PARABOLELE DOMNULUI IISUS - STUDIU. Partea a treia
11. SEMĂNĂTORUL A IEȘIT SĂ SEMENE; Semănătorul și sămânța:
Prin parabola semănătorului, Domnul Hristos ilustrează lucrurile Împărăției cerurilor și lucrarea Marelui Semănător pentru poporul Său. El a venit să răspândească sămânța cerească a adevărului, asemenea unui semănător care își seamănă câmpul. Însăși învățătura Sa prin parabole era sămânța semănată, care conținea cele mai prețioase adevăruri ale harului. Datorită simplității ei, parabola semănătorului nu a fost apreciată așa cum ar fi trebuit. Domnul Hristos dorește să ne îndrepte gândurile de la sămânța obișnuită, care este semănată în ogor, spre sămânța Evangheliei, care, dacă este semănată în inimă, are ca rod readucerea omului la starea de credincioșie și de loialitate față de Dumnezeu. Cel care a rostit pilda despre sămânța cea mică este chiar Suveranul cerurilor, iar lucrarea de semănare a seminței adevărului este condusă de aceleași legi care guvernează semănarea semințelor naturale. Pe țărmul Mării Galileii se adunase o mulțime de oameni care doreau să-L vadă și să-L audă pe Iisus. Toți așteptau cu nerăbdare să primească ceva de la El. Acolo erau bolnavi care zăceau pe patul lor de suferință, așteptând să-și prezinte cazul înaintea Lui. Domnul Hristos primise din partea lui Dumnezeu dreptul de a vindeca suferințele neamului omenesc, iar acum El mustra boala și răspândea în jurul Său viață, sănătate și pace. Pe măsură ce numărul celor veniți se mărea, oamenii se înghesuiau tot mai aproape de Domnul Hristos, până când locul a devenit neîncăpător. Prin urmare, cerând permisiunea pescarilor, El S-a urcat într-o corabie care aștepta să-L ducă în partea cealaltă a lacului și, îndemnându-i pe ucenici să îndepărteze puțin ambarcațiunea de țărm, a început să vorbească mulțimii aflate pe mal. În apropierea lacului era frumoasa câmpie a Ghenezaretului, iar mai departe se înălțau dealurile. Pe câmp și pe dealuri puteau fi văzuți la lucru atât semănătorii, cât și cei care culegeau recoltele, primii împrăștiind semințele, ceilalți recoltând grâul timpuriu. În timp ce privea scena aceasta, Domnul Hristos a zis: „Iată, semănătorul a ieșit să semene. Pe când semăna el, o parte din sămânță a căzut lângă drum, și au venit păsările și au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; și, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut, și au înecat-o. O altă parte a căzut în pământ bun, și a dat roadă: un grăunte a dat o sută, altul șaizeci, și altul treizeci” (Matei 13,3-8). Misiunea pentru care venise Hristos nu era înțeleasă de oamenii timpului Său. Felul în care a venit pe pământ nu se potrivea cu așteptările lor. Domnul Iisus era temelia întregii religii evreiești. Serviciile obligatorii ale acestui system religios fuseseră rânduite de Dumnezeu. Ele erau menite să-i învețe pe oameni că Acela pe care Îl reprezentau toate ceremoniile religioase va veni la timpul stabilit. Dar iudeii acordaseră o importanță atât de mare formelor exterioare ale ceremoniilor, încât pierduseră din vedere scopul și semnificația lor. Tradiția, maximele și regulile omenești ascundeau acele învățături pe care Dumnezeu intenționase să le transmită prin intermediul serviciilor religioase rânduite de El. Tradițiile deveniseră un obstacol în calea înțelegerii și a trăirii adevăratei religii. Iar când simbolurile conținute de ceremoniile religioase s-au împlinit în persoana Domnului Hristos, iudeii nu L-au recunoscut ca fiind adevăratul chip care Se reflecta ca o umbră în toate acestea. Ei au respins Antitipul și s-au atașat de tipurile și de ritualurile lor inutile. Fiul lui Dumnezeu venise, dar ei continuau să ceară un semn. Când li s-a adresat mesajul: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 3,2), ei au răspuns, cerând să vadă o minune. Iudeii așteptau ca Mesia să-Și dovedească identitatea prin fapte eroice de cucerire, întemeindu-Și un imperiu pe ruinele împărățiilor pământești. Parabola semănătorului a fost răspunsul lui Hristos vizavi de această așteptare. Împărăția lui Dumnezeu urma să învingă, nu prin puterea armelor, nici prin confruntări violente, ci prin implantarea unui nou principiu de viață în inima oamenilor. „Cel ce seamănă sămânța bună este Fiul omului” (Matei 13,37). Domnul Hristos nu a venit ca un rege, ci asemenea unui semănător. Misiunea Lui nu a fost aceea de a răsturna împărățiile, ci de a răspândi semințele Evangheliei. El nu a intenționat să le ofere urmașilor Săi biruințe pământești și măreție națională, ci să-i conducă spre roadele care urmau să fie obținute printr-o lucrare dificilă și plină de răbdare, însoțită de pierderi și dezamăgiri. Fariseii intuiau semnificația parabolei rostite de Domnul Hristos, dar nu erau dispuși să accepte lecția ei. Prin urmare, nici nu și-au propus să o înțeleagă. Pentru mulțimea de ascultători, parabola ascundea parcă într-o măsură și mai mare scopul pe care îl urmărea acest Învățător nou, ale cărui cuvinte îi impresionaseră într-o manieră neobișnuită, dar dezamăgiseră amar speranțele lor ambițioase. Nici ucenicii nu au înțeles parabola, dar le-a trezit interesul. Ei I s-au adresat lui Iisus în particular, cerându-I să le explice semnificația. Tocmai aceasta dorise Domnul Hristos, și anume să le inspire dorința de a cunoaște mai mult, ca să le poată prezenta o învățătură mai clară și mai precisă. El le-a explicat parabola, ajutându-i să o înțeleagă, așa cum îi va ajuta să înțeleagă Cuvântul Său pe toți cei care Îl vor căuta cu sinceritate. Cei care studiază Biblia cu inima deschisă, pentru a primi lumina din partea Duhului Sfânt, nu vor rămâne în întuneric în ce privește semnificația cuvintelor lui Dumnezeu. „Dacă vrea cineva să facă voia Lui”, spunea Domnul Hristos, „va ajunge să cunoască dacă învățătura aceasta este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7,17). Toți cei care vor cere de la Hristos o cunoaștere mai clară a adevărului, o vor primi. El le va dezvălui tainele Împărăției cerurilor. Cel care dorește din toată inima să cunoască adevărul va înțelege întotdeauna aceste taine. În templul sufletului său va străluci o lumină cerească, iar ceilalți o vor vedea așa cum se vede lumina unei lămpi pe o cărare întunecată.
„Semănătorul a ieșit să semene.” În Orient, starea de lucruri era atât de nesigură, iar pericolul atacurilor violente era așa de mare, încât oamenii locuiau în așezări împrejmuite cu ziduri, iar, pentru a merge la munca lor zilnică, agricultorii trebuiau să iasă în afara cetății. Tot astfel, Hristos, Semănătorul ceresc, a ieșit să semene. El a plecat din căminul Său sigur și liniștit, a renunțat la slava pe care o avea alături de Tatăl, înainte de a exista pământul, și a părăsit poziția Sa de Împărat al universului. Domnul a venit pe pământ ca Om al suferinței, confruntat cu ispite, acceptând solitudinea, ca să semene cu lacrimi și să ude cu sângele Său sămânța vieții pe care a dăruit-o lumii pierdute. În același mod trebuie să semene și slujitorii lui Hristos. Când a fost chemat să devină un semănător al seminței adevărului, lui Avraam i s-a poruncit: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta” (Geneza 12,1). „Și el a plecat fără să știe unde se duce” (Evrei 11,8). Tot astfel și apostolul Pavel, în timp ce se ruga în Templul din Ierusalim, a primit din partea lui Dumnezeu, următoarea poruncă: „Du-te, căci te voi trimite departe, la Neamuri” (Fapte 22,21). Prin urmare, cei care sunt chemați să I se alăture lui Hristos trebuie să renunțe la orice i-ar împiedica să-L urmeze. Unele dintre vechile relații de prietenie trebuie întrerupte, planurile vieții trebuie reconsiderate, speranțele deșarte lumești trebuie abandonate. Sămânța trebuie semănată cu sacrificii, cu trudă și cu lacrimi, chiar dacă semănătorii sunt neînțeleși și părăsiți de semenii lor.
„Semănătorul seamănă Cuvântul.” Domnul Hristos a venit pentru a sădi adevărul în lume. Încă de la căderea omului în păcat, Satana a semănat semințele minciunii fără încetare. La început, el a câștigat stăpânirea asupra oamenilor printr-o minciună și continuă să lucreze în aceeași manieră pentru a submina împărăția lui Dumnezeu de pe pământ și pentru a-i supune pe oameni puterii sale conducătoare. Dar Domnul Hristos, Semănătorul care aparținea unei lumi mai înalte, a venit pe pământ să semene semințele adevărului. Pentru că a luat parte la sfaturile lui Dumnezeu, pentru că a locuit în Locul Preasfânt al Sanctuarului/Templului Celui Veșnic, El a putut să le aducă oamenilor principiile curate ale adevărului. Încă de la căderea omului, Domnul Hristos a fost fără încetare Descoperitorul adevărului pentru lume. Prin El, oamenilor le este transmisă sămânța nepieritoare a „Cuvântului lui Dumnezeu, care este viu și care rămâne în veac” (1 Petru 1,23). Domnul Hristos a început să semene sămânța Evangheliei o dată cu prima făgăduință adresată în Eden, primilor oameni, după căderea în păcat. Dar parabola semănătorului se aplică îndeosebi la activitatea pe care a desfășurat-o în mod personal în mijlocul oamenilor și la lucrarea pe care a realizat-o când a fost pe pământ.
Sămânța este Cuvântul
lui Dumnezeu. Fiecare sămânță conține în ea însăși un
principiu germinativ. În sămânță este ascunsă viața plantei. Tot așa, în Cuvântul
lui Dumnezeu există viață. Domnul Hristos spune: „Cuvintele pe care vi le-am
spus Eu sunt duh și viață” (Ioan 6,63). „Cine ascultă cuvintele Mele și crede
în Cel ce M-a trimis, are viață veșnică” (Ioan 5,24). În fiecare poruncă și în
fiecare făgăduință a Cuvântului lui Dumnezeu se află însăși viața lui Dumnezeu,
puterea prin care porunca poate fi ascultată și prin care se împlinește
făgăduința. Cel ce primește Cuvântul prin credință primește însăși viața și
caracterul lui Dumnezeu. Fiecare sămânță aduce roade în conformitate cu soiul
ei. Dacă sămânța este semănată în condiții corespunzătoare, viața care se află
în ea va face să răsară planta. Dacă sămânța nepieritoare a Cuvântului este
primită în suflet, prin credință, va aduce la existență un caracter și un mod
de viață, care se vor asemăna vieții și caracterului lui Dumnezeu.
Învățătorii poporului Israel nu semănau sămânța Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos, în calitate de Învățător al adevărului, era într-un contrast izbitor cu lucrarea rabinilor din timpul Său. Ei erau preocupați de tradiții, de teorii și de raționamente omenești și adesea așezau comentariile și scrierile învățaților cu privire la Cuvânt, în locul Cuvântului însuși. Învățăturile lor nu aveau puterea de a trezi conștiința. Subiectul învățăturilor și al predicilor Domnului Hristos era Cuvântul lui Dumnezeu. Celor care Îi adresau întrebări, El le răspundea simplu și clar: „Stă scris”; „Ce spun Scripturile?”; „Cum citești în Scriptură?” El semăna sămânța ori de câte ori I se oferea ocazia, indiferent dacă cel care își manifesta interesul era un prieten sau un dușman. Însuși Cuvântul Viu, Cel care este Calea, Adevărul și Viața, i-a îndrumat pe oameni să cerceteze Scripturile, declarând: „Ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5,29). Domnul i-a învățat pe ucenicii Săi, începând „de la Moise și de la toți prorocii și le-a tâlcuit, ce era cu privire la El” (Luca 24,27). Slujitorii lui Hristos trebuie să îndeplinească aceeași lucrare. În zilele noastre, ca și în vechime, adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu sunt ignorate în favoarea teoriilor și raționamentelor omenești. Mulți pretinși slujitori ai Evangheliei nu acceptă întreaga Biblie ca fiind Cuvântul inspirat. Un așa-zis înțelept respinge o parte, altul pune la îndoială o altă parte. Ei consideră că judecata lor este superioară Cuvântului, asumându-și autoritatea de a selecta pasajele pe care doresc să le accepte și să le prezinte. Autenticitatea divină a Bibliei este desființată. În felul acesta, semințele necredinței sunt semănate până departe, pentru că oamenii sunt derutați și nu mai știu ce să creadă. Există multe concepții religioase pe care mintea nu ar avea niciun drept să le susțină. În zilele lui Hristos, rabinii interpretau multe pasaje din Sfânta Scriptură într-o manieră forțată, atribuindu-le semnificații mistice. Deoarece prezentarea directă și simplă a Cuvântului lui Dumnezeu era o condamnare a faptelor lor, ei încercau să-i distrugă puterea. La fel se procedează și în zilele noastre. Pentru a scuza călcarea Legii lui Dumnezeu, Cuvântul Său este făcut să pară misterios și imposibil de înțeles. Domnul Hristos a mustrat aceste practici din timpul Său. El a arătat că toți oamenii pot înțelege Cuvântul lui Dumnezeu. El a evidențiat Sfintele Scripturi ca având o autoritate indiscutabilă, iar noi trebuie să facem la fel. Biblia trebuie prezentată ca fiind Cuvântul Dumnezeului infinit, factorul decisiv în orice controversă religioasă și fundamentul tuturor convingerilor doctrinare. Biblia a fost jefuită de puterea ei, iar rezultatele acestui fapt se văd în degradarea vieții spirituale. Predicile rostite de la multe dintre amvoanele zilelor noastre sunt lipsite de acea manifestare divină, care trezește conștiința și aduce viață în suflet. Ascultătorii contemporani nu pot declara: „Nu ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum, și ne deschidea Scripturile?” (Luca 24,32). Mulți strigă după Dumnezeul cel viu, dorind stăruitor prezența divină. Teoriile filozofice sau eseurile literare, oricât de strălucite ar fi, nu pot împlini nevoile inimii. Disertațiile și creațiile oamenilor nu au nicio valoare. Adresați-le oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu. Faceți ca aceia care au auzit doar tradiții, teorii și maxime omenești să audă glasul Aceluia al cărui Cuvânt poate renaște ființa umană pentru viața veșnică. Subiectul preferat al Domnului Hristos a fost grija părintească și harul nemăsurat al lui Dumnezeu. El a insistat mult asupra sfințeniei caracterului și a Legii lui Dumnezeu și li S-a prezentat oamenilor ca fiind Calea, Adevărul și Viața. Acestea trebuie să fie subiectele tratate de slujitorii lui Hristos. Predicați adevărul așa cum este el în Iisus. Explicați într-o manieră simplă cerințele Legii și ale Evangheliei. Vorbiți-le oamenilor despre viața de sacrificiu și renunțare la sine a Domnului Hristos, despre umilința și moartea Sa, despre învierea și înălțarea Sa la cer, despre lucrarea Sa ca Mijlocitor al lor la curtea de judecată a cerului, despre făgăduința Sa: „Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine” (Ioan 14,3). În loc să dezbateți teorii greșite sau să încercați să-i combateți pe cei ce se opun Evangheliei, urmați exemplul lui Hristos. Comorile adevărului din tezaurul lui Dumnezeu trebuie să strălucească în viața voastră. „Propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra lui la timp și ne la timp” (2 Timotei 4,2). „Semănați pretutindeni de-a lungul apelor” (Isaia 32,20). „Cine a auzit Cuvântul Meu, să spună întocmai Cuvântul Meu. Pentru ce să amesteci paiele cu grâul, zice Domnul” (Ieremia 23,28). „Orice Cuvânt al lui Dumnezeu este încercat. Nu adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească și să fii găsit mincinos” (Proverbe 30,5.6).
Semănătorul seamănă Cuvântul. Aici este prezentat marele principiu care ar trebui să conducă întreaga noastră activitate în domeniul educației. „Sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu”. Totuși, Cuvântul lui Dumnezeu este ignorat în prea multe școli din zilele noastre. Mintea este ocupată cu alte subiecte. Studierea unor autori necredincioși deține un loc însemnat între materiile aflate în manualele școlare. Cercetările științifice devin derutante, deoarece descoperirile științei sunt aplicate și interpretate greșit. Cuvântul lui Dumnezeu este comparat cu presupuse învățături ale științei, într-o manieră în care ajunge să pară a fi nesigur și nedemn de încredere. În acest fel, în mintea tinerilor sunt sădite semințele îndoielii, iar când vor fi ispitiți, ele vor încolți. Dacă se pierde credința în Cuvântul lui Dumnezeu, sufletul nu mai are nicio călăuză și rămâne lipsit de orice apărare. Tinerii sunt atrași pe căi ce duc departe de Dumnezeu și de viața veșnică. Aceasta este cauza căreia îi poate fi atribuită, într-o mare măsură, răspândirea vastă a nelegiuirii din lumea contemporană. Când Cuvântul lui Dumnezeu este lăsat la o parte, puterea lui de a controla pasiunile rele ale inimii firești este respinsă. Oamenii seamănă semințele firii pământești, iar recolta pe care o vor culege va fi degradarea morală. Aceasta este, de asemenea, și cauza incapacității și ineficienței intelectuale. Când abandonează Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a se hrăni cu scrierile unor oameni neinspirați, mintea își pierde perspicacitatea și devine superficială, deoarece nu intră în contact cu principiile profunde și vaste ale adevărului veșnic. Inteligența se adaptează la gradul de dificultate al lucrurilor cu care este familiarizată și, preocupându-se cu subiecte limitate, ea se diminuează, capacitatea ei scade și, după un timp, devine incapabilă să se dezvolte și să cuprindă domenii mai vaste. Toate acestea constituie o falsă educație. Misiunea fiecărui profesor ar trebui să fie aceea de a întipări bine în mintea tinerilor marile adevăruri ale Cuvântului Inspirației divine. Aceasta este educația esențială atât pentru viața prezentă, cât și pentru cea viitoare. Să nu se susțină ideea că o asemenea educație va împiedica studiul științelor sau că va determina o scădere a standardului de pregătire intelectuală. Cunoașterea lui Dumnezeu este tot atât de înaltă, precum cerul și tot atât de vastă, precum universul. Niciun studiu nu înnobilează și nu conferă forță intelectuală într-o măsură atât de mare, cum o face studiul marilor subiecte care privesc viața noastră veșnică. Să se străduiască tinerii să înțeleagă adevărurile date de Dumnezeu, și mintea lor se va dezvolta și va deveni atât de puternică, încât va face față oricărui efort. Un asemenea studiu va conduce fiecare cercetător, care este și un împlinitor al Cuvântului, spre un domeniu de gândire mai cuprinzător și îi va asigura bogăția unei cunoașteri nepieritoare. Educația care trebuie dobândită prin cercetarea Scripturilor constă într-o experiență personală legată de cunoașterea Planului de Mântuire. O asemenea educație va restaura chipul lui Dumnezeu în suflet. Ea va fortifica mintea împotriva ispitei și îl va pregăti pe cel care studiază să devină un conlucrător cu Hristos în misiunea harului Său pentru lume. Ea îl va face un membru al familiei cerești și îl va pregăti să-și primească partea sa din moștenirea celor sfinți. Cel care îi învață pe alții adevărul sfânt le poate împărtăși doar ce cunoaște el însuși din experiență personală. Semănătorul seamănă semințele care îi aparțin. Domnul Hristos rostea adevărul, deoarece El Însuși era Adevărul. Învățătura Lui era o reflectare a propriilor gânduri, a caracterului și a experienței Lui de viață. Tot astfel trebuie să procedeze și slujitorii Săi. Cei care îi învață pe alții Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să și-l însușească printr-o experiență personală. Ei nu trebuie să le prezinte altora Cuvântul, ca și când acesta ar fi o supoziție sau o probabilitate, ci să declare asemenea apostolului Petru: „În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea și venirea Domnului nostru Iisus Hristos, nu întemeindu-ne pe niște basme meșteșugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înșine cu ochii noștri mărirea Lui” (2 Petru 1,16). Fiecare slujitor al lui Hristos și fiecare învățător trebuie să fie capabil să spună ca apostolul iubit, Ioan: „Pentru că viața a fost arătată, și noi am văzut-o, și mărturisim despre ea, și vă vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl, și care ne-a fost arătată” (1 Ioan 1,2).
Sămânța căzută lângă drum. Aspectul
principal tratat de parabola semănătorului se referă la efectul pe care îl are locul în care este semănată
sămânța, asupra dezvoltării ei. Prin această parabolă, de fapt, Domnul Hristos le spune
ascultătorilor Săi: Dacă criticați lucrarea Mea sau nutriți resentimente, datorită
faptului că ea nu corespunde
ideilor voastre, sunteți în pericol. Întrebarea cea mai important care vi se adresează este: Cum tratați învățătura
Mea? De acceptarea sau de respingerea ei, depinde destinul vostru veșnic. Domnul Iisus a explicat semnificația
seminței căzute lângă drum, spunând: „Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăție și nu-l
înțelege, vine cel rău și
răpește ce a fost semănat în inima lui. Aceasta este sămânța căzută lângă drum” (Matei 13,19). Sămânța semănată lângă drum reprezintă
Cuvântul lui Dumnezeu, care ajunge în inima unui ascultător superficial. Asemenea
cărărilor bătătorite de oameni și animale, există inimi care devin strada principală
a lumii, cu toate plăcerile
și păcatele ei. Captivat de scopuri egoiste și satisfacții păcătoase, sufletul unor astfel de oameni ajunge
să „se împietrească prin înșelăciunea păcatului” (Evrei 3,13). Însușirile lor spirituale sunt
paralizate. Ei aud Cuvântul,
dar nu îl înțeleg. Ei nu își dau seama că acest Cuvânt li se adresează personal. Ei nu își conștientizează
nevoia spirituală și nici pericolul care îi amenință. Acești oameni nu simt dragostea lui Hristos și
ignoră mesajul despre harul Său, ca și când ar fi ceva care nu îi privește pe ei. Asemenea păsărilor care așteaptă să
ciugulească semințele de pe marginea drumului, Satana este pregătit să răpească din suflet
semințele adevărului divin. El
se teme ca nu cumva Cuvântul lui Dumnezeu să-i trezească pe cei indiferenți și să aibă efect asupra
inimii lor împietrite. În bisericile unde se predică Evanghelia, sunt prezenți Satana și îngerii lui. În
timp ce îngerii din cer se
străduiesc să impresioneze inimile prin Cuvântul lui Dumnezeu, vrăjmașul este foarte vigilent,
acționând pentru a anula orice efect al acestuia. El încearcă să contracareze lucrarea
Duhului lui Dumnezeu cu un zel egalat doar de propria răutate. În timp ce Domnul Hristos atrage
sufletul prin iubirea
Sa, Satana se străduiește să abată atenția celui care simte dorința de a- L căuta pe Mântuitorul. El inspiră gânduri
cu privire la diferite planuri pământești, instigă spiritul de critică și strecoară
îndoială și necredință. Poate că ascultătorilor nu le place limbajul sau
comportamentul predicatorului
și își concentrează atenția doar asupra acestor defecte. Ca urmare, adevărul de care au nevoie și
pe care Dumnezeu li-l adresează cu o bunăvoință plină de iubire, nu lasă nicio impresie durabilă
asupra lor. Satana
are numeroși colaboratori. Mulți dintre cei care pretind că sunt creștini îl ajută pe ispititor să
răpească semințele adevărului din inima altora. Mulți care ascultă predicarea
Cuvântului lui Dumnezeu fac din aceasta subiectul lor de critică în cămin. Ei încep să judece
predicile, ca și când s-ar referi la o expunere literară sau la un discurs politic. Mesajul
care ar trebui privit ca
fiind Cuvântul Domnului care le vorbește, devine ținta glumelor disprețuitoare sau a comentariilor
sarcastice. Aceste persoane își permit să discute fără rețineri despre caracterul pastorului sau
preotului, despre motivele și acțiunile lui și despre comportamentul semenilor lor, care sunt membri
ai bisericii. Se rostesc
judecăți aspre, se transmit bârfe, cuvinte calomnioase și lipsite de temei, și toate acestea în auzul celor
ce nu sunt convertiți. Adesea, părinții discută astfel de lucruri în prezența propriilor copii. Ca
urmare, respectful pentru vestitorii
lui Dumnezeu și dispoziția de a asculta mesajul lor sunt spulberate. Astfel, mulți sunt
influențați să trateze cu lipsă de considerație însuși Cuvântul lui Dumnezeu. În felul acesta, în căminele unor
așa-ziși creștini, mulți tineri sunt educați pentru a deveni niște necredincioși. Iar părinții nu știu de
ce copiii lor manifestă
atât de puțin interes față de Evanghelie și sunt atât de dispuși să se îndoiască de adevărul Bibliei. Ei se
întreabă de ce este atât de dificil să-i facă receptivi la influențele religioase și morale. Acești
părinți nu înțeleg că tocmai exemplul propriu a împietrit inima copiilor lor. Sămânța cea
bună nu găsește niciun
loc favorabil pentru a prinde rădăcină, iar Satana o răpește îndată.
Sămânța căzută în locuri stâncoase. „Sămânța căzută în locuri stâncoase, este cel ce aude Cuvântul, și-l primește îndată cu bucurie; dar n-are rădăcină în el, ci ține până la o vreme; și, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el” (Matei 13,20.21). Sămânța căzută pe teren stâncos găsește un strat de pământ prea subțire. Planta răsare rapid, dar rădăcina ei nu poate străpunge roca pentru a găsi elementele nutritive necesare dezvoltării și în scurt timp se usucă. Mulți dintre cei care fac mărturisiri de credință sunt asemenea terenului stâncos. Dincolo de bunele lor dorințe și aspirații se regăsește egoismul inimii lor firești, asemenea rocii aflate sub stratul subțire de pământ. Iubirea de sine nu este învinsă. Ei nu au înțeles caracterul extrem de grav al păcatului și inima lor nu s-a umilit cuprinsă de simțământul vinovăției. Cei care fac parte din această categorie pot fi convinși cu ușurință și par niște convertiți veritabili, dar au doar o credință superficială. Oamenii nu cad din cauză că au acceptat imediat Cuvântul și nici pentru că s-au bucurat de el. Matei s-a ridicat, a lăsat totul și L-a urmat pe Mântuitorul, îndată ce a auzit chemarea Sa. Când Cuvântul divin ajunge în inima noastră, Dumnezeu dorește să-l acceptăm imediat și este bine să-l primim cu bucurie. În cer este multă bucurie pentru un singur păcătos care se pocăiește (Luca 15,7). În sufletul care crede în Domnul Hristos, de asemenea, este bucurie. Dar cei despre care parabola spune că „primesc îndată Cuvântul” nu iau în considerare sacrificiul. Ei nu se gândesc la cerințele Cuvântului lui Dumnezeu. Ei nu luptă cu obiceiurile păcătoase ale vieții, ci se lasă conduși întru totul de acestea. Rădăcinile plantei pătrund adânc în pământ și, chiar dacă nu se văd, ele îi întrețin viața. Tot așa este și în experiența creștinului. Viața spirituală este întreținută de legătura nevăzută a sufletului cu Hristos, prin credință. Dar ascultătorii care se aseamănă terenului stâncos depind de puterile proprii, și nu de Domnul Hristos. Ei își pun încrederea în faptele și în înclinațiile lor pozitive și, în virtutea neprihănirii personale, se consideră puternici. Dar ei nu sunt puternici în Domnul, prin puterea pe care o primesc de la El. Un astfel de credincios „n-are rădăcină”, deoarece nu are o legătură cu Domnul Hristos. Soarele arzător de vară, care maturizează și coace recolta de cereale, distruge toate plantele care nu au rădăcini adânci. Tot așa, cel care „n-are rădăcină în el”, „ține până la o vreme”, dar „cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el” (Matei 13,21). Mulți acceptă Evanghelia ca pe o cale de a scăpa de suferință și nu ca o eliberare din păcat. Ei se bucură o scurtă perioadă de timp, deoarece cred că religia îi va scuti de încercări și de greutăți. Dacă viața este blândă cu ei, acești creștini par serioși și statornici. Dar, când ajung să treacă prin focul ispitei, își pierd credința. Ei nu pot suporta mustrarea care le este adresată în Numele lui Hristos. Când Cuvântul lui Dumnezeu evidențiază vreunul dintre păcatele lor îndrăgite sau le cere renunțare la sine și sacrificiu, ei se simt ofensați. Oamenii din această categorie consideră că o schimbare radicală în viața lor i-ar costa un efort prea mare. Ei privesc la dificultățile și disconfortul prezent și uită de realitățile veșnice. Asemenea ucenicilor, care L-au părăsit pe Domnul Iisus, sunt gata să declare: „Vorbirea aceasta este prea de tot, cine poate s-o sufere” (Ioan 6,60). Foarte mulți pretind că Îi slujesc lui Dumnezeu, dar nu-L cunosc prin experiență personală. Dorința lor de a împlini voia Lui se bazează pe o înclinație proprie, nu pe convingerea profundă inspirată de Duhul Sfânt. Comportamentul lor nu este corectat și adus în armonie cu Legea lui Dumnezeu. Ei declară că Îl acceptă pe Hristos ca Mântuitor al lor, dar nu au credința că El le va da puterea să-și învingă păcatele. Ei nu au o relație personală cu Mântuitorul cel viu, iar în caracterul lor se văd atât defectele ereditare, cât și cele pe care le-au cultivat. Una este să fii de acord, într-o manieră generală, cu faptul că Duhul Sfânt exercită o anumită influență, și alta este să accepți lucrarea Lui ca pe o chemare la pocăință, care te mustră. Mulți trăiesc cu un simțământ al înstrăinării de Dumnezeu, o conștientizare a sclaviei lor față de sine și față de păcat. Ei depun eforturi în vederea unei reforme, dar nu își răstignesc eul. Ei nu se predau în întregime în mâinile lui Hristos, cerând puterea divină pentru a îndeplini voia Sa. Acești creștini nu sunt dispuși să se lase formați după modelul divin. Ei își recunosc nedesăvârșirile, la modul general, dar nu renunță la păcatele lor. Cu fiecare faptă greșită, vechea lor fire egoistă devine tot mai puternică. Singura speranță pentru aceste suflete este să înțeleagă și să-și însușească în mod personal adevărul cuvintelor adresate de Domnul Hristos lui Nicodim: „Trebuie să vă nașteți din nou”. „Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3,7.3). Adevărata sfințire este dedicarea totală în slujba lui Dumnezeu. Aceasta este condiția unei vieți creștine veritabile. Domnul Hristos pretinde o consacrare fără rezerve, pentru o slujire neîmpărțită. El cere inima, mintea, sufletul și toată puterea ființei. Dorințele eului nu trebuie satisfăcute. Cel care trăiește pentru sine nu este creștin. Iubirea trebuie să fie principiul motivator al oricărei fapte. Iubirea este principiul fundamental al guvernării lui Dumnezeu, atât în cer, cât și pe pământ, și trebuie să constituie temelia caracterului creștin. Numai iubirea îl poate face să fie și să rămână statornic. Numai ea îl poate face capabil să reziste în fața ispitei și a încercării. Iar iubirea se va dezvălui prin sacrificiu. Planul de Mântuire a fost întemeiat pe sacrificiu - un sacrificiu atât de vast, de profund și de înalt, încât nu poate fi măsurat. Domnul Hristos a dat totul pentru noi, iar cei care Îl acceptă pe Hristos vor fi dispuși să sacrifice totul pentru cauza Răscumpărătorului lor. Gândul la onoarea și slava Lui va constitui o prioritate față de orice altceva. Dacă Îl iubim pe Iisus, va fi o bucurie și o plăcere să trăim pentru El, să-I aducem darurile noastre de mulțumire și să lucrăm pentru El. Vom considera că însăși lucrarea pe care o îndeplinim pentru El este ușoară. Pentru cauza Lui, vom fi mai mult decât doritori să suportăm durerea, munca istovitoare și sacrificiul. Vom simți împreună cu Hristos, aceeași dragoste pentru oameni și aceeași dorință ca ei să fie mântuiți. Aceasta este religia lui Hristos. Orice religie care nu se ridică la înălțimea acesteia constituie o amăgire. Simpla teorie a adevărului sau pretenția de a fi ucenic nu vor salva niciun suflet. Noi nu suntem ai lui Hristos, dacă nu Îi aparținem în întregime. Oamenii ajung lipsiți de voință și schimbători, tocmai datorită slujirii cu inima împărțită în viața de creștin. Efortul de a sluji atât eului, cât și lui Hristos, îi face asemenea celor reprezentați de terenul stâncos, iar astfel de credincioși nu vor rezista testului încercărilor care vor veni asupra lor.
Sămânța căzută între spini. „Sămânța căzută între spini, este cel ce aude Cuvântul; dar îngrijorările veacului acestuia și înșelăciunea bogățiilor îneacă acest Cuvânt, și ajunge neroditor” (Matei 13,22). Adesea, sămânța Evangheliei cade între spini și plante dăunătoare, și dacă în inima omului nu are loc o transformare morală, dacă vechile obiceiuri și practici rele și vechea viață de păcat nu sunt părăsite, dacă atributele lui Satana nu sunt alungate din suflet, grâul va fi înăbușit. Spinii vor fi tot ce se va putea culege, iar aceștia vor distruge sămânța cea bună. Harul se poate dezvolta numai în inima care este supusă unei pregătiri continue pentru a primi semințele prețioase ale adevărului. Spinii păcatului pot crește în orice fel de teren. Ei nu au nevoie de îngrijire, dar harul trebuie cultivat cu atenție. Spinii și mărăcinii sunt gata să răsară întotdeauna. Din această cauză, lucrarea de curățare trebuie îndeplinită în permanență. Dacă inima nu rămâne sub controlul lui Dumnezeu, dacă Duhul Sfânt nu lucrează fără încetare la înnobilarea și purificarea morală a caracterului, vechile obiceiuri rele vor apărea în viață de la sine. Oamenii pot pretinde că ei cred în Evanghelie, dar, dacă nu sunt sfințiți de aceasta, pretenția lor nu are nicio valoare. Dacă nu reușesc să învingă păcatul, atunci ei sunt cei învinși de păcat. Spinii au fost tăiați, dar, nefiind smulși din rădăcină, răsar din nou, până când invadează sufletul în întregime. Domnul Hristos a precizat lucrurile care constituie un pericol pentru suflet. În conformitate cu Evanghelia după Marcu, Domnul Iisus menționează: „grijile lumești”, „înșelăciunea bogățiilor” și „poftele altor lucruri” (Marcu 4,19). Luca amintește „grijile, bogățiile și plăcerile vieții acesteia” (Luca 8,14). Iată spinii care înăbușă Cuvântul, împiedicând dezvoltarea seminței spirituale. Sufletul încetează să-și primească hrana de la Hristos, iar viața spirituală încetează să existe în inimă. „Grijile lumii acesteia.” Nicio categorie de oameni nu este scutită de ispita grijilor acestei lumi. Celor săraci, munca grea, privațiunile și teama de lipsuri le provoacă necazuri și tulburări sufletești. Pentru bogați, ispita constă în teama de a nu-și pierde averea și o mulțime de îngrijorări apăsătoare. Mulți dintre urmașii lui Hristos uită lecția pe care El ne-a îndemnat să o învățăm de la florile câmpului. Ei nu se încred în grija Lui permanentă. Domnul Hristos nu poate purta poverile lor, deoarece ei nu I le încredințează. Prin urmare, în loc să-i conducă la Mântuitorul pentru a primi mângâiere și ajutor, grijile vieții îi despart de El. Mulți creștini care ar fi putut fi plini de roade în slujba lui Dumnezeu ajung înrobiți de dorința de a acumula bogății. Întreaga lor energie este absorbită de activitățile profesionale și se simt nevoiți să neglijeze lucrurile de natură spirituală. În felul acesta, ei se despart de Dumnezeu. Sfintele Scripturi ne încurajează să fim harnici în ocupația noastră (Romani 12,11). Trebuie să lucrăm, ca să avem cu ce să-i ajutăm pe cei nevoiași. Creștinii trebuie să muncească, să se implice în viața profesională și ei pot face aceasta, fără să se teamă că procedând astfel ar comite un păcat. Dar mulți ajung atât de absorbiți de profesia lor, încât nu mai au niciun timp pentru rugăciune, pentru studiul Bibliei, pentru a-L căuta pe Dumnezeu și pentru a-I sluji. Din când în când, sufletul lor simte un dor aprins de sfințenie și de cer, dar nu au timp să evadeze din tumultul lumii, ca să asculte cuvintele maiestuoase și convingătoare ale Duhului lui Dumnezeu. Lucrurile veșniciei ajung să fie subordonate față de lucrurile lumii, care ocupă locul întâi. În aceste condiții, sămânța Cuvântului nu are nicio șansă de a aduce roade, pentru că energiile sufletului sunt dedicate creșterii mărăcinilor lucrurilor lumești. Pe de altă parte, chiar și dintre aceia care lucrează pentru binele altora, mulți cad în aceeași greșeală. Îndatoririle lor sunt presante, responsabilitățile lor sunt multe, iar ei permit ca programul lor încărcat să nu le mai îngăduie timpul necesar pentru devoțiune. Ei neglijează comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune și prin studiul Cuvântului Său. Acești creștini uită că Domnul Hristos a spus: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15,5). Ei trăiesc despărțiți de Hristos, viața lor nu este pătrunsă de harul și de dragostea Sa, și manifestă în mod deschis caracteristicile eului. Activitatea lor de slujire este prejudiciată de dorința după supremație și de trăsăturile aspre și neplăcute ale caracterului lor. Iată una dintre cele mai semnificative cause nevăzute ale eșecului în lucrarea creștină. Acesta este motivul pentru care rezultatele ei sunt adesea atât de insuficiente. „Înșelăciunea bogățiilor.” Dragostea de bunuri materiale are o putere fascinantă și înșelătoare. Prea adesea, cei care au bogății lumești uită că Dumnezeu este Acela care le dă capacitatea de a le obține. Ei spun: „Tăria mea și puterea mâini mele mi-au câștigat aceste bogății”. În loc să le inspire recunoștință față de Dumnezeu, bogățiile lor îi conduc la înălțarea de sine. Ei pierd simțământul dependenței de Dumnezeu și al responsabilității față de semenii lor. În loc să considere bogăția ca fiind un talant pe care trebuie să-l folosească pentru slava lui Dumnezeu și pentru binele omenirii, ei o tratează ca pe un mijloc de a-și satisface dorințele egoiste. Când este folosită în felul acesta, în loc să dezvolte atributele lui Dumnezeu în caracterul omului, bogăția dezvoltă atributele lui Satana. Sămânța Cuvântului este înăbușită de spini. „Plăcerile vieții acesteia.” Distracțiile, căutate doar în scopul satisfacției personale, constituie un pericol. Toate obiceiurile necumpătate, care slăbesc puterile fizice, care întunecă mintea sau distrug sensibilitatea însușirilor spirituale sunt „pofte ale firii pământești care se războiesc cu sufletul” (1 Petru 2,11). „Poftele altor lucruri.” Acestea nu sunt în mod obligatoriu niște dorințe păcătoase în ele însele, ci reprezintă orice interes așezat mai presus de Împărăția lui Dumnezeu. Tot ce ne abate atenția de la Dumnezeu, tot ce atrage dragostea noastră, care ar trebui îndreptată spre Domnul Hristos, constituie un vrăjmaș al sufletului. Când mintea noastră este tânără, puternică și capabilă să se dezvolte rapid, suntem foarte ispitiți să ne lăsăm conduși de ambiția înălțării de sine și de dorințele egoiste. Dacă planurile noastre pământești au succes, avem tendința de a continua să mergem într-o direcție care ne împietrește conștiința și ne împiedică să înțelegem corect în ce constă adevărata excelență a caracterului. Când circumstanțele favorizează o asemenea evoluție a lucrurilor, se va observa că dezvoltarea personală se orientează într-o direcție interzisă de Cuvântul lui Dumnezeu. În perioada de formare a caracterului copiilor, responsabilitatea părinților este foarte mare. Ei ar trebui să fie deosebit de atenți pentru a-i înconjura pe tineri cu influențe morale pozitive, care să le ofere concepții corecte cu privire la viață și la adevăratul succes. Dar, în loc să procedeze în felul acesta, atât de mulți părinți se străduiesc în primul rând să le asigure copiilor lor o situație materială prosperă. Toate planurile lor sunt alese în direcția realizării acestui scop. Mulți se stabilesc în orașe mari, unde copiii lor fac cunoștință cu societatea mondenă. Părinții își înconjoară copiii cu influențe care încurajează spiritul lumesc și mândria. Într-o asemenea atmosferă, mintea și sufletul își pierd calitățile și puterea. Țintele înalte și nobile ale vieții ajung ignorate. Privilegiul de a fi copii ai lui Dumnezeu și dreptul de moștenitori ai veșniciei sunt vândute pentru câștiguri lumești. Mulți părinți caută să contribuie la fericirea copiilor lor, satisfăcându- le plăcerea de a se distra. Ei le îngăduie să practice jocuri sportive, să participe la reuniuni dedicate plăcerii, oferindu-le bani pe care să-i poată folosi cum doresc, pentru a face paradă și pentru plăcerile lor egoiste. Pe măsură ce este satisfăcută, dorința după plăceri devine tot mai puternică. Interesul acestor tineri este absorbit din ce în ce mai mult de distracții, până când ajung să considere că acestea constituie cel mai important scop al vieții. Ei deprind obiceiul leneviei și al îngăduinței de sine, care va face să le fie aproape imposibil să mai devină vreodată niște creștini serioși și statornici. Chiar și biserica, cea care ar trebui să fie stâlpul și temelia adevărului, se dovedește a fi un factor de încurajare a iubirii egoiste față de plăceri. Care sunt metodele la care apelează bisericile atunci când trebuie să colecteze donații pentru obiective religioase? Se organizează bazaruri, dineuri, licitații și chiar loterii și alte asemenea procedee. Adesea locul consacrat închinării aduse lui Dumnezeu este profanat prin mese festive, la care se mănâncă și se bea, se fac tranzacții comerciale și alte activități dedicate amuzamentului. Respectul față de casa lui Dumnezeu și față de serviciile de închinare se pierde parțial din mentalitatea tinerilor. Barierele stăpânirii de sine devin tot mai ineficiente. Egoismul, poftele, dorința de a ieși în evidență și de a impresiona sunt stimulate și, pe măsură ce sunt satisfăcute, acestea devin tot mai puternice. Orașele sunt adăpostul centrelor de distracție și al goanei după plăceri. Mulți părinți care aleg să locuiască în orașe, pentru copiii lor, crezând că le oferă avantaje mai mari, sunt dezamăgiți și le pare rău de greșeala făcută, dar își dau seama abia când este prea târziu. Orașele din zilele noastre devin repede tot mai asemănătoare Sodomei și Gomorei. Numeroasele zile libere, de sărbătoare, încurajează comoditatea și lipsa de ocupație. Activitățile distractive incitante - teatrul, cursele de cai, jocurile de noroc, consumul de băuturi alcoolice și petrecerile, diverse alte tipuri de socializare - stimulează toate pasiunile la intensitate maximă. Tinerii sunt luați de valul obiceiurilor lumești. Cei care se deprind să caute plăcerea de dragul distracției, deschid poarta pentru un potop de ispite. Ei se lasă în voia unui spirit de neseriozitate și de veselie necontrolată, iar prezența lor în mijlocul iubitorilor de plăceri are un efect amețitor asupra minții. Astfel, ei trec de la o formă de viciu la alta, până când își pierd atât dorința, cât și capacitatea de a trăi o viață folositoare. Aspirațiile lor religioase sunt paralizate și tot ce îl leagă pe om de lumea spirituală devine corupt și degradat. Este adevărat că unii pot ajunge să-și înțeleagă nesăbuința și se pocăiesc. Dumnezeu îi poate ierta. Dar ei și-au distrus propriul suflet și s-au expus unui pericol care îi va urmări toată viața. Discernământul lor, care ar trebui păstrat în permanență sensibil și profund pentru a distinge rapid între bine și rău, este prejudiciat într-o mare măsură. Ei nu mai pot recunoaște cu ușurință vocea Duhului Sfânt care îi îndrumă și ajung incapabili să observe imediat capcanele lui Satana. Prea adesea, când sunt în pericol, ei cad pradă ispitei și se lasă atrași departe de Dumnezeu. Finalul unei astfel de vieți, iubitoare de plăceri, este ruina, atât pentru viața aceasta, cât și pentru cea viitoare. Îngrijorările, bogățiile și plăcerile, toate acestea sunt mijloacele pe care Satana le folosește în marea competiție a vieții pentru cucerirea sufletului omenesc. Tuturor le-a fost adresată avertiza-rea: „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții, nu este de la Tatăl, ci din lume” (1 Ioan 2,15.16). Acela care citește în inima omului ca într-o carte deschisă, spune: „Luați seama la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură, și cu îngrijorările vieții acesteia, și astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră” (Luca 21,34). Iar apostolul Pavel, fiind inspirat de Duhul Sfânt, scria următoarele: „Cei ce vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad în ispită, în laț și în multe pofte nesăbuite și vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd, și pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; și unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credință, și s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri” (1 Timotei 6,9.10).
Pregătirea terenului. Pretutindeni în parabola semănătorului, Domnul Hristos arată că diferitele rezultate ale semănatului depind de calitatea terenului. În fiecare situație, este același semănător și aceeași sămânță. Prin urmare, Domnul ne învață că, dacă lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu nu are succes în inima și în viața noastră, cauza se găsește la noi. Cu toate acestea, rezultatele depășesc limitele capacităților noastre. Într-adevăr, noi nu ne putem schimba singuri, dar puterea de a alege ne aparține și depinde numai de noi să decidem ce anume vom deveni. Ascultătorii reprezentați de pământul de lângă drum, de terenul stâncos și de cel plin de spini, nu sunt nevoiți să rămână așa. Duhul lui Dumnezeu se străduiește neîncetat să spulbere vraja pasiunilor trecătoare, care îi menține pe oameni absorbiți de lucrurile pământești, și să trezească în suflet o dorință pentru comorile veșnice. Oamenii devin neatenți și indiferenți față de Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece se opun lucrării Duhului Sfânt. Ei sunt singurii vinovați pentru împietrirea inimii lor, care împiedică sămânța cea bună să prindă rădăcini și permite ca plantele dăunătoare să înăbușe dezvoltarea acesteia. Grădina inimii trebuie cultivată. Pământul trebuie arat și bulgării mari sfărâmați, printr-un regret profund pentru păcat și o pocăință serioasă. Plantele otrăvitoare ale lui Satana trebuie smulse din rădăcină. O dată invadat de mărăcini, pământul poate fi lucrat din nou doar dacă se depune o muncă serioasă și perseverentă. Tot astfel, înclinațiile rele ale inimii firești pot fi biruite, numai printr-un efort stăruitor, în Numele și prin puterea lui Iisus. Domnul ne îndeamnă prin intermediul profetului: „Desțeleniți-vă un ogor nou și nu semănați între spini” (Ieremia 4,3). „Semănați potrivit cu neprihănirea și veți secera potrivit cu îndurarea” (Osea 10,12). Aceasta este lucrarea pe care dorește El să o îndeplinească pentru noi, și Domnul ne cere să cooperăm cu El. Semănătorii Cuvântului au de făcut o lucrare de pregătire a inimii ascultătorilor lor pentru a accepta Evanghelia. În activitatea de vestire a Cuvântului, există prea multă predicare și prea puțină lucrare personal adevărată, de la inimă la inimă. Pentru sufletul celor pierduți este necesară o lucrare individuală. Trebuie să ne apropiem de fiecare persoană, într-un spirit de simpatie și iubire creștinească, și să ne străduim să-i trezim interesul pentru marile adevăruri cu privire la viața veșnică. Chiar dacă inima oamenilor poate fi tot atât de tare, precum este pământul bătătorit de lângă drum, și chiar dacă ni se pare că a le vorbi despre Mântuitorul ar însemna un efort inutil, totuși acolo unde raționamentele logice nu reușesc să impresioneze, iar argumentele nu au nici o putere de a convinge, iubirea lui Hristos, descoperită printr-o lucrare de slujire personală, este capabilă să înmoaie inima de piatră, așa încât semințele adevărului să poată prinde rădăcini în ea. De asemenea, semănătorii mai au de făcut o lucrare, pentru ca sămânța să nu ajungă înăbușită de spini sau să moară, pentru că solul nu a fost sufficient de adânc. Credinciosul trebuie ajutat să cunoască principiile fundamentale ale vieții de creștin, încă de la primul pas pe care îl face pe acest drum. El trebuie învățat că nu este suficient să creadă că este mântuit prin jertfa Domnului Hristos, ci trebuie să trăiască o viață asemenea vieții lui Iisus și să-și formeze un caracter asemenea caracterului Său. Toți creștinii trebuie să știe că li se cere să poarte răspunderi și să-și învingă înclinațiile firești. Ei trebuie să învețe ce înseamnă binecuvântarea de a lucra pentru Domnul Hristos, urmând exemplul Său de renunțare la sine și îndurând dificultățile ca niște buni soldați. Să învețe să se încreadă în dragostea Sa și să-I încredințeze toate grijile lor. Să simtă bucuria câștigării de suflete pentru Domnul. Astfel, plăcerile lumii își vor pierde puterea de atracție, iar dificultățile vieții nu-i vor mai descuraja. Plugul adevărului își va face lucrarea. El va pregăti terenul necultivat și nu numai că va reteza mărăcinii, ci îi va smulge din rădăcini.
Sămânța căzută în pământ bun. Semănătorul nu este întotdeauna sortit să suporte dezamăgirea. Cu privire la sămânța căzută în pământ bun, Mântuitorul spunea că aceasta îl reprezintă pe „cel ce aude Cuvântul și-l înțelege; el aduce roadă; un grăunte dă o sută, altul șaizeci, altul treizeci” (Matei 13,23). „Sămânța care a căzut pe pământ bun sunt aceia care, după ce au auzit Cuvântul, îl țin într-o inimă bună și curată și fac roadă în răbdare” (Luca 8,15). „Inima bună și curată”, despre care vorbește parabola, nu este o inimă fără păcat, deoarece Evanghelia trebuie să le fie vestită tocmai acelora care sunt pierduți. Domnul Hristos declara: „Eu am venit să chem la pocăință nu pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși” (Marcu 2,17). „Inima bună” este inima care cedează în fața convingerii inspirate de Duhul Sfânt. Cel care are o asemenea inimă își mărturisește vinovăția și este conștient de nevoia harului și a dragostei lui Dumnezeu. El dorește în mod sincer să cunoască adevărul cu scopul de a-l respecta. „Inima curată” este o inimă care are încredere în Cuvântul lui Dumnezeu. Fără credință nu putem primi Cuvântul lui Dumnezeu. „Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, și că răsplătește pe cei ce-L caută” (Evrei 11,6). Sămânța căzută în pământul bun îl reprezintă pe „cel ce aude Cuvântul și-l înțelege”. Fariseii din timpul Domnului Hristos își închideau ochii, ca să nu vadă, și urechile, ca să nu audă. Prin urmare, adevărul nu putea ajunge la inima lor. Ei urmau să suporte pedeapsa pentru neștiința lor intenționată și pentru orbirea pe care și-au impus-o. Dar Domnul Hristos i-a învățat pe ucenicii Săi că mintea lor trebuie să fie receptivă față de învățăturile Lui și inima lor trebuie să fie dispusă să creadă. El i-a numit fericiți, deoarece ei vedeau cu ochii și auzeau cu urechile tot ce acceptau prin credință. Ascultătorul reprezentat de sămânța căzută în pământ bun primește Cuvântul, „nu ca pe cuvântul oamenilor, ci așa cum și este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 2,13). Adevăratul ascultător este numai acela care acceptă Sfintele Scripturi ca fiind glasul lui Dumnezeu care îi vorbește. El se cutremură la auzirea Cuvântului, deoarece pentru el, Cuvântul este o realitate incontestabilă. Mintea lui se străduiește să-l înțeleagă, iar inima lui este pregătită să îl primească. Astfel de ascultători s-au dovedit a fi Corneliu și prietenii săi, care i-au spus apostolului Petru: „Acum dar, toți suntem aici înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm tot ce ți-a poruncit Domnul să ne spui” (Fapte 10,33). Cunoașterea adevărului nu depinde atât de mult de capacitatea intelectuală, ci de sinceritatea scopului și de simplitatea și fervoarea unei credințe care se bazează pe ajutorul lui Dumnezeu. Îngerii lui Dumnezeu se apropie de toți cei ce caută călăuzirea divină, într-un spirit de umilință. Ei primesc Duhul Sfânt pentru a le dezvălui comorile adevărului. După ce au auzit adevărul, ascultătorii, reprezentați de pământul bun, îl păstrează. Satana și toți slujitorii lui răi nu sunt capabili să răpească sămânța Cuvântului. Nu este suficient doar să auzi sau să citești Cuvântul. Cel care dorește să beneficieze de Sfintele Scripturi trebuie să mediteze asupra adevărului care îi este prezentat. El trebuie să-și concentreze atenția și să se roage stăruitor, ca să înțeleagă și să rețină semnificația cuvintelor adevărului și să soarbă adânc din spiritul scrierilor sfinte. Dumnezeu ne îndeamnă să ne umplem mintea cu gânduri mari și curate. El dorește să medităm asupra iubirii și harului Său, să studiem lucrarea Sa minunată, care se desfășoară în cadrul marelui Plan de Mântuire. În felul acesta, capacitatea noastră de a înțelege adevărul va deveni tot mai pătrunzătoare, iar dorința noastră după puritatea inimii și după limpezimea gândirii va fi tot mai înaltă și mai sfântă. Sufletul care rămâne în atmosfera curată a gândurilor sfinte va fi transformat datorită comuniunii cu Dumnezeu, care se realizează prin studiul Scripturilor. Cel reprezentat de sămânța căzută în pământ bun „aduce roadă”. Cei care, după ce au auzit Cuvântul, îl și păstrează, vor produce roadele ascultării. Cuvântul lui Dumnezeu, primit în suflet, se va manifesta prin fapte bune. Rezultatele lui se vor vedea într-un caracter și o viață asemenea caracterului și vieții lui Hristos. Domnul spunea despre Sine: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule. Și legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmii 40,8). „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi… pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 5,30). Iar Sfintele Scripturi declară: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și El cum a trăit Isus” (1 Ioan 2,6). Adesea, Cuvântul lui Dumnezeu intră în conflict cu trăsăturile de caracter moștenite sau cultivate și cu obiceiurile rele din viața omului. Dar, când primește Cuvântul, ascultătorul reprezentat de pământul cel bun accept toate condițiile și cerințele lui. El renunță la practicile lui păcătoase și la obiceiurile lui rele, îndeplinind tot ce îi cere Cuvântul lui Dumnezeu. În concepția lui, poruncile omului limitat și supus greșelii nu au nici o valoare în comparație cu declarațiile Dumnezeului infinit. El dorește viața veșnică din toată inima, se consacră întru totul acestui scop și va respecta adevărul, chiar dacă din această cauză va suferi pierderi, persecuție sau chiar moartea. Un astfel de credincios va aduce „roadă în răbdare”. Niciunul dintre cei care acceptă Cuvântul lui Dumnezeu nu este scutit de dificultăți și încercări, dar, când vin necazuri, adevăratul creștin nu devine neliniștit, neîncrezător sau descurajat. Deși nu avem capacitatea de a cunoaște deznodământul încercărilor prin care trecem și nici nu putem înțelege scopul intervențiilor providențiale ale lui Dumnezeu, nu trebuie să ne pierdem încrederea. Dacă ne aducem aminte de mila duioasă a Domnului, vom așeza asupra Lui întreaga povară a grijilor noastre și vom aștepta cu răbdare salvarea din partea Sa. Prin luptă, viața spirituală devine mai puternică. Încercările suportate cu bine vor dezvolta statornicia caracterului și însușiri spirituale prețioase. Adesea, roadele desăvârșite ale credinței, umilinței și iubirii se maturizează cel mai bine în mijlocul norilor de furtună și al întunericului. „… Iată că plugarul așteaptă roada scumpă a pământului, și o așteaptă cu răbdare, până primește ploaia timpurie și târzie” (Iacov 5,7). Tot astfel, creștinul trebuie să aștepte cu răbdare roadele Cuvântului lui Dumnezeu în viața sa. Deseori, când ne rugăm pentru darurile Duhului Sfânt, Dumnezeu începe să acționeze ca răspuns la rugăciunile noastre, aducându-ne în situații favorabile dezvoltării acestor roade. Dar noi nu înțelegem intenția Lui și suntem dezorientați și dezamăgiți. Totuși aceste daruri nu pot fi făcute să apară dintr-o dată, ci se dezvoltă numai prin procesul natural de creștere și rodire. Partea noastră este să acceptăm Cuvântul lui Dumnezeu și să-l păstrăm cu fermitate, spunându-ne pe deplin călăuzirii lui, și, dacă procedăm astfel, Cuvântul își va îndeplini lucrarea în viața noastră. „… Dacă Mă iubește cineva”, spunea Domnul Hristos, „va păzi Cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, și vom locui împreună cu el” (Ioan 14,23). Dacă vom fi într-o legătură vie cu Sursa puterii îndelung răbdătoare, vom fi protejați și călăuziți de influența unei înțelepciuni puternice și desăvârșite. Viața noastră sfințită va fi rezultatul supunerii față de Domnul Iisus. Vom înceta să trăim o viață inutilă, caracterizată de egoism, pentru că Însuși Domnul Hristos va trăi în noi. Aceasta este modalitatea prin care vom putea să aducem roadele bune ale Duhului Sfânt - „un grăunte dă o sută, altul șaizeci, altul treizeci”.
12. „ÎNTÂI UN FIR VERDE, APOI SPIC”:
Parabola semănătorului a dat naștere multor întrebări. Unii dintre ascultători au înțeles din această parabolă că Domnul Hristos nu urma să instaureze o împărăție pământească, și mulți erau curioși și încurcați. Înțelegând nedumeririle lor, Domnul Hristos a prezentat o altă ilustrație, căutând în continuare să le abată gândurile de la speranța unei împărății lumești, spre lucrarea harului lui Dumnezeu în sufletul omului. „El a mai zis: Cu Împărăția lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânța în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua: sămânța încolțește și crește fără să știe el cum. Pământul rodește singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic și când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerișul.” (Marcu 4,26-29). Agricultorul care „pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerișul” nu poate fi nimeni altul decât Domnul Hristos. El este cel care va culege recolta pământului în marea zi de pe urmă. Dar semănătorul îi reprezintă și pe aceia care lucrează în slujba lui Hristos. Despre sămânță se spune că „încolțește și crește fără să știe el” (semănătorul). Dar această declarație nu poate fi făcută cu privire la Fiul lui Dumnezeu. Domnul Hristos nu doarme la datorie, ci veghează zi și noapte. El nu este în situația de a nu ști cum crește sămânța. Parabola seminței dezvăluie faptul că Dumnezeu acționează în permanență în lumea naturii. Sămânța conține un principiu de germinare, principiu pe care l-a implantat în ea Însuși Dumnezeu. Totuși, dacă ar fi lăsată singură, sămânța nu ar avea nicio putere de a răsări. Omul își are partea sa de îndeplinit pentru a contribui la creșterea seminței. El trebuie să pregătească pământul, îmbunătățindu-i calitatea, iar apoi să semene sămânța. După aceea, trebuie să îngrijească plantele cultivate. Dar există un punct dincolo de care nu mai poate face nimic. Nici forța, nici înțelepciunea omului nu sunt capabile să facă planta vie să răsară din sămânță. Deși trebuie să depună toate eforturile de care dispune, până la limita posibilităților sale, totuși omul trebuie să depindă în continuare de Acela care a stabilit întregul proces, de la semănare până la seceriș, legând între ele toate etapele, prin legăturile minunate ale puterii Sale nelimitate. În sămânță există viață, în sol se află putere, dar dacă nu este exercitată o putere infinită, zi și noapte, sămânța nu va aduce niciun rod. Este nevoie de ploaia care să ude câmpul însetat, de soarele care să ofere căldură, de electricitatea care trebuie să ajungă la sămânța îngropată în pământ. Numai Creatorul care a implantat viața în interiorul seminței este Cel care o poate chema la existență. Fiecare sămânță încolțește și fiecare plantă crește numai prin puterea lui Dumnezeu. „Căci, după cum pământul face să răsară lăstarul lui, și după cum o grădină face să încolțească semănăturile ei, așa va face Domnul, Dumnezeu, să răsară mântuirea și lauda, în fața tuturor neamurilor” (Isaia 61,11). Așa cum se procedează în semănatul din natură, tot astfel trebuie să se procedeze și în semănatul spiritual. Propovăduitorul adevărului trebuie să pregătească solul inimii ascultătorilor. El trebuie să semene sămânța, dar puterea care dă naștere vieții vine din partea lui Dumnezeu. Există un punct dincolo de care orice efort omenesc este zadarnic. Deși trebuie să predicăm Cuvântul, noi nu putem transmite puterea care va readuce la viață sufletul ascultătorilor și va face să răsară neprihănirea și lauda. În predicarea Cuvântului trebuie să acționeze o putere care este mai presus de toate capacitățile omenești. Cuvântul va fi viu și lucrător, în ce privește înnoirea inimii pentru viața veșnică, numai prin lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta este învățătura pe care a încercat Domnul Hristos să o întipărească în mintea ucenicilor Săi. El i-a învățat că niciuna dintre capacitățile personale nu este în măsură să le asigure succesul în lucrarea lor, ci puterea făcătoare de minuni a lui Dumnezeu este cea care îi conferă Cuvântului Său eficiență în aducerea roadelor. Lucrarea semănătorului este o lucrare a credinței. Semănătorul nu este în stare să înțeleagă taina germinării și a creșterii seminței. Dar el are încredere în mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a face vegetația să crească. Când împrăștie sămânța, semănătorul pare să risipească grâul valoros, care ar fi putut asigura pâine pentru familia lui. Dar el nu face altceva decât să renunțe la un bine prezent, pentru o răsplată viitoare mai mare. El aruncă sămânța, așteptându-se să o culeagă înapoi însutit, printr-o recoltă bogată. Tot așa trebuie să lucreze și slujitorii Domnului Hristos, așteptându-se ca sămânța semănată de ei să producă un seceriș bogat. Este posibil ca sămânța bună a Cuvântului să rămână nevăzută pentru o vreme, ascunsă într-o inimă rece, egoistă și lumească, fără a da niciun semn că a prins rădăcini, dar după un timp, când inspirația Duhului lui Dumnezeu pătrunde în suflet, sămânța ascunsă încolțește și în cele din urmă aduce roade spre slava lui Dumnezeu. În lucrarea pe care o îndeplinim de-a lungul unei vieți întregi, nu știm care dintre faptele noastre vor avea rezultate. Nu ne-a fost dat nouă să stabilim lucrul aceasta. Noi trebuie să ne facem lucrarea și să lăsăm rezultatele în grija lui Dumnezeu. „Dimineața, seamănă-ți sămânța, și până seara nu lăsa mâna să ți se odihnească, fiindcă nu știi ce va izbuti, aceasta sau aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune” (Eclesiastul 11,6). Dumnezeu, în marele legământ, declară că atât „cât va fi pământul, nu va înceta semănatul și seceratul!…” (Geneza 8,22). Agricultorul ară și seamănă, având încredere în această făgăduință. Cu aceeași credință trebuie să îndeplinim și lucrarea de semănare spirituală, având încredere în asigurarea lui Dumnezeu: „Tot așa și Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea și va împlini planurile Mele” (Isaia 55,11). „Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânța, se întoarce cu veselie, când își strânge snopii” (Psalmii 126,6 - T.M.). Germinarea seminței reprezintă începutul vieții spirituale, iar dezvoltarea plantei constituie un simbol frumos al creșterii în viața creștină. Așa cum se întâmplă în natură, tot așa este și în lucrarea harului: nu poate exista viață fără să aibă loc creșterea. Planta fie va crește, fie va muri. După cum creșterea plantei este tăcută și imperceptibilă, și totuși este neîncetată, tot astfel este și creșterea în viața creștină. Viața noastră poate fi desăvârșită în fiecare stadiu al dezvoltării ei. Totuși, dacă planul lui Dumnezeu pentru noi se împlinește întocmai, are loc o dezvoltare neîncetată. Lucrarea sfințirii este o lucrare de o viață întreagă. Pe măsură ce ocaziile se înmulțesc, experiența noastră se va extinde și vom ajunge să cunoaștem din ce în ce mai mult. Vom devein capabili să purtăm responsabilități, iar maturitatea noastră spirituală va fi pe măsura privilegiilor noastre. Planta crește, primind elementele oferite de Dumnezeu pentru susținerea vieții. Ea își înfige rădăcinile adânc în pământ. Absoarbe razele soarelui, roua și ploaia și primește din aer proprietățile dătătoare de viață. În același fel trebuie să se dezvolte și creștinul, prin cooperarea cu mijloacele prevăzute de Dumnezeu. Deși suntem conștienți de starea noastră de neputință, trebuie să folosim toate ocaziile care ne sunt acordate pentru a dobândi o experiență deplină. Așa cum planta primește razele soarelui, roua și ploaia, tot astfel trebuie să ne deschidem și noi inima pentru a primi Duhul Sfânt. „… Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu - zice Domnul oștirilor!” (Zaharia 4,6). Dacă ne păstrăm gândurile îndreptate spre Domnul Hristos, El „va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!” (Osea 6,3). El va răsări peste noi ca Soarele Neprihănirii „și tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4,2). Iar noi vom „înflori precum crinul” și „iarăși vom da viață grâului, vom înflori ca via” (Osea 14,5.7). Printr-o dependență continuă de Hristos și prin credința în El, ca Mântuitor personal, vom crește în toate privințele în Acela care este Căpetenia noastră. Grâul formează „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic”. Scopul pe care îl urmărește agricultorul prin semănarea seminței și prin cultivarea plantelor este producerea grâului. El dorește pâine pentru cei flămânzi și semințe pentru recolta viitoare. Tot astfel, Agricultorul divin așteaptă o recoltă, o răsplată a muncii și a sacrificiului Său. Domnul Hristos dorește să multiplice chipul Său în inima oamenilor; și face aceasta prin aceia care cred în El. Scopul vieții de creștin este să aducă roade - reproducerea caracterului lui Hristos în cel credincios, pentru ca apoi să poată fi reprodus și în alții. Planta nu germinează, nu crește și nici nu aduce roadă în folosul propriu, ci „ca să dea sămânță semănătorului și pâine celui ce mănâncă” (Isaia 55,10). Tot astfel, niciun om nu trebuie să trăiască pentru sine. Creștinul este reprezentantul lui Hristos în lume, pentru mântuirea altora. Într-o viață al cărei centru este propriul eu, nu poate exista nicio creștere și nicio rodire. Dacă L-ai acceptat pe Hristos ca Mântuitor personal, trebuie să uiți de tine însuți și să încerci să-i ajuți pe alții. Vorbește cu ei despre Domnul Hristos și spune-le despre bunătatea Sa. Îndeplinește fiecare îndatorire care se ivește. Poartă în inima ta povara salvării de suflete și caută prin orice mijloace care îți stau în putere să-i mântuiești pe cei pierduți. Pe măsură ce vei primi Spiritul lui Hristos - Spiritul iubirii neegoiste și al slujirii pentru binele altora - vei crește și vei fi roditor. Roadele Duhului se vor dezvolta în caracterul tău. Credința ta se va mări, convingerile tale vor devein tot mai profunde, iubirea ta va fi făcută desăvârșită. Vei reflecta din ce în ce mai mult asemănarea cu Hristos în tot ce este curat, nobil și vrednic de iubit. „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor” (Galateni 5,22.23). Aceste roade nu vor putea pieri niciodată, ci vor produce un seceriș asemenea lor pentru viața veșnică. „Când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerișul.” Domnul Hristos așteaptă cu o dorință nerăbdătoare manifestarea caracterului și a vieții Sale în biserica Sa. Când caracterul lui Hristos va fi reprodus în mod desăvârșit în cei ce fac parte din poporul Său, El va veni pentru a-i revendica drept copiii Săi. Este privilegiul fiecărui creștin, nu numai să aștepte, ci și să grăbească venirea Domnului Iisus Hristos (2 Petru 3,12). Dacă toți cei care pretind că poartă Numele Său ar aduce roade spre slava Lui, cât de rapid ar fi semănată sămânța Evangheliei în întreaga lume. Ultimul mare seceriș va avea loc repede, iar Hristos va veni pentru a aduna grâul prețios.
13. NEGHINA:
„Iisus le-a pus înainte o altă pildă, și le-a zis: Împărăția cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânță bună în țarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmașul lui, a semănat neghină între grâu și a plecat. Când au răsărit firele de grâu și au făcut rod, a ieșit la iveală și neghina’” (Matei 13,24-26). „Țarina”, a zis Iisus, „este lumea”. Dar noi trebuie să înțelegem acest symbol ca reprezentând biserica lui Hristos în lume. Parabola descrie o situație legată de Împărăția lui Dumnezeu și lucra-rea Sa de mântuire a oamenilor. Această lucrare este îndeplinită prin intermediul bisericii. Este adevărat că Duhul Sfânt acționează în întreaga lume, oriunde inima oamenilor este impresionată de Evanghelie, dar locul în care trebuie să creștem și să aducem roade pentru grânarul lui Dumnezeu este biserica. „Cel ce seamănă sămânța bună, este Fiul omului… Sămânța bună sunt fiii Împărăției; neghina, sunt fiii celui rău.” Sămânța bună îi reprezintă pe aceia care sunt născuți din Cuvântul lui Dumnezeu, din adevăr. Neghina reprezintă acea categorie de oameni care constituie rezultatul sau întruchiparea greșelii, a principiilor false. „Vrăjmașul, care a semănat-o, este diavolul.” Nici Dumnezeu și nici îngerii Săi nu au semănat vreodată o sămânță care produce neghină. Neghina este semănată întotdeauna de Satana, vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului. În Orient, oamenii se răzbunau uneori, semănând în terenurile recent cultivate ale vrăjmașilor lor, semințe care produceau plante dăunătoare, dar care, în perioada creșterii, se asemănau foarte mult cu cerealele. Ele răsăreau împreună cu grâul, afectând recolta și provocându-i proprietarului necazuri și pagube. Tot astfel, datorită vrăjmășiei împotriva lui Hristos, Satana răspândește semințele lui rele printre semințele bune ale Împărăției. Apoi, Îi atribuie lui Hristos roadele acestor semințe rele. El aduce în biserică oameni care, deși poartă Numele lui Hristos, au un caracter opus caracterului Său. Acești nelegiuiți Îl dezonorează pe Dumnezeu, prezintă greșit lucrarea Sa de mântuire și pun în pericol viața spirituală a credincioșilor. Slujitorii Domnului Hristos sunt îndurerați când văd că în biserică se află atât credincioși adevărați, cât și credincioși falși. Ei ar dori mult să întreprindă ceva pentru a curăța biserica. Asemenea slujitorilor din parabolă, ei sunt gata să smulgă neghina. Dar Domnul Hristos le spune: „Nu… ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeți și grâul împreună cu ea. Lăsați-le să crească amândouă împreună până la seceriș” (Matei 13,29). Domnul Hristos i-a învățat pe oameni cu claritate, că aceia care continuă să păcătuiască în mod vizibil trebuie să fie separați de biserică, dar nu ne-a încredințat nouă lucrarea de a judeca motivațiile și caracterul oamenilor. El cunoaște prea bine firea noastră și de aceea nu ne-a dat această sarcină. Dacă am încerca să-i smulgem din biserică pe aceia despre care presupunem că sunt niște creștini falși, putem fi siguri că am comite greșeli. Adesea, noi îi considerăm ca fiind niște cazuri fără speranță, tocmai pe aceia pe care Domnul Hristos îi atrage la Sine. Dacă ar trebui să tratăm aceste suflete în conformitate cu judecata noastră nedesăvârșită, probabil că acest fapt ar duce la spulberarea ultimei lor speranțe. Mulți care se consideră buni creștini vor fi găsiți în cele din urmă nevrednici. În cer se vor afla mulți oameni despre care semenii lor au crezut că nu vor ajunge niciodată acolo. Omul judecă după aparențe, dar Dumnezeu judecă inima. Neghina și grâul trebuie să crească împreună până la seceriș; iar secerișul are loc la încheierea timpului de probă. În cuvintele Mântuitorului se află și o altă lecție, o lecție a răbdării minunate și a iubirii pline de duioșie. După cum rădăcinile neghinei sunt strâns împletite cu rădăcinile grâului, tot astfel membrii falși ai bisericii se pot afla într-o relație apropiată cu ucenicii adevărați. Adevăratul caracter al acestor așa-ziși credincioși nu este manifestat pe deplin. Dacă ei ar fi separați de biserică, ar putea fi determinați să se poticnească și alții care, altfel, ar fi rămas statornici. Învățătura acestei parabole ilustrează modul în care îi tratează Dumnezeu atât pe oameni, cât și pe îngeri. Satana este un înșelător. Când a păcătuit în cer, nici chiar îngerii loiali lui Dumnezeu nu au înțeles pe deplin caracterul lui. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu nu l-a nimicit imediat. Dacă Satana ar fi fost nimicit imediat, îngerii sfinți nu ar fi înțeles dreptatea și iubirea lui Dumnezeu. Îndoiala cu privire la bunătatea lui Dumnezeu ar fi fost asemenea unei semințe rele, care ar fi adus roadele amare ale păcatului și ale nenorocirii. Prin urmare, autorul răului a fost cruțat și lăsat să-și manifeste caracterul în mod deplin. De-a lungul veacurilor, Dumnezeu a suportat durerea de a vedea lucrările răului. Decât să îngăduie ca vreuna dintre ființele create de El să fie înșelată de declarațiile mincinoase ale celui nelegiuit, mai degrabă a oferit darul nemăsurat al Jertfei de pe Gogota, deoarece neghina nu poate fi smulsă, fără să existe pericolul de a smulge și grâul prețios o dată cu ea. Oare, nu ar trebui să fim noi la fel de răbdători față de semenii noștri, așa cum este Domnul cerului și al pământului față de Satana? Lumea nu are niciun drept să se îndoiască de adevărul creștinismului, pe motiv că în biserică sunt membri nevrednici. Nici creștinii nu trebuie să se descurajeze datorită acestor credincioși falși. Care a fost situația din biserica timpurie? Anania și Safira s-au alăturat grupului ucenicilor. Simon Magul a fost botezat. Dima, care l-a părăsit pe apostolul Pavel, a fost considerat un credincios. Iuda Iscarioteanul a fost unul dintre cei doisprezece apostoli. Răscumpărătorul nu dorește să se piardă nici măcar un singur suflet. Experiența Sa cu Iuda este relatată pentru a demonstra îndelunga Sa răbdare față de firea umană nelegiuită. Iar Domnul ne îndeamnă să ne comportăm asemenea Lui cu fiecare om. El a declarat că în biserică vor exista credincioși falși până la încheierea timpului. Unii oameni au încercat să smulgă neghina, fără a lua în considerare avertizarea Domnului Hristos. Pentru a-i pedepsi pe cei despre care presupuneau că sunt niște răufăcători, biserica a recurs la ajutorul autorității civile. Ca urmare a instigării din partea unor oameni care pretindeau că acționează cu aprobarea lui Hristos, cei care credeau altfel decât spuneau doctrinele oficiale au fost închiși, torturați și condamnați la moarte. Dar astfel de fapte sunt determinate de spiritul lui Satana, nu de Spiritul lui Hristos. Aceasta este metoda specifică a lui Satana de a aduce lumea sub stăpânirea lui. Printr-un asemenea mod de tratare a celor presupuși a fi eretici, biserica L-a reprezentat pe Dumnezeu într-o manieră greșită. Nu abținerea de a-i judeca și de a-i condamna pe alții constituie învățătura acestei parabole rostite de Domnul Hristos, ci umilința și neîncrederea în sine. Nu din toate semințele semănate în ogor va rodi grâu bun. Faptul că oamenii se află în biserică nu dovedește că sunt niște buni creștini. Atâta timp cât tulpinile erau încă verzi, neghina se asemăna foarte mult cu grâul, dar când recolta a ajuns la maturitate, plantele dăunătoare și fără valoare arătau complet diferit de grâul care se pleca sub greutatea spicelor pline și coapte. O vreme, păcătoșii care lasă impresia de pioșenie se aseamănă cu adevărații urmași ai lui Hristos, iar aparența de credincioșie este menită săi înșele pe mulți. Dar la secerișul lumii nu va mai fi nicio asemănare între cei buni și cei răi. Atunci, cei care s-au alăturat bisericii, dar nu I s-au alăturat lui Hristos, vor ieși în evidență cu claritate. Neghinei i se îngăduie să crească în mijlocul grâului, să beneficieze de toate avantajele soarelui și ale ploii, dar în timpul secerișului „veți vedea din nou… deosebirea dintre cel neprihănit și cel rău, dintre cel ce slujește lui Dumnezeu și cel ce nu-I slujește” (Maleahi 3,18). Hristos Însuși va hotărî cine este vrednic să locuiască împreună cu familia cerului. El va judeca fiecare om după cuvintele și faptele lui. Declarațiile nu au nicio valoare. Ceea ce decide destinul veșnic este caracterul omului. Mântuitorul nu indică un timp viitor când neghina va deveni grâu. Grâul și neghina cresc împreună până la seceriș, până la sfârșitul istoriei lumii. Atunci, neghina va fi legată în snopi pentru a fi arsă, iar grâul va fi adunat în grânarul lui Dumnezeu. „Atunci cei neprihăniți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă” (Matei 13,43). „Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, și ei vor smulge din Împărăția Lui toate lucrurile, care sunt pricină de păcătuire și pe cei ce săvârșesc fărădelegea și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 13,41.42).
14. „ASEMENEA UNUI GRĂUNTE DE MUȘTAR”:
În mulțimea care asculta învățăturile Domnului Hristos, se aflau mulți farisei. Aceștia au observat cu dispreț cât de puțini dintre ascultătorii Săi Îl recunoșteau ca Mesia și se întrebau în sinea lor, cum ar fi putut acest Învățător modest să ridice poporul lui Israel la statutul de împărăție universală. Fără bogății, putere sau o poziție socială onorabilă, cum urma El să instaureze o împărăție nouă? Domnul Hristos cunoștea gândurile lor și le-a răspuns: „… Cu ce vom asemăna Împărăția lui Dumnezeu, sau prin ce pildă o vom înfățișa?” (Marcu 4,30). Printre guvernele pământești nu exista nicio asemănare și nici un termen de comparație. Nicio societate civilă nu Îi putea sluji drept simbol. El a zis: „Se aseamănă cu un grăunte de muștar, care, când este semănat în pământ, este cea mai mică dintre toate semințele de pe pământ; dar, după ce a fost semănat, crește și se face mai mare decât toate zarzavaturile, și face ramuri mari, așa că păsările cerului își pot face cuiburi la umbra lui” (Marcu 4,31.32). Germenul din sămânță crește datorită principiului vieții pe care l-a implantat Dumnezeu în interior. Dezvoltarea lui nu depinde de nicio putere omenească. Tot așa se întâmplă și cu Împărăția Domnului Hristos. Ea este o nouă creațiune. Principiile ei de dezvoltare sunt opuse principiilor care conduc împărățiile acestei lumi. Guvernele pământești își exercită dominația prin forță. Ele își mențin stăpânirea prin războaie. Dar Întemeietorul acestei Împărății noi este Domnul Păcii. În profeție, Duhul Sfânt a reprezentat împărățiile lumii prin simbolurile unor animale de pradă fioroase. Dar Domnul Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). În planul Său de guvernare nu există niciun fel de folosire a forței pentru a constrânge conștiința. Iudeii așteptau ca Împărăția lui Dumnezeu să fie instaurată în același mod ca împărățiile lumii. Ei recurgeau la măsuri exterioare de promovare și extindere a neprihănirii. Ei concepeau metode și planuri. Dar Domnul Hristos implantează un principiu activ. El combate eroarea și păcatul prin implantarea adevărului și a neprihănirii. În timp ce Domnul Iisus rostea această parabolă, în apropiere și în depărtare, puteau fi văzuți arbuștii de muștar, care se înălțau deasupra ierbii și grâului, legănându-și ușor ramurile în bătaia vântului. Păsările zburau din creangă în creangă, și cântecul lor se auzea din frunzișul bogat. Totuși sămânța din care răsărea această plantă înaltă era una dintre semințele cele mai mici. La început, răsărea un firicel firav, dar plin de vitalitate, care creștea, dezvoltându-se, până când ajungea la o înălțime deosebită. Tot astfel, la început, Împărăția lui Hristos părea umilă și lipsită de semnificație. În comparație cu împărățiile pământești, ea lăsa impresia că este cea mai neînsemnată. Domnitorii acestei lumi ridiculizau faptul că Domnul Hristos Se declara Împărat. Cu toate acestea, adevărurile puternice pe care le-a încredințat urmașilor Împărăției Evangheliei aveau în ele viață divină. Și cât de rapidă a fost creșterea ei! Cât de răspândită a fost influența ei! Când a rostit această parabolă, Împărăția cea nouă era reprezentată doar de câțiva oameni simpli din Galileea. Situația materială precară și numărul mic al acelor pescari simpli, care Îl urmau pe Domnul Iisus, erau prezentate din nou și din nou, ca argumente că oamenii nu trebuiau să se asocieze cu ei. Totuși sămânța de muștar avea să crească și să-și întindă ramurile până departe, pretutindeni în lume. Împărățiile pământești, a căror glorie umplea atunci inima oamenilor, urmau să piară, dar Împărăția lui Hristos avea să reziste asemenea unui imperiu puternic și vast. Tot astfel, lucrarea harului în inimă este mică la început. Este rostit un cuvânt, sufletul este străbătut de o rază de lumină, este exercitată o influență care reprezintă începutul unei noi vieți, și cine își poate imagina rezultatele ei? Experiența reprezentată în parabola seminței de muștar nu ilustrează doar dezvoltarea în ansamblu a Împărăției lui Hristos, ci ea se repetă în fiecare stadiu al acestui proces. Dumnezeu are un adevăr special și o lucrare special pentru biserica Sa în fiecare generație. Adevărul care le este ascuns celor învățați și înțelepți ai lumii acesteia le este descoperit unor oameni umili, care au o credință asemenea unor copii. Adevărul cere renunțare la sine. El are de purtat bătălii și de câștigat biruințe. La început, susținătorii lui sunt puțini. El este combătut și disprețuit de marii oameni ai lumii și de bisericile care se conformează cu lumea. Priviți-l pe Ioan Botezătorul, cel care a pregătit venirea lui Hristos, stând singur pentru a mustra mândria și formalismul neamului iudaic. Priviți-i pe apostolii care au vestit Evanghelia în Europa. Cât de necunoscută și de lipsită de șanse părea misiunea lui Pavel și a lui Sila, niște meșteșugari care confecționau corturi, când, împreună cu tovarășii lor, s-au îmbarcat la Troa, plecând în călătorie la Filipi. Priviți-l pe „bătrânul Pavel”, aflat în lanțuri și predicându-L pe Hristos în palatul cezarilor. Priviți micile grupuri de sclavi și țărani luptând cu păgânismul Imperiului Roman. Priviți-l pe Martin Luther rezistând împotriva acelei biserici puternice, care era capodopera înțelepciunii lumii. Priviți-l apărând cu fermitate Cuvântul lui Dumnezeu în fața împăratului și a papei, declarând: „Aici voi sta; nu pot face altfel. Așa să mă ajute Dumnezeu.” Priviți-l pe John Wesley predicându-L pe Hristos și neprihănirea Sa, în mijlocul formalismului, al senzualității și al necredinței. Profund îndurerat de nenorocirile lumii păgâne, el pleda pentru privilegiul de a vesti mesajul iubirii lui Hristos. Ascultați răspunsul clericilor de atunci: „Stai jos, tinere. Când Dumnezeu va dori să-i convertească pe păgâni, o va face fără ajutorul tău sau al meu.” Marii lideri ai gândirii religioase din această generație își exprimă laudele și înalță monumente în cinstea celor care au sădit sămânța adevărului cu secole în urmă. Dar câți din zilele noastre nu se abat de la această lucrare, călcând în picioare firele răsărite din aceeași sămânță? Străvechea declarație se repetă: „Știm că Dumnezeu a vorbit lui Moise, dar acesta (Hristos reprezentat de mesagerii trimiși de El) nu știm de unde este” (Ioan 9,29). Așa cum s-a întâmplat în secolele anterioare, adevărurile speciale pentru acest timp nu se află în posesia autorităților eclesiastice, ci la bărbații și femeile care nu se consideră prea învățați sau prea înțelepți pentru a crede în Cuvântul lui Dumnezeu. „De pildă, fraților, uitați-vă la voi care ați fost chemați: printre voi nu sunt mulți înțelepți în felul lumii, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe cele înțelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari. Și Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, și lucrurile disprețuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (1 Corinteni 1,26-28); „pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2,5). În această ultimă generație, parabola seminței de muștar este pe punctul de a atinge o împlinire răsunătoare și triumfală. Sămânța cea mică va deveni un copac. Ultimul mesaj de avertizare și har trebuie să ajungă la „orice neam, seminție, limbă și norod” (Apocalipsa 14,6-14), „ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele” (Fapte 15,14). „Iar pământul va fi luminat de slava Sa” (Apocalipsa 18,1).
Notă: studiul aspra paraboleleor rostite de Domnul Iisus nu-și propune o abordare care să aibe un anumit număr al părților în care să fie structurat. De aceea, asupra unor parabole s-ar putea să revin, în timp, cu alte comentarii și abordări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu