RESURSE-SUPORT PENTRU LECȚIILE DE ISTORIE LA CLASELE A XI-A ȘI A XII-A.

RESURSE-SUPORT PENTRU LECȚIILE DE ISTORIE LA CLASELE A XI-A ȘI A XII-A

1. LECȚII CLASA A A XI-A:

1.1. FORME DE ORGANIZARE STATALĂ: 

În întreaga istorie întâlnim două forme de guvernare, monarhia şi republica. Monarhia este forma de guvernare în care funcţia supremă în stat este deţinută de o persoană (rege, împărat, principe, domnitor etc.) care moşteneşte puterea de la un membru din familia sa şi o deţine pe durata întregii vieţi. Familia domnitoare se numeşte dinastie. Există cazuri în care monarhia se bazează principiul electiv-ereditar, adică monarhul este ales dintre membrii dinastiei (cazul Ţărilor Române în perioada medievală). Republica este forma de guvernare în care funcţia supremă în stat este deţinută de o persoană sau un grup de persoane alese pe o perioadă limitată de timp. Există însă republici dictatoriale în care şeful statului ajunge la putere (prin alegeri sau lovitură de stat) şi rămâne în funcţie pe o durată nelimitată (până la moarte sau până când este înlăturat). În funcţie de ponderea pe care îl au, în conducere unui stat, puterea executivă (şeful statului şi guvernul) şi puterea legislativă (parlamentul), întâlnim mai multe sisteme politice: parlamentar, prezidenţial şi semiprezidenţial.

Sistemul parlamentar este sistemul în care şeful statului are doar o putere simbolică (sau un rol decorativ), iar cea mai importantă instituţie este parlamentul. Parlamentul alege guvernul (membrii guvernului sunt parlamentari) şi poate determina demisia acestuia (de obicei când guvernul nu reuşeşte să aibă majoritate în parlament la votarea unei legi iniţiate de el). Dar şi guvernul poate dizolva parlamentul în anumite condiţii. Ţările care au sistem parlamentar sunt, din punct de vedere al formei de guvernare, republici sau monarhii. Într-o republică parlamentară şeful statului este ales de parlament (de ex. Italia). Astăzi toate monarhiile democratice au sistem parlamentar, statul model fiind Anglia.

Sistemul prezidenţial este sistemul în care şeful statului deţine puteri foarte mari, de obicei el este şi prim-ministru. Dar preşedintele nu poate dizolva Parlamentul şi nici parlamentul nu poate demite guvernul sau preşedintele. Statul reprezentativ este S.U.A., unde preşedintele este, în plus, comandant suprem al armatei şi are rol hotărâtor în conducerea politicii externe şi tot el numeşte cei 9 membri ai Curţii Supreme de Justiţie.

Sistemul semiprezidenţial este sistemul în care primul ministru guvernează iar preşedintele, care numeşte primul ministru, are rol de arbitru al vieţii politice. Preşedintele, ales prin vot universal, are atribuţii importante: numeşte primul ministru, aprobă componenţa guvernului (propusă de primul ministru), poate respinge o lege votată de parlament şi o retrimite acestuia spre analiza, poate dizolva parlamentul, poate iniţia un referendum. Modelul republicii semiprezidenţiale este Franţa.

După criteriul naţional, întâlnim state naţionale, cu o naţiune dominantă, şi, state multinaţionale, în care există mai multe naţionalităţi, fără ca vreuna să aibă o pondere dominantă. Niciun stat nu este pur naţional, peste tot existând minorităţi.

După rolul pe care îl au în stat administraţia locală şi administraţia centrală, întâlnim:

*State centralizate, în care puterea centrală, aflată în capitala statului, emite legi pentru întreg teritoriul şi controlează îndeaproape administraţia locală. De exemplu, în România, guvernul numeşte prefecţii (conducătorii judeţelor) iar singurul organ legislativ este Parlamentul de la Bucureşti.

*State federale, în care puterea centrală are competenţe restrânse la nivel local pentru că acolo există organe legislative şi executive autonome, similare celor centrale. De exemplu, fiecare dintre cele 50 de state care formează S.U.A., are propria sa constituţie, este condus de un guvernator, ales prin vot universal şi de un Congres propriu.

1.2. IDEI ȘI REGIMURI POLITICE: 

 În epoca contemporană există trei tipuri majore de regimuri politice: regimuri democratice, regimuri totalitare şi regimuri autoritare.

Regimul politic democratic se caracterizează prin: separaţia puterilor în stat: puterea legislativă (face legile: Parlamentul), puterea executivă (le pune în aplicare: şeful statului şi guvernul), puterea judecătorească (veghează la aplicarea corectă a lor: instituţiile judecătoreşti); respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; dreptul de vot universal; existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism). 

Regimul politic totalitar se caracterizează prin: controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general; nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat; existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator; nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului; realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o imagine înfrumuseţată a realizărilor regimului şi ale liderului său. 

Regimul politic autoritar se caracterizează prin existenţa unui lider cu puteri dictatoriale şi nerespectarea unora dintre drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Ideologii (curente, doctrine) politice:

Ideologia politică este un ansamblu de idei şi principii despre organizarea statului şi a societăţii. Cele mai importante ideologii politice sunt: liberalismul, conservatorismul, socialismul şi naţionalismul.

Liberalismul: Definiţie: este ideologia politică ce promovează drepturile şi libertăţile individuale ca valori fundamentale în organizarea societăţii. Originile doctrinei liberale se află în scrierile filosofilor iluminişti John Locke, Montesquieu, şi Jean Jacques Rousseau (secolul al XVIII-lea). Ea a apărut ca reacţie la societatea de tip feudal, bazată pe privilegiile nobilimii. Adepţii: în secolul al XIX-lea liberalismul era ideologia politică a burgheziei.

Principiile liberalismului clasic: drepturile naturale ale omului sunt: viaţa, libertatea şi proprietatea; toţi oamenii trebuie să fie egali în faţa legii; statul trebuie organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă (cea care face legile: Parlamentul), puterea executivă (cea care le pune în aplicare: şeful statului şi guvernul), puterea judecătorească (veghează la aplicarea corectă a lor: instituţiile judecătoreşti); intervenţia redusă a statului în viaţa socială şi economică. Statul trebuie să vegheze doar la aplicarea corectă a legilor, lăsând libertate iniţiativelor individuale (teoria statului minimalist). Se afirmă principiul laissez-fairre, laissez-passer pentru libertatea economică, ce presupune producţia liberă şi trecerea mărfurilor dintr-o ţară în alta cu taxe vamale mici sau fără taxe vamale; societatea evoluează într-un progres permanent; pentru a realiza progresul, statul trebuie să aplice reforme radicale.

Evoluţii: în secolul al XIX-lea liberalismul susţinea dreptul de vot cenzitar ( votau doar cei cu avere); la începutul secolului XX liberalii acceptă votul universal, punându-se astfel un semn de egalitate între liberalism şi democraţie; după al Doilea Război Mondial se afirmă neoliberalismul, o variantă a liberalismului care susţine intervenţia statului în economie în anumite momente, pentru a face faţă crizelor economice şi pentru realizarea unor reforme cu scopul protecţiei sociale; astăzi partidele liberale sunt cele care, prin programele lor politice, favorizează investiţiile economice. Totuşi, pentru a câştiga electoratul de stânga, liberalii au început să adopte tot mai des şi măsuri de protecţie socială.

Conservatorismul: Definiţie: este ideologia care promovează tradiţia, moderaţia şi armonia socială. Originile doctrinei conservatoare se găsesc în scrierile care au criticat Revoluţia Franceză, apărute la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Englezul Edmund Burke este considerat părintele conservatorismului, prin lucrarea sa Reflecţii asupra revoluţiei franceze. Adepţii: în secolul al XIX-lea conservatorismul era ideologia politică a nobilimii.

Principiile conservatorismului: societatea trebuie construită pe valori morale de tradiţie creştină; societatea este produsul natural al evoluţiei istorice treptate, de aceea reformele politice trebuie să respecte tradiţia istorică; revoluţiile au bulversat societatea fără să-i asigure progresul; progresul poate fi realizat treptat (şi nu în salturi, cum doreau liberalii), prin reforme moderate, care să păstreze ordinea socială; comunitatea este mai presus decât individul, de aceea oamenii trebuie educaţi în spiritul îndeplinirii îndatoririlor către societate.

Evoluţii: în prima jumătate a secolului al XIX-lea, conservatorii erau adepţi ai monarhiei absolutiste (cu excepţia celor din Anglia). Ulterior au acceptat monarhia constituţională; la început, partidele conservatoare erau alcătuite din nobili. Pe măsură ce ne apropiem de secolul XX, conservatorii sunt din categorii sociale diverse, ajungând apoi să nu mai aibă importanţă originea social; astăzi partidele conservatoare din statele democratice pledează pentru o societate stabilă, reforme moderate, apărarea valorilor tradiţionale: morala creştină, drepturile familiei etc.; conservatori sunt consideraţi, astăzi, şi cei care vor restaurarea unui regim politic anterior (de exemplu, în statele din Europa de est, adepţii comunismului sunt consideraţi conservatori).

Socialismul: Definiţie: este ideologia care promovează egalitatea socială prin limitarea proprietăţii private în folosul statului sau al comunităţii. Originile socialismului se găsesc în scrierile câtorva gânditori francezi (Saint Simon, Charles Fourier) şi englezi (Robert Owen) din perioada 1820-1830, care propuneau construirea unei societăţi în care să existe egalitate perfectă, prin trecerea tuturor bunurilor în proprietatea unei comunităţi. Aceşti gânditori au fost numiţi socialişti utopici. Filozoful german Karl Marx a pus bazele, după 1848, a ceea ce s-a numit socialism ştiinţific (sau marxist), cea mai cunoscută formă de socialism până la jumătatea secolului XX. Socialismul a apărut ca reacţie la liberalism şi conservatorism, scopul său fiind îmbunătăţirea vieţii muncitorilor. Adepţii: în secolul al XIX-lea adepţii au fost muncitorii dar şi câţiva intelectuali nemulţumiţi de societatea capitalistă.

Principiile socialismului marxist: în toate epocile istorice au existat două clase sociale antagonice: deţinătorii mijloacelor şi forţelor de producţie, numiţi de Marx asupritori, şi cei ce muncesc, numiţi asupriţi. Între asupritori şi asupriţi a existat o luptă permanentă, luptă de clasă, care a contribuit la evoluţia istorică a societăţii. În secolul XIX cele două clase sociale sunt burghezia şi muncitorimea (proletariatul, în limbajul lui Marx); statul a fost totdeauna un instrument folosit pentru apărarea clasei exploatatoare; când muncitorii, clasa exploatată din societatea capitalistă, îşi vor da seama de mizeria în care trăiesc şi vor dori să schimbe situaţia, înseamnă că au ajuns la conştiinţa de clasă. Proletariatul va lua atunci conducerea în urma unei revoluţii care va înlătura burghezia; realizarea unei societăţi egalitare nu se poate face decât prin preluarea puterii de către clasa muncitoare (proletariat) prin revoluţie. Astfel se va instaura o dictatură a proletariatului, care va trece averile celor bogaţi (mijloacele de producţie) în proprietatea statului. Marx considera această dictatură ca fiind legitimă deoarece este dreptul celor ce muncesc să conducă doar ei; când se va ajunge la egalitatea perfectă între cetăţeni atunci statul va dispărea de la sine şi noua societate, în care bunurile vor fi stăpânite în comun, se va numi communism; ateismul, negarea existenţei oricărei divinităţi. Marx considera că în toate timpurile religia a fost folosită de categoriile bogate pentru a-i asupri şi a-i minţi pe cei săraci. El a numit religia opiul popoarelor.

Evoluţii: la sfârşitul secolului al XIX-lea socialiştii au început să se divizeze în cei care doreau instaurarea socialismului pe cale paşnică (socialişti și social-democrații) şi cei care spuneau că acest lucru nu se putea realiza decât printr-o revoluţie violentă (comunişti); în timp socialiştii au acceptat menţinerea proprietăţii private iar după 1918 au participat la guvernare în regimuri democratice capitaliste. Comuniştii marxişti nu au acceptat proprietatea privată. Ei au condus doar în regimurile totalitare; după 1950 social-democraţia s-a desprins total de marxism. Astăzi socialiştii sau social-democraţii propun, prin programele lor politice, o atenţie mai mare pentru categoriile defavorizate ale societăţii prin măsuri de protecţie socială (măriri de pensii, de ajutoare de şomaj sau de ajutoare băneşti pentru diverse categorii sociale defavorizate).

Naţionalismul: Definiţie: este ideologia care promovează interesul naţional în faţa intereselor individuale sau de grup şi în faţa intereselor altor naţiuni. Originile naţionalismului se găsesc în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, adoptată în timpul Revoluţiei Franceze de la 1789. Aici se specifică faptul că toţi oamenii sunt egali în drepturi şi că puterea politică vine de la naţiune. Astfel, se trece de la conceptul de supus al regelui la acela de cetăţean al unei naţiuni. Toţi locuitorii statului fuseseră până atunci datori să-i slujească regelui, de acum înainte vor fi datori să slujească naţiunea sau patria. Adepţii naţionalismului nu sunt dintr-un grup social anume. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, naţionalismul este identic cu liberalismul, după 1870 în multe state naţionalismul este mai apropiat de conservatorism.

Principiile şi evoluţii: Naţionalismul nu are principii clare, ca celelalte doctrine politice, singura idee constantă fiind dragostea de patrie, dar aceasta este înţeleasă în diverse moduri. Astfel, pentru popoarele aflate în graniţele unor imperii sau divizate în mai multe state, naţionalismul avea ca scop eliberarea de sub stăpânire străină şi formarea unui stat naţional (cazul italienilor, românilor, polonezilor, popoarelor din Peninsula Balcanică în secolul al XIX-lea). Acest tip de naţionalism este foarte apropiat de liberalism şi de curentul cultural romantic. În Franţa, omul de cultură Ernest Renan a teoretizat ceea ce s-a numit apoi naţiunea electivă, spunând ca o naţiune este formată din toţi oamenii care aleg să convieţuiască împreună pe un teritoriu. Filozoful german Gottfried Herder a definit naţiunea ca un grup de oameni care au aceeaşi origine etnică, aceleaşi tradiţii culturale, aceeaşi istorie, vorbesc aceeaşi limbă. El consideră că fiecare naţiune are un spirit, care este imprimat genetic în fiecare dintre membrii săi (spiritul poporului). Concepţia despre naţiune a lui Herder, numită naţiunea etnoculturală, a fost cea care s-a impus la majoritatea popoarelor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. După 1870 a apărut naţionalismul xenofob care promovează nu numai dragostea de patrie ci şi ura faţă de străinii consideraţi duşmanii naţionali (în Germania ura faţă de francezi, în Franţa ura faţă de germani etc.). Acest tip de naţionalism se numeşte de extremă dreaptă. Principiile sale de bază sunt: superioritatea genetică a anumitor naţiuni, dispreţul faţă de liberalism sau democraţie, idealizarea trecutului istoric, exaltarea războiului ca mijloc de rezolvare a conflictelor.

Clivajul stânga-dreapta în cadrul spectrului politic: În timpul Revoluţiei franceze din 1789, în cadrul Adunării Naţionale, revoluţionarii s-au aşezat în stânga Preşedintelui Adunării, adepţii monarhiei absolutiste în dreapta. De atunci s-a obişnuit ca partidele să fie grupate în partide de stânga şi dreapta. Partidele de stânga sunt cele care doresc reforme pentru categorii cât mai largi de cetăţeni, cu predilecţie pentru cei mai săraci sau mai defavorizaţi, partidele de dreapta sunt mai elitiste. În viaţa politică acelaşi partid poate să ajungă mai spre dreapta sau mai spre stânga, în funcţie de ideologia celorlalte partide concurente. Astfel, liberalii, care iniţial s-au aflat la stânga spectrului politic (la dreapta erau conservatorii), au ajuns apoi la dreapta, după ce au apărut socialiştii. Astăzi partidele de extremă dreaptă sunt cele naţionaliste xenofobe iar cele de extremă stângă sunt partidele comuniste.  

Regimurile politice democratice în Europa în secolul XX:

  Democraţia ca regim politic a apărut în Antichitate, în oraşul-stat Atena (secolul VI î. Hr) şi se baza pe participarea tuturor cetăţenilor la votarea legilor şi alegerea în funcţii publice prin tragere la sorţi. Acest tip de democraţie s-a numit democraţie directă pentru că toţi cetăţenii participau în mod direct la actul de guvernare. Democraţia modernă presupune participarea la actul de guvernare prin reprezentanţi aleşi prin vot universal, de aceea se şi numeşte democraţie reprezentativă. Caracteristicile regimului politic democratic (practici democratice): separaţia puterilor în stat, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism), dreptul de vot universal.

Anii democraţiei şi ai prosperităţii (1919-1929): Cea mai veche democraţie modernă a fost S.U.A., unde votul universal s-a introdus treptat în toate statele în secolul XIX. Majoritatea statelor europene care avuseseră regimuri politice liberale în secolul al XIX-lea (adică regimuri care respectau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), devin, după 1918, state democratice, prin introducerea dreptului de vot universal, mai întâi pentru bărbaţi, apoi, treptat şi pentru femei. Statele democratice reprezentative au fost S.U.A., Marea Britanie şi Franţa, care au impus modelele lor politice majorităţii statelor europene. Modelul politic englez şi american presupune existenţa a două partide politice care alternează la guvernare (sistem bipartidist): Partidul Democrat şi Partidul Republican în S.U.A., Partidul Conservator şi Partidul Laburist (o variantă a socialismului) în Marea Britanie. Modelul francez presupune existenţa mai multor partide politice care participă la guvernare prin realizarea unor coaliţii de dreapta sau stânga (pentru că, de regulă, nici un partid nu câştigă peste 50% din voturi ca să realizeze guvern singur). O altă caracteristică a democraţiei interbelice o reprezintă alăturarea partidelor socialiste la sistemul democratic. Socialiştii au acceptat proprietatea privată şi pluripartidismul. Din rândul lor s-au desprins comuniştii care doreau desfiinţarea proprietăţii private şi instaurarea dictaturii proletariatului, după modelul socialismului marxist, ce se va numi de aici înainte simplu, comunism. Partidele socialiste fac presiuni pentru realizarea de către guverne a unor reforme care să asigure protecţie socială: acordarea de ajutoare de şomaj, de pensii, concedii plătite, creşterea salariilor etc. Uneori ajung ele la guvernare şi impun măsuri de protecţie socială. Din punct de vedere economic asistăm la o creştere constantă a productivităţii şi a bunăstării populaţiei până în 1929. Prosperitatea în ţările occidentale se observă, în anii '20, din numărul mare de aparate casnice pe care le cumpără populaţia, din faptul că mulţi cetăţeni îşi permit să-şi petreacă timpul liber sau concediul în locuri de vacanţă. Pentru acestea, mulţi dintre ei iau credite de la bănci, fapt ce va avea în timp consecinţe nefaste.

Criza democraţiilor în perioada interbelică (1929-1938): În perioada 1929-1933 statele democratice se confruntă cu cea mai gravă criză economică a secolului XX, care se manifestă prin: inflaţie (devalorizarea monedelor), creşterea preţurilor la anumite produse şi scăderea preţurilor la altele, falimentul multor bănci şi întreprinderi, dar şi a fermierilor, şomaj. Guvernele democratice se văd atunci silite să renunţe la politica liberală tradiţională, care presupunea ca statul să nu intervină prea mult în viaţa socială şi economică. Cele mai importante măsuri împotriva crizei au fost luate în S.U.A., unde preşedintele Franklin Roosevelt a lansat o politică economică numită New Deal (Noul Curs): statul a fixat limite ale preţurilor la produsele de bază, a început o serie de lucrări publice pentru a angaja şomerii, a ajutat financiar câteva bănci pentru a-şi putea relua activitatea, a acordat credite fermierilor. Această criză economică a avut consecinţe importante pe plan politic în multe state europene: partidele democratice au pierdut încrederea populaţiei, partidele extremiste, mai ales cele de extremă dreaptă, după modelul fascist sau nazist, încep să câştige un rol politic important.

Regimurile democratice în a doua jumătate a secolului XX: Tragedia provocată de cel de-al Doilea Război Mondial, iniţiat de un regim totalitar, a regrupat majoritatea populaţia Europei Occidentale în jurul regimurilor democratice, care s-au dezvoltat în a doua jumătatea a secolului XX tot după modelul interbelic. Creşterea economică datorată reconstrucţiei de după război a adus un plus de încredere faţă de regimurile democratice. În 1957, Franţa, Germania Federală, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au creat Piaţa Comună (Comunitatea Economică Europeană), organizaţia suprastatală care a stat la baza actualei Uniuni Europene. Piaţa Comună a promovat valorile regimului politic democratic şi ale economiei libere. Prin libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, Piaţa Comună a facilitat prosperitatea economică a statelor Europei Occidentale. După 1989, fostele state comuniste din Europa au revenit şi ele la regimul democratic, tocmai pentru că acest model politic a generat bunăstare în Occident.

Regimuri politice totalitare în Europa:

Caracteristicile regimului politic totalitar: controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general; nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat; existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator; nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului; cenzura severă a mijloacelor de comunicare in masă;  realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o imagine înfrumuseţată a realizărilor regimului şi a liderului său. Regimurile politice totalitare au apărut în secolul XX şi au fost de două tipuri: regimuri de extremă stângă (comuniste) şi de extremă dreaptă (fasciste). Regimurile de extremă stângă au avut ca ideologie marxismul, pe care l-au interpretat abuziv. Principala caracteristică a lor a fost desfiinţarea proprietăţii private, prin trecerea industriei, băncilor şi terenurilor agricole în proprietatea statului. Regimurile de extremă dreaptă au avut ca ideologie naţionalismul extremist care promova dragostea faţă de propriul poporul şi ura faţă de alte naţionalităţi.

a. Regimul totalitar comunist din Rusia (U.R.S.S.):

Rusia în 1917: Rusia era un imperiu uriaş (170 milioane locuitori) în care un sfert din populaţie era de altă etnie decât rusă (polonezi, finlandezi, români etc.), datorită politicii de cucerire dusă de ţari. Ţarul Nicolae al II-lea conducea autoritar, fără a ţine seamă de constituţie şi de parlamentul numit Dumă. În februarie 1917 a avut loc o revoluţie condusă de burghezie şi de nobilimea reformatoare în urma căreia s-a instaurat un regim politic liberal. Puterea a fost preluată de un guvern provizoriu şi de nişte adunări ale muncitorilor şi soldaţilor, numite soviete, aflate în principalele oraşe ale Rusiei. Ţarul a abdicat şi Rusia a devenit republică.

a. 1. Regimul totalitar comunist condus de Lenin (1917-1924): Partidul comunist rus (creat în 1903), numit şi Partidul bolşevic, condus de Vladimir Ilici Lenin a ajuns la putere prin revoluţia din 25 octombrie 1917. Bolşevicii au înlăturat guvernul liberal şi au instaurat un guvern al lui Lenin; la scurt timp, comuniştii şi-au impus controlul în rândul tuturor sovietelor (parlamentelor regionale). Succesul lor a fost determinat de faptul că regimul liberal instaurat prin revoluţia din februarie 1917 nu a reuşit să rezolve problemele economice ale populaţiei. Din 1922, Rusia s-a numit U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste). Regimul comunist rus s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx (elaborată după 1848), reluată de Lenin în mai multe scrieri ale sale. Idei lui Marx despre lupta de clasă au legitimat măsurile dure luate de toate regimurile comuniste împotriva elitelor economice şi culturale ale societăţii pe motiv că fac parte din clasa asupritorilor şi că sunt duşmani ai poporului (prin popor înţelegeau muncitorii şi ţăranii săraci).

Practici totalitare în perioade regimului lui Lenin (1917-1924): A fost creată poliţia politică, Ceka, încă din decembrie 1917, pentru a-i urmări pe cei care erau consideraţi duşmanii poporului (de fapt, opozanţii regimului). Familia ţarului a fost executată (în total 11 persoane). Libertatea presei a fost desfiinţată. Băncile, fabricile şi marile proprietăţi agricole au fost trecute în proprietatea statului. Ţăranii au fost obligaţi să dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau executaţi. Toate instituţiile erau controlate de membrii partidului comunist. Celelalte partide politice au fost marginalizate, iar membrii lor au fost treptat eliminaţi din funcţiile publice sau persecutaţi, astfel încât pluripartidismul a dispărut fără a fi nevoie de vreun decret special. Conform Constituţiei din 1918, puterea supremă era deţinută de Congresul Sovietelor, o adunare parlamentară alcătuită din reprezentanţii tuturor republicilor care alcătuiau statul federal Rusia (numit din 1922, U.R.S.S.). Acest parlament era condus de un Comitet Central Executiv, care avea puteri similare unui şef de stat. Guvernul, numit Consiliul Comisarilor Poporului (cunoscut ca Sovnarkom), avea în practică puteri foarte mari deoarece putea emite decrete cu valoare de lege. Deşi Partidul Comunist nu era menţionat în constituţie, în realitate şeful acestuia (secretarul general), Lenin, era cel care deţinea cu adevărat puterea. Orice funcţionar public şi om politic era membru al partidului şi dădea, astfel, seamă pentru acţiunile sale în faţa superiorilor săi din partid şi, implicit, în faţa şefului suprem, Lenin.

a.2. Regimul totalitar comunist condus de Stalin (1924-1953): În 1922 Lenin s-a îmbolnăvit (paralizează parţial). La vârful partidului a apărut un conflict pentru putere între mai mulţi membri, care este câştigat de Iosif Vissarionovici Stalin, un om foarte ambiţios, abil şi viclean. Stalin, proclamat Secretar General al Partidului Comunist, a instaurat un regim de teroare nemaiîntâlnit.

Practici totalitare staliniste: Teroarea practicată cu ajutorul poliţiei politice N.K.V.D. (apoi K.G.B.), condusă de Beria, l-a ajutat pe Stalin să elimine toţi adversarii politici şi posibilii adversari. El a extins represiunea asupra tuturor locuitorilor care erau bănuiţi de nesupunere faţă de regimul comunist. Tuturor li se făcea un proces sumar în care erau acuzaţi de trădare şi în care nu aveau nicio şansă să se apere (nu aveau nici dreptul la un avocat), apoi erau condamnaţi la moarte sau muncă silnică. Această acţiune de eliminare a persoanelor nedorite a fost numită epurare. Ca urmare a epurărilor, au fost executaţi din ordinul lui Stalin 70% dintre membrii comitetului central al partidului (aproape 100 de persoane), 80% dintre ofiţerii superiori ai armatei, iar din rândul populaţiei se apreciază că numai în anul 1934 au fost executate 1 milion de persoane. Până în 1937, 18 milioane de persoane au fost transportate în lagăre, 10 milioane murind acolo. Reprimarea a continuat până la moartea lui Stalin, victimele totale fiind de 17,5 milioane de morţi.

Controlul riguros al statului asupra economiei. În perioada 1928-1933 s-a realizat colectivizarea forţată, pământul ţăranilor fiind trecut în proprietatea statului. El era muncit de ţărani în comun în cooperative numite colhozuri. Cei care se opuneau colectivizării erau executaţi împreună cu familiile lor. Victimele colectivizării au numărat aproximativ 4 milioane de morţi. În industrie, s-au introdus planurile cincinale, nişte planuri care fixau cât va trebui să fie producţia pentru următorii 5 ani pentru fiecare ramură industrială. În întreprinderile unde nu se îndeplinea planul, cei găsiţi vinovaţi erau acuzaţi de sabotaj (împiedicarea intenţionată a activităţilor economice), putând fi chiar executaţi. U.R.S.S. a ajuns, totuşi, să fie a treia mare putere economică a lumii în urma industrializării forţate.

Organizarea politică fără respectarea principiului separaţiei puterilor în stat. Statul era condus de un guvern şi de o adunare numită Sovietul Suprem al U.R.S.S., alcătuită din reprezentanţii tuturor republicilor sovietice, care avea atribuţii legislative şi judecătoreşti. Stalin era Secretar general al Partidului, dar, de fapt el era singurul conducător. Orice funcţionar public trebuia să facă parte din Partidul Comunist.Ocupanţii funcţiilor înalte în partid şi în stat au alcătuit nomenclatura, care era de fapt o clasă de privilegiaţi pentru că aceştia beneficiau de diverse favoruri economice şi sociale.

Propaganda de partid. Cultul personalităţii. În toate instituţiile statului şi în mijloacele de comunicare în masă (presa, radioul, cinematograful, televiziunea) existau membri de partid care aveau grijă de glorificarea partidului şi a lui Stalin. Propaganda arăta realizările partidului mult înfrumuseţate, îl prezenta pe Stalin ca pe un tată iubitor care veghează la bunul mers al societăţii. Pentru el se organizau serbări oficiale, se puneau statui în pieţele marilor oraşe, se făceau afişe care îl prezentau ca pe un erou popular. Această propagandă a fost atât de eficientă, încât, chiar şi astăzi, o parte a populaţiei Rusiei îl consideră pe Stalin un erou civilizator. 

b. Regimul totalitar fascist din Italia (1922-1943):

Italia după Război - Naşterea fascismului: Italienii au fost nemulţumiţi de tratatele de pace de la Paris de după Primul Război Mondial, deoarece nu au primit nişte teritorii din fostul Imperiu austro-ungar, pe care aliaţii le-au dat Iugoslaviei. În plus, imediat după război Italia s-a confruntat cu o gravă criză economică. Muncitorii au făcut greve de proporţii nemaivăzute până atunci. Partidul socialist (o variantă mai blândă a comunismului) câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. În acest context a apărut Partidul Naţional Fascist, de extremă dreaptă, creat în 1921 de ziaristul Benito Mussolini. Anterior apăruseră Brigăzile fasciste, grupuri de tineri (mulţi erau ofiţeri şi studenţi), conduse tot de Mussolini, care se remarcaseră prin agresarea socialiştilor şi muncitorilor grevişti, pe care îi băteau, îi torturau (de exemplu îi forţau să bea litri de ulei de ricin) şi chiar îi omorau. Membrii partidului aveau ca uniformă cămaşa neagră. Principiul de bază al oricărui fascist era supunerea totală faţă de liderul partidului, Mussolini, căruia i se spunea „Il Duce”. Fasciştii nu s-au ocupat de elaborarea unei ideologii, declarându-se chiar anti-ideologici, fiind de principiu că faptele sunt mai importante decât vorbele. Totuşi se pot stabili câteva principii generale ale gândirii lor politice.

Caracteristicile ideologiei fasciste: Evidenţierea trecutului glorios al Italiei, mai ales cel al Romei antice. Acest lucru se putea observa chiar din însemnul partidului, fasciile, un mănunchi de nuiele legate împreună cu o secure (de unde şi numele de Partid Fascist). Fasciile erau purtate în Roma antică de către lictori, gărzile de corp care însoţeau magistraţii superiori ai statului. Ele simbolizau dreptul acelui magistrat de a acorda pedepse corporale şi pedeapsa capitală, deci era un simbol al puterii depline. Reînvierea trecutului glorios al Italiei trebuia să se realizeze prin transformarea Italiei într-o mare putere, ceea ce presupunea o expansiune teritorială care să amintească vechiul Imperiu roman. Partidul promitea astfel şi răzbunarea faţă de tratatele de pace de la Paris, care nu acordaseră Italiei teritoriile cerute. Promovarea religiei catolice. Religia catolică făcea parte din trecutul glorios al Italiei. Cultul forţei, al curajului şi al tinereţii. De aici venea şi respingerea ideii de egalitate în sens democratic, spunând că inegalitatea este firească şi apare chiar de la naştere. Respingerea liberalismului şi a socialismului. Cu acest program politic, fasciştii au obţinut sprijinul conservatorilor şi al multor proprietari. Fascismul a constituit modelul pentru partidele de extremă dreaptă din întreaga Europă, inclusiv pentru nazişti.

Preluarea puterii de către fascişti (1922). La alegerile din 1921, fasciştii au câştigat puţine mandate în Parlament, fiind printre partidele mici ale Italiei. În 1922 s-a declanşat în Italia o grevă generală iar fasciştii au încercat să o împiedice (au preluat ei transportul în comun şi au asigurat funcţionarea sistemului poştal). Acest lucru le-a adus simpatia unei părţi a locuitorilor. În 28 octombrie, Mussolini a organizat ceea ce s-a numit Marşul asupra Romei: 30 000 de fascişti din întreaga Italie se îndreptau pe căi ferate şi şosele spre capitală. Gările, primăriile şi palatele de telefonie din nordul Italiei au fost ocupate de către brigăzile fasciste. Regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea, a refuzat să trimită armata împotriva lor, cum cereau liberalii, şi a acceptat să negocieze cu Mussolini, care a cerut postul de prim-ministru. Astfel fasciştii au ajuns la guvernare.

Dictatura lui Mussolini. Practici totalitare: În primii doi ani, Mussolini a respectat regimul parlamentar. Însă, la alegerile din 1924, fasciştii au provocat violenţe şi nereguli care i-au adus în poziţia de câştigători. Socialistul Matteoti, care a adus dovezi cu privire la aceste nereguli, a fost ucis de către fascişti. Treptat Italia a devenit stat totalitar. Parlamentul a votat acordarea de puteri depline pentru Mussolini, pe motiv că trebuie să facă ordine în ţară şi să înlăture pericolul socialist. Au fost interzise celelalte partide politice şi sindicatele (1925). S-a introdus cenzura presei. Mussolini a primit dreptul de a da decrete cu valoare de lege şi conducea mai multe ministere. În 1939 Parlamentul s-a autodizolvat. Funcţionarii publici au fost obligaţi să se înscrie în Partidul Fascist pentru a promova în funcţii. În locul sindicatelor au fost create asociaţii ale muncitorilor şi patronilor, numite corporaţii. Autarhia economică: Italia trebuia să producă tot ceea ce avea nevoie, de aceea importurile, dar şi exporturile au fost reduse extrem de mult. Acest lucru a provocat, în timp, o gravă criză economică. Poliţia politică s-a numit OVRA. Opozanţii erau arestaţi şi trimişi în faţa unor tribunale speciale. OVRA a arestat 4000 de persoane şi a condamnat la moarte 10. Regimul fascist nu a fost un regim totalitar dur deoarece nu a reuşit să deţină controlul total asupra societăţii şi a folosit violenţa destul de moderat. Italienii au fost însă foarte nemulţumiţi de participarea la Al Doilea Război Mondial şi faţă de măsurile economice. În 1943 chiar şi liderii fascişti doreau înlăturarea lui Mussolini şi scoaterea Italiei din război. Italia a fost ocupată, în 1943, de trupele anglo-americane. Regele a ordonat arestarea lui Mussolini formându-se un nou guvern. Italia a trecut de partea Naţiunilor Unite. Câteva grupări fasciste au luptat în continuare de partea Germaniei. În retragere, germanii l-au eliberat pe Mussolini din închisoare şi l-au luat cu ei. Un grup de partizani comunişti l-au recunoscut când încerca să treacă graniţa în Austria şi l-au executat. Cadavrul său a fost dus la Milano, unde populaţia l-a spânzurat cu picioarele în sus.

c. Regimul totalitar nazist în Germania (1933-1945):

Germania în perioada 1919-1933. Apariţia Partidului Nazist: Poporul german s-a simţit foarte umilit de prevederile tratatului de pace de la Versailles, ceea ce i-a făcut pe mulţi să dorească răzbunare. Germania trebuia să plătească o imensă datorie de război, trebuia să-şi desfiinţeze aviaţia, să-şi reducă armata şi să cedeze o serie de teritorii mai multor state vecine. La sfârşitul războiului, împăratul a fost înlăturat şi a fost instaurată o republică democratică. Timp de 4 ani, Germania s-a confruntat cu o criză economică foarte gravă, înregistrând o inflaţie atât de mare încât preţurile se modificau de la o oră la alta. Marca s-a devalorizat extrem de mult: dacă în 1921 pentru 1 dolar se plăteau 72 de mărci, în 1923 s-a ajuns la suma astronomică de 4,2 trilioane de mărci. În anii următori însă, Germania a obţinut împrumuturi externe şi şi-a refăcut economia. Regimul democratic a câştigat încrederea populaţiei şi a refăcut prestigiul internaţional al Germaniei, datorită iniţiativelor pacifiste. Dar marea criză economică din 1929-1933 a adus din nou poporul german într-o situaţie dificilă. În 1919 a fost creat Partidul Naţional Socialist Muncitoresc German (prescurtat Partidul Nazist), de extremă dreaptă; în 1921 liderul său a devenit Adolf Hitler. Simbolurile nazismului au fost zvastica şi cămaşa brună, iar Hitler era numit Führer (conducător). Însemnele specifice şi titlurile simbolice aveau un rol foarte important pentru partidele extremiste.

Ideologia Partidului Nazist. Iniţial naziştii au avut puţini adepţi. În 1923, Hitler a încercat să dea o lovitură de stat pentru care a fost închis. În închisoare a scris o carte Mein Kampf (Lupta mea), care a devenit apoi „Biblia” naziştilor. În această carte se arăta, pe baza unor argumente pseudoştiinţifice, că în lume există rase de oameni superioare şi inferioare. Iată care au fost principiile naziştilor: Inegalitatea raselor a fost ideea călăuzitoare a naziştilor. Naziştii credeau că rasa superioară era aşa-numita rasă ariană (prototipul era omul blond cu ochi albaştri), rasa „germanilor puri”. Astăzi se consideră că arienii nu au existat, ci au fost o speculaţie ştiinţifică de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Popoarele latine erau considerate o rasă medie, iar rasele inferioare erau slavii, şi pe treapta cea mai de jos, negrii, ţiganii şi evreii (rasa semită). Între aceste rase există o luptă pentru supravieţuire pe care o câştigă doar rasele superioare, zicea Hitler, de aceea rasele nu trebuie să se amestece între ele, deoarece strică puritatea sângelui. Rasa ariană are misiunea să stăpânească lumea, deoarece superioritatea ei genetică o îndreptăţeşte la acest lucru. Germanii nu au suficiente resurse pe teritoriul lor, de aceea ei trebuie să îşi creeze un imperiu universal ca să câştige un spaţiu vital pentru a duce o existenţă normală. Germania trebuia să răzbune umilinţa Tratatului de la Versailles. Respingerea democraţiei, a liberalismului dar şi a comunismului.

Câştigarea puterii (1933). Abia în anii ’30, odată cu marea criză economică, Partidul Nazist ajunge o forţă politică importantă. Principalii susţinători ai naziştilor erau şomerii şi micii proprietari care se vedeau concuraţi în afaceri de către evrei. Naziştii câştigă şi încrederea conservatorilor, care se temeau de dezordini în general dar mai ales de socialişti. Acest lucru le aduce finanţare din partea marilor industriaşi. În 1930, naziştii sunt al doilea partid din parlament iar în 1932 câştigă alegerile. Preşedintele Germaniei, Hindenburg, a refuzat să numească cancelar (prim-ministru) pe Hitler, chiar dacă naziştii câştigaseră alegerile, şi a dizolvat parlamentul de trei ori în 1932. Naziştii însă s-au menţinut în preferinţa electoratului. În final nu a avut de ales şi l-a numit cancelar în ianuarie 1933.

Practici totalitare: În februarie 1933, naziştii înscenează un incendiu la Parlamentul german şi dau vina pe comunişti pentru acesta. Hitler cere puteri depline în parlament, motivând că altfel nu poate să lupte contra comuniştilor, iar parlamentul le votează. În 1934 Hindenburg moare, iar Hitler preia şi funcţia de preşedinte al Germaniei. Hitler suspendă libertăţile publice, iar partidul comunist este interzis. Celelalte partide se autodizolvă, astfel că naziştii ajung partid unic în 1933. Hitler elimină apoi posibilii concurenţi din partid. Vechiul său prieten Ernst Roehm, care conducea trupele înarmate ale partidului, SA, este ucis împreună cu toţi membrii SA, de către garda personală a lui Hitler, trupele SS, în aşa-numita noapte a cuţitelor lungi. Trupele S.S., şi poliţia politică, Gestapo, au devenit principalele instrumente cu ajutorul cărora Hitler şi-a eliminat adversarii politici şi evreii. Ei erau executaţi pe stradă sau în locuinţele lor, ori erau internaţi în lagăre. Politica antisemită (împotriva evreilor). Încă din 1933 naziştii au luat măsuri dure împotriva evreilor, excluzându-i din anumite slujbe guvernamentale şi provocând violenţe împotriva proprietăţii lor. În 1935 au adoptat Legile rasiale de la Nürnberg care prevedeau că este cetăţean german doar acea persoană care este de origine pur germană şi interziceau căsătoriile dintre evrei şi germani. În 1938, evreii au fost daţi afară din şcoli şi din toate instituţiile publice, începând deportarea lor în lagăre. Treptat au fost luate şi alte măsuri împotriva lor: confiscarea averilor, obligativitatea de a purta pe piept steaua lui David, izolarea la marginea oraşelor în aşa-numitele ghetouri. În 1942 se hotărăşte soluţia finală, adică uciderea evreilor din lagăre prin gazare. Numărul victimelor a fost de aproape 6 milioane de evrei, unii executaţi în stradă, alţii morţi datorită privaţiunilor sau ucişi în lagăre. Hitler s-a bucurat de o imensă popularitate în rândul majorităţii populaţiei până către finalul celui de-al Doilea Război Mondial. El şi-a câştigat încrederea prin faptul că a impus măsuri economice care au adus o anumită bunăstare a populaţiei dar mai ales printr-o propagandă care promitea transformarea Germaniei în mare putere şi revanşa poporului german pentru umilinţa pe care o suferise prin Tratatul de Pace de la Versailles.

1.3. MIGRAȚIILE ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ: 

 Migraţia este fenomenul care constă în deplasarea unor mulţimi de persoane dintr-un teritoriu în altul. Imigraţia reprezintă totalitatea intrărilor într-o ţară iar emigraţia totalitatea ieşirilor dintr-o ţară. Migraţiile reprezintă un fenomen la fel de vechi precum omenirea. Epoca modernă dar mai ales cea contemporană au cunoscut o diversificare a fenomenului migraţiei şi o creştere constantă a numărului migranţilor. În lume s-au înregistrat migraţii majore, ca număr de populaţie sau perioadă de timp. Cea mai celebră este migraţia evreilor, care au plecat în toate colţurile lumii după ce templul din Ierusalim a fost distrus de către romani în secolul I d.Hr. o altă migraţie de proporţii a fost cea a polonezilor, după ce statul lor a fost cucerit de imperiile vecine, o dată în secolul al XVIII-lea şi a doua oară în timpul celui de-al doilea Război mondial. În ultimul caz sovieticii au expulzat 12 milioane de polonezi din teritoriile anexate.

Cauzele migraţiilor moderne sunt multiple: căutarea unui loc de muncă sau căutarea unui loc de muncă mai bine plătit; foametea şi condiţiile de viaţă precare; persecuţiile politice şi religioase, discriminările etnice; condiţiile climatice neprielnice (de exemplu deşertificarea); calamităţi naturale (inundaţii, cutremure etc.); războaie.

 Aşa cum există factori care împing populaţiile la migraţii dintr-un teritoriu, există factori care atrag spre un teritoriu anume: industria dezvoltată, condiţii mai bune de viaţă, protecţia socială mai bună (existenţa unor ajutoare substanţiale pentru şomeri, pentru maternitate, pentru pensie), securitate personală, îngrijire medicală mai bună şi condiţii optime de educaţie etc. Un important factor care atrage este şi politica statului cu privire la emigraţie. State precum Canada, S.U.A, Australia sau Noua Zeelandă încurajează imigraţia prin programe speciale care acorda facilităţi emigranţilor.

Efectele migraţiilor: migraţiile produc efecte atât în ţările de destinaţie cât şi în ţările de origine. În ţările de destinaţie se înregistrează următoarele efecte: Efecte economice: imigranţii acoperă lacunele mâinii de lucru dar pot intra şi în concurenţă cu populaţia locală. În general efectele sunt benefice pentru toate părţile când imigranţii realizează munci evitate de autohtoni. Atunci când imigranţii au calificare şi educaţie asemănătoare, ei ajung în concurenţă cu muncitorii locali şi în acest caz pot apărea tensiuni sociale între cele două grupuri. Există cazuri în care imigranţii au o calificare mai bună şi atunci se bucură de un statut privilegiat. Acesta este cazul statelor din Golful Persic, unde inginerii şi tehnicieni de înaltă calificare sunt proveniţi din străinătate. Efecte demografice: imigranţii contribuie la creşterea populaţiei, la modificarea repartiţiei pe vârste (întrucât sunt în general persoane tinere), la modificarea componenţei rasiale, etnice şi religioase a populaţiei. Efectele sociale sunt multiple. Diversitatea culturală a emigranţilor se observă în arta culinară, spectacole, întreceri sportive. Adesea imigranţii locuiesc în cartiere speciale sau în zone mărginaşe; o astfel de segregare face dificilă integrarea lor socială pentru că limitează comunicarea cu autohtonii. Din cauza marginalizării, imigranţii sunt adesea victime ale unor crime sau infracţiuni dar şi în rândurile lor infracţionalitatea este un fenomen des întâlnit. Pentru a uşura integrarea imigranţilor, unele state au politici speciale de integrare (de exemplu, oferirea unor cursuri pentru învăţarea limbii). Efectele sanitare au fost printre primele consecinţe ale migraţiilor observate în epoca modernă. Adesea imigranţii aduc boli la care autohtonii nu au imunitate (faimoasa rujeolă a europenilor a făcut ravagii în rândul populaţiei celor două Americi) dar şi invers, migranţii nu au imunitate la boli din noua lor patrie. Ţările tradiţionale de imigrare realizează controale medicale ale persoanelor încă de la solicitarea vizei de intrare. În ţările de origine se înregistrează următoarele efecte Efecte economice. Principalul efect benefic este datorat faptului că emigranţii trimit bani familiilor de acasă. Aceste fonduri echivalează cu banii încasaţi din exporturi. Un alt efect pozitiv este acela că la întoarcerea acasă, foştii emigranţi sunt calificaţi ori şi-au perfecţionat o anumită calificare. Din aceste motive unele state adoptă programe de încurajare a emigraţiei: Turcia, Filipine, India, Pakistan, Cuba, Mexic etc. Principalul efect negativ este pierderea de capital uman care poate crea anumite dezechilibre economice. Efecte demografice. Specialiştii au constatat că populaţia de emigranţi este mai rar semnificativă în raport cu populaţia totală. Un caz semnificativ este cel al Bosniei Herţegovina în timpul războiului din Iugoslavia, când un sfert din populaţie a migrat către exterior. Efectele sociale sunt cele mai dramatice. Migraţiile determină modificarea relaţiilor soţ-soţie, părinţi-copii. De exemplu, soţiile îşi asumă funcţii noi în casă şi nu mai doresc să renunţe la ele când soţul se întoarce. De obicei membrul care se întoarce aduce cu el în familie obiceiuri şi vicii care deranjează.

Caracteristici ale migraţiilor: majoritatea migraţiilor presupun distanţe scurte; tendinţa migraţiilor este spre oraşe mari; din punct de vedere al vârstei, se constată că migranţii sunt mai degrabă tineri; bărbaţii migrează mai mult decât femeile (o statistică arată 52,5% bărbaţi şi 47,5 % femei); ţări tradiţionale de imigraţie sunt: S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă, Germania, Marea Britanie, Franţa, Arabia Saudită; unele ţări de emigraţie ca Italia, Spania, Portugalia şi Grecia au devenit în ultimele decenii ţări de imigraţie.

Legislaţie cu privire la migraţii. Cele mai importante legi internaţionale cu privire la migraţii sunt următoarele: Convenţia O.N.U. din 1952, semnată de 130 de ţări, prevede obligaţia de a nu trimite refugiaţii într-o ţară în care sunt în pericol şi de a le furniza asistenţă şi protecţie; Convenţia O.N.U. din 1990 prevede protecţia drepturilor muncitorilor migranţi şi a membrilor familiilor lor.

Migraţii în Europa contemporană: Cel de-al Doilea Război Mondial a determinat masive mişcări de populaţii. Mai întâi evreii au fost deportaţi în lagăre din toate teritoriile cucerite de germani şi aliaţii lor. O parte au reuşit să plece în Asia sau America. Peste 6 milioane de evrei au fost exterminaţi în lagărele de concentrare. O plecare masivă a evreilor se realizează după încheierea războiului determinată de crearea, în 1948, a statului modern Israel. O altă migraţie de proporţii a fost cea a polonezilor. Statul lor a fost ocupat de Germania şi U.R.S.S. Sovieticii au expulzat 12 milioane de polonezi din teritoriile anexate iar germanii au exterminat 90% din evreii polonezi. Cehoslovacii din Regiunea Sudetă au avut de suferit foarte mult deoarece a trebuit să evacueze teritoriul pe care l-a ocupat Hitler în 1938, în urma acordului de la München.

Perioada postbelică în Europa Occidentală. După al Doilea Război Mondial mai multe state din Europa occidentală au avut programe de primire a muncitorilor imigranţi. În 1973 acestea au fost sistate din cauza crizei economice produse de scumpirea petrolului produs în ţările arabe. În Franţa, tradiţia muncitorilor imigranţi s-a creat încă din perioada interbelică, când a fost creată Societatea Generală a Imigranţilor, pentru a administra eficient această problemă. În perioada 1945-1974 statul francez susţine o politică de imigraţie durabilă. Permisul de muncă se obţinea şi se reînnoia foarte uşor. În anii '60 se construiesc locuinţe provizorii pentru aceşti muncitori. În 1974 politica franceză s-a schimbat radical, ajungând să se propună o primă de repatriere celor care ar dori să revină în ţara lor. În anii '80 Franţa a organizat expulzarea emigranţilor clandestini. Franţa a avut şi are o relaţie specială cu populaţia din fostele sale colonii. Tinerilor din Magreb (Maroc, Tunisia, Algeria) le este facilitată primirea la studii, fapt ce determină şi acordarea altor facilităţi economice sau culturale. Anglia a dus şi ea o politică apropiată de fostele sale colonii, în special faţă de India. Datorită acestei politicii, Londra este unul dintre cele mai cosmopolite oraşe ale Europei. Germania a stabilit relaţii speciale cu muncitorii de origine turcă. Italia, Spania, Portugalia au fost ţări de unde s-a emigrat masiv din cauză că s-au confruntat, fie în perioada interbelică, fie imediat după aceea cu regimuri dictatoriale.

Perioada comunistă în Europa Centrală şi de Est. Instaurarea regimurilor comuniste a determinat o plecare masivă a persoanelor cu situaţie materială foarte bună (nobili, burghezi) sau a intelectualilor care nu au fost de acord cu regimul comunist. Ei erau „vânaţi” de noul regim întrucât, conform ideologiei marxist-leniniste, erau consideraţi asupritori şi duşmani ai poporului. Totuşi, această migrare masivă s-a oprit foarte repede pentru că s-au închis graniţele. În aceste condiţii, trecerea frontierei presupunea riscuri foarte mari. Cel mai uşor se putea pleca iniţial din Germania de Est în Germania de Vest prin Berlin. În perioada 1949-1962 au reuşit să evadeze astfel 2,5 milioane de persoane. În 1962 ruşii au construit Zidul Berlinului, care a blocat foarte eficient aceste plecări (până în 1989 au mai trecut doar 5000 de persoane). Cei care plecau din ţările comuniste, primeau azil politic în statele occidentale. În România au existat câteva particularităţi ale migraţiilor în perioada comunistă. Mai întâi, în 1945, cea mai mare parte a saşilor a fost deportată în Siberia. Comuniştii îi acuzaseră în bloc de colaborare cu ocupantul german şi au găsit motiv să-i expulzeze. Cei care au reuşit să scape, au fost vânduţi de statul român statului Germania Federală, în anii 1970-1980. Ceauşescu se temea de problemele pe care le-ar fi putut face minorităţile în România (avea o obsesie în această direcţie, aproape fără motive reale) şi a recurs la această metodă. Astfel, statul Român a câştigat şi sume serioase de bani pe care statul german de vest le-a oferit sub forma unor împrumuturi nerambursabile. După 1989 au mai plecat în mod liber şi alţi saşi, astfel că dacă în perioada interbelică saşii erau 4% din populaţia României, azi mai sunt doar câteva mii (0,3%).

Migraţiile în ultimele decenii. Principala problemă a ultimelor decenii în primul rând este migraţia ilegală deoarece migranţii ilegali sunt suspuşi la tot felul de abuzuri şi sunt mai dispuşi spre comiterea unor infracţiuni din cauza condiţiilor dificile de viaţă. Italia s-a confruntat, începând cu anii '80cu valuri succesive de populaţie ilegală: albanezi, marocani, tunisieni, somalezi etc. Italia este expusă la acest fenomen datorită apropierii ei de coastele Africii. Cu toate acestea, astăzi cel mai mare grup etnic din Italia este reprezentat de români (aproape 1,5% din populaţia ţării). Fenomenul migraţiilor dinspre Europa de Est spre cea de vest s-a extins după 1989. Pe lângă prăbuşirea comunismului, o altă cauză a fost războiul din Iugoslavia care a determinat plecarea a mii de refugiaţi: albanezii din Kosovo, musulmanii din Bosnia-Herţegovina etc..

Migraţia forţată: Diaspora reprezintă totalitatea comunităţii de o origine etnică aflată în străinătate. Exilul reprezintă emigrarea forţată a unei persoane. Se apreciază că astăzi diaspora românească este de aproximativ 10-12 milioane de persoane. În perioada comunistă un număr mare de oameni politici din perioada interbelică şi oameni de cultură au fost obligaţi să plece în exil, datorită persecuţiilor la care au fost supuşi de către securitate. Personalităţi ale exilului românesc: Emil Cioran, Eugen Ionesco, Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, George Emil Palade, Paul Goma, Neagu Djuvara, Sergiu Celibidachi, Vintilă Horia.

1.4. ANUL 1989! (valabilă și pentru clasa a XII-a): 

 Anul 1989 aduce cu sine o schimbare istorică majoră - căderea regimurilor comuniste din Estul Europei. Factorul decisiv care a permis acest uluitor fapt istoric a fost reprezentat de marile schimbări din U.R.S.S., intervenite sub conducerea lui Mihail Gorbaciov. În timpul conducerii sale, Uniunea Sovietică  a trecut printr-o perioadă de reforme radicale – reconstrucția economică/perestroika și transparența/glasnost. Aceste reforme au fost dublate în politica externă de așa-numita „doctrină Sinatra” – „Croiește-ți propriul drum!” (I do it my way!). Potrivit noii doctrine, toate statele din sfera de influență sovietică puteau să-și decidă singure soarta, fără a le mai fi teamă de intervenția militară sovietică conform cu „doctrina Brejnev - a suveranității limitate”. Reacția a fost fără precedent – într-un singur an, 1989, regimurile comuniste din Estul Europei s-au prăbușit iar celebrul Zid al Berlinului a fost dărâmat! În Polonia inițiativa a aparținut sindicatului „Solidaritatea”; acesta, cu sprijinul Bisericii Romano-Catolice, a organizat greve și manifestații; apoi, a impus alegeri libere, în vara anului 1989. Ulterior, liderul sindicatului – Lech Walesa – va deveni președinte al Poloniei în 1990.  În Ungaria regimul comunist cedează ca urmare a unei puternice presiuni populare. În septembrie 1989, această țară deschde granița cu Austria, creând o breșă în „Cortina de fier”! În R.D.G. au loc mari demonstrații la Leipzig; Honecker, - dictatorul communist -, se retrage iar la 9 noiembrie 1989 Zidul Berlinului este dărâmat. Suflul revoltelor atinge Bulgaria unde dictatorul Todor Jivkov este înlocuit cu Petăr Mladenov. În Cehoslovacia are loc „revoluția de catifea” în urma căreia Vaclav Havel devine președinte. În decembrie 1989 „vântul schimbării” („The wind of change” – ca să folosim titlul unui celebru cântec al formației de rock „Scorpions”) atinge și România. Aici schimbarea se va face printr-o revoluție sângeroasă. Cauza fundamentală este dată de trăsătura de bază ale regimului ceaușit – neostalinismul! Acest regim nu permisese niciun fel de reforme așa cum se întâmplase în alte state comuniste; nu tolerase opoziția politică chiar în interiorul PCR - vezi cazul lui Constantin Pârvulescu și a celebrului său discurs de la Congresul al XII-lea al PCR sau scrisoarea „celor 6” din 1989. Mai mult, Ceaușescu fusese reales la cel de-al XIV-lea Congres al PCR din noiembrie 1989. Regimul său era total imun la ce se întâmpla în jur! Totuși, schimbarea a fost inevitabilă! Ea a început cu revolta de la Timișoara, din 16 decembrie, iar, apoi, începând din noaptea de 21 spre 22 decembrie, această revoltă va deveni națională. Spre deosebire de alte revoluții est-europene, cea din România a fost sângeroasă – peste 1500 de victime. Ciudat este faptul că majoritatea acestor victime s-a înregistrat după fuga soților Ceaușescu. De altfel, evenimentele din România sunt extrem de controversate – unii istorici vorbesc despre o lovitură de stat iar alții folosesc termenul de „loviluție”!

 Schimbările declanșate în 1989 vor continua și în 1990-1991, ducând, în cele din urmă, la dizolvarea U.R.S.S.-ului. O problemă controversată este cea privitoare la contribuția înțelegerilor de la Malta dintre Gorbaciov și George Bush Senior privind situația regimurilor comuniste și mai ales soarta lui Ceaușescu – să nu uităm că la ultima întâlnire dintre Ceaușescu și Gorbaciov cel din urmă l-a avertizat pe dictatorul roman: Vom vedea cine va mai apuca luna ianuarie!” – vezi „Memoriile” lui Gorbaciov!

1.5. EUROPA CONTEMPORANĂ: UNITATE, DIVERSITAE, INTEGRARE:

Astăzi, din cele 47 de state ale Europei, 28, - după Brexit, 27 -, formează Uniunea Europeană, iar 5 sunt în curs de aderarea. Deviza U.E., Unitate în diversitate, evidenţiază unitatea politică şi economică şi diversitatea culturală a statelor membre. Unitatea presupune aderarea tuturor statelor la aceleaşi principii politice şi economice, alegerea unor instituţii comune de conducere, desfiinţarea graniţelor. Diversitatea culturală se referă atât la respectarea tradiţiilor culturale ale fiecărei ţări cât şi la respectarea celor ale tuturor comunităţilor şi etniilor din fiecare ţară.

Ideea creării unei Europe unite a existat, într-o anumită formă, încă din Antichitate şi s-a realizat, în anumite momente, chiar din punct de vedere practic. Imperiul Roman a creat o primă formă de unitate europeană, răspândind limba latină şi dreptul roman într-o mare parte a continentului. Creştinismul a realizat o adevărată unitate culturală europeană, iar imperiile medievale au urmărit realizarea unei unităţi politice europene. Napoleon Bonaparte visa o Europă unită sub conducerea sa, în care să triumfe principiile libertăţii şi egalităţii şi codul civil modern aplicat de el în Franţa, fapt pe care l-a reuşit în teritoriile ocupate. Încă din Evul Mediu au existat proiecte ale unor gânditori, de creare a unei Europe federaliste, care să aibă o autoritate centrală şi al cărei scop să fie menţinerea păcii. Cel mai vechi este cel al poetului italian Dante Alighieri (1303). Mai aproape de noi, în 1849, scriitorul francez Victor Hugo a folosit expresia Statele Unite ale Europei spunând că „va veni ziua când vom vedea doua grupări uriaşe: Statele Unite ale Europei si Statele Unite ale Americii dându-si mâna prieteneasca peste ocean...”. Cel mai celebru proiect este însă cel al contelui austriac Richard von Coudenhove-Kalergi, numit Pan-Europa, din 1923, care propunea organizarea Europei ca o adunare de state federale. Cartea sa, cu acelaşi nume, a avut mare succes în perioada interbelică, fiind tradusă în mai multe limbi. El a reuşit chiar să organizeze un congres al Uniunii Pan-europene la Viena, în 1926. Lui îi aparţine ideea reunirii cărbunelui german şi minereului de fier francez sub o singură autoritate. 

Contextul creării Uniunii Europene.

 Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, a adus în discuţie în rândul oamenilor politici problema realizării unei păci europene de durată. Cum una dintre cauzele fundamentale ale celor două conflagraţii mondiale a fost conflictul franco-german, s-a căutat rezolvarea eficientă a acestuia. O alianţă economică franco-germană care să aibă la bază o unificare a industriei cărbunelui şi oţelului, resursele principale ale industriei de armament, s-a dovedit a fi soluţia cea mai bună. O altă problemă ce trebuia rezolvată urgent era stoparea expansiunii comunismului. Armata sovietică impusese regimul comunist în Europa de est, dar comunismul avea adepţi şi în Europa occidentală deoarece mulţi considerau că regimurile democratice îşi dovediseră ineficienţa până atunci. Îndepărtarea unui asemenea pericol nu se putea realiza decât prin restabilirea prosperităţii economice rapide. S.U.A. a venit în sprijinul Europei propunând acordarea unui ajutor financiar statelor europene pentru stoparea sărăciei şi foametei şi pentru refacerea economică, cunoscut sub numele de Planul Marshall (1947). U.R.S.S. a interzis statelor comuniste să beneficieze de aceste fonduri, spunând că e o formă voalată de expansionism politic şi economic american. Cele 16 state europene care au acceptat acest ajutor au alcătuit, în 1948, Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.), pentru a gestiona eficient banii primiţi. În 1961, după încheierea programului de ajutor, aceasta s-a transformat în Organizaţia Europeană de Cooperare şi Dezvoltare (O.E.C.D.), care există şi astăzi şi cuprinde 32 de state de pe mai multe continente. În 1949, zece state europene au creat Consiliul Europei, organizaţie care şi-a propus apărarea drepturilor omului şi a democraţiei în statele membre. În timp, au aderat la acest organism toate statele europene (din 1993 este membră şi România). Cea mai importantă instituţie a sa este Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la care poate face apel orice cetăţean al unei ţări membre care consideră că statul său i-a încălcat drepturile. Aceste două organisme, O.E.C.E. şi Consiliul Europei, au fost primele organizaţii europene suprastatale, care, însă, au evoluat paralel cu organizaţiile care au stat, într-adevăra, la baza Uniunii Europene de astăzi. 

Uniunea Europeană: Uniunea Europeană este o organizaţie politică suprastatală (alcătuită din 28 state, azi 27). Ea s-a constituit în mai multe etape, fiind la început doar o organizaţie economică alcătuită din 6 state, în timp extinzându-şi graniţele dar şi competenţele de la nivel economic la nivel social şi politic.  

Etapele constituirii Uniunii Europene:

Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului ( C.E.C.O., 1951) - Paris: În 1951 Franţa, Germania Federală, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia au alcătuit o organizaţie economică al cărei scop a fost desfiinţarea taxelor vamale la cărbune şi oţel, numită C.E.C.O. (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului). Aceasta s-a realizat la iniţiativa omului de afaceri Jean Monnet, care a conceput detaliile proiectului, şi a ministrului de externe francez Robert Schuman. Schumann a propus proiectul cancelarului german Konrad Adenauer, care l-a acceptat cu entuziasm. Alianţa lor a fost deschisă şi altor state doritoare. Cei trei sunt consideraţi părinţii fondatori ai U.E, la care se adaugă şi alte personalităţi europene care au contribuit la crearea şi extinderea Uniunii. Această organizaţie avea următoarele instituţii de conducere: Înalta Autoritate, care elabora politicile comune, Consiliul de miniştrii, Adunarea şi Curtea de Justiţie.

Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) sau Piaţa Comună (1957) - Roma: În 1957, prin Tratatul de la Roma, cele 6 state care formau C.E.C.O au hotărât să-şi extindă colaborarea şi în alte domenii economice dar şi la nivelul politicilor sociale. Astfel a apărut Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) sau Piaţa Comună. Scopul C.E.E. era libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Libera circulaţie a mărfurilor presupunea desfiinţarea taxelor vamale, libera circulaţie a persoanelor însemna desfiinţarea vizelor. Libera circulaţie a serviciilor şi capitalurilor presupunea colaborări în domeniile servicii (turism, transporturi, telefonie, poştă etc.) şi investiţii industriale şi bancare. Domeniile concrete în care cele 6 state şi-au propus colaborarea au fost: politica vamală, politica monetară, transporturile, agricultura, politica emigraţiei, vizelor şi azilului, cultura, sănătatea şi mediul. Libera circulaţie şi politicile sociale comune s-au realizat în timp. De exemplu uniunea vamală s-a realizat până în 1961 prin reducerea taxelor vamale cu 25%, până în 1966 s-au mai redus taxele cu încă 25% iar în 1969 s-au desfiinţat total. În paralel s-a realizat o extindere a graniţelor comunităţii: în 1973 au fost primite Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca, în 1981 Grecia, în 1986 Spania şi Portugalia. 

Uniunea Europeană - 1992, Tratatul de la Maastricht: În 1992, prin Tratatul de la Maastricht (Olanda), s-a hotărât extinderea colaborării de la nivel economic şi social, la nivel politic. Astfel a apărut Uniunea Europeană, care este considerată o construcţie ce se sprijină pe trei piloni. Pilonii (domeniile de colaborare ale) Uniunii Europene sunt:

*Politica economică şi monetară comună şi politicile sociale;

*Politica Externă şi de Securitate comună (PESC) şi cea de apărare (PESCD);

*Cooperarea juridică şi poliţienească (CPJMPD).

 În 1995, prin acordul Schengen, se creează cetăţenia europeană, prin care se acordă, pentru orice cetăţean al Uniunii, dreptul de circulaţie şi liberă rezidenţă în orice stat al UE şi dreptul de a alege şi a fi ales în instituţiile europene. Tot atunci se creează spaţiul Schengen în interiorul căruia se elimină controalele la frontiere. Din acest spaţiu fac parte şi state nemembre ale U.E.: Elveţia, Norvegia, Islanda, dar Marea Britanie, care este membră U.E. (în prezent nu mai este) a refuzat să facă parte. În 1999 s-a creat moneda unică euro, care a fost pusă în circulaţie în 2002. Extinderea UE s-a realizat în continuare astfel: 1995, cu Austria, Finlanda, Suedia, în 2004 cu Cipru, Malta, Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, în 2007 cu România şi Bulgaria, în 2013 a aderat şi Croaţia.

Instituţiile Uniunii Europene:

Parlamentul European (cu sediul la Strasboug, Franţa): Este alcătuit din membrii aleşi prin vot universal în fiecare ţară a uniunii. Numărul de parlamentari din fiecare ţară este direct proporţional cu numărul locuitorilor ţării. Atribuţiile sale sunt de a vota bugetul şi legile europene.

Comisia Europeană (cu sediul la Bruxelles, Belgia): Este alcătuită din câte un membru din fiecare ţară, numit de guvernul respectiv. Atribuţiile sale sunt de a propune proiecte de legi (pe care le votează Parlamentul), şi de a urmări aplicarea legilor şi programelor uniunii.

Consiliul de miniştrii (cu sediul la Bruxelles, Belgia) sau Consiliul Uniunii Europene: Este alcătuit din miniştrii statelor membre, în funcţie de problema discutată (agricultură, mediu, industrie, sănătate etc.). Atribuţiile sale sunt de a adopta regulamente şi de a stabili bugetul uniunii.

Curtea de Justiţie (cu sediul la Luxemburg): Este alcătuită din câte un judecător numit de fiecare dintre statele membre, pe o perioadă de 6 ani. Atribuţii: asigură interpretarea şi aplicarea corectă a legilor, garantează respectarea legislaţiei UE de către statele membre.

Curtea de Conturi (cu sediul la Luxemburg): Este alcătuită din câte un membru din fiecare stat, numit de Consiliul de miniştrii, pe timp de 6 ani. Atribuţii: urmăreşte utilizarea corectă a fondurilor uniunii de către statele membre.

Consiliul European: Este alcătuit din şefii de state sau de guverne ai statelor membre. Se întruneşte cel puţin de două ori pe an. Fiecare ţară are preşedinţia sa câte 6 luni, prin rotaţie. Stabileşte politica generală a U.E. (exemplu: aderarea unor noi state, adoptarea unor acte legislative de maximă importanţă, cm ar fi constituţia U.E., schimbarea politicii economice, ca adoptarea euro, trecerea unui stat la euro, crearea spaţiului Schengen şi condiţiile de admitere aici etc.).

Etapele aderării României la Uniunea Europeană:

*1995: România depune cerere de aderare la U.E.;

*2000 - 2004: se derulează negocierile de aderare la U.E.;

*2005: România semnează tratatul de aderare la U.E.;

*2007: România devine membră a U.E.. 

Însemnele Uniunii Europene:

Ziua Europei  - În amintirea declaraţiei ministrului francez de externe Robert Schuman care, la 9 mai 1950, în prezenţa presei internaţionale, cerea Franţei şi Germaniei să cedeze unui organism supranaţional european dreptul de gestionare a industriei cărbunelui şi oţelului, această dată a fost aleasă pentru a marca Ziua Europei. Decizia a fost luată la summit-ul european de la Milano din 1985.

Drapelul Uniunii Europene, adoptat în 1955, simbolizează popoarele Europei. 12 este simbolul perfecţiunii.

Imnul european - În ianuarie 1972, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei a adoptat un imn european: aranjamentul muzical fără text realizat de Herbert von Karajan, al preludiului la „Oda bucuriei” din Simfonia a 9-a de Beethoven.

1.6. LUMEA DUPĂ 1990: 

 Epoca istoriei recente a început după anul 1989, odată cu prăbușirea sistemului comunist. După acest an în țările foste comuniste a început procesul de trecere la economia de piață. Acest proces a cunoscut în Polonia așa-numita „terapie de șoc”, adică o aplicare foarte rapidă a unor măsuri de liberalizare economică. Acest fapt a reprezentat un succes rapid al Poloniei de trecere la economia de piață, dar costurile sociale au fost foarte mari. În alte țări, ca România, s-a aplicat o terapie graduală, fapt care a prelungit tranziția foarte mulți ani. În U.R.S.S. a avut loc în august 1991 o încercare de lovitură de stat a forțelor comunisto-kaghebiste, încercare care avea să eșueze, Mihail Gorbaciov revenind la putere, dar pentru scurt timp, întrucât în decembrie 1991 U.R.S.S. a fost dizolvată prin acordul de la Minsk dintre Rusia, Ucraina, Bielorusia. În fostul spațiu sovietic au izbucnit conflicte interetnice: între Armenia și Azerbaidjan pentru provincia Nagorno-Karabah; în Georgia au izbucnit conflicte cu provinciile separatiste Abhazia și Osetia de Sud; a izbucnit criza din Cecenia; alt război a avut loc între uzbeci și tadjici; un conflict sângeros a avut loc și-n Republica Moldova între moldoveni și separatiștii transnistreni.

 După 1990 S.U.A. au devenit singura superputere mondială și au profitat de o serie întreagă de evenimente pentru a-și consolida această poziție. De exemplu, în 1990 Irakul lui Saddam Hussein a invadat Kuveitul și S.U.A. vor conduce o coaliție sub egida O.N.U., reușind eliberarea Kuweitului. De asemenea, S.U.A. vor interveni pentru încheierea conflictului civil din fosta Iugoslavie. Prăbușirea regimurilor comuniste a determinat în Europa de Est eliberarea unor impulsuri naționaliste distructive. Dacă Cehoslovacia s-a dezintegrat pașnic în Cehua și Slovacia, în Iugoslavia a izbucnit un război devastator soldat cu peste 200 000 de morți. Pe teritoriul Iugoslaviei au avut loc atrocități nemaivăzute din timpul celui de-al Doilea Război Mondial: purificări etnice, violuri în masă, bombardamente ce au vizat distrugerea unor întregi localități, înmormântări în gropi comune - exemplu: Srebrenița. Conflictului i s-a pus capăt prin acordurile de la Dayton/Ohio, S.U.A.. S-a format un Tribunal Penal Internațional pentru judecarea criminalilor de război. Și-n Occident au existat mișcări naționaliste după 1990. Remarcăm atentatele bascilor din ETA în Spania și pe cele ale Armatei Republicane Irlandeze (IRA) în Marea Britanie. În Orientul Apropiat a continuat conflictul dintre evrei și palestinieni; unii lideri politici importanți, ca de exemplu Ytzak Rabin (prim-ministru al Israelului) fiind asasinați.

  Pe teritoriul Africii remarcăm multe evenimente:

* în Africa de Sud a luat sfârșit regimul de apartheid. Eroul mișcării anti-apartheid, Nelson Mandela, devenind în 1994 primul președinte de culoare al acestei țări;

* în Ruanda a izbucnit un conflict de o rară violență, într-un singur an fiind uciși peste un milion de oameni;

* în Liberia a continuat războiul civil unde au fost utilizați pe scară largă și copiii-soldați.

  În Asia au existat mari crize:

* acutizarea tensiunilor dintre India și Pakistan legate de provincia Kashmir. Remarcăm atentatele teroriste musulmane de la Bombay din 1992;

* s-au acutizat tensiunile dintre cele două Corei;

* în 1995 multe țări asiatice au cunoscut o gravă criză financiară.

  O mare problemă a istoriei recente o constituie agravarea terorismului isalmic fundamentalist:

* la 11 septembrie 2001 Al-Qaida a întreprins atentate sângeroase în S.U.A.. Urmarea a fost că S.U.A. au intervenit militar contra talibanilor din Afganistan și, din nou, contra Irakului lui Saddam Hussein, acesta fiind alungat de la putere, judecat și, ulterior, ucis;

* la 11 martie 2004, aceeași Al-Qaida a întreprins atentate în Spania;

* de câțiva ani se ramarcă atentatele barbare ale „Statului Islamic”.

 În America de Nord, în Canada, s-a înregistrat o recrudescență a separatismului francez din Quebec, stopat deocamdată.

 Recent, o încercare de separare a Scoției de Anglia a eșuat prin referendum.

 Dezvoltarea unui capitalism speculativ imobiliar a aruncat S.U.A., începând cu anul 2007, în cea mai puternică criză economică, ce a lovit ulterior restul lumii, cu excepția  Chinei și a Poloniei. China, deși condusă de un regim comunist care a spuberat manifestațiile contestatare din Piața Tienanmen (1989), a înregistrat o creștere economică uluitoare, de peste 9% pe an în toată această perioadă, devenind, în fapt, a doua putere economică a lumii.

 În 2014, între Rusia și Ucraina s-a declanșat un conflict ce poate avea urmări grave în viitor pentru pacea mondială. Altă mare criză este cea a refugiaților musulmani alungați de războiul din Siria și de acțiunile barbare ale „Statului Islamic”, și, care afluiesc în număr mare spre Europa. În ultimii ani, Uniunea Europeană pare a nu se regăsi. Peste criza economică foarte prost manageriată prin politica de austeritate, a intervenit și Brexitul.

 În prezent, în condițiile agravate de criza economică mondială, de acțiunile „Statului Islamic”,de conflictul ruso-ucrainian, de alegerea lui Trump în S.U.A., lumea este departe de a-și găsi liniștea și stabilitatea, demonstrându-se cât de lipsit de realism a fost un celebru gânditor, - Fukuyama- , care, în 1990, după prăbușirea regimurilor comuniste, considera că „istoria s-a sfârșit”, - lumea urmând, credea respectivul, să intre într-o perioadă foarte lungă de prosperitate sub egida, bineînțeles, a S.U.A..

1.7. GLOBALIZAREA - O ALTFEL DE ABORDARE:

 Epoca istoriei recente sau globale începe în 1991,odată cu prăbușirea U.R.S.S. Perioada scursă din 1991 se caracterizează printr-o accentuare deosebită a unui fenomen-globalizarea. Termenul„globalizare”sau „mondializare” desemnează un fenomen economic,dar cuprinde,prin extensie,domenii precum viața socială,comunicațiile,cultura și guvernarea statelor.Totuși, în privința termenului „globalizare” nu există încă o definiție universal acceptată. Oricum, globalizarea are efecte pozitive dar și negative. Printre efectele pozitive se numără:

-internaționalizarea producției datorită firmelor cu activitate globală;

-asimilarea rapidă a noilor tehnologii:

-comunicațiile apropie oamenii,eliminând,practic,granițele:

-diversificarea bazei tehnologice și de materii prime.

  Efectele negative sunt și ele prezente:

-creșterea inegalităților dintre bogați și săraci;

-proliferarea armamentelor și a crimei organizate transnaționale, a terorismului;

-sărăcirea valorilor culturale și naționale sub presiunea globalizării văzută și ca o standardizare culturală etc.

 De multe ori,globalizarea este înțeleasă ca un fel de „americanizare”la nivel planetar; de aici,rezultă o încercare de „standardizare socio-culturală” a întregii lumi. Se încearcă întronarea unor valori americane pretutindeni, fără să se țină seama de particularitățile diverselor societăți; de aici,o serie de acțiuni de respingere violentă a globalizării. Fenomenul de respingere se observă nu doar în lumea islamică,-cum am fi tentați să credem-,ci,chiar în Europa Occidentală,mai cu seamă, pe fondul crizei economice mondiale ,declanșată în 2007,în S.U.A.,și,răspândită asemenea unei pandemii,la nivel global.Această criză pune în evidență dependența aproape sinucigașă a lumii față de S.U.A.Ea a scos în evidență efectele negative ale globalizării,datorate dominației la nivel aproape planetar a unor companii transnaționale,bănci,a unor cercuri de interese politico-economice,care nu mai pot fi controlate ,pare-se,nici măcar de S.U.A.,de aceea ,actualei crize nu-i s-au găsit soluții pe termen lung.Să mai amintim faptul că nicio bancă implicată în criza actuală, nu a putut fi declarată falimentară,ba,dimpotrivă,băncile respective au fost salvate cu bani publici,pe seama amărâților care au suportat costurile crizei,-de unde și globalizarea altui fenomen-cel al mișcărilor anti-sistem, al „indignaților”,al votului pentru tot felul de ciudați-ex.:Donald Trump în S.U.A.,semn clar că americanii s-au săturat de actorii globalizării economico-financiare,-„Lehmann-Brothers”este un exemplu.  Un alt fenomen de respingere al globalizării este terorismul islamist. Având rădăcini adânci, fenomenul acesta cunoaște o recrudescență puternică în societarea globalizată de astăzi. Am fost martorii atentatelor,-facilitate?-,de la New York-11 Septembrie 2001-,de la Madrid-11 Martie 2004-,având marca Al Qaida, iar, mai recent,terorismul extrem de agresiv al ISIS; pe acest fundal avem criza refugiaților musulmani care s-au revărsat spre Europa. În contextul problemelor Occidentului cu musulmanii, globalizarea mai impune o nebunie-„politica corectă”față de musulmani, și, de aici, noi reacții de respingere a globalizării în rândul oamenilor simpli din Europa și America.

  Așadar, să nu cădem în păcatul de a idealiza globalizarea,așa cum fac multe studii și manuale școlare, să nu o considerăm ca un fel de „lume nouă”, să-i vedem și laturile negative,chiar potențial periculoase!

2.LECȚII CLASA A XII-A:

2.1. AUTONOMII LOCALE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC:

 În spațiul nord și sud dunărean au avut loc o serie de evoluții pe plan social, economic și politic, care au avut ca rezultat structurarea de tip prestatal. Factorii care au contribuit la aceste structurări au fost: migrațiile, apariția statelor medievale din vecinătate (aceste state au reprezentat atât un model de organizare pentru români, și, în același timp, o amenințare), dezvoltarea economică, creșterea populației.

1.Forme de organizare prestatală: TERITORIUL INTRA-CARPATIC (zona Transilvaniei).  Secolul IX - Anonymus vorbește/menționează de existența: Voievodatului lui Menumorut din Crișana, Voievodatului lui Glad din Banat,Voievodatului lui Gelu - Podișul Transilvaniei; Secolul XI - Legenda Sfântului Gerard menționează de  existența: Voievodatului lui Ahtum din Banat, Voievodatul lui Gyula din Podișul Transilvaniei. Aceste voievodate au intrat în conflict cu maghiarii, au fost ocupate și trecute sub suzeranitate maghiară.

TERITORIUL DINTRE CARPAȚI ȘI DUNĂRE (zona Țării Românești): Secolul XIII - în Diploma Ioaniților se vorbește/menționează despre: Voievodatul lui Litovoi, Voievodatul lui Seneslav, Cnezatul lui Ioan, Cnezatul lui Farcaș, Țara Severinului. 

TERITORIUL DE LA EST DE CARPAȚI (zona Moldovei): Secolul IX-XI - Cronica rusă a lui Nestorius vorbește despre: Codrii Cosminului, Codrii Orheiului; Câmpurile lui Dragoș,  ale lui Vlad; ocoalele de la Câmpulung, Vrancea; Secolul XIII - Țara Brodnicilor, Țara Bolohovenilor.

TERITORIUL DINTRE DUNĂRE ȘI MAREA NEAGRĂ (zona Dobrogei): Secolul X - există formațiuni prestatale conduse de Jupan Dimitrie (inscripția de la Mihai-Vodă vorbește de existența ei) și Jupan Gheorghe (veridicitatea acesteia este  dată de descoperirea arheologică de la complexul Basarabi).

TERITORIUL DE LA SUD DE DUNĂRE (zona Balcanilor): Aici avem: Vlahia Mare, Vlahia de Sus și Vlahiade Jos.

2.Forme de organizare statală (organizările prestatale au cunoscut dezvoltări mari până au ajuns la cele statale): 

STATUL ASĂNEȘTILOR (teritoriul de la sud de Dunăre): Statul Asăneștilor a fost întemeiat în urma răscoalei vlahilor și a bulgarilor împotriva stăpânirii bizantine la sfârștitul sec. XII. Statul este recunoscut de Papalitate în sec. XIII în vremea lui Ioniță cel Frumos, urmând ca după 1241 să se despartă în 3 țarate, elementul bulgar devenind predominant, iar în sec. XIV să fie cucerit de otomani. 

TRANSILVANIA: Aici are loc cucerirea maghiarilor, Transilvania devenind parte integrantă din Regatul maghiar. Au fost colonizați sașii și secuii; au fost aduși teutonii din Țara Bârsei, care au fost ulterior alungați de către unguri pentru că au căutat să se organizeze independent de voința regelui maghiar.

ȚARA ROMÂNEASCĂ: Țara Românească s-a format prin unirea formațiunilor prestatale în jurul Voievodatului lui Seneslav. În 1277 există o încercare a lui Litovoi de a uni formațiunile din dreapta Oltului și de îndepărtare a suzeranității maghiare. În 1291 are loc descălecatul lui Negru-Vodă de la Făgăraș la Câmpulung. Această deplasare are loc în urma încercării maghiarilor de a-și pune dominația asupra Făgărașului. Se pare că, Negru-Vodă a plecat cu tot poporul pe care îl cârmuia și astfel a avut loc o mutare masivă a unei populații dintr-un loc, într-altul. Basarab I a unit formațiunile din dreapta și stânga Oltului cu Țara Severinului și sudul Basarabiei. Basarab a reușit să obțină independența Țării Românești prin bătălia de la Posada cu maghiarii conduși de Carol de Anjou. Informații despre luptă se găsesc în Cronica Pictată de la Viena.

MOLDOVA: Moldova s-a format în urma luptelor din nord-vestul actualei Moldove dintre maghiari și tătari. Maghiarii au întemeiat o marcă, care îl avea în frunte pe Dragoș (din Maramureș), cu rol militar-defensiv (adică de apărare), considerată nucleul statului medieval moldovenesc. Aceasta era supusă regalității maghiare. În 1359 are loc descălecatul lui Bogdan (tot din Maramureș). Acesta, din cauza unui conflict cu maghiarii care urmăreau să anunleze autonomia teritorială pe care o deținea în Maramureș, a trecut în Moldova cu oamenii săi. Bogdan s-a confruntat cu urmașii lui Dragoș și i-a învins, punând bazele independenței Moldovei.  

DOBROGEA: Statul s-a format prin unirea formațiunilor prestatale existente, nucleul fiind Țara Cavarnei/Cărvunei. Sunt importanți doi dintre conducătorii ai Dobrogei din această perioadă: Dobrotici și Ivanco. Dobrotici unește toate teritoriile dintre Dunăre și Marea Neagră. Ivanco se confruntă cu turcii. La sfârșitul sec. XIV Dobrogea este incorporată în Țara Românească pentru a o feri de pericolul otoman, urmând ca imediat în sec. XV să intre sub stăpânire otomană până în sec. XIX.

2.2. INSTITUȚII CENTRALE:

Consolidarea statelor: Consolidarea s-a realizat în perioada imediat următoare și a constat în edificarea instituțiilor statale.

TRANSILVANIA: s-a consolidat la sfârșitul sec. XIII începutul sec. XIV, în timpul voievozilor Roland Borșa și Ladislau Kan. 

ȚARA ROMÂNEASCĂ: s-a consolidat în vremea lui Nicolae Alexandru, păstrându-și independența până în 1359. A fost organizată prima Mitropolie ortodoxă a Țării Românești la Curtea de Argeș, dependentă de Patriarhia de la Constantinopol. Vladislav Vlaicu a extins granițele Țării Românești, a bătut monedă și a întemeiat a II-a Mitropolie la Severin.

MOLDOVA: Lațcu a reușit să păstreze independența Moldovei, orientându-se spre Papalitate. Petru Mușat întemeiază prima Mitropolie ortodoxă la Suceava, bate monedĂ și jură credință regelui polon, căutând ajutorul Poloniei în cazul unui conflict cu maghiarii. Roman I este cel care a desăvârșit unificarea Moldovei, ducând granițele până la Dunăre și Marea Neagră. 

Crearea instituțiilor:

TRANSILVANIA: Aici, crearea instituțiilor s-a realizat după modelul european occidental.

Instituții centrale: a) Voievodatul este o instituție autohtonă (adică a fost o organizare specific românească; creată și dezvoltată aici). Voievodatul a fost sub suzeranitate maghiară până în 1541. Voievodul avea atribuții militare, judecătorești și administrative, dar ajutat de un vice-voievod și cancelarie. În 1541 Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană. Această schimbare se produce în condițiile în care Ungaria medievală este dezmembrată, ea fiind împărțită între Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman. Principele era ales de Dietă și confirmat de sultan, el având atribuții destul de largi și în politica externă. În prima jumătate a sec. XVII principatul se consolidează iar la sfârșitul secolului intră sub stăpânire habsburgică. În 1691 prin Diploma Leopoldină stabilește organizarea internă a Transilvaniei. Se menține sistemul celor 3 națiuni privilegiate - maghiari, sași și secui și se stabilesc cele 4 religii oficiale - cea catolică, calvină, luterană și unitariană. Românii erau considerați o națiune tolerată (acceptată dar nu privilegiată), iar religia ortodoxă nu era recunoscută în mod oficial. Urmează ca în 1699 prin Pacea de la Karlowitz, Imperiul Otoman să predea, definitiv, Transilvania Imperiului Habsburgic. În 1765 Transilvania devine mare principat, funcția este luată de împărat iar conducerea este asigurată de un guvernator, ajutat de un guberniu și armata austriacă, toți fiind coordonați de Curtea Imperială de la Viena. b) Adunarea stărilor privilegiate era formată din reprezentanții nobilimii și ai clerului. La început din această adunare făceau parte și românii însă treptat au fost excluși. În 1366 prin „Diploma” lui Ludovic de Anjou este condiționată calitatea de nobil de apartenența la religia catolică. Mai târziu în 1437 prin actul „Unio Trium Nationum” se recunoștea în mod oficial existența doar a 3 națiuni: maghiari, sași și secui. Din secolul XVI în perioada principatului, Adunarea Stărilor Privilegiate se va numi Dietă.

Instituții locale: a) Organizarea administrativă: teritoriul Transilvaniei este împărțit în mai multe forme de organizare: teritoriul stăpânit efectiv de unguri este organizat sub formă de comitate (la început nobiliare iar apoi regale); teritoriul locuit de sași era împărțit în 7 scaune și 2 distrincte  care formează împreună ceea ce s-a numit „Universitatea Sașilor”; teritoriul stăpânit, încă, de români este împărțit în distrincte, acestea fiind fostele cnezate, voievodate, țări. b) Organizarea religioasă: Catolicismul este religia oficială iar ortodoxia este o religie tolerată dar sub autoritatea mitropolitului Țării Românești. 

ȚARA ROMÂNEASCĂ ȘI MOLDOVA :

 În Țara Românească și Moldova modelul de organizare era asemănător celui bizantin, având și influențe slave. a) Domnia era exercitată de domnitor. Domnia avea, în principiu, caracter ereditar. Atribuțiile domnitorului erau: politice, militare, judecătorești, administrative, financiare, religioase. Domnia a cunoscut mai multe transformări: În secolele XIV-XVI - are un rol important în susținerea luptei anti-otomane prin acțiuni militare cât și diplomatice; în secolul XVII - domnia decade în condițiile în care Țara Românească (1545) și Moldova (1538) intră sub controlul Imperiului Otoman. Domniturul începe să depindă tot mai mult de voința sultanului cât și de cea a boierilor care sunt tot mai înclinați spre înțelegerea cu Imperiul Otoman. Au existat și domnii autoritare  care au încercat să refacă autoritatea domnească. Astfel, în Țara Românească - Matei Basarab, Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu iar în Moldova - Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir. În secolul XVIII, turcii introduc regimul fanariot (din 1716 până în 1822). Domnitorii sunt aleși de sultan din rândul grecilor din Fanar, perioadele de domnie fiind scurte, instabile și pe sistemul licitației domniei. În timpul fanarioților este desființată armata națională iar abuzurile și corupția ating cele mai înalte cote din istoria de până atunci. b) Sfatul domnesc era format la început din marii boieri însă treptat va fi alcătuit doar din boierii cu dregătorii (boierii cu funcții și atribuții administrative); sfatul domnesc avea rol consultativ dar trebuia să-și dea acordul în legătură cu deciziile domnitorului; c) Adunarea stărilor privilegiate era formată din boieri și clerici și era convocată de domnitori în situații excepționale.

Instituții locale: a) Organizarea administrativă: Țara Românească era împărțită/organizată în județe iar Moldova în ținuturi; b) Organizarea militară - în Țara Românească și Moldova existau oastea cea mică (armata permanentă) și oastea cea mare (convocată numai în cazuri de război și formată din toți cei care erau apți să poarte o armă). Un rol militar deosebit în Țările Române l-au avut cetățile, cu rol defensiv (de apărare); c) Organizarea religioasă -  Biserica Ortodoxă era condusă de Mitropolit care ținea locul domnitorului (în caz de vacanță a tronului), îl alegea și îl încorona. Între Biserică și Domnie a existat o strânsă colaborare, ambele instituții acționând, sau încercând să acționeze, în interesul țării.

2.3. SPAȚIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAȚIE ȘI CONFLICT ÎN EVUL MEDIU:

 Pe plan extern, în această perioadă Țările Române s-au confruntat cu Marile Puteri și cu puterile vecine. În aceste condiții, principalele obiective ale românilor au fost: păstrarea independenței și apărarea granițelor. Mijloacele folosite în vederea realizării lor au fost:

*Mijloace diplomatice: alianțe între Țările Române împotriva pericolelor venite din exterior; alianțe cu puterile creștine vecine împotriva Imperiului Otoman; astfel au apărut cruciadele târzii (ce sunt cruciadele tarzii? - erau expediții militare ale creștinilor cu scopul înlăturării musulmanilor otomani din Europa Centrală): 

*Mijloace militare. 

 În secolele XIV-XVI pericolele au început să vină din partea puterilor vecine. Ungaria, care ocupase Transilvania, arăta tendințe expansioniste (tendința de a-și lărgi granițele) și asupra Țării Românești și Moldovei. Pe deasupra, Polonia avea tendințe expansioniste asupra Moldovei! De ce? Pe teritoriul Moldovei era un drum comercial important ce lega Marea Baltică de Marea Neagră, adică era un punct de legătură între cele două mări; punct care avea o valoare mare din punct de vedere al comerțului, transportului de bunuri, schimburilor dintre aceste două zone. Imperiul Otoman de asemenea își arăta interesul asupra teritoriilor românești dar el avea ca scop final cucerirea Belgradului și apoi a Vienei, iar noi le stăteam, într-un fel, în drum. De asemenea Imperiul Habsburgic arăta tendințe expansioniste. 

Domnitorii Țărilor Române din Evul Mediu:

MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418): a fost domnitor al Țării Românești și s-a implicat în luptele anti-otomane. În 1388 luptă împotriva turcilor în zona Dobrogei (vă amintiți că Dobrogea intră în granițele Țării Românești pentru a fi apărată mai bine). În 1389 el încheie un tratat de alianță cu regele Poloniei prin care cei doi își promiteau ajutor împotriva atacurilor maghiare, iar în 1395 încheie un tratat de alianță anti-otomană cu regele Ungariei. La sfârșitul sec. XIV pericolul otoman slăbește în urma problemelor pe care le avea Imperiul Otoman în Asia cu tătarii. În urma acestor lupte din Asia, sultanul otoman moare și urmează o serie de conflicte interne dintre fiii acestuia în vederea preluării puterii. Mircea îi sprijină pe Musa și Mustafa în luptele lor contra lui Mahomed/Mehmed (un al treilea fiu). Din păcate Mehmed (al treilea fiu, tocmai cel pe care nu îl sprijinise Mircea) devine sultanul, cei doi frați sunt înlăturați și conflictul cu Țara Românească se reia. Mircea este înfrânt în 1417, pierde Dobrogea și este angajat la plata tributului. Tributul plătit din 1417 până în 1545 reprezenta răscumpărarea păcii și păstrarea independenței. Astfel că la sfârșitul domniei, Mircea lasă Țara Românească ca stat independent.

ALEXANDRU CEL BUN (1400-1432): a fost domnitor al Moldovei și s-a orientat încă de la începutul domniei spre alianța cu Polonia pentru a contracara tendințele de expansiune manifestate de Ungaria pe seama Moldovei. În 1402 a încheiat un tratat de alianță cu Polonia, reînnoit în 1404, 1407, 1411. Alexandru i-a sprijinit pe polonezi în lupta contra teutonilor în 1410 la Grunwald și 1422 la Marienburg. În ciuda acestui sprijin, polonezii nu l-au sprijinit pe Alexandru în 1420 împotriva turcilor la Cetatea Alba. Dacă vă uitați la ani, observați că deși tratatul a tot fost reînnoit, și deși Alexandru și-a arătat fidelitatea atât în 1410 cât și 1422, polonezii nu au întors favorul în anul 1420. dar se pare ca Alexandru i-a iertat, și i-a sprijinit din nou doi ani mai târziu, atunci când polonezii au avut nevoie de ajutor. Într-adevăr, era un băiat bun! :)) În 1412 între Polonia și Ungaria s-a încheiat un tratat prin care cele două urmau să împartă Moldova în cazul în care aceasta ar fi refuzat să participe la o acțiune comună contrat turcilor. Adică mai pe scurt, i-au amenințat pe moldoveni: ori vă bagați, ori vă tăiem pe din două! Auzitu-ne-ați?! :)) Totuși, deși Ungaria a încercat de mai multe ori să pună în aplicare acest tratat, Polonia a refuzat.

IANCU DE HUNEDOARA (1441-1456): a fost voievod al Transilvaniei și adept al acțiunii militare offensive,adică lupta numai pe teritoriul inamicului, contra Imperiului Otoman. De asemenea el a urmărit constituirea unui front comun anti-otoman format din cele 3 țări românești. Încă de la începutul domniei, Iancu se confruntă cu turcii. În 1442 este înfrânt de aceștia la Sântimbru, însă își revine rapid și îi învinge în apropiere de Sibiu. În 1443-1444 acesta organizează Campania cea Lungă atacându-i pe turci la sud de Dunăre. Campania se încheie odată cu semnarea la Seghedin a păcii cu Imperiul Otoman pentru 10 ani. Însă Iancu rupe tratatul în același an, participând la Cruciada de la Varna, unde creștinii  sunt înfrânți. În 1446 Iancu reușește totuși să îi oprească pe turci din a înainta spre Europa Centrală prin bătălia de la Belgrad, astfel că ei nu vor mai reveni decât peste 3 sferturi de veac. 

VLAD ȚEPEȘ (1448; 1456-1462;1476): a fost domnitorul Țării Românești cu ajutorul și susținerea lui Iancu de Hunedoara și încă de la început a promovat o politică anti-otomană; astfel că în 1459 a refuzat să mai plătească tribut. Vlad a avut trei domnii, dintre care cea mai importantă este a 2-a, cea din 1456-1462. În 1460 a încheiat o alianță anti-otomană cu Ungaria, condusă pe atunci de Matei Corvin (adică un pact de ajutor unul față de celălalt și amândoi contra turcilor). În 1461-1462 organizează o campanie contra Imperiului Otoman la sud de Dunăre. Succesele obținute îi vor determina pe otomani să atace Țara Românească în 1462. Atunci turcii au trecut Dunărea, plănuind să îl înlăture pe Vlad de la conducerea Țării Românești. Cel mai important moment a fost atacul din 16-17 iunie din timpul nopții al lui Vlad. Acesta și o parte din armată s-au deghizat în turci, au pătruns în tabăra otomană urmărind să atace cortul sultanului și să-l omoare! Dar au greșit cortul și de teamă, s-au retras! Turcii, nedumeriți, au început să se lupte unii cu alții, săracii, J)), luptă care a ținut până dimineață. Și iată că așa, prima campanie a armatei otomane a fost un eșec.  După acest atac de noapte, neavând trupe suficiente pentru a se confrunta cu turcii, Vlad se retrage peste munți în Transilvania, așteptând ajutorul lui Matei Corvin. Dar se pare că în urma unor mesaje mincinoase din partea negustorilor brașoveni (ups!) cum că Vlad ar avea legături ascunse cu turcii, Matei refuză să îl mai ajute. Astfel, Matei Corvin îl va închide la Buda (pe vremuri erau două orașe, Buda și Pesta) până în 1476 când va fi eliberat la cerințele lui Ștefan cel Mare. 

ȘTEFAN CEL MARE (1457-1504): a fost domnitorul Moldovei. El a urmărit emanciparea de sub suzeranitatea Poloniei și Ungariei (adică să iasă de sub stăpânirea lor), cât și continuarea luptei anti-otomane. De asemenea, el a fost adeptul politicii de a nu avea doi inamici în același timp. Încă de la început s-a confruntat cu o situație foarte grea datorită faptului că fostul domnitor,Petru Aron, a lăsat țara supusă celor 3 puteri vecine: Polonia, Ungaria și Imperiul Otoman. La începutul domniei, Ștefan cel Mare a încheiat un tratat de alianță Poloniei, recunoscând suzeranitatea acesteia, iar Polonia se angaja să-l îndepărteze pe fostul domnitor moldovean, care era refugiat la ei. Aron fuge atunci în Ungaria; și fuge, și iar fuge J))! În 1467 Matei Corvin (regele maghiar) se confruntă cu Ștefan cel Mare la Baia, unde este învins. Această luptă i-a eliberat pe moldoveni de sub suzeranitatea maghiară. Lupta cu turcii a început în condițiile în care Ștefan refuză să plătească tribut și să predea Chilia și Cetatea Albă. Aceștia atacă Moldova în 1475 , dar sunt învinși la Vaslui. Conștient că pericolul otoman a fost doar îndepărtat, nu înlăturat, Ștefan încheie un tratat de alianță anti-otomană (împotriva pericolului venit de la turci) cu Ungaria. Următorul an (1476) turcii atacă Moldova și îl înving pe Ștefan la Războieni, însă toate celelalte cetăți rezistă, astfel campania dușmanilor se încheie, neașteptat, într-un fel, cu un eșec! În 1484 turcii cuceresc Chilia și Cetatea Albă. În aceste condiții, Ștefan depune jurământ de credință Poloniei, sperând să obțină ajutorul lor în lupte. Între timp însă, atât Polonia cât și Ungaria încheie pace cu turcii, iar Ștefan, rămas singur, se vede nevoit să facă și el pace cu turcii, angajându-se la plata tributului. În 1497 Ștefan obține victoria în atacul polonezilor ,astfel că va ieși de sub suzeranitatea Poloniei.

 În secolul XVI Țările Române și-au pierdut relative independență, intrând sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Țările Române și-au păstrat însă autonomia, adică libertatea internă, legile, instituțiile, organizarea, limba. Stăpânirea otomană s-a accentuat, obligațiile economice (tribut, plată) devenind tot mai multe și mai mari, cât și tendința acesteia de încălcare a autonomiei. 

MIHAI VITEZUL (1593-1601): a fost domnitorul Țării Românești. Încă de la începutul domniei, Mihai s-a confruntat cu o situație dificilă din cauza creșterii obligațiilor economice față de Imperiul Otoman, cât și tendința turcilor de a încălca autonomia. În aceste condiții, Mihai a refuzat plata tributului și a aderat la Liga Sfântă (asta era o alianță anti-otomană a creștinilor inițiată de Papă), ceea ce a declanșat reacția militară a otomanilor. În 1594 Mihai a adunat toți creditorii (oameni cărora le era dator) la București, le-a dat foc (sic!), apoi a lichidat garnizoana otomană  din oraș. Acest fapt a declanșat lupta contra otomanilor din 1595, în care a obținut importante succese - recuperarea Brăilei de exemplu. În 1595 Mihai s- a văzut nevoit să accepte Tratatul de la Alba-Iulia cu principele Transilvaniei pe nume Sigismund Bathory, în care recunoștea suzeranitatea lui, deoarece avea nevoie de ajutor militar împotriva Imperiului Otoman. Bineînțeles că în 1595, în luna august, turcii trec Dunărea și atacă Țara Românească, dar, la Călugăreni Mihai îi învinge. În 1597 face, pe moment, pace cu turcii, iar în 1598 încheie o alianță anti-otomană cu împăratul austriac, acest tratat anulând pretențiile de suzeranitate ale principelui Transilvaniei. Pentru moment țara este consolidată, însă în Transilvania, Sigismund Bathory renunță la tron în favoarea vărului său Andrei. Acesta era dușmanul lui Mihai și avea înțelegere cu turcii. Pe lângă asta, în Moldova, polonezii l-au așezat la tron pe Ieremia Movilă și intenționau să îl înscăuneze în Țara Românească pe fratele acestuia, Simion Movilă. În aceste condiții, Mihai a considerat că singura modalitate de a-și consolida situația, era de a aduce Țările Române sub autoritatea unui singur conducător - oare cine, oare cine să fie acest conducător misterios? J)). Astfel că, în 1599 Mihai se confruntă cu Andrei Bathory, pe care îl învinge și este proclamat el însuși principe al Transilvaniei. El a luat o serie de decizii în favoarea românilor din Transilvania, cum ar fi scutirea de la obligația de muncă a preoților, dreptul de pășunat în satele românești, și a pus și niște conducători peste cetăți, dintre oamenii lui de încredere. În fine, toate deciziile astea au stârnit nemulțumiri în rândul nobilimii maghiare pentru că își vedea amenințate drepturile și privilegiile. În 1600 intră în Moldova unde toate cetățile i se supun fără luptă, iar Ieremia Movilă fuge în Polonia. Astfel, Mihai devine domn al celor 3 Țări Române pentru o scurtă durată, această situație generând nemulțumirea marilor puteri din zonă - Turcia, Polonia, Austria, pentru că vedeau o amenințare în consolidarea acestui nou stat mai puternic, mai întins și mai greu de supus. În aceste condiții Mihai pierde mai întâi Transilvania în urma confruntării cu nobilimea maghiară și armata austriacă condusă de Gheorghe Basta. Dar, austriecii nu se pot bucura de success, întrucât,  Sigismund Bathory revine la putere. În aceeași perioadă polonezii au pătruns în Moldova unde l-au înscăunat pe Movilă și pe fratele acestuia în Țara Românească. Mihai cere ajutorul împăratului Vienei care îl împacă cu Gheorghe Basta (conducătorul armatei austriece) și împreună îl înlătură pe Bathory de la putere, în Transilvania. Mihai preia puterea, din nou,  și în Țăra Românească, unde boierii îl alungaseră pe Simion Movilă. Acum dorește să îl alunge și pe Movilă din Moldova, însă este asasinat de oamenii lui Basta, la ordinul împăratului austriac, care avea ambiții politice proprii legate de Transilvania.

2.4. STATUL ROMÂN DE LA PROIECT POLITIC LA REALIZARE: 

 Proiectele care au urmărit realizarea unirii tuturor românilor într-un singur stat au început să apară încă din sec. XVIII, dar au devenit realitate, în parte,  în sec. XIX. Ele vizau, printre altele, reorganizarea administrației, adaptarea unor noi forme de guvernământ. Motivul pentru care românii doreau unirea a fost apariția problemei orientale sau a omului bolnav (adică menținerea sau desființarea Imperiului Otoman). Problema orientală s-a manifestat prin războaie între Imperiul Otoman și Rusia pe de o parte, și Imperiul Otoman și Austria pe de altă parte. În acest context, Franța și Anglia s-au pronunțat pentru menținerea Imperiului Otoman, întrucât considerau că numai așa se poate păstra echilibrul de forțe în Europa. Dar în același timp, Imperiul Habsburgic și Rusia vizau să ocupe teritorii stăpânite de Imperiul Otoman, și anume Peninsula Balcanică și strâmtorile Bosfor și Dardanele; majoritatea luptelor aveau loc pe teritoriul românesc. În urma acestor războaie, Banatul, Oltenia, Bucovina sunt ocupate de Imperiul Habsburgic (Austria)  iar Basarabia de Rusia. În Țara Românească și Moldova este introdus regimul fanariot de către Imperiul Otoman, care provoacă nemulțumiri datorită grecizării domniei și a instituțiilor. Un alt motiv care provoca nemulțumiri românilor era creșterea obligațiilor economice față de Imperiul Otoman, desființarea armatei naționale cât și alte instabilitățile politice. 

Iată etapele acestor evoluții:  

a) Secolul XVIII:

ȚARA ROMÂNEASCĂ ȘI MOLDOVA: Constantin Mavrocordat (a avut domnii atât în Moldova cât și Țara Românească) a realizat reforma socială ( desființează obligația țăranilor de a munci în favoarea boierilor), reforma fiscală (impozit unic în 4 rate pe an), reforma administrativă (a fost introdusă leafa pentru ispravnici, de exemplu), reforma religioasă (preoții ortodocși trebuiau să învețe să scrie și să citească - Foarte tare! J))). Alexandru Ipsilanti (domnie în Țara Românească) a introdus „Pravilniceasca condică” (un cod de legi întocmit de acesta). Ion Caragea (domnie în Țara Românească) a introdus „Legiuirea Caragea” (un cod de legi prin care se percepeau taxele și obligațiile țăranilor, dar se prevedea și faptul că femeile erau excluse din viața politică). Scarlat Callimachi (domnie în Moldova) a introdus „Codul Callimachi” (un cod civil care îmbina dreptul local cu cel bizantin; tot serie de legi). 

TRANSILVANIA: Maria Tereza și Iosif II au realizat o reforma religioasă  prin  se introduce toleranța religioasă;  au instituit o reforma a învățământului, prevăzând dezvoltarea învățământului la sate; au încercat o reforma socială, prin care să fie reglemetate clar obligațiile țăranilor iobagi.   

Reformismul boieresc: ȚARA ROMÂNEASCĂ ȘI MOLDOVA: în sec. XVIII se constituie Partida Națională, format dirt-o parte a boierilor care susțineau modelul de organizare occidental și criticau modelul oriental. Ei s-au manifestat prin alcătuirea unor memorii adresate Marilor Puteri în care solicitau domnia pământească,  independența, unirea, neutralitatea, introducerea unor noi forme de guvernământ - monarhie constituțională, printre alte propuneri, reorganizarea și modernizarea instituțiilor. 

b) Secolul XIX: 

În acest secol au avut loc o serie de revoluții, proteste din cauza nemulțumirilor poporului: revoluția din 1821 în Țara Românească, care a avut la baza programul „Cererile norodului românesc” (programul este o listă de cerințe a poporului, adresate mai marilor conducători); din păcate a revoluția a fost înfrantă; se introduce „Regulamentele organice” din 1831-1832 în Țara Românească și Moldova; revoluția de la 1848 -  aceasta a izbucnit inițial în Franța și s-a extins în țările germane, italiene, Imperiul Habsburgic și a ajuns și în Țările Române.

Cauzele Revoluției de la 1848: înlăturarea stăpânirilor străine: Țara Românească și Moldova erau stăpânite de Imperiul Otoman, iar Transilvania de Imperiul Habsburgic. De asemena lipsa drepturilor pentru românii din Transilvania cât și alte probleme social-economice, ca și lipsa drepturilor și libertăților cetățenești în toate țările românești.

Care au fost obiectivele acestei revoluții? S-a urmărit: libertatea și unitatea națională, eliberarea și împroprietărirea țăranilor, drepturi și libertăți dar și modernizarea economică.

Cum  s-a desfășurat revoluția de la 1848?

MOLDOVA: Revoluția a izbucnit în 27 martie 1848, la Iași. În cadrul acesteia s-a elaborat și adoptat programul „Petiția-Proclamațiune”, prezentat, ulterior, domnitorului Mihai Sturdza. Inițial l-a acceptat după care l-a refuzat și a luat măsuri împotriva revoluționarilor. Unii dintre ei au reușit totuși să fugă și s-au refugiat în Transilvania.

TRANSILVANIA: În mai 1848 a avut loc Adunarea de la Blaj, în cadrul căreia s-a prezentat și adoptat programul „Petiția Națională”. Acest program a fost prezentat Dietei de la Cluj și Curții Imperiale de la Viena; ambele l-au respins, urmând ca la sfârșitul lunii Dieta să voteze anexarea (alipirea) Transilvaniei la Ungaria. Împăratul a acceptat această anexare. Acest lucru a determinat nemulțumirea românilor din Transilvania care nu erau de acord cu aceasta anexare, și au anunțat trecerea la organizarea românească a Transilvaniei. În aceste împrejurări, vor avea loc confruntări între forțele revoluționare românești și cele revoluționare maghiare. S-a ajuns, în 1849, la o înțelegere: Proiectul de pacificație, în urma unor negocieri în care au fost implicați Nicolae Bălcescu, - venit în Transilvania -, și conducătorul revoluției maghiare Lajos Kosuth. A fost, însă, prea târziu, deoarece în august 1849 ambele mișcări au fost înfrânte de Imperiul Habsburgic în alianță cu Rusia țaristă.

ȚARA ROMÂNEASCĂ: Revoluția a izbucnit prin Adunarea de la Islaz, din iunie 1848, unde s-a adoptat programul „Proclamația de la Islaz” care a fost acceptat de  domnitorul Gheorghe Bibescu. Ulterior, de teama intervenției militare a Rusiei, acesta a abdicat (adică a renunțat la tron). În aceste condiții, puterea este preluată de un guvern revoluționar, care a condus pe baza acestor cereri (cererile din „Proclamația de la Islaz”), care au și devenit constituția provizorie a țării. În septembrie 1848 această revoluție a fost înfrântă prin intervenția militară a Imperiului Otoman și a Rusiei. 

Consecințele: În Moldova a rămas domnitor Mihai Sturdza; în Țara Româneasca a fost numit un caimacan (locțiitor de domn) în persoana lui Constantin Cantacuzino; Transilvania a devenit provincie dependentă de Curtea Imperială de la Viena, despărțită, din fericire, de Ungaria, iar Bucovina devine provincie autonomă.

Care a fost totuși importanța acestei revoluții? Deși înfrântă, Revoluția de la 1848 rămâne totuși importantă pentru programele sale ce vor fi realizate ulterior.

Unirea Principatelor Române: După revoluție, românii au încercat să-și îndeplinească obiectivele treptat, primul obiectiv fiind unirea dintre Moldova și Țara Românească. Pentru organizarea internă a celor două Principate, Rusia și Imperiul Otoman încheiau Convenția da la Balta Liman. În baza aacestui act, domnitorii erau numiți de cele două puteri pe o perioadă de 7 ani. Ulterior se declanșează războiul Crimeei dintre Rusia și Imperiul Otoman. În urma acestui război, Rusia este înfrântă și se ajunge ca Marile Puteri sî încheie Tratatul de la Paris din 1856, defavorabil Rusiei. Pentru Principatele Române, Tratatul stabilea: Țara Românească și Moldova erau autonome sub suzeranitate otomană și intrau, totodată, sub garanția celor 7 Mari Puteri europene; sudul Basarabiei revenea Moldovei; organizarea unor Adunări ad-hoc, prin care  românii din Principate să fie consultați cu privire la organizarea lor viitoare, etc.. Peste un an, în 1857 în urma Adunărilor ad-hoc s-au adoptat rezoluții în care se cerea: autonomie; neutralitatea Principatelor; adunări representative; unirea Moldovei cu Țara Românească; prinț străin, crescut în religia țării. Aceste dorințe au fost prezentate în cadrul Conferinței de la Paris din 1858. Aici, Marile Puteri garante au adoptat o Convenție, care stabilea:  „unirea” Principatelor, într-un simulacru de stat numit  „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”; Principatele să fie conduse de 2 domni, 2 guverne, 2 adunări; urmau să existe două instituții comune - Comisia Centrală și Înalta Curte de Justiție și Casație; votul cenzitar; desființarea privilegiilor boierești, etc.. Totuși, Convenția nu a prevăzut că, aceeași persoană nu putea fi aleasă ca domnitor în ambele Principate, și românii vor face exact acest lucru! Astfel, la 5 ianuarie 1859, în Moldova,  și la 24 ianuarie 1859, în Țara Românească, a fost ales un singur domnitor  în persoana lui Alexandru Ioan Cuza.

Domnia lui Cuza: În perioada domniei lui  Cuza s-au reușit consolidarea unirii și modernizarea Principatelor. În 1859 Marile Puteri recunosc dubla alegere iar în 1861 recunosc unirea deplină. Modernizarea Principatelor s-a realizat prin mai multe reforme: în 1864 se introduce legea rurală care stabilea împroprietărirea țăranilor, dar cu condiția să plătească despăgubiri către boieri timp de 15 ani!! - lucru aproape imposibil de realizat, de aceea problema agrară se va agrava dramatic în următoarele decenii!!;  se adoptă legea privitoare la obligativitatea și gratuitatea învățământului primar de 4 clase; se introduce o lege electorală care favoriza burghezia, etc.. 

Sfârșitul domniei lui Cuza: În 1865 se intensifică activitatea „monstruoasei coaliții” - alianță între liberali și conservatori, nemulțumiți de regimul autoritar al lui Cuza, - instaurat în mai 1864 -, și care doreau înlăturarea lui. În 1866 Cuza este obligat să abdice.

Perioada 1866-1918: În urma abdicării lui Cuza, apare pericolul destrămării Principatelor. Reapare ideea alegerii unui domnitor străin. Inițial este ales Filip de Flandra care refuză propunerea, iar apoi este ales Carol de Hohenzollern - devenit Carol I; acesta devine principe/domnitor  în 1866. Perioada domniei lui Carol I a fost fundamentală în dezvoltarea României, pentru că monarhia a fost un factor de echilibru în viața politică a acesteia. Este adoptată o nouă constituție și apar două partide politice: conservator și liberal. Statul își dobândește oficial numele de România. În urma războiului din Balcani din 1877-1878, România își câștigă independența față de Imperiul Otoman și acest fapt este recunoscut de Marile Puteri la Congresul de la Berlin din 1878. Astfel România devine stat independent. În 1881 România devine Regat, iar în 1883 se aliază cu Puterile Centrale, fiind un factor de stabilitate în Europa.

Marea Unire: În 1918 are loc Marea Unire, când pentru prima dată în istorie intră în granițele țării toate provinciile istorice românești. Datorită Primului Război Mondial și dezmembrărilormarilor imperiii multinaționale, au revenit în granițele României Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Această Unire a fost recunoscută în cadrul Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920.  

Anul 1940:Din păcate, în anul 1940 România Mare se destramă pierzând 1/3 din teritorii. Astfel că: Uniunea Sovietică preia Basarabia, Bucovina de nord și Herța; Ungaria preia nord-vestul Transilvaniei;  Bulgaria preia sudul Dobrogei. Urâtă poveste!

2.5. CONSTITUȚIILE DIN ROMÂNIA: 

 Ca să putem diferenția constituțiile între ele, ar trebui să stabilim mai întâi ce sunt constituțiile. Constituțiile reprezintă un act cu caracter politico-juridic, care reglementează relațiile ce țin de forma de guvernământ al unui stat, structura și atribuțiile puterilor, cuprind drepturile și libertățile cetățenești etc.. În fapt, constituția este legea fundamentală a unui stat! Constituțiile românești au fost precedate de anumite acte din trecut cu caracter constituțional: cum ar fi „Cererile norodului românesc”, Programele revoluției din 1848 și multe altele.

 Constituțiile moderne cuprind mai multe etape de evoluție: 1. Etapa introducerii instituțiilor constiționale (se introducnoile instituții, noile forme de legi); 2. Etapa consolidării acestor instituții (capătă durabilitate, se încheagă); 3. Etapa instabilității (schimbări dese ale unor prevederi constituționale); 4. Etapa dictaturii comuniste; 5. Etapa revenirii la democrație.

Constituțiile românești moderne:

 1.REGULAMENTELE ORGANICE - au fost elaborate în timpul ocupației rusești (1829-1834). Prevedeau împărțirea puterilor în stat, astfel:  puterea executivă (conduce organele superioare, guvernul, etc.): domnul deținea această putere ajutat de sfatul administrative; puterea legislativă (cea care decide legile): Adunarea Obștească (adică boierii); puterea judecătorească - Înaltul Divan. Această constituție desființa vămile interne (de la o cetate la alta, de la un oraș la altul, aparținând celor două Principate), introducea impozitul unic, reglementa obligațiile țăranului (a reglementa=a face ordine, a rearanja). Regulamentele Organice au contribuit la modernizarea societății românești, însă a avut și anumite limite din cauză că menținea privilegiile boierilor și obligațiile foarte mari ale țăranilor.

2. CONVENȚIA DE LA PARIS (1858 - 1864) - a fost elaborată și adoptată de cele 7 Mari Puteri garante. Această convenție menținea separarea puterilor în stat (cum era mai sus cu puterea judecătoreasca, executivă, legislativă - deci erau 3 puteri diferite, conduse de organe diferite). Principatele românești erau autonome sub suzeranitate otomană, statul urma să aibă doi domni, două guverne, două adunări, instituțiile comune fiind numai Comisia Centrală, Înalta Curte de Justiție și Casație și votul cenzitar. De asemenea statul primea numele de „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”. Pe de altă parte această convenție desființa privilegiile boierești, și introducea principiul statului de drept (adică toți erau egali în fața legii). 

3. STATUL DEZVOLTATOR AL CONVENȚIEI DE LA PARIS (1864- 1866) - adoptată în urma loviturii de stat a lui Cuza. Această convenție acordă puteri mult mai largi domnitorului, astfel punând bazele unui regim autoritar (adică el numea miniștrii, el dizolva Adunarea Legislativă). Domnitorul era ales pe viață prin votul cenzitar, dar cu cens micșorat (taxă de vot mult mai mică). De asemenea se creează o instituție legislativă nouă - Senatul.

4. CONSTITUȚIA DE LA 1866 - adoptată  în timpul lui Carol I de Hohenzollern, a fost valabilă în perioada cuprinsă între 1866 - 1923 și a avut ca model constituția belgiană de la 1831. Prevedea:

Statul și instituțiile: teritoriu inalienabil (nu putea fi modificată granița); stat indivizibil (statul nu putea fi împărțit în mai multe țări); forma de guvernământ era monarhie constituțională ereditară (monarhie=rege, constituțională=conducea după un set de legi, ereditar=puterea se ducea din neam în neam)..

Principii democrate: suveranitate națională (toată puterea aparține statului român, nu altor țări); guvernare reprezentativă; responsabilitate ministerial;  separarea puterilor în stat (adică tot cu putere judecătorească, executivă, legislativă fiind realizate de către organe separate de putere) - Puterea executivă era exercitată de domn și guvern. Domnul avea atribuții largi: numea și revoca miniștrii, numea toate funcțiile publice, bate moneda, conferă decorații (medalii și alte cele), conduce armata, are dreptul de a ierta pedeapsa și de a înlătura penalitatea, promulgă legea (o face oficială), convoacă/dizolvă/amână Parlamentul, drept de veto absolut. Actele domnitorului trebuiau contrasemnate de un ministru care devenea astfel responsabil. Puterea legislativă era exercitată de Parlament și domnitor, dar Parlamentul avea dreptul de a interpela miniștrii, de sancțiune a legilor etc.. Puterea judecătorească era exercitată de instanțele de judecată. Deciziile judecătorești erau emise în numele domnitorului iar judecătorii erau inamovibili (nu se puteau schimba).

Sistem electoral: vot cenzitar.

Drepturi și libertăți: libertatea cuvântului, presei, persoanei; drept de asociere; inviolibilitatea domiciliului (nu aveau dreptul să intre autoritățile peste tine decât în temeiul unui act judiciar clar). 

5. CONSTITUȚIA DE LA 1923 (cunoscută și sub numele de Constituția României Mari). După Marea Unire s-au produs o serie de schimbări ce necesitau o nouă lege fundamentală. Motivele care au stat în spatele acestei noi constituții au fost: includerea de noi teritorii în stat, exigența tratatelor de pace de la Paris, schimbările economice, politice și de mentalitate, cât și întreg contextul european. A fost adoptată în 1923 de regale Ferdinand, fiind un proiect PNL.. În timpul dezbaterilor din Parlament, PNR (Partidul Național Român) condus de Iuliu Maniu și PȚ (Partidul Țărănesc), condus de Ion Mihalache s-au opus proiectului liberal, însă ulterior, după promulgare, au respectat și apărat Constituția în fața atacurilor extremiste. Cele două partide vor fuziona în 1926, fofând PNȚ (Partidul Național Țărănesc). Această constituție a dezvoltat și consolidat democrația, adâncind separarea puterilor în stat. Prevedea:

Stat și instituții: monarhie constituțională ereditară; stat național, unitar, independent.

Principii constituționale: separarea puterilor în stat; guvernare reprezentativă; responsabilitate ministerial; suveranitatea națională.

Sistem electoral: vot universal (vot secret, dar numai bărbații peste 21 de ani aveau acest drept, excepție făcând femeile, magistrații și militarii, care nu aveau acest drept).

Drepturi și libertăți: proprietate garantată de stat; bogățiile subsolului aparțineau statului; apele, căile aeriene, căile de comunicații aparțineau statului; dreptul de expropiere cu despăgubiri; statul avea dreptul de a interveni în relația angajat-patron; se afirmau drepturile minorităților fără deosebire de etnie, religie.

CONSTITUȚIA DE LA 1938.  Această constituție a fost adoptată în vremea lui Carol II din cauza regimului de autoritate monarhic. Monarhia autoritară a lui Carol II a fost instauratăîn 1938. În urma alegerilor din 1937, niciun partid politic nu reușise să obțină 40% din totalitatea voturilor. În aceste condiții, Carol II își pune în aplicare propriul obiectiv și anume instaurarea unui regim autoritar. El aduce la guvernare Partidul Național Creștin al lui Octavian Goga. De ce? Partidul lui Octavian Goga era un partid mic, slab, și ușor de manevrat și care a fost folosit de Carol în realizarea propriilor țeluri. Concluzie: această constituție a fost un abuz de putere, ea fiind rezultatul puterii executive. Prevedea:

Stat și instituții: regele domnește și guvernează; forma de guvernământ este monarhia autoritară (cere supunere!).

Principii constituționale: desființarea principiului separării puterilor în stat (regele are putere legislativă și executivă, Parlamentul are rol decorativ, Senatul este ales de rege); principiul suveranității poporului este înlocuit de supremația regelui (adică în loc ca poporul să aleagă felul cum sunt conduși, regele deține această supremație); se instituie regimul partidului unic (se desființează toate partidele politice iar Partidul Naționii se auto-declară partid unic).

Sistem electoral: vot universal (toți cetățenii de peste 30 de ani știutori de carte); se acordă drept de vot femeilor( de parcă ar mai fi contat la ceva J))).

Drepturi și libertăți: sunt considerabil restrânse.

7. PERIOADA 1940-1947:

Această perioadă poate fi împărțită în două etape: 

Perioada 1940-1944: această perioadă a fost denumită și perioada dictaturii militare a lui Ion Antonescu. În această perioadă constituția a fost suspendată,  Regele Mihai avea doar un rol formal. Toată puterea revenea generalului Ion Antonescu, care deținea atât puterea executivă, cât și cea legislativă, conducea armata și avea puterea de a declara pace sau război.

Perioada 1944-1947: după înlăturarea lui Antonescu, se repune „teoretic” în rigoare Constituția de la 1923, însă comuniștii vor acapara treptat întreaga putere în stat.

8. Constituțiile comuniste - aceste constituții au avut ca model Constituția sovietică din 1936. Ele sunt asemănătoare ca și prevederi, dar fiecare marchează anumite evenimente. Constituția din 1948 marchează căderea vechiului regim democrat; Constituția din 1952 marchează subordonarea deplină a statului față de partidul unic; Constituția din 1965 marchează preluarea puterii de către Nicolae Ceaușescu. Prevederi:

Stat și instituții: forma de guvernământ este republică populară până în 1965 și apoi republică socialist; statul este național, unitar, independent și suveran.

Principii constituționale: principiul separării puterilor în stat este prevăzut în constituție dar din punct de vedere practic este desființat; principiul suveranității poporului este înlocuit cu dictatura clasei muncitoare (clasa muncitoare=poporul de rând); regimul politic este monopartinic și anume Partidul Muncitoresc Român (până în 1965) și ulterior Partidul Comunist Român este „forul” conducător al poporului (urât!!).

Drepturi și libertăți (vorba vine): drepturile și libertățile erau prevăzute în constituție dar practic sunt încălcate una câte una.

Sistemul electoral: dreptul de a alege de la vârsta de 18 ani; dreptul de a fi ales de la 23 de ani. 

9. CONSTITUȚIA DE LA 1991: această constituție a fost adoptată în condițiile în care în 1989 a fost înlăturat comunismul. A avut ca model Constituția de la 1923; în vederea integrării în U.E. și N.A.T.O., constituția a fost modificată prin referendum, prevăzându-se desființarea serviciulului militar obligatoriu (mare greșeală!) și prelungirea mandatul președintelui până la 5 ani. Prevederi:

Stat și instituții: forma de guvernământ este republica democratic semi-prezidențială; statul este național, independent, unitar, indivizibil și inalienabil.

Principii constituționale: separarea puterilor în stat (puterea judecătorească, puterea legislativă și cea executivă erau executate de către organe diferite de putere); suveranitatea națională.

Drepturi & libertăți: drepturile și libertățile românești sunt puse în acord cu cele europene.

Sistem electoral: vot universal, direct, secret, liber, exprimat de către cetățenii de peste 18 ani.

2.6. SECOLUL XX - DEMOCRAȚIE ȘI TOTALITARISM:  

Ideologii și practici politice în Europa și în România: Caracteristica principală a secolului XX a fost confruntarea dintre democrație și totalitarism. 

Trăsăturile regimurilor democratice: separarea puterilor în stat (putere judecătorească, executică și legislativă îndeplinită de organe separate); drepturi și libertăți cetățenești; egalitatea în fața legii; pluripartitism; suveranitatea poporului (poporul deține puterea prin reprezentanții aleși la vot); statutul de drept (adică nimeni nu este mai presus de lege).

 Regimurile totalitare se caracterizează prin: nesepararea puterilor în stat (un conducător deține și controlează întreaga putere; nerespectarea drepturilor și libertăților; partidul unic; cultul personalității conducătorului; intervenția statului în orice domeniu, chiar și în lucrurile private (adică statul are dreptul să își dea cu părerea și să intervină în absolut orice lucru privitor la viața cetățeanului); exterminarea opozițiilor. 

Din ce cauze au apărut regimurilor totalitare? - nemulțumirile, frustrările provocate de tratatele de pace semnate în cadrul Conferinței de Pace de la Paris după Primul Război Mondial; problemele economice apărute după Primul Război Mondial cât și perioada de supraproducție (care a dus la Marea Criză din 1929-1933 ce s-a caracterizat prin  falimente, șomaj în masă etc.); nemulțumirile populației, greve etc.. Aceste regimuri totalitare au apărut în perioada interbelică (interbelică=perioada dintre războaie).

Regimuri totalitare de extremă dreaptă:

FASCISMUL preia puterea politică în Italia în 1922, fiind reprezentat de Partidul Național Fascist și condus de Benitto Musollini.

NAZISMUL preia puterea politică în Germania în 1933, fiind reprezentat de Partidul Național Social al Muncitorilor din Germania, condus de Adolf Hitler. Nazismul promova rasismul, ideea creări spațiului vital care putea fi realizat doar prin lărgirea teritoriului spre est. Naziștii susțineau ideea purității rasei ariene și elimintarea raselor inferioare (evrei, țigani, sclavi).

 Regimurile totalitare de extremă dreaptă s-au instaurat și în alte state din Europa în perioada interbelică: Ungaria (1919), Portugalia (1932), Spania (1939).

Regimuri de extremă stângă:

COMUNISMUL preia puterea politică în Rusia în 1917, fiind reprezentat de Partidul Comunist Bolșevic condus de Lenin iar din 1924 de Stalin. Comunismul impune colectivizarea (trecerea proprietăților agricole particulare în proprietatea statului), naționalizarea, industrializarea forțată, ateismul, desființarea proprietății private în orice domeniu.

 Regimurile totalitare de extremă dreaptă au fost înfrânte după al Doilea Război Mondial, dar comunismul (extremă stângă) a reușit să se mențintă, și mai mult de atât să se extindă și în alte state. După 1945 regimurile comuniste s-au instalat în mod forțat cu sprijinul armatei sovietice sau prin falsificare alegerilor din centrul și sud-estul Europei. De asemenea s-au extins și pe alte continente.

 Statele democrate (cele libere) au luat mai multe măsuri în perioada interbelică (perioada dintre războaie) ca nu cumva să extindă pericolul apariției regimurilor totalitare și a izbucnirii unoi nou război mondial, astfel: s-a creat Liga Națiunilor cu scopul de a menține pacea în lume și de a evita declanșarea unui nou război mondial; din păcate nu a avut mijloacele necesare ca să poată pune în practică această năzuință; alianțe regionale (alianțe între vecinii de state) pentru crearea unui climat de securitate (Mica Înțelegere - România, Iugoslavia, Cehoslovacia; Înțelegerea Balcanică - România, Iugoslavia, Grecia, Turcia); semnarea Pactului Briand-Kellog care propunea rezolvarea neînțelegerilor pe cale diplomatică, fără a se apela la mijloace militare În perioada post-belică (după război) au luat alte măsuri: Planul Marshall (ajutor din partea americanilor pentru țările care au suferit pierderi în război); crearea NATO (alință militară a statelor democrate); ajutor din partea americanilor pentru țările care respingeau comunismul (Războiul din Coreea, Războiul din Vietnam) etc..

 Regimurile comuniste s-au prăbușit în Europa din cauza problemelor și a revoltelor anticomuniste. Astfel că, în 1989 regimurile comuniste din centrul și estul și sub-estul Europei se prăbușesc, iar Uniuninea Sovietică se dizolvă oficial în decembrie 1991.

România între democrație și totalitarism: România în secolul XX a oscilat între democrație și totalitarism. Regimul democrat a început încă din a doua jumătate a secolului XIX având la bază Constituția de la 1866 din vremea lui Carol I. Apoi în perioada interbelică democrația s-a consolidate  prin votul universal, realizarea reformei agrare și adoptarea Constituției de la 1923 (ce a avut ca baza Constituția de la 1866). Iată trăsăturile democrației românești interbelice: apariția unor partide politice noi (Partidul Poporului, Partidul Național Țărănesc); afirmarea puternică a PNL; înființarea partidelor minorităților naționale (minorități=cetățeni români dar de alte naționalități) - ex. Partidul Maghiar, Partidul German, Uniunea Evreilor din România; apariția partidele politice extremiste: extremă stângă (Partidul Comunist din România) și extremă dreaptă (Liga Apărării Național Creștine, Garda de Fier) etc..

Limitele democrației românești interbelice: lipsa de experiență politică a multor cetățeni care au primit drept de vot; rivalitatea între partide; abuzurile din timpul alegerilor; implicarea monarhiei în viața politică când de fapt monarhia trebuia să joace rol de arbitru și să echilibreze situația; terorismul ca formă de luptă politică (asasinarea, eliminarea adversarilor).

Ideologiile politice interbelice:

LIBERALISMUL a fost reprezentat de Ștefan Zelein, Vintilă Brătianu etc. și promova o politică numită „prin noi înșine” care însemna dezvoltare economică prin propria forță de muncă și a capitalului autohton.

ȚĂRĂNISMUL era reprezentat, printer alții, de Constantin Stere, Ion Mihalache, Gh. Zane și susținea crearea statului agro-industrial; egalitatea dintre capitalul românesc și cel străin. Astfel ei susțineau agricultura și crearea unui stat numit „statul țărănesc”.

EXTREMA STÂNGĂ era reprezentată de Partidul Comunist; în 1924 chiar fost scos înafara legii și a acționat ilegal pe parcursul perioadeipână în 1944. Ei susțineau ideea proprietății colective și controlul statului asupra întregii societății.

EXTREMA DREAPTĂ era reprezentată de Liga Apărării Național Creștine  și, ulterior, de legionari; susținea un naționalism exagerat; promova antisemitismul, anticomunismul; utilizarea violenței ca mod de rezolvare a problemelor politice, rezolvarea problemelor economice prin soluții utopice, greu de pus în practică. 

Monarhia în România: A fost reprezentată de dinastia Hohenzollern. Carol I (1866-1914) a devenit rege în 1881 când România este proclamată official Regat. Ferdinand I (1914-1927) s-a confruntat cu criza dinastică generată de moștenitorul său Carol (viitorul rege Carol II), care a renunțat la tron de nenumărate ori. Carol a fost scos din rândul membrilor familiei regale (din cauză ca a vrut să se căsătorească cu o fată care nu făcea parte din vreo familie regală) și astfel Mihai este declarat moștenitor al tronului (fiul lui Carol). Țara a fost condusă de o regență pentru că Mihai era încă minor (regență=grup format din Prințul Nicolae, Gheorghe Buzdugan și Miron Cristea). Carol al II-lea (1930-1940) a condus țara instaurând un regim de autoritate personală și un singur partid politic. Mihai (1940-1947) are un rol formal până în 1944, când adevăratul conducător era generalul Ion Antonescu.

2.7. ROMÂNIA POSTBELICĂ:

 În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România a luptat inițial, în perioada 1941-1944, alături de Germania, contraUniunii Sovietice. Apoi după înlăturarea lui Ion Antonescu, trece de partea Aliaților, contra Germaniei; ceea ce lasă cale liberă comuniștilor în preluarea puterii în România (odată ce comunismul era la putere și înU.R.S.S.). 

Preluarea puterii de către Partidul Comunist (1944-1947): Odată cu semnarea convenției de armistițiu de la Moscova, Uniunea Sovietică a urmărit instaurarea sistemului comunist în România. De asemenea în convenție se stabilea că România trebuia să plătească despăgubiri de război sovieticilor iar Basarabia și Bucovina de Nord reveneau din nou U.R.S.S-ului și granița era stabilită de Prut, etc.. De asemenea un alt motiv pentru care comunismul a preluat puterea a fost și faptul că Națiunile Unite își împărțiseră  „premiul” deja, iar România intra în sfera de influență a sovieticilor.  Factorii interni care au dus la comunism în țara noastră au fost: prezența armatei sovietice pe teritoriul nostru și presiunea lor asupra politicii noastre. Comuniștii pun stăpânire pe România în mai multe etape. Într-o perioadă (1944) chiar a existat speranța revenirii la democrație, mai ales că a fost repusă în vigoare Constituția din 1923. Inițial s-a constituit un guvern democrat condus de Constantin Sănătescu cu scopul de a înlătura urmările regimului dictatorial condus de Ion Antonescu. Dar acest guvern s-a reorganizat, vice-președinte devenind comunistul Petru Groza.  Astfel, ponderea comuniștilor în acest guvern a crescut considerabil, mai ales că ei dețineau cele mai importante ministere. Ulterior, reprezentantul U.R.S.S.-ului a impus regelui Mihai să formeze un guvern cu totul condus de Petru Groza, care să fie în totalitate comunist; acest guvern avea ca scop preluarea întregii puteri din stat. Comuniștii au început să ia tot mai multe măsuri în vederea preluării acestei puteri depline, și anume: s-a interzis dreptul de vot a celor care susțineau vechiul regim politic; s-au „organizat” alegerile, care au fost fraudate în favoarea comuniștilor;  s-au dezmembrat și, apoi, desființat partidele politice istorice; preluarea puterii în plan local (s-au numit prefecți, comandanți dintre cei comuniști); înlăturarea monarhiei și implicit obligația lui Mihai de a abdica (de a renunța la tron). Astfel că din monarhie România devine Republică Populară.

Stalinismul (1948-1965): În această perioadă, România a fost condusă după modelul stalinist, având în frunte pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. Au fost adoptate mai multe măsuri în vederea realizării „dictaturii proletariatului”:  adoptarea unor noi constituții (Constituția din 1948 și Constituția din 1952, ambele având ca model constituția sovietică); România semnează un tratat de „prietenie și amiciție” cu U.R.S.S.; se creează organele de control a populației și anume Securitatea și Miliția. La început, România s-a subordonat total față de Moscova dar apoi (după moartea lui Stalin și retragerea armatei sovietice din țară), se va încerca o îndepărtare de sovietici, prin respingerea Programului Valev și construirea comunismului de „tip românesc” etc.. De asemenea pe plan economic se impune proprietatea statului prin legea de naționalizare. De asemenea se dezvoltă industria pe plan cantitativ, nu calitativ, se exploatează resursele țării în favoareaU.R.S.S.  și se aderă la C.A.E.R.. S-a impus colectivizarea agriculturii.

 Național-comunismul(1965-1989): Național-comunismul a fost caracteristica regimului communist în timpul lui Nicolae Ceasușescu. Această perioadă începe odată cu criticarea abuzurilor regimului lui Gherghiu-Dej și eliminarea adversarilor. În 1965 se adoptă o nouă constituție iar România devine din Republică Populară, Republică Socialistă. Pe plan extern România și-a arătat independența față de sovietici, reluând relațiile diplomaticecu o serie de state occidentale. Refuzul de a participa la reprimarea  revoltei anticomuniste din Cehoslovacia cât și promovarea unor relații bune cu Israelul au dus la creșterea reputației țării și a lui Nicolae Ceaușescu personal. Țara a cunoscut o îmbunătățire al nivelului de trai: au fost eliberați deținuții politici,  a fost acceptată o libertate restrânsă  de călătorie în afara granițelor și studierea limbilor străine occidentale, în locul limbii ruse. Începând cu anii 1970 însă, regimul a devenit unul personal dictatorial cu următoarele caracteristici: Ceaușescu a adus la putere persoane dintre rudele sale; a impus construcția unor obiective industriale de mari dimensiuni în timp ce economia țării stagna (Palatul Parlamentului cât și alte clădiri de mari dimensiuni); a impus rația la consumul de produse alimentare și energie (odată ce economia era precară), etc.. Aceste lucruri au dus la degradarea condițiilor de trai și au accentuat nemulțumirile poporului.

Dizidența în timpul comunismului: S-a înființat Securitatea Poporului care trebuia să elimine pe toți adversarii regimului, considerați „dușmanii poporului”, prin diferite căi: anihilarea lor fizică, internarea în spitale de psihiatrie, trimiterea în  închisori, etc.. Dizidența anticomunistă a fost formată din intelectuali și oameni de cultură, iar ei s-au manifestat prin articole de presă în străinătate, intervenții publice pe lângă Ceaușescu în anumite chestiuni - exemplu: greva minerilor din Valea Jiului (1977), etc.. Uniii dintre dizidenți sperau în înlăturarea regimului communist cu ajutorul americanilor și, mai târziu, cu sprijinul lui … Gorbaciov - noul lider reformist de la Moscova! Ce ironie!

Revenirea la democrație: S-a realizat, în decembrie 1989, datorită contextului extern favorabil, odată ce în mai multe state se prăbușise regimul comunist. Această revenire la democrație a însemnat reapariția partidelor politice istorice cât și a altor partide noi. De asemenea se adoptă Constituția de la 1991 și se organizează alegeri libere. Această revenire la democrație a însemnat și aderarea, în cele din urmă, la structurile euro-atlantice: NATO și UE.

2.8. ROMÂNIA ȘI CONCERTUL EUROPEAN: 

 La sfârșitul sec. XVII, după înfrângerea turcilor la Viena și pacea de la Karlowitz din 1699 în care turcii cedau Ungaria și Transilvania austriecilor, apare Problema Orientală (sau problema „Omului Bolnav al Europei”). Vor avea loc lupte între turci și austrieci pe de o parte și turci și ruși pe de altă parte, desfășurate pe teritoriul Țărilor Române. Astfel, românii sufereau pierderi teritoriale.  În secolul XVIII Țările Române s-au aflat sub dominația Imperiului Otoman care introduce regimul fanariot. În timpul regimului fanariot, apar unele modificări ale statului prin care era amplificată influența Imperiului Otoman în Țările Române; se va extinde și posibilitatea de intervenție a Rusiei în problemele Principatelor Române, fapt împlinit prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi, prin care se introduce protectoratul rusesc. După războiul războiul dintre ruși și otomani (1828-1829), Țările Române intră sub ocupație militară rusă. În 1848 Rusia participă la reprimarea (oprirea) revoluției române iar ulterior prin adoptarea unei convenții de către ruși și otomani, domnitorii noștri erau numiți pe o perioadă de 7 ani de Poartă cu ajutorul Rusiei; de asemenea Adunările Obștești erau înlocuite cu Divanurile Domnești. Prin aceste schimbări, s-a limitat drastic autonomia Țării Române. Problema Orientală s-a manisfestat și prin alte războaie, ca de pildă,  Războiul Crimeei. Războiul Crimeii s-a încheiat cu Congresul de Pace de la Paris, în cadrul căruia s-a discutat și problema Unirii Principatelor Române. După unirea Moldovei și Țării Românești din vremea lui Cuza, se va încerca sub domnia lui Carol I, dobândirea independenței prin căi diplomatice, apoi militare.

Războiul din Balcani: în Balcani, izbucnesc răscoalele anti-otomane ale Bulgariei, Serbiei, Muntenegrului, Bosniei și Herțegovinei. În urma răscoalelor din Balcani, Rusia este prima care a reacționat sprijinind popoarele, sub pretextul că sprijină ortodoxismul, când de fapt Rusia urmărea eliberarea teritoriilor de sub stăpânirea otomană și trecerea lor sub propria-i stăpânire. Inițial România se declară neutră față de ceea ce se întâmpla la Balcani, urmând ca în cele din urmă să încheie Convenția de la București cu Rusia. Prin aceasta se stabileau: Rusia apăra integritatea teritorială a României, avea dreptul de a traversa teritoriul românesc pe un anumit traseu, iar aprovizionarea și transportul erau sarcina Rusiei. După încheierea acestei convenții, Rusia declară război Imperiului Otoman și începe traversarea teritoriului românesc. Imperiul Otoman a reacționat bombardând localitățile românești de la nord de Dunăre. România ripostează, urmând să intre oficial în războiul contra Imperiului Otoman. România și-a proclamat, oficial independența 9/10 mai1877. Acest fapt a făcut necesară participarea României la războiul din Balcani pentru a-și impune independența de facto. Acest război se va numi Războiul de independență. În iunie 1877 trupele rusești, ajunse pe linia Dunării, traversează fluviul cu sprijinul flotei românești, dar refuză o colaborare militară cu România în Balcani, întrucât era încrezătoare în propriile-i forțe și oricum nu voia sprijinul unui stat pe care intenționa să îl ocupe. La sud de Dunăre, Rusia a reușit să ocupe cetatea Nicopole, însă a avut eșec în atacul de la cetatea Plevna. Al doilea atac asupra Plevnei a creat pericolul ca trupele ruse să fie aruncate înapoi la nord de Dunăre (adică la noi în țară) și astfel exista pericolul ca războiul să se mute pe teritoriul românesc. În aceste împrejurări dureroase, comandantul trupelor rusești și-a călcat mândria și orgoliul și a cerut ajutor militar din partea României printr-o telegramă frumos scrisă și trimisă principelui Carol. Deși între România și Rusia nu exista un acord cu privire la colaborarea noastră cu rușii, totuși o parte a armatei române a trecut Dunărea și împreună cu trupele ruse atacă pentru a 3-a oară Cetatea Plevna, cucerind-o (buni la inimă ce suntem! J)). Mai departe trupele românești și rusești au acționat separat în Balcani. În 19 februarie 1878 se semnează tratatul de la San-Stefano între Rusia și Imperiul Otoman. Prin acest tratat se recunoștea independența României, Serbiei și Muntenegrului iar Rusia primea Dobrogea și Delta Dunării. Aceste prevederi au nemulțumit atât România cât și Marile Puteri pentru că influența Rusiei creștea foarte mult. Astfel au semnat alt tratat, la Berlin;  în baza acestui tratat, România trebuia să modifice câteva articole din Constituția de la 1866, dar primea Dobrogea, Delta Dunării și insula Șerpilor. Totuși, Rusia primea cele trei judeţe de la sudul Basarabiei. Alte prevederi: Bosnia Herţegovina trecea sub administrarea Austro-Ungariei, Principatul Bulgariei era micşorat creându-se astfel în sudul acestuia Provincia autonomă Rumelia, condusă de guvernatori creştini numiţi/aleşi de Imperiul Otoman). Astfel România a fost recunoscută ca stat independent și s-a putut manifesta şi pe plan extern; acest lucru a favorizat dezvoltarea economică şi a permis românilor să îşi desfăşoare luptele pentru emanciparea (recuperarea) teritoriilor româneşti aflate sub stăpânire străină. 

După Războiul de Independenţă, de teamă ca Rusia să nu îşi extindă teritoriile, România s-a aliat în 1883 cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Italia=Tripla Alianţă). La începutul secolului XX în zona balcanică au loc două războaie. Atitudinea Rusiei şi a Austro-Ungariei se schimbase faţă de secolul trecut (adică sec. 19). Unul din motive era faptul că Rusia devenise membră a Antantei (alianţă între Rusia, Anglia şi Franţa). Rusia urmărea controlul zonei balcanice prin intermediul Serbiei, iar Austro-Ungaria prin intermediul Bulgariei. 

Primul Război Balcanic: a izbucnit în 1912, având loc între o coaliție format din Bulgaria, Serbia, Grecia, Muntenegru contra Imperiului Otoman. România nu a participat la acest război. Imperiul Otoman a fost înfrânt iar războiul s-a încheiat prin tratatul de la Londra.

Al doilea Război Balcanic: a avut loc în 1913 între Bulgaria care îşi ataca foştii aliaţi, având sprijinul Austro-Ungariei. România, deşi era aliata Puterilor Centrale, la cererea Antantei a intrat în război contra Bulgariei. Practic și efectiv lupta nu a avut loc pentru că Bulgaria se recunoştea deja înfrântă. Tratatul semnat la Bucureşti stabilea, printer altele, intrarea Cadrilaterului (sudul Dobrogei) în graniţele României. 

România în Primul Război Mondial: Primul Război Mondial a avut loc între anii 1914-1918. Conflictul s-a manifestat între Antanta şi Puterile Centrale. În 1914 Austro-Ungaria declară război Serbiei. Deşi era aliată Puterilor Centrale, România a decis în cadrul Consiliului de Coroană de la Sinaia, să se declare neutră, bazându-și decizia prin faptul că prevederile tratatului stabileau ca Puterile Centrale şi România să se ajute numai în cazul în care una din ele era atacată, ori Austro-Ungaria fusese atacant! Mai clar: România se declară neutră şi ca să nu se işte certuri sau alte cele, introduce scuză următoare: pe tratatul care fusese semnat între România şi Puterile Centrale scria că se vor apăra una pe alta numai în cazul în care una din ţările implicate vor fi atacate; aici însă Austro-Ungaria era cea care atacase, nu care fusese atacată. Pa! J)). Adevăratul motiv pentru care România nu intrase în război era că nu dorea să lupte alături de Asutro-Ungaria ci împotriva ei, pentru a-şi recupera teritoriile româneşti ocupate de aceasta! România şi-a păstrat neutralitatea până în 1916, timp în care s-a pregătit economic, politic şi militar pentru ceea ce urma. România a dus mai multe tratate atât cu Puterile Centrale cât şi cu Antanta sperând să găsească momentul cel mai potrivit şi condiţiile cele mai bune pentru intrarea sa în război. Într-un final, România intră în război alături de Antanta şi declară război Austro-Ungariei, iniţial având succes, după care suferind o mare înfrângere şi pierzând 2/3  din teritorii, cât şi obiectivele de recuperare a Transilvaniei, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina (adică nu numai că nu a reuşit să recupereze teritoriile româneşti, dar a şi pierdut ce avea). Motivele înfrângerii au fost atât slaba pregătire militară şi economică a ţării dar şi neîmplinirea obligaţiilor Antantei; obligaţii pe care şi le asumase în tratat. În iarna din 1916-1917 România a organizat şi a refăcut armata română cu sprijinul englez şi francez.  Anglia a asigurat aprovizionare cu armament şi muniţie, iar Franţa a ajutat la instruirea trupelor. Această armată a delanşat o acţiune ofensivă în 1917, obţinând succese la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Aceste succese nu au însemnat eliberarea teritoriilor pierdute şi nici recuperarea altor teritorii de sub stăpânire străină, dar a salvat ţara de la o posibilă ocupaţie germană totală. La sfârşitul anului 1917 comuniştii ajung la putere în Rusia, care intenţionau să scoată Rusia din război, făcând pace cu Puterile Centrale. În acest condiţii, România ar fi rămas singură pe frontul dinspre est, caz în care  nu ar fi putut să facă faţă. Astfel România este forţată de împrejurări să facă pace separată cu Puterile Centrale (Pacea de la Buftea-Bucureşti). Tratatul de pace stabilea următoarele: România trebuia să îşi demobilizeze armata, pierdea Dobrogea care revenea Bulgariei, pierdea, practice, Carpaţii Orientali şi Meridionali care reveneau Austro-Ungariei, concesiona petrolul Germaniei timp de 90 de ani (dacă era aşa, trebuia să îl dăm până în 2008!). România nu a aplicat tratatul, S.U.A., Franța și Anglia decapitând aliații Germaniei și în cele din urmă Germania. România reintră în război alături de Antanta, la sfârșitul războiului aflându-se în tabăra învingătorilor.

România în perioada interbelică (1918-1939): în perioada interbelică România a avut mai multe obiective: recunoașterea internațională a Marii Uniri, apărarea independenței și afirmarea internațională cu privire la acestea două. Mijloacele folosite în vederea realizării acestor obiective au fost: participarea la conferințe internaționale, încheierea unor alianțe și alte activități desfășurate în cadrul Societății Națiunilor -  această societate își propunea, printre altele, menținerea păcii în lume, încercând să evite declanșarea unui nou război mondial.

România în al Doilea Război Mondial (1939-1945): Al Doilea Război Mondial a fost rezultatul politicii promovate în perioada interbelică de către statele democrate învingătoare. Statele învingătoare urmăreau menținerea păcii mondiale și crearea unui climat de securitate. Însă, față de statele învinse au promovat o politică conciliatoristă (adică o cale de mijloc, de ințelegere, un compromis) care a avut ca rezultat punerea în pericol a păcii mondiale și în cele din urmă declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Acțiunile agresive au început prin atacul Japonei asupra Chinei și ocuparea unei porțiuni din nord-estul acesteia. A urmat apoi ocuparea Etiopiei de către Italia și în cele din urmă Germania care încalcă tratatul  semnat la Versailles, ocupând malurile Rinului (granița dintre Germania și Franța este formată de cursul râului; Germania a ocupat ambele maluri). A urmat pe urmă o serie de alianțe și ocupări de state de către forțele mai puternice (ex.  Germania se aliază cu Italia și Japonia formând Axa Berlin-Roma-Tokyo; prin tratatul de la Munchen semnat de Anglia, Frața și Italia, Germania primea Regiunea Sudetă din Cehoslovacia; în același an Germania ocupă Austria și un an mai târziu întreaga Cehie; Italia ocupă Albania). Amintim faptul că Germania semnează la 23 august 1939 un tratat de neagresiune cu Uniunea Sovietică (sau U.R.S.S.), prin care cele două țări se angajau să nu se atace una pe alta iar pe lângă asta (dar partea asta era secretă) cele două împărțeau teritoriile de la vestul Uniunii Sovietice (ia Basarabia intra în sfera sovietică). Acest tratat i-a dat siguranță și mână liberă lui Hitler să atace și să ocupe Polonia, declanșându-se astfel cel de-al DOILEA RĂZBOI MONDIAL (de fiecare dată când zic asta, îmi place să îmi imaginez o voce super dramatică și niște tunete în adițional J))). România se declară neutră față de război, dar este în favoarea ajutorării Poloniei așa cum putea - deschizând granița nordică pentru refugierea cetățenilor polonezi dar și trecerea tezaurului polonez prin teritoriul României. Toate aceste evenimente au arătat că sistemul de alianțe format și în care era și România, se prabușise. În 1940 România pierde multe teritorii; în iunie, U.R.S.S. cere ultimativ și apoi va ocupa Basarabia, Bucovina de nord și ținutul Herța. Prin Dictatul de laViena, din August, Germania și Italia au forțat România să cedeze nord-vestul ardealului Ungariei; între timp fusese cedat Cadrilaterul Bulgariei prin Tratatul de la Craiova.  Aceste pierderi teritoriale foarte grave au generat nemulțumiri și proteste care au dus la abdicarea lui Carol II în favoarea fiului său Mihai. Adevăratul conducător al statului a devenit de fapt Ion Antonescu. La sfârșitul anului 1940 România s-a aliat cu Axa Roma-Berlin-Tokio, alianță prin care urmărea recuperarea teritoriilor pierdute. Astfel, România intră în război alături de Germania contra U.R.S.S.. România reușește să elibereze Basarabia, Bucovina de nord și Herța. Germania a cerut României să treacă Nistrul și să continue războiul, cu toate că mulți dintre oamenii politici români considerau că armata română trebuie să se oprească pe Nistru. Antonescu a acceptat continuarea participării la război dincolo de Nistru. Astfel România a continuat lupta alături de Germania, având parte și armata română de înfrângerea de la Stalingrad. După această înfrângere, România a dus tratative cu Națiunile Unite (Marea Britanie, S.U.A. șiU.R.S.S.) în vederea ieșirii din războiul alături de Germania. În 1944 guvernul lui Antonescu este înlăturat (am mai zis, Antonescu era de fapt conducătorul României, nu Mihai), România iese din războiul alături de Germania și luptă alături de Coaliția Națiunilor Unite. România eliberează multe teritorii prin forțele proprii: Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea și alături de sovietici eliberează nord-vestul Transilbaniei. La sfârșitul războiului după eliberarea Austriei, Ungariei și Cehoslovaciei (unde România a luptat alături de sovietici), România se găsea în tabăra învingătoare. În 1946 în urma Conferinței de Pace de la Paris, România nu era recunoscută pentru luptele contra Germaniei și era considerată stat învins în cel de-al Doilea Război Mondial cu toate că, din punct de vedere al efortului depus pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România se clasa pe locul 4 în lume după U.R.S.S., U.S.A. și Marea Britanie. Asltfel că România trebuia să plătească daune sovieticilor timp de 8 ani, iar Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța reveneau sovieticilor, granița fiind stabilită de Prut. 

Războiul Rece: Războiul Rece a fost o confruntare ideologică, economică, politică și culturală dintre statele comuniste și cele democrate (adică neînțelegeri între state, nu război fizic; nu sânge). După cel de-al Doilea Război Mondial (deja îți sună în cap, nu? J))) au apărut neînțelegeri între membrii Națiunilor Unite, ceea ce a dus la divizarea lor în tabăra comunistă și tabăra democrată, conflictul dintre ele numindu-se Războiul Rece. Motivele au fost evenimentele derulate în cel de-al Doilea Război Mondial cât și consecințele acestuia și înțelegerile de după. Pe plan economic s-au format instituții specifice fiecărui bloc politic: CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) în 1949 în blocul comunist; CEE (Comunitatea Economică Europeană) în 1957 în blocul democrat. Pe plan politic și militar s-au creat două alianțe politico-militare: NATO (Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord) în 1949 în blocul democrat; Tratatul de la Varșovia în 1955 în blocul comunist. Pe plan ideologic Războiul Rece a însemnat o confruntare între ideologiile care au stat la baza celor două regimuri politice în vederea afirmării și impunerii supremației la nivel mondial. 

Relațiile României cu U.R.S.S. și statele blocului comunist:

1. Perioada de subordonare față de U.R.S.S.; 1947-1960: România a semnat în 1948 un tratat de prietenie și asistență care permitea accesul U.R.S.S.-ului în problemele interne ale țării. După moartea lui Stalin, se încearcă treptat desprinderea de U.R.S.S., mai ales că se vor retrage și trupele sovietice din România.

2. Perioada de detașare față de U.R.S.S.; 1960-1989: în această perioadă România s-a desprins de U.R.S.S. dar a încercat să dea aparența că îi este încă fidelă. Prin respingerea planului Valev, România s-a pronunțat pentru independeță în cadrul relațiilor dintre partidele comuniste, continuând îndepărtarea de Moscova. A fost singura țară comunistă care a păstrat relațiile diplomatice cu Israel și cu Republica Federală Germană și a refuzat să participe la reprimarea militară a mișcării anti-comuniste din Cehoslovacia, fapt care a crescut prestigiul lui Ceaușescu și al României pe plan internațional. Relațiile cu U.R.S.S. s-au deteriorat odată ce România a refuzat să introducă reformele de tip gorbaciovist.

România și CAER: CAER a fost creat ca ripostă la planul lui Marshall - americanii au inițiat acest plan pentru refacerea economiilor europene distruse în urma războiului; de acest plan au beneficiat numai statele occidentale pentru că cele comuniste l-au refuzat la presiunea U.R.S.S.-ului, iar ulterior a fost un răspuns al blocului față de CEE). CAER (comunist) a avut ca scop stabilirea de legături economice între statele comuniste. Odată cu respingerea planului Valev, România se va detașa de acest ansamblu economic, dar nu foarte radical. 

România și Tratatul de la Varșovia: Tratatul de la Varșovia a fost o replică la NATO și un instrument de apărare al statelor comuniste. România a avut o poziție specială de independență în cadrul Tratatului de la Varșovia. După 1968 România a creat propria industrie de apărare și a organizat armata după reguli proprii.

România în relațiile cu alte state: România a activat în cadrul ONU (Organizația Națiunilor Unite) în perioada Războiului Rece. Reprezentanțele diplomatice ale Marii Britanii și Franței din România s-au ridicat la nivel de ambasade. În 1971 România devine membră la GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț). Va adera la FMI (Fondul Monetar Internațional) și BIRD (Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare). De asemenea participă la conferințele din Belgrad și Madrid unde aderă la următoarele principii: egalitate între state, respectarea drepturilor țărilor mici, înlăturarea amenințări cu forța etc.. În anii 1980 relațiile României cu Occidentul s-au răcit, România având relații doar cu țările lumii a 3-a. Treptat va deveni tot mai izolată și în 1989, odată cu prabușirea comunismului, în România vor avea loc evenimente care vor duce la reinstaurarea democrației.

2.9. EVOLUȚIA ROMÂNIEI DUPĂ 1989 - ASPECTE GENERALE: 

  După evenimentele din decembrie 1989, societatea românească a evoluat spre democrație. Au fost puse bazele pluralismului politic, condiție esențială pentru o participare reală a cetățenilor la viața politică. Prin Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 s-a autorizat funcționarea partidelor politice. Au fost reactivate, astfel, vechile partide P.N.L. și P.N.Ț. și, de asemenea, au apărut un număr mare de partide noi, care s-au confruntat în primele alegeri libere fixate pentru data de 20 mai 1990. Dezbaterea politică a fost tensionată în condițiile lipsei de experiență politică. În cele 4 luni până la alegeri (ianuarie-mai), s-au conturat cele două forțe politice specifice democrației: puterea reprezentată de Frontul Salvării Naționale ( constituit încă în timpul evenimentelor din decembrie 1989) și opoziția ce avea în frunte P.N.L. și P.N.Ț., devenit P.N.Ț.C.D.. Evoluția spre un regim democratic a trecut prin momente foarte dificile, precum conflictul interetnic de la Târgu-Mureș, din martie 1990 și evenimentele de la București din 13-15 iunie 1990, care au alterat atmosfera politică internă și au afectat grav imaginea externă a României. Alegerile din 20 mai 1990 au fost câștigate de F.S.N., iar liderul său, Ion Iliescu, a devenit președinte al României. Parlamantul ales în mai 1990 s-a transformat în Adunare Constituantă. El va adopta Constituția din 1991. Aceasta a fost aprobată de electorat prin referendum, la 8 decembrie 1991. Constituția introducea drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului și separarea puterilor în stat.

  F.S.N., care a preluat puterea în decembrie 1989, a guvernat țara și după alegerile din mai 1990. Această formațiune s-a scindat în 1992 în două partide: o grupare condusă de Ion Iliescu a înființat un partid ce se va numi, ulterior Partidul Democrației Sociale din România (P.D.S.R.) iar cealaltă grupare condusă de Petre Roman va forma Partidul Democrat (P.D.).

  Principalele probleme cu care s-au confruntat toate guvernele postdecembriste au fost cele legate de democratizarea reală a societății, restructurarea economiei, privatizarea acesteia și, pe aceste baze, crearea economiei de piață. Declarația-program a guvernului Petre Roman, guvern rezultat după alegerile din mai 1990, insista pe restructurarea și privatizarea industriei, pe reforme care să favorizeze trecerea la economia de piață, liberalizarea prețurilor etc..Procesul restructurării s-a dovedit foarte dificil. Programele destul de ambițioase s-au lovit, în procesul de aplicare de multiple greutăți determinate de lipsa experienței, de menținerea unor vechi mentalități, de lipsa de responsabilitate a clasei politice românești. Ce-a de-a doua forță politică, conturată în această perioadă, a fost Convenția Democrată, care a reunit forțele de dreapta, mai ales P.N.L. și P.N.Ț.C.D.. Constituirea opoziției a fost dificilă. Pe de o parte, partidele istorice au acționat separat, iar, pe de altă parte, a existat o reacție de respingere din partea populației, care își formase o imagine negativă despre aceste partide. S-au vehiculat lozinci precum: „Vin moșierii”, „Nu ne vindem țara”,- aluzii la retrocedarea proprietăților funciare și la procesul de privatizare cu ajutorul investitorilor străini, lozinci pe care particele istorice n-au fost capabile să le contracareze eficient cu argumente raționale. De aceea, la alegerile din mai 1990, opoziția nu a reușit să obțină decât un procent nesemnificativ de voturi. În timp, ea s-a consolidat. Printr-o critică dură la adresa P.D.S.R.-ului, care acâștigat și alegerile din 1992 și a cărui guvernare l-a avut ca prim-ministru pe Nicolaie Văcăroiu, acuzat de neocomunism, precum și prin propunerea unui program electoral extrem de ambițios - „Contractul celor 200 de zile”-, Convenția Democrată a câștigat alegerile din 1996. Împreună cu P.D. și U.D.M.R. a format guvernul. Președinte al României a devenit Emil Constatinescu. Guvernarea C.D.R., dintre 1996-2000, se va dovedi un dezastru. Partidele istorice au trădat speranțele electoratului într-o schimbare profundă a societății. Ba au procedat și ele la aceleași lucruri pentru care acuzaseră P.D.S.R.-ul, cum ar fi politizarea aparatului de stat. Ca urmare, alegerile din 2000 aveau să consemneze victoria zdrobitoare a P.D.S.R.-ului iar Ion Iliescu redevenea președinte. Tot ca urmare a dezastroasei guvernări, P.N.Ț.C.D.-ul, văzut de electorat ca principalul responabil, nu a mai intrat în Parlament!

 Guvernarea Iliescu-Năstase dintre 2000-2004 avea să fie una extrem de coruptă. A apărut atunci sintagma de „baroni locali”- lideri ai P.D.S.R.-ului care se comportau discreționar în județele în care erau prefecți sau președinți ai consiliilor județene ori primari de mari orașe. Aceștia erau adevărați vătafi, după expresia chiar a lui Iliescu! Un exemplu edificator este cel al lui Mischie de la Gorj. În aceste condiții, aspectele pozitive ale guvernării: creșterea economică accelerată, aderarea la NATO, încheierea negocierilor de aderare la U.E.. n-au mai contat în ochiii electoratului și-n 2004 Alianța Dreptate-Adevăr (Alianța D.A.) formată din P.N.L. și P.D. a constituit un guvern împreună cu Partidul Umanist (ulterior, Partidul Conservator) și U.D.M.R.. Președinte a devenit Traian Băsescu.  Guvernarea Alianței D.A. s-a dovenit un grav eșec. Au existat puternice conflicte între P.N.L. și P.D., între Băsescu și premierul Tăriceanu. S-a ajuns la retragerea de la guvernare a P.D.-ului, moment din care guvernul Tăriceanu a guvernat cu sprijinul parlamentar al P.S.D.-ului (noua denumire a P.D.S.R.-ului).

  În 2007 s-a produs evenimentul mult așteptat al aderării Romăniei la U.E.. Din păcate, tot în acest an a izbucnit criza economică mondială.  În România, criza economică a fost ținută sub preș între 2007-2009. Mai mult, în campania pentru alegerile prezidențiale din 2009, Traian Băsescu spunea: „Se pare că ieșim din criză.” Câtă dreptate a avut s-a văzut în mai 2010, când tot el a anunțaț măsuri severe de austeritate!

 Între 2009-2012, țara a fost condusă de un guvern P.D. (devenit P.D.L.) în frunte cu premierul Emil Boc, perceput ca un simplu servant al lui Traian Băsescu. Regimul Băsescu-Boc a fost perceput ca un regim autoritarist, deosebit de corupt. Un simbol profund negativ al acestul regim a fost Elena Udrea. În cele din urmă, în 2012, guvernul P.D.L. a fost drastic sancționat de electorat. Guvernarea a revenit unei alianțe formate de P.S.D. și P.N.L., numită Uniunea Social Liberală.  Această alianță s-a destrămat în 2014. în contextul aproprierii alegerilor prezidențiale din acel an. Aceste alegeri vor fi câștigate clar de candidatul P.N.L., Klaus Johannis. În 2015, după teribilul moment „Colectiv”, premierul P.S.D.-ului Victor Ponta și-a prezentat demisia împreună cu întregul guvern. Astfel, Klaus Johannis a reușit să impună un așa-zis guvern de tehnocrați, condus de Dacian Cioloș. „Performanțele” acestui guvern au facilitat victoria zdrobitoare a P.S.D.-ului în alegerile parlamentare din decembrie 2016. Această guvernare pare, cel puțin până-n prezent, să cunoască o erodare incredibilă pe fondul unor acțiuni anti-justiție ce au provocat mari proteste populare. Rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile în continuare.

  Ce putem constata analizând evoluția postdecembristă a României? Câteva lucruri sunt clare, anume:

- sub pretextul restructurării și privatizării, economia a fost, practic distrusă;

- corupția a luat un avânt uriaș; în contextul în care cea mai mare parte a populației a sărăcit, politicienii au acumulat averi foarte mari;

- toate partidele importante s-au perindat la guvernare și sunt responsabile de situația în care a ajuns România. Este absurd să auzi cum aceste partide se învinovățesc unul pe altul de parcă n-ar fi guvernat deloc;

- peste 3 milioane de români au emigrat, privând tară de forță de muncă activă și calificată;

- dacă în 1990 România nu mai avea, de bine ,de rău, datorie externă, în prezent, ea se apropie de 100 miliarde de euro (avem în vedere atât datoria publică cât și pe cea privată). Măcar dacă s-ar fi realizat ceva cu banii împrumutați!

  Ce se mai poate spera în aceste condiții? Este o întrebare cu răspuns greu de dat!

2.10. SCURTĂ ISTORIE A ROMÂNILOR! - de avut în vedere, ca o recapitulare:

  O scurtă istorie a românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Rezumatul trece în revistă succesiunea evenimentelor, din cele mai vechi timpuri, care au dus la formarea statului modern, unitar național, România.

1. Străbunii: 

 Vechi urme de cultură materială, descoperite în diverse situri arheologice de pe teritoriul actual al României, atestă faptul că spațiul din interiorul și exteriorul arcului carpatic a fost locuit din timpuri imemoriale. Cu toate că nu știm prea multe despre vechii locuitori ai acestor pământuri, informații relevante despre diverse culturi neolitice au fost scoase la iveală prin cercetarea vestigiilor presărate pe tot cuprinsul României de astăzi. Ce se poate spune despre locuitorii străvechi ai acestor pământuri este că, pe lângă așezările lor în aer liber, locuiau și în peșteri. O serie de descoperiri din peșterile Cioclovina, Ohaba Ponor din Transilvania, Băile Herculane din Banat și Boroșteni în Oltenia, confirmă aceasta teorie. Printre primele urme de locuire în peșteri apar în Paleoliticul mijlociu, în ceea ce se numește cultura Musteriană, întâlnită în toate regiunile țării, dar mai ales în peșterile din Carpații Meridionali: Muierilor, Cioarei, Cioclovina, Ohaba Ponor. O serie de unelte din piatră cioplită descoperite în aceste locuri au fost datate ca având o vechime de 50 de milenii. În peștera de la Ohaba Ponor au fost descoperite și resturi de oase, două falange de la o mână și una de la picior, aparținând Homo sapiens neanderthalensis. La Cioclovina a fost descoperit și craniul unei femei de 30-40 de ani, iar în peștera de la Baia de Fier, un craniu al unei femei de 40-50 de ani, de tip Homo Sapiens.

 Trecerea la neolitic și apariția ceramicii au lăsat urme în spațiul carpato-danubian. Cele mai vechi vase de lut ars din spațiul românesc datează din jurul anului 6000 î.H.. Culturile neolitice cele mai des întâlnite și cu o largă răspândire sunt Criș-Starcevo (mileniile VI-V î. H.), Hamangia (mileniile IV-II î. H.), Cucuteni-Ariușd (mileniileIV-III î. H.), Boian-Gumelnița, Turdaș-Petrești. Cele mai cunoscute piese aparținând acestor culturi sunt statuetele de lut Gânditorul și perechea lui. Statuetele apreciate pentru expresivitatea lor artistică au fost descoperite lângă Cernavodă, în cimitirul de la Dealul Sofia. Analiza inventarului arheologic aparținând acestor culturi a concluzionat că populația avea ca ocupație cultura pământului și creșterea vitelor, iar traiul și-l ducea în sate, apărate de prin șanțuri, în locuințe de suprafață.

 În mileniile III-II î. H, în spațiul carpato-dunărean, are loc o migrație a unor populații indo-europene de păstori nomazi. A avut loc o sinteză etno-culturală între populația locală neolitică și nomazii indo-europeni. Aceștia din urmă au fost asimilați cultural, dar au reușit să-și impună limba vorbită. Folosirea bronzului pe scară largă a facilitat dezvoltarea unor arme și implicit o mai bună organizare militară. Războinicii devin mai importanți, iar societățile încep să ridice construcții de apărare și fortificare. Aceste schimbări în organizarea socială au atras după sine formarea, în timp, a unor blocuri etnice în spațiul sud-est european (grecii, ilirii, tracii).

 Epoca fierului a consolidat apariția familiilor etno-lingvistice, în aria carpato-balcanică consolidându-se blocul tracic, cu ramura sa nordică, geto-dacii. Date concrete arheologice, precum și o multitudine de izvoare istorice atestă prezența geto-dacilor, din familia tracilor, în spațiul dintre Carpați și Balcani, începând cu secolul VI î. H.. Treptat, geto-dacii reușesc să se impună economic, politic și cultural în întregul areal al Europei de sud-est. Cele mai vechi mențiuni despre geți provin de la Herodot. Acesta îi considera ca fiind cei mai viteji și mai drepți dintre traci. De la același autor știm ca geții se credeau nemuritori și că după moarte merg la Zamolxis, divinitatea lor supremă.

  Între secolele I î.Hr. și II d.H., în spațiul delimitat de Dunăre, Marea Neagră și Munții Carpați a existat statul dac. Punctul maxim de dezvoltare a fost atins în vremea Regelui Burebista (82-44 î.H.), care a ajuns în fruntea unui neam istovit de o serie nesfârșită de lupte tribale, conform lui Strabon. Tot de la istoricul grec știm că Burebista s-a impus printr-o cârmuire autoritară și a adus norodul la ascultarea față de porunci. Cu ajutorul sfătuitorului său, marele preot Deceneu, a introdus o serie de reforme care au dus la consolidarea regatului. Printre acestea, istoricul Strabon menționează tăierea viilor și prohibiția la alcool. Prin campanii politice și militare, regele dac reușește în preajma anului 70 î.H. să treacă teritoriile daco-geților sub o autoritate unică. Regatul lui Burebista cuprindea toată lumea traco-geto-dacă și se întinde de la munții Haemus (Balcani), până la Carpații Păduroși, de la Tyras (Nistru), până la Tissus (Tisa). Regele dac dispunea de o armată însemnată, conform lui Strabon ea număra peste 200 000 de soldați. Mai mulți istorici contemporani consideră această cifră exagerată. Burebista, considerat de istorici ca fiind cel dintâi și cel mai mare rege alt Traciei, a stabilit capitala Regatului geto-dac în Munții Orăștiei, la Sarmisegetuza. Aici, în munții transilvăneni, au fost ridicate o serie de fortificații (Costești, Blidaru, Piatra Roșie), care au fost ulterior consolidate de conducătorii ce l-au succedat pe Burebista.

 Societatea geto-dacă era formată dintr-o aristocrație tribală (tarabostes în dacă, pileati în latină) și o clasa a oamenilor de rând, liberi (în latină comati sau capillati). Ultimii, conform denumirii în latină, erau pletoși, în timp ce primii umblau cu capul acoperit cu o căciulă. 

2. Amprenta Romei:

 În urma campaniilor militare, regatul lui Burebista a cunoscut o extindere semnificativă, până în apropierea granițelor Imperiului Roman. Regele dac, ajuns între timp chiar să fie temut și de romani (conform lui Strabon), a încercat să intre în disputa internă a Imperiului Roman și profitând de războiul civil dintre Caesar și Pompei, a ținut partea celui de-al doilea. După înfrângerea lui Pompei de la Pharsalos, Caesar a plănuit o campanie masivă împotriva dacilor, dar asasinarea generalului roman în anul 44 î.H. a amânat confruntarea cu Dacia pentru o perioadă de peste 100 ani. Burebista împărtășește soarta lui Caesar, cam în același timp (44 -35 î. H.), fiind victima unui complot intern, iar Regatul întemeiat de el pierde din putere și influență, iar frontierele statului dac cunosc o restrângere semnificativă.

 O nouă perioadă de înflorire a Daciei are loc sub conducerea lui Decebal (87-106 d.H..). Deși mai restrâns decât regatului lui Burebista, sub conducerea noului lider, Dacia cunoaște o dezvoltare economică și militară importantă. Au loc mai multe confruntări între armatele Imperiului Roman și cele ale lui Decebal, cea mai cunoscută fiind cea de la Tapae. Dar cele mai crâncene confruntări dintre cele două tabere au avut loc între anii 101-102 și anii 105-106 d.H.. Imperiul Roman a reușit să-i înfrângă pe geto-daci, iar după cucerire, statul dac devine provincie romană. Două monumente comemorative stau mărturie luptelor daco-romane: Columna lui Traian de la Roma și Tropaeum Traiani de la Adamclisi.

 Perioada în care Dacia a fost provincie romană (106-271 d. H.) a adus o serie de schimbări semnificative socio-economice, politice și culturale și a avut loc un puternic proces de romanizare, atât în teritoriul ocupat, cât și în cel rămas liber. Istoricii au convenit că acesta este momentul în care începe să se cristalizeze un nou popor, poporul român, rezultatul contopirii dintre băștinașii daci, primul element etnic de bază și populația romană, formată din coloniștii imperiului, precum și să apară limba vorbită de acest nou popor, limba română.

 Ca urmare a diverselor crize din imperiu și presiunea constantă a populațiilor barbare de la marginea imperiului, împăratul Aurelian decide în anul 271 să se retragă la sud de Dunăre, cu armate și o parte din aparatul administrativ și cu o anumită populație urbană. O parte din coloniștii romani și populația dacă romanizată rămân pe loc și păstrează legături economice, sociale și culturale cu imperiul de peste Dunăre. Exista dovezi arheologice pe întreg teritoriul României care confirmă această teză, în principal morminte și descoperiri monetare.

 Valul de populații barbare au adus schimbări masive în fosta provincie romană. O parte din orașele romane au fost distruse, în consecință a avut loc o retragere a populație din zonele urbane spre zonele rurale, precum și o administrare locală ieșită total de sub administrarea Imperiului.

 Procesul de romanizare a continuat și în secolul al II-lea, creștinismuladucându-și o contribuție semnificativă, propagat din centrele orașelor de la sud de Dunăre.

  O serie de împărați romani și mai apoi bizantini, precum Constantin cel Mare, Valens, Justinian, au încercat de-a lungul anilor să reinstaureze controlul asupra provinciei. Cu toate că populația provinciei nord-dunărene trăia în afara controlului vreunui imperiu, păstra în conștiință apartenența la Imperiul Roman, iar mai apoi la moștenirea acestuia, Imperiul romano-bizantin, transformat în Bizantin.

3. Primele formațiuni statale românești:

 Începând cu secolul al X-lea, diverse surse istorice menționează că pe întreg teritoriul României, în vechile zone colonizate de romani din Banat, Oltenia, Transilvania și Dobrogea, există formațiuni statale cu nume de cnezate și voievodate. Aceste organizări statale păstrau elemente din tradițiile daco-romane, dar au și împrumutat o serie de caracteristici de la populațiile migratoare care au trecut peste aceste teritorii.  Dezvoltarea acestor formațiuni și unificarea lor statală au fost îngreunate de ultimul val de populații migratoare: pecenegi, uzi, cumani, tătari, dar și de expansiunea regatului maghiar în Transilvania. Începutul secolului al XIV-lea, odată cu izbucnirea unor crize în Imperiul mongol și în Regatul Ungariei, permit conducătorilor politici români de la nordul Dunării să treacă la unificarea formațiunilor statale românești. Astfel, în jurul voievodului din zonele Argeșului, Basarab (1324-1352), se strâng comunitățile românești dintre Carpații Meridionali și Dunăre. Basarab devine astfel Întemeietorul primului stat românesc, numit Țara Românească sau, de unele unele surse istorice, Valahia. Urmând modelul lui Basarab, al doilea stat românesc care ia naștere, la est de Carpați, este Moldova. Izvoarele istorice numesc acest nou stat ȚaraRomânească a Moldovei sau Valahia Minor, pentru a-l deosebi de celălalt stat românesc, Țara Românească. Însăși ideea de a intitula acest nou stat Valahia Minor subliniază realitatea legăturilor social-politice și existența unui anumit raport de putere între cele două provincii. Al doilea stat românesc reunea organizațiile politice românești dintre Carpații de răsărit, Dunăre, Nistru și Marea Neagră și se afla sub conducerea voievodului unificator, Bogdan (1359-1365).

 4. Voievozii români:

  Climatul extern în secolele XV-XVI a fost extrem de complicat și nu a fost defel favorabil unor evoluții firești, care să asigure dezvoltarea social-politică și economică a provinciilor. Aceste evoluții ar fi fost necesare atingerii unui consens într-o eventuală unire mai largă a românilor din interiorul și exteriorul arcului carpatic. Din toate cele patru puncte cardinale pericole diverse pândeau statele dunărene, iar voievozii au fost nevoiți să adopte un joc complicat de alianțe externe, când cu o forță, când cu alta.

 Prin lupte multe și îndelungate, voievozii Țării Românești, Mircea cel Bătrân (1386-1418) și Vlad Țepeș (1456-1462), alături de cei ai Transilvaniei și Moldovei, Iancu de Hunedoara (1441-1456), respectiv Ștefan cel Mare (1456-1504), au reușit să impună puterilor externe existența și continuitatea provinciilor românești și o oarecare respectare a granițelor acestora. Din rațiuni politice și militare, Transilvania a trebui să accepte suzeranitatea coroanei Ungariei, iar Țara Românească și Moldova pe cea otomană, acesta fiind prețul plătit pentru păstrarea autonomiei de guvernare. Pentru a-și asigura și apăra independența, voievozii români au intrat de-a lungul anilor în alianțe cu diferite puteri ale vremii: regii Ungariei și ai Poloniei, cu Veneția sau cu statul papal. După bătălia de la Mohacs (1526), regatul maghiar cedează în fața expansiunii otomane, iar Transilvania devine principat autonom aflat sub suzeranitatea Porții. 

5. Prima unificare a țărilor românești:

 Un punct de cotitură în istoria românilor l-a reprezentat domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601), perioadă în care a avut loc unirea celor trei provincii românești, Transilvania, Țara Românească și Moldova. Reușita domnitorului Mihai demonstrează că existau preocupări în regiune pentru unificarea tuturor românilor sub un singur domnitor și într-o singură unitate statală. Conform documentelor emise la Alba Iulia, Mihai Viteazul se intitula: Io, Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei! Unirea din timpul domniei lui Mihai Viteazul, deși a fost de scurtă durată a reușit să trezească în conștiința românească ideea de unitate, iar ecourile acestei înfăptuiri s-au făcut simțite în generațiile următoare.

 Începutul secolului al XVI-lea aduce schimbări culturale importante în Țările Române. Introducerea tiparului (1508) în Țara Românească a adus o înflorire culturală în spațiul românesc și o conectare la spațiul ideilor din Europa și din Orient. Au fost tipărite o serie de cărți, în principal religioase, în limba română, dar și în altele de circulație locală sau chiar orientală: slavonă, greacă, arabă, georgiană. 

6. Sub semnul imperiilor:

 Secolul XVIII a stat sub semnul imperiilor care și-au disputat influența în spațiul est-european. Imperiul otoman slăbește în putere și influență, alte două puteri fiind într-o permanentă înflorire și expansiune, Rusia și Austria. După pacea de la Karlowitz (1699), Transilvania a trecut sub stăpânirea Austriei. În Țara Românească și Moldova, Imperiul Otoman introduce domniile fanariote, în încercarea de a-și întări poziția de suzeranitate. Cu toate că Țările Române nu erau posesiunea Imperiului, bucăți din aceste provincii au fost înstrăinate. În 1718 după pacea de la Passarovitz, Oltenia este cedată Imperiului Habsburgic, până în 1739 (pacea de la Belgrad). În 1775 este rândul Bucovinei să fie înstrăinată Imperiului habsburgic. Aflate sub o administrare fanariotă, Țara Românească și Moldova cunosc o diminuare a drepturilor politice, dar în paralel are loc și o modernizare a societății, atât de necesară în vederea adaptării la noile realități europene. Deși elemente de cultură neoelenică au fost favorizate, nu au lipsit mișcări culturale autohtone. Schimbări importante apar și în destinul Moldovei, începând cu anul 1812, an în care Imperiul rus anexează Basarabia.

7. Statul național român:

 Începând cu secolul al XVIII-lea se cristalizează conștiința națională, urmată mai apoi de formarea națiunii moderne române. În Transilvania, o voce importantă în renașterea națională a avut-o episcopul greco-catolic Ioan Inochentie Micu, un luptător neobosit pentru drepturile românilor și pentru emanciparea acestora, indiferent de confesiunea acestora. În tot acest timp intelectuali din toate cele trei provincii românești au ținut vie conștiința românilor și au promovat prin lucrări scrise originile comune ale locuitorilor provinciilor românești. Acum apar Istoria Țării Românești, a lui Constantin Cantacuzino, în Țara Românească și Hronicul vechimii a romana-moldo-vlahilor (1719-1722) a lui Dimitrie Cantemir, în Moldova. În ambele lucrări sunt abordate chestiuni sensibile precum romanitatea provinciilor românești, comunitatea de origine și continuitatea populației românești în Dacia. În Transilvania, în contextul iluminismului european, intelectualii Școlii Ardelene au redecatat lucrări istorice, filologice și filosofice prin care au trezit conștiința românească și au militat pentru drepturile poporului român. Totodată prin lucrările lor au cultivat limba română și istoria poporului român. Mișcarea națională cunoaște noi culmi prin cei trei lideri ai răscoalei din anul 1784: Horea, Cloșca și Crișan. Revolta acestora a găsit important ecou european și a primit sprijin din partea unor publiciști și lideri politici din Europa.

 În Țara Românească, în anul 1821, Tudor Vladimirescu a dus mai departe ideile de afirmare a drepturilor naționale ale poporului român. Revoluția de la 1821 s-a sincronizat cu mișcări similare din Italia, Spania, Portugalia precum și cu alte acțiuni de eliberare ale popoarelor din Balcani. Toate aceste mișcări au dus la o întărire a autonomiei Țărilor Românești față de Poarta Otomană.

  Anul 1848, prin revoluția care a cuprins întreg spațiul românesc, a adăugat noi orizonturi în întărirea conștiinței naționale și a scos în evidență dorința românilor de a-și afirma unitatea națională. Chiar dacă a fost reprimată de forțele otomane și rusești și nu s-a putut concretiza în înfăptuirea unui stat modern și independent, a adăugat încă o cărămidă la viitoarea construcție a unității statale.

  Războiul Crimeei (1853-1856) și consecințele lui au adus în prim plan european problema românească și revendicările Principatelor Române. Mișcarea de eliberare națională și politică a căpătat amploare. După Tratatul de la Paris (1856), protectoratul rus a fost înlocuit prin garanția colectivă a statelor europene, iar autonomia Principatelor Române a fost proclamată, fapt care a deschis drumul către România modernă. În toamna anului 1857, divanurile ad-hoc au fost convocate și au fost prezentate doleanțele naționale. Principala chestiune reclamată a fost unirea într-un singur stat a celor două țări: Țara Românească și Moldova. În 5 ianuarie 1859 au avut loc alegeri în Moldova, iar în 24 ianuarie 1859 în Țara Românească, domnitor fiind ales, în ambele principate, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).

  Al. Ioan Cuza a întreprins o serie de reforme așteptate în vederea modernizării țării, cele mai importante fiind secularizarea averilor mănăstirești și reforma agrară. Prin eforturile lui Cuza istoria i-a rezervat titlu de creator al statului modern român, iar formarea noului stat a constituit punctul de plecare în desăvârșirea unității naționale și statale. În februarie 1866, Cuza a abdicat, iar prințul Carol de Hohenzollern Sigmaringen a primit Coroana României și a devenit fondatorul dinastiei regale române. 

8. Independența României și unitatea statală:

  Europa anului 1875 este dominată de criza denumită Chestiunea orientală. România vede în acest context internațional complicat o oportunitate în dobândirea independenței statului. Adunarea Deputaților proclamă independența în anul 1877. Mihai Kogălniceanu declara la acest eveniment: „Nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața Reprezentațiunii Naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă”. De facto, independența a fost consfințită prin acțiuni militare ale armatei române alături de Rusia și alte popoare balcanice, împotriva Imperiului Otoman. Unitatea românilor a fost demonstrată încă o dată. În luptele de la Plevna, Rahova, Smârdan, alături de armata română, au participat și locuitori din Transilvania, Bucovina, Banat. În anul 1878, puterile europene au recunoscut independența României, prin semnarea tratatelor de la San Stefano și Berlin și a obținut a patra sa provincie, Dobrogea de Nord, cu județele Tulcea și Constanța În deceniile ce au urmat, România și-a consolidat administrația statului așezându-l pe temeiuri moderne. O schimbare majoră în istoria României și a statului român a avut loc în data de 14/26 martie 1881. Începând cu această zi, după ce parlamentul țării a votat, România a devenit Regat (pentru 66 de an), domnitorul Carol încoronându-se Rege al României la 10/22 mai 1881.

  Anii ce a urmat au adus măsuri de dezvoltare economică și culturală din partea statului, prin care se urmărea propășirea națională. Dezvoltarea științifică a adus după sine și afirmarea unor personalități științifice la nivel european.  La nivel simbolic, câștigarea independenței și transformarea statului în regat au făcut din București un centru polarizator al întregii națiuni române. Relevante în acest context sunt cuvintele lui Ioan Slavici din 1884, care afirmă că: „soarele românismului la București răsare”. Mișcarea de eliberare a românilor din Transilvania s-a intensificat după instalarea dualismului austro-ungar, iar în 1892 prin Memorandumuladresat împăratului Franz Joseph I, au fost prezentate revendicările românilor și politica intolerantă a guvernării maghiare. Presa românească împreună cu personalități ale culturii și științei românești au desfășurat o activitate susținută în sprijinul unirii.

 Începutul secolului XX găsește popor român într-o luptă permanentă pentru unire. Dezvoltarea României și progresul societății românești au permis românilor să spere la eliberarea ultimelor teritorii ocupate și la refacerea unirii tuturor românilor din spațiul carpato-danubiano-pontic.

 Desăvârșirea formării statului național român a găsit momentul prielnic la finalul primului război mondial. După moarte regelui Carol I, în fruntea României vine la tron Ferdinand I, cel care a rămas în conștiința românească ca „cel Loial” și ca Regele Ferdinand Întregitorul. Deși în 1916 România intră în război alături de Franța, Anglia și Rusia, au fost momente când a rămas singură în fața Puterilor Centrale, formate din Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia. În 1917 a fost nevoită să-și apere interesele din Moldova în bătălii precum cele de la Mărășești și Oituz. Cu toate acestea, în 1918 reușește să pună în practică realizarea idealului istoric, unirea tuturor românilor într-un stat național unitar, pe baza principiului dreptului popoarelor la autodeterminare și constituirea lor în state naționale. La 27 martie 1918 Sfatul Țarii, reunit la Chișinău, a decis unirea Basarabiei cu mama sa România, „de-a pururi și pentru totdeauna”. La 28 noiembrie 1918, Bucovina votează în unanimitate unirea necondiționată și pe vecie cu Regatul României. La 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a hotărât unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească cu România „pentru toate veacurile”. Unirea românilor a fost consfințită prin semnarea tratatelor de pace de după primul război mondial și a fost confirmată prin încoronarea la Alba Iulia în anul 1922 a regelui Ferdinand I și a reginei Maria.

9. Epoca contemporană:

 După 1918, România își consolidează statul național și cunoaște o puternică dezvoltare. Pentru prima dată în istoria lor, românii erau stăpâni pe toate resursele naturale și își hotărau singuri destinul social, dar și economic. Din punct de vedere politic, România era guvernată de un regim constituțional, bazat pe o reala democrație. Au loc reforme importante, precum reforma agrară și votul universal.  Pe plan extern, România a militat pentru securitatea europeană prin implicarea în Liga Națiunilor, dar și organizare unor alianțe regionale: Mica Înțelegere (România, Iugoslavia și Cehoslovacia) și Înțelegerea Balcanică (România, Iugoslavia, Grecia, Turcia).

  Al doilea război mondial întrerupe evoluția pozitivă a României și o aruncă într-un context internațional din care iese cu mari sfârtecări teritoriale. În urma pactului Ribbentrop-Molotov (1939), România pierde Basarabia și nordul Bucovinei, în favoarea URSS, iar în urma dictatului de la Viena (1940), Transilvania a fost anexată Ungariei hortiste și Cadrilaterul anexat Bulgariei. Lipsită de ajutorul aliaților tradiționali, Franța și Anglia, România se alătura Germaniei naziste. Sub regimul mareșalului Antonescu, se angajează alături de Germania în eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, intrând în 22 iunie 1941 în război împotriva URSS. În 23 august 1944, ca urmare a unei insurecții armate, guvernul Antonescu este îndepărtat, iar România întoarce armele împotriva Germaniei. Participă economic cu toată capacitatea sa la susținerea Coaliției antifasciste. România a trimis pe front și peste 500.000 de oameni, cu care a participat la eliberarea teritoriului național, dar și la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei. Chiar dacă a făcut acest efort deosebit, România nu a fost primită în rândul statelor cobeligerante și a avut statutul de stat învins, în cadrul tratatului de pace de la Paris, din 10 februarie 1947. Pentru România, urmarea imediată a tratatului a fost anularea dictatului de la Viena și revenirea Transilvaniei de nord în cadrul țării. Nordul Bucovinei și Ținutul Herței au rămas în componență URSS, iar Cadrilaterul în cea a Bulgariei. URSS a cerut daune imense statelor învinse, României revenindu-i 300 milioane dolari, la valoarea din 1938.

 După război, România intră în sfera de influență sovietică și încep o serie de transformări, care de care mai nefaste pentru destinul statului român. În 1945, Petru Groza a fost însărcinat cu formarea guvernului, fostul mareșal Ion Antonescu a fost executat în anul 1946, iar în decembrie 1947 a avut loc abdicarea forțată a regelui Mihai I. În toată acestă perioadă, regimul democratic a avut de suferit, opoziția a fost eliminată, iar sub directivele venite de la Moscova au fost arestați adversarii politici. România devenea comunistă, pentru o lungă perioadă de timp, pentru patru decenii și jumătate. Regimul comunist a însemnat pentru România: desființarea libertăților, eliminarea proprietății private aproape în totalitate, transformarea economiei libere într-una centralizată, colectivizarea agriculturii. A avut loc o industrializare masivă, uneori excesivă, iar relațiile economice în plan extern se desfășurau prin piața CAER. Decuplarea economiei de la piețele occidentale și de la ultimele tehnologii ale Europei de Vest au atras după sine o rămânere în urmă a mijloacelor de producție, decalaje structurale și manageriale. Toate acestea au avut corespondent în scăderea nivelului de trai al cetățenilor, multe nemulțumiri și tensiuni sociale. Anii ‘80 ai secolul trecut au fost caracterizați de cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu, o falimentare a economiei românești, implicit a statului român și o degradare tot mai accentuată a vieții cetățenilor. Din perspectivă externă, România a suferit o izolare crescândă din parte statelor occidentale, fapt care a pus presiune și mai mare pe regimul comunist. Nemulțumirile populației nu au mai putut fi stăpânite la finalul anul 1989, astfel încât regimul comunist a fost răsturnat prin forță, în cadrul evenimentelor începute în ziua de 22 decembrie ale aceluiași an. După executarea cuplului Ceaușescu, la finalul anului 1989, România se întoarce la regimul democratic, bazat pe mai multe partide. Statul român îmbrățișează economia de piață și se preocupă din ce în ce mai mult de tot ce înseamnă reintegrarea europeană.

 În anul 1993 România a fost primită în Consiliul Europei, iar în 1994 a încheiat cu NATO Parteneriatului pentru Pace, fiind prima țară din Europa Centrală și de Est care aderă la acest pact. După ce obține statutul de invitat în 2002, în 2004 aderă oficial la NATO. După summitul de la Copenhaga din 2002, în care România a fost invitata să adere la UE, în 2007 a devenit oficial membru cu puteri depline a Uniunii Europene, formate la acel moment din 27 de state.

 România a fost lovită puternic de criza economică mondială. izbucnită în 2007. iar în prezent țara este marcată de lupta dintre susținătorii luptei anticorupție și cei care se opun acestei lupte! Viitorul țării este nesigur iar mulți români au plecat în străinătate!