„APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - COMENTARIU REVIZUIT! PARTEA A CINCEA!

 

„APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! -  COMENTARIU REVIZUIT! PARTEA A CINCEA!

Capitolul 11 - Doi martori în Ierusalim pentru mântuirea evreilor!

  Al doilea element din Interludiul prezentat între trâmbița a șasea și trâmbița a șaptea are rolul să ne reamintească de bunătatea și puterea lui Dumnezeu. Apariția celor doi martori la Ierusalim este încă un gest de har în mijlocul mâniei divine. El vrea să mai facă o demonstrație în mijlocul poporului Său la Ierusalim. Martorii vor profeții, vor face semne, vor muri, vor învia pentru ca oamenii, în mod special cei din poporul evreu, să se întoarcă la Dumnezeu. Vom argumenta împreună aceste afirmații. Ce putem spune despre cei doi martori? Primul lucru pe care-l putem spune este că mărturia lor apare pe fondul unui conflict între Dumnezeu și dușmanii Lui. Așa a fost pe vremea lui Moise și tot așa a fost pe vremea lui Ilie. În Egipt, faraonul care-i ținea pe copiii lui Dumnezeu în robie n-a vrut să-i lase să plece decât după teribila mărturie a celor zece plăgi. Conducătorul Egiptului a spus: „Cine este Dumnezeu ca să vă dau voie să vă duceți și să vă închinați Lui?” Mărturia lui Moise a fost zdrobitoare. Pe vremea lui Ilie, copiii lui Dumnezeu erau robi ai idolatriei. Mărturia profetului a fost necesară pentru a-i scoate din această robie și a-i întoarce de la Baal la Dumnezeul cel adevărat. În contextul capitolului 11 din Apocalipsa, omenirea este roabă Antihristului care coboară chiar și foc din cer ca să-i convingă de autoritatea lui. Dumnezeu trimite doi martori ca să întoarcă oamenii la El. Ei intră în acest conflict de partea lui Dumnezeu, în condițiile în care, parte a Templului de la Ierusalim este călcată și pângărită de Neamuri: „Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini şi mi s-a zis: Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină în el. Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată, căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni. Voi da celor doi martori ai mei să prorocească îmbrăcaţi în saci o mie două sute şaizeci de zile” (Apoc. 11:1-3). Așa cum am spus deja, ne aflăm la jumătatea ultimei săptămâni din profețiile lui Daniel, când Antihristul va rupe legământul, va intra în Templu și se va da drept Dumnezeu: „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice. Să ştii dar şi să înţelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Daniel 9:25-27). Domnia Antihristului va face parte din manifestările celei de a patra „fiare” din calendarul profetic al vremii neamurilor. Ea va fi una din  manifestările Imperiului Roman, ajuns iar la putere înainte de revenirea Domnului. Despre aceasta știm tot din cartea profetului Daniel, din cele scrise în capitolul 7: „În urmă am dorit să ştiu adevărul asupra fiarei a patra - care se deosebea de toate celelalte şi era nespus de grozavă: avea dinţi de fier şi gheare de aramă, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce rămânea - şi asupra celor zece coarne pe care le avea în cap, şi asupra celuilalt corn care ieşise şi înaintea căruia căzuseră trei, asupra cornului acestuia, care avea ochi, o gură care vorbea cu trufie şi avea o înfăţişare mai mare decât celelalte coarne. Am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt, şi a venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia. El mi-a vorbit aşa: Fiara a patra este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi. Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea, şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna. Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta! (Daniel 7:19-27). Asupra acestor lucruri vom mai reveni atunci când vom analiza cele scrise în capitolul 13 din Apocalipsa. Tot despre biruința aparentă a lui Antihrist a vorbit și apostolul Pavel, când îl descrie ca „omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:3-4). Al doilea lucru pe care-l putem spune despre acești doi martori este că, de departe, ei arată că nu este vorba despre un conflict între egali, Dumnezeu fiind infinit mai puternic decât toți adversarii Lui. În Egipt, Moise a făcut lucrări extraordinare, ca și Ilie pe vremea Izabelei. Lucrările săvârșite de cei doi martori sunt în mare parte asemănătoare cu lucrările acestor două personalități din vechime, ceea ce ne face să spunem că cei doi martori vor fi tot ei. Unii îl pun în locul lui Moise pe Enoh, argumentând că Enoh este acela care, alături de Ilie, a fost strămutat la Cer fără să vadă moartea. Motivarea acestei preferințe ar fi versetul care spune că fiecare om „trebuie să moară”: „ … oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata …” (Evrei 9:27). Acest argument este însă șubred, pentru că o întreagă generație nu va cunoaște moartea la Răpire, ci vor fi înălțați la Cer. În plus, toți cei care au fost înviați în Vechiul și Noul Testament au murit iar, trăind astfel două morți consecutive. Plăgile săvârșite de Dumnezeu în mărturia lui Moise sunt mai asemănătoare cu minunile săvârșite de cei doi martori decât viața lui Enoh. Cât despre Ilie, este scris că seceta provocată de el a ținut exact atât cât va dura și mărturia acestor doi martori: „Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi şi s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă, şi n-a plouat deloc în ţară trei ani şi şase luni” (Iacob 5:17). Mai este o precizare despre lucrarea acestor doi martori: „Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului” (Apoc. 11:4). Este o trimitere la o imagine din cartea profetului Zaharia și se referă la lucrarea făcută de Dumnezeu prin preotul Iosua și conducătorul Zorobabel pentru reașezarea Israelului în matca mesianică după exilul babilonian: „Îngerul care vorbea cu mine s-a întors şi m-a trezit ca pe un om pe care-l trezeşti din somnul lui. El m-a întrebat: „Ce vezi?” Eu am răspuns: „M-am uitat şi iată că este un sfeşnic cu totul de aur şi deasupra lui, un vas cu untdelemn şi pe el şapte candele, cu şapte ţevi pentru candelele care sunt în vârful sfeşnicului. Şi lângă el sunt doi măslini, unul la dreapta vasului şi altul la stânga lui.” Şi, luând iarăşi cuvântul, am zis îngerului care vorbea cu mine: „Ce înseamnă lucrurile acestea, domnul meu?” Îngerul care vorbea cu mine mi-a răspuns: „Nu ştii ce  nseamnă aceste lucruri?” Eu am zis: „Nu, domnul meu.” Atunci, el a luat din nou cuvântul şi mi-a zis: „Acesta este cuvântul Domnului către Zorobabel şi sună astfel: „Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu”, zice Domnul oştirilor! Cine eşti tu, munte mare, înaintea lui Zorobabel? Te vei preface într-un loc şes. El va pune piatra cea mai însemnată în vârful Templului, în mijlocul strigătelor de: Îndurare, îndurare cu ea!” (Zah. 4:1-7). Iertarea și binecuvântarea poporului Israel se va face tot pe baza lucrării lui Iisus Hristos, „odrasla” născută din fecioară și va fi realizată nu prin puterea omenească sau prin meritele evreilor, ci prin Duhul lui Dumnezeu! Așa este precizat în Zaharia: „Ascultă dar, Iosua, mare preot, tu şi tovarăşii tăi de slujbă, care stau înaintea ta - căci aceştia sunt nişte oameni care vor sluji ca semne. Iată, voi aduce pe Robul Meu, Odrasla. Căci iată că numai spre piatra aceasta pe care am pus-o înaintea lui Iosua sunt îndreptaţi şapte ochi; iată, Eu Însumi voi săpa ce trebuie săpat pe ea, zice Domnul oştirilor, şi într-o singură zi, voi înlătura nelegiuirea ţării acesteia. În ziua aceea, zice Domnul oştirilor, vă veţi pofti unii pe alţii sub viţă şi sub smochin.” (Zah. 3:8-10). Oricine va încerca să-i atace pe cei doi martori ai lui Dumnezeu din Ierusalim vor fi incendiați de mânia divină. Ei vor fi literalmente nemuritori pe durata misiunii lor: „Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc care mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta. Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor, şi au putere să prefacă apele în sânge şi să lovească pământul cu orice fel de urgie ori de câte ori vor voi” (Apoc. 11:5-6). Al treilea lucru pe care-l putem spune despre acești doi martori este că toate biruințele adversarilor lui Dumnezeu sunt numai aparente și doar de scurtă durată, în timp ce aparentele înfrângeri ale lui Dumnezeu sunt temporare și întotdeauna urmate de biruință. Fiara îi omoară pe cei doi martori și toți cei generic numiți „locuitorii pământului”, oameni lipsiți de Cer, se bucură și își trimit daruri. Înfrângerea celor doi martori însă, asemenea aparentei înfrângeri a Domnului lor, nu durează însă decât „trei zile”, după care ei învie spre groaza tuturor și sunt ridicați biruitori la Cer. „Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” şi „Egipt”, unde a fost răstignit şi Domnul lor. Şi oameni din orice norod, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam vor sta trei zile şi jumătate şi vor privi trupurile lor moarte şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului. Dar, după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat în picioare şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut. Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit într-un nor spre cer, iar vrăjmaşii lor i-au văzut” (Apoc. 11:7-12). Într-o altă simetrie cu mărturia Domnului Iisus, învierea celor doi martori va fi însoțită și ea de un cutremur de pământ, iar cei afectați se vor întoarce „în masă” la Dumnezeu, ca cei din marele seceriș de la Rusalii: „În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de oameni au fost ucişi în cutremurul acesta de pământ. Şi cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerului” (Apoc. 11:13). „Locuitorii pământului”, mulți dintre ei, ne spune textul, își vor relua legătura cu Cerul. Dumnezeu nu se va lăsa niciodată fără mărturie pe Pământ. În vremurile Necazului cel Mare, după Răpirea Bisericii, pe scena lumii va exista mărturia acestei cărți scrise de apostolul Ioan, Apocalipsa, și mărturia celor 144.000 de evrei pecetluiți pentru vestirea Evangheliei. Capitolul 11 ne prezintă încă două personaje excepționale însărcinate cu depunerea mărturiei despre Hristos și Împărăția Sa. Capitolul este fascinant, iar acești doi martori sunt cu totul ieșiți din comun. Prin lucrarea lor, harul lui Dumnezeu va aduna de pe Pământ prin pocăință și martiraj o mulțime al cărui număr nu-l poate socoti nimeni, așa cum am văzut în Apocalipsa 7. Apocalipsa 11:13 precizează un amănunt peste care nu putem trece cu vederea. Relatarea este despre cetatea Ierusalim și semnalizează împlinirea unor străvechi profeții despre reluarea planului mesianic al lui Dumnezeu cu evreii. Dincolo de faptul că șapte mii de locuitori ai Ierusalimului vor muri într-un cutremur care va distruge a zecea parte din cetate este precizat că „ceilalți” au început să-L slăvească pe Dumnezeu. „Şi cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerului” (Apoc. 11:13). Pare neînsemnat, dar urmează imediat în acest capitol reacția cerească la sunarea din cea de a șaptea trâmbiță. Dacă le citim una după alta, vedem că se va împlini atunci ceea ce a vestit apostolul Pavel în Epistola către Romani, contestând ideea unora că Biserica ar fi înlocuit pe veci poporul Israel în planul mesianic: „Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: ,,Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.” În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută” (Romani 11:25-29). Hotărârea lui Dumnezeu de a salva Israelul prin har și de a-l repune în privilegiile și prerogativele mesianice a fost vestită de mulți profeți. Ne vom limita aici să-l cităm pe Isaia: „Cine a auzit vreodată aşa ceva? Cine a văzut vreodată aşa ceva? Se poate naşte oare o ţară într-o zi? Se naşte un neam aşa dintr-o dată? Abia au apucat-o muncile, şi fiica Sionului şi-a şi născut fiii! Aş putea să deschid pântecele mamei şi să nu o las să nască? zice Domnul. Eu, care fac să nască, aş putea să împiedic oare naşterea?” zice Dumnezeul tău. „Bucuraţi-vă împreună cu Ierusalimul şi veseliţi-vă cu el, toţi cei ce-l iubiţi; împărţiţi şi bucuria cu el, acum, toţi cei ce l-aţi plâns, ca să fiţi săturaţi bând laptele mângâierilor lui, ca să vă desfătaţi în totul de plinătatea slavei lui.” Căci aşa vorbeşte Domnul: „Iată, voi îndrepta spre el pacea ca un râu şi slava neamurilor ca un pârâu ieşit din matcă, şi veţi fi alăptaţi; veţi fi purtaţi în braţe şi desmierdaţi pe genunchi. Cum mângâie pe cineva mamă-sa, aşa vă voi mângâia Eu; da, veţi fi mângâiaţi în Ierusalim! Şi când veţi vedea aceste lucruri, inima vi se va bucura şi oasele voastre vor prinde putere ca iarba”. Domnul Îşi va arăta astfel puterea faţă de robii Săi, dar va face pe vrăjmaşii Lui să-I simtă mania” (Isaia 66:8-14). În ziua descrisă de Apocalipsa 11:13, Necazul lui Iacov se va transforma în Binecuvântarea lui Iacov, în salvarea și mântuirea lui Iacov. Aceasta este una din marile teme ale acestui capitol! Altfel, de ce nu i-ar fi trimis Dumnezeu pe cei doi martori să profețească la Roma, Washington, Moscova, Beijing, Paris sau Londra? Lucrarea celor doi martori la Ierusalim marchează atenția acordată de Dumnezeu poporului Israel și momentul reașezării lui în planul mesianic. Într-o simetrie cu precizie matematică, în ziua în care Antihristul rupe legământul cu Israelul, la jumătatea celei de a șaptezecea săptămâni, Dumnezeu își reactivează Legământul Lui cu poporul ales! Imediat ce sună trâmbița a șaptea, Cerul intră în sărbătoare. Ascultați mesajul celor de acolo și veți vedea imediat că este legat de Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ împreună cu cei din Israel: „Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu şi au zis: „Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare” (Apocalipsa 11:15-19). Biserica a avut de a face cu Împărăția lui Dumnezeu în inimile oamenilor. Israelul are de a face cu Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ. Reacția glasurilor puternice din Cer care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor” marchează un moment de răscruce în istoria lumii. Ea declară că „vremurile Neamurilor” s-au încheiat: „Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 11:24). Dumnezeu se va întoarce la Israel și Israelul se va întoarce la Dumnezeu. Poporul lui Dumnezeu, un neam de preoți, o națiune sfântă, va redeveni instrumentul lui Dumnezeu în mijlocul omenirii. Satan se va năpusti asupra lor cu o furie teribilă, dar va fi neputincios în fața împlinirilor planului profetic. Ca să înțelegem mai bine acest program al lui Dumnezeu cu Pământul, autorul Apocalipsei suspendă narațiunea pedepselor declanșate de trâmbița a șaptea pentru a ne recapitula planul mesianic printr-o metaforă cu șapte personaje. Cu asta ne întâlnim în capitolele 12-14 ale Apocalipsei.

Suplimentar:  Despre cei doi martori:

Apocalipsa 11.7-9:

Cei doi martori omorâți în Ierusalim, denumit Sodoma și Egipt: Martorii sunt de neînvins până când mărturia lor este deplină. Atuncii ei sunt omorâți de fiara care se ridică din adânc, despre care avem detalii în capitolul 13. Mărturia lor avea ca centru Ierusalimul, și acolo zăceau trupurile lor moarte. Ierusalimul fusese numit „sfânta cetate” în versetul 2, așa cum este în planul lui Dumnezeu. Având pe acei martori omorâți și zăcând pe stradă, ea este numită „cetatea cea mare”, care din punct de vedere spiritul este chiar „Sodoma și Egipt”. Este clar identificată de cuvintele „unde a fost răstignit și Domnul lor”. Sodoma a devenit simbolul lumii în pofta ei nestăpânită și în imoralitatea ei, în care omul se degradează mai jos de nivelul animalelor, încât strigătul ei se ridică la Dumnezeu pentru a interveni în judecată. Egiptul simbolizează lumea cu exteriorul ei măreț care oferă tuturor celor ce se slujesc de ea plăceri omenești și satisfacții ale cărnii, dar care totodată stăpânește printr-o idolatrie care degradează și care chiar robește pe oamenii lui Dumnezeu, dacă ei vin sub puterea ei. Toate acestea pot fi mari în ochii omului, dar în mod sigur nu sunt sfinte. Așa va ajunge Ierusalimul călcat în picioare de națiuni și sub dominația fiarei care se ridică din adânc. Într-o astfel de cetate mor martorii, și bucuria celor ce și-au atins scopul va fi mare.

Apocalipsa 11.10: Cei ce locuiesc pe Pământ bucuroși că nu mai sunt chinuiți de adevăr: Versetul 10 îi menționează pe „cei care locuiesc pe pământ” - locuitorii pământului. Oamenii în general, potrivit versetului 1o, se vor bucura, dar acești „locuitori ai pământului” vor fi plini de veselie și vor avea mari festivități, pentru că mărturia celor doi profeți „îi chinuia”. Putem înțelege lucrul acesta, pentru că același fel de lucruri pot fi văzute și astăzi. Adevăraților martori ai lui Hristos în evanghelie li se împotrivește lumea nepăsătoare; totodată se stârnește o repulsie și o respingere violentă din partea celor ce se socotesc oameni moderni, al căror efort este să degradeze credința lui Hristos la o încercare de îmbunătățire pământească, tăgăduindu-i originea cerească și scopul ceresc la care ea te conduce. Ei nu pot sta alături de adevăr; el îi chinuiește.

Apocalipsa 11.11-12: Învierea și suirea la Cer a martorilor: Bucuria locuitorilor Pământului și a persecutorilor în general este totuși de scurtă durată. După trei zile și jumătate ei sunt ridicați din moarte și suiți la Cer într-un nor. Dușmanii lor îi văd, deci triumful lor este complet. Ei suferă sub domnia fiarei, dar sunt ridicați într-o poziție cerească, nu pământească. Înălțarea lor prevestea căderea care urma îndată a fiarei și a sateliților ei. 

Cap. 11 - comentariu suplimentar 1:

 I s-a zis lui Ioan: „Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul și pe cei care se închină în el. Dar să nu masori curtea de afară a templului, căci a fost dată neamurilor”. Ierusalimul apare pe primul plan; el este acum centrul, cu toate că fiara poate să-şi exercite aici pustiirile ei. „Voi da celor doi martori ai Mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile”. Misiunea lor se îndeplineşte într-o perioadă relativ scurtă, mărturia lor nu este dată decât timp de trei ani si jumătate. „Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului Pământului”. Martorii sunt în număr de doi, nu pentru ca în realitate ar trebui să-i limităm din punct de vedere istoric ca să nu fie decât doi indivizi, ci pentru a indica cea mai mică mărturie care este de ajuns după Lege. A face din ea literalmente două persoane mi se pare un fel greşit de a interpreta profeţia, Apocalipsa îndeosebi fiind în cel mai înalt grad simbolică, după cum şi Daniel este de asemenea simbolic în oarecare măsură. A uita aceasta, înseamnă a te încurca într-o mulţime de greşeli și de inconsecvenţe. Uneori, de exemplu, se caută să se explice Apocalipsa prin pasaje scoase din Isaia, din Ieremia sau alţii; dar trebuie să ne amintim că aceste profeţii nu sunt simbolice, sunt structura lor, astfel că raţionamentul lui Isaia și Ieremia nu hotărăşte nimic pentru Daniel și Apocalipsa. Cât despre Ezechiel, el este în parte simbolic și în parte figurat. Avem, așadar, aici simboluri care au semnificaţia lor proprie, şi astfel numărul „doi” luat simbolic, arată în mod obişnuit o mărturie completă și suficientă. Apostolul spune: „Orice cuvânt să fie sprijinit pe mărturia a doi sau trei martori” (2 Corinteni 13.1) şi după Legea iudaică nu se putea nimic hotărî pe mărturia unui singur martor; trebuiau cel puţin doi, pentru ca dovada şi judecata să fie valabile. Domnul ne arată că în aceste zile, El va ridica o mărturie completă. Din câte persoane se va compune, aceasta este o altă chestiune asupra căreia nu se mai poate deloc discuta, aşa cum este cazul asupra numărului reprezentat de cei douăzeci şi patru de bătrâni glorificaţi. Cine ar vrea să tragă concluzia din acest ultim număr că el este literalmente acela al sfinţilor slăviţi? Tot aşa, pentru ca să credem că nu vor fi decât doi martori? Oricum ar fi, aceia care sunt ridicaţi pentru această mărturie nu trebuie să prorocească decât un timp limitat. „Dacă voieşte cineva să le facă rău, le iese din gură un foc si mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să fie omorât în felul acesta”. Este aceasta, întreb, mărturia Evangheliei? Astfel apără Domnul pe aceia care vestesc Evanghelia harului Său? Focul iese din gura evangheliştilor? Acela care învaţă pe alţii a sfâşiat vreodată pe duşmanii săi? Pe acest principiu Anania şi Safira au căzut morţi? Acestea sunt căile Evangheliei? Nu; este evident că ne găsim aici într-o cu totul altă atmosferă; că înaintea noastră este o stare de lucruri complet diferită de aceea care domnea în timp ce Biserica era încă pe Pământ, cu toate că, chiar atunci, putea să existe cutare păcat care ducea la moarte. Nu insist mai mult; dovada îmi pare de ajuns. „Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor”; ei au în aceasta oarecare asemănare cu Ilie; „şi au putere să prefacă apele în sânge”; sub acest aspect, ei se aseamănă și cu Moise. Aceasta nu vrea să spună că ei sunt Moise şi Ilie în persoană, ci caracterul mărturiei lor este asemănător cu acela al mărturiei acestor doi oameni ai lui Dumnezeu şi Dumnezeu o aprobă în acelaşi fel cum a făcut-o în zilele acestor doi mari slujitori de odinioară. „Când îşi vor termina mărturia lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî”. Ei sunt păziţi în ciuda fiarei, până ce lucrarea lor este împlinită; dar îndată ce mărturia lor a luat sfârşit, îi este îngăduit fiarei să-i biruiască. Este cu ei exact ca și cu Domnul. În timpul slujbei Sale aici pe Pământ, El a întâlnit cea mai violentă împotrivire. De asemenea, împotriva acestor martori, multă vreme înainte de sfârşitul lor, există toată voinţa posibilă de a-i nimici; dar, după cum Domnul spunea despre Sine, ceasul lor nu venise încă, astfel că, într-un fel sau altul, nimeni nu le putea face nimic, Domnul protejându-i pînă ce misiunea lor a fost îndeplinită. Dar există, între Domnul şi aceşti martori, această deosebire, că pentru El, misiunea Sa se îndeplinea în caracterul de har şi acesta îi aparţine mai presus de orice, că El era păzit împotriva turbării duşmanilor Săi, până ce ora Sa a venit; ei, dimpotrivă, sunt ridicaţi când se exercită plata pe Pământ, în acelaşi fel cum vedem în Vechiul Testament. Duhul îi va conduce astfel, şi nu trebuie să ne mirăm de aceasta, pentru că de fapt Dumnezeu revine aici la ceea ce El făgăduise atunci, dar nu împlinise niciodată încă, El este gata să împlinească acum. El nu-Şi propune numai să-Şi strângă un popor pentru slava cerească. El va cârmui pe Pământ pe iudei și pe neamuri în poziţiile lor respective, Israel fiind cel mai apropiat de El. El vrea să aibă un popor pământesc, ca și o familie sus. Când sfinţii cereşti vor fi fost strămutaţi, atunci El va începe ceea ce El are în vedere cu sfinţii pământeşti. El nu vrea ca ei să fie amestecaţi; aceasta n-ar fi nimic altceva decât încurcătura cea mai mare. „Şi trupurile lor moarte  vor zăcea pe strada cetăţii celei mari, care în înţeles duhovnicesc se numeşte „Sodoma” şi „Egipt”, unde a fost răstignit si Domnul lor”. Acesta este Ierusalimul, dar el este numit duhovniceşte Sodoma şi Egipt, din cauza răutăţii poporului său şi a domnitorului său. În el nu este mai puțină nelegiuire decât în Sodoma; aici se găseşte tot întunericul şi robia morală din Egipt; în realitate, acesta este locul unde Domnul a fost răstignit, adică Ierusalimul. Astfel martorii cad și oamenii arată în diferite feluri satisfacţia pe care ei o simt de a fi scăpaţi de mărturia lor supărătoare: „Şi oameni din orice popor, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam vor vedea trei zile şi jumătate trupurile lor moarte și nu vor da voie să fie puse în mormânt. Şi cei care locuiesc pe Pământ se vor bucura şi vor fi plini de veselie; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi proroci chinuiseră pe cei care locuiesc pe Pământ. Dar după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei; şi ei s-au ridicat în picioare; și o mare frică a căzut peste cei care-i priveau. Şi am auzit din Cer un glas tare care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au urcat într-un nor spre Cer; iar vrăjmaşii lor i-au privit. În ceasul acela s-a făcut un mare cutremur de pământ şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de nume de oameni au fost ucişi în cutremurul acesta de pământ. Și cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului Cerurilor. A doua nenorocire a trecut. Iată, a treia nenorocire vine curând”. În ultimul rând vine trâmbiţa a şaptea, care ne conduce într-un chip general până la sfârşit. Trebuie să fim atenţi pentru a înţelege bine structura cărţii; căci, cu toate că se neglijează adesea acest punct, el este totuşi foarte limpede arătat. „Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în Cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său. Şi El va împăraţi în vecii vecilor”. „Şi cei douăzeci și patru de bătrâni, care stau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele în jos şi s-au închinat lui Dumnezeu, zicând: „Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule Atotputernice, care eşti și care erai, că ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să împărăteşti. Neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta”. Să observăm că aici sfârşitul veacului este înfăţişat că a și venit. Nu împăraţii şi popoarele spun lucrul acesta în groaza lor (Apocalipsa 6.17), ci, în Cer, glasul acelora care au pricepere. Mai mult, „a venit timpul ca cei morţi să fie judecaţi”. Nu este vorba de sfinţii răpiţi în Cer, ci aici este ceasul care vine mai târziu, „să răsplăteşti pe robii Tai proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău”. Niciun cuvânt nu este spus care să ne arate că ei sunt răpiţi în Cer, ci numai că ei sunt răsplătiţi; dar, nu va fi răsplată decât la arătarea publică a Domnului Iisus Hristos. Răpirea, în afara scenei acestei lumi, a sfinţilor care sunt preschimbaţi este un adevăr de un alt ordin. Dar, cât despre cei care se tem de Numele Domnului, cu ocazia acestui sfârşit de veac, niciunuia dintre ei, mici și mari, nu-i va lipsi răsplata; și El va distruge de asemenea pe cei care distrug Pământul (versetul 18). Acest verset este adevărata concluzie a capitolului 11. Versetul 19 este, la drept vorbind, începutul unei noi serii de viziuni.  Cu acest verset din capitolul 11 începe ceea ce se poate numi al doilea volum al Apocalipsei. Partea profetică a acestei cărţi se împarte aici în mod lămurit în două părţi distincte. Acesta este un fapt pe care nu trebuie să-l neglijăm, dacă vrem să avem o idee corectă despre structura cărţii şi despre forţa conţinutului său. Este necesar să avem cel puţin o înţelegere exactă a principalelor sale trăsături şi am risca să cădem în încurcătură, dacă am amestesca diferitele părţi sau dacă am presupune că totul se desfășoară în ordine cronologică. Pentru a înţelege mai bine ceea ce vreau să zic, este suficient să ne reamintim că a şaptea trompetă, despre care am vorbit în ultimul rând, duce într-un chip general până la sfârşit. Profeţia se arată în mod constant în acest fel: ea prezintă o schiţă generală a faptelor, pentru a reveni apoi asupra anumitor amănunte. Avem un exemplu despre acest procedeu în ceea ce vesteşte Domnul în capitolul 24 din Matei, ca răspuns la întrebările ucenicilor Săi. Până la versetul 14, El ne dă o largă vedere de ansamblu: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi predicată în toată lumea ca o mărturie pentru toate popoarele. Şi atunci va veni sfârşitul”. După aceasta, Domnul revine şi se opreşte asupra a ceea ce se petrece într-o sferă mai restrânsă, adică în Iudeea, din momentul când „urâciunea pustiirii se va aşeza în Locul Sfânt”. Dar este evident că aceasta se întâmplă cu câtva timp înainte de sfârşit şi că obiectul pe care Domnul îl are în vedere este de a ne da o idee mai precisă despre îngrozitoarea stare de lucruri care va exista la Ierusalim înainte ca sfârşitul să vină. La fel este în Apocalipsă. Peceţile şi trâmbiţele care prezintă evenimentele în ordinea lor succesivă, ne conduc, începând din momentul în care Biserica este văzută glorificată în Cer, până la terminarea judecăţii, până la vremea când morţii vor fi judecaţi și la ziua mâniei pe Pământ, ceea ce evident este sfârşitul. Dar în partea care se deschide cu ultimul verset din capitolul 11, suntem aduşi înapoi şi o profeţie specială începe. Sunt, presupun, lucrurile despre care era vorba când i s-a zis lui Ioan că el trebuia să prorocească din nou despre popoare şi mulţi împăraţi (capitolul 10,11) şi de care ne vom ocupa acum. „Şi templul lui Dumnezeu care este în Cer a fost deschis; și s-a văzut chivotul legământului Său, în templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ și o grindină mare” (versetul 19). În primul moment, o uşă fusese deschisă în Cer, și prorocul fusese dus acolo pentru a ne da o vedere generală, după gândul lui Dumnezeu, despre ceea ce avea să se întâmple pe Pământ. Această privire fiind terminată, noi suntem introduşi într-o sferă de fapte mai restrânsă. Dumnezeu reia legăturile Sale cu vechiul Său popor Israel, cu toate că nu este încă ziua binecuvântării pentru iudei. Cerul nu s-a deschis, cum se va întâmpla în curând, pentru a lăsa să apară Iisus, urmat de sfinţi înviaţi şi venind să facă judecata asupra fiarei, a prorocului mincinos şi a celor care sunt una cu ei. Avem aici o stare de lucruri tranzitorie. Când Dumnezeu binevoieşte să-Şi amintească de chivotul legământului Său şi când El ni-l arată, înseamnă că El este pe punctul de a afirma credicioşia Sa faţă de poporul Său şi de a împlini tot ceea ce El promisese şi asigurase altădată părinţilor lor. Chivotul legământului Său este semnul sigur că El va împlini negreşit tot ceea ce S-a angajat El însuşi să facă. „Si au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare”, expresie mai puternică a neplăcerii lui Dumnezeu şi care arată clar că judecăţi vor cădea din Cer pe Pământ cu o mai mare asprime.

Cap. 11 - CEI DOI MARTORI - o altă posibilă interpretare; - comentariu suplimentar 2:

 Începutul capitolului este plin de mister și întrebări (mai exact primele 2 versete). Restul capitolului (de la versetul 3 încolo) este dedicat mărturiei celor 2 proroci. Această mărturie urmează firul logic al evenimentelor din capitolele precedente. Cele 6 trâmbițe descriu judecata progresivă a lui Dumnezeu care anunță judecata finală și cheamă la pocăință întreg pământul. Capitolul 10 ne prezintă o paranteză binevenită în care ni se explică că deși finalul include încă multe evenimente, acestea sunt așezate într-o perioadă scurtă de timp astfel încât nu va mai fi nicio zăbavă sau amânare cu privire la a doua venire a lui Hristos. Pământul respinge mărturia trâmbițelor. Astfel, în cap.11 Dumnezeul harului plusează și aduce o nouă mare lumină și chemare la pocăință prin mărturia celor 2 proroci. Dar înainte să fie descrisă această mărturie, Ioan este trimis cu o trestie să măsoare Templul lui Dumnezeu și pe cei ce se închină în el. Mai mult, curtea de afară a Templului trebuie lăsată nemăsurată pentru că a fost dată Neamurilor care vor călca în picioare sfânta cetate 42 de luni. Apoi, brusc atenția se comută pe cei doi martori fără ca narațiunea apocaliptică să mai revină la acțiunea măsurării Templului. Practic nu ni se mai spune cum Ioan a măsurat cu trestia Templul lui Dumnezeu. Ciudată introducere pentru pasajul cu cei doi martori. Despre ce Templu să fie vorba? Despre cel din ceruri? Despre Templul spiritual de pe pământ, și anume Biserica Domnului? Sau despre Templul fizic de la Ierusalim, cel reconstruit? Nu pare a fi cel din ceruri căci curtea de afară este dată Neamurilor. Nu pare a fi nici cel fizic deoarece Ioan trebuie să măsoare și pe cei ce se închină în el. Să fie vorba despre Biserică? Dar care? Toată Biserica de-a lungul istoriei (care include și o parte care este deja în ceruri) sau doar Biserica de pe pământ din perioada finalului? De ce curtea de afară rămâne nemăsurată? Această parte rămâne nemăsurată oare pentru că este întinată? Ea este dată Neamurilor vrăjmașe planului lui Dumnezeu. Va renunța Dumnezeu la această parte din Templul Său și din această pricină nu mai este supusă măsurării? Greu de spus. Totuși mi se pare că varianta cea mai pertinentă de interpretare vizează Biserica de pe pământ de la final. Dumnezeu pare să decidă a CÂNTĂRI câtă lumină sau mărturie mai are pe pământ la vremea finalului. Astfel îl pune pe Ioan să măsoare Templul lui Dumnezeu și pe cei ce se închină în el. Dar nu este măsurat tot Templu. Căci o parte din el (curtea de afară) va fi întinată, compromisă, își va pierde sarea și lumina. Măsurătoarea divină constată că o parte din Biserica finalului va fi înghițită de întunericul neamurilor și își va pierde funcția de a lumina. Astfel ea va fi dată Neamurilor și va deveni proprietatea Neamurilor, la fel cum, în vechime, pe vremea lui Ieremia, Dumnezeu și-a lepădat Casa de la Ierusalim și a lăsat-o pe mâna neamurilor. Aceste neamuri sunt vrăjmașe planului lui Dumnezeu deoarece ele vor călca în picioare sfânta cetate 42 de luni. Cine este sfânta cetate? Nu este cea din ceruri, căci aceea nu poate fi călcată în picioare de neamuri. Este vorba despre sfânta cetate de pe pământ? Aceasta ar putea fi Biserica ce va fi prigonită de împărăția fiarei în cei trei ani și jumătate. Sau, ar putea fi Ierusalimul fizic care va fi călcat în picioare în sens spiritual, pentru că va deveni probabil capitala împărăției lui Antihrist, principalul centru de păcat și de întuneric al întregului pământ (după cum vom vedea în capitolele 17-18). Da, se pare că Dumnezeul trâmbițelor, cel care vrea recuperarea lumii, își măsoară/cântărește mărturia/lumina pe care o mai are pe pământ la vremea finalului. Nu este întâmplător că Ioan, apostolul, este cel ce măsoară. Este ca și cum, autoritatea apostolică, măsoară închinarea autentică din Biserica Domnului. Deci măsurătoarea vizează Biserica Sa, dar nu toată, căci o parte din Biserică va fi lepădată și înghițită de întunericul neamurilor și seducția antihristică (aici putem include și acea lepădare de credință de care vorbea Pavel în 2 Tesaloniceni capitolul 2). Această interpretare se leagă cu restul capitolului dedicat mărturiei celor doi proroci. Astfel, Dumnezeu ar adăuga mărturiei Templului Său de pe pământ lumina celor doi măslini! După ce Dumnezeu ar măsura/cântări mărturia Templului Său de pe pământ, ar constata că aceasta nu este suficientă pentru a face față întunericului de la final. Și, drept consecință, ar adăuga luminii Bisericii mărturia celor doi prooroci.  Cei doi martori vor prooroci 1260 de zile, adică exact perioada cât sfânta cetate va fi călcată în picioare de Neamuri. Cu alte ocazii am argumentat de ce credem că această perioadă este relativ scurtă și s-ar referi la aproximativ 3 ani și jumătate. Observăm că dimensiunea harului din această perioadă de final este exprimată în zile (proorocia celor 2 martori în cap.11 și protejarea femeii în pustie în cap.12), iar dimensiunea de opresiune a acesteia este exprimată în luni (călcarea sfintei cetăți în cap.11 și lucrarea fiarei în cap.13). Interesant: harul se măsoară în zile și opresiunea în luni. Se sugerează poate că harul e mai mare și că acolo unde încercarea se înmulțește, se înmulțește și mai mult lumina divină. Ce va cuprinde proorocia celor 2 martori? Cu siguranță Evanghelia lui Dumnezeu în lumina finalului, a urgiilor din v.6 și a judecății divine iminente. Mesajul lor va fi o chemare la pocăință, la fel ca mesajul trâmbițelor și al potirelor. De fapt, cei doi martori vor avea rolul să VERBALIZEZE înaintea lumii întregi mesajul trâmbițelor. Cine sunt cei doi? Doi oameni sau două comunități? Observăm că în Apocalipsa, personajele semnifică fie persoane singulare (Balaurul din 12 fiind Satan, Copilul din 12 fiind Iisus), fie comunități (fiara din 13 fiind o împărăție, femeia din 12 fiind o națiune, cea din 17 o cetate etc). Detaliile din cap.11 ne fac să credem că cei doi martori sunt doi oameni. Lucrarea lor seamănă cu lucrarea a doi oameni din vechime (Moise și Ilie), și după cum vom vedea, cu însăși lucrarea omului Iisus Hristos. Cei doi sunt identificați cu cei doi măslini și cele două sfeșnice care stau înaintea Domnului întregului pământ. Or, aceste imagini sunt preluate din Zaharia cap.4 unde cei doi măslini nu erau decât doi oameni: Zorobabel, vice-regele și Iosua, marele preot. De asemenea detaliile referitoare la moartea și învierea lor ne sugerează de asemenea că avem de a face cu lucrarea a două persoane, și nu a două comunități. Cei doi martori sunt doi măslini. Ei sunt pregătiți pentru această lucrare prin multă suferință, la fel ca Moise cel din vechime. Măslinii produc undelemnul sfânt prin care lumina lui Dumnezeu se revarsă pe pământ. Cei doi sunt și două sfeșnice care luminează cu putere prin întunericul de la finalul istoriei. Observăm o primă asemănare cu lucrarea lui Iosua și Zorobabel, relatată în cartea Ezra și în cartea Zaharia. Aceștia au avut o lucrare în Israel cu scopul de a trezi poporul și de a finaliza Templul într-o perioadă relativ scurtă. Ne gândim că cei doi martori se vor adresa în primul rând poporului Israel și vor avea un rol cheie în trezirea acestuia. Acest fapt este întărit de asemănarea lucrării lor cu lucrarea lui Ilie și cea a lui Moise. Dar observăm că lucrarea lor se aseamănă în primul rând cu cea a lui Ilie (cel care a adus foc din cer peste vrăjmașii care vroiau să-l omoare, și a oprit ploaia în Israel pentru 3 ani și jumătate), și apoi cu cea a lui Moise (care a prefăcut în sânge apele Egiptului și a lovit Egiptul cu multe urgii). Lucrarea lui Ilie este în Israel pentru Israel. Lucrarea lui Moise este în Egipt, atât pentru Egipt cât și pentru Israel. Asemănarea cu Ilie ilustrează mai bine o lucrare locală adresată poporului evreu, iar asemănarea cu Moise o lucrare mondială adresată lumii întregi. Lucrarea celor doi martori este atât pentru Israel cât și pentru lumea întreagă. Este poate întâi pentru Israel și apoi pentru întreaga omenire. Cei doi vor beneficia de o protecție fizică specială timp de 3 ani și jumătate. Dumnezeu vrea ca aceștia să-și finalizeze mărturia. Prorociile lor vor fi întărite de tot felul de urgii care vor fi anunțate din timp de aceștia, la fel cum făceau Moise și Aaron. Putem include în aceste urgii potirele din capitolul 16 care se revarsă peste împărăția fiarei și poate unele trâmbițe (în special trâmbițele 5 și 6 după cum ne sugerează versetul 11:14). Poate vor fi și alte urgii. Ideea este că ei vor contracara mesajul lui Antihrist care se va declara pe sine Dumnezeu și care va face multe semne și minuni (vezi 2 Tes.cap.2). Dacă Antihrist se va declara Dumnezeu, trebuie atunci ca el să controleze creația. Cei doi proroci vor demonstra, ca Moise și Aaron, că Dumnezeul lor controlează creația și că acest Dumnezeu este mânios pe lume și este gata să aducă judecata finală peste fiară și peste întreg pământul. Având în vedere întunericul de la final, nu putem spune decât că este mare nevoie de lucrarea celor doi prooroci. Ne putem gândi chiar că proorocia din Maleahi cap.4 despre Ilie care va pregăti ziua Domnului să se împlinească în două faze: prima fază să fie îndeplinită de Ioan Botezătorul, iar a doua fază de acești doi proroci. Într-adevăr, lucrarea lui Ilie din Maleahi cap.4 este pentru a trezi pe Israel înainte de venirea zilei Domnului ca Israel să nu fie lovit cu blestem. Și Ioan a produs o trezire în Israel înainte de începerea lucrării lui Hristos, dar apoi Israel a respins pe Mesia. După cum vom vedea însă mai târziu, lucrarea celor doi prooroci va produce și ea o trezire în Israel astfel încât rămășița acestuia să fie pregătită pentru a doua venire a lui Hristos.  Cei doi martori vor fi protejați până își vor finaliza mărturisirea. Apoi, la finalul celor 3 ani și jumătate ei vor fi biruiți și omorâti de fiară. Reținem că vor fi biruiți fizic și nu spiritual. Această observație este importantă deoarece mai târziu vom vedea că fiara va birui și pe sfinți. În ce sens îi va birui? Posibil că doar din punct de vedere fizic. Nu ni se spun multe detalii despre fiară acum, doar faptul că vine din adânc și că este vrăjmașă planului lui Dumnezeu. Următoarea secțiune din Apocalipsa însă (cap.12-14a) va fi dedicată fiarei și va detalia obârșia și acțiunile ei. De ce îngăduie Dumnezeu ca cei doi martori să fie omorâți de fiară? Din punctul meu de vedere, din măcar două motive:

• Pentru a șoca mai pe urmă pământul prin învierea și înălțarea lor la cer.

• Pentru a întări asemănarea dintre lucrarea lor și lucrarea pământească a Mântuitorului Însuși.

 Și v.11 este extrem de important deoarece ne dezvăluie cine este cetatea cea mare, personaj principal al secțiunii din cap.14b-19a. Cetatea cea mare nu este altceva decât Ierusalimul pământesc, istoric, locul unde a fost răstignit și Domnul Iisus Hristos. În înțeles duhovnicesc, aceasta se cheamă Sodoma și Egipt - evidențiind astfel starea spirituală deplorabilă a Ierusalimului de la finalul istoriei. Însă în înțeles fizic cetatea cea mare este un oraș, o mare capitală. Nu știm dacă toată mărturisirea lor va avea loc la Ierusalim, dar se pare că măcar finalul lucrării lor pământești va avea loc acolo. Ierusalimul va fi la final un fel de Babilon, căci acolo vor fi oameni din orice norod și din orice limbă ce vor privi trupurile moarte ale proorocilor. Ura lumii asupra celor doi martori va fi imensă. Pe de o parte ei vor chinui pământul cu urgiile lor, iar pe de altă parte vor fi o ultimă redută împotriva fiarei, cea care va adormi conștiința întregului pământ și va justifica o viață fără prezența unui Dumnezeu moral. Astfel, ei vor refuza să le îngroape trupurile și acestea vor sta dovadă asupra faptului că fiara într-adevăr i-a biruit. De asemenea, bucuria va fi atât de mare încât se va genera un altfel de Purim, un Purim mondial în care oamenii își vor trimite cadouri unii altora. Însă Dumnezeu îi surprinde pe oameni prin învierea și înălțarea lor la cer în văzul tuturor. Și aici este momentul să punctăm asemănările între lucrarea celor doi martori și cea a Mântuitorului:

• Durata: 3 ani și jumătate;

• Presărate de minuni vizibile, șocante;

• Protecție fizică specială pe parcursul lucrării;

• Însoțite de un mesaj verbal puternic;

• Este anunțată iminența venirii Împărăției lui Dumnezeu pe pământ;

• Finalul lucrării este la Ierusalim;

• Ura din partea lumii;

• Uciderea fizică la Ierusalim;

• Aparentă înfrângere față de care lumea se bucură;

• Perioada morții trupurilor: aproximativ 3 zile;

• Învierea din morți acompaniată de cutremur;

• Înălțarea la cer.

  Cu siguranță  sunt și mari diferențe. Dar asemănările au un rol fundamental, și anume, acela de reeditare a lucrării lui Hristos în ochii întregi. Dar de această dată învierea și înălțarea la cer au loc înaintea întregului pământ. Evanghelia lui Iisus Hristos, atât de contestată de Antihrist, iată că nu este un mit, ci este demonstrată a fi adevărată prin faptul că cei doi martori ai lui Hristos, vor birui prin Hristos realitatea cruntă a morții. Această minunată mărturie va fi atât pentru evrei, cât și pentru neamuri. Ne întrebăm când va ajunge Evanghelia la marginile pământului? Poate că a ajuns deja prin Biserică, dar cu siguranță va ajunge și la final prin mărturia celor 2 proroci. V.13 aduce o mare lumină. Cutremurul de la învierea Mântuitorului a adus dintre morți în cetate pe mulți sfinți din vechime. Acum însă se prăbușește a 10-a parte din cetate și mor 7000 de oameni, ceea ce reprezintă o cifră foarte mare pentru o calamitate. Vestea bună este că cei rămași (din cetate) s-au îngrozit și au dat slavă Dumnezeului cerului. Este o diferență majoră față de finalul capitolului 9 când oamenii nu s-au pocăit sau față de finalul cap.16 când oamenii au hulit pe Dumnezeul urgiilor. Acum însă este altceva. Nu știm sigur dacă este o pocăință dusă până la capăt, dar este ceva. Atât evreii din Ierusalim, cât și neamurile din Ierusalim (și poate și alții din întreg pământul) au un profund moment de cercetare. Se sparge împietrirea de moarte în care i-a adus fiara și dau efectiv slavă lui Dumnezeu. Textul se focalizează pe reacția oamenilor din Ierusalim. Acest lucru nu este deloc întâmplător. Această trezire spirituală din Ierusalim anticipează pocăința rămășiței poporului evreu descrisă în finalul cărții Zaharia și în Romani 11. Dar va fi și o rămășiță a neamurilor care se va trezi și va intra în mia de ani. Iată că lucrarea celor doi proroci nu va fi lipsită de rod. Impactul lor va fi real. Lumina va birui întunericul! Este interesant v.14. El ne poate sugera că trâmbița 6 (nenorocirea a doua) ar putea suna în timpul lucrării celor 2 martori. V.14, de asemenea, anunță a treia nenorocire care vine curând. Vine curând dar nu imediat. Aceasta înseamnă că între înălțarea la cer a celor 2 proroci și trâmbița 7 mai este o scurtă perioadă de timp. După cum vom vedea mai târziu în Apocalipsa, în această perioadă de timp, fiara va distruge cetatea cea mare. Ne aducem aminte și în Zaharia că pocăința finală a lui Israel și revenirea Domnului are loc după cucerirea Ierusalimului de către oștile neamurilor. V.15-19 sunt dedicate trâmbiței 7. Ea este anunțată de v.14 ca o nenorocire, dar apoi este descrisă prin intermediul bucuriei și închinării din ceruri. Deși pentru pământul care a refuzat pocăința trâmbița 7 reprezintă cea mai mare nenorocire, pentru ceruri și pentru cei credincioși ea este cea mai mare bucurie. În mod cert, trâmbița 7 marchează a doua venire a lui Hristos. Cerul exclamă faptul că împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului și ale Hristosului Său. Deși lumea a fost creată de Domnul, și Acesta este prezentat din vechime ca Cel ce stăpânește în ceruri și pe pământ, se recunoaște faptul că totuși împărăția lumii aparținea altcuiva. Scriptura îl numește pe cel rău ca fiind stăpânitorul lumii acesteia. Dar iată că la revenirea lui Hristos împărăția lumii trece în mâinile lui Dumnezeu. Cerul răsuflă ușurat! Cei 24 de bătrâni cad cu fețele la pământ și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că a început să împărățească pe pământ. Acesta este un laitmotiv al cărții Apocalipsa și anume că momentul final al judecății este pentru cer un mare prilej de sărbătoare. Cei 24 de bătrâni empatizează mult cu cei credincioși de pe pământ, care au fost prigoniți în timpul stăpânirii întunericului și au avut de a face cu mânia neamurilor și cu cei ce prăpădesc pământul. Dar iată că acum a venit pentru cei credincioși momentul răsplătirii, iar pentru ceilalți momentul judecății. Se face în sfârșit dreptate. Se pune capăt prigonirii sfinților, suferinței și răului de pe pământ, și împărăția lui Dumnezeu coboară pe pământ. De-abia la a doua venire a lui Hristos, Dumnezeu începe cu adevărat să împărățească pe pământ. Se marchează trecerea într-o nouă etapă din planul divin, și începutul miei de ani, în care în mod progresiv lumina lui Dumnezeu va vindeca națiunile și pământul se va umple de slava lui Dumnezeu!  V.19 ne prezintă finalul acestei secțiuni. Unii comentatori susțin că acest versete sunt de fapt începutul următoarei secțiuni (cap.12-14a) dedicate fiarei. Totuși, nouă ni se pare că el se potrivește de minune ca final al secțiunii 8-11. Cap.11 începe cu templul lui Dumnezeu de pe pământ și se încheie cu templul lui Dumnezeu din ceruri. Cap.11 începe cu un templu asediat de întuneric, și se finalizează cu un Templu biruitor care își începe domnia pe pământ. Deschiderea Templului din ceruri ne aduce aminte de ceea ce a anunțat cap.10 și anume că în zilele trâmbiței 7 se va sfârși taina lui Dumnezeu. Din Templul ceresc se vede chivotul legământului Domnului, și anume tronul Domnului care are drept temelia Legea Sa. După această Lege, Cel ce șade pe tron va judeca lumea (fulgerele, glasurile, tunetele, cutremurul și grindina din finalul versetului), și tot după această Lege îți va instaura împărăția Sa pe pământ! 

Cap.11 - Cei doi martori - ipoteză mai … nonconformistă! - comentariu suplimentar 3:

 Cei doi martori ai Mei, așa cum sunt numiți în Apocalipsa, sunt doi indivizi care vor profeți 1260 de zile la Ierusalim, apoi vor fi omorâți de Anticrist. După trei zile și jumătate, învierea lor „va declanșa” Învierea Drepților. Cine sunt ei? Înainte de a spune cine ar putea fi, vom spune cine nu pot fi și vom argumenta de ce.

Pasajul biblic despre cei doi martori: pentru a fi în temă, cităm integral, din capul locului, pasajul biblic despre cei doi martori ai Apocalipsei. „Voi da celor doi martori ai Mei să prorocească îmbrăcați în saci o mie două sute șaizeci de zile. Aceștia sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice care stau înaintea Domnului pământului.Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc care mistuie pe vrăjmașii lor. Și dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta.Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor, și au putere să prefacă apele în sânge și să lovească pământul cu orice fel de urgie ori de câte ori vor voi. Când își vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, îi va birui și-i va omorî.Și trupurile lor moarte vor zăcea în piața cetății celei mari, care, în înțeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” și „Egipt”, unde a fost răstignit și Domnul lor.Și oameni din orice norod, din orice seminție, de orice limbă și de orice neam vor sta trei zile și jumătate și vor privi trupurile lor moarte și nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt.Și locuitorii de pe pământ se vor bucura și se vor veseli de ei și își vor trimite daruri unii altora, pentru că acești doi proroci chinuiseră pe locuitorii pământului.Dar, după cele trei zile și jumătate, duhul de viață de la Dumnezeu a intrat în ei și s-au ridicat în picioare și o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut.Și au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiți-vă aici!” Și s-au suit într-un nor spre cer, iar vrăjmașii lor i-au văzut. În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ și s-a prăbușit a zecea parte din cetate. Șapte mii de oameni au fost uciși în cutremurul acesta de pământ. Și cei rămași s-au îngrozit și au dat slavă Dumnezeului cerului.” Apocalipsa 11: 3-13.

Cei doi martori nu vor avea trupul Învierii: putem deduce faptul că cei doi martori, în orice fel vor apărea pe scena lumii, nu vor avea trupul învierii decât după ce vor fi omorâți de Fiară. Despre trupul Învierii, acel trup cu totul special cu care S-a arătat Hristos ucenicilor, știm că este un trup în care nu mai există moarte: „Credem că vom și trăi împreună cu El, întrucât știm că Hristosul înviat din morţi nu mai moare. Moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui.” (Romani 6:8-9). „Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghițită de biruință.” (1 Corinteni 15:54). „El va schimba trupul stării noastre smerite și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.” (Filipeni 3:21). Întărirea faptului că cei doi martori nu vor fi înviați decât după ce Fiara îi va omorî, vine din următorul verset. „Dar va zice cineva: Cum înviază morții? Şi cu ce trup se vor întoarce? Nebun ce ești! Ce semeni tu nu înviază dacă nu moare mai întâi. Așa este și învierea morților. Trupul este semănat în putrezire și înviază în neputrezire.Ce spun eu, fraților, este că nu pot carnea și sângele să moștenească Împărăția lui Dumnezeu, și că putrezirea nu poate moșteni neputrezirea.” (1 Corinteni 15:35-36, 42, 50). Iar pentru că, în timp ce vor profeți 1260 de zile, nu vor avea trupul Învierii, este justificat faptul că vor scoate foc din gură, pentru a se apăra. Numai Anticristul îi va putea omorî. Oare de ce nu vor avea trupul Învierii? Fie pentru că vor fi doi indivizi care se vor naște în ultimul secol, fie pentru că au trăit în vremuri biblice, dar nu au murit niciodată.

Moartea înghițită de biruință (victorie): Când un om moare, „duhul se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat” (Ecl. 12:7), să fie judecat. Toți oamenii sunt datori cu o moarte, fie aceștia oameni simpli, profeți sau regi. „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.” (Evrei 9:27). Citatul de mai sus exclude posibilitatea reîncarnării, așa cum o susțin unele religii. Așadar oricine e dator cu o moarte. Am văzut în citatele anterioare că putrezirea nu poate moșteni neputrezirea. Profetul Ilie a fost urcat la cer într-un car de foc. Oare el n-a murit? Ce putem deduce? „Pe când mergeau ei vorbind, iată că un car de foc și niște cai de foc i-au despărțit pe unul de altul, și Ilie s-a înălțat la cer într-un vârtej de vânt.”
(2 Împărați 2:11). Luarea Profetului Ilie de pe pământ este un exemplu de „moarte înghițită de biruință”. Profetul Ilie nu a ajuns în Raiul Ceresc al lui Dumnezeu într-un trup de carne.  „Putrezirea nu poate moșteni neputrezirea” (1 Cor. 15:50). El nu putea să îl vadă pe Dumnezeu și să trăiască. „Domnul a zis: Fața nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă și să trăiască!” (Exod 33:20). Omul muritor nu îl poate vedea pe Dumnezeu și să trăiască, dar îngerii, care sunt duhuri (Evrei 1:14), nu au această restricție. Îngerii pot vedea chipul, înfățișarea lui Dumnezeu.  „Căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururea fața Tatălui Meu, care este în ceruri.” (Matei 18:10).

Luarea lui Ilie la cer a stabilit un precedent pentru moartea înghițită de biruință: îngerii sunt duhuri, ei nu mor dacă îl văd pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu stabilește precedente în Scriptură, luarea la cer a lui Ilie este un precedent stabilit pentru ceea ce înseamnă moartea înghițită în victorie. Când există precedent, în orice cadru legal, se merge pe soluția precedentului. Legea lui Dumnezeu funcționează tot așa. Un exemplu fiind șarpele de aramă al lui Moise: „Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3:14). După ce poporul evreu a fost scos din Egipt, a ajuns într-o pustietate numită Paran (Num. 21). Din lipsă de resurse, aflându-se în pustiu, L-au blestemat pe Dumnezeu. Domnul a trimis șerpi înfocați, să-i muște. Când au văzut că mor pe capete, au apelat la Moise. Dumnezeu i-a zis lui Moise să facă un șarpe înfocat (Num. 21:8) pe care să-l înalțe pe un lemn. Iar cine va privi la șarpele de aramă, chiar dacă a fost mușcat de șerpii veninoși, va trăi. Simplul act de a privi șarpele era un act de credință. Este dificil să crezi că doar a privi o mică statuie de bronz, agățată pe un lemn, te poate salva, de aceea actul de a privi era un act de credință! Dumnezeu a stabilit prin asta un precedent în pustia Paran și, în același fel, în Ioan 3:14, Iisus îi spune lui Nicodim că și Fiul va trebui să fie înălțat pe lemn (făcând referire la crucificare). Și, tot în același fel, salvarea va fi prin credință. Tot așa e și cu răpirea lui Ilie la cer: Dumnezeu a stabilit un precedent. La sfârșitul vremurilor, când va avea loc Învierea Drepților, unii oameni credincioși vor fi încă în viață. Nici ei nu vor vedea moartea, la fel ca Ilie, ci moartea va fi înghițită în biruință. „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiță. Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii și noi vom fi schimbați.” (1 Corinteni 15:51). „Noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiți. Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va coborî din cer și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” (1 Tesaloniceni 4:15-17). Despre stabilirea unui precedent s-ar putea scrie un întreg material separat. În toată misiunea lui Hristos pe pământ, când se confrunta cu fariseii, le spunea că în tot ceea ce face există un precedent scriptural. Când ucenicii au mâncat boabe de grâu în ziua Sabatului, Iisus le spune fariseilor că există un precedent (Luca 6:3), pâinile lui David. Când le vorbește fariseilor despre Învierea Lui, le dă semnul lui Iona (Luca 11:30). Când le vorbește saducheilor despre Învierea morților, le dă exemplul lui Avraam, Isaac și Iacov (Mat. 22:31-33). Întotdeauna Hristos se raporta la un precedent scriptural.

Toți oamenii sunt datori cu o moarte, dar acea moarte poate fi înghițită de biruință: Enoh a fost primul om care n-a văzut moartea. Nu Ilie a fost primul care a fost luat de pe pământ, la Dumnezeu. Enoh este cel prin care Dumnezeu a stabilit primul precedent al morții înghițite de biruință. Iată ce spune Biblia despre el: Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu.” (Geneza 5:24). Enoh era probabil căsătorit când a fost luat de pe pământ, avea doar 365 de ani; oamenii trăiau în jur de 900 de ani (tinerel pentru acele vremuri). Dacă era luat în trup, iar moartea lui nu era înghițită în biruință, înseamnă că jurământul căsătoriei sale era valabil, iar Dumnezeu îl ținea despărțit pe soț de soția lui. Dar știm că Dumnezeu urăște despărțirea în căsătorie (Maleahi 2:16). Încă un motiv să credem că n-a văzut moartea pentru că moartea a fost înghițită în biruință. „Prin credință a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Și n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu.” (Evrei 11:5). La fel ca Enoh, nici Ilie nu a mai fost găsit pe pământ (2 Împ. 2:17).

Enoh, Moise și Ilie nu pot fi martorii din Apocalipsa! Nici Enoh, nici Moise, nici Ilie nu pot face parte din perechea celor doi martori. Fiindcă putrezirea nu poate moșteni neputrezirea, Enoh și Ilie nu mai au trupuri de carne în cer. Și fiindcă Învierea Drepților încă nu a avut loc, ei nu au primit trupul despre care se spune că este un trup de slavă (Filipeni 3:21). Iar acel trup nu poate muri. La Învierea Drepților, ei vor învia nesupuși putrezirii (1 Cor. 15:51). Așadar, Enoh, Moise și Ilie sunt duhuri. Cum putem fi siguri că profeții, după ce mor, nu au un trup? Să ne amintim de episodul cu profetul Samuel, trezit dintre morți. Samuel fusese înmormântat la Rama, Saul se duce să-l cheme prin vrăjitoare, la En-Dor. Mormântul era la Rama, dar duhul lui Samuel s-a arătat la En-Dor.Samuel murise. Tot Israelul îl plânsese și-l îngropase la Rama. „Atunci, Saul a zis slujitorilor lui: Căutați-mi o femeie care să cheme morții, ca să mă duc s-o întreb. Slujitorii lui i-au zis: Iată că în En-Dor este o femeie care cheamă morții.Femeia a zis: Pe cine vrei să-ți scol? Și el a răspuns: Scoală-mi pe Samuel. Când a văzut femeia pe Samuel, a scos un țipăt mare și a zis lui Saul: Pentru ce m-ai înșelat? Tu ești Saul! Împăratul i-a zis: Nu te teme de nimic. Dar ce vezi? Femeia a zis lui Saul: Văd o ființă dumnezeiască sculându-se din pământ.El i-a zis: Cum e la chip? Și ea a răspuns: Este un bătrân care se scoală și este învelit cu o mantie. Saul a înțeles că era Samuel și s-a plecat cu fața la pământ și s-a închinat. Samuel a zis lui Saul: Pentru ce m-ai tulburat chemându-mă?” Despre faptul că apariția lui Samuel nu a fost rezultatul vrăjitoriei, este limpede. Vrăjitoarea s-a speriat când l-a văzut pe Samuel. Ea era o impostoare care escroca oamenii. Un chirurg nu se sperie când vede sânge, iar o vrăjitoare care cheamă morții n-ar trebui să se sperie când le vede spiritele! Nu știm cum proceda ea să înșele oamenii, dar e limpede că n-a mai văzut niciodată duhul unui mort. Probabil dracii luau înfățișarea morților chemați, înșelând clienții vrăjitoarei; evident, în afară de cazul lui Saul și Samuel. Nu știm ce și cum făcea cu ceilalți clienți.

Moise și Ilie la schimbarea la față a lui Iisus: unii susțin că cei doi martori sunt Moise și Ilie deoarece în pasajul din Apocalipsa ei scot foc pe gură. Ilie a fost cel care a chemat foc din cer peste jertfă (1 Împ. 18:38), iar Domnul a venit ca un foc peste Sinai (Exod 19:18). Dar asta nu garantează nimic, ei nu au „drepturi de autor” asupra minunilor dumnezeiești care implică focul: Dumnezeu este autorul. Dacă Dumnezeu a lucrat prin Moise să facă apa nepotabilă potabilă (Exod 15:25), nu înseamnă că n-a putut să facă prin profetul Elisei același lucru (2 Împ. 2:21). Sau dacă prin Ilie a avut loc o înviere (1 Împ. 17:22), nu înseamnă că lui Petru i-a fost interzis să îi ceară lui Dumnezeu să facă una (Fapte 9:40). Tot așa, dacă ar fi să identificăm pe cei doi martori după o minune dumnezeiască ce include focul, am putea zice că Avraam e un martor fiindcă și jertfa lui a fost mistuită ca a lui Ilie (Gen. 15:17). Dar Avraam a murit (Gen. 25:8). La schimbarea la față a lui Hristos, s-au arătat Moise și Ilie. Nu scrie că au urcat pe munte, nu scrie de unde au venit, scrie doar că se arătaseră în slavă: „Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfățișarea feței, și îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare. Și iată că stăteau de vorbă cu El doi bărbați: erau Moise și Ilie, care se arătaseră în slavă și vorbeau despre sfârșitul Lui, pe care avea să-l aibă în Ierusalim. Petru și tovarășii lui erau îngreuiați de somn, dar, când s-au deșteptat bine, au văzut slava lui Iisus și pe cei doi bărbați care stăteau împreună cu El. În clipa când se despărțeau bărbații aceștia de Iisus, Petru a zis lui Iisus: Învățătorule, este bine să fim aici; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise și una pentru Ilie. Nu știa ce spune. Pe când vorbea el astfel, a venit un nor și i-a acoperit cu umbra lui. Ucenicii s-au înspăimântat când i-au văzut intrând în nor. Și din nor s-a auzit un glas care zicea: Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultați.” (Luca 9:30-35). Ilie era la fel ca Moise, în slavă. Despre Moise știm cu siguranță că a murit, iar trupul său a fost ascuns într-un loc secret. „Moise, robul Domnului, a murit acolo, în țara Moabului, după porunca Domnului. Și Domnul l-a îngropat în vale, în țara Moabului, față în față cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi. Moise era în vârstă de o sută douăzeci de ani când a murit; vederea nu-i slăbise și puterea nu-i trecuse.” (Deuteronom 34:5-7).  „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului și se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: Domnul să te mustre!” (Iuda 1:9). De ce ar fi vrut Dumnezeu să ascundă trupul lui Moise? Am amintit mai sus despre șarpele de bronz (Num. 21), care a fost înălțat pe o prăjină în Deșertul Paran. Sute de ani mai târziu, exact același șarpe a ajuns idol, obiect de adorație (2 Împ. 18:4). Dacă șarpele făcut de Moise a ajuns obiect de adorație, oare ce-ar fi putut face Diavolul dacă avea chiar trupul lui Moise?Așadar, Moise a murit. El nu mai are trup. Așa cum Moise nu mai are un trup, nici Ilie nu mai are un trup. Amândoi sunt în slavă. Implicit, nici Enoh nu mai are trup, care a fost luat la cer și el, ca Ilie. Moartea a fost înghițită de biruință.

Ilie a și venit: Dumnezeu, prin profetul Maleahi, a spus că îl va trimite pe Ilie înainte să vină Ziua Domnului. „Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată. El va întoarce inima părinților spre copii și inima copiilor spre părinții lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc țara cu blestem!” (Maleahi 4:6). Însă îngerul care îi prevestește preotului Zaharia că va avea un fiu la bătrânețe, lămurește ce înseamnă misiunea lui Ilie. „Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare, și se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul Dumnezeul lor.Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii și pe cei neascultători, la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.” (Luca 1:15-17). Misiunea lui Ioan Botezătorul este în duhul și puterea lui Ilie. Așadar nu este Ilie întors din morți și nici reîntrupat. Știm acest lucru din faptul că și Elisei a avut duhul lui Ilie peste el (2 Împ. 2:15). Elisei îi ceruse lui Ilie o măsură dublă din duhul său (2 Împ. 2:9). Faptul că Ioan Botezătorul era acel Ilie și că evreii nu trebuiau să-l aștepte pe Ilie să se ridice din morți a fost lămurit chiar de Iisus Hristos: „Căci până la Ioan au prorocit toți prorocii și Legea. Și dacă vreți să înțelegeți, el este Ilie, care trebuia să vină.” (Matei 11:13-14). Am putea zice: bine, bine, dar Maleahi a profețit că Ilie va veni înaintea Zilei Domnului. Iar despre Ziua Domnului știm că este la sfârșitul vremurilor fiindcă e o zi care arde ca un cuptor (Mal. 4:1). Așa este. Doar că Ziua Judecății a fost amânată. Sfârșitul chiar trebuia să fie atunci, iar aceasta este o perioadă de har, o perioadă de grație.

Cei doi martori își vor începe misiunea la Muntele Măslinilor: la Muntele Măslinilor au fost înmormântați atât profeți cunoscuți din Biblie, cât și prooroci pe care evreii i-au avut de-a lungul timpului. Dacă cei doi martori ar fi profeți care revin la viață, asta ar reduce mult numărul profeților candidați. Însă la Muntele Măslinilor, din Ierusalim, se află un cimitir masiv. Aproape tot muntele este acoperit de morminte. Versetele care ne arată că cei doi martori au legătură cu Muntele Măslinilor este următorul: „Aceștia sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice care stau înaintea Domnului pământului.” (Apocalipsa 11:4). Domnul întregului pământ e o expresie pentru prezența lui Dumnezeu peste chivot (Iosua 3:11). Când Solomon a construit Templul, chivotul a fost mutat în noua clădire. Se zice că, dacă te uitai de pe Muntele Măslinilor spre Templu, când ușa era deschisă, se putea vedea în Sfintea Sfintelor.

Profetul Zaharia nu poate fi un candidat: simplul motiv pentru care profetul Zaharia nu poate fi unul din cei doi martori este pentru că el însuși a fost confuz despre ceea vede când a avut o viziune dumnezeiască despre acest lucru. „Îngerul care vorbea cu mine s-a întors și m-a trezit ca pe un om pe care-l trezești din somnul lui. El m-a întrebat: Ce vezi? Eu am răspuns: M-am uitat și iată că este un sfeșnic cu totul de aur și, deasupra lui, un vas cu untdelemn și, pe el, șapte candele, cu șapte țevi pentru candelele care sunt în vârful sfeșnicului. Și lângă el sunt doi măslini, unul la dreapta vasului și altul la stânga lui.Eu am luat cuvântul și i-am zis: Ce înseamnă acești doi măslini, la dreapta sfeșnicului și la stânga lui?Am luat a doua oară cuvântul și i-am zis: Ce înseamnă cele două ramuri de măslin care sunt lângă cele două țevi de aur prin care curge uleiul auriu din el?El mi-a răspuns: Nu știi ce înseamnă? Eu am zis: Nu, domnul meu. Și el a zis: Aceștia sunt cei doi unși care stau înaintea Domnului întregului pământ.” (Zaharia 4:1-3, 11-14). Citind textul de mai sus, am putea zice că dacă profetul Zaharia (nu este tatăl lui Ioan Botezătorul) a avut o viziune cu cei doi măslini, înseamnă că ei ar fi trăit înainte de Zaharia. Dar viziunile lui Zaharia sunt văzute în eternitate, el îl vede chiar și pe cel care va măsura Templul. Nu este neapărat ca măslinii să fie din trecutul lui Zaharia fiindcă ETERNITATEA NU ESTE CRONOLOGICĂ (vezi un alt articol de pe acest blog: Eternitatea nu este cronologică”). La fel ca-n restul viziunilor lui Zaharia, măslinii pot fi din viitor.

Ce vor vorbi cei doi martori? Cei doi martori vor profeți 1260 de zile. Cu siguranță că mesajul lor va fi unul de pocăință. De fiecare dată când Dumnezeu l-a trimis pe profetul Ezechiel în piața cetății, întotdeauna mesajul a fost unul de pocăință (Ez. 12:4-7). Când Dumnezeu l-a trimis pe Iona în cetatea Ninive, să profețească în public, mesajul a fost unul de pocăință (Iona 3:4).

Profeții pecetluite, tăinuite: însă, despre profețiile lor putem spune că vor fi tainice. Există două cazuri în Sfânta Scriptură în care nu se știe ce s-a profețit, deși se știe că s-a profețit ceva. Și-n ambele cazuri același înger este prezent. Primul este cazul profeției celor șapte tunete ale lui Dumnezeu, în Apocalipsa. „Apoi am văzut un alt înger puternic, care se cobora din cer învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; fața lui era ca soarele și picioarele lui erau ca niște stâlpi de foc. În mână ținea o cărticică deschisă.A pus piciorul drept pe mare și piciorul stâng pe pământ. Și a strigat cu glas tare, cum răcnește un leu. Când a strigat el, cele șapte tunete au făcut să se audă glasurile lor.Și când au făcut cele șapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; și am auzit din cer un glas, care zicea: Pecetluiește ce au spus cele șapte tunete și nu scrie ce au spus!” (Apocalipsa 10:4). Dumnezeu își rezervă dreptul de a ține ascunse anumite lucruri. Una din aceste taine a fost Iisus Hristos (Coloseni 1:26-27). Un alt lucru este mana ascunsă (Apoc. 2:17). În același fel, profețiile despre viitor ale celor doi martori sunt tăinuite în glasurile celor șapte tunete. Apostolul Ioan le-a auzit, dar nu le-a dezvăluit nimănui. În prezența aceluiași înger care a jurat pe Dumnezeu, profetul Daniel a avut o vedenie pe care a fost obligat să nu o destănuie. „Și am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului. El și-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă și mâna stângă și a jurat pe Cel ce trăiește veșnic că vor mai fi o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme și că toate aceste lucruri se vor sfârși când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.Tu însă, Daniele, ține ascunse aceste cuvinte și pecetluiește cartea până la vremea sfârșitului. Atunci, mulți o vor citi și cunoștința va crește.” (Daniel 12:4-7). Este greu de crezut că îngerul acela ar fi Domnul Iisus Hristos fiindcă Dumnezeu jură doar pe Sine (Evrei 6:13 cu referire la Gen. 22:16). Iar Domnul Iisus arată altfel decât îngerul acela, oricât de măreț ar fi îngerul. (Apoc. 1:14-15).

Cui i-a promis Iisus Hristos viață lungă? Înainte de Schimbarea la Față, Domnul Iisus face o remarcă absolut ieșită din comun despre întoarcerea Sa în slavă, pe norii cerului. „Pentru că de oricine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar și păcătos, Se va rușina și Fiul omului când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinții îngeri.El le-a mai zis: Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere.”(Marcu 8:38, 9:1). „Căci de oricine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, se va rușina și Fiul omului de el, când va veni în slava Sa și a Tatălui și a sfinților îngeri.Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu.” (Luca 9:26-27). „Căci Fiul Omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi, și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăția Sa.” (Matei 16:27-28). Am văzut că această declarație a lui Hristos este menționată în Evangheliile după Matei, Marcu și Luca. Așadar nu este o greșeală sau un accident!

Apostolul Ioan, primul dintre cei doi martori! Hristos desemnează minim două persoane (unii, zise El) dintre cei de față când vorbea, ca fiind binecuvântate cu viață lungă (nu vor muri până…). Este foarte interesant că declarația de mai sus nu este amintită în Evanghelia după Ioan. Însă în Evanghelia după Ioan este menționat un alt lucru: „Iisus i-a răspuns: Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ți pasă ție? Tu vino după Mine! Din pricina aceasta, a ieșit zvonul printre frați că ucenicul acela nu va muri deloc. Însă Iisus nu zisese lui Petru că nu va muri deloc, ci: Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ți pasă ție? Ucenicul acesta este cel ce adeverește aceste lucruri și care le-a scris. Și știm că mărturia lui este adevărată.” (Ioan 21:22-24). Așadar va muri și Apostolul Ioan pentru că nu i s-a promis că nu va muri deloc. Însă va muri când va veni Fiul omului în slavă. Iar din Apocalipsa știm că va fi martir, omorât de însuși Anticrist. În ebraică, cuvântul pentru martor este EID, iar în greacă, MARTUS. Iar când un martor începe să împărtășească ceea ce a văzut sau auzit, în ebraică devine UUD, iar în greacă MARTUREO. Devine tot mai limpede că etimologia cuvântului martir vine din grecescul martureo, adică o persoană care depune o mărturie de credință, iar „mărturia lui este adevărată”.

Cum au murit apostolii lui Hristos? Ne putem da seama dintre cei care au fost de față, când Hristos le-a promis viață lungă unor ucenici, cine sunt aleșii urmărind izvoarele biblice și istorice despre moartea apostolilor. Prin eliminare, cei doi care rămân ar trebui să fie cei doi martori, nu-i așa? Vom vedea.

Iacov, fratele lui Ioan, a fost omorât de Irod. Despre identitatea celui de-al doilea martor, unii s-au grăbit să spună că Ioan, fiind unul din fiii lui Zebedei, nu ar putea fi însoțit decât de fratele său de corp. Cei care spun acest lucru se bazează pe faptul că ei le-au cerut lui Iisus să fie unul la dreapta și celălalt la stânga Lui când va veni în slavă (Marcu 10:37). Dar Sfânta Scriptură ne spune lămurit că fratele lui Ioan a murit. „Cam pe aceeași vreme, împăratul Irod a pus mâinile pe unii din Biserică, pentru ca să-i chinuiască, și a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan.” (Faptele Apostolilor 12:1-2). Iacov a fost învinuit pe nedrept, cu martori mincinoși.Unul dintre acei martori s-a convertit la creștinism chiar la execuția lui Iacov, fiind omorât alături de apostol.

Petru a fost răstignit cu capul în jos, la Roma. „Adevărat , adevărat îți spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai și te duceai unde voiai, dar, când vei îmbătrâni, îți vei întinde mâinile și altul te va încinge și te va duce unde nu vei voi. A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu. Și, după ce a vorbit astfel, i-a zis: Vino după Mine.” (Ioan 21:18-19). Când călăii s-au apucat să-l răstignească, Petru a spus că el nu e vrednic să aibă parte de aceeași moarte ca Hristos și că dorește să fie răstignit cu capul în jos, de unde să privească spre cer. Înseamnă că nici Petru nu poate fi unul din cei doi martori. Chiar dacă a fost primul ucenic care a văzut fașele din mormântul gol al lui Iisus, el nu a trăit decât până în anul 69.

Andrei a fost răstignit. Apostolul Andrei, fratele lui Petru, cel care a creștinat oamenii de prin părțile noastre, a murit răstignit prin legare, nu țintuire, de o cruce în formă de X. Și el a spus că nu e vrednic să fie răstignit ca Hristos și i s-a dat o cruce în formă de X. De aceea i se spune crucea Sfântului Andrei. Acest fel de execuție ducea la moarte prin epuizare, înfometare, deshidratare, asfixiere (plămânii coborau) sau hemoragie fiindcă puteai fi mâncat de viu de animale și păsări.

Bartolomeu a fost jupuit și decapitat. Apostolul Bartolomeu a avut parte, probabil, de cea mai dureroasă moarte. Bartolomeu a fost belit de viu. După ce a fost jupuit complet, pentru că încă nu murise, a fost decapitat. Bartolomeu a mai fost numit Natanael.

Apostolul Toma a fost străpuns cu o lance. Apostolul Toma, căruia i se mai spune necredinciosul deoarece nu a crezut că Hristos înviase din morți până nu I-a atins coasta și palmele, a murit departe de casă, în misiunea de a duce lumii Vestea Bună. A fost străpuns de o suliță, împuns de mai multe ori, până când călăul l-a văzut că nu mai mișcă.

Apostolul Iacov, fiul lui Alfeu, a fost bătut cu pietre și ciomăgit. Pe lângă Iacov, fiul lui Zebedei și frate al lui Ioan, un alt ucenic este Iacov, fiul lui Alfeu. Faptul că pe ambii îi chema Iacov e o coincidență de nume. O altă coincidență de nume ar fi între Simon și Simon, diferențiindu-i prin supranumele Zelotul (Cananitul) respectiv Petru (care s-a lepădat de Iisus la Patimile Sale). Apostolul Iacov, fiul lui Alfeu, a fost bătut cu pietre. De obicei, cel care era bătut cu pietre, își apăra fața cu mâinile, până când rămânea fără degete și oase cu care să-și apere capul. Dușmanii lui, fiind nerăbdători să îl vadă mort, i-au ciomăgit capul până când i-au zdrobit țeasta.

Apostolul Matei a fost înjunghiat în timpul predicii. Apostolul Matei a fost martirizat în Etiopia. A reușit chiar să o convertească la creștinism pe nepoata regelui Etiopiei, care și-a dedicat viața lui Hristos, devenind o călugăriță. Însă nepoata regelui era foarte frumoasă, iar regele Etiopiei, unchiul ei, a vrut să se culce cu ea cu orice preț. Apostolul Matei a intervenit și l-a făcut de rușine în mod public pe rege. Mânios, regele a trimis un asasin, care l-a omorât pe Matei chiar în timp ce ținea slujba religioasă.

Apostolul Filip a fost răstignit. Nu doar Apostolul Matei a reușit să convertească la creștinism oameni sus-puși. Apostolul Filip a convertit-o la creștinism pe soția unui consul roman. Cum consulului nu i-a plăcut că soția lui nu mai participa la ritualuri în fața zeilor fertilității, și nici nu mai ducea ofrande idolilor, demnitarul a ordonat uciderea lui Filip prin crucificare. Nu se știe ce s-a întâmplat cu soția consulului.

Apostolul Simon Zelotul a primit moartea persană. Apostolul Simon Zelotul a răspândit Vestea Bună în Persia. A fost martirizat prin moartea persană. Acest tip de execuție este considerată cea mai înceată și grea moarte. Această execuție mai poartă numele de scafism.Victima era legată de o barcă, cu membrele în afara bărcii. Apoi i se dădea să mănânce lapte cu miere până când vomita și avea diaree, în interiorul bărcii. Peste tot, se mai turna lapte și miere. În final, era pus un capac, iar barca era lăsată să plutească în derivă pe un râu sau pe un lac. Insectele erau atrase de mirosuri. Victima nu murea de foame și sete fiindcă hrana primită cu forța îi era suficientă, ci era mâncată de vie de insecte și pești. Un asemenea nefericit supraviețuia chiar și 20 de zile, iar uneori viespii îi mâncau ochii și își făceau cuiburi în găvanele golite. Tot corpul era plin de infecții, iar de la statul îndelungat pe spate, pielea se necroza în zona respectivă.

Apostolul Iuda Tadeul (nu Iscarioteanul) a murit străpuns de săgeți. Încă o coincidență de nume: Iuda și Iuda Iscarioteanul. Iuda (nu cel care L-a vândut pe Iisus) a avut parte de o moarte de martir. După ce a întemeiat o biserică în Armenia, a fost legat de o cruce, iar soldații au tras în el săgeți, în jur de 50. Se zice că soldații s-au distrat trăgând la o țintă vie, fixă.

Iuda Iscarioteanul s-a sinucis.Probabil că informațiile despre locul și metoda de execuție a martirilor de mai sus nu sunt chiar exacte. Însă despre faptul că Iuda Iscarioteanul, cel care l-a vândut pe Iisus, a ales să se sinucidă este limpede în Sfintele Scripturi. „Iuda a aruncat arginții în Templu și s-a dus de s-a spânzurat.” (Matei 27:5) „A căzut cu capul în jos, a plesnit în două prin mijloc și i s-au vărsat toate măruntaiele.”(Fapte 1:18). Moartea prin spânzurare poate fi mai rapidă sau mai îndelungată. Unii cred că o asemenea moarte ca a lui Iuda Iscarioteanul este imposibilă, că nici spânzurat nu poți ajunge la o asemenea tensiune arterială încât să pleznești. Însă știm din istorie că Francesco Pazzi, rivalul lui Lorenzo de Medici, a fost omorât prin spânzurare, iar măruntaiele i s-au vărsat.

Apostolul Matia (Matias) a fost torturat și decapitat.Fiindcă Iuda Iscarioteanul s-a sinucis, ceilalți 11 ucenici rămași, imediat după moartea acestuia, s-au hotărât să aleagă un înlocuitor. Au tras la sorți, iar sorțul a căzut pe Matia (Fapte 1:26). Și el a devenit un martir.Modul în care a fost ucis Matia este ieșit din comun, chiar și pentru acele vremuri. A fost crucificat, crucea legată de o piatră mare, bătut cu pietre, împuns de multe ori, apoi decapitat.

Despre Apostolul Ioan se crede că a murit de bătrânețe. Am văzut că toți apostolii au devenit martiri, în afară de Ioan. Cu toții au murit. Toată această paranteză despre moartea apostolilor a fost făcută pentru a verifica dacă au murit sau nu. Implicit, dacă pot fi candidați pentru a fi unul din cei doi martori. Însă cazul lui Ioan, cel care a scris Apocalipsa, este ieșit din comun. Imperiul Roman nu l-a putut executa. L-au aruncat într-un cazan cu ulei fierbinte, dar el plutea deasupra cazanului, fără să fie ars. În loc să se întoarcă la Dumnezeu, torționarii au luat-o ca pe o provocare și au încercat alte metode de execuție pe el, dar el le supraviețuia fără să fie rănit, în mod miraculos. După nenumărate încercări, s-au dat bătuți și l-au exilat pe Insula Patmos, insulă nelocuită, unde a scris Cartea Apocalipsei. Astăzi se crede că acolo, în mijlocul sălbăticiei, a murit de bătrânețe, însă asta au crezut și cei care l-au trimis acolo, că a murit cumva. Dar nimeni nu știe cu siguranță ce s-a întâmplat cu el, probabil fiindcă nu își pot imagina că, într-un fel sau altul, Dumnezeu îl ține în viață până la A Doua Venire!! Probabil este greu de acceptat, dar nimeni nu îl poate lua la rost pe Dumnezeu, să-L întrebe: Ce faci? (Iov 9:12)

Profetul Daniel, unul din cei doi martori: dintre toți candidații Bibliei, numai despre Daniel și Ioan există versete concrete care spun că vor avea un rol la sfârșitul vremurilor. „Tu însă, Daniele, ține ascunse aceste cuvinte și pecetluiește cartea până la vremea sfârșitului. Atunci, mulți o vor citi și cunoștința va crește.Iar tu du-te până va veni sfârșitul; tu te vei odihni și te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârșitul zilelor.” (Daniel 12:4,13). Profetul Daniel este trimis să se odihnească până va veni sfârșitul. Iar despre apostolul Ioan, care a profețit, la fel ca Daniel, am citit mai sus că Iisus vrea să îl țină până la A Doua Venire. Atât de incredibil a fost ce a văzut în vedenie profetul Daniel încât îngerul a trebuit să îl reasigure că este adevărat ce a văzut, nu o minciună sau poate o halucinație: „Iar vedenia cu serile și dimineţile de care a fost vorba este adevărată. Tu pecetluiește vedenia aceasta, căci este cu privire la niște vremuri îndepărtate.” (Daniel 8:26). Iar dacă citiți Cartea lui Daniel până la versetul respectiv, până acolo nu a fost vorba de seri și dimineți. Este o vedenie despre o taină a unor seri și dimineți, despre care aflăm mai târziu că sunt 1260, 1290 și 1335 la număr. Oare vedenia lui Daniel n-a fost despre faptul că i se va da să profețească 1260 de seri și dimineți, la sfârșitul vremurilor?

Moartea celor doi martori aduce trâmbița a șaptea a Apocalipsei! După ce Anticristul îi omoară pe cei doi martori (Apoc. 11:7), ei sunt lăsați la vedere trei zile jumătate. După acele trei zile jumătate, ei învie. În momentul în care învie, are loc Învierea Drepților. Ne putem da seama de acest lucru, anume că n-au parte de o înviere special făcută doar pentru ei, fiindcă atunci are loc marele cutremur de pământ. - Aici țin să subliniez că Răpirea Bisericii poate avea loc în timpul Marelui Necaz, și, că, asupra acestei chestiuni nu putem fi dogmatici! M-am convins încă o dată de acest fapt, scriind acest articol. -  „În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ și s-a prăbușit a zecea parte din cetate. Șapte mii de oameni au fost uciși în cutremurul acesta de pământ. Îngerul al șaptelea a sunat din trâmbiță.” (Apocalipsa 11:13, 17). La acel mare cutremur de pământ în Ierusalim mor 7000 de oameni, se prăbușește a zecea parte din cetate, iar această prăbușire împarte orașul Ierusalim în trei (falii, probabil). Însă în cetățile Neamurilor mor o mulțime de oameni fiindcă orașele se vor prăbuși.  „Și au urmat fulgere, glasuri, tunete și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur așa de mare. Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți și cetățile neamurilor s-au prăbușit. Și Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.” (Apocalipsa 16:18-19). Despre faptul că Învierea Drepților va avea loc la trâmbița a șaptea (ultima) ne spune Apostolul Pavel (1 Cor. 15:52). Nu este neobișnuit ca Învierea Drepților, care va fi o înviere într-un trup de slavă, să fie însoțită de cutremur (Matei 28:2). Și la întâiul rod al Învierii, adică morții înviați la Învierea lui Hristos, învierea a fost însoțit de cutremur (Matei 27:51-53). Morții drepți de pretutindeni vor învia, iar cutremurul va fi global, toate orașele se vor prăbuși. De ce putem presupune că Învierea Drepților (implicit preschimbarea credincioșilor aflați încă în viață) poate avea loc în mijlocul Necazului cel Mare? Deoarece asta ar însemna că cei doi martori sunt lăsați pe dinafară de la Nunta Mielului! Cum ar fi ca ei să rămână pe pământ, iar poporul răscumpărat să fie cu Mirele în cer? Iată un argument puternic în favoarea ideii că Învierea va avea loc la trâmbița a șaptea.

Concluzie cu privire la cel de-al doilea martor: Iisus Hristos a spus că unii din cei ce erau prezenți la respectiva predică nu vor muri până nu îl vor vedea revenind pe norii cerului. Și, totuși, am văzut că toți apostolii au murit, în afară de Ioan, despre care nu se știe nimic, așadar s-a presupus că a murit de bătrânețe. A fost ridicată o biserică în memoria lui la Efes fiindcă aceea a fost biserica pe care a condus-o personal. A mințit Hristos despre faptul că unii din cei prezenți la predică vor vedea venirea Sa? Nu. Singura concluzie logică la care putem ajunge este că Iuda Iscarioteanul trebuia să fie unul din cei doi martori, însă a fost corupt de Satana și s-a sinucis. „Dacă un om neprihănit se va abate de la neprihănirea lui și va face ce este rău, îi voi pune un laț înainte și va muri.” (Ezechiel 3:20). Iuda Iscarioteanul a avut de ales. Putea avea o soartă cu un final luminos. „Iată, îți pun azi înainte viața și binele, moartea și răul.” (Deuteronom 30:15). Dumnezeu are întotdeauna un plan de rezervă. El l-a avut ca plan de rezervă pe profetul Daniel. A spus că se va scula iarăși, lăsând loc de interptare atât pentru o trezire, cât și pentru o Înviere a Drepților. Chiar se poate ca să îți pierzi locul privilegiat? Da. Hristos îi spune Bisericii Filadelfia să păstreze credința, pentru ca nimeni să nu îi ia cununa (Apoc. 3:11). În același fel, talantul nefolosit al robului necredincios din Pilda talanților a fost dat celui mai avut rob (Matei 25:28). Tot așa s-a întâmplat și cu Iuda Iscarioteanul. El și-a pierdut locul de drept și a fost dat altuia (Fapte 1:20). Și, să nu uităm că Iuda Iscarioteanul este asemănat cu Anticristul, fiind numit fiul pierzării, iar Anticristul va vedea A Doua Venire, fiind omorât de Mesia.  „Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat și niciunul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.” (Ioan 17:12).  „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare.” (2 Tesaloniceni 2:3-4). Chiar umblă printre noi Apostolul Ioan? Nu știm. Probabil se odihnește și el, la fel ca profetul Daniel. Dumnezeu i-a trimis un somn adânc și lui Adam, când a făcut-o pe Eva (Geneza 2:21). Este posibil să nu fie Daniel și Ioan cei doi martori. Da, s-ar putea să fie doi indivizi necunoscuți, care se vor naște în ultimul secol dinainte de A Doua Venire, vor trăi atunci și vor profeți atunci. Posibil. Sau să se creadă greșit și despre Matia, că ar fi murit. Atunci ar fi Matia, într-adevăr, că el fusese înlocuitorul lui Iuda Iscarioteanul. De ce n-ar fi Melhisedec (Melchisedec) unul din cei doi martori, despre care Pavel spune că nu a avut nici tată, nici mamă, cu alte cuvinte nu a avut nici început, nici sfârșit?

Capitolul 12 - Taina fărădelegii:

 Pe lângă descoperirea lui Iisus Hristos, cartea Apocalipsa ne înlesnește accesul într-o serie întreagă de alte realități din Multiversul în care existăm. Una dintre ele este „taina fărădelegii” despre care amintește și apostolul Pavel, el însuși un om care a fost pentru o vreme „dincolo” de dimensiunile lumii noastre, în realitățile celui de al Treilea Cer (2 Cor. 12:1-5). Scriindu-le celor din Thesalonic, Pavel le aduce aminte despre acest subiect pe care îl mai abordase într-una din vizitele sale: „Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tes. 2:5-8).

Ce este „taina fărădelegii”? O taină este un adevăr ținut ascuns de Dumnezeu până la vremea la care devine public. Există o „taină a fărădelegii”,  ca o piesă în mai multe acte care străbate toată istoria omenirii. Ea clocotește în adâncuri și manevrează din umbră, căutând să împiedice realizarea planului mesianic pe Pământ. Apocalipsa ridică cortina să putem privi pe scena lucrărilor demonice cu care au cochetat, conștienți sau inconștienți, toți împărații Pământului. Vom afla lucruri extraordinare în capitolele care urmează! Până acum am privit în Apocalipsa istoria prin prisma oamenilor de pe Pământ a căror existență este determinată decisiv de evenimente din Cerul al Treilea. Ni s-a îngăduit să privim în ceea ce oamenii de știință de astăzi numesc intuitiv „hiperspațiu”, chiar dacă n-am putut înțelege deplin realitatea cu dimensiunile multiple de acolo. În capitolul 12 schimbăm punctul de vedere al acțiunii și recapitulăm evenimentele de la finalul istoriei din prisma ridicării, lucrării și prăbușirii lui Antihrist. Apocalipsa 12 - 14 așează în context marele conflict din ultima parte a săptămânii a șaptezecea din profeția lui Daniel, numit Necazul cel Mare sau Necazul lui Iacov. Va fi cumplit pentru poporul care s-a identificat cu planul mesianic al lui Dumnezeu în istorie, căci „taina fărădelegii” va lucra cu toară puterea în fiii neascultării. Suntem la mijlocul cărții Apocalipsa și Dumnezeu vrea să ne familiarizăm cu evoluția răului în lume ca să justifice încă o dată mânia și pedeapsa pe care o va dezlănțui asupra lui prin revărsarea celor șapte potire ale mâniei Mielului. Efectele trâmbiței a șaptea vor veni doar începând cu capitolul 15. Până atunci, Dumnezeu vrea să ne deschidă ochii să înțelegem teribila încleștare care există în lume între forțele răului și Dumnezeu. Vom cunoaște „taina fărădelegii”. Narațiunea va fi mai ușor de urmărit dacă identificăm cele „șapte” personaje ale ei. 1. Femeia învăluită în soare - Apoc. 12:1-2; 2. Balaurul - Apoc. 12:3-4; 3. Copilul de parte bărbătească - Apoc. 12:5-6; 4. Arhanghelul și războiul stelelor - Apoc 12:7-12; 5. Rămășița evreiască - Apoc. 12:17; 6. Fiara ieșită din mare - Apoc. 13:1-10; 7. Fiara ridicată din Pământ - Apoc. 13:11-18. Pe măsura parcurgerii textului vom vedea ce rol a jucat, joacă și va juca fiecare personaj în marea dramă a istoriei umane. În capitolul 12 ne întâlnim cu primele cinci personaje principale. În capitolele 12 - 19 se găsesc nu mai puțin de șapte „semen” care apar pe Cer. Secțiunea este supranumită și „cartea semnelor”. După ce n-am avut niciun „semn” în primele 11 capitole, vom citi despre trei semne în Cer (Apoc. 12:1, 3; 15:1) și patru semne pe Pământ (Apoc. 13:13-14; 16:14; 19:20). Ne așteptam să fie așa, pentru că și în Evanghelia scrisă de același Ioan am întâlnit tot șapte „semen” ale divinității lui Iisus din Nazaret.

1. Femeia învăluită în soare - Apoc. 12:1-2: „În cer s-a arătat un semn mare - o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii şi avea un mare chin ca să nască” (Apoc. 12:1-2). Expresia „un semn mare” atrage atenția nu doar asupra dimensiunilor, ci a importanței. În limba greacă, „semeion” înseamnă un anunț, o comunicare, un gest simbolic, un tip, iar termenul „mare” este „megas”.  Asistăm la descrierea unor megaviziuni, care acopere adevăruri masive, cu implicații majore în istoria lumii. Cine este „femeia învăluită în soare”? Dacă ar fi să  ne luăm după iconografia catolică și ortodoxă, femeia este Maria, mama Domnului Iisus, iar cele douăsprezece stele sunt apostolii. Din această fantasmagorie s-a născut doctrina „învierii Mariei” și a înălțării ei la Cer. Alții spun că femeia ar fi Biserica, iar stele sunt cei doisprezece apostoli. Pentru aceștia din urmă, femeia este biserica cu literă mică, adică organizația instituțional-tradițională, iar pruncul pe care-l va naște este Biserica cu literă mare, adevărata Biserică, singura care va fi răpită la Cer. Realitatea este că „femeia” metaforică nu poate fi nici fecioara Maria și nici Biserica creștină. Ea este poporul Israel, națiunea lui Israel. Este suficient să ne aducem aminte de visul lui Iosif: „Am mai visat un vis! Soarele, Luna şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pământ înaintea mea.” L-a istorisit tatălui său şi fraţilor săi. Tatăl său l-a mustrat şi i-a zis: Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni eu, mama ta şi fraţii tăi să ne aruncăm cu faţa la pământ înaintea ta?” (Gen. 37:9). Iosif a fost atunci cea de a douăsprezecea stea din cununa amintită în textul Apocalipsei, întregind astfel numărul celor doisprezece seminții ale lui Israel. Vechiul Testament este plin de pasaje în care poporul Israel este asemănat metaforic cu o femeie. Iată un exemplu din Isaia: „Nu te teme, căci nu vei rămâne de ruşine; nu roşi, căci nu vei fi acoperită de ruşine, ci vei uita şi ruşinea tinereţii tale şi nu-ţi vei mai aduce aminte de văduvia ta, căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El Se numeşte Dumnezeul întregului pământ, căci Domnul te cheamă înapoi ca pe o femeie părăsită şi cu inima întristată, ca pe o nevastă din tinereţe, care a fost izgonită, zice Dumnezeul tău. Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău.” (Isaia 54:4-8). Când a păcătuit și a fost lepădată temporar de Dumnezeu, națiunea a fost comparată cu o „văduvă” (Isaia 47:7-9; Luca 18:1-8), cu o femeie părăsită de bărbat (Isaia 50:1) și chiar cu o femeie curvă (Ieremia 3:1-25, Osea 2:1-23). Prin contrast, Biserica este prezentată în Noul Testament drept „o fecioară”, o logodnică curată care se pregătește de nuntă: „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos” (2 Cor. 11:2-3). „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efes. 5:25-27). În Apocalipsa, „femeia învăluită în soare” este „însărcinată, țipa în durerile nașterii și avea un mare chin ca să nască”.  Cum ar putea Biserica să fie într-o astfel de stare? S-ar potrivi așa ceva pentru o fecioară care se pregătește de nuntă? Realitatea biblică este că nu Biserica L-a născut pe Hristos, ci Biserica s-a născut din suferințele Lui! Nu este scris nicăieri în Biblie că Biserica va deveni Mamă, dar acest lucru este pomenit de multe ori despre poporul Israel. Chiar și apostolul Pavel, amintind despre cele șapte privilegii ale poporului ales scrie: „Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!” (Romani 9:4-5). Hristos s-a născut trupește din Israel. El este „sămânța promisă” de Dumnezeu: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui” (Isaia 9:6-7). Revenirea lui Iisus Hristos pentru Israel se va petrece după evenimente pe care Biblia le numește „durerile nașterii”: „Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume” (Ioan 16:20-21). „Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu” (Mat. 24:8-0). Nu există nicio îndoială! Femeia din Apocalipsa 12 este poporul Israel! De fapt, în Apocalipsa sunt pomenite patru „femei” simbolice. Cu cea dintâi ne-am întâlnit în scrisoarea adresată bisericii din Tiatira și este un simbol al idolatriei păgâne deșănțate și poartă numele Izabelei din Vechiul Testament (Apoc. 2:20-23; 1 Regi 16:31;21:25; 2 Regi 9:7). Cea de a doua femeie din Apocalipsa este pomenită în Apocalipsa 19 și este Biserica cea Adevărată, Mireasa Mielului. Cea de a treia femeie este „curva cea mare cu care au curvit împărații pământului” și simbolizează Babilonul religios (Apoc. 17:1-18). Vom vorbi mai mult despre ea când vom ajunge la capitolul 17. Cea de a patra „femeie” este aceasta pomenită în capitolul 12 și ea este națiunea lui Israel.

2. Balaurul - Apoc. 12:3-4: Cel de al doilea „semn” cu semnificațoii profunde care s-a arătat „în Cer”, adică în hiperspațiul celei de a treia „întinderi” este grozav la înfățișare: „În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ. Balaurul a stat înaintea femeii care stătea să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte” (Apoc. 12:3-4). Identitatea lui ne este descoperită în versetul 9: „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apoc. 12:9). Balaurul poartă culoarea sângelui vărsat, pentru că este ucigaș prin însăși natura lui (Ioan 8:44). Cele șapte capete și zece coarne și șapte cununi împărătești sunt embleme ale puterii lui și ale autorității, căci el este „domnul puterii văzduhului” și „stăpânitorul lumii acesteia” (Efes. 6:12. Ioan 12:31, 14:30, 16:11). Înfățișarea lui se aseamănă cu înfățișarea „fiarei” cu care ne vom întâlni în următorul capitol, ceea ce ne face să spunem că între cei doi există o legătură organică. Fiara va fi întruparea balaurului. Ea nu apare decât după ce balaurul va fi aruncat din Cer. Diavolul va intra în Antihrist, cum a intrat altă dată în Iuda (Ioan 13:27), va rupe legământul cu evreii la jumătatea Săptămânii Necazului cel Mare, va intra în Templu ca „urâciune a pustiirii”, se va da drept dumnezeu și va prăbușii lumea într-un teribil cataclism final. „A treia parte din stelele cerului” care îl urmează sunt îngerii contaminați de răscoala lui împotriva lui Dumnezeu. Îngerii sunt numiți „stele ale cerului” (Iov 38:7). Ei vor împărtăși soarta eternă a lui Satan în iadul de foc și pucioasă (Mat. 25:41). Ioan ne spune că balaurul „a stătut înaintea femeii, care stătea să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naște”. Istoria lumii este istoria acestei încercări a lui Satan de a împiedica lucrarea lui Dumnezeu prin Mesia-Iisus Hristos. El știe că Cel născut din „sămânța femeii” îi va zdrobi capul (Gen. 3:15). În Egipt, Diavolul a încercat să-i omoare pe toți copiii de parte bărbătească din Israel. Prin Haman, același Diavol a încercat să omoare tot neamul evreilor. Toate eforturile lui au fost însă zadarnice și copilul minune s-a născut în Betleemul din Iudea. Atunci Diavolul l-a influențat pe Irod să ucidă toți copiii de parte bărbătească sub doi ani din ținutul acela. Dumnezeu  și-a scăpat Fiul, trimițând familia lui Iosif în Egipt. Toată viața lui Iisus a fost marcată de încercări ale Diavolului de a-L omorî. I-a făcut pe cei din Nazaret să încerce să-L arunce în prăpastie de pe sprânceana muntelui, a stărnit o furtună teribilă pe marea Galileii, I s-a împotrivit prin cărturari și farisei, a intrat în Iuda ca să-L vândă și L-a pus pe o cruce prin vocea norodului și prin indecizia compromițătoare a lui Pilat. Dezbrăcat de putere la Calvar, Satan a căutat și mai caută încă și azi să zădărnicească planurile lui Dumnezeu prin Hristos cu Biserica Sa. Apostolul Pavel a simțit-o pe propria lui piele: „Astfel, o dată şi chiar de două ori, am voit (eu, Pavel, cel puţin) să venim la voi, dar ne-a împiedicat Satana” (1 Tes. 2:18).

3. Copilul de parte bărbătească - Apoc. 12:5-6: Cel de al treilea personaj al dramei dezlănțuite de „taina fărădelegii” în Apocalipsa 12 - 14 este acest copil, neapărat de parte bărbătească: „Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie. Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile” (Apoc. 12:5-6). Nu încape nicio îndoială! Acest copil născut din Israel este Iisus Hristos, nădejdea veacurilor. Psalmul 2 ne-o spune clar: „Totuşi Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, Muntele Meu cel sfânt.” „Eu voi vesti hotărârea Lui - zice Unsul. Domnul Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar” (Ps. 2:6-9). Biruitor asupra lui Satan, Pruncul ceresc a fost „răpit” la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie. Apostolul Ioan, insuflat de Duhul lui Dumnezeu, trece cu vederea perioada Bisericii (care ar trebui să fie între versetele 5 și 6 din Apocalipsa 12) și sare de la „stărpirea Unusului” direct la „fuga femeii în pustie”. Turbat de mânie pentru că l-a scăpat pe Prunc, balaurul caută să se răzbune pe femeia care l-a născut, adică pe poporul Israel, instrumentul împlinirilor profetice despre Domnia lui Hristos pe Pământ. Important de știut: Trebuie să fim atenți să nu cădem în plasa „cronologiilor” minuțioase în care se desfășoară aceste evenimente. Pentru că avem de a face cu revelații din hiperspațiu, despre o realitate cu mult mai multe dimensiuni decât ale noastre, este bine să ne ferim de tabele și schițe care să încerce să așeze „în timp”, ceea ce se petrece mult dincolo de timp și de spațiu. Relatarea din Apocalipsa atinge iar sferele evenimentelor care se desfășoară dincolo de lumea noastră, așa că trebuie să le luăm „thematic”, nu cronologic, silindu-le și înghesuindu-le ca să ne iasă nouă schițele și tabelele escatologice. Revelațiile din capitolul 12 ne dau panorama cerească a evenimentelor legate de lucrarea „tainei fărădelegii” de-a lungul istoriei. Analiza acestui tip de text trebuie să fie în același timp analitică, dar și integratoare, pentru că anumite „evenimente” acopere de fapt perioade foarte mari de „timp”. În timpul Necazului lui Iacov, întrupat în Antihrist, Satan se va năpusti ca un turbat asupra celor din Israel. Poporul lui Dumnezeu va fugi însă într-un loc din pustie. Vor fi vremuri grele pentru evrei, vremuri teribile. Comentându-le, Domnul Iisus a spus: „De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt - cine citeşte să înţeleagă! - atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:15-22).

4. Arhanghelul și războiul stelelor - Apoc 12:7-12: După cele două „semen” care au apărut în Cer, apostolul Ioan ne vorbește despre un teribil conflict angelic care a avut loc acolo. Nevăzut de noi, dar resimțit din plin, în sferele Cerului de Mijloc are loc un război teribil, un conflict angelic, un veritabil „război al stelelor”: „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apoc. 12:7-9). Faptul că Satan a putut veni în Eden să-i ispitească pe Adam și Eva, precum și faptul că el s-a putut înfățișa împreună cu ceilalți „fii ai lui Dumnezeu” înaintea tronului ceresc pentru a-l învinovăți pe Iov ne arată clar că, deși aruncat de pe „muntele lui Dumnezeu”, el are pentru o vreme o mare libertate de mișcare. El și îngerii lui nu sunt aruncați deocamdată toți în adânc, ci sunt oarecum liberi. Ioan ne spune că această libertate de mișcare îi va fi restrânsă drastic la sfera din jurul planetei Pământ. Nu știm multe despre acest război al stelelor. Am mai auzit despre el dintr-una din exclamațiile Domnului Iisus: „Isus le-a zis: Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer” (Luca 10:18). Cel care se luptă cu Satan din partea lui Dumnezeu este arhanghelul Mihail. Ne-am mai întâlnit cu el în descoperirile din profețiile lui Daniel. Vorbind despre Mihail în contextul conflictelor angelice din sferele cerești, un alt înger de rang înalt, Gabriel, a spus: „Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei” (Daniel 10:13). „Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru Mihail” (Daniel 10:21). „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte” (Daniel 12:1-2). Tradus, numele lui Mihail înseamnă „Cine este ca Iehova?”, o foarte categorică alternativă la atitudinea lui Lucifer-Satan care a fost creiat un heruvim strălucitor, dar s-a semețit și a vrut să fie ca Dumnezeu (Ezec. 29:2). Marele voievod Mihail este ocrotitorul poporului evreu și va fi instrumental în pecetluirea soartei lui Satan. El s-a luptat cu Satan și pentru trupul lui Moise, într-o înfruntare al cărui sens nu ne-a fost descoperit nouă: „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: Domnul să te mustre!” (Iuda 1:9). Este important să observăm că Satan nu se luptă direct cu Dumnezeu. Nici n-ar putea! Dumnezeu este infinit în toate atributele Sale și atotputernicia Lui l-ar nimici într-o clipă. Pentru a-l alunga pe Satan, marele balaur, din Cer este suficient ca Dumnezeu să trimită împotriva lui pe una din căpeteniile oștilor cerești. Mihail biruiește, iar Satan este alungat. Ioan spune simplu: „Și locul lor nu s-a mai găsit în cer” Apoc. 12:8). „Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc. 12:10-12) Alungarea lui Satan din sferele înalte ale Cerului va umple de bucurie pe cei de acolo, dar va fi vai de cei de pe Pământ. Apostolul Petru a avut în vedere și el aceste vremuri atunci când a scris: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). Războiul din Cer s-a transformat în războiul de pe pământ. „Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.” Hristos l-a biruit pe Satan prin sângele Său vărsat și tot așa îl vor birui și cei care-l urmează pe Hristos, mai ales cei care vor pecetlui cu viața mărturia lor în cea de a doua parte a Necazului cel Mare: „Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui” (Apoc. 12:13-14). Pentru că femeia și balaurul sunt numiri metaforice, trebuie să luăm în același semn și numirea pentru „cele două aripi ale vulturului celui mare care au fost date femeii ca să zboare cu ele în pustie”. Expresia ne aduce aminte de izbăvirea evreilor din robia egipteană: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine” (Exod 19:4). Profetul Isaia vorbește și el despre această vreme a protecției divine când scrie: „Du-te, poporul meu (Israel), intră în odaia ta şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe (trei ani și jumătate), până va trece mânia!” (Isaia 26:20). Persecuția dezlănțuită de balaur împotriva evreilor va fi mare, dar protecția oferită de Dumnezeu va fi și mai mare. „Atunci, şarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul. Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul din gură.” (Apoc. 12:15-16). Profetul Daniel a avut mari probleme cu aceste vremuri din urmă și a cerut explicații suplimentare. Iată răspunsul primit atunci: „Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni? Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme (3,5 ani) şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot. Eu am auzit, dar n-am înţeles şi am zis: Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri? El a răspuns: Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului.  Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege. De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile (3,5 ani). Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!” (Daniel 12:6-12). Putem vedea în urmărirea evreilor de balaurul cel mare prigoana care i-a însoțit pe cei din Israel în cei aproape 2.000 de ani scurși de la răstignirea lui Hristos. Iată scena petrecută în Ierusalim: „Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, şi-a spălat mâinile înaintea norodului şi a zis: Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră! Şi tot norodul a răspuns: Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27:25).Dreptatea lui Dumnezeu a făcut ca aceste vorbe să fie împlinite întocmai. Pentru vina sângelui vărsat, „răzbunătorul sângelui” îi urmărește în fiecare generație. Au ajuns pribegi printre străini. Porecla batjocoritoare pe care au primit-o a fost „evreul rătăcitor”. Antisemitismul a fost, este și va fi o constantă a lumii acesteia, împlinind într-un fel descrierile din Deuteronom: „Domnul te va împrăştia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă, şi acolo vei sluji altor dumnezei pe care nu i-ai cunoscut nici tu, nici părinţii tăi, dumnezei de lemn şi de piatră.  Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. În groaza care-ţi va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: O, de ar veni seara! şi seara vei zice: O, de ar veni dimineaţa!” (Deut. 28:64-67). Singura scăpare pentru vărsătorul de sânge era să fugă într-una din cetățile de scăpare rânduite de Dumnezeu. Trebuia să stea acolo până la moartea Marelui Preot, iar apoi putea pleca în siguranță, absolvit de vină. Poporul evreu n-a putut beneficia de protecția cetății de scăpare, care-L simboliza pe Hristos, din pricina necredinței. Când se vor întoarce însă la Domnul, evreii vor intra sub protecția divină, așa cum ne indică acest text din Apocalipsa. În total, balaurul a lansat trei atacuri asupra femeii și le-a ratat pe toate. A vrut să ucidă copilul și n-a putut. A atacat femeia și ea a scăpat în pustie. A lansat un potop de ape, dar a ratat și atacul acesta. Nebun de furie, el s-a întors să se lupte cu urmașii femeii.

5. Rămășița evreiască - Apoc. 12:17: Mânios că nu i-a putut face nimic femeii apărate de Dumnezeu în pustie, balaurul s-a întors să se răfuiască cu cei rămași: „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus Hristos” (Apoc. 12:17). Aici avem încă o dovadă că „femeia” din acest capitol nu este Biserica, ci Israelul. Când Biserica va fi răpită la Cer nu va rămâne în urma ei nicio „rămășiță”. Toți cei găsiți „în Hristos” vor părăsi Pământul. Versetul ne vorbește aici despre o rămășiță cu două caracteristici: cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus Hristos. Ei sunt în același timp și evrei ortodocși care țin foarte strict Legea strămoșească (de aceea le spune Domnul Iisus: „Rugați-vă ca fuga voastră să nu fie iarna și nici într-o zi de Sabat”), dar au ajuns să creadă și în salvarea prin Iisus Hristos. Aduceți-vă aminte cele spuse de profetul Daniel: „Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul.  Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor face mari isprăvi. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea, pentru o vreme, loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin, şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi până la vremea sfârşitului, căci sfârşitul nu va fi decât la vremea hotărâtă” (Daniel 11:31-35). Acesta este contextul istoric în care se va împlini ceea ce a spus Domnul Iisus în Matei 25 despre Judecata viitoare a neamurilor. El va despărți atunci oile de capre, după atitudinea pe care au avut-o „față de unul din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei”. Sub influența balaurului, „rămășița seminței femeii” va fi persecutată și privată de drepturi în toată lumea. Dumnezeu îi va răsplăti pe cei care, în ciuda pericolelor care-i amenință pe toți cei ce-i vor ajuta pe evrei, le vor da apă și mâncare, haine și îngrijire. Aparent, va fi o judecată a faptelor, dar vor fi niște fapte ale credinței și consacrării față de poporul lui Dumnezeu.  Despre vremea teribilă a progromului mondial vom citi în capitolul următor: „I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască” (Apoc. 13:7).

Cap. 12 - comentariu suplimentar 1:

 „Şi în Cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în Soare, cu Luna sub picioare”. Nu trebuie să ne închipuim că atunci când va avea loc împlinirea profeţiei, se va vedea imaginea aceasta în mod literal.Un astfel de sistem de interpretare este un izvor bogat în greşeli. Femeia este văzută în Cer, pentru a arăta că nu numai istoria a ceea ce se va petrece pe Pământ ne este înfăţişată, ci că totul este văzut în gândul lui Dumnezeu; sus, prin urmare. Femeia reprezintă ce va fi Israel pe Pământ; ea este simbolul poporului ales, privit ca întreg, în starea de lucruri viitoare pe care Dumnezeu o are în plan de a o stabili aici pe Pământ. Ea este „învăluită în Soare”: în loc de a zice în prezent, într-o stare de jale, călcată în picioare de neamuri, Israel va fi îmbrăcat cu autoritatea supremă. „Şi cu Luna sub picioare”; aceasta este, cred, o aluzie la vechea condiţie a acestui popor, când el era sub jugul poruncilor legii, care nu-l vor mai conduce, ci îi vor fi supuse. Se vede cu uşurinţă că Luna este o imagine potrivită să înfăţişeze sistemul mozaic, care, constând în umbre şi în figuri, nu făcea decât să reflecteze lumina unei stări de lucruri cu totul altfel, glorioasă. Dar, în timpul Mileniului, acest sistem nu va fi îndepărtat în întregime, cum este acum în creştinism; el va reapare, dar ocupând un loc subordonat, aşa cum o arată profeţia lui Ezechiel. „Şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap”, simbol care arată cu siguranţă că autoritatea omenească în materie de administraţie îi va aparţine aici pe Pământ. Astfel vedem autoritatea supremă, ca şi autoritatea derivată sau subordonată, legate de femeie, adică de Israel după gândul lui Dumnezeu. Israel este  în mod clar instrumentul de care Dumnezeu Se va servi pentru a împlini măreţele Sale planuri cu privire la Pământ. Dumnezeu aşa îl priveşte si ni-l înfăţişează aici. Ce completă şi minunată schimbare pentru acest popor!Dar nu este tot. „Şi fiind însărcinată, ea tipa în durerile naşterii şi avea un mare chin ca să nască”. Ziua de bucurie și de biruinţă în care se vor împlini planurile lui Dumnezeu nu a sosit încă; acea zi, când, după Isaia, Sionul a născut înainte ca să o apuce durerile si „înainte ca să-i vină durerile, ea a dat naştere unui copil de parte bărbătească”. Slăbiciunea şi suferinţa au rămas încă pentru ea, dar eliberarea este asigurată și sfârşitul necazurilor este garantat de Cuvântul Domnului. „În Cer s-a arătat şi un alt semn: şi iată, s-a văzut un mare balaur roşu, având şapte capete, zece coarne şi şapte diademe pe capete”. Acesta este Satan, cum îl vedem mai departe, îmbrăcat cu însuşirile care caracterizează pe duşmanul cel mai înverşunat pe care Israel l-a întilnit vreodată şi care a câştigat cele mai multe foloase de pe urma lui; căci oricât a putut să fie de rea tirania lui Nebucadneţar, este sigur că puterea romană a călcat sub picioarele sale şi a zdrobit Ierusalimul cu o cruzime cu totul altfel, îngrozitoare şi prelungită. Semnificaţia acestui dublu simbol este astfel făcută cu atât mai izbitoare. Israel nu este încă eliberat, dar profetul arată ceea ce este el în gândul lui Dumnezeu şi care va fi într-o zi poziţia sa. Puternică încurajare, când se consideră pe unde trebuie să treacă Israel, înainte ca să se realizeze totul! Dar înainte ca aceasta să se întâmple, vedem pe duşman sub caracterul său de putere răzvrătită şi apostată. Balaurul are şapte capete: aceasta este autoritatea în materie de guvernământ. El are zece coarne; aceasta nu este ceva complet, dar care se apropie de ce este complet; este o mare cantitate de putere în uneltele puse în lucru în Apus. Ceea ce este omenesc nu este niciodată complet. Dumnezeu îi dă femeii dousprezece stele, în timp ce balaurul nu are decât zece coarne. Cele şapte capete ne oferă, cum presupun, o succesiune completă a diferitelor forme de guvernământ; dar Dumnezeu nu permite ca să fie acolo această plinătate a puterii administrative pe care o vedem aparţinând femeii. Ordinea va fi perfectă atunci când, în veacul viitor, Domnul Iisus va lua în mână conducerea Pământului. El însuşi spune apostolilor Săi: „Adevărat vă spun că atunci când va sta Fiul Omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la reînnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi sta şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19.28). Acesta este locul special de onoare şi de încredere destinat celor doisprezece apostoli ai Mielului. „Cu coada lui trăgea după el a treia parte din stelele Cerului”. Aceasta pare să indice că a treia parte, despre care a fost vorba în capitolele 8 şi 9, se referă la Imperiul Roman -  refăcut sub forma unei uniuni de națiuni. Prin aceasta, trebuie să înţelegem ceea ce este propriu roman, adică partea apuseană a Europei şi nu ceea ce romanii au cucerit în plus, Grecia, de exemplu, apoi ţinuturile din Babilonia, Persia și Media. Aceste din urmă ţinuturi sunt Răsăritul. În partea apuseană a Europei, puterea balaurului se face în mod deosebit simţită. „Balaurul a stat înaintea femeii care era să nască, pentru ca să-i sfâşie copilul, când îl va naşte. Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească, care va păstori toate neamurile cu un toiag de fier; și copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Său de domnie”. Sunt aici mai multe puncte care cer o explicaţie. În primul rând, gândul care circulă în general este că femeia reprezintă Biserica. O simplă remarcă este de ajuns pentru a răsturna această falsă noţiune. Biserica nu este niciodată prezentată în Scriptură ca o mamă; cu mult mai puţin încă ar putea ea să fie mama lui Hristos, care, în mod evident, este fiul de parte bărbătească. Sub imaginea unei femei, Biserica este logodnica lui Hristos, în timp ce Israel poate să fie considerat în mod simbolic ca acela care a dat naştere lui Hristos; El, într-adevăr, a ieşit din iudei după trup (Romani 9.5). Că Hristos este fiul de parte bărbătească, dovedesc clar Scripturile. „Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat”, exclamă Isaia (capitolul 9.6); şi Psalmul 2 ne arată că Acela care nu este numai copilul lui Israel, ci care este de asemenea recunoscut şi onorat de Dumnezeu ca Fiul, trebuie să cârmuiască neamurile cu un toiag de fier. Femeia reprezintă, așadar, pe Israel după gândul lui Dumnezeu; Israel ca trup, ca totalitate completă; și fiul de parte bărbătească este, fără nicio îndoială, Domnul Iisus. Aceasta odată stabilit, putem să înţelegem semnificaţia şi întinderea scenei în care suntem introduşi. Voi atrage atenţia asupra altui lucru. Cu toate că mi se pare evident că Hristos este fiul de parte bărbătească născut din Israel, poate să fie, la prima vedere, pentru unele spirite, o anumită greutate de a înţelege cum naşterea lui Hristos este introdusă în acest capitol. Pentru a rezolva problema, să remarcăm, cum am explicat deja, că Duhul lui Dumnezeu nu continuă aici să prezinte cursul evenimentelor viitoare. El Se întoarce înapoi şi nimic nu limitează până la ce epocă. Nu există în această parte a cărţii nicio dată care să poată să slujească la fixarea momentului în care are loc naşterea fiului de parte bărbătească. Dar de ce, se va întreba iarăşi, este aici vorba despre această naştere, deoarece era un fapt bine cunoscut şi vestit de multă vreme, prin predicarea Evangheliei şi învăţătura creştinilor, că Domnul nostru Se născuse, trăise şi Se urcase la Cer? Pentru ce să o prezinte într-un chip atât de extraordinar în profeţie? Motivul este, mi se pare, că Dumnezeu voia, fără să menţioneze în mod distinct, să reamintească, în mod mistic şi într-un chip izbitor, naşterea lui Hristos, legând-o de înălţarea Sa la Cer și la scaunul Său de domnie. Aceasta se leagă de redeschiderea căilor lui Dumnezeu faţă de iudei şi restabilirea lor definitivă ca neam. Este clar că Dumnezeu nu prezintă aici subiectele în ordinea desfăşurării lor în timp, ci după legătura lor cu Hristos, centrul lor. Ioan va intra curând după aceea în descrierea scenelor finale: mai înainte, el ne arată sfatul lui Dumnezeu cu privire la Israel. Aceasta ne permite să vedem împotrivirea înverşunată a Diavolului cu privire la împlinirea acestui sfat, căci acesta este lucrul de care adversarul se teme cel mai mult. Satan pune în împotrivirea sa faţă de Hristos toată dârzenia posibilă, toată ura şi orgoliul care se pot închipui. El recunoaşte în Hristos pe Acela care l-a zdrobit şi care este eliberatorul omului şi al creaţiei; de aici vrăjmăşia neschimbată care există între el şi Fiul lui Dumnezeu. Ceva mai mult: Satan se ridică împotriva legăturii lui Hristos cu sărmanul popor al lui Israel, sortit dispreţului. Totuşi, înainte ca Dumnezeu să ia în mod deschis în mână cauza lui Israel, găsim acest fapt remarcabil, că Hristos este răpit la Dumnezeu şi la scaunul Său de domnie. Nicio menţiune nu este făcută despre viaţa Sa, nici chiar despre moartea Sa şi despre învierea Sa; s-ar părea, după acest pasaj, că Domnul S-a urcat în Cer îndată după naşterea Sa. Totul este înfăţişat aici dintr-un punct de vedere în întregime mistic. Nu este în niciun fel istorie, nici anticipată, nici în fapt. Dacă ar fi fost un sumar istoric, am fi văzut indicate aici marile evenimente ale vieţii Domnului, pe care noi le-am menţionat şi pe care se bazează toată nădejdea pentru Univers. Totul este în întregime trecut sub tăcere şi, după părerea mea, pentru a ne învăţa, cum o face și profeţia Vechiului Testament, cum Domnul şi poporul Său sunt învăluiţi, pentru a spune astfel, în acelaşi simbol. Tot aşa, dar într-un fel mai intim încă, ceea ce este spus despre Hristos se aplică creştinului. Potrivit acestui principiu, eu consider răpirea copilului de parte bărbătească la Dumnezeu şi la scaunul Său de domnie ca si cum ar cuprinde în sine Răpirea Bisericii. Motivul pentru care faptul acesta este introdus aici, depinde de acest adevăr că Hristos şi Biserica sunt una şi au un destin comun. Deoarece El S-a urcat la Cer, Biserica de asemenea trebuie să fie răpită acolo. „După cum este Hristos”, zice apostolul Pavel, vorbind despre Biserică, căci în acest pasaj este vorba despre trup mai degrabă decât despre cap; și Pavel nu zice „după cum este Biserica”, ci, „după cum este Hristos”. Urmând aceeaşi linie de gânduri, Ioan, în profeţie ne arată pe fiul de parte bărbătească aşezat în Cer într-un loc complet în afară de loviturile Satanei. Dacă este astfel, acest fapt se referă într-un chip remarcabil la ceea ce a fost deja afirmat privitor la structura cărţii: există un nou început, în raport cu obiectul special pe care Duhul Sfânt îl are în vedere în această ultimă parte. Înainte de toate, Ioan a arătat planul general al lui Dumnezeu cu privire la iudei. În aceasta, ordinea este în mod strict păstrată. Noi am fi putut să gândim că cea mai naturală cale era de a stabili mai întâi faptul că acest copil de parte bărbătească fusese răpit; dar nu: Dumnezeu produce și descrie totdeauna lucrurile după metoda cea mai înţeleaptă şi cea mai bună. Hristos ieşise din Israel, trebuie mai întâi să arate legătura Sa cu Israel. Al doilea fapt este împotrivirea Diavolului faţă de planurile lui Dumnezeu; obstacolul care este pus pentru o vreme în calea împlinirii lor, oferă Domnului însuşi ocazia de a lua locul Său în Cer, iar mai târziu Bisericii de a-L urma acolo. În urmă revine pe scenă intenţia Domnului de a acţiona pentru executarea planurilor Sale cu privire la Israel și la Pământ. În rezumat, prima parte a acestui capitol este o reprezentare simbolică a legăturii Domnului cu Israel şi a strămutării Sale în afara scenei, acesta fiind efectul vrăjmăşiei Satanei; dar aceasta dă, pentru a spune astfel, ocazie lui Dumnezeu, de a lega de această dispariţie a lui Hristos în Cer, faptul că Biserica îl va urma la timpul potrivit; căci Biserica este unită cu Hristos. Se vede astfel că răpirea copilului de parte bărbătească nu este un simplu fapt istoric. Înălţarea lui Hristos este introdusă aici, pentru că ea cuprinde ca urmare răpirea ulterioară a Bisericii, pentru ca ea să fie unde este El, trupul său formând cu El un singur si acelaşi om simbolic înaintea lui Dumnezeu, „plinătatea Celui care împlineşte totul în toţi.” Ceea ce precede fiind bineînţeles, subiectul în întregime se găseşte în mod considerabil luminat. „Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească, care va păstori toate neamurile cu un toiag de fier”. Nu există cea mai mică greutate în a aplica aceste cuvinte fiului de parte bărbătească, privit nu în mod personal și singur, ci în mod simbolic; cu atât mai mult cu cât aceeaşi făgăduinţă este făcută bisericii din Tiatira sau mai degrabă credincioşilor care se găsesc în ea. Domnul spune în mod lămurit că celui ce va birui… îi va da stăpânirea peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier, după cum El însuşi a primit puterea de la Tatăl Său (Apocalipsa 2.26-27). Aceasta nu confirmă din plin ceea ce noi am anticipat? „Şi femeia a fugit în pustie, unde are un loc pregătit de Dumnezeu ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile”. La versetul 7 se deschide o nouă scenă. Nu mai sunt sfaturile lui Dumnezeu sau principii văzute în gândul Său; ajungem la fapte pozitive, mai întâi în Cer, apoi mai târziu vedem efectele şi schimbările care rezultă din ele pe Pământ. „Şi în Cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui se războiau cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în Cer. Și balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satan, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe Pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui”. „Şi am auzit în Cer un glas puternic, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său; pentru că acuzatorul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi acuza înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea, bucurati-vă Ceruri şi voi care locuiţi în ele!” Potrivit acestor cuvinte este evident că se găsesc, în acest moment, în Cer, persoane care locuiesc acolo şi care simt profund împreună cu fraţii lor care suferă pe Pământ. Acesta este un fapt incontestabil; şi curând după aceea, Satan pierde această posibilitate pe care o avusese înainte, de a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu ca acuzatorul fraţilor. Niciodată el nu trebuie să mai recapete această înaltă poziţie de putere şi nu va mai umple Cerul cu învinuirile sale amare şi cu acuzaţiile sale împotriva sfinţilor lui Dumnezeu. „Vai de voi, Pământ şi mare! Căci Diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, ştiind că are puţin timp”. Aceasta leagă în mod limpede expulzarea Satanei din locul său, din locurile cereşti, de ultima criză prin care trebuie să treacă iudeii şi neamurile la sfârşitul veacului; şi ne dă cauza ascunsă a acestei crize. Pentru ce această extraordinară dezlănţuire de persecuţii? Pentru ce această acţiune înspăimântătoare a lui Satan aici pe Pământ, pentru o scurtă perioadă, timp de trei ani şi jumătate înainte de sfârşit? Pentru că Satan nu mai poate să aducă acuzaţii sus, el face aici pe Pământ tot răul care îi este posibil. El este aruncat pe Pământ şi nu va mai intra niciodată în Ceruri. Curând după aceea, el va fi alungat de pe Pământ, cum o vom vedea, și va fi închis în Adânc; şi în sfârşit, cu toate că trebuie să fie „dezlegat pentru puţin timp”, pieirea sa finală şi iremediabilă va sosi, căci atunci el va fi aruncat nu în Adânc, ci în Iazul de Foc, de unde nimeni nu se întoarce niciodată. Iată ceea ce Dumnezeu ne descoperă cu privire la căile Sale faţă de acela care, de la început până la sfârşit, se arată marele duşman al oamenilor. De la versetul 13, istoria se continuă pe Pământ: „Când s-a văzut balaurul aruncat pe Pământ, a persecutat pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locui ei, unde este hrănită un timp, timpuri și jumătatea unui timp, departe de faţa şarpelui”. Astfel femeia primeşte, nu puterea pentru a se împotrivi Satanei şi a se lupta contra lui, ci mijloace de a fugi repede de violenţa lui şi de a se pune la adăpost de persecuţia lui. Aceasta este închipuit prin cele două aripi ale vulturului celui mare, al cărui zbor energic ne arată o imagine vie a unei fugi procurate prin instrumente puternice. Vedem atunci pe duşmanul, ale cărui planuri i le-a zădărnicit Dumnezeu, făcând alte sforţări. „Şi şarpele a aruncat din gură apă ca un râu după femeie, ca s-o ia râul”. Satan încearcă să ridice „apele” popoarelor care sunt într-o stare de dezorganizare, pentru a zdrobi pe evrei, dar în zadar; „Pământul”, ceea ce, la această epocă, se găseşte sub o cârmuire statornică, „a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care balaurul îl aruncase din gură. Şi balaurul, mâniat pe femie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţiei ei, care păzește poruncile lui Dumnezeu şi are mărturia lui Iisus Hristos”. Prin această rămășiță din urmă trebuie să înţelegem pe aceia dintre evrei care vor fi remarcabili prin puterea mărturiei lor. Femeia reprezintă acest popor în chipul cel mai general. „Rămăşiţa seminţiei ei” este partea din acest popor care dă mărturie. Toţi evreii din această epocă, să înţelegem bine, nu vor avea aceeaşi putere spirituală: vor exista deosebiri. Unii vor fi mai energici si mai pricepuţi decât ceilalţi. Satan îi va urî cu atât mai mult si se va strădui să nimicească pe aceia care vor menţine în chip mai deosebit mărturia lui Iisus.

Cap.12 - FEMEIA ȘI BALAURUL; - comentariu suplimentar 2:

 Începând cu capitolul 12 pășim într-o nouă secțiune dedicată fiarei, cu care am făcut deja cunoștință în capitolul 11. În această secțiune fiara va intra în scenă de-abia în cap.13. Intrarea ei în atenția cititorului este precedată de tabloul prezentat în cap.12 și care se focalizează pe conflictul dintre Femeie și Balaur. Într-adevăr, capitolul 12 debutează cu două semne cerești care introduc cele două personaje-cheie ale acestui pasaj. Ordinea este importantă. Mai întâi este prezentată Femeia sub forma unui semn MARE. Balaurul apare doar sub forma unui alt semn. De la început înțelegem că Femeia și nu balaurul reprezintă personajul central. Mă impresionează faptul că acest semn mare s-a arătat ÎN CERURI. De ce în ceruri? - dacă Femeia este după cum vom vedea un personaj pământesc. Și un semn pentru cine? Femeia este învăluită în soare, cu luna sub picioare și cu o cunună cu 12 stele pe cap. Ne aducem aminte de visul lui Iosif din Genesa 37:9-10 și ne gândim că Femeia nu poate fi altcineva decât poporul Israel, cel care a fost ales de Dumnezeu să fie Lumina întregului pământ și să îl aducă în istorie pe Copilul-Mesia. Ne impresionează cum se vede în ceruri/din ceruri acest popor și cât de mare este slava cu care a fost îmbrăcat. Desigur, nu putem să nu ne întrebăm dacă imaginea se referă doar la rămășița credincioasă a lui Israel (cea care a avut un rol-cheie ca planul lui Dumnezeu să meargă mai departe în istorie) sau la tot poporul evreu. Greu de răspuns la o astfel de întrebare. Indiferent de varianta pe care o alegem rămânem cu contrastul izbitor dintre slava poporului din viziunea cerească și micimea și fragilitatea acestuia din realitatea istorică de pe pământ. Femeia-Israel era însărcinată, țipa în durerile nașterii și avea un mare chin ca să nască. Imaginea ne aduce aminte de promisiunea din Genesa 3:15 despre Sămânța femeii care va zdrobi capul șarpelui, precum și despre promisiunile făcute lui Avraam și poporului evreu că din ei va veni Mesia cel mult așteptat. Mesia se află în pântecele Femeii-Israel dar nașterea nu este deloc ușoară. Chinul mare al femeii ne trimite cu gândul la toate suferințele istorice prin care a trecut poporul evreu de la întemeierea sa până la venirea lui Mesia în lume. Odată cu alegerea sa, poporul evreu a devenit ținta atacurilor și uneltirilor celui rău atât de natură spirituală cât și de natură fizică. De la Avraam până la Hristos, Israel a parcurs un traseu tare greu și chinuit. Cel rău încerca din răsputeri să stingă Lumina pe care Dumnezeu o aprinsese în lume, să realizeze dispariția efectivă a acestui popor de pe scena istoriei și să împiedice în cele din urmă venirea Seminței promise în lume. Ne amintim de dificultatea nașterii lui Isaac, și apoi de cea a nașterii lui Iacov, de ura lui Iacov împotriva lui Esau, de marile suferințe din viața lui Iosif, de genocidul din Egipt, de anevoiosul drum de 40 de ani din pustie, de greutatea cu care Israel a cucerit țara promisă, de întunecata perioadă a judecătorilor, de ura vecinilor din jur, de criza neamului de după moartea lui Solomon, de atacul Ataliei împotriva urmașilor lui David, de robia asiriană și cea babiloniană, de genocidul inițiat de Haman, de lupta intensă pentru reconstruirea Templului, de atrocitățile făcute de Antioh Epifanes IV, de întunericul spiritual de la răscoala Macabeilor până la domnia lui Irod cel Mare. Într-adevăr, un mare chin ca să nască. Mesia a venit doar la împlinirea vremurilor. Deducem că Mesia nu se putea naște oricând din Israel. Israel trebuia mai întâi să aibă un parcurs istoric în care revelația scripturilor Vechiului Testament să fie completă. Această revelație creionează profilul și lucrarea lui Mesia și face posibil ca Mesia să fie recunoscut și înțeles și ca slujba Sa să aibă impact în istorie. Dacă Israel ar fi trăit în ascultare ar fi pus mai repede stăpânire pe țară și ar fi primit mai repede revelația adusă de Templul de la Ierusalim. Dar tocmai uneltirile celui rău au dus pe Israel în neascultare, au provocat mari suferințe, au zădărnicit și chiar întârziat planul lui Dumnezeu, și au dus la amânarea venirii lui Mesia în lume. Astfel, nașterea lui Mesia în lume a durat foarte mult și a presupus un mare chin. Dumnezeu însă a avut un as în mânecă prin rămășița credincioasă din Israel și prin marii oameni ai credinței prin care Israel a fost protejat, a avansat în dezvoltarea sa ca neam și a primit marile revelații de la Dumnezeu: Legea, Cortul, Templul, mărturia profeților. De ce imaginea femeii slăvite care naște este un mare semn în cer? Imaginea apare în cer doar pentru că Ioan este în ceruri? Este un mare semn doar pentru Ioan și cititorii săi sau și pentru restul cerului? Semnul cel mare pare a fi și pentru cei din cer. Este un semn pentru cei din ceruri asupra faptului că Dumnezeu nu rămâne nepăsător la apariția răului în Univers ci are un plan împotriva răului, un plan care se derulează prin istoria poporului Israel. Putem înțelege astfel că istoria lui Israel a fost o mărturie și o încurajare pentru cei din ceruri că Dumnezeu nu rămâne pasiv la problema răului ci că lucrează intens la anihilarea acestuia din Univers.  Urmează un al doilea semn în ceruri. El îl are în vedere pe cel rău, înfățișat printr-un mare balaur roș. Nu doar femeia, ci și el este însoțit de o anumită slavă: 7 capete, 10 coarne, 7 cununi împărătești pe capete. Ni se sugerează multă putere, multă autoritate. Observăm o încercare a celui rău de a imita puterea și autoritatea divină. Cifra 7, cifra 10 (cele 10 urgii, cele 10 porunci) și cununa împărătească sunt elemente asociate adesea divinității. Iată că cel rău își însușește aceste elemente. El imită autoritatea lui Dumnezeu și oferă o alternativă stăpânirii divine. „Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului și le arunca pe pământ”. Imaginea trimite la momentul în care Lucifer a contestat pe Dumnezeu și a amăgit o parte din îngeri să treacă de partea lui. Aceștia au devenit astfel prin răzvrătire îngeri decăzuți sau demoni. Suntem uimiți de faptul că a reușit să amăgească o treime din îngerii buni care stăteau în prezența lui Dumnezeu și vedeau Fața Acestuia. Acest fapt ne îngrozește deoarece ne punem întrebarea: dacă o treime din îngeri au fost amăgiți, ce șanse avem noi, oamenii decăzuți, în fața uneltirilor diavolului? Nu putem decât să ne alipim de Dumnezeu mereu și să nădăjduim că harul Lui ne va proteja de un vrăjmaș mult mai puternic decât noi. Dacă primul semn din ceruri (femeia care naște) vine în apărarea autorității lui Dumnezeu, al doilea semn din ceruri (balaurul roș) vine să conteste stăpânirea Celui Preaînalt. Balaurul este în conflict cu femeia care stă să nască. Este interesant că nu ni se spune nimic despre acțiunile balaurului de a împiedica/întârzia nașterea. În schimb ni se precizează că el stătea înaintea femeii pentru a-i mânca pruncul când îl va naște. Conflictul este de fapt între balaur și copil, între cel rău și Sămânța promisă în Genesa 3:15. Femeia nu are nicio putere asupra balaurului, dar ea poate aduce în lume pe cel ce poate nimici balaurul. Conflictul dintre balaur și femeie este indirect, el derivând din conflictul dintre balaur și Copil. Cel rău nu ignoră promisiunea din Genesa 3:15 ci luptă împotriva ei. El vrea să mănânce Copilul, adică să-l distrugă pe Mesia, fie fizic (prin genocidul inițiat de Irod de exemplu), fie spiritual prin contaminarea cu păcatul. Nașterea are loc și Copilul însă nu este mâncat de balaur. Copilul este identificat cu Mesia despre care Vechiul Testament a profețit că va cârmui toate neamurile cu un toiag de fier. Ne surprinde faptul că nu se menționează nimic despre lucrarea pământească a Copilului: nimic despre biruința Sa asupra ispitirilor celui rău, nimic despre predicarea și minunile Sale, nimic despre moartea Sa ispășitoare pe cruce, nimic despre învierea Sa în trup de slavă. Ni se spune doar că Acesta este răpit la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie, cu alte cuvinte că este acum protejat de atacurile balaurului. Apoi textul, în v.6, revine la femeie, care fuge în pustie ca să fie hrănită acolo 1260 de zile. Deducem că femeia fuge în pustie din pricina balaurului. Finalul capitolului va confirma acest lucru. Înțelegem că pasajul se focalizează pe conflictul dintre balaur și femeie, și nu pe cel dintre Copil și balaur. Mai observăm că trecerea de la v.5 la v.6 ne sugerează că perioada de 1260 de zile ar începe de la răpirea Copilului la cer. Acest lucru ar însemna că este vorba despre un timp simbolic ce ar cuprinde toată perioada Bisericii, toată secvența de timp dintre prima și a doua venire a lui Iisus Hristos. Cu siguranță că există și interpretarea că narațiunea glisează de la v.5 către finalul istoriei, adică v.6. De fapt, după cum vom vedea sunt două interpretări majore ale cap.12, interpretări care propun două abordări diferite asupra conținutului Apocalipsei. Aceste două interpretări vizează războiul din ceruri și momentul aruncării celui rău pe pământ. Din această pricină vom intra cu analiza în pasajul următor din cap.12.

Război în ceruri. Acest război se pare că începe după răpirea Copilului la Dumnezeu, și ne putem gândi că poate fi declanșat de acest eveniment. Dar marea întrebare este: când este aruncat cel rău din ceruri? Și aici interpreții se împart în două. Primii susțin că războiul este de scurtă durată și că cel rău este aruncat din cer pe pământ imediat după înălțarea la cer a Mântuitorului. Iată principalele argumente aduse de aceștia:

- Motivul prezenței celui rău în cer îl constituia păcatele neispășite ale sfinților din Vechiul Testament și care erau depozitate în Templul ceresc. Astfel este logic ca după ispășirea păcatelor pe cruce și după înălțarea la ceruri a Mântuitorului (care curăță cu sângele Său Cortul ceresc - vezi Evrei cap.9) să aibă loc și aruncarea din ceruri a celui rău.

- Celebrul pasaj din Ioan 12:31 în care Mântuitorul, înainte de cruce, spune: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară”.

- Trecerea narațiunii apocaliptice din cap.12 de la v.5 direct la v.6, ceea ce ne sugerează că perioada de 1260 de zile începe imediat după înălțarea la cer a Mântuitorului. Perioada aceasta coincide cu cea de la finalul cap.12 (12:14), adică cu cea în care acționează balaurul DUPĂ ce a fost aruncat la pământ. Deci, deducem că acesta a fost aruncat imediat după răpirea la cer a Copilului.

A doua categorie de interpreți susține că cel rău este aruncat din ceruri la finalul istoriei, înainte de ultimii 3 ani și jumătate. De asemenea, războiul din ceruri ar putea fi unul de lungă durată. El începe la înălțarea la cer a Mântuitorului (sau chiar din Vechiul Testament) dar durează până la finalul istoriei, adică până încep ultimii 3 ani și jumătate din istoria pământului decăzut. Iată argumentele aduse de aceștia:

- Faptul că motivul prezenței celui rău în ceruri îl constituie neispășirea păcatelor sfinților Vechiului Testament este o presupunere, dar nu găsim niciun singur pasaj din Scriptură care să susțină explicit această teorie. De asemenea, dacă acesta ar fi motivul, de ce nu ni se precizează nimic în Apocalipsa 12:5 despre lucrarea ispășitoare a Copilului? Mai mult, dacă ispășirea păcatelor ar îndepărta motivul legitimității prezenței celui rău în ceruri, de ce aruncarea lui nu se întâmplă automat? De ce este nevoie de un război? De ce în acest război, în primă fază, balaurul și îngerii lui se împotrivesc?

- Pasajul din Ioan 12:31 susține nu doar că ACUM are loc aruncarea afară a stăpânitorului lumii acesteia, ci și că ACUM are loc și judecarea lumii acesteia. Or, la cruce, lumea a fost judecată doar de drept. De fapt, ea va fi judecată la a doua venire a lui Hristos. La fel deci, la cruce are loc doar aruncarea de drept a celui rău. De fapt, ea ar putea avea loc mai târziu, la finalul istoriei.

- Dacă aruncarea din ceruri a celui rău are loc imediat după înălțarea la ceruri a Mântuitorului, înseamnă că perioada de 1260 de zile din Apocalipsa este simbolică și cuprinde TOATĂ istoria Bisericii. Deci atât trâmbițele și potirele, atât împărăția de 42 de luni a fiarei, cât și lucrarea celor 2 prooroci se împlinesc de fapt în întreaga perioadă a Bisericii. Primează, așadar, o interpretare simbolică, spirituală și istorică. Înseamnă că la final nu va mai fi nimic spectaculos. Totuși, Pavel ne spune în mod explicit că va fi la final un Antihrist cu o mare lucrare de amăgire (vezi 2 Tes.cap.2). De asemenea, în Apocalipsa sunt prea multe detalii (dimensiunea trâmbițelor și potirelor, urgiile celor 2 prooroci, minunile fiarei, închinarea primită de fiară, etc.) care în mod EVIDENT NU corespund evenimentelor din istoria Bisericii.

- Femeia-Israel este protejată departe de fața șarpelui în cele 1260 de zile. Or, în istoria bisericii, evreii au fost foarte prigoniți și oprimați. Este suficient să amintim Holocaustul.

- În Noul Testament sunt pasaje care vorbesc despre prezența celui rău în ceruri după înălțarea Mântuitorului (duhurile răutății din locurile cerești din Efeseni cap.6), precum și despre continuarea acțiunii de acuzare a celui rău (1 Timotei 3:6, Tit 2:8). 

 Recunosc faptul că sunt argumente importante de ambele tabere. Optez totuși pentru a doua variantă de interpretare. Principalul motiv pentru această opțiune îl reprezintă limbajul cărții Apocalipsei și mulțimea detaliilor spectaculoase asociate cu perioada de 1260 de zile. Aceste detalii spectaculoase mă fac să cred că este  vorba de o perioadă unică, scurtă, ce vizează finalul istoriei pământului decăzut. Dacă perioada de 1260 de zile se referă la toată perioada Bisericii, atunci pur și simplu nu înțeleg rostul și sensul acestor detalii spectaculoase care s-ar regăsi doar printr-o interpretare simbolică și forțată. Pavel ne spune negru pe alb în 2 Tesaloniceni cap.2 că va fi un Antihrist (o fiară) la finalul istoriei. Deci vor fi evenimente șocante și spectaculoase la acest final! Revenim la războiul din ceruri. Se prea poate ca el să fi început încă din vechime, adică din Vechiul Testament. V.7 care introduce războiul nu este obligatoriu să urmeze o ordine cronologică față de răpirea copilului la cer. Narațiunea pur și simplu poate continua cu altă imagine care ar putea precede răpirea Copilului la cer. Războiul este condus de Mihail. Or Mihail este îngerul lui Israel și în cartea Daniel îl găsim ducând lupte în văzduh cu puterile întunericului. Poate că războiul din ceruri a început de la obârșia poporului Israel, adică de la alegerea lui Avraam. Sau poate că el va începe chiar înainte de finalul istoriei când scena finalului va fi pregătită, când numărul neamurilor (sau plinătatea neamurilor) va fi aproape de împlinire. Trebuie să luăm în calcul toate variantele. Dar care să fie natura acestui război? Cum se luptă îngerii luminii cu îngerii întunericului? În săbii și săgeți? Nicidecum. Avem motive să credem că este un război al discursurilor (vezi Iuda v.9 unde arhanghelul Mihail se certa cu diavolul pentru trupul lui Moise). Și se pare că la un moment dat discursul lui Mihail și al îngerilor lor devine mai puternic. Dar ce dă putere discursurilor îngerilor luminii? Ar putea fi planul lui Dumnezeu și revelația lui Dumnezeu care crește înaintând spre final. Dar ar putea fi dată și de credincioșia oamenilor luminii de pe pământ. Ne aducem aminte din cartea Daniel de conlucrarea dintre rugăciunile de pe pământ ale lui Daniel și lucrarea din văzduh a arhanghelului Mihail. Ne aducem aminte din Apocalipsa 1-3 că fiecare Biserică are un înger ceresc și că într-un fel puterea îngerului este direct proporțională cu curăția și credincioșia Bisericii de pe pământ. Și să nu uităm de v.11 din Apocalipsa 12 care vorbește despre cei de pe pământ care au biruit balaurul prin sângele Mielului, prin cuvântul mărturisirii lor și prin faptul că NU și-au iubit viața chiar până la moarte. Nu cred că este întâmplător că se vorbește despre biruința lor imediat după biruirea celui rău în ceruri. Cred că este o legătură între biruința lor de pe pământ și biruința lor în ceruri. În Efeseni 6 ni se spune că Biserica de pe pământ nu are de luptat împotriva cărnii și sângelui ci împotriva căpeteniilor întunericului din locurile cerești. Și se pare că atunci când se va împlini un număr al biruitorilor de pe pământ, și un număr al martirilor de pe pământ, îngerii din ceruri vor putea da celui rău lovitura decisivă. Ne putem gândi că înșiși îngerii luminii au avut nevoie de un timp pentru a înțelege în profunzime planul divin, pentru a-și consolida încrederea în Dumnezeu și în cele din urmă pentru a obține un discurs mai puternic decât al celui rău. Această ipoteză este susținută de începutul capitolului 12. Într-adevăr cele două semne din ceruri sunt pentru îngeri! Deci ei au fost derutați de discursul balaurului. O treime din îngerii luminii au trecut de partea balaurului. Dar ceilalți au rămas probabil derutați de discursul balaurului, de succesul lui, de aparenta pasivitate din partea lui Dumnezeu. Astfel ei au nevoie de un semn mare pentru încurajare și anume: femeia care naște Copilul. Dar se pare că acest semn nu este suficient. Încurajarea îngerilor prin istoria lui Israel continuă prin mărturia Bisericii și a martirilor acesteia. În cartea Daniel, Mihail luptă singur. În Apocalipsa 12 este susținut de mai mulți îngeri - probabil de îngerii tuturor Bisericilor autentice de pe pământ. Ne aducem aminte de Efeseni cap.3 în care ni se spune că Biserica este o universitate a îngerilor și că prin ea lumile cerești pricep înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu. Așadar, îngerii luminii sunt la început derutați de discursul balaurului. Apoi însă sunt încurajați de istoria Israelului care naște pe Mesia. Apoi continuă întărirea lor în universitatea Bisericii ca la finalul perioadei Bisericii, aproape de momentul împlinirii numărului deplin al neamurilor (pleroma neamurilor din Romani 11) discursul lor să capete o asemenea putere încât să învingă în mod rușinos pe diavol și pe îngerii lor. Aruncarea celui rău din ceruri este bineînțeles un mare motiv de bucurie în ceruri. Cel rău este numit „pârâșul fraților noștri, cel care zi și noapte îi pâra înaintea lui Dumnezeu”. Într-adevăr, imaginile din Vechiul Testament despre acțiunea celui rău din ceruri îl prezintă ca pe un mare contestatar și acuzator al sfinților de pe pământ (vezi Iov cap.1-2, Zaharia cap.3). Activitatea sa de pârâș continuă și în Noul Testament așa cum am arătat mai sus. V.10 ne arată că în momentul aruncării celui rău pe pământ, în ceruri deja se celebrează biruința și venirea stăpânirii lui Hristos. Deși mai sunt 3 ani jumătate de mare război pe pământ, cerul deja declară biruința finală. Pentru ei, aruncarea celui rău din ceruri este un semn și o garanție că biruința finală este aproape și că va veni negreșit! Ei l-au aruncat din ceruri pe diavol și nu o intervenție directă și suverană din partea lui Dumnezeu. Ei l-au văzut pe cel rău dezbrăcat de puterea lui. Deși pe pământ Biserica trebuie să mai reziste 3 ani și jumătate, deși Israel trebuie mai întâi protejat și apoi trezit, îngerii nu mai au nicio îndoială cu privire la împlinirea planului lui Dumnezeu și a biruinței lui Hristos asupra balaurului. Ei deja declară și celebrează biruința finală. Minciunile, pretențiile și furia balaurului nu-i mai impresionează. Ei sunt siguri că Biserica va rezista până la final, că Israel se va trezi și că Hristos va reveni și va nimici pe cel rău cu suflarea gurii Lui! Dar cel rău nu este aruncat direct în Adânc, ci pe pământ. E adevărat că pentru puțină vreme. El însă mai are drept de acțiune pe pământ. Pe pământ încă lucrurile nu sunt coapte, nu sunt pe deplin pregătite pentru a doua venire a lui Hristos. Și aici mă refer în primul rând la Israel care încă nu strigă după Iisus Hristos. Or strigătul lor va declanșa a doua venire a lui Hristos (vezi Zaharia cap.12-14). Deci el mai are drept de a acționa pe pământ. Însă pentru puțină vreme. Observăm că aruncarea sa pe pământ este ceva neașteptat: „când s-a văzut aruncat pe pământ”… Deci împlinirea numărului biruitorilor și martirilor de pe pământ care va da putere decisivă lui Mihail și îngerilor lui în războiul din ceruri este o taină pe care o știe doar Dumnezeu! Diavolul aruncat pe pământ este cuprins de o mânie mare pentru că știe că mai are puțină vreme de a acționa înainte de reîntoarcerea în slavă a lui Hristos. Și ce va face el în această puțină vreme? Ne așteptăm în primul rând să se năpustească asupra Bisericii. Dar surpriză! Primul lucru pe care îl face este să se năpustească asupra femeii, adică asupra lui Israel. Și din v.17 care face o distincție clară între femeie și Biserică, deducem că femeia se referă la întreg Israelul și nu doar la rămășița credincioasă. De ce întâi asupra lui Israel? Pentru că Israel este cheia declanșării revenirii lui Hristos în glorie! Dacă Israel este distrus fizic de pe pământ, Scripturile nu se mai pot împlini, Hristos nu mai poate reveni, promisiunile lui Dumnezeu rămân neîmplinite și diavolul câștigă războiul împotriva lui Dumnezeu! De asemenea dacă Israel este amăgit spiritual și blocat în împietrirea sa, iarăși revenirea Mielului este blocată. Iată de ce mai întâi se năpustește asupra femeii. Textul ne întâmpină cu o nouă surpriză: femeia este protejată de fața șarpelui în cei 3 ani și jumătate. Este o protecție în primul rând fizică. Este incredibil. Cel rău este coborât  pe pământ, este cuprins de mare mânie, prin fiară (vom vedea în următorul capitol) stăpânește peste tot pământul, are ca primă țintă distrugerea lui Israel și TOTUȘI NU SE POATE ATINGE DE ISRAEL! Este absolut incredibil! Iată că puterile celui rău nu sunt nelimitate. Dumnezeu este stăpân peste pământ și El trasează granițe clare acțiunilor celui rău. La fel cum protejează pe cei doi martori 3 ani și jumătate, la fel protejează femeia 1260 de zile! Vom vedea că de-abia la finalul celor 3 ani și jumătate, fiarei i se va da voie să se atingă de femeia-Israel și să declanșeze războiul împotriva lui Israel și împotriva Ierusalimului. Dar astfel, el nu va face decât să împlinească Scripturile (vezi Zaharia cap.12-14) și să treacă pe Israel printr-un ultim creuzet care nu va face decât să-l curățească și să-l trezească. Mari sunt planurile și minunile Domnului! Însă 3 ani și jumătate nu se va putea atinge de Israel. Probabil Domnul vrea ca Israel să poată fi expus mai întâi la mărturia trâmbițelor și la proorociile celor doi martori. Doar în lumina acestora creuzetul de la final își va face efectul dorit și va duce la marea trezire a lui Israel. Textul insistă cum este protejată femeia. Avem 2 imagini. Mai întâi i se dau aripile vulturului celui mare și este dusă în pustie departe de fața șarpelui. Apoi pământul își deschide gura și înghite râul pe care-l aruncă balaurul împotriva femeii. Prima imagine insistă pe o intervenție a cerului/văzduhului și a doua pe o intervenție a pământului. Realitățile cerești conlucrează cu cele pământești pentru protejarea femeii. Ducerea în pustie, ne amintește de ducerea lui Israel în pustie de după ieșirea acestuia din Egipt. În pustie Dumnezeu a protejat pe Israel de furia lui Faraon, de alți vrăjmași și i-a purtat de grijă. Realitățile cerești țin probabil de decizia suverană a lui Dumnezeu și de lucrarea îngerilor din văzduh. Realitățile pământești vizează probabil un context politic al popoarelor favorabil lui Israel. Râul din gura celui rău poate să fie doar o imagine sau se poate referi la vreun popor (vezi Apocalipsa 17:15) care va încerca un război împotriva lui Israel dar nu va izbândi. Cel rău se vede total neputincios în asaltul lui asupra femeii Israel. De-abia atunci, mâniat pe femeie, se duce să facă război „cu rămășița seminței ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus Hristos”, adică cu Biserica de pe pământ. Evident că și Biserica este o țintă. Prima țintă este Israel și am argumentat de ce. Dar și Biserica rămâne o țintă. De ce? Dumnezeu are două mari promisiuni cu privire la Biserică:

1. Mărturia Bisericii va rezista până la finalul istoriei și la a doua Sa venire Hristos va răpi la ceruri pe cei credincioși rămași în viață! (vezi 1 Tes. cap.4).

2. Harul primit de Biserică se va întoarce spre Israel spre pocăința și mântuirea acestuia (vezi Romani 11). Subliniem aici că Romani 11 arată că Israel se va întoarce la Hristos Iisus, nu printr-un har special venit de sus, ci prin harul și mărturia Bisericii. Dacă Biserica este distrusă fizic și spiritual de pe pământ, iarăși promisiunile lui Dumnezeu nu se pot împlini, Israel nu se poate întoarce la Hristos și Hristos nu mai poate reveni. E adevărat că Biserica, fiind o entitate spirituală, poate renaște oricând prin minunea nașterii din nou în sânul oricărui popor. Dar Israel fiind o entitate fizică, dacă este distrus, el nu mai poate renaște în veci. Iată de ce Israel este o țintă mai sigură, și prima țintă a balaurului în puținul timp care îi va mai rămâne la finalul istoriei. Însă Israel fiind protejat, el se repede asupra Bisericii. Observăm un lucru interesant: balaurul nu atacă simultan femeia și Biserica. El se concentrează mai întâi asupra femeii-Israel, și de-abia mai pe urmă asupra Bisericii. Această înseamnă că resursele sale nu sunt nelimitate, ci limitate. El le concentrează mai întâi asupra femeii, și de-abia apoi asupra Bisericii. Capitolul 13 ne va descrie în ce constă războiul declanșat împotriva Bisericii. Dar înainte să pășim în acest capitol merită să mai subliniem câteva lucruri. O întrebare: aruncarea celui rău din ceruri are implicații pozitive doar pentru cer sau și pentru Biserica de pe pământ? Și aici nu mă refer la pământul aflat în întuneric despre care se spune în v.12 „vai de el!”, ci mă refer la Biserica autentică de pe pământ, cea care șade împreună cu Hristos în locurile cerești! Care sunt implicațiile pentru Biserică? Doar că războiul împotriva ei crește în intensitate? Nicidecum. Aruncarea celui rău din ceruri nu este o veste bună doar pentru cer ci și pentru Biserica de pe pământ! Și vestea bună nu constă doar în faptul că vremea s-a scurtat, că cel rău mai are doar un scurt timp de acțiune pe pământ și apoi vine Hristos în slavă. Vestea bună constă în faptul că pârâșul Bisericii din ceruri este aruncat jos pe pământ! Deci în ultimii trei ani și jumătate Biserica nu va mai avea pârâș în ceruri. Or acest lucru înseamnă cu siguranță mari implicații pozitive pentru Biserică. De ce? Pentru că activitatea de acuzator din ceruri a celui rău nu este o joacă ci are o putere și o influență reală asupra credincioșilor de pe pământ. Este suficient să ne aducem aminte de primele două capitole din cartea Iov sau de Zaharia cap.3. Pâra celui rău în ceruri are putere. De aceea Pavel ne îndeamnă în Tit cap.2:8 să avem grijă ca potrivnicul să nu poată spune nimic rău de noi. Este adevărat că mânia lui Dumnezeu se descoperă împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu de pe pământ, indiferent dacă este un acuzator sau nu (vezi Romani 1). Totuși, rolul și impactul acuzatorului ceresc este real. Sunt legități cerești pe care nu le putem pricepe. Dar putem pricepe că acuzatorul are dreptul să ceară cernerea celor sfinți (vezi cazul lui Iov sau cernerea ucenicilor Mântuitorului etc.) și să-L determine cumva pe Dumnezeu să îngăduie asupra copiilor Lui încercări, necazuri sau pedepse ieșite din comun care în mod normal nu ar trebui să aibă loc. Deducem faptul că fără să mai aibă un pârâș în ceruri, puterea spirituală a Bisericii de pe pământ crește foarte mult! Nu mai există acel mare bruiaj din ceruri. Comunicarea dintre Biserică și cer e mult mai clară. Puterea lui Dumnezeu devine deplină în Biserica de pe pământ. Cred și sper că aruncarea celui rău din ceruri va însemna o nouă Cincizecime/Rusalii pentru Biserica de pe pământ. Nu mă refer la un Rusalii spectaculos ci la unul la nivelul duhului, în Duhul. Acest Rusalii va împuternici Biserica pentru ultimul război de trei ani și jumătate. Acest Rusalii va da Bisericii autentice și aflate în veghere (fecioarele înțelepte) un nou entuziasm și o mare bucurie cu privire la așteptarea venirii Domnului. Astfel Biserica nu va tremura 3 ani și jumătate, ci va aștepta cu bucurie revenirea Mirelui. Fără o astfel de putere și încurajare de ce să mai așteptăm finalul? Dacă finalul este așa de greu, dacă ne putem pierde credința în el, nu mai bine să ne dorim să trecem la Domnul înainte de acesta? Cum să ne dorim revenirea Mirelui și să-L așteptăm cu mare bucurie? Doar prin harul lui Dumnezeu, care la final nu va îngădui doar amplificarea asaltului întunericului, ci va opera și înmulțirea resurselor și mărirea puterii celor credincioși. Oare nu acest lucru l-am învățat din capitolul 11 și anume că atunci când întunericul se înmulțește pe pământ, lumina se înmulțește și mai mult?! La final nu se va amplifica doar războiul împotriva Bisericii ci va crește și puterea acesteia. Și totuși, de ce în cei 3 ani și jumătate Dumnezeu protejează pe Israelul necredincios dar îngăduie balaurului să prigonească Biserica credincioasă și să omoare pe mulți creștini? De ce nu îi protejează și pe creștini? Se pare că mai este nevoie de încă o jertfă. Planul lui Dumnezeu înaintează în istorie prin tainica strategie a Mielului, prin jertfele sfinților de pe pământ. Am văzut cum toate jertfele creștinilor din istorie sunt absolut necesare ca îngerii din ceruri să câștige războiul împotriva celui rău. Jertfa din ultimii trei ani și jumătate a Bisericii se pare că nu mai este pentru îngerii din ceruri ci pentru trezirea lui Israel, pentru ca harul primit de Biserică să se poată întoarce la Israel. Dacă nu ar mai fi nevoie de această jertfă, Dumnezeu nu ar îngădui-o. Dar dacă vine de la Dumnezeu, să o primim cu bucurie.  Capitolul 12 îl introduce pe balaur, pe cel care stă în spatele fiarei din cap.13. Desigur este prezentat cu multă putere și ca un vrăjmaș care nicidecum nu trebuie subestimat. În același timp, cap.12 ne oferă o perspectivă echilibrată care ne arată că acesta nici nu trebuie supraestimat. Semnul din ceruri al femeii este mai mare decât semnul balaurului. Balaurul nu reușește să împiedice nașterea Copilului, nici să mănânce Copilul. Balaurul este aruncat din cer nu de puterea suverană a lui Dumnezeu ci de discursul îngerilor luminii. Balaurul este luat prin surprindere de aruncarea sa din cer. Acesta are resurse limitate și astfel le concentrează mai întâi asupra lui Israel, și apoi asupra Bisericii. Cerul este deja convins de biruința finală a lui Hristos și de înfrângerea Balaurului. Și nu în ultimul rând, mulți amărâți (ca și noi) de-a lungul istoriei au biruit balaurul prin sângele Mielului, prin cuvântul mărturisirii lor, și prin faptul că nu și-au iubit viața până la moarte. Este incredibil. Nu ni se spune că au biruit păcatul, sau pe demoni, ci pe însuși marele balaur. Și dacă Biserica autentică l-a biruit pe balaur când acesta își desfășura activitatea de acuzator în ceruri, cu atât mai mult îl va birui la final când acesta va fi aruncat pe pământ. Este important să ne amintim că secțiunea din cap.12-15a nu este dedicată doar fiarei, ci fiarei și biruitorilor acesteia. Dumnezeu nu vrea să ne umple de frică prin această secțiune. Da, ne atenționează ca să fim mereu în veghere. Dar El vrea dimpotrivă să ne umple de bucurie, încredere și multă încurajare!  

Capitolul 13 - Fiarele fărădelegii:

 Mâniat pe femeie, „balaurul” s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei (Apoc. 2:17). Taina fărădelegii descoperită în capitolul 12 devine vizibilă prin influența pe care o are asupra sistemului politico-administrativ și a sistemului religios. În capitolul 13 asistăm la instaurarea unui climat de teroare prin ridicarea celor două „fiare” care vor stăpâni cu autoritate absolută asupra tuturor „locuitorilor pământului”. Fiara ieșită din mare - Apoc. 13:1-10; Fiara ridicată din pământ - Apoc. 13:11-18. Împreună cu balaurul, aceste două fiare vor alcătui o trinitate. Comentatorii o numesc „ne-sfânta trinitate” sau „trinitatea satanică”, o imitație demonică a sfintei trinități a dumnezeirii. Pentru recuperarea omenirii și pentru instaurarea Împărăției lui Dumnezeu pe Pământ, Tatăl a făcut planul, Fiul este instrumentul prin care se realizează, iar Duhul Sfânt este Cel care-i convinge pe oameni să se supună Fiului. Cele două fiare din acest capitol vor imita demonic lucrarea Fiului și a Duhului Sfânt. Să le luăm pe rând.

6. Fiara ieșită din mare - Apoc. 13:1-10: Cel de al șaselea personaj din drama numită „taina fărădelegii” este teribil în putere, în împotrivire față de Dumnezeu și în tiranie. El se ivește „din mare” adică din zarva popoarelor și va instaura domnia absolută a lui Antihrist într-o formă finală a Imperiului Roman readus la viață. Să nu uităm că ultima „trăznaie” a Romei a fost să-și proclame Cezarul ca ființă „divină”. În anul 42 d.H., romanii l-au zeificat pe Cezar cu titlul „Divus Iulius”, Octavian, urmașul său a devenit în mod automat Divi filius („Fiul celui divin”). Aceeași obrăznicie exaltantă îl va caracteriza și pe Antihrist: „Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă” (Apoc. 13:1). Cel care însuflețește această fiară este „balaurul” din capitolul precedent, adică Diavolul însuși. Nu este la prima ispravă de genul acesta. El a fost păpușarul care a tras sforile și în spatele altor puteri politico-administrative.  Cele șapte imperii care s-au succedat sub influența demonică au fost: Egipt, Asiria, Babilon, Medo-Persia, Grecia, Roma și Roma redivivus sau faza romană a Antihristului. Înainte de a prezenta fiara ieșită din mare este folositor să ne aducem aminte cum a fost numit balaurul care a însuflețit împotrivirile față de planul lui Dumnezeu în alte cărți ale Bibliei: În Vechiul Testament: „Asirianul” - Isaia 10:5-6; Isaia 30:27-33; „Împăratul Babilonului” - Isaia 14:4; „Lucifer” - Isaia 14:12 „Cornul cel mic” - Dan. 7:8; Dan. 8:9-12; „Împărat fără rușine și viclean” - Dan. 8:23; „Domnul care va veni” – Dan. 9:26; „Împăratul care va face ce va dori” - Dan. 11:36. În Noul Testament: „Fiul pierzării” - Ioan 17:12; „Omul fărădelegii” - 2 Tesal. 2:3-8; „Fiul pierzării” (din nou) - 2 Tesal. 2:3-8; „Potrivnicul” - 2 Tesal. 2:3-8; „Antihrist” - 1 Ioan 2:18; „Fiara” - Apoc. 13:1-2. Aceeași „fiară” ca în profețiile lui Daniel: Fiara din vedenia lui Ioan este aceiași cu cea de a patra fiară din vedeniile profetului Daniel. Ordinea imperiilor este însă inversă, pentru că Daniel le vedea în perspectiva viitorului, iar Ioan le privește retroactiv, spre trecut. Daniel le-a văzut în ordinea: leu, urs, pardos, fiara înspăimântătoare, iar Ioan le amintește invers: leopard (pardos), urs și leu. „Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard, avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” (Apoc. 13:2). Fiara din Apocalipsa este o combinație a fiarelor din cartea Daniel, cea de a patra nemaifiind descrisă pentru că Ioan o va descrie în acest capitol. Ca și în cartea profetului Daniel, sistemul omenesc dominant pe Pământ la un anumit moment este numit „fiară”, pentru a sublinia faptul că este ceva sălbatic, sub nivelul omului și al animalelor obișnuite, total sălbăticit și neascultător de Dumnezeu. Și tot ca în cartea lui Daniel, fiara politico-administrativă este alcătuită dintr-un complex de patru imperii mondiale, așezate într-o ordine decrescătoare. În cartea profetului Daniel, în capitolul 2 ni se spune că Dumnezeu i-a dat lui Nebucadnețar programul politic al veacurilor prin imaginea unui chip de om care avea capul de aur, pieptul și brațele de argint, pântecele și coapsele de aramă, iar picioarele de fier cu partea de la fluierele picioarelor în jos parte de fier și parte de lut (Dan. 2:31-33). Imperiile mondiale s-au succedat unul după altul, babilonienii, medo-persanii, grecii și romanii, de fiecare dată următorul fiind mai puțin puternic și slăvit decât precedentul. Dumnezeu îi descoperă apoi lui Daniel aceeași succesiune de imperii mondiale sub chipul a patru „fiare” distincte: „În vedenia mea de noapte, am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta. Cea dintâi semăna cu un leu … o a doua fiară era ca un urs … o a treia ca un pardos … și a patra era nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică” (Dan. 7:2-7). Același personaj misterios cu puteri nemaipomenite: Ca și în cartea lui Daniel, fiara a patra este dominată de apariție unui personaj extrem de puternic și de obraznic față de Dumnezeu. Iată ce este scris în cartea profetului Daniel: „M-am uitat cu băgare de seamă la coarne şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor şi, dinaintea acestui corn, au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie” (Dan. 7:8). „Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt. Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început” (Dan. 9:9-12). „La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean. El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti” (Dan. 8:23-25). Iată ce este scris în Apocalipsa: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” (Apoc. 13:3-4). Nu cred că acest personaj va muri și va avea parte de o înviere demonică pentru simplul fapt că Satana nu poate da viață nimănui. Cred că „rănit de moarte” este o aluzie la revenirea Imperiului Roman după o aparentă moarte care a durat multe secole. Imperiul se va reface în vatra vechii Europe unite și va avea sediul de conducere la Roma. Personajul care va stăpâni atunci peste toată lumea se va numi Antihrist, care înseamnă în același timp și „împotriva lui Hristos” și „înlocuitorul lui Hristos”. Numirea a fost lansată tot de apostolul Ioan în cea dintâi epistolă a sa: „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti - prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2:18). „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acela este Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul” (1 Ioan 2:22). „ … şi orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum” (1 Ioan 4:3). „Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Iisus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată antihristul!” (2 Ioan 1:7). Antihristul va apărea mai întâi ca un veritabil „superman”. Va poza drept un mare umanitarian, un prieten al tuturor și mai ales un protector al poporului Israel, pe care-i va convinge că este purtătorul de vești bune, cel ce inaugurează „epoca de aur” descrisă de profeți și pe care-i va convinge să-l accepte drept un adevărat mesia. Aceeași obrăznicie împotriva lui Dumnezeu: Ca în toate cazurile aparițiilor lui anterioare, Satana se va ridica împotriva lui Dumnezeu în persoana acestui final Antchrist. De data aceasta o va face public și va câștiga adeziunea locuitotilor Pământului în cea de a doua jumătate a Necazului cel Mare: „I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni” (Apoc. 13:5). Pentru liniștea noastră este bine să reamintim că aici apare iar expresia „i s-a dat”. Asta înseamnă că Satan nu poate face decât exact cât îi permite Cel Atotputernic, ca și în cazul patriarhului Iov. Intensitatea lucrărilor lui și durata lor este prestabilită de Dumnezeu însuși, care este întotdeauna pe tron, deasupra tuturor tronurilor care există. Profetul Daniel precizează durata lucrării la exact „trei ani și jumătate”, adică durata celei de a doua jumătăți a Necazului cel Mare. Când citim că „Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” trebuie să înțelegem că până și tronul Satanei, Domnul veacului acestuia, îi este subordonat lui Dumnezeu. Conflictul Antihristului cu Cerul va fi pe față. Vor fi două tabere clare și distincte. „Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer” (Apoc. 13:6). Fără nicio îndoială că Satana va prezenta o variantă mincinoasă a evenimentelor, justificând Răpirea Bisericii și atrăgând asupra celor plecați de pe Pământ antipatia și dușmănia „locuitorilor pământului”. Antihrist îi va vrăji pe oameni cu abilitățile lui de a rezolva toate problemele, toate situațiile de criză, câștigându-și astfel încrederea  lor totală și libertatea de a face tot ce dorește: „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea” (Dan. 7:25). Îl va deranja probabil că „era noastră” se numără de la nașterea Domnului Iisus și va introduce un calendar universal nou, cu date legate de propria sa identitate. Scopul lui declarat va fi să-L scoată pe Iisus Hristos și influența Lui din istoria și conștiința oamenilor: „Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor” (Dan. 8:25). „Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţine seamă nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţine seamă de niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi” (Dan. 11:36). Este posibilă apariția unui astfel de exemplar al speciei umane? Biblia spune că da, iar istoria o confirmă. Vreau să vă dau un exemplu din istoria recentă. Am avut curiozitatea să studiez viața lui Hitler. M-am convins că el a fost cea mai grafică ilustrare a Antihristului. A fost un fel de „repetiție generală”, înainte de apariția lui. Am citit o carte fascinantă cu titulul „The Morning of the Magicians” (Dimineața vrăjitorilor) scrisă în 1969 de Louis Paules și Jacque Bergier. Autorii examinează activitatea lui Hitler și ajung la o concluzie teribillă. Ei nu au fost creștini, ci scriitori liberali. Ca să se documenteze, s-au dus și au studiat procesele verbale de la procesul din Nuremberg și au citit o mulțime de alte cărți scrise de alții despre hitlerism. Iată concluzia lor. Citez de la pagina 249: „Este imposibil să înțelegi planurile politice ale lui Hitler dacă nu ești familiarizat cu convingerile lui fundamentale, iar cea mai importantă dintre aceste convingeri a fost că există o legătură magică între om și Univers.” Cu alte cuvinte, Hitler a crezut din toată inima că între om și lumea nevăzută există o legătură mistică, magică. Autorii continuă spunând că Hitler a practicat personal magia și a fost obsedat de ea. Hitler și-a văzut viața ca un destin care i-a fost hărăzit de forțele nevăzute. L-a citit cu aviditate pe Aenids de Plutonius, un mare specialist în domeniul inițierii oculte în magie. Hitler a devenit membru al unor societăți secrete oculte ale intelectualilor pro-arieni, unde s-a familiarizat cu texte hinduse străvechi. A fost inițiat în aceste discipline împreună cu Nietzsche și magiciani din Tibet. Paules și Bergier spun că cea mai probabilă explicație a faptelor lui Hitler este căderea lui sub influența unor forțe satanice care s-au manifestat în aceste societăți mistice. Ei cred că lumea a fost atunci sub umbra întunecată a forțelor oculte și că nimeni nu va putea înțelege exaltarea care l-a cuprins pe Hitler dacă nu ține seama de intrarea lui sub influența lor. Am găsit o altă carte, scrisă de Eric Norman în 1972, cu titlul „The Hollow Earth” (Pământul gol pe dinăuntru). Autorul spune că participarea lui Hitler la societățile oculte l-a convins să se închine la niște ființe care trăiesc în interiorul Pământului. Aceste spirite puternice au programul de a ieși până  la urmă din centrul planetei și vor deveni stăpânii Pământului. Sună familiar, nu-i așa? Este exact ceea ce ni se spune în cartea Apocalipsa că va face Satan. Am văzut în capitolul 9 că miriade de demoni vor ieși din Adânc și-i vor chinui pe oamenii din toată lumea. Societățile oculte nu studiază Biblia, așa că singura lor sursă de informare este direct de la demonii care așteaptă în Adânc. Hitler a fost convins că dacă nu se va alinia cu planurile civilizației subpământene, va fi ucis când vor veni ele să ia în stăpânire lumea. Pare caragios, dar el a căutat în trei ocazii să pătrundă pe căi bizare în interiorul Pământului. Tot din cărțile despre civilizația subpământeană s-a născut și ideea de a-i folosi pe copii în război. Hitler i-a numit „mici pui de lup”, le-a făcut uniforme negre iar pe mâneci le-a așezat câte un sinistru cap de mort. Fanatismul acestor copii a fost teribil și majoritatea încercărilor făcute asupra lor după război pentru a-i recupera pentru o viață normală au eșuat. Cel de al Treilea „Reich” a fost incredibil de înțesat cu practicanții ai științelor oculte. De exemplu, Karl Haushofer, unul din generalii lui Hitler, a fost unul din fondatorii Societății Zorilor de Aur specializată în magia neagră. El a fost cel care l-a îndemnat pe Hitler să scrie „Mein Kampf”, cartea ideologiei naziste. Haushofer a vizitat Tibetul, China și India, s-a convertit la budism, devenind membrul unei societăți secrete care practica magia neagră și din care nu puteai să ieși decât prin moarte naturală sau sinucidere. A avut puteri magice deosebite cu care l-a manipulat pe Hitler. Rudolf Hess a declarat că, de fapt, „Haushofer conduce, magicianul din spatele lui Hitler și legiunile lui de demoni”. În contionuare el spune că Hitler însuși era un „medium” dirijat de puterile oculte. Chiar și „svastica”, emblema hitlerismului, care avea forma unei cruci pătrate cu brațele rupte a fost adusă tot din magia neagră din Tibet și India. În 1925, la ordinul lui Hitler, un grup de călugări budiști din Tibet s-au mutat în Berlin, au jurat credință societății oculte din care făcea parte Hitler și au început imediat să infiltreze toată societatea germană cu învățăturile lor. Emisarii trimiși de Hitler în Tibet i-au identificat pe cei cu puteri oculte și au finanțat toată expediția care i-a transplantat în inima Germaniei. După capitularea Germaniei la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, când anchetatorii au căutat să deznoadele ițele structurii de putere ale nazismului prin stabilirea rolului jucat de conducătorii temutului SS, au descoperit cu uimire că foarte mulți dintre ei au fost tibetani din Himalaia, fără niciun fel de acte de identitate germane. Rosenberg spune că au fost ultimii care au rămas alături de Hitler ca să-l sfătuiască și să-l direcționeze. În martie 1946, Haushofer și-a omorât soția, iar apoi, în fața unui altar budist, și-a jertfit fiul și s-a sinucis. Toți cei șapte membrii fondatori ai partidului nazist au fost membrii în societăți oculte. Am fost uimit să citesc în cărțile studiate mărturiile celor din preajma lui Hitler. Ei au declarat că Hitler avea întotdeauna o altfel de voce când vorbea în public, de parcă o putere supraomenească venea peste el și-i vrăjea pe cei care-l ascultau. Avea un magnestism teribil. Nu era vocea cu care erau ei obișnuiți din convorbirile lor personale cu „marele lider”. De pe buzele lui ieșeau în public altfel de sunete care vesteau lucruri mari, viziuni cuceritoare. Un apropiat cu care a trăit sub același acoperiș, mărturisește că Hitler avea coșmare teribile, convulsii mari în somn care făceau să se miște patul. Intra într-o formă de catarsis (semiparalizie imobilizantă) și scotea gemete înfricoșătoare. Într-un miez de noapte l-au găsit sufocându-se și scoțând sunete neinteligibile, din care n-au putut desluși decât mărturisiri teribile: „Uite-l! Este aici! A venit după mine!” Avea buzele albe și a început să strige isteric. Hitler era convins că aparține unei rase superioare, „ariene” cu rădăcini orientale, destinată să conducă lumea și să o ducă spre orizonturi noi, necunoscute. La fel de convins a fost și că omenirea pe drumul înnoirii purta în ea vestigiile unor rămășițe nereușite, un fel de rase inferioare, care trebuie eliminate repede. Aceste rase nici nu merită să poarte numele de oameni, fiind încă la nivelul porcilor și al gândacilor puturoși. Rasele inferioare sunt negrii, țiganii și evreii. Sunt convins că acesta a fost motivul holocaustului și al lagărelor de exterminare. Un singur om, cu puteri de mediu spiritist, stăpânit de puteri supranaturale demonice a putut duce o întreagă națiune de germani inteligenți în pragul nebuniei și i-a transformat în asasini fără scrupule. A fost la lucru puterea incredibilă a lui Satan. Cred că, cel de al Treilea Reich, cu conotațiile lui de cea de a treia încercare de a reface puterea Imperiului Roman, după Carol cel Mare și Napoleon, a fost una din „repetițiile generale” cu public de dinaintea ridicării adevăratului Antihrist. Până și pretențiile lui de a fi o împărăție care va dura o mie de ani (un mileniu nebiblic) au fost imitații caraghioase ale planului lui Dumnezeu cu poporul Său, Israel. Hitler i-a urât pe evrei cu o ură desăvârșită. A omorât șase milioane din poporul Israel, împlinind parcă ad literam versetul din Apocalipsa 12:3: „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus Hristos” (Apooc. 12:17). Aceeași neputincioasă încercare de a-L imita pe Dumnezeu: Balaurul se va întrupa în Antihrist ca să imite întruparea Fiului lui Dumnezeu. El îi va imita până și „învierea” ca să-i ducă în eroare pe locuitorii Pământului: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei” (Apoc. 13:3). Se va împlini astfel profeția făcută de Domnul Iisus: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu, şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5:43). Deși va fi extrem de puternic, asta nu înseamnă că Antichrist va fi invincibil! Iată ce vom citi peste doar câteva capitole tot în cartea Apocalipsa: „ … Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului. Şi ziceau: Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apoc. 15:2-3).Aceeași falsitate a celui ce este mincinos și tatăl minciunii: Satan n-ar putea niciodată să-i păcălească pe fiii luminii, dar cei ce au preferat întunerecul vor fi o pradă ușoară pentru vicleșugurile lui: „I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat” (Apoc. 13:7-8). Asta pentru că „locuitorii pământului” n-au vrut să primească adevărul adus de Evanghelia Domnului Iisus. Aduceți-vă aminte de avertismentul apostolului Pavel: „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase  şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi” (2 Tesal. 2:7-12). Dumnezeu reușește în tot ceea ce-și propune și când El însuși trimite oamenilor o lucrarea de rătăcire, lumea va fi înșelată. Este permisiunea pe care i-o dă El lui Satan. Ioan nu se poate opri să-și avertizeze cititorii de această tragică posibilitate. Simțim imediat simpatia apostolului pentru cititorii și ascultătorii lui, care mai aveau șansa să creadă Evanghelia și să nu ajungă în teribila vreme a Necazului lui Iacov. Formularea avertismentului lui este identică cu cea din avertismentele trimise de Domnul Iisus creștinilor în cuprinsul celor șapte scrisori din Apocalipsa 2 și 3: „Cine are urechi să audă! Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor” (Apoc. 13:9-10).

7. Fiara ridicată din pământ - Apoc. 13:11-18: Cel de al șaptelea personaj din drama „tainei fărădelegii” este tot o fiară, tot însuflețită de Satan, dar diferită de cea dintâi: „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată” (Apoc. 13:11-12). Această a doua fiară are un nume: „profetul mincinos”. „Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura proorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte” (Apoc. 16:13 vezi și Apoc. 19:20; 20:10). Dacă prima fiară se ridică din mare, adică din mijlocul neîntreruptei agitări a popoarelor lumii, această a doua fiară se ridică ,,din pământ”, adică din ceva stabil din punct de vedere social. Fiara aceasta va întregi „trinitatea păgână” cu origini demonice. Ea va apare după ridicare fiarei dintâi, ca să respecte ordinea în care au lucrat cele trei persoane ale Trinității dumnezeiești. Tatăl l-a trimis pe Fiul, iar apoi s-a pogorât asupra oamenilor Duhul Sfânt. Într-o voită imitare a lucrării Duhului Sfânt, „profetul mincinos” va lua ceea ce este al fiarei dintâi și le va descoperi oamenilor ca să-i aducă la o totală închinare și ascultare. Printr-o concurență asemănătoare cu cea în care vrăjitorii Egiptului i s-au opus lui Moise și au făcut o vreme aceleași minuni ca ale lui, această fiară a doua va deveni un „mare preot, și profet” care va concura cu lucrarea miraculoasă a celor doi martori: „Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei” (Apoc. 13:13-14). În esență, profetul acesta mincinos face două mari lucrări: produce o icoană a fiarei, un fel de robot însuflețit și pune la punct un sistem totalitar de control absolut asupra omenirii: „Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi - mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei” (Apoc. 13:14b-17). Pe vremuri, cei ce citeau aceste lucruri le priveau cu neîncredere. Astăzi, când lumea este obișnuită deja cu computerele, cărțile de credit, camerele de supraveghere și telefonia mobilă inteligentă, versetele acestea reprezintă o realitate nu numai posibilă, dar și probabilă. Taina fărădelegii descrisă în capitolele 12 și 13 din Apocalipsa se încheie cu un test pentru înțelepciunea sfinților. Examenul nu este însă prea greu pentru că imediat ni se dă și rezolvarea: „Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13:18). Pentru ilustrarea acestei probleme ne sunt necesare câteva cunoștințe elementare de numerologie biblică. Le puteți găsi în studiul „Planul profetic în Biblie: Cifrul spiritual al cifrelor - de pe acest blog! Pentru cei ce n-aveți timp sau dispoziție să citiți întreg studiul este suficient aici să spunem că numărul 3 reprezintă trinitatea dumnezeirii, iar numărul 6 reprezintă imperfecțiunea ființei umane. Trei cifre de 6 așezate una lângă alta ne dau mesajul despre „un om care se dă drept Dumnezeu”. Problema este și simplă și complicată, în funcție de pătrunderea fiecăruia în tainele limbii ebraice în care fiecare literă din alfabet joacă și rolul unei cifre!

Cap. 13 - comentariu suplimentar 1:

 Suntem acum puși în situația de a vedea desfăşurându-se planurile pe care le încropește Satan pentru a-şi împlini intenţia multă vreme nutrită, de a submina nu numai Evanghelia şi Legea, ci mărturia Împărăţiei lui Dumnezeu în lume. În acest scop, Satan va urma două căi potrivite ca să înlănţuie cele două clase de oameni fireşti care au existat totdeauna aici pe Pământ: aceia care iubesc puterea și aceia care se alipesc de religie. Bineînţeles, nu vorbesc aici despre aceia care sunt născuţi din Dumnezeu, dar este evident că inima omului se lasă orbită de atracţia inteligenţei şi puterii sau se năpusteşte în forme religioase. Diavolul va pune, așadar, înainte două unelte principale, drept căpetenii ale acestor sisteme care vor exprima aceste două tendinţe ale firii omeneşti şi care vor răspunde exact la ceea ce inima omului caută si vrea să aibă. Astfel, chiar de la început, Satan a avut planul de a se aşeza el însuşi ca Dumnezeu în om. După cum lui Dumnezeu îi place să dezvolte în om toate căile Sale şi sfaturile Sale minunate, Satan de asemenea va lucra prin om. După cum Domnul Iisus este nu numai o persoană divină, ci şi expresia slavei şi a harului lui Dumnezeu, după cum Biserica este obiectul dragostei Sale care se desfăşoară în binecuvântările cereşti cu care El o îmbogăţeşte şi după cum Israel este obiectul favorii Sale pe Pământ, tot aşa duşmanul, care nu poate să producă, ci numai să strice adevărul, va imita într-un chip profan şi prin căi de minciună, sfaturile lui Dumnezeu şi va avea fiarele lui, aşa după cum Dumnezeu are pe Mielul Său. Aceasta ne face limpede capitolul 13. Aici vedem aceste două fiare; una, puterea civilă, alta, puterea religioasă şi amândouă apostate (lepădate de credinţă). „Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea nume de hulă”. Fiara care se ridică din lumea romană într-o stare de anarhie revoluţionară închipuită prin mare, este cu totul potrivită să-i slujească şarpelui în împotrivirea sa faţă de planurile lui Dumnezeu. Ea este înfăţişată îmbrăcată cu aceleaşi atribute ca şi balaurul, în capitolul 12, cu aceste forme de putere care caracterizează Imperiul Roman. Dar există o diferenţă: balaurul avea cununile pe capete, în timp ce fiara le are pe coame, ceea ce ne arată mai mult lucrurile aşa cum vor fi în adevăr. Balaurul reprezintă pe duşmanul lui Hristos, slujindu-se, de la început până la sfârşit, de puterea politică a Imperiului Roman, astfel încât capetele, adică formele succesive ale puterii, sunt încununate, şi nu coarnele. Acestea, de fapt nu trebuiau să apară înainte de sfârşitul istoriei Imperiului Roman, cel puţin înainte ca barbarii să fi răsturnat Imperiul din Apus. De altă parte, în prima fiară din capitolul 13 se vede nu numai duhul ascuns al răului, folosindu-se de puterea Romei în diferitele forme pe care ea le-a îmbrăcat, ci Imperiul în starea sa finală, când rana de moarte făcută fiarei imperiale va fi fost vindecată şi când astfel readusă la viaţă - Satan îi va da puterea lui, scaunul lui de domnie şi o mare autoritate. Aceasta este epoca în care cele zece coame primesc autoritate ca împăraţi, în acelaşi timp cu fiara, cum arată capitolul 17 (Apocalipsa). Iată pentru ce coarnele fiarei sunt văzute încununate, și nu capetele, ca în cazul balaurului. Fiara este în urmă descrisă în termeni remarcabili care reamintesc fiarele din capitolul 7 din Daniel, la care fără nicio îndoială este făcută aluzie. „Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard, avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu”. Aceste trăsături aparţin primelor trei fiare văzute de Daniel. Satan nu poate să producă nimic, dar el îşi însuşeşte, din ceea ce a existat, tot ceea ce convine planurilor lui şi astfel el încearcă, prin cea mai ciudată dintre combinaţii, să formeze fiara celui de-al patrulea Imperiu, căreia nimeni nu trebuie să-i mai urmeze, astfel că ea depăşeşte, în zilele din urmă, tot ceea ce a apărut altădată. Ce trebuie să înţelegem printr-o fiară? Un sistem imperial sau un imperiu care refuză să recunoască pe Dumnezeul Cerurilor. Omul a fost creat pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi numai el poate avea calitatea aceasta, fiind învăţat de Dumnezeu. Singurul dintre toate fiinţele de pe Pământ, omul a fost făcut pentru a privi spre Acela care este sus și el este aşezat sub răspunderea de a face voia lui Dumnezeu. Fiara, dimpotrivă, nu priveşte decât spre Pământ, ea nu are nicio conştiinţă despre o fiinţă superioară invizibilă. „Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu!” În principiu, aceasta este adevărat despre orice om care nu este născut din nou, dar în cazul unei puteri imperiale este cu atât mai îngrozitor, cu cât ea trebuie să oglindească autoritatea pe care Dumnezeu, în providenţa Sa, i-a acordat-o. Niciun Imperiu nu poate să scape de sentinţa morală implicată în aceste simboluri, dar fiara care este aici în discuţie va merge cu mult peste ceea ce a apărut vreodată. În timpul când profeţia de care ne ocupăm a fost dată, cea de a patra fiară exista; dar profetul este chemat să vadă că dintr-o stare de tulburare politică, tocmai înaintea ultimei jumătăţi a săptămânii de ani și în legătură cu alungarea Satanei afară din Cer prin puterea lui Dumnezeu, această fiară va ieşi din mare. Aceasta vrea să spună că va fi în Apus o stare de completă încurcătură şi că o putere imperială se va ridica. Este puterea a cărei descriere o găsim aici. „Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot Pământul era în admiraţie după fiară”. Există motive suficiente pentru a trage concluzia că acest cap rănit era forma imperială de guvernământ. Imperiul din Apus va fi încetat de multă vreme de a exista, când, lucru ciudat de spus, el va reapare în ultimele zile. Ceea ce va trezi uimirea lumii, nu este simplul fapt al întoarcerii imperialismului; căci dacă s-a putut înţelege că a luat fiinţă din Imperiul Roman, nimic nu împiedică să concepi apariţia unui nou Imperiu, germanic, moscovit sau orice altă stăpânire de o vastă întindere. Dar învierea Imperiului Roman va lovi lumea cu uimire şi la o parte din aceasta este făcută aluzie aici. Totuşi, deoarece cauzele acestei afirmaţii depind de capitolul 17, nu pot să intru acum într-o discuţie detailată a acestui subiect, fără să anticipez asupra a ceea ce vom vedea mai târziu. Să fie de ajuns că am indicat, în treacăt, ceea ce cred că este, cu privire de acest punct, adevărul descoperit. Găsim apoi mai mult decât faptul că acest Imperiu posedă caracterele de putere care aparţineau Imperiilor de altădată; mai mult decât caracterul său propriu marcat prin învierea imperialismului în ultimele zile: citim că „au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” cuvinte care ne arată în mod clar lumea într-o stare de lepădare de credinţă şi de închinare la idoli. Balaurul este adorat ca și fiara. Capitolul 2 din 2 Tesaloniceni arată clar că închinarea este adusă unui alt personaj, dar deosebit de ele, care este numit „omul fărădelegii” şi care este mai degrabă o putere religioasă. Prima fiară este un corp politic; şeful religios nu se va găsi deloc în Apus, ci la Ierusalim, unde el va fi, la sfârşit, un obiect cu totul special de închinare în templul lui Dumnezeu. Este aici pentru unii o dificultate, în aceea că este spus în mod pozitiv, că omul fărădelegii nu va îngădui niciun alt obiect de închinare în afară de el însuşi. Dar trebuie să ne reamintim că cei trei sunt asociaţi pentru acelaşi scop și au acelaşi gând. A te închina unuia este totuna cu a te închina celuilalt. Este tot aşa cu privire la adevăratul Dumnezeu: nu se adoră o Persoană în Dumnezeire, fără să dai acelaşi respect celorlalte. În zadar s-ar pretinde că-L adori pe Tatăl, fără să-L adori pe Fiul; şi acela care adoră pe Tatăl şi pe Fiul, nu poate face lucrul acesta decât în puterea Duhului Sfînt. Când noi îl adorăm pe Dumnezeu ca atare, când noi spunem „Dumnezeu”, nu înţelegem numai pe Tatăl, ci Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aşa va fi în această îngrozitoare imitaţie, roadă a energiei, a vicleniei și a puterii satanice care se desfăşoară la sfârşit. Adorarea balaurului și a fiarei mi se pare cu totul compatibilă cu serviciul/cultul divin dat omului fărădelegii. Faptul este că aceştia trei formează, cum s-a remarcat cu dreptate, marea „antitreime”, treimea răului opusă Treimii divine. Este clar că Diavolul este iniţiatorul a toate; dar şeful public al puterii sale din punct de vedere politic este fiara; în timp ce marele reprezentant religios, care execută toate planurile şi face chiar minuni pentru a le sprijini, este a doua fiară sau omul fărădelegii. Astfel pare să fie adevăratul înţeles și legătura tuturor acestor lucruri, dacă ne supunem diferitelor pasaje ale Scripturilor care vorbesc despre ele. Ştiu că asupra acestui punct, ca şi aproape asupra oricărui altuia există deosebiri de gândire. Dar această obiecţie nu este una din acestea. Singura întrebare este: Ce se potriveşte cel mai bine Cuvântului lui Dumnezeu? - ce răspunde cel mai exact, nu numai literei acestui Cuvânt, ci marilor principii pe care el le pune? Sunt încredinţat că, departe de a exista vreun obstacol adevărat în a admite faptul că aceste trei personaje diferite sunt unite ca obiect al aceluiaşi cult, dimpotrivă, nu se pot înţelege bine puterea şi natura a ceea ce va avea loc, dacă se pierde aceasta din vedere. Să continuăm studiul celorlalte puncte pe care Scriptura le pune înaintea noastră. „I s-a dat o gură care rostea lucruri mari si hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei care îşi au locuinţa în Cer”. După aceste cuvinte, este evident cum de altfel am remarcat deja, că există în Cer un popor pus la adăpost de acţiunea şi de puterea, fie a lui Satan, fie a instrumentelor publice ale răutăţii sale în lume. În acelaşi timp, există de asemenea sfinţi aici pe Pământ. Locuinţa de sus poate fi hulită: Satan poate să batjocorească pe aceia care locuiesc în ea; dar el nu poate să-i atingă: el nici nu mai poate să-i acuze înaintea lui Dumnezeu. El îşi întrebuinţează toată puterea sa pentru a face ca omul să acţioneze pe Pământ, urmând planurile lui. „I s-a dat să facă război cu sfinţii” (evident cu aceia care nu sunt în Cer) „si să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice popor, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi cei care locuiesc pe Pământ i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului înjunghiat”. Se vede că există o deosebire totdeauna respectabilă între mulţimea neamurilor răspândite pe suprafaţa globului, şi „cei care locuiesc pe Pământ”. Cei dintâi formează o clasă care cuprinde totalitatea lumii; este un termen mai general; prin cei din urmă trebuie să înţelegem pe aceia care compun o sferă mult mai restrânsă, al cărui caracter de alipire de Pământ este mai hotărât, pentru că ei au cunoscut mărturia cerească a lui Hristos şi a Bisericii. Ei pot să păstreze Numele lui Hristos şi al Bisericii, dar inimile apostate au preferat în mod hotărât Pământul în locul Cerului; partea lor nu va fi nici Pământul, nici Cerul, ci Iazul de Foc. Cât este de solemn să vedem că acesta este sfârşitul spre care creştinătatea se năpusteşte! Necredinţa şi superstiţia o târăsc aici cu repeziciune. Totul este la lucru pentru a produce această stare de lucruri pământească şi străină de Dumnezeu. Niciodată, de când Evanghelia a fost predicată, oamenii n-au pus atâta avânt în încercările lor de a îmbunătăţi Pământul şi, prin urmare, de a uita, zi după zi, Cerul, la care ei nu se gândesc decât ca la o tristă şi întunecoasă necesitate când vor trebui să moară şi nu vor putea să evite de a părăsi această lume. Dar cât despre a se întoarce spre Cer, ca spre o nădejde plină de bucurie şi o locuinţă spre care tinde dragostea, niciodată aceasta n-a fost mai în întregime depărtată de gândurile oamenilor. Toate acestea pregătesc soarta care va fi dată acelora care, auzind vorbindu-se despre Cer, au părăsit de bunăvoie toate nădejdile care se leagă de el, ca să se aşeze aici pe Pământ, ai cărui locuitori sunt prin excelenţă ei aici, unde şi-au pus şi parcă şi-au legat inima şi gândurile. Ceilalţi sunt „orice seminţie, orice popor, orice limbă şi orice neam”, care în comparaţie (cu cei de mai sus) au auzit puţin vorbindu-se de Evanghelie. Fiara va încerca să exercite acţiunea sa asupra unora şi asupra celorlalţi, dar în mod mai deosebit către „toţi cei care locuiesc pe Pământ, care i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului înjunghiat.” Să remarcăm cu grijă şi să ne reamintim că expresia „de la întemeierea lumii” nu se referă, aşa cum ar voi anumite versiuni, la „Mielul înjunghiat”, ci la „numele care n-a fost scris”. Ioan nu vrea să spună că Mielul a fost înjunghiat „de la întemeierea lumii”, ci că numele n-a fost scris „de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului înjunghiat”. Comparaţi acest pasaj cu Apocalipsa 17.8. „Cine are urechi să audă! Cine duce pe alţii în robie, va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabia. Aici este răbdarea și credinţa sfinţilor.” Aceste cuvinte importante au drept scop de a păzi cu tot dinadinsul pe sfinţi de a lua puterea în propriile lor mâini. Ei pot să strige către Dumnezeu și să-I ceară să se ridice pentru a judeca Pământul, dar ei nu trebuie să se lupte ei înşişi. Deoarece fiara a luat puterea, ea va suferi consecinţele acestui fapt. Ea poate să ducă în robie, dar va merge și ea în robie; ea poate să ucidă cu sabia, dar ea va fi ucisă cu sabia și soarta ei va fi mult mai groaznică. Răbdarea, cu aprobarea drept răsplată care îi este unită, este arătată ca un principiu general, astfel ca să se aplice fiecăruia. Acest pasaj este cu siguranţă şi în mod deosebit destinat să păzească pe sfinţi de orice greşeală şi de orice acţiune supărătoare. El nu se aplică numai în timpul fiarei, este mai de grabă un avertisment dat, într-un chip general, sfinţilor lui Dumnezeu. Trebuie să ne oprim mai mult atenţia asupra ultimei părţi a capitolului, în care este vorba despre o a doua fiară, pentru că este un subiect care a prezentat şi care prezintă oarecare dificultate și unde se poate face cu uşurinţă vreo confuzie. Să remarcăm mai întâi că o a doua fiară este ceea ce, în mod mai deosebit, se aseamănă în răutate cu ceea ce Domnul Iisus era în bunătate. Este, ce-i drept, „o fiară”, adică ea posedă un fel de putere împărătească, cu toate că foarte probabil pe o scară mult mai mică decât prima. Totuşi ea poartă caracterul împărătesc; ea nu este numai un corn, ci o fiară. În al doilea rând, coarnele ei prezintă ceva deosebit: „ea avea două coarne ca ale unui miel”. Aceasta este pretenţia de a se asemăna cu Mesia; „dar vorbea ca un balaur”: ea este cu adevărat expresia lui Satan. „Ea lucrează cu toată autoritatea fiarei dintâi înaintea ei”; este clar, după aceasta, că a doua fiară este cea mai energică dintre amândouă și unealta activă a răului. Aceasta a fost totdeauna cazul în orice fel de rău care s-a arătat în lume. Iniţiatorii răului, vreau să spun persoanele care, pe faţă sau în ascuns, exercită cea mai rea influenţă, sunt ca regulă generală, acelea care se aşază la adăpostul religiei. Religia de pe Pământ este izvorul rodnic al celor mai rele dintre toate relele care s-au produs sub soare; fără ea, Diavolul n-ar putea să-şi împlinească planurile. Nu este, pentru cei care au cu această religie cea mai mică legătură, un lucru totodată îngrozitor şi solemn? Urmare acestui caracter al celei de a doua fiare care se aseamănă cu Hristos şi care ia acest loc, vedem că ea nu iese din mare, adică dintre neamurile aflate într-o stare de tulburare și de agitaţie, ci ea iese din Pământ. Starea de lucruri este mai stabilă, când ea apare, lucrând cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei. Aceasta vrea să spună în prezenţa ei, cu deplina ei aprobare; aceasta nu este luarea cu forţa a puterii politice, nu este în niciun sens ceva pe care ea să-l facă fără fiara dintâi; ea lucrează înaintea ei, „si face ca Pământul şi cei care locuiesc pe el să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată”. Se vede că se înţeleg între ele; totuşi se va observa că în capitolul 2 din 2 Tesaloniceni, acţiunea celei de a doua fiare pentru a face să se aducă închinare fiarei dintîi nu este menţionată; însă ea pretinde și îşi însuşeşte onorurile divine; ea este adorată ca Dumnezeu. Cum să împăcăm aceste două pasaje? Totul se limpezeşte, dacă ne reamintim că prima fiară indică Imperiul Roman și că, prin urmare, sediul puterii este în Apus. Cea de a doua fiară, dimpotrivă, este în Palestina şi ia o formă iudaică. O simplă privire asupra capitolului 2 din 2 Tesaloniceni arată că apostolul înfăţişează ceea ce va fi în Iudeea şi nu la Roma, deoarece în templul lui Dumnezeu se aşază „omul fărădelegii” ca fiind un obiect de închinare. Dar să ne amintim că trebuie să luăm Scriptura în totalitatea sa. Dacă citim 2 Tesaloniceni 2, ca şi cum ar da tot ceea ce Biblia cuprinde privitor la „omul fărădelegii”, lăsăm de o parte o porţiune a Scripturilor și nu vom avea decât o noţiune incompletă. De altă parte, dacă ne mărginim numai la ceea ce se găseşte în capitolul 13 din Apocalipsa, anumite elemente ne vor lipsi. Dumnezeu a aranjat totul cu o înţelepciune perfectă, nevoind ca noi să ne mărginim să citim o parte numai din Cuvântul Său, ci ca noi să-l cercetăm cu siguranţă în totalitatea sa. El nu ne va da o mare înţelegere a Sfintelor Scripturi, dacă nu avem o încredere reală în tot ceea ce El ne-a comunicat prin ele şi dacă nu le apreciem pe toate la adevărata lor valoare. Deci, alăturând aceste diverse porţiuni ale Scripturilor, în care există din belşug lumină pentru a arăta despre ce este vorba, vom ajunge la o adevărată înţelegere a subiectului. Este cu totul clar că prima parte a capitolului 13 din Apocalipsă aşază sub ochii noştri o puternică putere politică; şi este de asemenea evident că 2 Tesaloniceni 2 nu prezintă un mare sistem imperial, ci mai degrabă o putere religioasă. „Omul fărădelegii” este, fără îndoială, un personaj cu desăvârşire nelegiuit (fără lege); totuşi este o putere religioasă. El pretinde pentru el însuşi, ceea ce nu aparţine decât lui Dumnezeu; şi tocmai aceasta se referă la fiara a doua. Putem să remarcăm o altă trăsătură în simbolul care ne este înfăţişat aici. Fiara are două coarne: aceasta se leagă, cred, de mărturia lui Ioan în întregime. Se poate cu uşurinţă vedea că tendinţa sa generală este de a ne arăta ceea ce a fost preaiubitul nostru Domn pe Pământ, şi nu ceea ce este El în Cer, cu toate că sunt fără nicio îndoială, în Ioan, pasaje care fac excepţie; în aceasta mărturia sa contrastează cu aceea a lui Pavel, al cărui obiect principal este de a îndrepta privirile noastre spre Hristos în Cer. Această remarcă mi se pare importantă pentru a stabili ce înseamnă aceste două coarne. Domnul Iisus, o ştim toți, a fost un proroc pe Pământ; şi noi ştim, cu aceeaşi siguranţă, că El va împăraţi ca împărat pe Pământ; dar ce este El între timp? El este Preot în Cer, şi Pavel pune în relief această funcţie cerească a lui Hristos. Ioan nu se întinde niciodată, după câte ştiu, asupra slujbelor lui Hristos în Cer, decât atunci când arată ceea ce se leagă de ele, ca în capitolele 13,14,17 şi 20 ale Evangheliei sale, dar acestea sunt excepţii. Curentul general al gândurilor lui Ioan ni-L arată pe Hristos manifestându-L pe Dumnezeu aici pe Pământ; învăţătura lui Pavel este omul slăvit în Cer. Iată, cred, ceea ce ne explică ce sunt cele două coarne ale fiarei. Când Antihrist va apărea, el nu va lua locul de preot; pretenţiile lui vor fi mai ridicate. El se va aşeza ca proroc şi ca rege; da, ca rege, imitând ceea ce Hristos va fi pentru Israel. El are două coarne, şi nu şapte; aceasta este o imitaţie, dar nu este deplina şi perfecta putere a lui Hristos. În Antihrist se va vedea pretenţia de a poseda ceea ce aparţine lui Hristos în legătură cu Pământul, cu absenţa cea mai marcantă a ceea ce îl caracterizează în Cer. Spunem în treacăt, noi vedem de aici că este o greşeală să aplicăm toate aceste trăsături ale celei de a doua fiare la Papalitate cum au făcut mulți, de-a lungul timpului, ca și cum aceasta ar fi întreaga semnificaţie. Caracterul esenţial al Papalităţii este tocmai de a pretinde că este pe Pământ reprezentarea vie a preoţiei lui Hristos; aceasta este stricarea a ceea ce este ceresc și nu a ceea ce este mesianic, prin urmare papismul este anti-Biserica mai degrabă decât Antihristul. Aceasta este deosebirea. Dar când se împlineşte ceea ce este scris în Apocalipsa 13, nu mai este vorba despre Biserică. Trupul creştin nu mai este văzut pe Pământ, sfinţii din locurile înalte sunt în Cer. Antihrist nu va căuta să treacă drept îmbrăcat cu demnitatea preoţească a lui Hristos, ci el va asuma locul de proroc pe care Hristos l-a avut pe Pământ şi pe acela de împărat pe care El trebuie să-l ocupe mai târziu. Acest personaj va pretinde și una și cealaltă din aceste puteri. El are „două coarne ca ale unui miel” şi va săvârşi semne mari şi minuni. Activitatea lui este dublă. Înainte de toate, el împrumută puternica influenţă a Imperiului Roman şi exercită toată autoritatea primei fiare. În plus, el face cu de la sine putere multe lucruri pe care împăratul roman n-ar putea să le săvârșească. „Face semne mari, încât chiar foc din Cer face să se coboare pe Pământ, în faţa oamenilor” (Apocalipsa 13.13). Adică ea (fiara a doua) nu imită numai puterea lui Hristos, ci pe aceea a lui Dumnezeu. Ea are pretenţia de a fi Domnul, Dumnezeul lui Israel, întocmai cum Iisus este atât Domnul, cât şi Mesia. Astfel, acest instrument al puterii lui Satan la Ierusalim va voi să rivalizeze cu ceea ce Dumnezeu a făcut altădată prin Ilie pentru a răsturna pretenţiile preoţilor lui Baal şi va face minuni, nu în realitate totuşi, ci în aparenţă. „Şi amăgeşte pe cei care locuiesc pe Pământ prin semnele care i s-a dat să le facă”. Totul ne arată că fiara aceasta este Antihristul. Prima fiară nu face nicio minune; ea pune lumea în uimire, arătându-i Imperiul Roman reînviat/restaurat, dar acesta nu poate fi numit un semn sau o minune. Fiara care se ridică din Pământ este incomparabil mai energică şi mai activă; ea face minuni mari, prin puterea lui Satan, fără îndoială, dar ea le săvârşeşte și urmarea acestui fapt este că ea „amăgeşte pe cei care locuiesc pe Pământ”, până acolo încât „le-a zis să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie şi trăia.” Nu pot să afirm dacă această icoană este sau nu „urâciunea pustiirii aşezată în locul sfânt”, cu toate că pare probabil că acesta este idolul. „I s-a dat să dea suflare icoanei fiarei/chipului fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei care nu se vor închina icoanei fiarei. Şi face ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi si robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei, căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase”. Diferitele eforturi făcute pentru a ghici ce reprezintă acest număr au lăsat chestiunea fără soluţie satisfăcătoare. Acesta poate să fie unul din acele secrete care nu vor fi descoperite, înainte de a apărea personajul despre care este vorba; atunci putem să fim siguri că cel puţin „cei pricepuţi” îl vor înţelege. Ca noi să-l putem socoti acum este mai mult, după părerea mea, decât ar trebui să pretindem. Ce folos moral am scoate noi de aici? Desigur, avem de cules acum din Apocalipsa, bine înţeleasă, tot ceea ce poate să zidească şi să răcorească sufletul, tot ceea ce Duhul Sfânt a pus aici pentru adevărata noastră binecuvântare, despărţindu-ne de lume şi alipindu-ne de Cer şi, mai presus de toate, de Hristos; de fapt, eu cred că noi putem să scoatem din ea mult mai mult decât aceia care, în zilele viitoare, vor avea de trecut prin împrejurările pe care această carte le menţionează. Dar există puncte de detalii ţinute în rezervă de înţelepciunea lui Dumnezeu şi care, ca şi acesta, n-ar fi potrivite acum decât să satisfacă oarecum curiozitatea. A le cunoaşte va avea mai târziu, numai importanţa sa practică. Niciuna din explicaţiile date nu mulţumeşte în întregime. Unele sunt în întregime greşite, ca de exemplu, „apostazie” sau „apostat”, care n-ar putea fi numărul unui om. „Omul” sau „Imperiul Latin”, cu toate că meritând atenţia, nu poate fi primit, pentru motive asemănătoare. Mai mult, nu pare să poată fi numărul lui Antihrist, cum se crede în general, ci acela al Imperiului sau mai de grabă al împăratului roman, în duşmănia sa finală împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Unsului Său.

Cap. 13 - LUCRAREA FIAREI - comentariu suplimentar 2:

 Capitolul 12 s-a încheiat cu decizia balaurului să facă în timpul care i-a mai rămas pe pământ un mare război împotriva Bisericii autentice. Capitolul 13 ne descrie acest război. Balaurul va ataca Biserica prin intermediul fiarei. El nu poate ataca Biserica în mod rapid și direct ci trebuie să o facă prin intermediul structurilor politice ale lumii acesteia. Astfel, Ioan este dus pe malul mării și vede ridicându-se din mare o fiară. Imaginea este luată din capitolul 7 din cartea Daniel unde Daniel vede mai multe fiare ieșind din marea cea mare. Fiara reprezintă o împărăție a lumii acesteia dar poate în același timp să semnifice un împărat care conduce o împărăție. Fiara are 10 coarne și șapte capete și ne aduce aminte de imaginea balaurului de la începutul capitolului 12. Capetele balaurului pot sugera o inteligență nemaipomenită, iar coarnele o mare putere. Cele 7 capete s-ar putea opune celor 7 Duhuri ale lui Dumnezeu, și cele 10 coarne celor 10 porunci. Fiara este o întruchipare a balaurului pe pământ, a inteligenței și puterii acestuia. E interesant că în Apoc.12:3 cununile împărătești sunt pe capete, dar acum în 13:1 sunt pe coarne. Acest lucru s-ar putea explica prin faptul că în realitatea de pe pământ coarnele reprezintă 10 împărați. Într-adevăr, în Daniel 7 ultima fiară are 10 coarne, iar ideea de coarne în Daniel 7 se pare că se referă la împărați. În Apocalipsa 17:12 ni se spune negru pe alb că cele 10 coarne ale fiarei sunt 10 împărați care vor domni cu fiara și care vor da fiarei puterea și stăpânirea lor. Pe capete fiara are nume de hulă. Ni se arată de la început că această împărăție este total sub autoritatea celui rău și se opune lui Dumnezeu și planurilor Acestuia. Fiara seamănă cu un leopard, are labe ca de urs, și gură ca o gură de leu. Aceste imagini ne aduc din nou aminte de Daniel cap.7. în care prima fiară seamănă cu un leu, a doua cu un urs, a treia ca un pardos, și a patra are 10 coarne. În Apocalipsa 13 fiara înglobează toate imaginile prin care ni se descriu fiarele din Daniel. Toate cele 4 împărății din Daniel sunt prezentate ca fiare, deci ca manifestări ale răului pe pământ. Dar ele sunt descrise prin imagini diferite sugerându-se astfel că sunt manifestări/versiuni diferite ale răului. Însă fiara din Apocalipsa 13 însumează la un loc toate aceste manifestări ale răului. Fiarele din Daniel cap.7 ies din marea cea mare care este probabil Marea Mediterană. Fiara din Apocalipsa 13 iese din mare. Se referă tot la Marea Mediterană, sau simbolic la marea popoarelor, sau doar la faptul că are ieșire la mare? Nu știm sigur. Balaurul dă acestei fiare puterea lui, scaunul lui de domnie și o stăpânire mare. Este incredibilă puterea primită de fiară. Fiara apare ca o împărăție a răului, o împărăție total ocultă, aflată în comuniune deplină cu lumile întunericului. Pavel în 2 Tes.cap.2 când ne vorbește despre împărăția lui Antihrist ne spune că taina fărădelegii a și început să lucreze. Această împărăție pare a fi rezultatul păcatelor oamenilor, rodul înmulțirii fărădelegii pe pământ. Versetul 3 ne arată că această fiară are o evoluție în timp. Acest fapt este dezvoltat cu mai multă claritate în Apocalipsa 17:8-13 în care ni se prezintă o succesiune de împărați, și o revenire spectaculoasă a celui al 8-lea împărat care este identificat cu fiara însăși, respectiv cu Antihrist. Ne aducem aminte și de Daniel 9:24 în care Antihristul face un legământ de o săptămână cu mulți, dar de-abia la jumătatea săptămânii va întrerupe jertfa și darul de mâncare din Templu. După cum vom vedea, Apocalipsa 13 se focalizează pe ultimele 42 de luni ale acestei împărății (care corespunde probabil cu cea de a doua jumătate a săptămânii din Daniel 9:24) când puterea fiarei este deplină. Ceea ce vreau să spun este că fiara există pe scena istoriei înainte de aceste ultime 42 de luni. Dar la începutul acestor 42 de luni își întregește puterea (poate fi vorba de momentul semnalat în 17:12-13 când cei 10 împărați dau fiarei puterea și stăpânirea lor), își dă arama pe față și declanșează prigoana împotriva sfinților. Ce anume declanșează această nouă etapă din domnia fiarei? Versetul 3 ne arată că este vorba de vindecarea miraculoasă a unuia din capetele ei. Acest fapt este întărit și de Apocalipsa 17:10-11: Sunt și 7 împărați: 5 au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, și când va veni, el va rămânea puțină vreme. Și fiara, care era și nu mai este, ea însăși este al 8-lea împărat: este din numărul celor 7 și merge la pierzare. Antihristul este al 8-lea împărat, dar și unul din cei 7. Aceasta înseamnă că el are o primă perioadă de domnie și apoi cade, ca apoi să revină spectaculos pe scena politică a lumii. Se pare că se va simula o vindecare miraculoasă sau chiar o înviere din morți. Rana sa este o rană de moarte (v.3, v.12) sau de sabie (v.14). Expresia rana de sabie ne sugerează un posibil atac din partea oponenților săi (un atentat?), iar expresia rana de moarte ne arată că acest atac va fi devastator și va aduce moartea sau aproape moartea. Această vindecare spectaculoasă seduce tot pământul, după cum se subliniază în verstele 3,12,14. Seducția este totală pentru că oamenii încep să se închine balaurului și fiarei. Ne îngrozim de v.4 care ne spune că mai întâi oamenii au început să se închine balaurului. Este vorba de o închinare directă la diavol sau doar de una indirectă prin intermediul închinării la fiară? Nu știm sigur dar totul este posibil în această perioadă atât de întunecată. Închinătorii fiarei spun: Cine se poate asemăna cu fiara și cine se poate lupta cu ea? Înțelegem că va avea loc din partea fiarei manifestarea unei puteri politice și militare nemaiîntâlnite în istorie. V.5 și 6 continuă descrierea fiarei prin faptul că i s-a dat o gură care să rostească vorbe mari și hule. Două versete sunt alocate prezentării puterii discursului fiarei. Gura îi va fi dată din partea balaurului dar cu aprobarea Celui de sus. Ne aducem aminte că și ultima fiară din Daniel cap.7 avea o gură care vorbea cu mare trufie. Antihristul va avea un discurs teribil de puternic și seducător. Împărăția sa va avea o ideologie clară și plină de argumente. Mesajul său va fi unul pe față, îndreptat în mod direct împotriva lui Dumnezeu. El va huli pe Dumnezeu, Numele Lui, cortul și pe cei ce locuiesc în cer. 2 Tes. cap.2 ne spune de asemenea că el se va înălța pe sine mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau vrednic de închinare, că se va așeza în Templul lui Dumnezeu dându-se drept Dumnezeu. V.5 menționează și perioada limitată în care va putea lucra: 42 de luni. Înțelegem din nou că în prima fază a domniei sale (prima jumătate din ultima săptămână danielică din Daniel cap.9) va avea o altă strategie, mai subtilă. De-abia în a doua parte a săptămânii, după vindecarea sa miraculoasă, el își va da toată arama pe față și va începe să ceară închinare, să hulească pe Dumnezeu, să prigonească pe sfinți. Într-adevăr, următorul lucru care se precizează în v.7 este că i s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască. Este vorba despre prigonirea Bisericii. În ce constă biruirea sfinților? Îi va birui din punct de vedere fizic sau din punct de vedere spiritual? Expresia folosită în 11:7 (fiara va face război cu ei - cei 2 martori, îi va birui și-i va omorî) mă face să cred că sensul biruirii sfinților este doar cel fizic. Evident este că războiul împotriva sfinților este elementul central al lucrării fiarei. Vom vedea cum a doua parte a capitolului detaliază acest război. Stăpânirea fiarei va fi una mondială (peste orice seminție, norod, limbă și neam) și TOȚI locuitorii pământului i se vor închina. Expresia TOT pământul are o uzanță interesantă în Biblie. În Vechiul Testament e folosită adesea pentru zona stăpânirilor din jurul Israelului (de exemplu Babilonul - ni se spune în Daniel, Ieremia etc. stăpânea peste tot pământul). În Noul Testament vizează adesea lumea civilizată (acel celebru koine) sau toate zonele unde erau răspândiți evreii (vezi Fapte 2:5). Dar lumea civilizată s-a extins și acum cunoștințele noastre despre pământul locuit au crescut. Nu cred că greșim dacă ne așteptăm ca Antihristul să aibă stăpânire peste toate continentele, peste toată lumea așa cum o cunoaștem noi astăzi. V.8 este foarte interesant. Deși afirmă că toți locuitorii pământului i se vor închina introduce și o minoritate care NU se va închina înaintea fiarei. Se vor închina toți cei al căror nume nu este scris în cartea vieții, cu alte cuvinte cei care sunt răzvrătiți și trăiesc în păcat. Întunericul și amăgirea lui Antihrist va avea putere asupra lor pentru că ei deja aparțin celui rău printr-o viață trăită în minciună și necurăție. Însă toți aceia al căror nume este scris în cartea vieții NU se vor închina. Ei slujesc lui Dumnezeu, aparțin luminii și adevărului, trăiesc în curăție și NU vor fi amăgiți. Se insistă că scrierea în cartea vieții a avut loc încă de la întemeierea lumii. Ne aducem aminte de pasajul din Romani 8 în care ni se spune că noi, cei credincioși, am fost cunoscuți și aleși mai dinainte pentru slavă. Trimeterea la întemeierea lumii și la preștiința lui Dumnezeu e binevenită deoarece oferă siguranță în planul lui Dumnezeu pentru mântuire a celor ce au de traversat acest mare întuneric de pe pământ. Noi nu suntem o entitate neglijabilă în planul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne-a creat pentru pierzanie. El ne-a creat pentru mântuire, ne-a cunoscut mai dinainte și ne-a scris în cartea vieții. Aici este introdus și Mielul. Cartea vieții este a Mielului care a fost înjunghiat. Unele traduceri ar propune: Mielului care a fost înjunghiat la întemeierea lumii. Ni s-ar aduce astfel aminte de faptul că Mielul lui Dumnezeu a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii (vezi 1 Petru 1:20). Dumnezeu a pregătit Soluția pentru răscumpărare și mântuire ÎNAINTE de tragedia căderii omului în păcat. Și acest fapt oferă încredere și siguranța mântuirii celor ce vor parcurge această cumplită perioadă de istorie. Nu este întâmplător că se amintește aici de înjunghierea Mielului. Ea reprezintă garanția iubirii lui Dumnezeu și a faptului că nu ne va abandona ci va rămâne alături de noi și ne va ajuta să ne ducem mântuirea până la capăt. Cum ne spune Pavel în Romani cap.5: Dacă Dumnezeu ne-a mântuit atunci când eram vrăjmași prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult acum când suntem împăcați cu El ne va mântui prin viața Domnului Iisus Hristos. De asemenea adevăratul Miel al lui Dumnezeu este pus în contrast cu cele două fiare din Apocalipsa cap.13. Înjunghierea Mielului contrastează cu rana de moarte a primei fiare (în original se pare că sunt expresii asemănătoare). Fiara dintâi va încerca să imite ceva din moartea și învierea Domnului Iisus. Dar cei care vor cunoaște adevărul și rațiunea jertfei Mielului nu se vor lăsa nici impresionați, nici înșelați. Mielul lui Dumnezeu este în contrast și cu a doua fiară, care vom vedea că are coarne de miel dar glas de balaur. Și a doua fiară va încerca să imite ceva din lucrarea lui Iisus Hristos. Mielul adevărat are și coarne de Miel și glas de Miel. Mielul adevărat a dat libertate oamenilor și NU le-a impus mesajul Său. Fiara, în schimb, va implementa un sistem coercitiv și va obliga oamenii să i se închine. Acest simplu fapt este suficient ca să deosebești minciuna și amăgirea din stăpânirea fiarei. Și nu în ultimul rând înjunghierea Mielului devine o resursă pentru cei ce vor trebui să sufere sau chiar să fie martirizați. Hristos a suferit pentru noi. Acum este rândul nostru să suferim pentru El. El ne-a arătat calea spre slavă prin jertfă și suferință pentru Dumnezeu. Acum e rândul nostru să urmăm această cale. Într-adevăr, următoarele versete (v.9 și 10) se focalizează pe răbdarea și suferința sfinților. Ni se arată resursele de care au nevoie sfinții pentru a parcurge această perioadă de cumplită prigoană. Ei au nevoie de răbdare și credință. Răbdare pentru a birui suferința, și răbdare până la capăt pentru că doar cel ce rabdă până la sfârșit va fi mântuit. Credință în puterea lui Dumnezeu care ne va proteja și ne va ajuta să ne ducem mântuirea până la capăt, în răsplătirea viitoare a celor ce sufăr pentru Dumnezeu dar și în pedeapsa a eternă a celor ce renunță la El și a celor ce prigonesc pe sfinți. Aceste resurse sunt precedate de afirmația: Cine duce pe alții în robie, va merge și el în robie. Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabie. Pe de o parte sfinții sunt opriți de la ripostă, de la răzbunare, iar pe de altă parte li se dă garanția judecății lui Dumnezeu asupra prigonitorilor lor. Afirmația este precedată de atenționarea: Cine are urechi, să audă! Deci nu este de glumit. Resursa amintită este foarte importantă. Suferința și nedreptatea trăită de sfinți în acea vreme va fi foarte mare. Doar ancorarea în dreapta judecată a lui Dumnezeu îi va ajuta să nu riposteze și să nu devină asemenea prigonitorilor lor. V.11 introduce o a doua fiară care se ridică din pământ. Aceasta are coarne de miel, fapt care trimite la încercarea de imitare a lui Hristos și a lucrării binelui. Dar glasul este de balaur. Simțul vizual poate fi înșelat de coarnele de miel. Însă cel ce are urechea formată să audă glasul Păstorului și al Duhului va deosebi vocea de balaur și se va depărta de chemarea celei de a doua fiare. Cine este această fiară? Cred că cea mai pertinentă interpretarea este cea care o identifică cu puterea religioasă a acestei lumi. Prima fiară este o putere politică, cu alianțe între împărății și împărați, iar Antihristul este el însuși un împărat, deci o figură politică. A doua fiară pare a fi puterea religioasă a acestei lumi. Ieșirea din pământ (care trimite la adânc) ne sugerează o legătură mai apropiată cu lumile spirituale ale întunericului. Lucrarea ei descrisă în a doua parte a cap.13 trimite la religios. Și nu în ultimul rând, mai târziu în Apocalipsa, această fiară este identificată cu prorocul mincinos, fapt care ne trimite cu gândul tot la o acțiune de tip religios. Poate fi vorba de toate religiile lumii unite într-un singur sistem condus de un singur om, respectiv prorocul mincinos. Cei doi martori din cap.11 trimiși de Dumnezeu, prin lentila cap.4 din Zaharia, corespund celor doi unși din Israel, adică regelui și marelui preot. Balaurul are și el doi unși pe pământ cu care cei doi martori se vor confrunta: Antihrist regele și prorocul mincinos (liderul religios al acestei lumi). Această a doua fiară lucrează cu toată puterea fiarei dintâi și face ca pământul să se închine fiarei dintâi. Obiectul acțiunii este închinarea, fapt ce ține de religios. La fel ca fiara dintâi este și ea conectată la lumile întunericului și la puterea balaurului. De asemenea puterea politică și militară a fiarei dintâi este la dispoziția acesteia. Ea are un scop clar și precis: să facă pământul să se închine fiarei dintâi a cărei rană de moarte fusese vindecată. Pentru aceasta ea inițiază trei tipuri de acțiuni: semnele miraculoase, icoana fiarei și sistemul economic 666. Deci în primul rând va face semne MARI în fața fiarei. Aceste semne mari sunt amintite și de Pavel în 2 Tes.cap.2: Arătarea lui (antihrist) se va face prin puterea satanei, cu tot felul de minuni, de semne, și puteri mincinoase, și cu toate amăgirile nelegiuiri. Și vrăjitorii lui Faraon din Egipt au făcut semne mari prin puterea întunericului și au imitat până la un punct semnele făcute de Moise și Aaron. Cunoaștem slăbiciunea omului pentru senzațional, pentru supranatural, pentru miraculos. Oamenii vor fi o pradă ușoară a acestor semne. Un semn în sine nu reprezintă nimic. Important este mesajul pe care-l poartă aceste semne. Semnele făcute de Iisus erau sub autoritatea Cuvântului și o împlinire a Acestuia. Semnele făcute de prorocul mincinos vor fi considerate o dovadă incontestabilă cu privire la identitatea lui antihrist, că acesta este cu adevărat dumnezeu și vrednic de închinare. Dar ele vor fi în deplină contradicție cu autoritatea Logosului. A doua acțiune vizează reprezentarea fiarei. Ea cere locuitorilor pământului să facă o icoană (o reprezentare) fiarei. Deducem că această reprezentare (să spunem statuie) va umple tot pământul ca oamenii din orice loc să se închine icoanei fiarei. Ne uimește însă ce se întâmplă mai departe: i s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei ca icoana fiarei să vorbească și să facă să fie omorâți toți cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Așa ceva pământul nu a mai văzut. Prorocul mincinos imită actul creator al lui Dumnezeu. Bănuiesc că materia (icoana fiarei) va interfera cu lumile spirituale ale întunericului și astfel va putea să vorbească. Sistemul de închinare al fiarei este unul obligatoriu: cine nu se va închina va fi omorât. Diavolul are două țeluri. Primul este să cufunde omenirea cât mai adânc în păcat, întuneric și răzvrătire. Al doilea este să distrugă Biserica autentică. Și cum se poate apropria repede de Biserică? Urmând modelul din Daniel cap.6 prin care vrăjmașii lui Daniel l-au țintit pe acesta. În Daniel cap.6 s-a dat o lege care obliga pe toți oamenii să se roage doar la împărat. Astfel Daniel fie se compromitea, fie își pierdea viața. La fel Antihristul va impune lumii un sistem fals de închinare pentru a putea lovi rapid în Biserică. Scopul lui este dispariția Bisericii: fie prin lepădare de credință și acceptarea închinării false, fie prin moarte fizică. Dar creștinii s-ar putea ascunde și scăpa cu viață. De aceea urmează a treia acțiune a prorocului mincinos, și anume sistemul economic 666. Nu știm exact în ce va consta (cip sau altceva) dar el include TOATĂ lumea: pe cei mici, și pe cei mari, bogați și săraci, slobozi și robi. Înțelegem că primirea acestui semn este posibilă doar printr-un act de închinare la fiară. Primirea semnului (care este numele fiarei sau numărul numelui ei) echivalează cu închinarea la fiară și lepădarea de Hristos Iisus. Ținta este tot Biserica care fie primește semnul fiarei, fie este exclusă din sistemul social și economic și este gata să moară de foame. Semnul este numărul numelui fiarei și anume: 666. În ziua 6 a fost creat omul. Trei de 6 ne poate duce cu gândul la glorificarea omului care înlocuiește trinitatea divină (adică cei trei de 7). Cifra 666 ne amintește și de perioada lui Solomon în care venitul anual era de 666 de talanți de aur. Solomon, prin decăderea lui, poate fi un prototip al Antihristului! Perioada lui Solomon s-a caracterizat prin pace și prosperitate, dar din perspectivă spirituală a fost un timp al dualității și compromisului care s-a finalizat printr-o închinare fățișă la idolii mincinoși. Se face un apel la înțelepciune ca cel care are pricepere să socotească numărul fiarei. În v.10 s-a făcut apel la răbdare și credință. Acum se face un apel la înțelepciune și pricepere. Alături de disponibilitatea de a suferi este nevoie de discernământ. În ce să constea socotirea numelui fiarei și la ce ar ajuta acest lucru? În limbile vechi (ebraică, greacă etc.) fiecărei litere îi corespundea o cifră. Astfel fiecare nume putea avea un corespondent numeric care se obținea prin însumarea cifrelor reprezentate de literele ce compuneau acel nume. Astfel, numele Nero scris în ebraică corespundea chiar numărului 666. Și în primul secol mulți au văzut în Nero o prefigurare a Antihristului. Ne cheamă acest pasaj la astfel de calcule? La ce ne-ar ajuta? Mă gândesc că ar putea ajuta la identificarea lui Antihrist pe scena istoriei înainte de ultimii 3 ani și jumătate. Socotirea numelui fiarei rămâne în continuare un mare mister. Reținem că este mare nevoie la final de înțelepciune, pricepere, discernământ pentru a citi vremurile și a ști ce trebuie făcut. Balaurul, fiara și prorocul mincinos reprezintă o hidoasă trinitate care imită lucrarea Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt. Se imită autenticul tocmai pentru a avea impact și a seduce cât mai multă lume. Amăgirea va fi reală și va ținti și pe cei aleși. E nevoie de un discernământ spiritual profund. Îi putem mulțumi lui Dumnezeu pentru că prin acest capitol ne-a înștiințat mai dinainte ce ne așteaptă și ce arme va folosi întunericul împotriva noastră. Astfel vom fi motivați să ne trăim viața în veghere și nu vom fi luați prin surprindere de evenimentele din vremea sfârșitului. Arsenalul celui rău include un sistem totalitar mondial, un discurs puternic și o ideologie seducătoare îndreptate împotriva Dumnezeului Scripturilor, vindecarea miraculoasă a unii împărat, glorificarea unui om și închinarea forțată la acesta, prigonirea și omorârea celor ce vor refuză închinarea, o abundență de semne și minuni amăgitoare, o icoană care poate vorbi, un sistem economic mondial din care pot face parte doar închinătorii la fiară. Acest capitol a ținut în gardă Biserica de-a lungul istoriei. Și a fost foarte bine așa deoarece Biserica a parcurs multe perioade întunecate care reprezentau o degustare a ceea ce va fi la final. Practic în forme mai mici, în anumite zone și pe anumite perioade istorice grozăviile descrise în capitolul 13 au fost deja experimentate de Biserică. De exemplu într-una din prigoanele din primele secole în Imperiul Roman împăratul a dat următorul edict: cine aducea închinare împăratului primea un sigiliu și doar cei care dețineau un astfel de sigiliu puteau să vândă sau să cumpere. Și exemplele pot continua. Aceste fapte istorice ne arată că Apocalipsa 13 nu este o poveste ci o realitate experimentată deja în istorie și care își va atinge manifestarea plenară în vremurile sfârșitului. Ce va trebui să facă Biserica în ultimii trei ani și jumătate? Sunt multe pasaje în Noul Testament care ne arată că atunci când prigoana atinge un anumit nivel care vizează exterminarea efectivă a creștinilor, aceștia trebuie să renunțe la mărturisirea publică, să intre în subteran, să fugă și să se ascundă până ce trece măcelul. Deci exact aceste lucruri trebuie să le facă Biserica în ultimii trei ani și jumătate. Cei doi martori vor împlini rolul mărturiei publice. Scopul Bisericii va fi acela de a rezista până în momentul răpirii. Vor și mulți martiri. Dar vor fi și unii care vor rezistă până la capăt și vor fi răpiți la cer (vezi 1 Tes. cap.4). Biserica va duce în ascuns lupta în rugăciune pentru susținerea celor doi martori și pentru revenirea Mielului. Mântuitorul, în Matei 24, poruncește ca atunci când vom vedea urâciunea pustiirii - despre care a vorbit prorocul Daniel - așezată în locul sfânt, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți. Mântuitorul se adresa în Matei 24 în primul rând ucenicilor, creștinilor evrei. Pasajul se referă și la evenimentele din anul 70 d.H (căderea Ierusalimului) dar cum arătat cu alte ocazii vizează și vremea sfârșitului. În anul 70 d.H. nu a avut loc o așezare a urâciunii în Templu, așa cum a avut loc pe timpul lui Antioh Epifanes IV. Dar în vremea sfârșitului Antihristul va intra în Templu dându-se drept Dumnezeu. E posibil ca prigoana să înceapă din Israel, dar Apocalipsa 13 ne arată că ea se va extinde pe tot pământul. Astfel, porunca lui Hristos pentru creștinii din Iudeea de a fugi la munți devine valabilă pentru toată Biserica. Momentul declanșator este așezarea urâciunii în locul sfânt. Având în vedere dificultatea ultimelor 3,5 ani pregătirea din timp e binevenită. Ea poate presupune în primul rând provizii de alimente căci nu se va putea cumpăra, și nu se va putea vinde. Acestea sunt binevenite și pentru alte situații groaznice din istorie: războaie, catastrofe naturale, crize economice. Ea poate continua cu pregătirea unor ascunzători în munți, așa cum ne sugerează și Mântuitorul. Aceste pregătiri ar trebui accelerate în prima jumătate a ultimei săptămânii danielice (adică în primii trei ani și jumătate, înainte să înceapă măcelul). Dar ce indicii avem ca să ne dăm seama că ne aflăm din punct de vedere istoric în primii 3.5 ani? Iată care ar putea fi aceste indicii:

 Primele 4 trâmbițe (catastrofe naturale de proporții).

 Reconstruirea Templului de la Ierusalim (deși nu știm cu siguranță cât timp va trece de la momentul reconstruirii Templului până la cel în care urâciunea pustiirii va fi așezată în locul sfânt).

 Lepădarea de credință (fenomen în masă de lepădare de credință care va avea loc înainte de arătarea omului fărădelegii - conform lui 2 Tesaloniceni cap.2).

 Apariția unei personalități politice fascinante care va face (sau reface) un legământ (sau o alianță mondială) cu mulți (inclusiv cu Israelul) - după cum ni se spune în Daniel cap.9:27.

 Oare sunt suficiente aceste indicii? Să ne rugăm și să nădăjduim în călăuzirea Duhului Sfânt care ne poate deschide mintea ca să pricepem vremurile.

Reflecții suplimentare: Antihristul! - Capitolul 13.11-18:

 Lumea aşteaptă un lider religios cu autoritate. Într-un timp al îndoielii şi nesiguranţei, oamenii ar dori pe cineva care să aibă răspuns la toate problemele etice, religioase şi politice care îi frământă. Credincioşii însă ştiu că Dumnezeu a vorbit deja cu autoritate în persoana Fiului Său şi Şi-a descoperit gândul în Cuvântul Său cel sfânt. Privitor la Pământ, şi credincioşii aşteaptă pe Cineva în viitor, și anume pe Domnul Iisus Hristos venind în glorie ca să stabilească autoritatea şi puterea Cerului pe Pământ. El va coborî din Cer pe Pământ însoțit de toți sfinţii Lui glorificaţi, care vor domni pe Pământ împreună cu El timp de o mie de ani de pace şi binecuvântări. Însă „omul viitor” pe care necredincioşii îl aşteaptă să se nască pe Pământ este un om al pământului, pământesc, și nu Domnul din Ceruri. Aşteptarea aceasta urmează să-şi aibă împlinirea în „omul păcatului”, Antihristul, falsul Mesia, care se va descoperi în curând. Acesta nu va fi cunoscut decât după ce Biserica celor întâi născuţi va fi răpită în prezenţa Domnului. Mulţi care aşteaptă pe Antihrist, închipuindu-şi că aşteaptă o reîntoarcere a lui Hristos Însuşi, mărturisesc că sunt în aşteptarea unui mântuitor care să se nască pe Pământ în mod firesc. O societate cunoscută ca „Ordinul Stelei de Răsărit” a înrolat la repezeală mii de membri care declară că aşteaptă un mare învăţător mondial, dar care în realitate pregătesc lumea pentru primirea acelui monstru al nelegiuirii, falsul Hristos, a cărui venire este prin lucrarea balaurului, cu semne şi minuni mincinoase. A fi înştiinţat înseamnă a fi înarmat: sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu a prezis venirea acelui viclean şi a arătat unde va duce descoperirea lui. Niciun cercetător atent al Cuvântului, învăţat de Duhul Sfânt, nu poate să nu observe umbra Antihristului descrisă pe multe pagini ale Scripturii. Ioan spune: „aţi auzit că are să vină Antihrist” (1 Ioan 2.18). Singura întrebare care frământă pe mulţi priveşte identificarea persoanei sau a lucrurilor la care se referă. Este Antihristul o persoană sau un sistem? Multe nume cu greutate pot fi citate ca fiind în favoarea unei sau altei opinii, dar, pentru ca încrederea noastră să nu se întemeieze pe înţelepciunea oamenilor ci pe puterea lui Dumnezeu în această problemă, ca şi în oricare alta, dorim să fim călăuziţi de Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Să reamintim acest fapt binecuvântat şi anume că, Hristos este o Persoană glorioasă, sfântă, atotputernică, una din Treimea veşnică, care a pus pe oameni în legătură cu Dumnezeu; El S-a născut ca om pe Pământ dintr-o fecioară, şi S-a smerit şi S-a făcut ascultător ca om până la moarte şi încă moarte de cruce. Logic vorbind, cine aşteaptă ca Antihristul să fie tot om, cu o personalitate definită și opusă Domnului Iisus Hristos, dar pretinzând să fie tot ce a fost El, aşteaptă uzurparea locului lui Hristos. Să nu uităm că în lume există un Trup unit cu Hristos, al cărui Cap glorios este El. Tot în lume există de asemenea, şi un sistem religios apostat, așa-zis creștin, opus celui divin, pretinzând fals că este mireasa lui Hristos şi singurul păzitor autorizat a tainelor lui Dumnezeu. Este sistemul acesta Antihrist sau este mai degrabă Babilonul cel Mare, Antibiserica? Probabil că această opinie din urmă este cea corectă. Cuvântul profetic scoate în evidenţă două mari înşelătorii religioase: un fals Hristos şi o falsă Biserică. Nu trebuiesc confundate una cu cealaltă. Antihristul va fi un om, aşa cum Hristosul lui Dumnezeu a fost Om. Babilonul însă este un vast sistem organizat, aşa cum Biserica lui Dumnezeu este o organizaţie divină. Dar una este o contrafacere satanică. Când glasul profeţiei vorbeşte despre Antihrist, este folosit pronumele masculin „el”. Când se vorbeşte despre biserica falsă, se foloseşte femininul „ea”. Antihristul este capul suprem al sistemului apostat care are aceeaşi relaţie cu el, ca şi Hristos cu Biserica. De la prima promisiune făcută Seminţei femeii, care urma să zdrobească la împlinirea vremii capul şarpelui, oamenii au aşteptat şi aşteaptă să se ridice dintre ei un izbăvitor. O astfel de aşteptare se bizuie pe Scriptură şi a fost realizată la naşterea Domnului Hristos. Dar de când El a fost lepădat, continuarea aşteptării a devenit o pervertire a adevărului. Pentru că Izbăvitorul trimis de Dumnezeu, „Sămânţa femeii”, a fost răpit de Dumnezeu şi aşezat pe tronul Său. În locul Lui a venit sămânţa şarpelui (Antihristul) şi cei ce îl aşteaptă nu-şi dau seama de aceasta. De mii de ani şarpele a fost simbolul religiei ezoterice (ascunse) care reprezintă înţelepciunea şi venirea celui ce revendică a fi înţelepciunea lui Dumnezeu. Religia ezoterică este religia prin excelenţă a lui Antihrist. Deci, un om este aşteptat. Venirea lui se apropie. El va veni când, în cele din urmă, puterea care-l opreşte acum, adică Duhul Sfânt, va fi luat la venirea Domnului Iisus pentru răpirea credincioșilor Lui. Cel ce va veni este marele monarh al cultului Noii Ordini Mondiale. El va fi un supus al lui Satan, un hulitor al lui Dumnezeu, fără nicio conştiinţă, aproape un supraom, un individ a cărui descoperire va însemna încoronarea prezentei apostazii şi deplina zeificare a umanităţii pentru victimele lui zăpăcite. Astfel, lumea va fugi de Hristosul lui Dumnezeu şi îşi va întinde mâinile dornice să ureze bun venit viitorului, adică „omului păcatului”. Bizuindu-se pe el, acesta va urma să vină la timpul său. Cuvântul lui Dumnezeu declară că venirea lui este la fel de sigură ca şi a doua venire a Domnului Iisus Hristos din glorie. Între timp marea Antibiserică (sistemul rău care este o contrafacere a adevăratei Biserici), aruncă sistematic peste bord adevărurile Scripturii şi urmează minciunile ce va pregăti lumea să primească pe „mincinosul” despre care spune 1 Ioan 2.22, adică Antihristul. Cine este mincinosul? Cel ce tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Cine iubeşte şi spune o minciună îşi va avea partea în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, este porunca neschimbată a Dumnezeului adevărului. Nu este de dorit pentru nimeni să fie amestecat în această nelegiuire îngrozitoare! Cea mai completă descriere a lui Antihrist în Scriptură se află în Daniel 11.36-45. A se citi acest pasaj. Observăm că aici este prezis că un împărat, care va fi un ateu, se va ridica în Ierusalim, deci un evreu; pentru că este prezis clar despre el că „nu va ţine seamă nici de Dumnezeul părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor”. Expresia „Dumnezeul părinţilor săi” nu poate însemna nimic altceva decât Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, şi este o expresie frecvent folosită în Scriptură; în timp ce expresia „dorinţa femeilor” este recunoscută, atât de evrei cât şi de comentatorii creştini ca referindu-se la Mesia. Punctul acesta cred că este foarte important, pentru că Antihristul n-ar fi putut să fie falsul Mesia dacă n-ar fi fost evreu, sau, în caz contrar, n-ar fi putut revendica supunerea lui Israel. El va fi un mare conducător evreu care, la început, va părea un mare iubitor al poporului său. Dar în curând va da la o parte orice restricţie şi înălţându-se pe sine, se va mări împotriva oricărui dumnezeu, va vorbi lucruri mari împotriva Dumnezeului dumnezeilor în timpul ultimilor trei ani şi jumătate a celei de-a 70 săptămână a lui Daniel. Să facem o comparaţie dintre cele două texte: cel din Daniel şi cel din Apocalipsa 13.11 unde citim: „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur”. Observăm că nu se ridică din naţiunile păgâne ca prima fiară, ci iese din pământ (ţară), ţara Palestinei, exact aceeaşi ţară în care împăratul din Daniel 11, urmează să se descopere. El avea „două coarne ca un miel”, pentru că la început pare să aibă şi blândeţe (ca un miel), dar vorbirea lui este apoi asemănătoare cu a balaurului şi aceasta îl trădează ce este de fapt. Este vorbirea înălţării de sine care arată că păcatul său este acelaşi ca şi al stăpânului său, diavolul, care a căzut datorită mândriei. Acum Daniel spune că deşi încăpăţânatul împărat nu vrea să recunoască niciun dumnezeu supranatural, totuşi el cinsteşte pe unul numit „dumnezeul cetățuilor”, evident, un om, pentru că este unul căruia el îi plăteşte tribut: „un dumnezeu pe care părinţii lui nu l-a cunoscut, va fi cinstit cu aur, argint, pietre scumpe şi lucruri plăcute”. Acest om puternic va fi sprijinitorul lui Antihrist şi, în schimbul protecţiei lui, va face ca Palestina să se supună autorităţii sale şi să-i plătească tribut. Acest „dumnezeu străin” îl va confirma şi îl va acoperi cu slavă şi-l va face să cârmuiască peste mulţi şi să împartă ţara pentru câştig. Dar acelaşi lucru este implicat în Apoc.13.12: „Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii ei să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată”. Înţelegem că el este viceregele primei fiare, pe care lumea o recunoaşte ca dumnezeu (în sensul în care erau recunoscuţi Cezarii în vechime, ca dumnezei), și ca stăpân, îmbogăţind-o cu averile evreiești. Antihristul nu va fi numai un abil om de stat, un politician viclean, ci şi un făcător de minuni: „Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dădea să le facă în faţa fiarei. Și a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia” (v.13-14). Aceasta se potriveşte cu relatarea izbitoare a „omului fărădelegii” din 2 Tesaloniceni 2.3-12. A se citi aceste versete. Aici este o precizare a venirii împăratului ateu din Daniel 11 şi a făcătorului de minuni din Apocalipsa 13. Unul din semnele timpurilor din zilele noastre este setea nesănătoasă după minuni şi semne, predominantă în multe domenii. Este cea mai periculoasă stare a minţii, iar Domnul Hristos se ferea de orice lucru de genul acesta. Suntem prea aproape de sfârşitul epocii actuale, a Bisericii, ca să mai aşteptăm vreo minune divină; numai semnele satanice şi minunile vor creşte pe măsură ce ne apropiem de sfârşit şi, când Antihristul va apărea, el va da oamenilor toate minunile pe care le doresc, doar ca să-i amăgească şi să-i facă să accepte pretenţiile lui nelegiuite. Ce semnifică cu exactitate imaginea fiarei, nu ştim. Putem spune că este legată de înştiinţarea Domnului nostru că „urâciunea pustiirii” va fi aşezată în locul sfânt. În orice caz, va fi apogeul apostaziei, va fi semnalul ca toţi evreii credincioşi, care în zilele acelea de mari prigoniri se vor lipi de Domnul, trebuie să fugă din Ierusalim printre naţiuni, până la arătarea Domnului Hristos. Se spune că fiara, asemănătoare cu mielul, va da viaţă imaginii (icoanei) şi va vorbi şi va face „ca cei ce nu se vor închina icoanei fiarei, să fie omorâţi”. O mare companie se va forma din evrei apostaţi şi naţiuni apostate care vor copia într-un fel sindicatele noastre din ziua de astăzi şi organizaţiile unite prin jurământ. Aceasta se spune în versetele 16 şi 17: „Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei”. Este bine ca cei credincioşi de astăzi să se păzească de astfel de asociaţii lumeşti şi de juguri nepotrivite.Domnul nostru Iisus Hristos spunea iudeilor: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5.43). El vorbea despre această îngrozitoare persoană arătată mai sus. Şi Zaharia 11.16-17 spune: „Căci iată că voi ridica în ţară un păstor, căruia nu–i va păsa de oile care pier; nu se va duce să caute pe cele mai tinere, nu va vindeca pe cele rănite, nu va îngriji de cele sănătoase; ci va mânca din carnea celor mai grase şi nu le va mai lăsa decât copitele! Vai de păstorul de nimic care îşi părăseşte oile! Să cadă sabia pe braţul lui şi pe ochiul lui cel drept! Să i se usuce braţul de tot şi să i se stingă ochiul drept!” Acest idol păstor este pus în contrast cu Păstorul cel Bun, pe care Zaharia trebuie să-l personifice sau să-l reprezinte, aşa cum este descris în prima parte a capitolului, că a fost vândut pe 30 de arginţi. Această parte a profeţiei a fost literalmente împlinită şi putem crede că restul se va împlini la timpul potrivit. Pe idolul păstor evreii îl aşteaptă chiar acum, deşi ei nu-şi dau seama. Mulți reformaţi moderni consideră că Papa reprezintă împlinirea profeţiilor la care am meditat. Şi nu ne miră, pentru că papalitatea, acest sistem nesfânt, este unul din cele mai uluitoare contrafaceri a ceea ce este din Dumnezeu. Însă este cert că aceasta nu satisface cerinţele cazului nostru, deşi negreşit că este unul din „mulţii antihrişti” despre care scrie apostolul Ioan, când ne înştiinţează mai dinainte de „Antihrist”, a cărui venire este încă viitoare. Dacă ne îndreptăm atenţia către acest mincinos înlocuitor al lui Iisus pe Pământ, de la Roma, găsim şase lucruri prezise despre Antihrist care pentru papă n-au fost niciodată adevărate şi probabil că nu vor fi nici în viitor:

1.    Antihristul trebuie să fie iudeu, altfel nu ar fi recunoscut de Israel ca Mesia al lui;

2.   El trebuie să se ridice în Palestina, nu în Italia la Roma, și nici în Ierusalim;

3.  El trebuie să fie supus şi legat cu putere civilă; nu să o domine, cum a făcut papalitatea de veacuri;

4.  El trebuie să fie recunoscut de masa evreilor ca împăratul şi liderul lor religios şi este bine cunoscut faptul că evreii n-au recunoscut niciodată pretenţiile papilor;

5.   El trebuie să fie ocrotitorul Israelului, pe când Biserica Romano-Catolică a fost întotdeauna prigonitorul lor;

6.   El nu trebuie să se descopere decât după ce piedica, adică Duhul Sfânt, va fi luat din drumul lui, iar aceasta va fi numai atunci când Duhul Sfânt se va ridica împreună cu Biserica la revenirea Domnului Iisus Hristos; aceasta va avea loc înainte să sune ceasul judecăţii pentru această lume nelegiuită unde Domnul Iisus Hristos și Cuvântul lui Dumnezeu au fost lepădați.

 Sunt şi alte sisteme deopotrivă anticreştine ca şi papalitatea, dar niciuna din ele nu corespunde cerinţelor de mai sus; de aceea niciuna din ele nu trebuie confundată cu Antihristul ca persoană, care trebuie totuşi să se ridice şi să înşele o vreme pe cei ce „au refuzat dragostea adevărului ca să fie mântuiţi”. Antihriştii cei mulţi pregătesc numai calea pentru această întrupare a nelegiuirii; şi setea cu care oamenii beau din învăţăturile lor rele, pot să ne dea o idee de cât de ușor îi va fi falsului Mesia să stabilească revendicările sale.Unii poate ar ridiculiza gândul că va fi un mare număr de oameni ce va răspunde la acele pretenţii monstruoase, dar noi să ne amintim că Dumnezeu Însuşi îi va lepăda la judecată pentru că au crezut o minciună şi n-au primit adevărul. Şi în timpurile moderne, ce uşor au putut înşelători ca Mary Baker Patterson Clover Eddy, Ellen G. White, doamna Blatvasky, Annie Basant, Katherine Tingley, John Alexander, „Elijah” Dowie, dar şi alţi şarlatani, să înrobească mintea şi cugetele unor vaste mulţimi de oameni care refuză adevărul simplu al Cuvântului lui Dumnezeu; şi acestea se întâmplă acum când este prezent Duhul Sfânt în lume, când El călăuzeşte în tot adevărul pe fiecare suflet cinstit care se lasă călăuzit de El şi învăţat prin Cuvântul lui Dumnezeu, dar atunci ce uşor vor fi rătăciţi oamenii când Duhul Sfânt nu va mai fi pe Pământ. „Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Pentru că este un număr de om. Şi numărul ei este: 666”. Tot ce pot să spun este că numărul şase este numărul omului, iar trei al Dumnezeirii. În aceşti trei de şase eu văd descoperirea a ceea ce este în inima omului - ultimul efort al omului de a atinge divinitatea şi zeitatea - de a fura gloria lui Dumnezeu ca să se înalţe pe sine. Evident, când Antihristul se va arăta în realitate şi prima fiară se va descoperi, înţelesul va fi atât de deplin încât oricine se va întoarce la Dumnezeu în timpul acela, va fi înştiinţat prin aceasta să „nu aibă nicio părtăşie cu lucrările neroditoare ale întunericului”, ci să se lipească de Domnul cu atât mai serios, pentru că se ştie că sfârşitul s-a apropiat. Presupunerile cu privire la 666 au fost nenumărate. Timpul zboară atât de repede! Dacă vreunul din noi nu este mântuit, este bine să-şi aducă aminte că ziua harului aproape s-a dus. Lumina Evangheliei va dispărea de pe Pământ; întunericul apostaziei face progrese; în curând aici va fi foame după auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Fie ca acum, în această zi a harului, oamenii să ia seama la mărturia Scripturii adevărului, să primească pe Fiul lui Dumnezeu născut din fecioară ca Mântuitor şi Domn, şi să dispreţuiască minciunile fiecărui antihrist. „Cel ce aude Cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24).