum nu mai este vorba despre ea, ci ca proroc mincinos, puterea
spirituală este în întregime în mâinile ei. Se înţelege că prin acest cuvânt de
„putere spirituală” nu trebuie să înţelegem nimic altceva decât rău. „Amândoi
aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.” Astfel
judecata veşnică i-a lovit dintr-o dată. Prinşi asupra faptului unei trădări şi
al unei răzvrătiri evidente, ce nevoie era de vreo altă formă de judecată? „Iar
ceilalţi au fost ucişi cu sabia care ieşea din gura Celui care şedea călare pe
cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.” Groaznică este soarta lor,
dar cu toate acestea, deloc asemănătoare cu aceea a căpeteniilor lor.
Cap. 19
- comentariu suplimentar 2:
4) 19:1-10 - Reacția cerului - continuare a comentariului suplimentar 2 de la cap. 18: pe cât de mult plânge pământul, pe atât de mult se bucură cerul. Practic are loc o explozie de bucurie care nu se mai termină. Mai întâi o gloată multă laudă pe Dumnezeu pentru că a judecat curva cea mare care strica pământul cu prostituția ei (v.1-2). Aceiași gloată zice a doua oară Aleluia! (v.3) și laudă pe Dumnezeu că pedeapsa cetății este una eternă. Evenimentul este atât de important încât și cei 24 de bătrâni, și cele 4 făpturi vii se aruncă la pământ înaintea lui Dumnezeu și spun: Amin! Aleluia! (v.4). Dar închinarea cerului nu se oprește aici. Din scaunul de domnie iese un glas care cheamă la închinare pe toți robii Domnului, mici și mari. Aceștia par a fi diferiți de prima gloată. Prima mulțime pare să adune oștirile de îngeri, iar cei numiți robii Lui (vezi aceiași expresie în 19:2) par a fi cei răscumpărați de pe pământ. În v.6-9 închinarea cerului se focalizează pe a doua venire a lui Hristos și pe nunta Mielului. Căderea cetății celei mari anunță sfârșitului stăpânirii celui rău asupra pământului. Cerul celebrează de acum începerea domniei lui Dumnezeu pe pământ (v.6), domnie făcută posibilă prin a doua venire a lui Hristos. Un alt motiv de închinare și bucurie este nunta Mielului (v.7-9). Această reprezintă răsplătirea sfinților și celebrează biruința lui Dumnezeu asupra răului. Mireasa, soția Mielului este pusă în contract cu prostituata cea mare. Apare din nou tema hainelor. De această dată găsim doar inul subțire, strălucitor și curat (compară cu 18:16 în care curva alături de in are și purpură, și stacojiu, și aur, și pietre scumpe și mărgăritare!). În contrast cu risipa și luxul Babilonului apare frumusețea și simplitatea Miresei. Ba mai mult, este vorba de un alt fel de in, și de o cu totul altfel de bogăție: inul subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților. Curăția de inimă, loialitatea, sfințirea, sacrificiul de sine, bunătatea, dragostea iată slava adevăratei Regine! Lucrurile care nu izbesc ochiul și sunt făcute în ascuns pe pământ reprezintă adevărata comoara în ochii cerului, o comoară eternă. Faptele sfinților nu au dispărut, nici nu au fost uitate. Ele au adus în ființă valori foarte scumpe și eterne care vor împodobi acum soția Mielului. V. 9 fericește pe cei chemați la ospățul nunții Mielului. Este o referire tot la cei răscumpărați de pe pământ care formează Mireasa (ca în pasajele din Evanghelii despre ospățul final), sau la o altă categorie? Dacă ar fi vorba de o altă categorie, cine ar fi aceștia: cei răscumpărați de pe pământ care nu fac parte din Mireasă (cine ar fi aceștia? Cei mântuiți dintre neamuri din Vechiul Testament? Cei mântuiți ca prin foc?), sau mulțimile de îngeri? Nu știm exact, Oricum accentul cade pe slava ospățului nunții Mielului și pe autenticitatea acestuia: Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu. Această insistență pe autenticitatea vine în contrast cu lipsa de autenticitate a Babilonului celui mare. Ne surprinde reacția lui Ioan din v.9: vrea să se închine îngerului dar este oprit de acesta. Nu știa oare marele apostol că doar lui Dumnezeu i se cuvine închinare? Desigur! Dar slava descoperirilor cerești a atins un punct atât de însemnat încât el simte nevoie să se închine și este gata să se închine mesagerului ceresc. Observăm că Ioan nu a vrut să se închine îngerului mesager mai înainte ci doar acum când revelația divină a ajuns la nunta Mielului. Aici este apogeul revelației și al planului lui Dumnezeu. Cât de mare, așadar, trebuie să fie slava Miresei Mielului! Secțiunea de față (cap.15-19a) ne-a oferit noi detalii cu privire la perioada sfârșitului (potirele, identitatea și judecarea Babilonului celui mare) și se încheie, la fel ca toate celelalte secțiuni, tot cu imaginea revenirii lui Hristos și a biruinței finale. Această biruință este însă prezentată acum prin imaginea nunții Mielului. Acest lucru nu este întâmplător. Mireasa apare în contrast cu prostituata cea mare, și reprezintă personajul central al următoarei secțiuni din Apocalipsa (cap.19b-22). Pășim în ultima secțiune din Apocalipsa. Toate secțiunile de până acum s-au încheiat cu imaginea biruinței finale a revenirii lui Hristos. De asemenea cu cât am înaintat în carte cu atât ni s-au oferit mai multe detalii despre vremea finalului, despre ultimii 3,5 ani ai istoriei răzvrătirii umane. Ultima secțiunea din Apocalipsa este dedicată finalului și dezvoltă (așa cum era și firesc pentru ultima secțiune din Apocalipsa) biruința cea mare asupra răului. În cele din urmă toată cartea a fost scrisă ca să ne ancoreze credința în această biruință. Era timpul să ni se prezinte în amănunt această mare victorie. Ultima secțiune din Apocalipsa urmează un șir logic și chiar cronologic:
Revenirea lui Hristos
în slavă și nimicirea neamurilor (19b),
Împărăția de o mie de
ani (20a),
Judecata de apoi
(20b),
Nunta Mielului
(21-22a),
Epilogul cărții (22b).
19:11-21 - Revenirea lui Hristos în slavă! Deși pasajul pare să înfățișeze cât se poate de clar revenirea în slavă a lui Hristos, sunt mulți teologi care consideră că acesta se referă la altceva, și anume la biruința spirituală a Evangheliei asupra neamurilor. Într-adevăr, teologii post-mileniști, care percep a doua venire a lui Hristos, ca având loc după mia de ani se văd astfel constrânși să ofere o altă interpretare acestui pasaj. Pentru ei mia de ani este perioada în care, după ce toate neamurile vor primi Evanghelia, Hristos va împărăți pe pământ prin Biserică. După acest mare triumf al Bisericii va avea loc a doua venire a lui Hristos. Astfel, mia de ani nu poate fi inaugurată de revenirea în slavă a lui Hristos ci de biruința Evangheliei asupra neamurilor. Astfel, pasajul din 19b nu se referă la a doua venire a lui Hristos și la judecarea neamurilor, ci la o moarte a acestor neamuri prin Evanghelie (moartea în Hristos) spre o renaștere spirituală. Înțeleg această interpretare, dar mi se pare o forțare excesivă a textului de față. Să-l parcurgem cu atenție. Tabloul începe cu descrierea Domnului Iisus Hristos. El este pe un cal alb, deci biruitor și ca să biruiască (vezi Apocalipsa 6:2). El este numit Cel credincios și Cel adevărat, și este pus în contrast cu fiara de pe pământ care se caracterizează prin necredincioșie, minciună și falsitate. Această fiară a contestat pe față pe Domnul Hristos. Însă acesta este Împăratul autentic. El este credincios poporului Său și promisiunilor Sale, și astfel revine să aducă dreptatea: judecarea prigonitorilor și răsplătirea sfinților. El este înfățișat ca un războinic viteaz și ca un mare judecător: Cel ce judecă și se luptă cu dreptate, iar ochii lui sunt ca para focului. El are și multe cununi împărătești care-l autentifică ca adevăratul Împărat. El vine ca mare Împărat ca să pună capăt rebeliunii împăraților pământului. El poartă un nume scris, pe care nimeni nu-l știe, decât numai El singur. Acest fapt ne arată relația specială pe care o cu Tatăl, El singurul născut din Tatăl, și singurul Fiu al Tatălui. O parte din identitate Sa este încă ascunsă și tăinuită. Este îmbrăcat cu o haină muiată în sânge, și Numelui Lui este Cuvântul lui Dumnezeu. El este Cel care S-a jertfit și Și-a trimis Evanghelia Sa pentru mântuirea lumii. Dar acum vine pentru judecată. Cel respins ca Mântuitor acum vine să judece. Logosul trimis să aducă salvare acum aduce pedeapsă. Hristos în slavă nu vine singur: oștile din cer îl urmau pe cai albi îmbrăcate cu in subțire, alb și curat. Aceste oști pot fi formate din îngeri dar și din cei răscumpărați de pe pământ după cum ne sugerează apostolul Pavel (vezi 2 Tes.2:10). Scopul coborârii din cer a lui Hristos și a oștilor cerești este unul clar, al judecății: din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu care să lovească Neamurile pe care le va cârmui cu un toiag de fier în mia de ani. El nu va avea doar intenția judecății ci chiar va opera judecata asupra neamurilor: și va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Ultimul lucru care ni se spune despre Hristos în această minunată descriere este: pe haină și pe coapsă avea scris numele acesta: Împăratul împăraților și Domnul Domnilor. Finalul istoriei este plin de acțiunile nelegiuite ale împăraților pământului care se unesc într-o rebeliune totală împotriva Mielului. Este vremea ca Adevăratul Împărat să dea un răspuns. Cel care a venit ca Mântuitor, acum vine ca Împărat ca să judece și apoi să domnească pe pământ. Toată această descriere este plină de elementele judecății și ni-l zugrăvesc pe Hristos ca venind să pedepsească neamurile și nu să le nască din nou prin Evanghelie. Și ca lucrurile să fie și mai clare urmează pasajul cu chemarea păsărilor la marele ospăț (v.17-18). Păsările cerului sunt chemate să mănânce carnea împăraților și locuitorilor pământului. Sugerează această imagine câtuși de puțin ideea unei treziri spirituale printre neamuri? Nicidecum. Ea este o imagine clară din Vechiului Testament care acompaniază un mare eveniment al judecății divine. Dacă este vorba de nașterea din nou a popoarelor, ce rost are chemarea păsărilor cerului? De asemenea v.19 nu ne prezintă un pământ care este gata să se căiască și să primească Evanghelia ci dimpotrivă unul în care răul și răzvrătirea au ajuns la apogeu. Pe pământ fiara, împărații pământului și oștile lor sunt adunate ca să facă război cu Cel ce șade pe cal și cu oastea Lui. Atât cap.16 (Armaghedon - potirul 6), cât și cap.17 ne prezintă cum la finalul celor 3,5 ani împărații pământului se unesc împotriva Mielului și a promisiunilor Sale. Dumnezeu însă nu mai rabdă răul de pe pământ și nu lasă împărații pământului să distrugă de tot pe poporul Său (fie că este vorba doar de creștini, fie că este vorba și de rămășița evreilor care s-a întors la Hristos). Are loc marea judecată. Aceasta începe cu nimicirea fiarei și a prorocului mincinos (v.20). Ei sunt aruncați de vii în iazul cu foc. Ei au parte de o nimicire cu totul aparte. Expresia folosită ne trimită cu gândul la:
Imaginea din Numeri 16
(răzvrătirea lui Core, Datan și Abiram) când cei nelegiuiți au fost aruncați de
vii în Locuința morților.
Imaginea din Daniel
7:11 când ultima fiară este ucisă și trupul ei nimicit și aruncat în foc ca să
fie ars.
Pasajul din 2 Tes.2:8: Și atunci se va arăta acel nelegiuit pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Lui și-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.
Judecata continuă cu nimicirea neamurilor (v.21): ceilalți au fost uciși cu sabia care ieșea din gura Celui ce ședea călare pe cal. Poate fi aceasta o imagine a nașterii din nou a popoarelor? Dacă are loc o moarte în Hristos, unde mai este învierea în Hristos în text? Și de ce apar din nou păsările (Și toate păsările s-au săturat de carnea lor)? Prezența insistentă a păsărilor în acest pasaj pare să îmi arate că Autorul știa mai dinainte că teologii creștini vor fi ispitiți să-i ofere o interpretare supra-spiritualizată. Și astfel ca să-i ajute să nu cadă în această capcană tot amintește de păsările judecății în acest pasaj.
Capitolul 20 - Lucrurile de la urmă: legarea lui Satana, cea dintâi înviere, Împărăția de o mie de ani:
Ultimele capitole (20-22) sunt
capitolele mele preferate din Apocalipsa. Mă bucur de ele cu bucuria descrisă
de apostolul Petru: „Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare;
la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un
loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în
inimile voastre” (2 Petru 1:19). De fiecare dată când ajung la
Apocalipsa 20 îmi pare rău că evenimentele descrise sunt consemnate parcă „pe
scurt” și în grabă. Gândiți-vă că Apocalipsa a dedicat unei perioade de șapte
ani din Necazul cel Mare toate capitoltele de la 6 la 19, iar perioadei de o
mie de ani îi acordă doar câteva versete din capitolul 20. Mi-ar fi plăcut ca
să fie adunate aici toate elementele acestei perioade și să zăbovim în detaliu
asupra fiecăruia din ele. De ce oare n-a făcut așa Duhul Sfânt? Primul motiv
este că mai toate elementele Împărăției vitoare au fost deja pomenite și
prezentate în celelalte cărți ale Bibliei. Al doilea este că, oricât ni s-ar
spune, nu vom putea pătrunde în realitatea acestor evenimente pentru că ele
sunt deasupra capacității noastre actuale de a înțelege. Vom vorbi despre
Împărăția Milenară, de exemplu. Aici nu i se acordă decât șase versete
succinte. Unii le consideră, așa cum deplângea Beniamin Fărăgău într-unul
din studiile sale, drept „șase versete otrăvite” rătăcite într-o culegere de
descoperiri adevărate. M-am bucurat să-l ascult cu cât dor a vorbit însă el
despre ele. Mileniul este contestat
de foarte mulți, iar venirea lui nu este așteptată aproape de nimeni.
Mișcarea „milenaristă” a fost caracterizată pe nedrept „eretică” și oricine
încearcă în România să se mai atingă de acest subiect a pierdut din start. Îmi
aduc aminte că prin anii 90, Jody Dillow, trimisul bisericii
păstorite de John MacArthur, care venea în România pentru a ține
cursuri de BEE (Bible Education by Extension) cu
păstori și lideri de biserici, a stârnit o reacție alergică atunci când a
programat una din lecții despre „mia de ani”. Păstorii români i-au reproșat
imediat că este o învățătură bazată doar pe șase versete dintr-una din cele mai
metaforice cărți ale Bibliei. Jody a făcut ochii mari și le-a promis că a doua
zi va vorbi despre Mileniu, fără să pomenească de loc textul din Apocalipsa.
Așa a și făcut. A doua zi a fost una din cele mai fascinante călătorii prin
profețiile Bibliei. Jody a luat ițele profețiilor din cărțile străvechi și a
țesut covorul multicolor al planului minunat promis de Dumnezeu pentru evrei și
nu numai pentru ei. Rând pe rând, cam toate cărțile profetice au fost
arătate ca având în finalul ultimelor capitole sau versete pasaje cu trimitere
directă la gloria viitoare păstrată de Dumnezeu pentru copiii Săi. Fără venirea
Împărăției Milenare, această mulțime de profeții ar rămâne neîmplinite,
neputincioase sau, și mai rău, mincinoase. Reticiența și reținerea
ascultătorilor lui s-a topit repede și au fost înlocuite cu emoția unei sinteze
care arunca dintr-o dată altă lumină asupra revelației. Totul s-a încheiat cu
emoție și anticipație. Mileniul sau Mia de ani este ținta profețiilor legate de
destinul terestru al planului mesianic cu poporul Israel. Vechiul Testament
mustește cu aluzii la el. Așa cum am mai scris, cartea Apocalipsa nu poate fi
pătrunsă decât de cei suficient familiarizați cu restul Bibliei. Paranteza
dintre cea de a patra și cea de a cincea „nimicire” a dușmanilor lui Dumnezeu
cuprinde trei evenimente distincte: legarea lui Satana (20:1-3), cea dintâi
înviere (20:4-5) și împărăția de o mie de ani (20:4). Pentru unii, acestea sunt
concepte stranii și va trebui să ne familiarizăm puțin cu ele.
1. Legarea lui Satana pentru o mie de ani: „Apoi am
văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia
Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi,
care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a
aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să
nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea,
trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme” (Apocalipsa 20:1-3). Textul folosește patru nume diferite care-l identifică pe cel
rău: balaur, șarpele cel vechi, Diavolul (pârâșul) și Satana (împotrivitorul).
Din acest fapt și din faptul că această entitate va fi legată vedem clar că
este vorba despre o persoană reală, nu despre o „influență” sau un „principiu
al răului”. Satana nu este omnipotent (atotputernic) deși este
numit în alte părți ale Scripturii „domnul puterii văzduhului” (Efes. 2:2),
„dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor. 4:4), „stăpânitorul întunericului acestui
veac” (Efes. 6:11-12). Ioan ne spune că „un înger”, nici măcar un înger de rang
mare a putut pune mâna pe el și l-a legat. Cred că acest înger este același pe
care l-am văzut în Apocalipsa 9:1-2 când a răsunat pe Pământ cea de a cincea
trâmbiță. Se pare că el este responsabil cu cheia „adâncului”. Dumnezeu și
Satana nu evoluează pe același palier existențial. Dumnezeu este
Creator. Satana este o simplă creatură. Nu, istoria nu este o înfruntare între
doi adversari de forțe egale,Yin și Yang, cum cred orientalii și nici
înfruntarea din interiorul unui dumnezeu care poate fi când bun, când rău, cum
spunea misotheismul lui Goethe. Unii au obiectat la textul din Apocalipsa
spunând că nu poți să legi un „spirit” imaterial cu un lanț de fier. Dar textul
nu spune nicăieri că lanțul a fost de fier, ci doar că a fost „un lanț mare”.
Așa ceva mai apare și în alte locuri din Scriptură: „Căci dacă n-a
cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau
înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată …” (2
Petru 2:4), „El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri
veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au
părăsit locuinţa” (Iuda 6). Cel ce a legat extraordinara putere
creatoare în atom și ține galaxiile suspendate în spațiu îl poate lega și pe
Satana. Nu este important ce fel de natură a avut această restrângere, ci că
Satana a putut fi legat și ținut în adânc pentru o mie de ani. Dumnezeu are
putere asupra lui și și-o exercită când și cum dorește, conform cu planul pe
care-l are cu lumea. Observați că Satana nu este aruncat deocamdată
în „iazul de foc, care arde cu pucioasă” unde au fost aruncați deja Fiara și
Profetul Mincinos (Apoc. 19:20), pentru că Dumnezeu mai are ceva de făcut
pentru el la finalul celor o mie de ani. Ioan ne spune că atunci „va fi
dezlegat” (Apoc. 20:7). Pentru o mie de ani, Diavolul va fi legat în „adânc”,
care este un fel de temniță, de închisoare temporară pentru îngerii căzuți.
Aduceți-vă aminte cu câtă groază au pomenit demonii de „adânc”, atunci când au
avut de-a face cu Domnul Iisus în ținutul gherghesenilor: „Când a
văzut pe Iisus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui şi a zis cu
glas tare: Ce am eu a face cu Tine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt?
Te rog nu mă chinui. Căci Iisus poruncise duhului necurat să iasă din omul
acela, pe care pusese stăpânire de multă vreme; era păzit, legat cu cătuşe la
mâini şi cu obezi la picioare, dar rupea legăturile şi era gonit de dracul prin
pustii. Iisus l-a întrebat: Cum
îţi este numele? „Legiune”, a
răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el.
Şi dracii rugau stăruitor pe Iisus să nu le poruncească să se ducă în
Adânc” (Luca 8:28-31). În
Apocalipsa 9 am văzut cum 200 de milioane de demoni au fost eliberați temporar
din „adânc” pentru a-i chinui pe locuitorii Pământului. Toți aceștia, împreună
cu căpetenia lor cea mare, Satana, vor fi trimiși iar în adânc și legați acolo
pe durata Împărăției terestre. Omenirea nu va mai fi infectată cu influența lor
pe Pământ. Nu vor mai exista ideologii satanice, nici filozofii satanice, nici
moralitate satanică, nici teorii juridice satanice, nici teorii sociale
satanice, nici teorii militare satanice, nici teorii economice satanice, nimic
din toate acestea. Pe tot Pământul nu vor exista decât elementele agendei de
conducere a Domnului Iisus Hristos. Dacă am fi deja în Împărăția lui Dumnezeu,
cum cred amileniștii, Satana ar trebui să fie legat și n-ar mai exista
influența lui asupra oamenilor! Nu aceasta este însă realitatea pe care o
experimentăm zilnic. Iată ce ne spune apsotolul Petru: „Fiţi treji şi
vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă
târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să
înghită” (1 Petru 5:8). Va veni însă o zi în care Împărăția lui
Hristos cu oamenii va debuta pe Pământ, iar pentru aceasta Satana, marele
nostru dușman, va trebui legat cu un lanț mare și trimis în „adânc”.
2. Cea dintâi înviere: „Şi am
văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a
dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina
mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu
se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe
mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi
n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia
înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra
lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai
lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apoc. 20:4-6). Este pentru prima oară când întâlnim expresia „cea dintâi
înviere” în cartea Apocalipsei. Conceptul, mai puțin băgat în seamă, nu este
nici el nou în Noul Testament. Iată un text complementar din scrierile
apostolului Pavel: „Căci Însuşi Domnul, cu un
strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din
cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom
fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul
în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Thesaloniceni 4:16). Pavel nu-i menționează în text pe „cei răi”. Învierea despre
care vorbește el este rezervată doar pentru creștini. Revenind la analiza
textului din Apocalipsa, remarcăm două categorii de beneficiari ai
celei dintâi învieri. Ele urmează metafora secerișului anual: adunarea
snopilor, adunarea spicelor rămase și pleava de la urmă care va fi arsă în foc.
Adunarea snopilor a început cu „pârga celor adormiți”, Iisus Hristos și sfinții
care au ieșit din morminte odată cu Învierea Lui: „Şi
îndată, perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos,
pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis
şi multe trupuri ale sfinţilor, care muriseră, au înviat. Ei au ieşit din
morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat
multora” (Matei 27:51-53). Adunarea snopilor se va declanșa plenar la Răpirea Bisericii,
înainte de Necazul cel Mare (1 Tes. 4:13-18). La începutul Împărăției de o mie
de ani va exista o strângere a spicelor rămase, iar după Împărăția de o mie de
ani vor învia păcătoșii, pleava care va fi aruncată în foc. În capitolul 20 din
Apocalipsa sunt descrise cele trei cete distincte afectate de înviere. Cea
dintâi este ceata celor descriși așa: „Şi am
văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a
dat judecata” (Apoc. 20:4a). Aceștia nu pot fi decât
cei douăzeci și patru de bătrâni care sunt deja în sala tronului ceresc cu care
am făcut cunoștință în Apocalipsa 4:4-5. Ei îi reprezintă pe cei din Biserica
răpită deja la Cer înainte de Necazul cel mare. Ei sunt snopii marelui seceriș
de suflete din vremea Bisericii. Cea
de a doua ceată sunt sfinții din Necazul cel Mare, identificați prin
cuvintele: „Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase
capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi
ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei
pe frunte şi pe mână” (Apoc. 20:4b). Acești sfinți martirizați pentru
credința lor reprezintă spicele răzlețe rămase în urma secerătorilor. Ni se spune despre aceste două cete că „au
înviat”, adică au fost morți și au fost readuși la viață. Țineți minte că Ioan
a văzut sub altarul din Cer „sufletele celor ce fuseseră
înjunghiați” din pricina Cuvântului și din pricina mărturisirii pe
care o ținuseră sub teribila domnie a lui Antihrist. „Ei
au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani” (Apoc. 20:4). Aceste două cete de sfinți fac parte din
cea dintâi înviere. Următoarele cinci versete din Apocalipsa 20 vorbește despre
o a treia ceată distinctă numită „ceilalți morți”, despre
acare aflăm că: „ … n-au înviat până ce nu s-au sfârșit cei o mie de
ani”. Este clar că avem de a face cu două învieri ale
celor morți, cea dintâi va fi a celor neprihăniți, iar cea de a doua va fi a
celor „răi”, iar intervalul dintre aceste două evenimente distincte va fi de
cel puțin o mie de ani. Unii spun că nu putem face o doctrină bazată doar pe un
singur verset din Biblie. Lor le răspundem că tot așa a fost și cu naștera
Domnului din fecioară, care n-a apărut decât o singură dată în Vechiul
Testament. În Apocalipsa, prima înviere apare de trei ori! În plus, nici
nu trebuie să depindem doar de textul din Apoxalipsa 20 ca să vestim că „cei
neprihăniți” vor învia înaintea celor „răi”. Limbajul altor texte din Noul
Testament implică acest lucru. Ele ne vorbesc despre dualitatea învierii: „Îţi mărturisesc
că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea pe care ei o numesc partidă;
eu cred tot ce este scris în Lege şi în Proroci şi am în Dumnezeu nădejdea
aceasta, pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a
celor nedrepţi” (Fapte 24:14-15). „Nu
vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte
vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor
învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată”
(Ioan 5:28-29). Textul spune clar că
cei ce au făcut binele vor învia pentru viață și nu vor ajunge la învierea
pentru judecată! Aceasta este promisiunea Domnului Iisus: „Adevărat,
adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis
are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a
trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24). Luca folosește aceeași
terminologie a unui dublu caracter al învierii. Există „învierea celor
neprihăniți”, deosebită de învierea celor răi: „Şi va fi ferice de tine,
pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească, dar ţi se va răsplăti
la învierea celor neprihăniţi” (Luca 14:14). Luca ne spune că ea va
avea un caracter selectiv, afectându-i doar pe unii „dintre cei morți”, nu pe
toți: „Iisus le-a răspuns: Fiii veacului acestuia se
însoară şi se mărită, dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de
veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici nu se
vor mărita” (Luca 20:34-35). La fel
este și în Evrei 11:35: „ … unii, ca să dobândească o
înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea şi au fost
chinuiţi”. Există deci această „înviere mai bună” de care vor avea parte
doar fericiții copii ai lui Dumnezeu! Revenind la Apocalipsa 20,
textul continuă cu această afirmație cât se poate de clară și de limpede: „Fericiţi
şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua
moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos
şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apoc. 20:6). Moartea este separarea sufletului de trup. Aceasta
este cea dintâi moarte. După Judecata de la urmă (descrisă în ultima parte a
acestui formidabil capitol), sufletele celor păcătoși vor fi trimise departe de
fața lui Dumnezeu în cea de a doua moarte. Ei vor ajunge în „iazul de foc și
pucioasă” unde vor arde pentru totdeauna, ca bogatul nemilostiv din relatarea
Domnului Iisus (Luca 16:19-31). Această „a doua moarte” nu are
nicio putere asupra celor ce au avut parte de cea dintâi înviere în Hristos.
Conceptele legării lui Satan și a celei dintâi învieri sunt strict necesare
pentru înțelegerea învățăturii despre Împărăția terestră a Domnului Iisus.
3. Împărăția lui Hristos: Perioada de o mie de ani în care Hristos va domni pe Pământul
acesta este menționată de șase ori în Apocalipsa 20:1-7 și este cunoscută de
majoritatea creștinilor sub numele de „Mileniu”, de la cuvântul latin „mille”
care înseamnă o mie și „annum” care înseamnă ani. Este regretabil însă că acest
nume a fost preferat aceluia de „Împărăție”, pentru că Domnul Iisus nu ne-a
învățat în „Tatăl nostru” să ne rugăm nu pentru Mileniu, ci pentru
venirea „Împărăției” Lui! Da, oricine
rostește rugăciunea „Tatăl nostru”, crede implicit în mia de ani și se roagă
pentru ea! Vă propun să renunțăm în acest studiu la termenul
„mileniu“ (care a fost comprimis de așa zisă mișcare a mileniștilor) și să ne
oprim asupra aceluia de „Împărăție“. Durata este secundară, esențială este
Împărăția!
Un caracter dublu așezat în două faze: Promisiunea despre Împărăția lui Dumnezeu are un
caracter dublu: terestru și ceresc. Cine citește cu atenție va observa că
există în Biblie texte care descriu o Împărăție terestră și există alte texte
care descriu o împărăție cerească. Împărăția terestră este poarta intermediară
care ne poartă spre Împărăția cerească. Aceasta este și succesiunea din
ultimele capitole ale Apocalipsei. În faza Împărăției terestre intră și oameni
muritori care vor avea copii, vor putea alege să I se supună sau să nu I se
supună lui Dumnezeu și vor fi supuși morții. În treapta cerească a Împărăției
vor intra numai oameni în trupuri proslăvite care vor avea acces în multiplele
dimensiuni ale hiperspațiului. În Apocalipsa 20 ne vom întâlni cu Împărăția
terestră, iar în Apocalipsa 21 ne vom întâlni cu Împărăția cerească,
caracterizată sumar prin expresia „ceruri noi și un pământ nou”.
A cincea împărăție mondială: În cartea profetului Daniel am fost anunțați că
vor mai fi pe pământ încă patru „imperii mondiale”, patru „împărății ale
neamurilor” și că acestea vor fi făcute praf de „împărăția de la urmă”. O
„piatră”, care se va desprinde fără ajutorul vreunei mâini omenești va lovi
chipul din vedenia lui Daniel la nivelul picioarelor, îl va preface în praf
împrăștiat de vânt și va instaura pe pământ o împărăție „care va umple tot
pământul”. O putem numi deci fără să greșim: „Împărăția pietrei”! Cele
patru împărății din profeția lui Daniel au fost împărății reale, așa că n-avem
altă alternativă decât să credem că și această ultimă împărăție va fi tot la
fel de reală pe pământ. Am văzut deja în Apocalipsa 19:11-21) cum Iisus Hristos
va reveni cu armata Sa pe Pământ și va zdrobi pe Antihrist și pe toți aceia
care se vor alia cu el. Este evenimentul anunțat cu atâta precizie
de însuși Domnul Iisus: „Când va veni Fiul
omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al
slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi
va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va
pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci, Împăratul va zice
celor de la dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de
moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”
(Mat. 25:31-34). Domnul Iisus nu se ține de
povești și nici nu minte. El ne promite că toți cei care sunt ascultători de El
vor intra într-o Împărăție reală, cu toate elementele unei Împărății terestre.
Le vom enumera în continuare pe fiecare dintre ele. Fiți atenți toți, chiar și cei care cred că, despre Împărăția de o mie
de ani scrie „doar în Apocalipsa”!
1. Forma de guvernământ: Împărăția va fi împlinirea unui anunț străvechi din
cartea Genezei: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici
toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo, Şi de El vor
asculta popoarele” (Geneza 49:10). Va fi o teocrație. Dumnezeu va
domni în persoana Domnului Iisus Hristos, așa cum a fost vestit la
debutul Noului Testament: Îngerul i-a zis:
Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată
că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele
Iisus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul
Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi
peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca
1:30-33). Promisiunea făcută Mariei are șase verbe la
timpul viitor. Patru din ele s-au împlinit deja prin faptul că Maria a avut un
„fiu”,al cărui nume a fost „Iisus”. El a fost „mare” și a fost chemat Fiul
Celui Preaînalt”. Nu încape nicio îndoială că la fel de literal vor fi
împlinite și celelalte două: „va împărăți peste casa lui Iacov în veci” și „Împărăția
Lui nu va avea sfârșit”.Să ne amintim de mărturia pe care a depus-o Domnul
Iisus înaintea lui Pilat: „Da”, a răspuns Iisus. „Eu sunt Împărat.
Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume”
(Ioan 18:37). Destinul lui Iisus nu s-a schimbat după
Înviere. Timp de 40 de zile, El s-a arătat ucenicilor și a vorbit cu ei „despre
lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu”. Singurul lucru pe care nu li
l-a spus lor a fost data inaugurării acestei Împărății. De aici și curiozitatea
lor: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia
lui Israel?” (Fapte 1:3-7). Împărăția terestră este un imperativ în
planul lui Dumnezeu cu lumea: „Căci trebuie ca
El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale” (1 Cor.
15:25). Profetul Daniel descrie venirea Împărăției lui Hristos astfel: „M-am
uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit
unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus
înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca
să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile.
Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia
Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 7:13-14). Nu este clar dacă Iisus Hristos în trup proslăvit
de om va sta pe tron sau dacă David, reprezentantul său va ocupa funcția
aceasta. Există texte, cam obscure cei drept, care par a anunța că Dumnezeu îl
va învia pe David și-i va da această cinste: „După aceea, copiii lui
Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul
lor David şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui în vremurile de
pe urmă” (Osea 3:5). „Ci vor sluji Domnului, Dumnezeului lor, şi împăratului
lor David, pe care li-l voi scula” (Ieremia 30:9). „Eu,
Domnul, voi fi Dumnezeul lor, şi Robul Meu David va fi voievod în mijlocul lor.
Eu, Domnul, am vorbit!” (Ezechiel 37:24). „Robul
Meu David va fi împărat peste ei şi toţi vor avea un singur păstor. Vor urma
poruncile Mele, vor păzi legile mele şi le vor împlini” (Ezechiel 37:25). Isaia ne spune că … „Luna va fi acoperită
de ruşine şi soarele, de groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele
Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui” (Isaia
24:23) … așa că David va fi doar un reprezentant cu autoritate
delegată și va fi chemat uneori „domnitor”: „Domnitorul
va aduce în ziua aceea, pentru el şi pentru tot poporul ţării, un viţel ca
jertfă de ispăşire” (Ezechiel 45:22). Nu cred că există nimeni care să creadă că
Domnul Iisus ar trebui să mai aducă jertfă pentru sine. El s-a adus deja jertfă
„pe Sine”! Din guvernarea Împărăției vor face parte cei uniți organic cu
Hristos, Mireasa care a devenit între timp una cu El. Un rol distinct îl vor
avea cei doisprezece ucenici ai Domnului: „Iisus le-a răspuns: Adevărat
vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi
Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de
domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei
19:28). Expresia „la înnoirea tuturor
lucrurilor” trebuie să se refere la Împărăția Milenară, pentru că
niciunul din ucenici nu s-a bucurat de această cinste deocamdată. Se pare că ea
a intrat în vocabularul și în nădejdea ucenicilor, pentru că o întâlnim în
predica lui Petru de la templul din Ierusalim: „Pocăiţi-vă
dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să
vină de la Domnul vremurile de înviorare şi să trimită pe Cel ce a fost
rânduit mai dinainte pentru voi: pe Iisus Hristos, pe care cerul trebuie
să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor -
despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci
din vechime” (Fapte 3:19-21). Unii
obiectează spunând că nu văd cum s-ar putea face ca oameni cu trupuri
proslăvite să locuiască alături de oameni în trupuri muritoare. Ei uită însă că
așa ceva s-a întâmplat deja cu Domnul Iisus cel înviat din morți! El s-a arătat oamenilor de nu mai puțin de unsprezece ori
după patima Sa, iar ucenicii au stat iar împrenă cu El în acea perioadă de
patruzeci de zile menționată în Faptele Apostolilor: „După patima Lui,
li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori, timp de
patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia
lui Dumnezeu” (Fapte 1:3). Nu vă amintiți că El a mâncat
și a băut împreună cu ei, a mers împreună cu ei fie în drum spre Emaus, fie
înspre Muntele Măslinilor de unde s-a și înălțat la Cer? „El i-a
dus până spre Betania. Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat. Pe când
îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer” (Luca
24:50-51). Chiar și în Vechiul Testament, Dumnezeu și
îngerii Lui au venit la Avraam și „au mâncat și au băut” împreună (Gen. 18:1-18).
Dacă acei îngeri au mers la Sodoma și au fost așa de naturali că oamenii nici
nu și-au dat seama, nu se va putea ca să fim și noi așa, că vom fi ca acei
îngeri? Vom fi la fel ca ei în „veacul vitor”: „Iisus
le-a răspuns: Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte
de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici nu
se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu,
fiind fii ai învierii” (Luca 20:34-36). Există un text în Isaia care nu-și are corespondent în
experiența umană și care anunță vremea când oamenii vor împărtăși ceva din
puterea lui Dumnezeu: „Nu ştii? N-ai auzit?
Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu
oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă
tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin. Flăcăii
obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină, dar cei ce se încred în
Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc,
umblă, şi nu ostenesc” (Isaia 40:28-31). Așa ceva se va putea spune doar de aceia care vor învia în
putere, cum spune apostolul Pavel: „Aşa
este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi învie în
neputrezire; este semănat în ocară şi învie în slavă; este semănat în
neputinţă şi învie în putere. Este semănat trup firesc şi învie trup
duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc” (1 Cor
15:42-43).
2. Locul scaunului de domnie: Locul scaunului de domnie din Împărăția Milenară va fi la
Ierusalim. Atunci se vor încheia „vremurile Neamurilor”, o perioadă de timp în
care Neamurile au avut rolul determinant în istorie: „Vor
cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile, şi
Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 21:24). Capitala Israelului va fi reclădită la dimensiuni pe care nu
le-a cunoscut până atunci. Cetatea cea nouă va avea 25 de kilometri pătrați,
înconjurată cu un zid înalt străpuns de câte trei porți pe fiecare parte, cu un
total de douăsprezece porți, câte una pentru fiecare seminție a lui Israel
(Ezechiel 48:15-18, 30-35). De fapt, toată țara lui Israel își va
schimba înfățășarea. Nu uitați că lumea va trece printr-un mare cutremur de
pământ care va împărți Ierusalimul și va produce schimbări majore de relief
peste tot: „Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a
făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ,
n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în
trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte
de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei
Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit” (Apocalipsa 16:18-20). Templul nu va fi reconstruit în Ierusalim, ci în mijlocul
unei uriașe porțiuni de teren închinate Domnului (Ezechiel 48:10, 20, 21). Asta
îl va plasa cam pe unde a fost istoric Șilo, locul de odihnă al Cortului întâlnirii
după ce evreii au cucerit țara Canaan. De la templu la Ierusalim va exista un
„bulevard” lung cam de 20 de kilometri, cu pomi pe o parte și pe
cealaltă: „Acolo se va croi o cale, un drum, care se va
numi Calea cea sfântă: niciun om necurat nu va trece pe ea, ci
va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte
nu vor putea să se rătăcească. Pe calea aceasta nu va fi niciun leu şi
nicio fiară sălbatică nu va apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei
răscumpăraţi vor umbla pe ea. Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi
vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa
capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!”
(Isaia 35:8-10). Profetul Zaharia ne spune
că: „În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim şi vor curge
jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara,
şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea,
Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume” (Zah.
14:8-9). Apele acestui râu vor izvorî de fapt de sub
noul Templu și curgerea lui va inversul entropiei de azi, debitul crescând
odată cu scurgerea lui la vale: „M-a adus înapoi la uşa
casei. Şi iată că ieşea apă de sub pragul casei, dinspre răsărit, căci faţa
casei era spre răsărit. Apa se pogora de sub partea dreaptă a casei înspre
partea de miazăzi a altarului. M-a scos pe poarta de miazănoapte, şi m-a
făcut să ocolesc pe dinafară până la poarta de răsărit. Şi iată că apa curgea
din partea dreaptă. Când a înaintat omul acela spre răsărit cu măsura în
mână, a măsurat o mie de coţi şi m-a trecut prin apă; apa îmi venea până la
glezne. A mai măsurat iarăşi o mie de coţi şi m-a pus să trec prin apă, şi
apa îmi venea până la genunchi. A măsurat iarăşi o mie de coţi şi m-a trecut
prin ea, şi apa îmi venea până la şolduri. A măsurat iarăşi o mie de coţi,
şi atunci era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă
încât trebuia să înot – un râu care nu se putea trece. El mi-a zis: „Ai văzut,
fiul omului?” Şi m-a luat şi m-a adus înapoi pe malul râului. Când m-a
adus înapoi, iată că pe malul râului era o mulţime de copaci pe amândouă
părţile. El mi-a zis: Apa aceasta curge spre ţinutul de răsărit, se
pogoară în câmpie şi se varsă în mare şi, vărsându-se în mare, apele mării se
vor vindeca. Orice făptură vie, care se mişcă, va trăi pretutindeni pe
unde va curge râul şi va fi o mulţime de peşti, căci pe oriunde va ajunge apa
aceasta, apele se vor face sănătoase şi pretutindeni pe unde va ajunge râul
acesta va fi viaţă. Pescarii vor sta pe malurile lui, de la En-Ghedi până
la En-Eglaim, şi vor întinde mrejele; vor fi peşti de felurite soiuri, ca
peştii Mării celei Mari, şi vor fi foarte mulţi. Mlaştinile şi gropile ei
nu se vor vindeca, ci vor fi lăsate pradă sării. Dar, lângă râul acesta,
pe malurile lui, de amândouă părţile, vor creşte tot felul de pomi roditori.
Frunza lor nu se va veşteji şi roadele lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună
vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi din Sfântul Locaş. Roadele lor vor
sluji ca hrană şi frunzele lor, ca leac” (Ezechiel 47:1-12 și, așa cum vom
vedea, Apocalipsa 22:2). Templul
cel nou va avea cinci sute de prăjini pe fiecare latură (Ezechiel 42:15-20),
mult mai mult deât a fost primul Templu. Dumnezeu ne dă o descriere amănunțită
a Templului în Ezechiel 41:1 până în Ezechiel 44:31. Ce scrie acolo nu s-a
potrivit nici cu Templul micuț rezidit de Zorobabel, nici cu Templul restaurat
de Irod. Cum astăzi nu mai există Templu, singura concluzie este că descrierea
este a unui templu care va exista în timpul Împărăției de o mie de ani.
Descrierea lui Ezechiel nu poate fi nici a unui templu din creația
cea nouă, pentru că în Ezechiel ni se spune despre un rău care curge în două
mari, iar în Apocalipsa se va spune în următorul capitol: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ
nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu
mai era” (Apocalipsa 21:1). Mai mult, ni se spune că în noua
creație nici nu va mai exista un templu: „În cetate n-am văzut niciun Templu,
pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei”
(Apocalipsa 21:22). Parte din schimbarea de relief din Israel se va
întâmpla la revenirea Domnului. Iată ce scrie profetul Zaharia: „Picioarele
Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în faţa
Ierusalimului, spre răsărit; Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre
răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se
va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi. … Toată ţara va
ajunge ca şesul Iordanului, de la Gheba până la Rimon, la miazăzi de Ierusalim,
iar Ierusalimul va fi înălţat şi va rămâne liniştit la locul lui” (Zaharia
14:4, 10-11). Ezechiel ne spune că numele nou care se va da
Ierusalimului va fi „Domnul este aici!” (Ezechiel 48:35). Întraga țară a lui
Israel va suferi transformări remarcabile. Granițele Israelului se
vor extinde la dimensiunile promisiunii pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui
Avraam, de la pârâul Egiptului până la răul Eufrat, de opt ori mai mare decât
acela pe care l-a ocupat Israelul în istorie. „În ziua
aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: Seminţei tale
dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat” (Geneza 15:18). Convertirea evreilor la Mesia-Iisus Hristos va
aduce împlinirea plenară a profeției profetului Ioel, doar parțial împlinită la
Rusalii. Cunoștința de Dumnezeu va umple Pământul și toate Neamurile vor
recunoaște prerogativele lui Israel: „Şi
multe popoare şi multe neamuri vor veni astfel să caute pe Domnul
oştirilor la Ierusalim şi să se roage Domnului. Aşa
vorbeşte Domnul oştirilor: În zilele acelea, zece oameni din toate limbile
neamurilor vor apuca pe un iudeu de poala hainei şi-i vor zice: Vrem să mergem
cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!” (Zaharia 8:22-23). „Slava lui Dumnezeu” care a părăsit Templul înainte de robia
babiloniană (Ezechiel 10:18-20; 11:22-23), se va întoarce și va locui în
Templul cel nou (Ezechiel 43:1-5).
3. Atmosfera din Împărăție: Foarte multe lucruri vor fi „altfel”:
(1) Satana va fi legat (Apocalipsa 20:1-3): Omul nu va mai putea să dea vina pe Satana pentru
neascultările lui! Vom vedea atunci dacă „omul este bun de la natură”! Testul
va dura … o mie de ani. Toți locuitorii Pământului se vor afla sub influența
binefăcătoare a Duhului lui Dumnezeu și a Fiului lui Dumnezeu. Sub influența
prezenței lui Hristos, Împărăția se va bucura de pace, așa cum vestește Isaia
într-un mesaj preluat apoi literă cu literă, într-un „plagiarism” biblic și de
profetul Mica: „Se va întâmpla în scurgerea vremurilor că
muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa
deasupra dealurilor şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele
se vor duce cu grămada la el şi vor zice: „Veniţi, să ne suim la muntele
Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm
pe cărările Lui.” Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim, Cuvântul
Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare
număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din
suliţele lor, cosoare: niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi
nu vor mai învăţa războiu” (Isaia 2:2-4; Mica 4:3-4).
(2.) Țara va conoște o ferilitate și o abundență deosebite: Canaanul care a fost ocupat prima dată de evrei
sub comanda lui Iosua era cunoscut ca o țară unde curge lapte și miere, cu tot
felul de fructe. Dar rămânerea lor într-o țară binecuvântată a fost
condiționată de ascultarea față de Dumnezeu (Deuteronom 11:13-17). Dumnezeu
le-a rânduit anotimpuri cu „ploaie timpurie”, care prefgătea pământul pentru
arătură și „ploi târzii” care hrăneau o recoltă bogată. Împărăția viitoare va
asigura cele mai bune condiții pentru agricultură: „În vremea aceea, va
picura must din munţi şi va curge lapte din dealuri, toate pâraiele lui Iuda
vor fi pline de apă. Un izvor va ieşi, de asemenea, din Casa Domnului şi va uda
valea Sitim” (Ioel 3:18). Vor fi posibile recolte multiple, așa cum
anunță profeția: „Iată, vin zile, zice
Domnul, când plugarul va ajunge pe secerător şi cel ce
calcă strugurii, pe cel ce împrăştie sămânţa, când mustul va picura din munţi
şi va curge de pe toate dealurile” (Amos 9:13). „Pustia
şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli şi va înflori ca
trandafirul; se va acoperi cu flori şi va sări de bucurie, cu cântece de
veselie şi strigăte de biruinţă, căci i se va da slava Libanului, strălucirea
Carmelului şi a Saronului. Vor vedea slava Domnului, măreţia Dumnezeului
nostru” (Isaia 35:1-2). „În locul spinului
se va înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul. Şi lucrul
acesta va fi o slavă pentru Domnul, un semn veşnic, nepieritor” (Isaia
55:13). „Nu vă temeţi, fiare de pe câmp, căci izlazurile pustiei
iarăşi vor înverzi, pomii îşi vor da roadele, smochinul şi viţa îşi vor da
rodul lor. Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă în
Domnul, Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimite
ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară. Ariile se vor umple de grâu, vor
geme tocitoarele şi teascurile de must şi de untdelemn, vă voi răsplăti
astfel anii pe care i-au mâncat lăcustele Arbeh, Ielec, Hasil şi Gazam, oştirea
Mea cea mare pe care am trimis-o împotriva voastră. Veţi mânca şi vă veţi
sătura, şi veţi lăuda Numele Domnului, Dumnezeului vostru, care va face minuni
cu voi şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară! Şi veţi şti că Eu
sunt în mijlocul lui Israel, că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, şi nu este
altul afară de Mine. Şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară” (Ioel
2:22-27, de citit și Psalmul 67 - T.M.).
(3.) Vor fi mari schimbări în regnul
animal: În Împărăție vor fi restaurate relațiile dintre
animale de dinaintea potopului, când toate erau ierbivore: „Atunci, lupul
va locui împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul,
puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un
copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc şi puii lor se vor culca
împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura
bortei năpârcii şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina basilicului” (Isaia
11:6-8). Nu trebuie să „spiritualizăm” aces text. Nu
sunt lucruri nemaipomenite. Așa a fost întreaga creație în vremea de la începutul
istoriei. În finalul ei, Dumnezeu o va ridica pe culmi încă neatinse. Vom vedea
că în condițiile „noii creații” din capitolele următoare ale Apocalipsei, va fi
desfințată entropia generală care le trage pe toate spre stricare, spre
degenerare. Aduceți-vă aminte de cuvintele aspotolului Pavel: „Căci
firea a fost supusă deşertăciunii - nu de voie, ci din pricina celui ce a
supus-o - cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii,
ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că, până
în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu
numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului,
suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea
trupului nostru. Căci
în nădejdea aceasta am fost mântuiţi.“ (Romani 8:20-24). Împărăția de o mie de ani va fi un fel de avampremieră a
acestor schimbări totale din noua creație.
(4.) Va crește durata vieții oamenilor: „Nu vor
mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească
zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce
va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos” (Isaia
65:20). Asta înseamnă că vărsta de o sută
de ani va fi vârsta copilăriei. Oamenii vor trăi ca pe vremea patriarhilor
câteva sute de ani: „Nu vor zidi case ca altul să locuiască în ele, nu
vor sădi vii pentru ca altul să le mănânce rodul, căci zilele poporului Meu vor
fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor”
(Isaia 65:22). „Cuvântul Domnului oştirilor a vorbit astfel: „Aşa vorbeşte
Domnul oştirilor: Am o mare râvnă pentru Sion şi sunt stăpânit de o râvnă plină
de mânie pentru el. Aşa vorbeşte Domnul: Mă întorc iarăşi în Sion şi vreau să
locuiesc în mijlocul Ierusalimului. Ierusalimul se va chema: Cetatea cea
credincioasă şi muntele Domnului oştirilor se va chema: Muntele cel sfânt. Aşa
vorbeşte Domnul oştirilor: Iarăşi vor şedea pe uliţele Ierusalimului bătrâni şi
femei în vârstă, fiecare cu toiagul în mână, din pricina marelui lor număr de
zile” (Zaharia 8:1-4). Știm din
capitolele precedente ale Apocalipsei că va fi un enorm cutremur de
Pământ care va reașeza relieful planetei. Munții nu vor mai fi, iar insulele
vor dispare. Isaia ne-a spus și el despre vremurile viitoare: „Un glas
strigă: Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum
pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice
deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi strâmtorile, în
vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice
făptură o va vedea, căci gura Domnului a vorbit” (Isaia 40:3-5). Probabil că cea mai mare schimbare va fi
determinată de refacerea „canopiei de apă” care a acoperit pământul înainte de
potop. Radiațiile cosmice vor fi astfel reduse și tot ecosistemul planetar va
fi mult mai prielnic vieții, cu o temperatură moderată pe toată suprafața
globului. Vor dispare calotele polare care acoperă acum vegetația tropicală de
altădată, iar regiunile de pustie vor fi pline iar de verdeață și flori. „Voi
face să izvorască râuri pe dealuri şi izvoare în mijlocul văilor; voi preface
pustia în iaz şi pământul uscat în şuvoaie de ape; voi sădi cedri,
salcâmi, mirţi şi măslini în pustie; voi pune chiparoşi, ulmi şi merişori
turceşti la un loc în pustie, ca să vadă cu toţii şi să ştie, să priceapă
şi să înţeleagă că mâna Domnului a făcut aceste lucruri şi Sfântul lui Israel
le-a zidit” (Isaia 41:18-20). Israelul
își va împlini în sfârșit destinul de a fi o binecuvântare pentru
toate Neamurile. Dumnezeu îi va face „cap, iar nu coadă” (Deuteronom 28:13).
Neamurile care vor încerca să fie ostile Israelului vor fi nimicite: „Porţile
tale vor sta veşnic deschise, nu vor fi închise nici zi, nici noapte, ca să
lase să intre la tine bogăţia neamurilor şi împăraţii cu alaiul lor. Căci
neamul şi împărăţia care nu-ţi vor sluji vor pieri şi neamurile acelea vor fi
în totul nimicite. Slava Libanului va veni la tine, chiparosul, ulmul şi
merişorul (cimişirul), cu toţii laolaltă, ca să împodobească locul sfântului
Meu Locaş, căci Eu voi proslăvi locul unde se odihnesc picioarele
Mele. Fiii asupritorilor tăi vor veni plecaţi înaintea ta şi toţi cei ce
te dispreţuiau se vor închina la picioarele tale şi te vor
numi Cetatea Domnului, Sionul Sfântului lui Israel.” (Isaia 60:11-14). Pământul va fi stăpânit de Iisus Hristos „cu un
toiag de fier”, adică cu o autoritate totală care va pedepsi imediat orice
neascultare. De aceea „nu se va face niciun rău pe totă fața pământului”. S-ar
putea ca cele scrise mai sus să nu vă umple de bucurie, dar vă dați
seama ce simte un evreu când citește toate aceste lucruri? Nu, Domnul nu a
lepădat pe poporul său, cum ne explică apostolul Pavel. Alunecarea lor
temporară din palnul mesianic a fost rânduită de Dumnezeu pentru mântuirea
Nemurilor și alegerea Bisericii: „Întreb dar: S-au poticnit
ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă
mântuirea neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; dacă, deci, alunecarea
lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru neamuri,
ce va fi plinătatea întoarcerii lor? V-o spun vouă, neamurilor, întrucât
sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba mea, şi caut, ca, dacă este cu putinţă, să stârnesc
gelozia celor din neamul meu şi să mântuiesc pe unii din ei. Căci, dacă
lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât
viaţă din morţi? … Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu
vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire
care va ţinea până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci, tot
Israelul va fi mântuit, după cum este scris: Izbăvitorul va veni din Sion şi va
îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi
face cu ei, când le voi şterge păcatele. În ce priveşte Evanghelia, ei sunt
vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea, sunt
iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci
lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută” (Romani 11:11-15;
25-29). Înțelegeți acum sursa optimismului evreilor? Și
nu doar ei, dar și noi vom avea parte să împărtășim autoritatea și stăpânirea
lui Hristos. Iată ce este scris despre Hristos: „Ea a
născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască
toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la
Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 12:5). „Din gura Lui
ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu
un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului
mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu” (Apocalipsa 19:15). Și
iată ce este scris pentru noi: „Celui
ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi
da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier, şi
le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl
Meu” (Apocalipsa 2:27). Și când te gândești că rugăciunea cea mai răspândită pe Pământ,
pe care unii o repetă cu o neatentă inconștință, este cea mai sublimă și cea
mai supremă cerere a copiilor lui Dumnezeu din toate timpurile: „Tatăl
nostru care ești în ceruri … vină/vie Împărăția Ta” (Matei 6:10; Luca
11:2). Perioada milenară va fi caracterizată, așadar, de o
conducere dreaptă, totuși binefăcătoare. La sfârșitul veacurilor de conducere
greșită, păcătoasă a oamenilor, cu toate mizeriile care o însoțesc, se va arăta
perfecțiunea și gloria domniei divine sub Hristos ca Fiu al Omului și Împărat
al lui Israel. Totuși păcatul nu va fi cu totul absent, după cum ne arată Isaia
65.20 și după cum vom vedea, mai ales, în momentul dezlegării lui Satan!
Lucrurile de la urmă - Nimicirea ultimilor
vrăjmași: Gog, Magog, Satana și a celor păcătoși: Iată un studiu de care ne apropiem cu trepidația unor
sentimente amestecate. Pe de o parte experimentăm bucuria pentru biruințele lui
Dumnezeu, pe de altă simțim tristețe pentru mulțimea oamenilor care vor merge
în focul cel veșnic. După paranteza care ne-a vorbit despre legarea Satanei,
prima înviere și Împărăția de o mie de ani, reluăm istoria nimicirii dușmanilor
lui Dumnezeu și vom parcurge ultima revoltă împotriva lui Dumnezeu, cu nimicirea
lui Satan și cu sfârșitul celor păcătoși. Mileniul va fi și marea demonstrația
prin care Dumnezeu va arăta că omul este pornit spre rău nu doar din cauza
ispitirilor satanice, ci și din natura lui. Omenirea va trebui condusă „cu un
toiag de fier” pentru că altfel ar lua-o razna. Cel care va muri la o sută de
ani va muri ca blestemat, din cauza neascultării lui, iar la finalul celor o
mie de ani, când Satana va fi dezlegat iarăși, el nu va trebui să depună mari
eforturi ca să înșele iar neamurile: „Când se vor împlini cei o mie de
ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele
neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog,
ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării” (Apocalipsa
20:8). Dezlegarea lui Satana va produce o scurtă rebeliune a color
nemântuiți care au trăit în Împărăția de o mie de ani. Ea se numește generic
„Gog și Magog” pentru că este o renaștere a duhului de împotrivire care a
adunat popoarele lumii la marea bătălie de la Armaghedon. Se va dovedi astfel
că vina pentru răutatea oamenilor nu poate fi dată în întregime pe influențarea
lor de Satana. Inspirat de „Paradisul pierdut” al lui John
Milton, Lord Byron a scris un poem celebru numit „Cain”. În
el, întâiul născut al lui Adam, refuză să participe la rugăciune și la
închinarea față de Dumnezeu. El se răscoală împotriva lui Dumnezeu pentru că
„nu este drept”, spune el, nu i-a dat aceeași șansă ca tatălui său Adam, ci a
fost „forțat” să trăiască și mai ales să moară într-o lume căzută. Cain
întruchipează într-un fel protestele tuturor urmașilor lui Adam care,
crezându-se mai buni, contestă deciziile înțelepciunii divine. Crescuți pe
vremea când Satana a fost legat, oamenii nemântuiți din Împărăția Milenară vor
da pe față răutatea din inimile lor, ținută în frâu doar atunci când Mielul i-a
condus „cu un toiag de fier”.
Nimicirea lui Gog și Magog: Ce
ni se spune despre această ultimă rebeliune? „Când se
vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa
lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe
Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul
mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra
sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a
mistuit” (Apoc. 20:7-9). Ni se spune că va fi inițiată de
Satana: „va ieși ca să înșele Neamurile”. Cei o mie de ani de
temniță nu i-au schimbat în niciun fel caracterul și pornirile. Ni
se spune că va avea caracter mondial: „Neamurile, care sunt în cele
patru colțuri ale pământului”, „Numărul lor va fi ca nisipul mării”. Inima
omului nenăscut din nou, chiar după ce a trăit o mie de ani sub influența lui
Iisus Hristos, este la fel de rea și înșelătoare, un veritabil butoi de pulbere
gata să explodeze la cea mai mică scânteie! Ni se spune că va fi o
reeditare a conflictului lui Gog și Magog. Ni se spune
că va fi printr-un război împotriva Ierusalimului: „au înconjurat
tabăra sfinților și cetatea prea iubită”. Ni se spune
că nu va fi nicio luptă, ci Dumnezeu îi va nimici imediat: „Dar din cer
s-a pogorât un foc care i-a mistuit”.
Nimicirea lui Satana: Ioan ne spune simplu
că Dumnezeu a încheiat foarte repede și de data aceasta definitiv conflictul
multimilenar cu Satana. Textul contrazice orice formă de
„anihilare„, de „aneantizare”, de „nimicire spre neființă”! Entitățile acestea
care au perturbat și pângărit sfințenia lumii lui Dumnezeu vor continua să
sufere veșnic. Satana va fi acolo împreună cu Fiara și cu Profetul Mincinos.
Lucrul acesta și locul acesta a fost pregătit de Dumnezeu înainte de
întemeierea lumii noastre. Satana s-a răsculat în sferele cerești, dar a fost
înfrânt și pedepsit prin evoluția lui în lumea noastră: „ Apoi
va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor,
în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor
lui!” (Matei 25:41 vezi și 2 Petru 2:4 și Iuda 6). Atunci se va
încheia „conflictul angelic” declanșat în sferele cerești, focarul în care a
fost creat și așezat omul. Probabil că unul din motivele pentru care Satana îi
convinge pe oameni să nu citească Apocalipsa este și acela că nu vrea ca ei să
afle care îi va fi sfârșitul, căutând să ducă împreună cu el cât mai mulți
ignoranți! El nu poate suporta gândul că omul, o creatură infinit mai
neînsemnată ca el, va ajunge în Împărăția Harului divin în timp ce el se va
perpeli etern în flăcări.
Judecata de la urmă: Judecata
aceasta este confundată și combinată de mulți cu judecata neamurilor descrisă
în Matei 25: 31-46. Există însă mari deosebiri între cele două. Judecata
descrisă de Domnul Iisus în Matei nu este Marea Judecată de la urmă, pentru că
are următoarele caracteristici: 1. Cei judecați - Neamurile; 2.
Timpul - la Revenirea Domnului Iisus, după Necazul cel Mare și înainte de
Împărăția terestră (Apoc. 19); 3. Locul - Tronul slavei Sale, aici pe
Pământ; 4. Criteriul judecății - Atitudinea față de martorii lui Hristos
în Necazul cel Mare; 5. Rezultatul - unii sunt răsplătiți, alții sunt nimiciți. Răsplătirea
celor de la Judecata Neamurilor va fi să intre în Împărăția terestră a Fiului
lui Dumnezeu: „Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui:
Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a
fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei. 25:34). Răsplătirea
celor din ziua Marii Judecăți de la urmă va fi cu totul … alta. Așa cum vom
vedea din studiul acestui capitol. Oricâte lămuriri am avea însă, problema
evenimentelor de la urmă va rămâne totuși pentru majoritatea confuză, iar
pentru cei studioși, incompletă. Așa cum spunea și apostolul Pavel: „Cunoaștem
în parte și propovăduim în parte”. Este greu să plasezi cu certitudine
evenimentele despre care vorbește apostolul Pavel: „Nu ştiţi că sfinţii
vor judeca lumea?” (1 Cor. 6:2) și „Nu știți că
noi vom judeca pe îngeri?” (1 Cor. 6:3). Ambele presupun că Biserica
va trece ea însăși printr-o judecată de curățire anterioară. Nu știm totul, dar
ceea ce știm este suficient ca să ne alerteze și să ne facă să ne pregătim cum
se cuvine pentru ceea ce ne așteaptă. Să citim, acum, mai întâi textul
din Apocalipsa capitolul 20, care ne descrie cea mai solemnă și mai
serioasă scenă, pentru că descrie cel mai tragic eveniment din istoria
omenirii, sala Judecății de la urmă dinaintea merelui tron alb al lui
Dumnezeu: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi
alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu
s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici,
stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise.
Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost
judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.
Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat
înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi
Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc.
Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris
în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc” (Apoc. 20:11-15). Să
privim împreună la scena judecății, la standardul de justiție și la sentința
pronunțată.
Scena Judecății de la urmă: În
terminologia unui tribunal, aceasta este „ultima înfățișare în fața dreptății
divine”. Nu va fi un tribunal ca toate tribunalele și nu va fi o procedură ca
procedurile obișnuite. Nu vor fi dezbateri despre vinovăție sau nevinovăție. Va
fi un acuzator, dar nu va exista un avocat al apărării. Nu vor exista
dezbateri, doar o scurtă citire a capetelor de acuzare, fără martori și fără
circumstanțe atenuante. Va fi un Judecător suprem lipsit de simpatie, care va
pronunța o sentință la care nu există drept de apel, o pedeapsă din care nu se
poate ieși prin cauțiune și din care nu se poate evada. Locul unde
se va desfășura această Mare Judecată va fi undeva între Pământ și Cer, între
cea dintâi creație și creația cea nouă. Indiferent și independent de
lucrurile create, plasat în „neființa creată” din afara lumii materiale, există
acest scaun de domnie mare și alb adus la ființă din Dumnezeu și pentru
Dumnezeu. Este mare în importanță cosmică și alb ca semn al neprihănirii
absolute: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce
şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc
pentru ele” (Apoc. 20:11). „Domnul împărăţeşte în veac şi Şi-a
pregătit scaunul de domnie pentru judecată” (Psalm 9:6 - T.M.). Este
scena pe care a văzut-o și profetul Daniel: „Mă uitam la aceste
lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile
a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte
lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui,
ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii
de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui.
S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.” (Daniel 7:9-10). Dar ce
înseamnă „Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit
loc pentru ele”? Aceasta este o afirmație imensă, atotcuprinzătoare. Pământul
primei creații a fost reașezat și refăcut pe timpul Împărăției
Milenare, dar tot purtător de germenele păcatului pângăritor a fost. El
nu are loc în eternitate! Avem aici procesul de dizolvare a creației
vechi, învechite ca o haină. „Nu s-a mai găsit loc pentru ele!”
Apocalipsa 21 descriind faza cerească a Împărăției lui Hristos, va
debuta cu afirmația: „Am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că
cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era” (Apoc. 21:1). Unii
fizicieni susțin că lumea există în Cosmosul actual prin echilibrul dintre
materie și antimaterie, așa cum pentru fiecare cifră reală există una imaginară
(1,-1; 2,-2; etc.). Dacă materia s-ar întâlni cu antimateria ar rezulta
energie creatoare de o lume nouă, la fel cum numerele reale și negative s-ar
îndrepta unele spre celelalte, s-ar uni în locul lui zero și s-ar despărți apoi
într-o altă axă a numerelor. Este imaginea pe care ne-a dat-o apostolul
Petru. De unde ar fi știut „pescarul” din Galileia despre astfel de lucruri
dacă n-ar fi stat de vorbă cu Cel înviat în Seminarul celor 40 de zile? „Ziua
Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet,
trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe
el, va arde. … aşteptând şi grăbind venirea zilei
lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor
topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm
ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” (2 Petru
3:10, 12-13). Biblia are un mesaj clar pentru ecologiștii panicați
care se tem că stricăm Pământul: Dacă vi se pare că acum este stricat,
așteptați să vedeți ce va face mânia lui Dumnezeu din sistemul acesta blestemat
din pricina păcatului! Nu încercați să salvați planeta, ci grăbiți-vă să vă
salvați pe voi înșivă!! Dumnezeu ne spune prin profetul Isaia: „Ridicaţi
ochii spre cer şi priviţi în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca
un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină şi locuitorii lui vor muri
ca nişte muşte, dar mântuirea Mea va dăinui în veci şi neprihănirea Mea nu va
avea sfârşit” (Isaia 51:6). „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ
nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui
nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). Dr. Donald Grey Barnhouse a
spus: „Cerurile materiale și Pământul pe care-l cunoaștem acum vor avea un
sfârșit. Ele nu vor fi doar curățate sau reabilitate, ci vor fi pur și simplu
distruse, vor înceta să mai existe, vor trece printr-o inversare a procesului
creației, au fost făcute prin Cuvântul Domnului din nimic și se vor întoarce
prin același Cuvânt al Domnului în nimic.” Cel care stă pe scaunul de
domnie mare și alb este Iisus Hristos, persoana desemnată de Sfânta
Treime să conducă procesul. El s-a calificat prin două argumente: 1) este
alesul Tatălui s-o facă și (2) a trăit experiența umană, „a fost
ispitit ca și noi, dar fără păcat”: „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci
toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul
cum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5:22-23). „Şi I-a dat putere să judece,
întrucât este Fiu al omului” (Ioan 5:27). „Dumnezeu nu ţine seama de
vremurile de neştiinţă şi porunceşte, acum, tuturor oamenilor de pretutindeni să
se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după
dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat
tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…”
(Fapte 17:30-31). Mulțimea celor acuzați care
stau înaintea Lui este imensă și impresionantă, alcătuită din toți oamenii care
în toate veacurile au ales să nu asculte de Dumnezeu: „Şi am văzut pe
morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie” (Apoc.
20:12). Îi putem numi generic „păcăliții istoriei”, cei
care crezând că-L pot păcăli pe Dumnezeu s-au păcălit pe ei înșiși, lăsându-se
înșelați de dușmanul sufletelor lor, Satana. Acum îl vor urma pe Satana
în locul de peseapsă veșnică. Satana, Profetul Mincinos și fiara se află deja în „iazul
de foc și de pucioasă” și-i așteaptă! Cum vor putea
aceștia „să stea în picioare” înaintea scaunului de domnie,
când nu va exista ceva pe care să se așeze? Îmi veți spune că este greu de
priceput. Vă voi răspunde că nu este greu, este … imposibil!! Doar
când vom ieși din limitările experiențelor noastre terestre vom putea pricepe! Cine
sunt cei din mulțimea imensă care stă înaintea scaunului de judecată? Există,
nu uitați, două judecăți, pentru că există două învieri, așa cum a spus Domnul
Iisus în Evanghelia lui Ioan: „Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că
vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor
ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au
făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28-29). Există judecata
pentru răsplata creștinilor prin examinarea faptelor celor din Biserica lui
Hristos descrisă în 1 Corinteni 3:10-15 și explicată iar în cea de a doua
epistolă către cei din Corint: „Căci toţi trebuie să ne
înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare
să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia
în trup” (2 Corinteni 5:10). Toți copiii lui Dumnezeu din Biserică vor
supraviețui Judecății pentru fapte, chiar dacă unii vor ajunge de cealaltă
parte a ei „ca prin foc”, adică fără nicio răsplătire. Curățați prin focul
acestei judecăți, ei vor sta apoi pe tronuri alături de Hristos și „vor judeca
lumea”! Cea de a doua judecată nu va fi pentru „răsplată”, ci pentru
„pentru pedeapsă” și vor ajunge la ea toți cei care n-au vrut să creadă în
Dumnezeu și să fie salvați prin credința în jertfa Lui ispășitoare. Judecata
celor răi va avea loc la sfârșitul istoriei lumii. Toți cei care n-au fost
înviați până atunci împreună cu sfinții înviați odată cu Iisus, împreună cu
toți credincioșii morți la Răpire, împreună cu credincioșii martirizați în
Necazul cel Mare și împreună cu cei proslăviți prin moarte în timpul Împărției
terestre, vor învia pentru această Mare Judecată de la urmă. Miliarde și miliarde
de oameni vor sta fără excepție și fără deosebire („cei mici și mari”) înaintea
scaunului mare și alb al lui Hristos. Va fi o părtășie teribilă
acolo, cei morți, suflete moarte înviate în trupuri moarte într-o părtășie a
groazei și a disperării! Oameni mici și femei pierdute care s-au complăcut
toată viața în fleacuri și în lucruri de nimic, toți cei care s-au pângărit în
certuri, bârfe, mici înșelătorii, viclenii de duzină, minciunele, furtișaguri,
vulgarități de mahala, glume vulgare vor fi acolo. Tot acolo vor fi și cei
considerați pentru o vreme „mari”, un Napoleon, un Alexandru
cel Mare, un Hitler, asasini care au mâinile pătate de sângele
a milioane și milioane de oameni. Acum toți și fiecare în parte va fi judecat
și condamnat, o gloată înspăimântată adunată pentru prima și ultima oară ca
să-și primească osânda binemeritată! Așa cum spune autorul
Epistolei către Evrei: „Grozav lucru este
să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (Evrei
10:31). Am privit de aproape scena marii Judecăți. Să trecem acum la …
Standardul de justiție - capetele de acuzare: Ioan
scrie: „Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost
deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după
faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Fiecare a fost
judecat după faptele lui” (Apoc. 20:12-13). Standardul judecății va fi
sfințenia absolută a lui Dumnezeu. Toți cei care nu s-au refugiat sub sângele
răscumpărător al lui Iisus Hristos vor fi osândiți de acest standard: „Căci
toţi au păcătuit şi sunt
lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). În
fața sfințeniei absolute care zice că „plata păcatului este moartea”, nimeni nu
poate spune că este „fără de păcat”: „Căci cine
păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se
face vinovat de toate” (Iacob 2:10). Tragedia este că
oamenii din acea mulțime imensă ar fi putut avea și ei parte de harul iertării
și ar fi putut avea numele scrise în cartea vieții, dar … n-au vrut! Și noi am
fost ca ei, dar am fost salvați de la osândă: „Pe voi,
care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată
împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate
greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră
şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit pironindu-l pe cruce” (Coloseni
2:13-14). Pentru refuzul harului manifestat în sângele lui Iisus
Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, majoritatea imensă a
oamenilor din istorie vor sta la Judecata de la urmă în fața standardului de
sfințenie absolută a lui Dumnezeu și-și vor primi „sentința”.
Sentința pronunțată la judecata de la urmă: Verdictul
dat pentru fiecare om care va sta la Marea Judecată de la urmă va fi: „Vinovat!” Pedeapsa
este descrisă în aceste cuvinte: „Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au
fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine
n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc” (Apoc.
20:14-15). Statistica arată că Domnul Iisus a vorbit de trei ori mai
mult despre iad decât despre rai. A fost modul Lui de a-Și arăta dragostea și
dovada că Dumnezeu „nu dorește moartea păcătosului”: „Doresc Eu moartea păcătosului?
zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe
căile lui şi să trăiască?” (Ezec. 18:23). Iazul cu
foc și pucioasă este despărțirea definitivă de Dumnezeu, numită și
„moartea a doua”. Este un loc de chin în care oamenii vor fi torturați de
flăcările remușcărilor, vinovăției, păcatului și ale durerii! Dacă
vă aduceți aminte de relația lui Dumnezeu cu omenirea prin metafora
secerișușui, cu judecata aceasta am ajuns la ultima lui fază. După semănat,
secerat, și vânturat, pleava nefolositoare trebuie aruncată în foc. Așa i-a
avertizat Ioan Botezătorul pe cei din vremea lui, îndemnându-i din toată inima
să se pocăiască: „Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă;
dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic
să-I duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acela
Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge
grâul în grânar, dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” (Mat.
3:11-13). Biblia este foarte clară și explicită. Iadul veșnic este un
loc care nu aparține creației actuale, ci este din afara ei și de dicolo de ea.
Creația actuală va exploda într-o zi într-o formă de energie pură din care va
apare o creație nouă. Păcătoșii care mor acum, în veacul acesta al
creației actuale cu timp și spațiu, vor mai muri o dată într-o lume
în care nu mai există timp și spațiu, în pedeapsa veșnică. Iazul de foc
este deja în existență, chiar dacă în prezent nu este ocupat de nimeni. Oamenii
care mor acum, merg în locuința morților, în compartimentul numit iad, iar
demonii rebeli sunt legați în „adânc”. Cei dintâi locuitori ai iazului cu
foc vor fi Fiara și Profetul Mincinos (Apoc. 19:20), iar după încă o mie de
ani, va fi și Satana și toți îngerii răzvrătiți care l-au urmat (Apoc. 20:10).
În urma Judecății de apoi, toți oamenii neîmpăcați cu Dumnezeu vor ajunge și ei
acolo! Se spune că Wolfgang Amadeus Mozart a pus
atâta simțire în compunerea unui recviem, o compoziții despre moarte, comandat
de un eluziv personaj foarte bogat, încât a murit de epuizare. S-a stins
compunând despre stingerea sufletului! Am același sentiment de chin ori de câte
ori trebuie să vorbesc ceva despre chinurile iazului de foc. Sunt teribile! O
metaforă pentru iazul de foc este „Gheena”. Domnul Iisus spune: „ Nu vă
temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai
degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul, şi trupul în gheenă” (Mat.
10:28). Locuința morților, prin iad, a găzduit numai sufletele celor
păcătoși, dar iazul îi va primi după înviere când li se va da un trup veșnic!
Valea Gheenei (Valea Ben-Hinnom) se afla la sud-vest de Ierusalim. Acolo era
groapa de gunoi a orașului. Locul era asociat cu un miros teribil, cu un foc
care nu se stinge, cu fum și cu o lume a viermilor. O altă numire a
pedepsei eterne este „locul de afară”, sau „întunericul
de afară”. „Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi
în întunericul de afară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea
dinţilor” (Matei 8:12). Lumea se îndreaptă irevocabil spre Marea Judecată
de la urmă. Dar numai cei care vor cu tot dinadinsul vor ajunge acolo. Ei aleg
să nu-L primească pe Iisus Hristos ca Mântuitor și Domn, preferând să trăiască
în plăcerile de o clipă ale păcatului, înșelați de Satana care le-a întunecat
mintea și le-a orbit ochii! Mă rog ca acest studiu să ne trezească pe
toți la o viață de veghere și sfințire, pentru că, așa cum vom vedea începând
cu capitolul următor, ne așteaptă creația cea nouă, cu minunatele ei realități
cerești!
REFLECȚII SUPLIMENTARE LA APOCALIPSA CAP. 20:
Apocalipsa 20.7-9: Firea
păcătoasă a omului neschimbată și în împărăția de o mie de ani (20.7, 8): în
timpul Împărăției de o mie de ani viața omenească pe Pământ va continua ca în
prezent și mulțimi se vor naște în trecerea anilor, iar cuvintele Domnului: „ce
este născut din carne este carne” vor fi tot atât de adevărate atunci ca și
acum. Dacă nu are loc o lucrare a harului în astfel de inimi, toate tendințele
firii păcătoase vor fi prezente, înăbușite de stăpânirea divină din afară;
Satan, instigatorul la rău, nu va fi prezent ca să lucreze asupra lor. Aceasta
justifică faptele deosebit de rele din versetul 8, care altfel nu s-ar putea
explica. La sfârșitul Mileniului Satan va fi dezlegat din închisoare și i se va
permite să-și facă voia. El n-a învățat nimic și n-a primit vreo corectare.
Este absolut neschimbat. Îndată se duce să înșele națiunile. Oamenii, urmașii
lui Adam, în afară de cazul când sunt născuți din nou, sunt de asemenea
neschimbați, cu toate că au trăit sute de ani sub un regim absolut drept. Prin
evanghelie am învățat că „gândirea firii păcătoase este vrăjmășie împotriva lui
Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu și nici nu poate. Și cei care
sunt în firea păcătoasă nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8.7, 8). De
aceea este absolut necesară nașterea din nou! Lucrul acesta va fi
arătat din nou într-un fel izbitor la sfârșitul Mileniului. Oamenii în firea
păcătoasă nu pot să fie plăcuți lui Dumnezeu, iar Dumnezeu și stăpânirea Lui
dreaptă nu le este plăcută lor. De aceea la prima ocazie, când sunt provocați,
ei se răzvrătesc.
Națiunile răzvrătite împotriva sfinților și a cetății cea
iubită (Apocalipsa 20.8-9): răzvrătiții
vin din toate națiunile, deși „Gog și Magog” sunt numiți în mod special.
Ezechiel 38 și 39 prezic distrugerea marii puteri de la nord când începe timpul
Mileniului - ultima lovitură, se pare, a conflictului de la Armaghedon. Au
trecut o mie de ani, și din nou aflăm reprezentanți ai acelei puteri luând
conducerea în mișcarea împotriva lui Dumnezeu. Marile teritorii rusești sunt
destul de clar indicate în capitolele lui Ezechiel, și chiar în timpul nostru
spiritul împotriva lui Dumnezeu pare să se pregătească aici. Obiectivul lor
este tabăra sfinților și cetatea cea iubită, în centrul căreia va sta templul
lui Dumnezeu, de unde va ieși și autoritatea și binecuvântarea timpului
Mileniului. Este curată răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ea cere o judecată
meritată, și o primește. Foc din Cer îi mistuie și acest teribil episod duce la
sfârșitul perioadei milenare și a tuturor veacurilor timpului, încât ajungem pe
pragul stării eterne. Capitolul nostru continuă să prezinte faptele lui
Dumnezeu în judecarea păcatului, și guvernamentală și eternă. Nu se menționează
ce se întâmplă cu pământul material (decât că „pământul și cerul au fugit și nu
s-a mai găsit loc pentru ele” în versetul 11), până ajungem la cel dintâi
verset din capitolul următor, și atunci ni se spune că Cerul și Pământul dintâi
„trecuseră”. Trebuie să ne referim la 2 Petru 3.7, 10 pentru detalii mai
precise, și atunci aflăm că focul este folosit pentru aceasta. Deci s-ar putea
foarte bine ca această cădere a focului din Cer ca să mistuie pe răzvrătiți
este de asemenea un act al lui Dumnezeu care dă drumul forțelor atomice care
vor produce ceea ce a prezis Petru.
Apocalipsa
20.10: Diavolul
aruncat în iazul de foc: ultimele
6 versetele din acest capitol ne dau rezultatele judecăților de la urmă ale lui
Dumnezeu; nu partea lor materială, ci partea morală și spirituală. Se termină
cu izvorul oricărui rău. În tot Universul, cum ne revelează Scriptura, Satan a
fost rebelul original. În lumea aceasta el a introdus păcatul pe calea
amăgirii. Numele lui, diavol, înseamnă acuzator, calomniator și,
prin defăimarea lui împotriva lui Dumnzeu și a cuvântului Său, a amăgit-o pe
Eva, după cum Geneza 3 poartă mărturie. Ca o ființă spirituală măreață, având
puteri uriașe ale inteligenței, dincolo de ce este uman, n-a fost nicio
dificultate să-l amăgească pe om. Tot așa lucrează el și astăzi și va lucra
până la sfârșit. Dar s-a ajuns acum la limita determinată de Cel ce este
Atotputernic și el este aruncat în „focul cel veșnic, pregătit diavolului și
îngerilor lui”,despre care a vorbit Domnul în Matei 25.41. Aici focul este
numit ca un „iaz”, care dă ideea unui loc închis, limitat. În el fuseseră
aruncați Fiara și Profetul fals/mincinos când începe timpul Mileniului, iar
acum, la sfârșitul acestei perioade, citim că ei sunt deja, nu că vor fi. Focul
nu i-a distrus.
Suntem foarte obișnuiți cu focul și efectele lui în lucrurile materiale; dar,
din câte știm, focul nu are vreun efect asupra ființelor spirituale. Gândim
deci că fraza aceasta este simbolică, întocmai ca multe altele din cartea
aceasta, dar ea rămâne ca simbolul necazului și chinului arzător al judecății
lui Dumnezeu, care și pentru diavol va însemna un chin „zi și noapte, în vecii
vecilor”.
Apocalipsa
20:12-15: Morții judecați după faptele lor, după cele scrise în cărți
(20.12): marea judecată finală a păcătoșilor fi bazată nu pe
ceea ce știa Dumnezeu despre ei că vor fi, ci pe ceea ce ei înșiși s-au arătat
a fi în faptele lor exterioare. Despre aceste fapte s-a păstrat o „însemnare” înaintea
lui Dumnezeu. Este de remarcat că la sfârșitul Vechiului Testament se vorbește
despre o „carte de aducere aminte” scrisă înaintea Domnului
pentru cei ce se temeau de El (Maleahi 3.16); Noul Testament la încheierea lui
vorbește despre „cele scrise în cărți”, pe baza cărora sunt
condamnați cei necredincioși. În timpul nostru știm cum să înregistrăm vorbirea
și faptele oamenilor în așa fel încât să fie păstrate pentru generațiile
viitoare. Ceea ce oamenii învață să facă în mod imperfect, Dumnezeu a făcut de
veacuri în mod perfect! Un gând îngrozitor pentru fiii oamenilor păcătoși!
Marea
și locuința morților dau înapoi pe morți (20.13): cam trei sferturi din suprafața Pământului este mare,
ocean. Dacă unii dintre morți ar putea fi trecuți cu vederea în ceasul acela,
ar fi cei care și-au găsit îngroparea în întinderea largă și în adâncurile
imense ale apei. Dar marea le va da înapoi. Moartea este văzută ca ținând
trupurile oamenilor și locuința morților (hadesul/iadul) ținând sufletele lor.
Amândouă vor lăsa libere prada lor, pentru ca trupurile și sufletele lor să fie
unite din nou! Ei au păcătuit în trupurile lor, și în trupurile lor vor fi
condamnați. Și din nou este subliniat: „judecați fiecare potrivit
faptelor lor”.
Moartea
a doua: iazul de foc (20.14-15): moartea
și hadesul vor avea numai pe cei nemântuiți, de aceea versetul 14 arată faptul
solemn că toți cei din ele își vor găsi locul în iazul de foc, și
în felul acesta moartea și hadesul nu vor mai fi! Acestea două n-au fost
permanente; amândouă au avut un scop provizoriu și acum el se termină. Versetul
15 arată același fapt teribil într-un alt fel. Dacă scrierea „cărților” a
condamnat pe oameni într-un fel pozitiv, „cartea vieții” a lucrat într-un mod
negativ. Dacă numele lor nu este scris în această carte, acest fapt le
pecetluiește soarta.
Un studiu de caz: Ziua Judecăţii
divine: deznodământul care aduce bucurie! Noi
oamenii, am fost creaţi ca să trăim pentru totdeauna. Dacă Adam şi Eva ar fi
ascultat de poruncile lui Dumnezeu, n-ar fi murit niciodată (Geneza 1:28; 2:8, 16, 17;Eclesiastul 3:10, 11).
Dar, păcătuind, ei au pierdut perfecţiunea şi viaţa. Prin urmare, şi
descendenţii lor le-au pierdut, iar moartea, acest duşman de neînduplecat, a ajuns
să domnească peste omenire (Romani 5:12, 14; 1 Corinteni 15:26).
Totuşi, scopul lui Dumnezeu nu s-a schimbat. El doreşte ca Pământul transformat
în paradis, în timpul Mileniului, să fie locuit de oameni perfecţi care să
trăiască veşnic. În marea sa iubire faţă de omenire, el l-a trimis pe Pământ pe
Fiul său, Iisus, care şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru „mulţi” dintre
descendenţii lui Adam (Matei 20:28;Ioan 3:16).
Glorioasa Domnie de O Mie de Ani a lui Iisus începe după aruncarea lui Satan în
abis. Ioan spune: „Şi am văzut un tron mare şi alb şi pe cel ce stătea pe el.
Pământul şi cerul au fugit dinaintea lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11). Ce
reprezintă acest „tron mare şi alb”? Nu poate fi decât scaunul de judecată al
lui „Dumnezeu, Judecătorul tuturor” (Evrei 12:23).
El va judeca omenirea, pentru a stabili cine va beneficia de jertfa de
răscumpărare a lui Iisus. - Marcu 10:45.
Despre tronul lui Dumnezeu se spune că este „mare”, subliniindu-se astfel măreţia
Tatălui Ceresc şi „alb”, fapt ce arată dreptatea Sa perfectă. El este
Judecătorul suprem al omenirii (Psalmul 19:7-11 - T.M.; Isaia 33:22; 51:5, 8).
Cu toate acestea, El i-a încredinţat lui Iisus Hristos judecata: „Căci Tatăl nu
judecă pe nimeni, ci toată judecata i-a încredinţat-o Fiului” (Ioan 5:22).
Ioan vede o mulţime foarte numeroasă la Judecata Finală. Ea va fi alcătuită din
miliarde de oameni!! „Şi am văzut morţii, mari şi mici, stând în picioare
înaintea tronului şi au fost deschise nişte suluri” (Apocalipsa 20:12a). Printre
cei „mari şi mici” se numără oameni de seamă şi nu numai, oameni care au trăit
şi au murit pe acest Pământ înmiile de ani de istorie umană. În Evanghelia pe
care apostolul Ioan a scris-o la puţin timp după Apocalipsă, Isus a zis despre
Tatăl: „(El) i-a dat (lui Iisus) autoritate să judece, pentru că este Fiul
omului. Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din
morminte vor auzi glasul său şi vor ieşi afară” (Ioan 5:27-29).
Ce perspectivă uluitoare: moartea şi Locuința Morților care au marcat întreaga
istorie a omenirii vor dispărea! Miliardele de oameni care se află în memoria
lui Dumnezeu vor fi readuşi la viaţă. Ioan
spune: „Dar
a fost deschis şi un alt sul: sulul vieţii. Şi morţii au fost
judecaţi după cele scrise în suluri, după faptele lor. Marea i-a dat înapoi
pe morţii din ea, moartea şi Hadesul i-au dat înapoi pe morţii din ele. Şi au
fost judecaţi fiecare după faptele lui” (Apocalipsa 20:12b, 13). Ce
privelişte extraordinară! Iisus a spus că, la sfârşitul lumii, vor exista
oameni asemănători caprelor, care vor merge în „focul veşnic pregătit pentru
Diavol şi îngerii lui”, adică în moartea a doua - iazul de foc și de
pucioasă!
Cine sunt „cei nedrepţi” din Faptele 24:15? În această categorie intră mulţimile de oameni care au murit de-a lungul vremii, îndeosebi cei care au trăit în „timpuri de neştiinţă” (Faptele 17:30). Din cauza locului în care s-au născut şi a epocii în care au trăit, ei n-au avut ocazia să cunoască voia lui Dumnezeu şi s-o împlinească. Ei vor fi înviați în timpul Mileniului; această categorie de oameni va trebui să facă schimbări în modul de gândire şi de viaţă pentru a putea beneficia, la Judecata Finală, de posibilitatea obţinerii vieţii veşnice. Este strict o părere personală! Este deasemenea posibil, ca printre acești nedrepți să fie și oameni sinceri, căutători de Dumnezeu, dar care au fost înșelați de doctrinele și învățăturile diverselor biserici existente în prezent. Ei, în timpul Mileniului, vor avea șansa de a cunoaște adevărata credință creștină și vor trebui să o accepte sau … nu! Ioan vorbește şi despre alte suluri/cărți, care vor fi deschise, după unii comentatori, în timpul Domniei Milenare (Apocalipsa 20:12). Ce sunt aceste suluri? Ioan spune în continuare că morţii vor fi „judecaţi după cele scrise în suluri, după faptele lor”. Când se vor deschide aceste suluri se va şti în detaliu ce le va cere Dumnezeu oamenilor în timpul celor o mie de ani. Aplicând în viaţa lor legile şi poruncile din aceste suluri, oamenii ascultători îşi vor putea prelungi zilele, ajungând în cele din urmă la viaţă veşnică. Așadar, admitem posibilitatea ca aceste suluri să fie noi cărți inspirate adaptate vieții în timpul Mileniului! Este tot o părere personală! După cât se pare, învierea „celor nedrepți” va avea loc în aşa fel încât cei care vor fi în viaţă să îi poată întâmpina cu bucurie şi să-i instruiască pe membrii familiilor lor şi pe cunoscuţii lor, care şi ei îi vor întâmpina şi îi vor instrui pe alţii (compară cu 1 Corinteni 15:19-28, 58).
Cap. 20 - comentariu
suplimentar 1 - de avut în vedere:
Apoi este descris un alt fapt de o importanţă
imensă: Satan este legat. Nu-i mai este îngăduit să se plimbe şi să dea
târcoale încoace şi încolo prin lume, înlănţuind-o în vicleniile lui şi
târând-o la nimicire. „Apoi am văzut un înger coborându-se din cer, având cheia
Adîncului şi un lanţ mare în mână. El a pus mâna pe balaur, şarpele cel vechi,
care este Diavolul şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani.” Aceasta nu este
încă judecata sa finală. „L-a aruncat în Adânc, l-a închis şi a pecetluit
intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o
mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţin timp.” Apoi ochii
noştri sunt întorşi de la aceste scene îngrozitoare şi duşi spre o altă scenă,
potrivită să mângâie şi să bucure inima. „Şi am văzut nişte scaune de domnie;
şi celor ce au stat pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce
li se tăiase capul din cauza mărturiei lui Iisus şi din cauza Cuvântului lui
Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu
primiseră semnul pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos
o mie de ani.” Nu presupunem că ar fi necesar să demonstrăm pe larg că nu
trebuie să luăm acest verset ca reprezentând numai creştinismul şi urmările
sale. Majoritatea acelora care citesc aceste pagini, dacă nu toţi, înţeleg că
este vorba de o înviere adevărată. Acesta nu este un limbaj figurat, ca atunci
când este spus despre fiul risipitor: „Acest frate al tău era mort şi a înviat…
” sau când se vorbeşte despre restaurarea Israelului, care este comparată cu o
înviere dintre cei morţi (Romani 11.15. comparaţi Ezechiel 37 şi Daniel 12)
pentru restul lumii. Viziunea ne arată scaune de domnie şi pe cei care le
ocupă, apoi alte persoane care le sunt asociate; explicaţia pe care autorul
insuflat o dă acestei scene arată că este vorba de „prima înviere”, învierea
dintre cei morţi a celor drepţi. Să analizăm diferitele grupuri ale celor care
au parte de prima înviere. În primul rând citim: „Am văzut nişte scaune de
domnie; şi celor ce au stat pe ele li s-a dat judecata.” Când Ioan îi vede,
scaunele de domnie erau deja ocupate; în loc de a fi obiectele judecăţii, aceia
care sunt aşezaţi pe ele exercită judecata, pentru că ea le este dată. Cine
sunt aceste persoane pe care le vedem astfel învestite cu o autoritate de
judecată atât de glorioasă şi care domnesc împreună cu Hristos, aşa cum vedem
mai departe? Evident, sunt aceiaşi sfinţi pe care i-am văzut mai întâi
reprezentaţi prin bătrâni, în Cer, apoi prin bătrâni şi cele patru făpturi vii,
în urmă prin mireasă și cei chemaţi la ospăţul nunţii, şi în sfârşit prin
armatele care ies din Cer în suita Domnului. Nu mai este vorba, în punctul în
care viziunea ne-a condus, de a vesti căile şi sfaturile lui Dumnezeu, nici de
a lupta împotriva Fiarei şi a împăraţilor. De aceea profetul întrebuinţează
alte figuri. Este vorba de o împărăţie și vedem scaune de domnie pe care sunt
aşezaţi aceia care domnesc împreună cu Hristos. Cu această ocazie, să remarcăm
în treacăt că limbajul simbolic este tot atât de hotărât ca oricare altul;
departe de a fi lipsit de precizie, el nu lasă deloc să rămână ceva vag și, ba
mai mult, el posedă o energie care îi este specifică. Al doilea lucru care se
cuvine să-l observăm aici este că Ioan vede suflete - sufletele acelora care
fuseseră decapitate pentru mărturia lui Iisus si pentru Cuvântul lui Dumnezeu.
Dacă ne ducem cu gândul la capitolul 6.9, vom recunoaşte acolo pe aceşti
martiri văzuţi sub altar, ca cenuşa unei arderi-de-tot oferită lui Dumnezeu. Ei
strigaseră către Stăpânul lor suveran să răzbune sângele lor asupra duşmanilor
lor şi li se spusese să aştepte încă puţin timp, până ce alţii, împreună
slujitori cu ei şi fraţii lor, aveau să fie omorâţi. Aici aceştia din urmă apar
de asemenea. Aceştia sunt martirii care au suferit când Fiara s-a ridicat sub
ultima sa formă, cu ambiţiile ei de blestem şi când a doua Fiară a pus să fie
omorâţi toţi aceia care nu voiau nici să adore Fiara, nici să se închine
icoanei ei, nici să primească numărul numelui ei (capitolul 13). Ei formează a
treia clasă menţionată în acest pasaj. Cei dintâi sunt aceia care îl urmau pe
Hristos când El a ieşit din Cer. Ei erau deja înviaţi din morţi și slăviţi; de
aceea ei sunt imediat văzuţi aşezati pe scaune de domnie, în timp ce celelalte
două clase de persoane sunt încă în starea de duhuri despărţite de trup. „Şi
sufletele”, este spus despre ele; dar nu este niciun motiv pentru a nu lua
acest cuvânt în sensul simplu şi literal. Sunt „sufletele”, nu persoanele (trup
si suflet) celor ce au fost decapitaţi. Ioan vede starea în care ele se găsesc
mai întâi. Trebuie în plus să avem grijă să nu amestecăm laolaltă cele două
clase de pe urmă, cum o fac traducerile obişnuite. Trebuie să citim „ … şi ale
celor care nu se închinaseră fiarei și icoanei ei şi nu primiseră semnul pe
frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.”
Astfel, cei pe care i-am văzut mai întâi ca duhuri despărţite de trup,
„sufletele”, au fost înviate, reunite cu trupurile lor și ei au înviat şi au
împărăţit cu aceia care erau deja aşezaţi pe scaune de domnie. Nimic mai simplu
şi mai frumos decât felul în care acest verset 4 rezumă toată Apocalipsa.
Viziunile acestei cărţi profetice nu se deschid prin răpirea sfinţilor în Cer,
ci arătându-i, chiar de la început, deja slăviţi. Ei sunt adesea aşezaţi
înaintea văzătorului și totdeauna într-o stare completă, care nu implică nicio
adăugare la numărul lor. Răpirea
Bisericii şi a sfinţilor Vechiului Testament, răpiţi toţi împreună ca să
întîmpine pe Domnul, trebuie deci deja să fi avut loc. De aceea îi vedem
însoţind pe Domnul când iese din Cer şi apoi aşezaţi pe scaunul de domnie. Când
Hristos vine să ocupe scaunul de domnie care îi aparţine, ei, prin har, iau
locul pe scaunele lor. Apoi sfinţii care au suferit pentru Hristos, în timp ce
aceştia dintâi erau în Cer, înviază şi trăiesc. Domnul nu lasă pe niciunul
lipsit de această fericire. Toţi acei care au suferit, fie în primele
persecuţii ale perioadei apocaliptice (capitolul 6), fie în acelea care au
venit mai târziu (capitolul 13.15), până la nimicirea Babilonului, toţi sunt
acum înviaţi dintre cei morţi şi introduşi astfel într-o stare potrivită pentru
a domni cu Hristos, în aceeaşi măsură ca sfinţii din Vechiul Testament şi din
Biserica însăşi. „Ei au înviat” este spus; si înţelesul pe care noi îl dăm
acestei expresii este confirmat de ceea ce urmează: „Ceilalţi morţi n-au înviat
până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere”. Nu trebuie
totuşi să presupunem că toţi cei care au parte de prima înviere, înviază în
aceeaşi clipă. Aceasta ar fi o greşeală. Cu siguranţă există (fără să socotim
învierea celor răi la sfârşit), două mari acte de înviere; unul când, într-o
clipă, într-o clipeală din ochi, sfinţii Vechiului Testament și Biserica
(morţii în Hristos) vor învia, și când sfinţii vii vor fi schimbaţi şi toţi
împreună vor fi răpiţi în Cer; celălalt, când după ce Satan a fost legat, după
judecata Babilonului, a Fiarei şi a prorocului mincinos, martirii acestor
vremuri din urmă vor învia pentru a domni cu Hristos. Şi nu menţionez ceea ce
ar avea un caracter excepţional sau deosebit, ca de exemplu, învierea celor doi
martori din capitolul 11, care, fiind omorâţi, au înviat după trei zile și
jumătate şi s-au urcat la Cer. Vorbesc de două acte generale în care două clase
de sfinţi sunt înviaţi. Chipul în care Scriptura vorbeşte despre înviere, lasă
din plin loc la această interpretare; căci, când este spus: „Eu îl voi învia în
ziua de la urmă”, ziua de la urmă nu înseamnă un simplu moment, ci o perioadă
de timp. Cu siguranţă, dacă noi considerăm ca o totalitate pe sfinţii Vechiului
Testament şi Biserica, și ca o altă totalitate pe sfinţii apocaliptici (dacă eu
pot să-i desemnez astfel), cei dintâi înviază toti în aceeaşi clipă; şi
ceilalţi toţi de asemenea în aceeaşi clipă; dar între învierea celor două clase
există un interval de timp. Nu numai că nu există o singură expresie în
cuvântul lui Dumnezeu, care să includă că toţi sfinţii din toate epocile
înviază în acelaşi moment, dar Cuvântul ne arată, din contră, că trebuie să
existe mai multe acte în prima înviere. Pasajul cu care ne ocupăm face să se
vadă lucrul acesta şi nu există deloc altă interpretare care să poată să
mulţumească pe deplin. Aşa fiind lucrurile, o mare lumină se află aruncată
asupra întregii cărţi. Şi ce vom spune de înţelepciunea minunată a Domnului?
Aceasta este „prima înviere”; nu înseamnă că toţi sfinţii au fost înviaţi
înainte ca să înceapă Împărăţia de o mie de ani, astfel că, atunci când
Împărăţia lui Hristos soseşte, toţi au avut parte de prima înviere: Hristos
Însuşi, „pârga” înviată cu mai mult de nouăsprezece veacuri înainte de
Biserică, apoi Biserica împreună cu sfinţii Vechiului Testament şi în sfârşit
sfinţii apocaliptici, cu cel puţin câţiva ani după Biserică. Noi avem astfel o
vedere exactă şi adevărată a acelora care participă la învierea dintre cei
morţi. „Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte
de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi
preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împăraţi cu El o mie de ani.”
S-a observat pe bună dreptate că această expresie: „Ei vor fi preoţi ai lui
Dumnezeu şi ai lui Hristos” face zadarnică interpretarea care ar vrea să vadă
în acest pasaj o înviere figurată, aceea a principiilor creştinismului. Este
limpede, într-adevăr, că dacă nişte principii pot să domnească, este absurd să
ne gândim că ele pot să fie preoţi. Acest titlu este o răsplată personală
acordată acelora care au suferit. Când cei o mie de ani s-au împlinit, Satan
reapare pe scenă, spre durerea şi ruina neamurilor care nu sunt născute din
Dumnezeu. Dar aceasta este pentru ultima oară în diferitele economii ale lui
Dumnezeu. „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat din
închisoarea lui şi va ieşi să însele neamurile, care sunt în cele patru colţuri
ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război”. Aceasta este
de o mare importanţă morală. Slava chiar a Împărăţiei nu-l ocroteşte pe omul
firesc când el este expus atacurilor duşmanului. Naţiunile din Mileniu, „al
căror număr este ca nisipul mării”, devin prada Satanei. „Şi ei s-au suit pe
faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită.”
Cetatea cea iubită este Ierusalimul; tabăra sfinţilor este, presupun, un cerc
mai vast, care îmbrăţişează tot Israelul și neamurile care, fiind întorşi la
Dumnezeu, nu se lasă amăgiţi de Satan. Este aici un contrast evident cu starea
pe care o presupune ogorul amestecat cu grâu şi cu neghină, care reprezintă
creştinătatea la sfârşitul veacului. Grâul şi neghina cresc împreună până ce
judecata le desparte. La sfârşitul Mileniului, cei drepţi şi cei răi formează
două clase bine distincte şi despărţite, cu toate că, chiar atunci, apare o
linie de demarcaţie care există între tabăra sfinţilor şi Ierusalim, cetatea
cea iubită pe pământ, în care se găsesc iudeii. Cei nenascuţi din nou dintre
neamuri îi înconjoară acum cu armatele lor nenumărate, asemănătoare unor nori
de lăcuste care merg să devasteze şi să nimicească totul. „Dar din cer s-a
coborât un foc şi i-a mistuit. Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în
iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi
chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor.” Atunci urmează o scenă și mai
solemnă; din toate acelea pe care noi putem să le privim, cea mai potrivită ca
să inspire groaza; dar, în acelaşi timp, aceea spre care creştinului îi place
să privească, ca trebuind să suprime pentru totdeauna orice urmă de rău şi să
îndreptăţească binele acolo unde omul a dat totdeauna faliment. Aici nu apare
decât un singur scaun de domnie. Este Dumnezeu, judecîndu-l pe om - este
judecata veşnică. Când Dumnezeu îşi va exercita judecăţile Sale providenţiale,
alte scaune sunt în jurul scaunului Său de domnie, cum am văzut la începutul
viziunilor apocaliptice (Capitolul 4). Când Hristos în persoană vine să judece
şi să cârmuiască pe cei vii (versetul 20.4), sunt iarăşi scaune, căci sfinţii
înviaţi împărătesc cu El. Dar, acum nu este decât un singur scaun de domnie:
Hristos judecă pe cei morţi. „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi
pe Cel care şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai
găsit loc pentru ele”. Ca învăţătură, acest verset este de o mare importanţă,
în ceea ce el dovedeşte într-un chip hotărâtor că nu există niciun temei în
părerea în mod general primită, că întoarcerea Domnului are loc numai în acest
moment. Acest eveniment ne este totdeauna prezentat ca petrecându-se pe
pământul locuibil, pământul actual. Dar, dacă Domnul n-a venit deja pentru pământ,
înainte de ceea ce ne este înfăţişat aici, nu există lume în care El să poată
să vină, deoarece cerul şi pământul au fugit. Ideea obişnuită că venirea
Domnului n-are loc decât în acest moment, este în contradicție cu ceea ce
descrie acest verset chiar, fără a vorbi de alte părţi ale Scripturii. Este
destul, pentru a vedea lucrul acesta, de a cerceta şi de a crede Cuvântul lui
Dumnezeu. Este adevărat că noi vedem apoi cerul cel nou și pământul cel nou;
dar cine ar vrea să pretindă că aceasta este sfera venirii Domnului? Pe acest
pământ El va veni, şi nu numai pe pământul cel nou, în starea veşnică. În
această lume chiar, în care a suferit, după Scripturi, El va reveni. Dar,
pentru judecata veşnică, pământul şi cerurile de acum au fugit; apoi vedem
Universul cel nou şi veşnic. Hristos trebuie, deci, să fi revenit mai înainte
pe pământul actual. Cu aceasta se potriveşte capitolul 19, care ni-L arată
ieşind din Cer pentru judecata pământului. El vine spre această lume, să
răzbune pe poporul Său împotriva fiarei și prorocului mincinos, împotriva
împăraţilor și armatelor lor; apoi sfinţii împărătesc cu El. Nu înseamnă că eu
aş spune că ei locuiesc pe pământ; El şi sfinţii slăviţi au locuinţa lor sus;
totuşi asupra acestei lumi chiar, ei domnesc în timpul arătat. Atunci, cum am
văzut, vine ultima încercare a neamurilor, după ce Împărăţia şi-a împlinit
durata sa. Diavolul dezlegat amăgeşte încă o dată carnea şi sângele, ca şi în
toate celelalte epoci. Slava care se desfăşoară într-un chip vizibil în timpul
acestei perioade nu are nicio eficacitate pentru a schimba inima omului; cu
toate că, în absenţa duşmanului şi înaintea prezenţei plină de autoritate a
marelui împărat, ea îi dă, timp de multă vreme, o ascultare pregătită. Acest
veac va putea fi acela al cârmuirii lui Dumnezeu şi al binecuvântării pentru
om, dar nu este ceea ce îl poate schimba pe om. Chiar vestirea harului lui
Dumnezeu rămâne fără putere, dacă nu pătrunde până la inimă prin puterea
dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt. Într-un cuvânt, nicio mărturie nu poate să
aibă efect; nicio muncă, nicio putere, nicio slavă nu poate să producă nimic,
dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu lucrează în suflet prin Duhul Său. Dar în aceasta
ne este arătat - ceea ce are o mare importanţă - adevărată natură a împărăţiei
sau a domniei de o mie de ani. „Această zi” nu înseamnă o epocă în care toată
lumea va fi convertită, ci în care Domnul Iisus va cârmui cu dreptate, în care
răul săvârşit pe faţă va fi imediat judecat și în care binele va fi menţinut
într-un chip desăvârşit timp de o mie de ani. În ce priveşte cârmuirea, totul
va fi din punct de vedere moral potrivit gândului lui Dumnezeu; dar vor fi încă
elemente de rău, care, adevărat, nu vor putea să se arate fără să fie
reprimate, dar care nu vor fi nimicite. Că aceasta este adevărat şi că inima
omului, chiar şi sub cârmuire, nu este reînnoită, vedem clar în aceea că Satan,
la sfârşit, amăgeşte pe toţi aceia care nu sunt convertiţi; şi aceia, ni se
spune, sunt nenumăraţi, „ca nisipul mării”. Să nu fim miraţi mai mult de numărul
lor, decât de defecţiunea lor. Cei o mie de ani de pace şi de belşug vor fi
favorizat creşterea unei populaţii mereu în dezvoltare, cu toate judecăţile
divine care deschid această eră şi care vor fi diminuat în chip deosebit
numărul locuitorilor lumii. Ceea ce va avea loc atunci va depăşi tot ceea ce a
fost văzut vreodată pe suprafaţa pământului. Înainte de începutul acestei
perioade, cum ştim, vor avea loc printre neamurile din Apus şi din Răsărit
războaie însoţite de măceluri îngrozitoare. În afară de asta, judecăţi de un
fel sau de altul vor pustii popoarele. Dar apoi, lumea, copleşită timp de o mie
de ani de tot felul de binecuvântări vremelnice şi pusă sub cel mai minunat
dintre guverne, administrat de Domnul însuşi, se va acoperi de o mulţime
nenumărată de oameni de toate rasele, trăind în prosperitate. Natura va
prezenta o stare de rodire fără seamăn; ea va răspândi cu dărnicie fructele
sale și produsele sale asupra omului care se va bucura din plin de tot ceea ce
Dumnezeu a făcut aici pe pământ. Urmarea acestei stări va fi o creştere de
populaţie în aşa fel cum niciodată n-a existat ceva asemănător de când lumea a
fost făcută. Totuşi, cu toate aceste binecuvântări, Satan va reuşi să târască
mulţimea naţiunilor într-o vastă răzvrătire împotriva acelora care vor fi pe
pământ obiectele favorii speciale a lui Dumnezeu: contra sfinţilor, oriunde ei
se vor găsi si contra cetăţii preaiubite a lui Israel. Atunci vine nu numai
nimicirea acestor răzvrătiţi printr-o judecată divină, ci şi dispariţia
cerurilor și a pământului, iar Iisus Se aşază pe marele scaun de domnie alb.
Aceasta este judecata morţilor ca atare, morţi care acum înviază şi dau
socoteală despre faptele lor. Toţi morţii care n-au avut parte de prima înviere
sunt aici. Felul acestei judecăţi scuteşte neapărat pe sfinţii Mileniului de a
trebui să se afle înaintea scaunului de domnie mare și alb, prin simplul motiv
că nu este spus nicăieri că ei trebuie să treacă prin moarte. Nu există, în
Scriptură, nimic care să poată să ne facă să tragem concluzia că vreun sfânt
moare în timpul domniei de o mie de ani; contrariul este mai degrabă adevărat.
Capitolul 65 din Isaia spune cu siguranţă că, în timpul acestei perioade,
moartea nu va interveni decât ca o judecată adusă de o răzvrătire făţişă; ea va
fi urmarea directă a unui blestem din partea lui Dumnezeu; păcătosul în vârstă
de o sută de ani va fi încă tânăr când va muri. Omul întors la Dumnezeu, nu
numai că va atinge termenul natural (dacă pot să spun astfel) de o mie de ani,
dar el va depăşi această limită. Dacă este viu înainte ca cei o mie de ani să
înceapă, el va fi şi după ce ei se vor fi scurs; de fapt, literalmente, el nu
va muri niciodată, cu toate că eu nu mă îndoiesc că, urmând un principiu
general, sfinţii de pe pământul milenial nu sunt schimbaţi chiar în momentul în
care cerurile şi pământul vor dispărea. Putem, în tot cazul, să afirmăm că, în
această criză supremă, ei vor fi păziţi într-un chip oarecare în armonie cu
înţelepciunea divină, chiar dacă nu I-a plăcut lui Dumnezeu să ne descopere cum
o va face. Acesta este unul din acele lucruri pe care El Şi le-a rezervat,
înaintea cărora o curiozitate îndrăzneaţă trebuie să se oprească şi pe care El
va şti să o împlinească într- un chip desăvârşit. Totuşi El nu ne-a lăsat fără
câteva indicaţii pentru a conduce gândurile noastre. „Carnea şi sângele”, noi o
ştim, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. După datele generale Scripturii,
putem să fim foarte siguri că aceşti sfinţi, luaţi în timpul acestei distrugeri
universale a cerului atmosferic şi a pământului, vor fi transformaţi sub ceruri
noi şi pe pământul cel nou în care „locuieşte dreptatea” (2 Petru 3.13), şi
aceasta, într-o stare nouă, potrivită stării veşnice în care ei vor fi
introduşi. Alţii să speculeze asupra acestui subiect, dacă vor; în ce mă
priveşte, eu sunt încredinţat că acela care încearcă să determine amănuntele în
asemenea materie, îşi consumă forţele pe ceea ce este în afară de puterea
omului. Eu nu ştiu ca Scriptura să trateze undeva despre aceste lucruri, decât
numai punând principii ca acela pe care am căutat să-l aplic. „Şi morţii au
fost judecaţi”, dar nu după cartea vieţii, care n-are nimic de a face cu
judecata. „Şi morţii au fost judecaţi după cele ce erau scrise în cărţile
acelea, potrivit faptelor lor.” Pentru ce cartea vieţii este menţionată? Nu
pentru că numele vreunuia dintre aceia care se găsesc înaintea marelui scaun
alb este scris aici, ci dimpotrivă, ca dovadă că el nu este şi pentru a
confirma astfel ceea ce este scris în celelalte cărţi. Dacă aceste cărţi fac
cunoscut faptele rele ale morţilor care sunt înaintea scaunului de domnie,
cartea vieţii nu prezintă nimic pentru apărarea lor pe terenul harului lui Dumnezeu.
Potrivit Scripturii, niciun nume al acelora care sunt judecaţi nu este scris în
această carte. De o parte se vede întunecatul registru al păcatelor de
netăgăduit; de cealaltă nu se găseşte niciun nume. Astfel, fie cărţile în care
sunt scrise lucrurile după care sunt judecaţi morţii, fie cartea vieţii, totul
lucrează împreună să vestească dreptatea solemnă şi îngrozitoare a sentinţei
finale şi irevocabile a lui Dumnezeu. „Fiecare a fost judecat după faptele
lui.” „Si dacă cineva n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în
iazul de foc.” Cartea vieţii nu pare deschisă aici, cum am spus, decât pentru a
arăta că cei care sunt judecaţi, sunt excluşi din ea. Aceasta este numai o
înviere pentru judecată; nimeni din cei care se găsesc înaintea scaunului de
domnie nu are numele în cartea vieţii. Mai mult, moartea si locuinţa Morţilor,
personificate ca duşmani, iau sfârşit. „Şi Moartea şi Locuinţa Morţilor au fost
aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua”. Orice lucrare a
Domnului, relativ la suflet și la trup se găseşte astfel încheiată; tot neamul
omenesc este acum în stare de înviere pentru fericire sau pentru nenorocire, și
aceasta pentru totdeauna. Moartea şi Locuinţa Morţilor, care, timp de atâta
vreme au executat sentinţa dată împotriva păcatului într-o lume unde domnea
păcatul (şi îl vor executa, cu toate că ocazional, chiar acolo unde dreptatea
va domni), dispar complet, atunci când toate urmele păcatului sunt şterse
pentru totdeauna.
Cap. 20 - comentariu suplimentar 2:
Împărăția de o mie de ani (20:1-10): acest pasaj a dat naștere la multe dezbateri și controverse teologice. Din păcate unii creștini au ajuns să se certe din pricina acestui text. Sunt doar 10 versete. Poate că i s-a acordat o importanță prea mare în dezbateri. În cele din urmă cel mai importat lucru pentru toți creștinii este să trăiască o viață curată și în dragoste și să-L așteptăm pe Domnul. Nu putem să spunem însă nici că acest pasaj nu are nicio importantă. El conturează principalele abordări escatologice în teologie. Or perspectiva escatologică pentru care optăm ne afectează așteptările cu privire la cursul viitor al istoriei neamurilor, înțelegerea planurilor și a inimii lui Dumnezeu. Deci o miză tot există! Înainte să prezentăm principalele trei interpretări ale miei de ani, să enumerăm din text elementele care compun această mie de ani:
Legarea lui Satan în
adânc pentru o mie de ani ca să nu mai înșele neamurile.
Învierea martirilor
creștini și a celor ce nu s-au închinat fiarei pentru a împărăți cu Hristos o
mie de ani.
După cei o mie de ani,
Satan va fi dezlegat și va înșela neamurile ca să le adune pentru război și să
înconjoare cetatea preaiubită.
Focul lui Dumnezeu se coboară din cer și-i mistuie, iar diavolul este aruncat în iazul cu foc.
Cum spuneam sunt trei
mari abordări:
a) Interpretarea amilenistă - Mileniul de fapt nu există ca perioadă
escatologică distinctă ci este doar o prezentare simbolică a istoriei
Bisericii. Satan este legat în Adânc la cruce (sau la finalul primului secol,
respectiv după anul 70, sau al primelor secole, respectiv după creștinarea
Imperiului Roman). Învierea către domnie, este o înviere spirituală (nașterea
din nou) în Hristos spre o împărățire spirituală pe pământ. Este vorba de
lucrarea spirituală a Bisericii pe pământ. La finalul acestei perioade are loc
o scurtă răzvrătire a Neamurilor împotriva Bisericii urmată de a doua venire a
lui Hristos.
b) Interpretarea post-milenistă - Mileniul reprezintă ultima etapă
istorică din lucrarea Bisericii pe pământ. Evanghelia lui Hristos prin mărturia
Bisericii va câștiga inima neamurilor (Apoc.19b) și atunci are loc legarea lui
Satan în adânc. Conducătorii ostili Evangheliei (fiara) și religiile false
(prorocul mincinos) vor dispărea de pe pământ (Apoc.19:20). Pământul va fi
transformat în bine prin Evanghelie. În acest mod va domni Hristos prin
Biserică o mie de ani pe pământ. La finalul acestei perioade are loc o scurtă
răzvrătire a Neamurilor împotriva Bisericii urmată de a doua venire a lui
Hristos.
c) Intrepretarea
pre-milenistă - Mileniul reprezintă o perioadă de timp de DUPĂ a doua
venire a lui Hristos (prezentată în Apoc.19b), eveniment care produce legarea
lui Satan în adânc. Creștinii, în frunte cu martirii, vor învia în trupuri de
slavă și vor domni pe pământ împreună cu Hristos o mie de ani. Ei vor avea în
relația cu pământul de atunci un rol similar cu cel al îngerilor pentru
pământul de azi. Pe pământ rămășița lui Israel va conduce un proces al
vindecării spirituale a tuturor neamurilor și în această etapă se vor împlini
sutele de profeții vechi-testamentare care anunță o domnie a binelui pe pământ
prin Israel, dar în care răul nu este încă eradicat total. La finalul perioadei
va avea loc o ultimă răzvrătire a neamurilor împotriva Ierusalimului. Apoi are
loc judecata de apoi și inaugurarea unui cer și pământ nou.
Interpretarea amilenistă mi se pare cea mai puțin susținută de text. A fost Satan legat la cruce (sau în primele secole) ca să nu mai înșele neamurile? Noul Testament ne arată că războiul spiritual se amplifică chiar după cruce și sunt multe din evanghelii și din epistole care ne spun că neamurile vor rămâne sub amăgirea celui rău până la a doua venire a lui Hristos. Oare mulțimea păcatelor din ultimii 2000 de ani ne arată că neamurile nu mai sunt înșelate de cel rău? Realitatea istorică ne contrazice flagrant. Originea acestei interpretări (popularizată foarte mult prin scrierile lui Augustin) este legată de perioada de creștinare (forțată) a Imperiul Roman. Faptul că Biserica a căpătat putere în Imperiu și a dus-o bine este un motiv să spunem că a început deja mia de ani? Și cei care vor domni în mia de ani în text sunt martirii care vor învia. Cum să se refere doar la o înviere în Hristos când acestora li s-a tăiat deja capul din pricina lui Iisus? Interpretarea post-milenistă este ceva mai susținută de text decât cea amilenistă. Însă și aici sunt multe probleme. Am arătat deja că este nepotrivit să interpretăm Apocalipsa 19b ca biruința Evangheliei asupra neamurilor și NU ca a doua venire a lui Hristos în slavă. O altă mare problemă a acestei interpretări este lipsa altor texte din Noul Testament care să anunțe această mare perioadă de triumf a Bisericii în lume. Cum am precizat deja mai sus, Evangheliile și epistolele ne prezintă perioada Bisericii până la a doua venire a lui Hristos, o perioadă în care neamurile vor continua să rămână în marea lor parte în împietrire, în care vremurile vor fi grele și cei mai mulți oameni (chiar din Biserică) vor fi neiubitori de Dumnezeu (vezi 2 Timotei cap.3-4), și în care din pricina înmulțirii fărădelegii dragostea celor mai mulți se va răci! Fără existența unor texte explicite clare din Noul Testament care să anunțe o astfel de perioadă de glorie a Bisericii, interpretare post-milenistă rămâne pură fantezie. O altă problemă majoră a ambelor interpretări de mai sus o reprezintă scoaterea definitivă a poporului Israel din planul lui Dumnezeu. Vechiul Testament abundă de profeții care anunță o perioadă mare de timp în care binele va domni printre neamuri prin Israel, perioadă în care răul nu va fi încă eradicat definitiv și care se va finaliza cu o ultimă răzvrătire a Neamurilor prin Gog și Magog. Ce să facem cu aceste sute de profeții? Răspunsul teologilor amileniști și post-mileniști este simplu: Israel a fost lepădat definitiv, Biserica l-a înlocuit pe Israel pentru totdeauna și deci toate promisiunile adresate în vechime lui Israel despre această minunată perioadă de timp se împlinesc în sens spiritual în Biserică (mia de ani amilenistă) sau chiar în sens fizic în Biserică (mia de ani post-milenistă). Toate bune și frumoase, dar ce facem cu Romani cap.9-11? Trebuie să le tăiem cu foarfecul din Scriptură, căci în aceste capitole Pavel ne spune cât se poate de clar, negru pe alb, că Dumnezeu nu a lepădat pentru totdeauna pe Israel, că acesta rămâne poporul ales, că Biserica nu l-a înlocuit ci a fost altoită în măslin tocmai cu rolul de a-l revigora pe Israel și de a-l face gelos, că Israel mai are un rol important în istorie, că acesta se va întoarce ca întreg la Dumnezeu la finalul perioadei Bisericii și că tocmai întoarcerea lor va declanșa pentru neamuri un bine și un har și mai mare decât cel reprezentat de istoria Bisericii. Și Pavel afirmă toate acestea citând din Vechiul Testament exact textele care vorbesc despre restaurarea deplină a lui Israel. Deci el confirmă că aceste texte nu se referă doar la Biserică, ci așteaptă încă o împlinire chiar prin Israelul istoric. Teologia paulină face astfel necesară o perioadă de timp între a doua venire a lui Hristos și inaugurarea cerului și pământului nou, perioadă în care să se împlinească promisiunile lui Dumnezeu pentru Israel. Astfel apariția miei de ani în Apocalipsa 20 nu ne surprinde, și nu trebuie să-i găsim interpretări fanteziste, ci se potrivește ca o mănușă cu teologia Noului Testament. Este adevărat că Israel este menționat doar aluziv în textul din Apocalipsa cap.20a (cetatea preaiubită menționată în v.9) și se insistă mai mult pe rolul martirilor din mia de ani. Aceasta poate fi din pricină că Apocalipsa este adresată Bisericii și vrea să sublinieze în primul rând destinul glorios al acesteia după a doua venire a lui Hristos. Dar o corelare cu Romani cap.9-11 și cu escatologia Vechiului Testament ne arată și rolul lui Israel cu privire la această perioadă. De ce se insistă că cei care vor învia vor fi martirii și cei ce nu s-au închinat fiarei? Poate că doar aceștia vor avea un rol privilegiat în mia de ani. Sau poate că ei sunt în text reprezentanții tuturor creștinilor. Pavel ne explică în 1 Tes. cap.4 că la doua venire a lui Hristos nu vor învia doar martirii ci toți cei credincioși. Într-adevăr, par a fi doar două învieri: prima a celor neprihăniți (ferice de ei căci nu vor fi atinși de moartea a doua) și, după mia de ani, cea a celor nelegiuiți spre judecată și pierzare eternă. A doua venire a lui Hristos este un eveniment măreț a cărei importanță ar explica legarea celui rău în Adânc. Dar de ce este nevoie de această perioadă de o mie de ani? Și mai ales de ce TREBUIE (cum spune v.3) ca diavolul să fie dezlegat pentru puțină vreme la finalul miei de ani? Și de ce diavolul este aruncat în iazul cu foc doar după mia de ani? În primul rând mia de ani face posibilă împlinirea promisiunilor istorice pentru poporul Israel. Ni se arată astfel inima lui Dumnezeu pentru acest popor, dar și credincioșia Domnului față de Avraam, David și față de propriile promisiuni. De asemenea pare o etapă necesară în biruința binelui asupra răului. Pare o etapă necesară din revelația divină, din discursul lui Dumnezeu față de problema răului. Ea ne arată că oamenii, fără un Ispititor, aleg mai degrabă binele. De asemenea ne arată împietrirea iremediabilă a Ispititorului și de ce acesta NU mai poate fi iertat sau recuperat. Când i se dă drumul, după o mie de ani de pedeapsă, el alege din nou să facă răul și să lupte împotriva planurilor lui Dumnezeu. De asemenea se arată și slăbiciunea oamenilor și pământului din care răul NU este extras definitiv. Textele despre mia de ani din Vechiul Testament ne arată că oamenii, deși nu vor mai avea un ispititor din afară, vor trăi încă în firea pământească și vor mai face păcate, deși imens mai puține. Însă când apare Ispititorul surprinzător de multe Neamuri (ca nisipul mării - vezi v.8) vor fi înșelate și se vor aduna împotriva cetății preaiubite. Soluția rămâne o transformare totală, un cer nou și un pământ nou, și oameni doar în trupuri de slavă (vezi cap.21 din Apocalipsa). În contrast cu Neamurile care se lasă înșelate, Israel rămâne credincios până la finalul miei de ani. E marea victorie a lui Dumnezeu în istorie. El a pariat pe acest popor. În primă fază părea că a pierdut pariul, însă în cele din urmă îl câștigă. În Eden, cel rău capătă drept de acțiune asupra pământului prin neascultarea lui Adam și prin neascultarea Evei. Se pare că el poate fi dat definitiv afară din creație prin luarea testului pierdut de primii oameni, adică printr-un act total de ascultare al OAMENILOR. Și în acest act este nevoie și de ascultarea lui Adam dar și de ascultarea Evei. Testul picat de Adam este luat de al doilea Adam, de Mesia, de Omul Iisus Hristos. Dar ascultarea Sa nu-L alungă pe cel rău din creație. Este nevoie și de ascultarea Evei. Aceasta are două faze: ascultarea de Domnul a Bisericii, și ascultarea de Domnul al lui Israel. Ascultarea Bisericii culminează cu biruința acesteia asupra fiarei! Ascultarea lui Israel străbate mia de ani și culminează la finalul miei de ani! Doar când Eva își ia pe deplin testul pierdut în Eden, cel rău poate fi aruncat pentru totdeauna din Creație. Este logic să fie astfel. Așa se explică întreaga rațiune a planului istoric al lui Dumnezeu. El nu este un Tiran care face tot ce vrea. Variabila este credința oamenilor. Iată de ce nu-l judecă el pe Satan de la început ci vrea ca acesta să fie judecat prin ascultarea oamenilor, după cum ne spune și Pavel: Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satan sub picioarele voastre. (Romani 16:20). Cel rău este învins prin discurs, iar în acest discurs ascultarea oamenilor are un rol esențial. Cel care a intrat în creație prin neascultarea Evei, este dat afară definitiv tocmai prin ascultarea acesteia de Domnul! Observăm deci că această mie de ani nici nu apare din senin și nici nu este fără rost. Ea este vestită de profeții din vechime și de apostolul Pavel și are un rol important în discursul divin față de problema răului.
Judecata de apoi (20:11-15): observăm că de-abia
după această mie de ani, cerul și pământul infectat de păcat, dispar (v.11).
Acum ar avea loc a doua înviere care este în principal spre judecată și
pierzare eternă. Morții sunt judecați după faptele lor. Oricine nu este găsit
scris în cartea vieții este aruncat în iazul cu foc. Se pare că cei ce au parte
de această judecată sunt sortiți pieirii. Există și teorii care susțin că nu
toți cei ce au parte de această judecată sunt aruncați în moartea a doua. De
prima înviere ar beneficia în primul rând Biserica și sfinții Vechiului
Testament. Dar sunt unii oameni neprihăniți din istorie (atât din Vechiul și
Noul Testament) care, deși nu au fost expuși revelației speciale prin Legea lui
Moise sau Evanghelia lui Iisus Hristos au avut credință în Creator și au ales
binele. Numele lor ar fi scris în cartea vieții și cu toate că au parte de
judecata de apoi, NU sunt aruncați în iaz de foc, ci sunt mântuiți pentru
veșnicie. Cum va fi exact nu știm. Ce știm însă este că trebuie să fim
neprihăniți și credincioși până la capăt pentru a avea numele scris în cartea
vieții.
Studii
speciale privitoare la Cap 20!
1. ÎMPĂRĂȚIA
MESIANICĂ:
O prefigurare a lucrurilor viitoare:
lucrările de putere pe care le-a înfăptuit Iisus pe pământ nu au fost decât o
demonstraţie a binecuvântărilor viitoare mult mai mari de sub domnia sa din
timpul Mileniului! În acel timp, Iisus va face din nou miracole - de data
aceasta la scară mondială. Să aruncăm o privirie asupra emoţionantelor
perspective pe care le avem. Iisus va restabili echilibrul ecologic al
pământului. Aminteşte-ţi că El a demonstrat că are autoritate asupra forţelor
naturii când a potolit o furtună. Cu siguranţă, sub domnia lui Hristos, oamenii
nu vor mai trebui să se teamă că ar putea ajunge victime ale taifunurilor, ale
cutremurelor de pământ, ale erupţiilor vulcanice sau ale altor dezastre
naturale. Iisus cunoaşte foarte bine compoziţia pământului. El ştie cel mai
bine cum trebuie folosite resursele pământului. Sub domnia sa, tot pământul se
va transforma într-un Paradis. - Luca
23:43. Ce putem spune însă despre
necesităţile omenirii? Capacitatea lui Iisus de a hrăni mii de oameni, doar cu
ajutorul câtorva provizii, ne dă asigurarea că sub domnia sa oamenii
nu vor mai suferi de foame. Într-adevăr, belşugul de hrană, distribuită în
mod nepărtinitor, va pune capăt pentru totdeauna foametei (Psalmul 72:16 -
T.M.). Autoritatea sa asupra bolilor de orice fel este o dovadă că bolnavii,
orbii, surzii şi infirmii vor fi vindecaţi complet şi pentru totdeauna (Isaia
33:24; 35:5, 6).
Capacitatea lui de a-i învia pe morţi ne dă asigurarea că, în calitate de
Împărat, Iisus va deţine şi puterea de a învia milioanele de oameni de care
Dumnezeu-Tatăl îşi aminteşte cu plăcere. - Ioan
5:28, 29. În timp ce medităm la
puterea lui Iisus, să nu pierdem din vedere că El, este Dumnezeu-Fiul egal cu
Dumnezeu-Tatăl (Ioan
14:9).
Această analiză a felului în care îşi foloseşte Iisus puterea ne ajută să ne
facem o imagine clară cu privire la modul în care îşi foloseşte Dumnezeu-Tatăl
puterea. Gândeşte-te, de exemplu, cu câtă grijă l-a vindecat Iisus pe un
lepros. Mişcat de milă, Iisus l-a atins pe acest om şi i-a spus: „Vreau” (Marcu
1:40-42). Prin intermediul unor astfel de relatări,
Dumnezeu-Tatăl spune de fapt: Aşa îmi folosesc Eu puterea! Nu te simţi îndemnat
să-l lauzi pe Dumnezeul-Tatăl şi să-i aduci mulţumiri pentru că îşi foloseşte
puterea într-un mod atât de iubitor?
Puterea de restabilire - Dumnezeu „face toate
lucrurile noi”: ai văzut vreodată un copilaş
plângând pentru că şi-a pierdut sau şi-a stricat jucăria la care ţinea atât de
mult? Plânsul lui deznădăjduit îţi rupe inima! Dar ai văzut cum faţa micuţului
se înseninează când tatăl sau mama lui îi rezolvă problema? De cele mai multe
ori, pentru un părinte este destul de uşor să găsească sau să repare o jucărie!
Copilul este acum numai un zâmbet, iar bucuria lui nu cunoaşte margini. A
primit înapoi ceea ce pentru el părea a fi pierdut sau stricat pentru
totdeauna! Dumnezeu-Tatăl, are puterea de a restabili
ceea ce copiilor lui pământeşti li s-ar putea părea a fi o pierdere definitivă.
Bineînţeles că nu mă refer la jucării. În aceste „timpuri critice, cărora cu
greu le facem faţă”, ne confruntăm cu pierderi mult mai mari (2 Timotei
3:1-5). Multe dintre lucrurile la care oamenii ţin mult -
locuinţa, bunurile materiale, locul de muncă şi chiar sănătatea - par a fi
expuse unui risc tot mai mare. De asemenea, poate că privim cu îngrijorare cum
mediul înconjurător este distrus şi cum multe specii de animale sau de plante
dispar. Totuşi, nimic nu ne face să suferim mai mult ca moartea unei persoane
dragi. Sentimentele de neputinţă şi de gol interior pot fi devastatoare. - 2 Samuel
18:33. Cât de reconfortant este deci să vorbim despre puterea de
restabilire a Tatălui! Dumnezeu-Tatăl poate şi chiar va face lucruri
extraordinare pentru a repara pierderile suferite de copiii săi pământeşti. De
fapt, Biblia arată că Tatăl are ca scop „restabilirea tuturor lucrurilor” (Faptele
3:21). Prin
intermediul Împărăției Milenare, conduse de Fiul său, Iisus Hristos, Tatăl îşi
va realiza scopul. Ce anume va fi restabilit?
„Iată! Eu fac toate lucrurile noi”: Multe dintre profeţiile de restabilire par să nu aibă doar o împlinire spirituală, cum afirmă în mod dogmatic Bisericile istorice. Isaia, de exemplu, a scris despre un timp când bolnavii, şchiopii, orbii şi surzii vor fi vindecaţi şi chiar moartea va fi înghiţită pentru totdeauna (Isaia 25:8; 35:1-7). Acestpe promisiuni nu au cunoscut o împlinire literală în Israelul antic. Avem motive întemeiate să credem că, în viitor, profeţia va cunoaşte o împlinire literală la scară mondială. De unde ştim lucrul acesta? În Eden, Tatăl a făcut cunoscut cu claritate scopul său cu privire la pământ, acela de a fi populat de o familie umană unită, sănătoasă şi fericită. Bărbatul şi femeia urmau să aibă grijă de pământ şi de toate vieţuitoarele de pe el şi să transforme întreaga planetă într-un Paradis (Geneza 1:28). Situaţia din prezent nu corespunde nici pe departe scopului iniţial. Cu toate acestea, putem fi siguri că scopurile Tatălui nu vor fi niciodată zădărnicite (Isaia 55:10, 11). Prin Iisus, Împăratul mesianic, acest Paradis mondial va deveni realitate! - Luca 23:43. Imaginează-ţi tot pământul transformat în Paradis! Dumnezeu-Tatăl spune cu privire la timpul acela: „Iată! Eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21:5). Gândeşte-te ce va însemna lucrul acesta! În timpul Mileniului, Iisus își va exercita domnia, în numele Tatălui, peste o nouă societate dreaptă alcătuită din cei ce îl iubesc pe Dumnezu şi înfăptuiesc voinţa sa (2 Petru 3:13). Satan, împreună cu demonii lui, vor fi obligaţi să capituleze şi vor deveni inactivi (Apocalipsa 20:3). Pentru prima dată, după mii de ani, omenirea va fi eliberată de această influenţă negativă, ostilă şi perversă. Eliberarea pe care o vom simţi va fi, fără îndoială, copleşitoare. Vom putea, în sfârşit, să îngrijim frumoasa noastră planetă, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple de la bun început. Pământul are capacitatea de a se reface. Lacurile şi râurile poluate se pot curăţa singure dacă este înlăturată sursa de poluare; regiunile care poartă cicatricea războaielor se pot reface dacă se pune capăt violenţei. Cât de plăcut va fi să muncim fără a distruge ecosistemele pământului! În felul acesta vom ajuta la transformarea pământului într-un parc asemănător unei grădini, într-un Eden de proporţii mondiale, cu o infinită varietate de plante şi de animale. În loc să distrugă cu cruzime specii de plante şi de animale, omul va trăi în pace cu toată creaţia de pe pământ. Nici măcar copiii nu vor avea de ce să se teamă de animalele sălbatice. - Isaia 9:6, 7; 11:1-9. De asemenea, fiecare individ în parte se va bucura de restabilire. După Armaghedon, supravieţuitorii vor fi martorii unor vindecări miraculoase la scară mondială. Întocmai cum a procedat atunci când a fost pe pământ, Iisus va folosi puterea sa dumnezeiască pentru a reda orbilor vederea, surzilor auzul şi infirmilor puterea (Matei 15:30). Oamenii în vârstă vor fi fericiţi să-şi recapete forţa, sănătatea şi vigoarea pe care le-au avut în tinereţe (Iov 33:25). Ridurile vor dispărea, mâinile şi picioarele se vor îndrepta, iar muşchii îşi vor recăpăta forţa. Toţi oamenii fideli vor simţi cum efectele păcatului şi ale imperfecţiunii vor fi eliminate treptat. Cât de recunoscători îi vom fi lui Dumnezeu pentru modul minunat în care îşi va folosi puterea de restabilire! Să ne concentrăm acum asupra unui aspect deosebit de îmbucurător legat de acest emoţionant timp de restabilire.
Morţii sunt readuşi la viaţă! În secolul I, unii conducători religioşi, numiţi saduchei, nu credeau în înviere. Iisus i-a mustrat cu următoarele cuvinte: „Sunteţi în eroare, pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22:29). Într-adevăr, Scripturile dezvăluie că Dumnezeu are putere să-i readucă la viaţă pe cei ce au murit. Cum aşa? Aminteşte-ţi ce s-a întâmplat în zilele lui Ilie. O văduvă ducea în braţe trupul neînsufleţit al singurului ei copil. Profetul Ilie, care fusese găzduit un timp de această văduvă, trebuie să fi fost zguduit la vederea acestei scene. Mai înainte, el îl scăpase pe acest copil de la moartea prin înfometare. Probabil că Ilie se ataşase de băieţel. Mama copilului era distrusă. Acest băiat era singura fiinţă care îi amintea de soţul ei decedat. Ea sperase, probabil, că fiul ei o va sprijini la bătrâneţe. Tulburată de durere, femeia se temea ca nu cumva moartea copilului să fie o pedeapsă pentru vreo greşeală a ei din trecut. Ilie nu a suportat ca la această tragedie să se adauge şi tortura unei presupuse vinovăţii. Cu grijă, el a luat copilul de la pieptul mamei, l-a dus în camera sa şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i redea copilului viaţa sufletul. - 1 Împăraţi 17:8-21. Ilie nu a fost primul om care a crezut în înviere. Cu secole mai înainte, Avraam a crezut, din motive bine întemeiate, că Dumnezeu are putere să-i readucă la viaţă pe oameni. Când Avraam avea 100 de ani, iar Sara, 90 de ani, Domnul a dat din nou vigoare capacităţii lor de reproducere, iar Sara a născut în mod miraculos un fiu (Geneza 17:17; 21:2, 3). După un timp, când băiatul era destul de mare, Domnul i-a cerut lui Avraam să-l aducă jertfă pe fiul său. Avraam a dovedit credinţă, exprimându-şi încrederea că Dumnezeu îl poate readuce la viaţă pe iubitul său fiu, Isaac (Evrei 11:17-19). Această credinţă puternică ne ajută să înţelegem de ce Avraam, înainte de a urca pe munte pentru a-l jertfi pe fiul său, le-a dat slujitorilor săi asigurarea că el şi fiul său se vor întoarce împreună. - Geneza 22:5.
„Iată, fiul tău trăieşte”! Dumnezeu a cruţat viaţa lui Isaac şi atunci nu a fost nevoie de o înviere. În cazul lui Ilie însă, fiul văduvei era mort - dar nu avea să rămână în starea aceasta pentru mult timp. Domnul a a răsplătit credinţa profetului înviindu-l pe copil! După aceea, Ilie l-a redat pe băiat mamei lui, spunându-i acesteia următoarele cuvinte de neuitat: „Iată, fiul tău trăieşte”! - 1 Împăraţi 17:22-24. Pentru prima oară în Biblie, vedem cum Dumnezeu îşi foloseşte puterea pentru a reda viaţa unui om. După aceea, Dumnezeu le-a dat putere lui Elisei, lui Pavel şi lui Petru să readucă la viaţă unele persoane care muriseră. Bineînţeles, cei ce au fost înviaţi au murit din nou în cele din urmă. Aceste învieri relatate în Biblie sunt însă o extraordinară avanpremieră a ceea ce urmează să se întâmple în viitor. În Paradisul Milenar, Iisus îşi va asuma rolul de „învierea şi viaţa” (Ioan 11:25). El va învia milioane de oameni, dându-le ocazia să trăiască pentru totdeauna în Paradis pe pământ (Ioan 5:28, 29). Imaginează-ţi cât de emoţionaţi şi de fericiţi vom fi să-i revedem şi să-i îmbrăţişăm pe prietenii şi pe rudele noastre dragi, pe care moartea i-a smuls de mult timp de lângă noi! Toţi oamenii îi vor aduce laude lui Dumnezeu pentru puterea sa de restabilire. Dumnezeu nu numai că are puterea, dar şi doreşte să-i readucă la viaţă pe cei ce au murit. Fidelul Iov a fost inspirat să scrie că luiDumnezeu îi este dor de cei ce au murit şi că vrea să-i readucă la viaţă (Iov 14:15). Nu te simţi atras de personalitatea Dumnezeului nostru, care este nerăbdător să-şi folosească puterea de restabilire cu atâta iubire? Nu uita însă că învierea este doar una dintre grandioasele lucrări de restabilire pe care le va face Dumnezeu în viitor. Pe măsură ce devii tot mai apropiat de Dumnezeu, apreciază preţioasa speranţă de a te număra printre cei ce vor vedea cum Dumnezeu va „face toate lucrurile noi”. - Apocalipsa 21:5.
Împăratul mesianic
„aşază dreptatea pe pământ”: În timpul Mileniului, Iisus va institui
dreptatea pe pământ într-un mod fără precedent. Nedreptatea se întâlneşte la
tot pasul în lumea coruptă de astăzi. Fiecare copil care moare de foame
este victima unei nedreptăţi de nescuzat, mai ales dacă ne gândim la banii şi
la timpul care se irosesc pentru producerea armelor de război şi pentru
satisfacerea capriciilor iubitorilor de plăceri. Moartea a milioane de oameni
nevinovaţi în fiecare an nu reprezintă decât una dintre multiplele forme de
nedreptate, care provoacă pe drept mânia lui Dumnezeu. El l-a mandatat pe Fiul
său să poarte un război drept împotriva întregului sistem de lucruri prezent
pentru a pune capăt nedreptăţii pentru totdeauna. - Apocalipsa 16:14, 16; 19:11-15. Cu toate acestea,
justiţia/dreptatea Tatălui nu cere doar distrugerea celor răi. El
l-a numit pe Fiul său să domnească în calitate de „Prinţ al păcii”. După
războiul de la Armaghedon, Iisus va institui pacea pe tot pământul şi îşi va
exercita domnia „prin judecată/(justiție, în alte traduceri)” (Isaia 9:6, 7). Atunci Iisus va fi bucuros să înlăture toate nedreptăţile care au
cauzat atâtea nenorociri şi atâta suferinţă în lume. El va
susţine cu fidelitate justiţia perfectă a Tatălui, chiar dacă la sfârșitul
Mileniului, Satan va reuși să determine un număr considerabil de oameni să se
revolte contra lui Dumnezeu! Aceștia vor fi înfrânți, și Tatăl, Fiul și Duhul
Sfânt vor crea Cerul Nou și Pământul Nou! Manifestându-şi în mod justificat mânia, Iisus s-a dovedit a fi ca Tatăl,
care „este plin de mânie” împotriva a tot ceea ce este rău (Naum 1:2).
De exemplu, după ce a spus despre poporul său încăpăţânat că-i transformase
casa într-o „peşteră de tâlhari”, Dumnezeu a adăugat: „Mânia şi furia Mea se
vor vărsa peste locul acesta”. - Ieremia 7:11, 20.
Potrivit Mişnei, câţiva ani
mai târziu a izbucnit o revoltă provocată de preţurile ridicate cu care erau
vânduţi porumbeii la templu. Preţul a fost redus imediat cu aproape 99 la sută.
Cine profita cel mai mult de pe urma acestei afaceri prospere? Potrivit unor
istorici, pieţele de la templu erau proprietatea casei Marelui
Preot Ana şi reprezentau o importantă
sursă de venit pentru familia preoţească. - Ioan 18:13.
Fariseii susţineau că oamenii de rând, neiniţiaţi în Lege, erau „blestemaţi” (Ioan 7:49).
Ei spuneau că aceşti oameni nu trebuiau învăţaţi, nu trebuia să se facă afaceri
cu ei, nimeni nu trebuia să mănânce sau să se roage cu ei. Cel care-i dădea
voie fiicei sale să se căsătorească cu un astfel de om se făcea vinovat de un
rău mai mare decât acela de a o arunca la animalele sălbatice. Ei considerau că
speranţa învierii nu era pentru aceşti oameni de rând! Ce contrast față de
iubirea lui Dumnezeu, care se revarsă peste orice oameni, indiferent de starea
lor socială!
Binecuvântările minunate de la
Dumnezeu sunt aproape: cititorule, doreşti tu să trăieşti în pace
şi fericire? Doreşti o stare bună de sănătate şi viaţă prelungită pentru tine
însuţi şi pentru toţi iubiţii tăi? Doreşti tu să ajungi să vezi sfârşitul
tuturor răutătilor şi suferinţelor? Toţi oamenii cinstiţi doresc aceste lucruri
bune. Însă evenimentele zilnice dovedesc numai că violenţele, crimele,
foametea, şi bolile se înmulţesc în toate părţile lumii. De ce este lumea aşa
de plină de necazuri? Care este însemnătatea acestei situaţii
universale? Avem noi motive să credem că aceste condiţii se vor îmbunătăţi în
zilele noastre? Desigur că avem motive foarte bune să credem aceasta, şi
aceste motive sunt cuprinse într-o carte publicată în mai multe limbi decât
orice altă carte din toată lumea. Cartea aceasta este Biblia. Ea ne arată
scopul lui Dumnezeu de a stabili un sistem cu totul nou pentru omenire. Dacă tu
ai avea puterea să faci aceasta, n-ai fi tu bucuros s-o faci, n-ai fi tu
bucuros să pui capăt acestor condiţii care pricinuiesc atâtea suferinţe?
Desigur că ai face-o. Dar de ce se nu credem că Dumnezeu, Creatorul omenirii va
face aceasta? Biblia ne spune că: „Dumnezeu este dragoste”. (1 Ioan
4:8).
Cu certitudine acest Părinte ceresc iubitor ştie toate lipsurile omenirii. El
are puterea să pună capăt acestor lipsuri, şi El va face aceasta, pentru
că Psalmul 145:16 -
T.M. zice despre Dumnezeu: „Tu-ţi deschizi mâna şi mulţumeşti
dorinţa a tot ce este viu”. Dar când va mulţumi Dumnezeu dorinţa omului de
pace şi fericire adevărată, şi pentru o stare durabilă de viaţă şi sănătate?
Este omul îndatorat se aştepte mii de ani? Nu deloc. Timpul acesta este foarte
aproape. Dar cum se poate aceasta acum când situaţia lumii devine din ce în ce
tot mai rea, în loc să devină mai bună? Adevărat. Tocmai aceasta este
învăţătura Biblică de la început. Şi aceste lucruri sunt destinate să ne
servească ca dovezi că am ajuns să trăim în „zilele din urmă” ale acestui
sistem rău din przent. (2 Timotei
3:1-5). Acesta este timpul prezis când Creatorul nostru iubitor
va pune capăt acestor răutăţi şi acelora care le pricinuesc. Şi când Dumnezeu
va aduce binecuvântări îmbelşugate tuturor persoanelor cu inimă bună care
doresc să facă ce este bine. El a promis că: „Lumea dimpreună cu toate poftele
ei vor trece, dar cei ce vor face voinţa lui Dumnezeu vor rămâne pentru
totdeauna”. - 1 Ioan
2:17. Pământul
nostru va trece prin nişte schimbări minunate. Războaiele şi toate suferinţele
cauzate de aceste războaie vor înceta. Ura, egoismul, faptele criminale şi
violente vor fi lucruri trecute. Şi în locul lor pământul va fi acoperit de o
pace şi securitate perfectă. Cuvântul lui Dumnezeu declară că: „Încă puţină
vreme şi cei răi nu vor mai fi … Dar cei blânzi vor moșteni pământul şi se vor
bucura de o pace îmbelşugată”. (Psalmul
37:10, 11 - T.M.). Aceasta pace va exista nu numai
între naţiuni, ci totodată între vecini şi între toate familiile. Una din
multele binecuvântări de care cei credincioși se vor bucura în sistemul nou al
lui Dumnezeu va fi o stare bună de sănătate. Adică, ceva ce niciun domnitor
uman, niciun savant, niciun doctor nu poate face! Este ceva ce numai Dumnezeu
poate face. Faptul că aceste sunt nişte lucruri naturale pentru noi nu înseamnă
că Dumnezeu nu le poate schimba. Nici că scopul lui Dumnezeu ar fi fost ca omul
să-şi trăiscă douăzei de ani de viaţă ca să-şi atingă maturitatea, apoi alţii
douăzeci sau treizeci de ani să-şi câstige cunoştinţa şi experienţa necesară,
şi curând după aceea să-şi înceapă bătrâneţea, să cadă victima unei boli şi să
moară. Ca să credem că aceasta viaţă scurtă ar fi destinul natural al omului,
înseamnă să ne permitem să fim conduşi de un raţionament foarte greşit.
Adevărul este că Dumnezeu a făcut omul să trăiască, nu să moară. Creatorul ne
promite că, în scurtă vreme, va fi posibil ca omul să trăiască aici pe acest
pământ o viaţă minunată și, apoi, o viață eternă în Cerul Nou și Pământul Nou!
Acest fel de viaţă umană alături de vecini iubitori de pace şi acompaniată de o
bună stare de sănătate şi de activităţi satisfăcătoare, de neimaginat astăzi,
va fi o ceva cu totul extraordinar pentru omenire. Dar cum ştim că acest
sistem nou va fi stabilit? Şi cum ştim că acesta nu este numai un vis? Noi ştim
şi credem fiindcă aceasta este promisiunea Atotputernicului Dumnezeu. Creatorul
şi Susţinătorul Universului garantează că aceste lucruri minunate vor fi
realizate. „Dumnezeu … nu poate să mintă”. (Tit 1:2).
Cuvintele lui nu vor rămâne neîmplinite. - Iosua
23:14. Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu din Biblie ne spune
desluşit că acum ne apropiem repede de o mare schimbare universală. Ne arată
faptul că timpul nostru este timpul despre care a vorbit Iisus Hristos când a
prezis sfârşitul acestui sistem rău. El a prezis că, zilele din urmă ale
acestui sistem rău vor fi marcate prin războaie mondiale, crize de alimente,
nesupuneri şi răzvrătiri contra legilor şi o pierdere neîntreruptă a credinţei
în Dumnezeu. (Matei
24:3-12). El a mai prezis că naţiunile vor cădea în situaţii aşa de
grele încât „nu vor mai şti ce să facă”. (Luca
21:25). Noi am ajuns să vedem realizarea acestor prorocii acum în
zilele noastre.
O lume nouă este aproape: cu
fiecare an ce trece, lumea devine mai periculoasă. Este plină de politicieni
corupţi, de conducători religioşi ipocriţi, de conflicte armate şi de criminali
nemiloşi. Privită în ansamblu, lumea nu mai poate fi schimbată în bine. Biblia
ne arată că, în curând, această lume rea va fi distrusă de Dumnezeu la
Armaghedon. O lume nouă şi dreaptă îi va lua locul (Apocalipsa 16:14-16).
Dumnezeu-Tatăl l-a ales pe Iisus Hristos să fie Conducătorul Împărăției
Mesianice de o mie de ani! Cu mult timp în urmă, Biblia a profeţit: „Un
copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat şi domnia princiară va fi pe umărul lui.
El va fi numit … Prinţ al Păcii. Domnia princiară se va întinde până departe şi
pacea nu va avea sfârşit” (Isaia
9:6, 7). Iisus i-a învăţat pe continuatorii lui să se
roage pentru venirea acestei Împărății : „Vie/Vină ÎmpărățiaTa. Facă-se voia
Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” (Matei
6:10).
Împărăția mesianică va înlocui în curând toate guvernele lumii. Sub domnia
lui Iisus Hristos, pământul va fi transformat în paradis! În acest paradis
milenar se vor realiza lucruri de neimaginat azi! Răutatea, războaiele,
criminalitatea şi violenţa vor dispărea. „Cel rău nu va mai fi … Dar cei
smeriţi/blânzi vor stăpâni pământul.” (Psalmul
37:10, 11 - T.M.). Va fi pace deoarece Dumnezeu „va
face să înceteze războaiele până la marginile pământului” (Psalmul
46:9 - T.M.; Isaia
2:4).
Atunci „cel drept va înflori şi va fi belşug de pace până nu va mai fi lună”,
adică pentru totdeauna (Psalmul
72:7 -
T.M.). Adevărații credincioși creștini vor trăi în siguranţă. Cât
timp au ascultat de Dumnezeu, israeliţii din timpurile biblice au trăit în
siguranţă (Leviticul
25:18, 19). Ce fericiţi vom fi în Paradisul milenar, când
ne vom bucura de aceeaşi siguranţă! (Mica
4:4, Isaia 32:18). Nu
vor mai fi lipsuri de alimente. „Va fi bogăţie de grâne pe pământ, pe
vârful munţilor va fi belşug mare”, a cântat psalmistul (Psalmul
72:16 - T.M.). Dumnezeu îi va binecuvânta pe cei drepţi şi
„pământul îşi va da roadele” (Psalmul
67:6 -
T.M.). Întregul pământ va deveni un paradis. Pământul, care în prezent
este distrus de oamenii păcătoşi, va fi plin de grădini şi de case noi şi
frumoase (Apocalipsa
11:18, Isaia
65:21-24). Cu timpul, tot pământul va fi frumos şi roditor aşa
cum a fost grădina Edenului. Dumnezeu „îşi va deschide mâna şi va satisface
dorinţa a tot ce este viu” (Psalmul
145:16 - T.M.). Va fi pace între oameni şi
animale. Animalele sălbatice şi domestice vor paşte împreună. Nici chiar
copiii nu vor avea motive să se teamă de animalele care în prezent sunt
periculoase (Isaia
65:25). Bolile vor dispărea. În calitate de
Conducător al Împărăției Mesianiceal, Iisus va face vindecări la o scară mult
mai mare decât a făcut când a fost pe pământ (Matei
9:35; Marcu
1:40-42; Ioan
5:5-9). Atunci, „niciun locuitor nu va spune: Sunt bolnav.”(Isaia
33:24; 35:5, 6). Cei
dragi, care au murit în credința față de Iisus, vor fi readuşi la viaţă şi vor
avea perspectiva de a trăi veşnic. De asemenea, toți credincioșii din
toate timpurile Dumnezeu vor fi înviaţi. De fapt, „va fi o înviere atât a celor
drepţi, cât şi a celor nedrepţi” (Faptele
24:15). Prin „cei nedrepți” trebuie să-i înțelegem pe
acei oameni care au fost învățați greșit despre Iisus, care au practicat, fără
să știe, o credință creștină eronată sau care n-au cunoscut nimic despre Iisus,
trăind în alte medii religioase. Acești „nedrepți” vor învăța adevărul despre
Iisus în timpul Mileniului. Ei nu trebuie confundați cu cei „nedrepți” care vor
învia la sfârșitul domniei milenare pentru a avea parte de judecata lui
Dumnezeu-Tatăl! Ce viitor minunat îi aşteaptă pe cei care aleg să-şi
predea viața lui Iisus și să-L recunoască ca Domn și Mântuitor personal!
Răsplata pe care Iisus le-o dă slujitorilor săi fideli este viaţa! Ce fel de
viaţă? Mulţi dintre noi ar putea spune că suntem deja în viaţă, întrucât
respirăm, mâncăm şi bem. În plus, când suntem foarte fericiţi, exclamăm: „Asta
da viaţă!”. Şi totuşi, Biblia arată că nimeni nu se bucură astăzi cu
adevărat de viaţă. Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă „să apucăm
strâns adevărata viaţă” (1 Timotei 6:19). Din
aceste cuvinte reiese că „adevărata viaţă” va fi posibilă numai în viitor. Da,
când vom fi perfecţi, vom trăi în sensul deplin al cuvântului, aşa cum a vrut
Dumnezeu încă de la început. În ziua în care vom fi în Paradisul Milenar, fie
ca membrii ai Bisericii/Mireasă, fie ca „pieteni ai Mirelui”, având sănătate
perfectă, pace şi fericire, vom cunoaşte, în sfârşit, „adevărata viaţă”, adică
viaţa veşnică (1 Timotei
6:12).
Nu este aceasta o speranţă minunată? Mai ales că, după răzvrătirea
finală a celor ce-l susțin pe Satan și după marea judecată de la tronul lui
Dumnezeu-Tatăl, vor fi create Cerul Nou și Pământul Nou!
2. RĂZVRĂTIREA DE LA SFÂRȘITUL
MILENIULUI:
Capitolul 20 din Apocalipsa lui Ioan este de departe cel
mai controversat capitol din carte. Cei 1000 de ani ai Împărăției Mesianice
sunt considerați de către unele Biserici creștine, în special de către cele
istorice, drept simbolici. Părerea noastră fermă, în această chestiune, este
clară - Mileniul Mesianic este absolut real! Altele sunt, cu adevărat,
problemele legate de acest capitol. Astfel, o problemă fundamentală
este: Cum va fi posibil ca oamenii, după 1000 de ani de domnie
efectivă a lui Iisus, să se revolte, într-un număr foarte mare, - „ca nisipul
mării” -, împotriva Domnului? Răspunsul simplu este acesta - Satan,
eliberat din Abis, îi va instiga la revoltă! Să fim serioși!! Este greu, dacă
nu de-a dreptul imposibil, ca oamenii să i se supună lui Satan, după ce-au
trăit un Mileniu Paradiziac! Cum ar putea Satan să-i convingă pe oameni să-l
urmeze? Venind în fața lor ca un Diavol grotesc de care mai degrabă fugi de
mănânci pământul sau crapă, pur și simplu, inima în tine de groază, nicidecum
să i te închini? Este posibil ca eliberarea lui Satan din Abis să aibă loc la
un anumit moment, fără ca oamenii să cunoască acest fapt. Astfel, Satan
deghizat într-un „înger de lumină” sau, de ce nu, într-un lider carismatic, ar
putea avea argumente și o oarecare credibilitate pentru a putea să-i determine
pe oameni să se revolte contra lui Iisus. Pentru a reuși acest lucru, credem că
Satan ar putea profita de anumite îndoieli pe care mulți oameni s-ar putea să
le dezvolte față de Iisus chiar pe parcursul Mileniului! De ce afirmăm așa
ceva? Chiar și în rândurile multor creștini există destule îndoieli privitoare
la dumnezeirea lui Iisus, nu la calitatea lui de Mesia. Cu alte cuvinte, este
posibil ca oamenilor să nu li se dezvăluie complet taina ființei lui Iisus, anume:
cum este posibil să fie și Dumnezeu și om în același timp, și, astfel, oamenii
să fie nevoiți în continuare, și pe parcursul Mileniului, să aleagă între a
crede și a nu crede acest fapt! Mai mult, este posibil ca, pe parcursul
Mileniului, societatea umană să progreseze atât de mult, încât oamenii să caute
diverse răspunsuri la problemele privitoare la persoana lui Iisus și să ajungă
chiar să se îndoiască total de El! O să spuneți că așa ceva n-ar mai fi cu
putință și că cele scrise aici de mine reprezintă o adevărată blasfemie! Nu vă
grăbiți! Să nu uităm că este vorba de un răstimp de 1000 de ani, în care
oamenii vor ajunge să cunoască atât de multe lucruri, de neînchipuit astăzi,
mai ales că și capacitățile lor intelectuale, fizice vor fi cu mult superioare
oamenilor de azi, încăt, s-ar putea să-și explice diversele aspecte legate de
Armaghedon, Antihrist, a doua venire a lui Iisus etc., altfel decât în momentul
de început al Mileniului. S-ar putea să ajungă să creadă că au fost martorii
unei uriașe înșelătorii și că Iisus, - de ce nu? -, ar fi chiar El cel mai mare
înșelător al oamenilor!! Și, astfel, înarmați cu aceste convingeri, foarte
mulți oameni, - „ca nisipul mării” -, se pot revolta în masă contra lui Iisus
și a „slugilor” Săi, - sfinții Bisericii și, poate și martirii Marelui Necaz.
S-ar putea chiar să creadă că Iisus și aleșii/sfinții săi sunt un fel de
superființe, sau, un fel de extratereștrii care i-au supus pe pământeni sub
aparențe binevoitoare, orchestrând întreg desfășurătorul apocaliptic. Fără
astfel de „certitudini”, Satan n-ar avea cum să-i convingă pe oameni să-l
urmeze în ultima sa revoltă contra lui Dumnezeu, o revoltă de mari proporții -
războiul lui Gog din Magog! Acest război este descris pe larg în cartea
profetului Ezechiel, cap. 38. Sigur, în profeția lui Ezechiel, războiul lui Gog
este văzut ca desfășurându-se la sfârșitul istoriei umane actuale, înainte de
instaurarea Împărăției Mesianice. Acest aspect este explicabil prin faptul că
revelația Vechiului Testament este incompletă, iar multe fapte apar în profeții
suprapuse - exemplu: cele două veniri ale lui Mesia apar ca fiind una singură,
iar Împărăția Mesianică apare ca fiind același lucru cu Cerul Nou și Pământul
Nou. Altă problemă foarte delicată: la această revoltă
finală participă doar oameni care au trăit numai în Mileniu sau și dintre cei
care au trăit și înainte de Mileniu și care au crezut în Iisus? Precizăm
că nu au cum să participe la această revoltă cei care vor fi înviați la
sfârșitul Mileniului, pentru simplul fapt că aceștia sunt înviați pentru a fi
părtași la Mare Judecată Finală ce va fi realizată de către Dumnezeu-Tatăl.
Așadar, este posibil ca dintre cei mântuiți la începutul Mileniului, o parte
însemnată să participe la revoltă! Nu putem ști dacă nu vor participa
chiar și unii dintre sfinții Bisericii sau ai Marelui Necaz. Un lucru este
sigur - nu vor participa la revoltă evreii!! Este cu adevărat incredibil faptul
că oameni mântuiți se pot revolta în final contra lui Iisus!! Trebuie încă o
dată să afirmăm că, în timpul Mileniului, un fapt uluitor trebuie să se
întâmple și care trebuie să fie legat de persoana Mântuitorului, pentru a duce
la stârnirea pe o scară foarte mare a îndoielilor în ceea ce privește ființa
lui Iisus și identitatea Lui adevărată!! Mai ales că Iisus va conduce „cu un
toiag de fier”, adică va autoritatea absolută, iar mulți oameni probabil se vor
întreba de ce nu conduce cu bunăvoință, în mod democratic, așa cum ar face
„adevăratul” Mesia! Cum ar putea să conducă Mesia atât de autoritar? - se vor
întreba aceștia cu toată convingerea. Se teme de ceva? Satan va ști să
exploateze la maxim aceste îndoieli și întrebări! Putem spune, în concluzie, că
acest capitol 20 este cu adevărat o Apocalipsă a Apocalipsei, adică o Revelație
a Revelației!!
3. VOR FI ARUNCAȚI ÎN INFERN ȘI,
APOI, LA SFÂRȘITUL MILENIULUI, ÎN IAZUL DE FOC, CEI CARE N-AUZIT NICIODATĂ DESPRE
IISUS ȘI DESPRE ADEVĂRATA CREDINȚĂ ÎN DUMNEZEU? FERICIRILE:
Începem prin a spune: a Domnului Iisus Hristos este judecata (Ioan 5:22). Iar a noastră trebuie să fie pocăința și smerenia. Cum judecă El și ce hotărăște, este în totalitate decizia Lui. Ce urmează să citiți sunt câteva indicii despre cum vor fi judecați cei care n-au auzit de Hristos. Cele scrise aici costituie și un posibil răspuns în dificila chestiune dacă în urma Judecății Finale de la Tronul Alb, unii oameni mai pot fi salvați și trecuți în Cerul Nou și Pământul Nou. Așadar, vor fi aruncați în iad, ulterior, în iazul de foc, oamenii care au avut moralitate, dar n-au auzit de Iisus? Biblia spune că, în afară de credincioși, mai sunt trei categorii de oameni: (1) cei care au auzit Cuvântul Veștii Bune și l-au abandonat (trei soluri nepotrivite din Pilda Semănătorului), (2) cei care nu l-au auzit dar au trăit în dezmăț și corupție, iar ultima categorie este (3) a celor care nu au auzit Vestea Bună, dar L-au căutat pe Dumnezeu trăind moral. În prima categorie intră cei care au abandonat Calea Îngustă (2 Tim. 4:10) și cei care au ascultat cu superficialitate Vestea Bună. În a doua categorie, păgânii care s-au dedat la violență, plăceri carnale și corupție. Iar în ultima, cei care s-au opus prin neprihănire lumii desfrânate în care trăiau, deși nu le-a spus nimeni de Dumnezeu. Despre aceștia din ultima categorie este vorba în acest studiu. Despre ceilalți este destul de limpede care le este statutul: pedeapsă veșnică. Iată ce spune Apostolul Pavel despre cei din categoria a treia: „Toți cei ce au păcătuit fără lege vor pieri fără lege, și toți cei ce au păcătuit având lege vor fi judecați după lege. Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi socotiți neprihăniți. Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt singuri lege, și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor, fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc, sau se dezvinovățesc între ele. Și faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” (Romani 2:12-16). Neștiind Legea, dar ținând-o, îți dă neprihănire! Așadar, chiar dacă n-au avut Legea, chiar dacă n-au auzit de Dumnezeu, dacă au păcătuit, vor muri, adică vor fi osândit. Iar Apostolul Pavel continuă să spună că Legea este scrisă în inima oamenilor, chiar și în inimile păgânilor (Neamurile, pe atunci). Deci și păgânii din categoria a doua știu a deosebi binele de rău. Iar dacă au făcut răul, vor fi osândiți pentru că au avut acel discernământ între bine și rău și, totuși, au ales să facă răul. Ce situație ar putea exista ca un om să fie mântuit, deși nu a auzit de Vestea Bună? Probabil cineva care a fost crescut într-un trib de canibali, dar refuză să mănânce oameni, oricâte presiuni fac cei din jurul lui, iar în cele din urmă este omorât. Dar acesta ar fi doar un caz extrem fiindcă noi știm că Dumnezeu nu stă pasiv la omul în căutarea Lui: Pe la ceasul al nouălea din zi, a văzut lămurit într-o vedenie pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el și i-a zis: „Cornelie!” Corneliu s-a uitat țintă la el, s-a înfricoșat și a răspuns: „Ce este, Doamne?” Și îngerul i-a zis: „Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, și El Și-a adus aminte de ele. Trimite acum niște oameni la Iope și cheamă pe Simon, zis și Petru.”(Faptele Apostolilor 10:3-4).
Excepțiile din Fericiri, predica de pe munte: poate ne întrebăm ce se va întâmpla cu sufletul cuiva care nici măcar nu știe că trăiește. O asemenea persoană ar fi cineva care s-a născut cu boli psihice sau surd, mut și orb. Ce se întâmplă cu cineva care s-a născut handicapat psihic? Sau ce se întâmplă cu cineva care a fost chinuit și omorât pentru dreptate, precum eroii de neam? Oare n-are nicio importanță să fii patriot sau să te opui nedreptății într-un stat (fără violență fiindcă nici Hristos n-a participat la răscoale în Imperiul Roman)? Da, nu tot ce este lege într-un stat este și un lucru bun; sclavia a fost legală în SUA până în 1865 (destul de recent!). Oare n-a avut nicio importanță că anumiți oameni s-au opus acestei legi a sclaviei și au suferit din cauza asta? Pentru aceste situații excepționale, Hristos a dat Fericirile. Desigur, există mai mult de 9 Fericiri, unele sunt în Psalmi (1:1, 32:1, 41:1 - T.M., etc.), dar aici ne vom referi la Predica de pe Munte. Prin Fericiri, Hristos explică hotărârile suverane luate de Dumnezeu pentru oamenii aflați în probleme excepționale. Hotărâri divine suverane: adică decizia a fost strict la latitudinea lui Dumnezeu, nu se trage din Legea lui Moise. În asta greșeau fariseii, crezând că Legea este totuna cu Dumnezeu, dar nu este, fiindcă Dumnezeu este o persoană (trei, de fapt, într-o singură ființă), nu o Lege. Iar o persoană poate lua hotărâri fiindcă are voință proprie, or pe Dumnezeu nu îl la nimeni la rost (Iov 9:12 și Daniel 4:35). Dumnezeu, fiindcă are voință proprie, a putut hotărî, în mod suveran, să ierte păcatele celor pe care îi vindeca (Mat. 9:2). Legea nu are voință proprie. Fariseii nu concepeau așa ceva, pentru ei Dumnezeu era doar o idee sau o forță impersonală, ceva abstract, precum Legea.
1. Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor! Există persoane sărace, la propriu, în duh. Adică este vorba de cineva care are probleme psihice sau un retard care îi diminuează capacitatea de a discerne. Un copil poate avea retard chiar dacă, la naștere, are sistemul nervos sănătos, însă nu îi funcționează bine tiroida. Boala se numește cretinism. Alți copii se nasc fără o parte din creier. Ce se va întâmpla cu sufletul unei asemenea persoane? Hristos spune că aceia care au boli psihice sunt aleși de Dumnezeu în mod suveran. Aceste persoane vor moșteni Împărăția Cerurilor. Fără îndoială, în categoria asta nu intră cei care și-au făcut rău intenționat sistemului nervos și au devenit bolnavi psihic. Abuzul de droguri poate duce la boli psihice, chiar și la schizofrenie. Iată că autorul Sfintei Scripturi, Dumnezeu, nu se comportă ca și cum aceste probleme nu există. Da, există problema bolilor psihice, unii copii se nasc cu handicapuri, să se arate slava lui Dumnezeu (Ioan 9:3). Iar Dumnezeu îi consideră fără păcat pentru asta (vezi Ioan 9:41). Slava lui Dumnezeu se arată prin orbii din naștere prin contrast: noi, cei care putem vedea, să înțelegem că trebuie să prețuim văzul ca pe un dar, nu că Dumnezeu ar fi obligat să ni-l dea. În același fel, să prețuim sănătatea psihică. Desigur, expresia „săraci în duh” se referă, în primul rând, la cei conștienți de nevoile lor spiritual și care îl caută pe Dumnezeu cu sinceritate. Însă, din motive diverse, mulți dintre ei sunt victimele unor credințe religioase false, și, cu toate acestea, sunt persoane sincere! Să nu țină seama Dumnezeu la Judecată de acest fapt? Greu de crezut!
Neajunsuri materiale
extreme: Evanghelistul Luca mai notează și o fericire despre sărăcia materială
și una despre foamea trupească din cauza lipsurilor (Luca 6:20-21). Adică aceia
care sunt săraci lipiți, precum se moare de foame în Africa: Dumnezeu a
îngăduit acele neajunsuri pentru a-i cuprinde în excepțiile Fericirilor pe cei
afectați (pe lângă multe alte motive nepătrunse), excepții care duc la
moștenirea Împărăției lui Dumnezeu. Asta dacă acei săraci nu i-au omorât/mâncat
pe apostolii care s-au dus să le spună Vestea Bună a mântuirii fiindcă atunci
vor fi chemați la Judecată. Nu este așa cum spun ateii, că Dumnezeu nu
ia în seamă faptul că unii se nasc flămânzi și mor flămânzi. Despre săracul
Lazăr, Hristos nu spune că a făcut vreo faptă vrednică de neprihănire, dar nici
nu spune că ar fi cârtit împotriva lui Dumnezeu. Biblia spune doar că a fost
sărac, iar după ce a murit, a ajuns în sânul lui Avraam (Luca 16:23). Dumnezeu nu este
nedrept, El a văzut că pentru săracul Lazăr viața nu a fost decât un chin continuu
în neajunsuri și boli. Pragul bogăției și sărăciei se schimbă cu timpul, în
funcție de loc - când ești sărac, nici nu prea trăiești mult, poți muri
chiar și de la o carie netratată sau de la o aprindere de plămâni fiindcă ai
dormit afară; de aceea ar trebui să avem mai multă milă de săraci. Ați putea
spune că sărăcia este un concept relativ și ați avea dreptate, dar aveți
dreptate cum nu vă așteptați. Aveți dreptate pentru că dacă societatea crește,
și Dumnezeu consideră altfel pragurile de sărăcie și bogăție! Pe când
locuia David în casa lui, a zis prorocului Natan: „Iată, eu locuiesc într-o
casă de cedru, și chivotul legământului Domnului este într-un cort.” Natan a
răspuns lui David: „Fă tot ce-ți spune inima, căci Dumnezeu este cu tine.” În
noaptea următoare, Cuvântul Domnului a vorbit lui Natan: „Du-te și spune
robului Meu David: Așa vorbește Domnul: Nu tu Îmi vei zidi o casă de locuit.
(…). Când ți se vor împlini zilele și când te vei duce la părinții tăi, voi
ridica sămânța ta după tine, și anume pe unul din fiii tăi, și-i voi întări
domnia. El Îmi va zidi o casă și-i voi întări pe vecie scaunul lui de domnie.”(1 Cronici 17:1-4, 11-12). Sigur că
Dumnezeu ar fi putut avea mai dinainte o locuință mai bună pentru Chivotul Său
și n-a cerut niciodată o altă locuință. Cortul Întâlnirii a fost făcut în
deșert din resursele pe care le aveau atunci oamenii. Totuși, Dumnezeu
acceptă propunerea din partea lui David, că există o diferență mare între locul
frumos în care oamenii locuiesc și locul în care stă Chivotul. Dumnezeu acceptă
propunerea, dar însărcinarea i-o dă fiului lui David, Solomon, amintindu-i lui
David că El l-a ridicat de la dosul oilor… Așadar, Dumnezeu acceptă în dar
un Templu, nu îl cere. Însă putem trage concluzia de ce l-a acceptat: că a
locui în corturi era deja considerat un lucru sărăcăcios față de momentul în
care a fost făcut Cortul Întâlnirii, care era cel mai frumos lucru făcut de
israeliți, în deșert, la vremea respectivă. Tot așa este și cu ceea ce este
considerat acum sărăcie și ce a fost considerat în urmă cu 100 de ani. Dumnezeu
este conștient de toate aceste schimbări, mai ales fiindcă toate lucrurile bune
vin de la El (Iacov 1:17), inclusiv
averea, precum a fost a lui Iov.
2. Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați! Pot lacrimile de pe obraz să aducă neprihănirea care dă viața? Nu, neprihănirea nu se cumpără cu lacrimi, ci se primește prin credință (Rom. 1:17). Atunci oare se referă la cei care plâng la înmormântări? Nu, fiindcă și oamenii răi pot plânge pentru copiii care le-au murit. Atunci la ce se referă? La oamenii care își chinuie sufletul în mijlocul unui popor de nelegiuiți! Este vorba de cei care nu calcă Legea dragostei care le-a fost pusă în inimă. Am vorbit despre Legea din inimă când am citat din Romani 2:12-16. Este vorba de cei care plâng precum profetul Ieremia. Este vorba de cei care trăiesc în neprihănire precum Lot în mijlocul sodomiților. Ei plâng în mijlocul societății nelegiuite în care trăiesc și nu se lasă pătați de ea. „Dacă a osândit El la pieire și a prefăcut în cenușă cetățile Sodoma și Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire. Și dacă a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viața destrăbălată a acestor stricați căci neprihănitul acesta care locuia în mijlocul lor își chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit din pricina celor ce vedea și auzea din faptele lor nelegiuite înseamnă că Domnul știe să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici și să păstreze pe cei nelegiuiți ca să fie pedepsiți în ziua judecății.” (2 Petru 2:6-8). Dacă există cineva care plânge din cauză că secțiile de maternitate au devenit temple ale lui Moloh, în care copiii sunt ciopârțiți de vii, dacă este cineva care plânge că sodomiții se cunună în catedrale, dacă este cineva care plânge că oamenii îl hulesc pe Dumnezeu, dacă este cineva care plânge cu cei ce plâng, acea persoană va fi mângâiată. Nu, nu este vorba de cei care plâng la căderea unui sistem corupt, ca aceia din Apoc. 18:19.
3. Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul! Blândețea de care se vorbește este o virtute pe care numai cei care își iubesc aproapele o au. Este limpede că nu există blândețe cu tine însuți fiindcă fiecare își iubește trupul încât să-l îngrijească (Efes. 5:29). Așadar, este vorba de blândețea cu aproapele nostru. Ceea ce oamenii văd ca fiind slăbiciune, Dumnezeu vede ca fiind tărie de caracter. Cei cărora oamenii le spun blegi sau molâi pentru că mai bine rabdă decât să perpetueze violența, Dumnezeu le promite o moștenire aparte. „Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani.” (Apocalipsa 20:4).
4. Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire! Cei flămânzi și
însetați după neprihănire vor fi săturați în Împărăția lui Dumnezeu fiindcă pe
pământ nu poți să fii săturat de neprihănire: păcatul este în lume. Din punctul
de vedere al lui Dumnezeu, un om este socotit neprihănit prin credință. Și ce
este acea neprihănire? Un neprihănit este un om drept (Iov 29:14). Ești tu însetat după dreptate?
Pentru a înțelege mai bine neprihănirea, iată un exemplu negativ, urmat de Voia
Domnului privind neprihănirea: „La ce ne folosește să postim, zic ei, dacă
Tu nu vezi? La ce să ne chinuim sufletul, dacă Tu nu ții seama de lucrul
acesta? Pentru că, zice Domnul, în ziua postului vostru vă lăsați în voia
pornirilor voastre și asupriți pe simbriașii voștri. Iată, postiți ca să vă
ciorovăiți și să vă certați, ca să bateți răutăcios cu pumnul; nu postiți cum
cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus. Oare acesta este postul plăcut
Mie: să-și chinuiască omul sufletul o zi? Să-și plece capul ca un pipirig și să
se culce pe sac și cenușă? Aceasta numești tu post și zi plăcută Domnului? Iată
postul plăcut Mie: dezleagă lanțurile răutății, deznoadă legăturile robiei, dă
drumul celor asupriți și rupe orice fel de jug; împarte-ți pâinea cu cel flămând
și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost; dacă vezi pe un om gol,
acoperă-l și nu întoarce spatele semenului tău! Atunci lumina ta va răsări ca
zorile și vindecarea ta va încolți repede; neprihănirea ta îți va merge înainte
și slava Domnului te va însoți.” (Isaia 58:2-8). Dacă simți că te
mânii când vezi nedreptate, trebuie, totuși, să lucrezi cu înțelepciune.
Dreptatea nu se face cu pumnul. Hristos a trăit în Imperiul Roman, apogeul
corupției umane de până atunci, dar nu a intervenit în forță. Există oameni
care au apărat neprihăniți și au primit răsplata unor neprihăniți (Iosua 2, Matei 10:41).
5. Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! Există oameni care și-au dedicat întreaga viață ajutorării celorlați. Au făcut voluntariate în zonele afectate de cutremure, au strâns ajutoare umanitare și le-au distribuit etc, dar n-au auzit Cuvântul lui Dumnezeu. Versetul nu spune că Dumnezeu socotește faptele lor demne de mântuire (fiindcă mântuirea este prin credință, iar credința vine în urma auzirii Evangheliei, Romani 10:17). Dar spune că faptele lor de caritate vor fi luate în considerare la Judecata de Apoi. Iar dacă au făcut destulă milă, Biblia zice că Dumnezeu va avea milă: „Căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruiește judecata.” (Iacov 2:13).
6. Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! În Biblie, inima curată reprezintă intențiile bune și transparente. Unul din episoade este cel în care Iehu îl cheamă pe Ionadab în armata sa și îl întreabă dacă are inima curată. Când răspunsul lui Ionadab a fost afirmativ, Iehu l-a primit în carul său. Un alt episod este cu Simon vrăjitorul, care nu avea inima curată, prefăcându-se că vrea să fie creștin pentru a primi puterea Duhului Sfânt. Simon vrăjitorul își imagina că va fi faimos și bogat după ce va face vindecări miraculoase în schimbul banilor: atâta să îl coste pe om să fie vindecat de orbire, atâta de surzenie și atâta să ți se prefacă apa-n vin. El nu avea inima curată. „Tu n-ai nici parte, nici sorț în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 8:21).
Copiii sunt speciali
în ochii lui Dumnezeu! Am putea spune că în această Fericire, a celor cu inima curată, sunt cuprinși și copiii.
Domnul Iisus spune că Împărăția Cerurilor este a celor care au caracter ca al
lor. Și cine are caracterul unui copil? Un copil, în primul rând. „Atunci I-au adus niște copilași, ca
să-Și pună mâinile peste ei și să Se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau.
Şi Iisus le-a zis: Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci
Împărăția cerurilor este a celor ca ei. După ce Şi-a pus mâinile peste ei, a
plecat de acolo.” (Matei 19:13-15). „Iisus a chemat la El un copilaș, l-a
pus în mijlocul lor și le-a zis: Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce
la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra
în Împărăția cerurilor.” (Matei 18:2-3). Asta ar răspunde
întrebării: ce s-a întâmplat cu nou-născuții aflați în Sodoma și Gomora la
distrugerea celor două cetăți? Dumnezeu a distrus cele două cetăți prăpădind
peste ele foc și pucioasă, din cer. Însă există orașe fără copii? Desigur că
nu. Ce s-a întâmplat cu sufletele acelor copii? Dumnezeu a ales copii în mod
suveran. Uneori, Dumnezeu face alegeri suverane fiindcă are voință proprie și
autoritatea să o facă (Iov 9:12 și Daniel 4:35). Cei care contestă Biblia spun
că Dumnezeu ar fi nedrept: după ce a distrus Sodoma și Gomora, pe lângă
sodomiți ar fi aruncat în focul veșnic și copii, doar pentru că s-a întâmplat
să se fi născut în Sodoma. Probabil dacă ar fi trăit, ar fi călcat pe
urmele părinților, însă ei n-au apucat să facă asta, - nu poți fi acuzat de
ceea ce nu ai făcut. Ceea ce a spus Domnul Iisus despre alegerea suverană a lui
Dumnezeu lămurește acest aspect: a celor care sunt precum copiii este Împărăția
Cerurilor, iar copiii sunt precum copiii, așadar este a lor. Alții susțin
greșit că acei copii nu puteau ajunge în rai după moarte fiindcă nu aveau
tăierea împrejur, dar tăierea împrejur nu are nimic de a face cu mântuirea (Romani 4:10-12) fiindcă asta ar însemna că
fetițele care mureau nu puteau ajunge în rai din moment ce tăierea împrejur nu
se făcea decât băieților. Este raiul plin de băieței tăiați împrejur
și iadul plin de fetițe? Ar fi absurd! Dumnezeu este bun și drept și a ales
copiii în mod suveran, indiferent că sunt băieți sau fete.
7. Ferice de cei
împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu! Există vreun exemplu
scriptural care ne atestă faptul că un om care nu a fost profet, apostol sau
conducător, dar a fost împăciuitor, a fost plăcut lui Dumnezeu? Desigur. Este
cazul Ebed-Melec, etiopeanul, prieten al profetului Ieremia, care dorea să fie
împăciuitor, anume împăratul să nu îl mai prigonească pe profet. Ebed-Melec
ajunse acolo după primul asediu al Ierusalimului și a fost pus ca reprezentant
al babilonienilor la curtea împăratului, dar Zedechia s-a răzvrătit contra lui
Neducadnețar și a urmat un al doilea asediu, profețit de Ieremia. Profetul a
fost aruncat într-o groapă fiindcă lui Zedechia nu i-a plăcut să audă că
Nebucadnețar va distruge Ierusalimul. „Ebed-Melec,
etiopianul, famen dregător la curtea împăratului, a auzit că Ieremia fusese
aruncat în groapă. Împăratul stătea la poarta lui Beniamin. Ebed-Melec a ieșit
din casa împăratului și a vorbit împăratului astfel: Împărate, domnul meu,
oamenii aceștia au făcut rău că s-au purtat așa cu prorocul Ieremia aruncându-l
în groapă; are să moară de foame acolo unde este, căci în cetate nu este
pâine!” (Ieremia 38:8-9). Pentru asta, etiopeanul a primit de la
Dumnezeu propria viață ca pradă de război din asediul Ierusalimului. Etiopeanul
se temea că va muri el însuși în învălmășeala războiului, în primul rând
fiindcă nu era un războinic. Era doar un dregător castrat, obișnuit cu
diplomația, nu cu armele. Dumnezeu nu uită binele făcut de împăciuitori. „Du-te de vorbește lui Ebed-Melec,
Etiopianul, și spune-i: Așa vorbește Domnul oștirilor, Dumnezeul lui Israel: Iată,
voi aduce peste cetatea aceasta lucrurile pe care le-am vestit în rău, și nu în
bine; în ziua aceea ele se vor întâmpla înaintea ochilor tăi. Dar pe tine te
voi izbăvi în ziua aceea, zice Domnul, și nu vei fi dat în mâinile oamenilor de
care te temi. Te voi scăpa și nu vei cădea sub sabie, ci viața îți va fi prada
ta de război, pentru că ai avut încredere în Mine, zice Domnul.” (Ieremia 39:16-19).
8. Ferice de cei
prigoniți din pricina neprihănirii căci a lor este Împărăția Cerurilor! Am ajuns din nou
acele vremuri în care oamenii stricați își bat joc de neprihăniți. Nici noi nu
suntem de acord cu căsătoriile homosexuale. Am ajuns din nou acele vremuri în
care oamenii suferă pentru dreptate și nu mai auzi de ei. Vedem cu ochii noștri
că știința a fost mereu în mâinile oamenilor și orice este în mâinile oamenilor
devine un instrument corupt. Fie aceea virusologie, fie studiul apariției
vieții pe pământ. Pandemia asta este ce vor ei, așa cum, pe vremea
dictaturilor, unii erau mai egali decât alții, așa cum voiau ei. Există eroi ai
neamului, care au suferit în închisori și și-au dat viața pentru dreptate. Nu
spunem că faptele aduc mântuire, dar spunem că Dumnezeu va lua în considerare
suferința lor pentru dreptate deoarece Iisus Hristos a spus: „Nu este dragoste mai mare decât să-și
dea cineva viața pentru prietenii săi.” (Ioan 15:13). Să nu uităm că în această categorie specială intră și mulți evrei
și rromi care au murit în Holocaust, ei au fost omorâți doar pentru că s-au
născut evrei sau rromi. Imaginați-vă: aveți vârsta de 11 ani, sunteți luat cu
forța, dus în lagăr, în condiții mizerabile, unde supraviețuiți 5 ani și muriți
acolo de extenuare. N-ar fi absurd să vi se spună la Judecata de Apoi că nu
sunteți primit în rai/Cerul Nou și Pământul Nou că nu mai sunteți copil, iar
suferința dvs. nu are nimic de a face cu faptul că nu ați auzit și acceptat
Evanghelia și de aceea trebuie să mergeți în iad sau iazul de foc? Hristos a
spus această Fericire tocmai pentru această categorie aparte de oameni. Să nu
vă imaginați niciun moment că Dumnezeu ar fi nedrept și rău sau că îi scapă
vreo situație din vedere.
9. Ferice va fi de
voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor prigoni! Vedem că această
Fericire este diferită de cea anterioară, este vorba de prigoana creștinului.
Aceasta este destul de limpede: creștinii prigoniți ajung în rai cu o răsplată
imensă. Vedem că în această Fericire nu se vorbește de mântuire, ci de
răsplată. Mântuirea înseamnă doar să ajungi în rai, răsplata înseamnă să ți
se dea dregătorie în rai (Luca 19:17). Iisus Hristos le spune
creștinilor că prigoana în Numele Lui le va aduce o răsplată imensă, nu
amintește „a lor este Împărăția Cerurilor” fiindcă este limpede că este din
moment ce sunt deja creștini.
Concluzie: nu există om care să
nu știe că nu trebuie să facă răul, în afară de cei handicapați psihic, dar
care sunt cuprinși în prima Fericire. Da, până și păgânii barbari știau asta.
Am vorbit despre Legea din inimă când am citat din Romani 2:12-16. Cu toții știu că există,
undeva, o Dreptate și că nu este bine să faci răul (în citat fiind vorba de
faptul că știau că nu este bine să ucizi):
„Pavel strânsese o grămadă de mărăcini și-i pusese pe foc; o năpârcă a
ieșit afară din pricina căldurii și s-a lipit de mâna lui. Barbarii,
când au văzut năpârca spânzurată de mâna lui, au zis unii către alții: Cu
adevărat, omul acesta este un ucigaș, căci Dreptatea nu vrea să-l lase să
trăiască, măcar că a fost scăpat din mare. Pavel a scuturat năpârca în
foc și n-a simțit niciun rău. Oamenii aceia se așteptau să-l vadă umflându-se
sau căzând deodată mort, dar, după ce au așteptat mult și au văzut că nu i se
întâmplă niciun rău, și-au schimbat părerea și ziceau că este un zeu.” (Faptele Apostolilor 28:3-6). Încheiem prin a spune așa cum am
început: a Domnului Iisus Hristos este judecata (Ioan 5:22). Iar a noastră trebuie să fie
pocăința și smerenia. Cum judecă El și ce hotărăște, este în totalitate decizia
Lui. Noi nu cunoaștem în detaliu viața nimănui, cu toate aspectele ei, doar
Dumnezeu le știe și le va judeca.
Am scris acest studiu în ideea că, poate la Judecata Finală din cap. 20, unii dintre cei înviați vor fi mântuiți! Este posibil, ca mulți oameni să facă fapte bune, fără a urmări fala personală sau pentru a fi lăudați de alți oameni, dar, să nu fi auzit despre Iisus Hristos sau, dacă au auzit, poate li s-a prezentat o credință creștină denaturată, plină de tradiții păgâne „încreștinate”. Acești oameni au fost sinceri în faptele sau credința lor. Este posibil ca Dumnezeu la Judecata Finală să-i răsplătească! Mai mult, credem că este posibil ca mulți dintre ei să fie înviați în timpul Mileniului pentru a li se da șansa de a cunoaște adevărul despre Iisus. Se pune totuși întrebarea: sufletele acestor persoane sunt Rai? Posibil. Nu știm. Poate că într-adevăr există ceva de tipul Purgatoriului sau Vămilor Cerești, unde sufletele acestor oameni au o a doua șansă la mântuire!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu