„APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - COMENTARIU REVIZUIT! PARTEA A ȘASEA!

„APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - COMENTARIU REVIZUIT! PARTEA A ȘASEA!

Capitolul 14 - Biruitorii tainei fărădelegii:

  Tema generală a capitolului 14 este „finalul tainei fărădelegii”. După capitolele 12 și 13 care ne-au arătat drama sfârșitului din punctul lui Satan de vedere, capitolul 14 ne readuce la perspectiva lui Dumnezeu asupra sfârșitului. Taina fărădelegii care lucrează acum pe Pământ în fiii neascultării din marea dramă de la sfârșit poate și trebuie să fie învinsă. O va învinge Iisus Hristos însuși și o vor învinge sfinții Mielului. Ei răspund obrăznicei provocării din capitolul 12: „Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” (Apoc. 13:4). Vă aduc aminte că ne aflăm într-un intermezzo, o pauză în descrierea efectului pe care-l are pe Pământ sunetul celor șapte trâmbițe. Ca într-un reportaj cinematografic, camera se retrage din scenele apropiate ale conflictelor pentru a ne da o perspectivă panoramică, ajutându-ne să înțelegem de unde a început și spre ce se îndreaptă istoria. Prin aceasta vedem nu numai ce se întâmplă, ci și cine se află în spatele evenimentelor, cine „face să se întâmple” istoria. În Apocalisa 12 am văzut efortul depus de Satan de-a lungul istoriei pentru a împiedica nașterea copilului femeii (Iisus Hristos - Mesia) și eforturile lui disperate de a distruge femeia și sămânța ei (poporul Israel) ca să împiedice venirea Împărăției. În Apocalipsa 13 am văzut cum se vor materializa aceste eforturi ale Diavolului în formarea trinității satanice: fiara, antihristul și proorocul mincinos. În capitolul 14, ne întoarcem în slava Cerului pentru a arunca o privire panoramică asupra biruinței pe care o va lucra Mielul prin sfinții Lui de pe Pământ. Limbajul este caracteristic timpului profetic, ne-liniar, ne-cronologic, preocupat cu descrierea tematică a evenimentelor. Capitolul este o anticipare a judecăților care vor veni, culminând cu glorioasa revenire a Domnului Iisus, la sfârșitul Necazului cel Mare. Capitolul 15 va relua apoi șirul cronologic și va începe să descrie în amănunt cele prezentate tematic în capitolul 14. Este esențial să înțelegem balansul descrierilor din acest interludiu dinaintea trâmbiței a șaptea. Pe de o parte, în capitolele 12 și 13 personajul central este Satan. În capitolul 14, personajul central este Dumnezeu. Acțiunile ne sunt prezentate pe rând, deși în timpul profetic ele se împlinesc simultan pe straturi suprapuse. Contrastul dintre capitolul 13 și 14 este categoric, evident și total. Capitolul 14 este inversul capitolului 13. Capitolul 13 este întunericul de pe Pământ, capitolul 14 este lumina din Cer. Capitolul 13 este despre Antihrist și oamenii lui; capitolul 14 este despre Hristos și oamenii Lui. Capitolul 13 este despre Satan, antihrist, profetul mincinos, demoni, decadență, idolatrie și semnul fiarei. Capitolul 14 este despre Dumnezeu, Hristos, îngerii, sfinții biruitori, adevărul, închinarea adevărată și pecetea lui Dumnezeu. În treisprezece ne-am întâlnit cu fiara. În paisprezece ne întâlnim cu Mielul. În treisprezece avem hulă, în paisprezece avem laudă. În treisprezece avem 6-6-6, îm paisprezece avem 144.000. În Apocalipsa 14 ni se dau trei viziuni în care-L vedem pe Dumnezeu în acțiune. Toate trei anticipează biruința Domnului Iisus asupra tainei fărădelegii. Cea dintâi viziune este cea a celor 144.000. A doua viziune este despre acțiunile a trei îngeri, iar cea de a treia este despre judecata secerișului și a culegerii viei.

Viziunea celor 144.000: Ne aflăm iar în hiperdimensiunile Cerului, pe muntele Sion, descris și în Epistola către Evrei: „Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge …  Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, … (Evrei 12:18-23). Ce vede apostolul Ioan acolo? „Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său” (Apocc. 14:1). Astăzi sunt în lumea aproximativ 50.000 de misionari creștini. Vă dați seama ce forță extraordinară vor fi acești 144.000 de evrei de talia apostolului Pavel pentru evanghelizarea lumii? Viața lor a fost unică, închinarea lor pe muntele Sionului din Cer va fi unică și cântarea lor înaintea celei mai ilustre audiențe din Univers va fi unică: „Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ” (Apoc. 14:2-3). Impactul  lor asupra lumii va fi excepțional pentru că și consacrarea lor, pecetluirea divină combinată cu caracterul lor impecabil, vor fi excepționale. Dacă vreți să-i asemuiți cu cineva, metafora cea mai potrivită mi se pare a fi „vitejii” care l-au însoțit în lupte pe împăratul David. Oameni mari care au făcut mari isprăvi împreună cu Dumnezeu. Cei 144.000 sunt oameni excepționali în viața lor, în misiunea lor, în sacrificiul lor, în destinul lor etern și chiar, ne spune Ioan, în cântarea pe care o vor cânta. Biserica ordodoxă are termenul de „anahoret” aplicat unuia care nu se căsătorește niciodată, ci își dedică viața pentru Dumnezeu. Tudor Vladimirescu a fost un „anahoret”. Cam așa ceva a fost și apostolul Pavel ( 1 Cor. 9:5) și la fel vor fi acești 144.000: „Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciori şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Apoc. 14:5). Acești misionari evrei nu vor fi perfecți, altfel ei ar fi singurii oameni din istorie pentru care n-ar fi trebuit să moară Hristos!  Textul ne spune însă clar că și  ei au avut nevoie de răscumpărare: „cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ” (Apoc. 14:3). Nu vor fi perfecți, dar vor purta în ei perfecțiunea și puterea lui Hristos, Mielul pe care-L urmează etern. Amintiți-vă că rodul mărturiei lor va fi acea „mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini şi strigau cu glas tare şi ziceau: Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apoc. 7:9-10).

Acțiunile celor trei îngeri: După viziunea celor 144.00 urmează această viziune a celor trei îngeri, iar apoi va fi viziunea sfârșitului. Toate cele trei viziuni folosesc, așa cum o face Dumnezeu în toată Biblie, limbajul unui an agricol. Cei 144.000 au fost „cel dintâi rod” sau „pârga”, iar finalul istoriei acestui veac va fi ca un „seceriș” și ca un „cules al viei”. Toate acestea se vor petrece la porunca lui Dumnezeu. Capitolele 14-16 pomenesc de 11 ori expresia „un glas” alături de prezența îngerilor. Ei sunt purtătorii mesajelor lui Dumnezeu care marchează desfășurarea fiecărei etape din evenimentele sfârșitului. Este răspunsul lui Dumnezeu la cuvintele de „hulă” cu care a umplut Satan Pământul (Apoc. 13:5-6). Am putea intitula acest capitol și „vocile victorioșilor” sau „glasurile biruitorilor”. Mesajele acestor trei îngeri anticipează efectele judecățiilor celor șapte potire ale mâniei cu care ne vom întâlni în următorul capitol. Apocalipsa ne descoperă rolul îngerilor în împlinirea planului lui Dumnezeu; de la capitolul 4 la 14, cu excepția capitolului 13, ne-a întâlnit cu o mulțime de îngeri. Acum ne concentrăm atenția asupra acestor trei. Iată ce strigă cel dintâi înger: „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui, şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Apoc. 14:6-7). Este pentru prima dată că ni se spune despre un înger că predică. Misiunea aceasta a fost încredințată prin excelență oamenilor. Și tot pentru prima dată în textul Apocalipsei întâlnim aici termenul „judecată”. Doar ca o observație pe text, aici este pomenit pentru prima dată cuvântul „judecată” în cartea Apocalipsei. Îl vom mai întâlni apoi în capitolele 16, 18 și 19, dar aici apare pentru prima dată. Spre deosebiore de „evanghelia mântuirii” (Efes. 1:13), de „evanghelia împărăției” (Mat. 24:14) sau de orice „altă evanghelie”, acest strigăt este o veste bună trimisă ca un avertisment final. „Evanghelia veșnică” anunță apropierea marii judecăți de la urmă. Chiar și în pragul distrugerii, Dumnezeu mai lasă încă ușa corăbiei salvării deschisă, ca pe vremea lui Noe. Primul înger le dă oamenilor motivația pentru temerea de Dumnezeu și pentru închinarea în fața Lui: Dumnezeu este Făcătorul tuturor lucrurilor. Satan și Antihristul n-au creat nimic. Totul, până și izvoarele apoelor care dau viața pe Pământ au fost făcute de Dumnezeu. El le-a adus în ființă și tot El, numai El, le poate distruge. Acesta este baza închinării noastre. Bunul simț ar trebui să-i îndemne pe toți oamenii să se plece înaintea Celui de care depind cu suflarea, ființa și mișcarea lor. Iată ce strigă cel de al doilea înger: „Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” (Apoc. 14:8). Este anticiparea tematică a unui eveniment cu care ne vom întâlni iar în descrierea narațiunii cronologice din capitolele următoare. Suficient să spunem aici că Biblia profețește reconstrucția acestui mare oraș și revenirea lui în centrul atenției mondiale. Istoria se va întorce acolo unde a început, în valea Mesopotamiei, acolo unde Satan i-a ispitit pe primii doi oameni în grădina Eden. Și tot acolo unde, după potop, oamenii nostalgici după lumea de dinaintea lui Noe s-au apucat să construiască turnul Babel, cu care să forțeze intrarea în Cer. Când au fost împiedicați de Dumnezeu s-o facă și răspândiți ca pedeapsă pe toată fața Pământului, cei de atunci au luat cu ei elementele religioase ale Babelui, elementele idolatre din care s-au adăpat în istorie toate religiile păgâne. Istoria încheie o evoluție de 360 de grade. Cei ce au fost una la turnul babel vor fi iar una sub Antihrist și în Babilonul cel Mare. Posibil, acest oraș va fi capitala lumii, iar la Ierusalim va fi așezată doar icoana profetului mincinos. Ca și la potop, unitatea locuitoriulor pământului nu duce la nimic bun, pentru că ei sunt nu „una în Hristos“, ci una împotriva Lui prin adorarea Antihristului. Mesajul celui de al doilea înger nu mai este o „evaghelie”, ci pronunțarea unei judecăți teribile. Îngerul nu spune că Babilonul „va cădea”, ci anunță caderea ca un fapt deja împlinit. În cel de al Treilea Cer, timpul nu curge după regulile noastre, pentru că operează o realitate în alte dimensiuni legate de omniștiința lui Dumnezeu. Iată ce strigă cel de al treilea înger: „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei! Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus.” (Apoc. 14:9-12).  Cei ce se închină fiarei vor bea din potirul mâniei lui Dumnezeu. „În mâna Domnului este un potir în care fierbe un vin plin de amestecătură. Când îl varsă toţi cei răi de pe pământ sug, îl sorb şi-l beau până în fund!” (Psalm 75:8 - T.M.). Iadul a fost pregătit pentru Diavol și pentru îngerii lui, nu pentru oameni, dar cei ce se pleacă înaintea lui Satan vor împărtăși și soarta lui (Mat. 25:41). Mesajul acesta este comentat de Dumnezeu, așa că nu trebuie să-i căutăm prea mult înțelesul.  „Şi am auzit un glas din cer care zicea: Scrie: Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!  Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!” (Apoc. 14:13). În vremea aceea va fi foarte greu să fi de partea lui Dumnezeu, dar va fi și mai greu în eternitate dacă cineva va fi credincios fiarei și sistemului ei antihrist. Versetele citate mai sus se folosesc și azi la înmormântări, dar ele vor fi în mod special valabile și se vor aplica prin excelență sfinților care îi vor fi credincioși lui Dumnezeu în vremea Necazului cel Mare. Nu uitați că, tematic, capitolul 14 este antiteza lucrării lui Satan din capitolul 13 și arată că, deși va fi foarte greu, Dumnezeu va salva oameni și în acele vremuri teribile. În versetele 11 și 13, apostolul Ioan face un joc de cuvinte, așezând în contrast pe cei ce se închină fiarei și vor ajunge în pedeapsă chinului veșnic unde „n-au odihnă” și cei ce se ostenesc în credincioșia lor pentru Domnul, care „se vor odihni” veșnic.

Judecata secerișului și a culesului viei: Alți trei îngeri sunt menționați în această a treia viziune, dar personajul principal nu sunt ei, ci Altcineva: „Apoi m-am uitat şi iată un nor alb şi pe nor şedea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul pământului este copt. Atunci, Cel ce şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat” (Apoc. 14:14-15). Prima dată Fiul lui Dumnezeu a venit pe Pământ smerit și umil ca un Miel, ca o jertfă de ispășire. A doua oară va veni în toată Slava Sa Cerească asemenea unui ca Suveran care stăpânește peste tot și peste toate. Prima dată a venit ca să ne aducă harul și adevărul. A doua oară vine mânios să-i judece pe cei care n-au vrut să le primească. Mânia divină n-a fost un concept străin celor care L-au cunoscut pe Dumnezeu. Aduceți-vă aminte că ea a fost tema principală a predicilor lui Ioan Botezătorul: „Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră.  … Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom, care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în foc.”  (Mat. 3:7-10). În Vechiul Testament, mânia lui Dumnezeu este anunțată de profetul Isaia: „Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina. Voi pedepsi - zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9-13). Cred că am ajuns destul de familiarizați cu studiul profețiilor ca să abordăm un termen „de specialitate”, numit „rezonanță profetică”. El definește legătura dintre diferitele pasaje profetice ale Bibliei. Dicționarul definește astfel rezonanța: „Stare de vibrație în care se găsește un corp sau un sistem fizic când asupra lui se exercită o acțiune exterioară periodică, cu o frecvență egală ori apropiată cu frecvența proprie vibrației corpului sau a sistemului”. Profețiile sunt ca o rețea uriașă răspândită în mai toate cărțile Bibliei. Dacă a „apeși” pe un anumit pasaj profetic, se „aprind” o sumedenie de alte pasaje asemănătoare cu aceeași temă. Acesta este motivul pentru care am spus la începutul acestui comentariu asupra Apocalipsei că pătrunderea sensului acestei cărți este direct proporțională cu măsura în care suntem familiarizați cu restul Bibliei, pentru că toate temele majore din celelalte cărți ale ei se întălnesc în această carte „ a sfârșitului”. Cartea Geneza lansează temele Bibliei, celelalte cărți le completează, iar iar cartea Apocalipsa le dă rezolvarea finală. Cei ce au studiat textul Scintelor Scripturi au plasat sub fiecare verset „trimiteri” spre aceste legături tematice. În pasajul de față, care consemnează cea de a treia viziune din acest capitol, întâlnim cel puțin două „rezonanțe profetice”: tema celui ce „seamănă cu un fiu al omului” și tema celor două finaluri de an agricol, secerișul și culesul viei. „Apoi m-am uitat și iată un nor alb; și pe nor ședea cineva care semăna cu un fiu al omului” (Apoc. 14:14). Sub versetul din Apocalipsa 14:14, care vorbește despre „cineva care semăna cu un fiu al omului” sunt așezate două „trimiteri” de rezonanță profetică spre Ezec. 1:26 și Daniel 7:13.  Faptul că în acele două pasaje s-a vorbit clar despre o apariția a lui Iisus Hristos i-a făcut pe cei care au tradus și tipărit Biblia în limba română să folosească în versetul imediat următor literă mare atunci când îl pemenesc cu termenul generic „Celui ce ședea pe nor”: „Şi un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul pământului este copt” (Apoc. 14:15). Ce scrie în Ezechiel 1:26? „Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el”. Ce spune Daniel 7:13? „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui.  I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan. 7:13-14). Dumnezeu este Domnul secerișului (Mat. 9:38), iar agentul Lui în această lucrare este Iisus Hristos. Despre secerișul lumii ne-a vorbit Domnul Iisus în pilda neghinei: „Iisus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu şi a plecat. Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis: Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină? El le-a răspuns: Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta. Şi robii i-au zis: Vrei dar să mergem s-o smulgem? Nu, le-a zis el, ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu. ” (Mat. 13:24-30). Secerătorul cu cununa de aur este Semănătorul care a ieșit să semene (Mat. 13:1-23), adică Iisus Hristos, Fiul omului și Fiul lui Dumnezeu. Apocalipsa ne spune că este vremea sfârșitului și secera este ascuțită, gata de lucrare. În alte pasaje, secerișul este metafora care identifică aducerea păcătoșilor la Dumnezeu prin Hristos, ca în pasajul care vorbește despre femeia samariteancă  (Ioan 4:34-38), în alte pasale el este folosit clar pentru judecata lui Dumnezeu (Mat. 13:24-30, 36-43; Luca 3:8-17). Dumnezeu a îngăduit în istorie ca răul să coexiste împreună cu binele până la o anumită limită prestabilită: „În al patrulea neam, ea se va întoarce aici, căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful” (Gen. 15:16). Dezlănțuirea mâniei lui Dumnezeu este ilustrată în Apocalipsa 14 și prin culesul viei: „Şi din Templul, care este în cer, a ieşit un alt înger, care avea şi el un cosor ascuţit. Şi un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea cosorul cel ascuţit: Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi. Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat în picioare afară din cetate; şi din teasc a ieşit sânge până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii” (Apoc. 14:17-20). Pasajul de rezonanță profetică este în cartea profetului Ioel: „Să se scoale neamurile şi să se suie în valea lui Iosafat! Căci acolo voi şedea să judec toate neamurile de primprejur. Puneţi mâna pe secere, căci secerişul este copt! Veniţi şi călcaţi cu picioarele, căci linurile sunt pline şi tocitorile dau peste ele! Căci mare este răutatea lor! Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii. Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd strălucirea. Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim de se zguduie cerurile şi pământul. Dar Domnul este scăparea poporului Său şi ocrotirea copiilor lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, care locuieşte în Sion, muntele Meu cel sfânt” (Ioel 3:12-17). Metafora viei care trebuie culeasă este folosită în Biblie în trei feluri distincte. a. Via este poporul lui Dumnezeu, Israelul. Ei au fost plantați în țara promisă ca să aducă rod pentru Dumnezeu, dar și-au neglijat misiunea și a trebuit să simtă asprimea judecății divine (Psalm. 80:8-16 - T.M.; Isa. 5:1-7; dar și Mat. 21:33-46). b. Astăzi, via lui Dumnezeu este Hristos, iar cei credincioși sunt mlădițele care trebuiesc curățite din când în când (Ioan 15). c. Din perspectiva finalului de istorie, lumea întreagă este o vie sălbăticită care trebuie tăiată, pentru că nu mai aduce roadă. Vicleanul Babilon a răspândit altoiul lui care a produs „vinul mâniei curviei lui”  idolatre. Altoiul acesta sălbatic trebuie cules și stors în „teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu”. Anunțul acesta întră în rezonanță profetică cu toate celelalte din Biblie care vorbesc despre zdrobirea Neamurilor la grozava bătălie de la Armaghedon. Vom vedea împlinită descrierea și în Apocalipsa va fi descris în amănunțime în capitolul 16 al cății: „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu.” (Apoc. 19:15). Potirul mâniei, secerișul nemilos de la urmă și culegerea viei sunt toate trei metafore ale soartei teribile pe care o vor avea cei care nu se întorc cu pocăință la Dumnezeu. Iisus Hristos, în mânia Mielului, se va ocupa personal de pedepsirea de la urmă. S-ar putea ca această pedeapsă în două faze, mai întâi seceratul și după aceea culesul viei să nu fie o repetare care să accentueze, ci o distincție necesară a celor două faze în care va lucra Hristos. Mai întâi va trimite succesiunea rapidă a celor șapte potire ale mâniei, iar apoi va veni El însuși și-i va zdrobi pe cei care au cutezat să I se împotrivească. Profetul Isaia descrie extrem de clar acest lucru: „Cine este acesta care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii, în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui? Eu sunt Cel care am făgăduit mântuirea, şi am putere să izbăvesc! Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc? Eu singur am călcat în teasc şi niciun om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el.  Căci în inima Mea era o zi de răzbunare şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijine; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor şi urgia mea M-a sprijinit! Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea şi le-am vărsat sângele pe pământ” (Isaia 63:1-6; vezi și Isaia 34:1-8). Vom reveni asupra acestei imagini în capitolele următoare.

Reflecții suplimentare: 1. O altă perspectivă (foarte posibilă!) asupra Babilonului cel Mare: „Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” Babilonul este descris mai complet în cap. 17 şi 18. Babilonul din vechime a fost izvorul idolatriei, pe când Babilonul mistic de astăzi este mama oricărei false învăţături religioase în creştinătate (dar și din celelalte religii). În timpurile din urmă el va fi vârful unei biserici mari şi false - acea Biserică universală care s-a dovedit nevrednică de Domnul ei şi care urmează să fie sfărâmată în bucăţi, distrusă completamente. Probabil că vor fi scene în toată lumea ca cele ce se petreceau  în U.R.S.S., cu oameni strigând: „Fără Biserică, fără Dumnezeu”. Sunt mulţi lideri religioşi în timpul de faţă foarte entuziasmaţi de ceea ce numesc „unirea creştinismului”, dar unirea va fi pur şi simplu o mare federaţie a Bisericilor fără Hristos, formând cea mai puternică asociaţie religioasă cunoscută vreodată în lume - catolici, greci, protestanţi şi toate celelalte sisteme unite în una - după ce adevăraţii credincioşi vor fi fost luaţi de pe Pământ. O vreme, această mare instituţie va domina totul, până ce oamenii vor spune în final „la ce ne foloseşte o biserică asemănătoare; de ce să n-o nimicim cu totul şi să terminăm cu ea odată pentru totdeauna?” Şi astfel ei o vor distruge pretutindeni în lume, cum au distrus-o odată în Franţa revoluționară  sau în Rusia sovietică. S-au gândit vreodată predicatorii titraţi ai Evangheliei, înainte de a fi prea târziu, că atunci când oamenilor li se serveşte o religie lipsită de o întoarcere reală la Dumnezeu şi fără niciun loc pentru lucrarea Duhului Sfânt, în curând totul se risipeşte? În ciuda toleranţei religioase a timpului în care trăim, este încă o binecuvântare că atunci când bărbaţi credincioşi predică vechea Evanghelie curată a harului lui Dumnezeu cu putere, oamenii sunt bucuroşi să se ducă şi să asculte. Vorbind la modul general, chiar oamenii nemântuiţi au mai mult respect faţă de vechea istorie a răscumpărării decât au pentru aceste prefăcătorii moderne. Când cineva vine într-un loc unde nu se mai crede în Biblie, în sângele lui Hristos, în naşterea din nou, îşi zice lui însuşi: „sunt un prost că plătesc bani ca să întreţin Biserica. Mai bine aş plăti la o lojă masonică sau un club. M-aş alege cu ceva mai mult decât cu ce-mi poate da Biserica”. Când un predicator ajunge la concluzia că nu mai crede în dreapta lui credinţă, o să constatăm că rămâne pe acea poziţie cât timp poate pentru avantajul financiar! Şi astfel putem înţelege cum va fi în Necazul cel Mare. Câtva timp, Babilonul va domina totul. Capul naţiunilor va fi capul Bisericii. Antihristul va fi suprem în materie religioasă; dar când Babilonul va cădea, ce ruină cumplită va fi!

2.  Mesajul celui de-al treilea înger: „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului” (v.9-10). Ce serios este lucrul acesta! Un mesaj ceresc declarând că cei care se abat de la adevăratul Dumnezeu, care leapădă Cuvântul Său şi în schimb se închină fiarei şi icoanei ei, va trebui să bea din vinul paharului mâniei lui Dumnezeu. Adventiştii de ziua a şaptea cred că mesajul celui de-al treilea înger este mesajul care îndreptăţeşte ţinerea Sabatului, şi că primirea semnului fiarei constă în recunoaşterea sfinţeniei primei zile a săptămânii, adică duminica, în loc de ziua a şaptea, sâmbăta. Care poate să fie condiţia mintală, ca să nu mai vorbim de starea morală, a oamenilor care pot concepe despre un Dumnezeu al dragostei şi al harului că îşi revarsă mânia peste oameni doar pentru că, din cea mai fierbinte dorinţă de a-L glorifica, păzesc ziua învierii (întâi a săptămânii) care, din cele mai vechi timpuri ale istoriei Bisericii este cunoscută ca Ziua Domnului? Cred că cineva care susţine o astfel de teorie absurdă a pierdut orice simţ al valorilor morale, nu doar că s-a înşelat cu privire la ziua ce trebuie sfinţită. Dar când totuşi cineva îşi poate da seama că osânda rostită aici este osânda pentru apostazie, pentru care, în judecata de pedeapsă, Dumnezeu va pune paharul mâniei Lui pe buzele acelora care au refuzat paharul mântuirii, totul se clarifică. Mai mult, nu este nicio referire că acea judecată va avea vreun sfârşit, pentru că v.11 spune limpede: „Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!”. Într-adevăr, se cere curaj de cel mai înalt grad ca cineva să se ridice împotriva acelei condiţii de apostazie generală de atunci şi să ţină cu tărie adevărul lui Dumnezeu, aşa cum va fi el descoperit atunci. De aceea în v.12 se spune: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus”. Partea acestor martiri nu este să facă parte din trupul lui Hristos, -  acest adevăr glorios al epocii Bisericii de acum nu este pentru ei -; ajungem astfel la o expresie izbitoare din v.13, şi anume: „de acum încolo”. Această expresie am auzit-o adesea la înmormântări, că „de acum încolo” pentru cel mort în Domnul va fi ferice, şi aşa este; orice suferinţă şi nedesăvârşire a luat sfârşit pentru cel plecat la Domnul şi în odihna prezenţei Lui. Acum însă sunt evidenţiaţi cei ce mor în Domnul de acum încolo, ca fiind ferice: „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! „Da”, zice Duhul; „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”. Esenţialul este că cea mai întunecată parte a Necazului celui Mare este încă înaintea lor. Eruperea norilor grei ai judecăţii se pot sparge în orice moment, şi imediat după aceea, Împărăţia urmează să fie instaurată. Cei ce trec prin necaz vor intra în Împărăţia Pământului, dar cei ce mor în timpul înfăptuirii ei vor avea parte de Împărăţia Cerească, şi astfel de o binecuvântare deosebită. De aceea, din acest punct de vedere, mai ferice va fi atunci să mori decât să trăieşti. În Cer se vor odihni de ostenelile lor, vor fi cruţaţi de strâmtorările ulterioare ce vor mai veni pe Pământ şi vor avea locul cu Domnul în Ceruri, care va fi mult mai bun decât cel mai de sus loc al împărăţiilor de pe Pământ, oricât de glorioase ar fi ele. O întrebare atât pentru cei mântuiţi cât şi pentru cei nemântuiţi, care vom părăsi curând scena acestui Pământ: Ce fel de fapte ne vor urma? Dacă suntem mântuiţi, ce am făcut pentru Domnul? Dacă sunteţi nemântuiţi, să vă aduceţi aminte că păcatele vă vor urma - acele păcate pe care încercaţi să le uitaţi; păcatele de care aţi fugit; păcatele pe care, în nebunia voastră, credeaţi că le veţi ispăşi prin fapte. Când vă veţi afla în faţa tronului mare şi alb al judecăţii, veţi afla acolo toate păcatele făcute, şi acestea vă vor târî în iazul de foc. Acum, numai sângele Domnului Iisus Hristos poate să vă spele de toate păcatele; iar după aceea, ca şi credincios al Domnului Iisus, vei putea trăi o viaţă nouă pentru El, iar faptele vă vor urma în Ceruri, pentru că tot ce este făcut pentru Domnul Hristos rămâne veşnic. Așadar, versetele 12 și 13 vorbesc despre sfinții care nu se vor pleca înaintea Fiarei! Va fi un test suprem al răbdării și al tăriei. Când oamenii vor fi în mod general forțați să accepte cerințele și poruncile Fiarei, aceștia vor ține poruncile lui Dumnezeu; și se vor purta în acest fel pentru că ei nu se vor clinti de la „credința lui Iisusˮ. Ei poate nu-L vor cunoaște pe Iisus în felul acesta deplin, care este partea creștinilor astăzi, dar vor cunoaște că El, care a venit odinioară și a fost disprețuit și respins, este adevăratul Hristos al lui Dumnezeu, și vor avea credință în ciuda oricărui fapt, și vor înfrunta mânia diavolului. Unii vor scăpa de sub puterile lui, dar mulți dintre ei vor cădea ca victime înaintea Fiarei, și o binecuvântare deosebită este partea acestora. Închinătorii Fiarei vor trece din viața aceasta într-o condamnare veșnică de o intensitate deosebită - din gloria aparentă, în chin. Unii dintre sfinții cu credința lui Iisus vor fi martirizați în împrejurări cu maximum de necaz și aparent înviați, dar „de acum înainteˮ, chiar din acea clipă, începe binecuvântarea lor. O subliniere importantă este adăugată prin felul în care întreaga Dumnezeire este introdusă aici. Acești sfinți țin poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus; ei mor în Domnul, adică recunoscând autoritatea Lui; Duhul le întărește binecuvântarea. Am văzut că cei condamnați nu au odihnă, dar aceștia „se odihnesc de lucrările lor și faptele lor îi urmează” în lumea veșnică, ca să-și primească răsplata.

Cap.14 - comentariu suplimentar 1:

 Ajungem acum la capitolul 14, unde nu întâlnim nici împotrivirea lui Satan faţă de sfaturile lui Dumnezeu, mai întâi în Cer și apoi pe Pământ, nici planul pe care el îl urmează şi uneltele pe care le întrebuinţează în acest scop. Aceasta am văzut-o în capitolul 12 și 13. Intrăm acum într-o altă ordine de lucruri. Este imposibil ca Dumnezeu să nu lucreze pentru ai Săi. Trebuie să fie şi o activitate a binelui contra răului. Dumnezeu binevoieşte, așadar, să ne descopere aici diferitele căi prin care El va arăta puterea Sa, va trezi o mărturie şi va trimite înştiinţarea, potrivit cu criza prezentă. Aceasta se desfăşoară într-un chip complet în cele şapte secţiuni pe care le prezintă simplu acest capitol. Prima scenă ne arată (versetul 1-5) un număr precis de persoane despărţite și unite cu Mielul pe muntele Sionului. Domnul Iisus este gata să-Şi susţină drepturile în mijlocul lui Israel. Sionul este centrul harului împărătesc. Zic împărătesc, pentru că Hristos afirmă aici titlul Său de Fiul al lui David; dar este şi un har, pentru că aceasta implică faptul că, în urma ruinei totale a lui Israel, Domnul, printr-o favoare deosebită, începe acolo din nou să-l adune în jurul Lui. Aceasta este prima formă sub care Dumnezeu va desfăşura acţiunea Sa în ultimele zile. Diavolul poate să aibă fiarele sale şi coarnele sale; Dumnezeu are pe Mielul Său pe care noi nu-L vedem, în această ocazie, pe scaunul de domnie în Cer, nici luând cartea, ci pe muntele Sionului. Cea ce ne este astfel clar prezentat înainte de sfârşit este un pas însemnat către stabilirea împărăţiei. „Apoi m-am uitat şi iată, Mielul stătea pe Muntele Sion; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său”. Nu este spus că ei au conştiinţa că sunt cu Dumnezeu în această legătură de fii; căci nu este vorba de Tatăl lor. Nu se găseşte nimic asemănător în Apocalipsă, ci „Numele Tatălui Său este scris pe frunţile lor”: ei Îi aparţin. „Şi am auzit venind din Cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu harpa, şi cântau din harpele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci și patru de mii care fuseseră răscumpăraţi de pe Pământ. Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt virgini”. Aceşti sfinţi nu s-au întinat; ei n-au luat deloc parte la răutatea babiloniană aici pe Pământ, ei sunt curaţi şi sunt strâns uniţi cu Cel Sfânt care a suferit. „Ei urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină”. Aşa este prima lucrare a lui Dumnezeu. Există o rămăşiţă completă, despre care nu este spus că ar fi din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, ca în capitolul 7, dar care totuşi este evreiască. Ei sunt scoşi din mijlocul acelora care s-au făcut vinovaţi de lepădarea Mielului. Dumnezeu răspunde aici la această crimă şi la atâtea altele, punând cu îndurare deoparte pentru Miel pe aceşti o sută patruzeci și patru de mii şi dându-le un loc de cinste lângă Acela care este pe punctul de a fi aşezat pe scaunul Său împărătesc în Sion. În scena următoare vedem un înger, „un alt înger”, zburând prin mijlocul Cerului, având o Evanghelie veşnică pentru ca s-o vestească celor care trăiesc pe Pământ, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi si oricărui popor”. Pentru ce Evanghelia aici este numită „veşnică”? Să ne amintim că Evanghelia predicată în prezent este o Evanghelie foarte specială, şi nicidecum Evanghelia veşnică. Niciodată Evanghelia de acum n-a fost propovăduită înainte ca Iisus să fi murit, să fi înviat și chiar să Se fi urcat la Cer. Astfel, Evanghelia, aşa cum trebuie să fie propovăduită în creştinătate şi în afară, depinde de faptele cele mai extraordinare care s-au săvârşit vreodată aici pe Pământ și pentru arătarea cărora Dumnezeu a aşteptat mai mult de patru mii de ani din momentul când omul a fost aşezat pe Pământ. Evanghelia harului lui Dumnezeu nu poate, la drept vorbind, să fie numită Evanghelia veşnică şi niciodată Scriptura nu-i dă acest nume. Unii fără îndoială se servesc de această expresie fără să-şi dea seama de ceea ce înseamnă ea şi o aplică la Evanghelia predicată în zilele noastre, având în duh oarecare gând vag că ea ne leagă de veşnicie; sau încă, se întrebuinţează acest cuvânt „veşnic” ca un epitet care sună bine la ureche, fără a prezenta nimic precis. Orice ar fi, a caracteriza astfel „Evanghelia lui Dumnezeu” este cu siguranţă o confuzie, dacă rămânem la Scriptură. Expresia „Evanghelie veşnică” înseamnă ceea ce cuvintele spun: adică aceste vesti bune care au fost totdeauna adevărate și vor fi totdeauna; este ceea ce rămâne neschimbat, oricare ar fi celelalte lucruri pe care Dumnezeu le face cunoscute omului. Ce este deci Evanghelia veşnică? Veştile bune ale lui Dumnezeu care au existat dintotdeauna, este planul pe care El l-a format de a binecuvânta pe om prin sămânţa făgăduită a femeii, Iisus Hristos, şi de a-l pune peste restul creaţiei pentru a avea stăpânirea, ca fiind imaginea şi slava lui Dumnezeu. Chiar de la început, în primul capitol din Geneza, avem dovada că acesta este gândul lui Dumnezeu pentru om aici pe Pământ. Sfârşitul tuturor lucrurilor va vesti acelaşi adevăr; Mileniul va fi o mare mărturie care o va demonstra, iar sub Cerurile Noi și pe Pământul Nou omul va fi binecuvântat în chip desăvârşit şi pentru totdeauna. Propovăduirea acestui adevăr este ceea ce cred eu „Evanghelia veşnică”. În ultimele zile, lucrarea sa va avea drept obiect de a răsturna minciuna Satanei, al cărui scop este de a-l îndepărta pe om de Dumnezeu și de a-l ține în această depărtare, astfel că Dumnezeu trebuie să-l judece pe om în loc de a-l binecuvânta împreună cu tot Pământul, iar la sfârşit, de a-l arunca în iad. Acesta este efectul vicleniilor Satanei, în timp ce Evanghelia veşnică îl înfăţişează pe Dumnezeu ca voind să binecuvânteze pe om și creaţia, aşa cum acesta a fost totdeauna planul Său şi aşa cum El îl va împlini cu siguranţă. Este evident că aceasta nu va fi pentru fiecare om individual: aceia care dispreţuiesc îndurarea Sa în Hristos şi îndeosebi aceia care, după ce au auzit-o, dispreţuiesc Evanghelia harului Său, aceia vor avea parte de pedeapsă. Eu vorbesc în acest moment despre ceea ce a fost totdeauna în gândul lui Dumnezeu şi de ceea ce El a înfăţişat necurmat omului în Cuvântul Său. Chiar propovăduirea îngerului confirmă ceea ce am expus mai înainte: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă”; aceasta este evident îndreptată împotriva închinării la idoli: „căci a venit ceasul judecăţii Lui”. Atunci va avea loc căderea tuturor acelora care se împotrivesc lui Dumnezeu, nu numai a tuturor deşertăciunilor neamurilor, ci a tuturor acelora care se alipesc de ele și care le susţin în contradicţie cu Dumnezeu. „Închinati-vă Celui care a făcut Cerul și Pământul, marea şi izvoarele apelor!” Se vede clar că acesta este mesajul universal pe care Dumnezeu îl adresează omului şi care se leagă de slava Sa de Creator. Ameninţarea solemnă a unei apropiate judecăţi este puternicul motiv destinat să imprime, în conştiinţele orbite ale oamenilor, dreptul de a fi onorat, care nu-I aparţine decât Lui singur. Unii, fără îndoială, vor găsi ciudat că Dumnezeu trimite un mesaj ca acesta într-o perioadă care, cu siguranţă, este foarte apropiată de a noastră. Dificultatea vine din aceea că avem obiceiul de a face presupuneri și de a judeca după poziţia şi legătura în care ne găsim; dar nimic nu împiedică mai mult de a ajunge la o adevărată înţelegere a lucrurilor. Această remarcă se aplică la toate părţile Bibliei şi la profeţie mai mult poate ca la oricare alta. Fie că este vorba pentru noi de purtare sau de datorie, este obligatoriu ca noi să rămânem în legătura care ne este proprie şi în locul pe care Dumnezeu ni l-a fixat, supunându-ne la ceea ce, în Cuvântul Său, se aplică la această legătură şi la această poziţie. Cum putem noi să acţionăm într-un chip drept și inteligent, ca nişte creştini, dacă nu ştim ce înseamnă a fi creştini si dacă nu suntem cu adevărat? Noi nu-L slăvim pe Dumnezeul nostru și Tatăl decât numai în măsura în care, fiind copii ai Săi, privim la El ca la Tatăl nostru și când, ca sfinţi, îl mărturisim ca fiind Dumnezeul nostru. Iată ceea ce cu siguranţă este adevărat. Dar în epoca în care profeţia ne-a condus, nu este spus că sunt creştini pe Pământ; găsim aici evrei aleşi, masa neamurilor, seminţii, limbi şi popoare şi „pe cei care locuiesc pe Pământ”, această ultimă denumire aplicându-se evident celor care au lepădat orice credinţă. Se pare că, în acest moment Dumnezeu coboară, pentru a-i întâlni pe oameni, până la cele dintâi elemente ale adevărului. Ei sunt invitaţi să se teamă de Dumnezeu și să-I dea slavă; pe acest teren Se aşază El ca Judecător, gata să acţioneze faţă de această lume care îi aparţine și pe care El o cheamă să părăsească idolatria care va domni în chip deosebit în aceste zile. Această afirmaţie poate să pară nechibzuită; dar cât despre mine, eu n-am cea mai mică îndoială cu privire la faptul că, în momentul de faţă, există un aluat a cărui acţiune tinde să târască în idolatrie atât clasele de sus ale societăţii, cât şi clasele de jos. Ce vedem noi în acestea de pe urmă? O grosolană alipire de lucrurile plăcute simţurilor și strălucirea din afară, care pregăteşte pentru idolatrie; în timp ce, în clasele cultivate, se strecoară și pătrunde cu succes un duh, fără îndoială mai subtil şi mai rafinat, care, după judecata mea, le va conduce în curând la zidirea şi la adorarea puterilor naturii. Nu observăm noi, pe de o parte, tendinţele materialiste ale ştiinţei şi literaturii moderne şi, pe de altă parte, întoarcerea la formele cele mai grosolan superstiţioase din vremuri care nu mai sunt? Tot ceea ce se frământă în prezent cu energie în lume, o târăşte pe aceste pante primejdioase și tinde să readucă omul la păgânism, adică să-l facă să cadă în apostazie. Oricare ar fi aprecierea asupra celor de mai sus, să nu uităm că va fi, la această orbire, o altă cauză de felul cel mai solemn şi care ne este clar descoperită: Dumnezeu, acţionând ca Judecător, va trimite asupra creştinătăţii un duh de rătăcire. Nu numai că El va lovi cu groaznicele lovituri ale judecăţilor Sale, dar El va părăsi pe oameni să creadă o minciună - marea minciună a Diavolului. În prezenţa acestei stări de lucruri, îngerul vesteşte marele adevăr care este dintotdeauna, că Dumnezeul care S-a descoperit acum în Hristos şi prin răscumpărare, este singurul Căruia I se datoreşte închinarea. Departe ca acest mesaj să trebuiască să pară ciudat, el este, după părerea mea, cu totul adaptat poziţiei pe care omul o va avea atunci şi face în acelaşi timp să iasă în relief înţelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu. O altă consideraţie întemeiată pe Matei 25, care se leagă de subiectul care ne preocupă şi îl confirmă, va ajuta poate să pricepem bine înţelesul pasajului pe care îl avem sub ochi. În acest capitol vedem neamurile chemate înaintea Fiului Omului aşezat ca împărat pe tronul Său. Ne amintim că El spune celor care sunt desemnaţi ca oile Sale, că binele făcut de ei fraţilor Săi, a fost făcut în realitate Lui însuşi; şi pe de altă parte, că dispreţul revărsat peste ai Săi, cădea de asemenea asupra Lui. Astfel, aceste fapte de bunătate şi de îndurare, ca şi nepăsarea şi împietrirea inimii, vor fi recunoscute de Domnul aici pe Pământ. Să nu ne închipuim că aceasta este judecata din urmă, nici judecata faptelor noastre: aceasta ar fi o greşeală. Unicul principiu aşezat în faţa noastră în această parte a Scripturilor este felul în care Domnul va acţiona faţă de neamurile care vor trăi pe Pământ când El va veni, tratându-le după ceea ce ele vor fi făcut fraţilor Săi. Va trebui o adevărată putere a lui Dumnezeu pentru a face bine în aceste timpuri, când prigoana îndreptată împotriva trimişilor lui Dumnezeu va fi atât de îngrozitoare. Dacă unul îi primeşte, aceasta nu va putea fi decât prin credinţă; o credinţă a cărei măsură este slabă, sunt de acord, deoarece ei nici măcar nu ştiu că, a primi pe fraţii Domnului este a-L onora pe El însuşi. Ce uimire pe ei, când găsindu-se în prezenţa Împăratului, ei află că El priveşte ca făcut Lui însuşi, ceea ce va fi fost făcut vestitorilor Evangheliei Sale în zilele din urmă. Cu siguranţă, harul divin va lucra în aceste neamuri, cu toate că evident ele nu pot să fie puse printre cei pe care îi vom numi „pricepuţi”. Dar cât de mult trebuie să luăm noi seama ca să nu facem prea mult caz numai de inteligenţă. Noi suntem în pericol permanent de a ne deda, fără să ne dăm seama de asta, la criticarea celorlalţi și ne arătăm foarte înclinaţi să dăm o importanţă exagerată cunoştinţelor noastre, în timp ce Dumnezeu, sunt încredinţat de acest lucru, pune totdeauna o mult mai înaltă valoare onoarei aduse Domnului Iisus însuşi sau celor pe care El îi trimite. Aceasta este piatra de încercare sigură. Va fi aşa mai ales în perioada aceasta, când neamurile de pe Pământ se vor ridica în orgoliul si mulţumirea de ele însele si când mesagerii, săraci și de dispreţuit în ochii lor, vor veni să vestească Împărăţia gata să se arate şi să propovăduiască sosirea Împăratului care vine să judece pe cei vii aparte, înainte ca să aibă loc judecata celor morţi. În mijlocul necredinţei și nelegiuirii generale, vor fi ici-colo câteva suflete care vor primi pe vestitorii Împăratului; aceasta nu numai din bunătate firească, ci pentru că ele vor crede mesajul. Puterea Duhului Sfânt va produce în ele această credinţă; Dumnezeu singur va putea să încline inima lor. În consecinţă, Domnul va privi această primire sau bunătatea și afecţiunea care o vor însoţi, ca un semn evident al alipirii de El Însuși în persoana trimişilor Săi. Eu consider că, ceea ce Matei numeşte „Evanghelia Împărăţiei”, este asemănătoare şi identică în substanţă cu „Evanghelia veşnică”, pentru că a fost totdeauna în planurile lui Dumnezeu de a aşeza Împărăţia Sa asupra lumii si de a-l binecuvânta pe om aici pe Pământ. Aceasta numeşte Matei, în armonie cu scopul pe care şi-l propune, „Evanghelia Împărăţiei”, al cărei Împărat va fi Hristos. Ioan îi dă numele „de Evanghelie veşnică”, în contrast cu alte mesaje speciale trimise dintr-o vreme în alta, ca şi cu toate căile lui Dumnezeu faţă de om aici pe Pământ. În acest timp de stricăciune ajunsă la ultima limită, mesajul va fi vestit şi unele suflete prin harul lui Dumnezeu, îl vor primi. A treia secţiune a capitolului, asupra căreia nu ne vom opri, este un avertisment privitor la căderea Babilonului. „Un alt înger a urmat, al doilea, şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei!” În al patrulea rînd, avem un avertisment privitor la fiară. „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, zicând cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei și primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; și va fi chinuit în foc și în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei care se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei”. Până aici aceste căi divine merg două câte două: lucrarea printre iudei şi mărturia finală către neamuri; apoi cele două avertismente privitor la Babilon şi privitor la fiară. „Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu si credinţa lui Iisus”. A cincea parte diferă de cele precedente. Este o declaraţie care vine din Cer și care anunţă: „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!” După acest timp, niciunul din aceia care aparţin Domnului nu va muri şi aceia care, în timpul acesta, vor muri în Domnul (în realitate toţi aceia care au murit astfel) sunt fericiţi, pentru că momentul binecuvântării a venit, nu printr-o scutire personală în favoarea lor, ci prin prima înviere şi împărăţia cu Domnul, la care ei vor avea parte. Atunci va lua sfârşit orice persecuţie a sfinţilor; atunci nu vor mai fi daţi la moarte pentru Numele Său. Cei răi vor primi plata păcatului; ei vor fi nimiciţi de judecăţile lui Dumnezeu, dar după acest timp nu vor mai fi sfinţi care mor în Domnul; aceştia trebuie să fie binecuvântaţi de acum încolo, şi nu să moară. „Da”, zice Duhul; „ei se vor odihni de muncile lor, căci faptele lor îi urmează!” Există un sfârşit al atâtor suferinţe și dureri, căci Domnul însuşi va lua în mână lumea şi tot ce cuprinde ea. Cele două scene următoare ne-o arată. Mai întâi, citim: „Apoi m-am uitat si iată un nor alb; şi pe nor şedea Cineva care semăna cu Fiul Omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din templu, strigând cu glas tare Celui care şedea pe nor: „Trimite secerea Ta și seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul Pământului este copt”. Atunci Cel care şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe Pământ. Şi Pământul a fost secerat”. Nu este vorba aici de a strânge în grânar. Fiul Omului este văzut purtând cununa de aur, ca Împărat al dreptăţii şi încă nu ca Împărat al păcii. Apoi vine scena finală: „Și din templul care este în Cer a ieşit un alt înger, care avea o seceră ascuţită. Şi un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea secera ascuţită: „Trimite secera ta cea ascuţită și culege ciorchinii viei Pământului, căci strugurii ei sunt copţi”. Aceasta merge mai departe decât scena precedentă. Pentru seceriş, strigătul iese din templu; aici iese din templul care este în Cer. Nu este numai mânia care se exercită pe Pământ, ci mânia care vine din Cer. Și un alt înger iese din altar, adică din locul responsabilităţii omeneşti, unde Dumnezeu Se manifestă El însuşi păcătoşilor în jertfa lui Hristos, judecând păcatele, dar în har. Cu atât mai groaznică este răzbunarea Sa împotriva acestor mărturisitori de religie alipiţi de Pământ, care dispreţuiesc pe Hristos și crucea, în fapt, dacă nu în cuvinte. Acest înger are putere asupra focului, simbol al unei judecăţi care scrutează, dezvăluie şi mistuie. În rezumat, avem în aceste două scene secerişul şi culesul strugurilor, cele două mari forme ale judecăţii la sfârşit: secerişul fiind judecata în care cel drept este despărţit de cel rău; culesul strugurilor exprimând că mânia cade fără amestec peste o religie apostată, „via de pe Pământ”, obiect al unui dezgust cu totul special în ochii lui Dumnezeu. Este clar că, în acest capitol, avem şapte fapte disctincte, prin care Dumnezeu intervine pentru a forma o mărturie; pentru a înştiinţa lumea şi a mângâia pe poporul Său; şi în sfârşit, pentru a judeca rezultatele, întrucât este vorba de cei vii.

Cap.14 - BIRUITORII FIAREI VERSUS ÎNCHINĂTORII FIAREI - comentariu suplimentar 2 - o altă posibilă interpretare!

 Capitolul 14 este o continuare firească a capitolului 13. În capitolul 13 autorul ne descrie teribila lucrare a fiarei pe pământ. Capitolul 14 ne explică ce se va întâmpla cu cei care se închină fiarei dar și cu cei care nu se închină acesteia. Se zugrăvește un contrast izbitor între destinul biruitorilor fiarei și destinul închinătorilor fiarei. Capitolul debutează cu biruitorii fiarei. Ei sunt prezentați ca și grupul celor 144.000 cu care ne-am întâlnit în cap.7. Acum nu mai sunt descriși ca fiind evrei. Ei apar în contrast cu cei care vor primi pe frunte semnul fiarei căci ei au pe frunte numele Mielului și Numele Tatălui Său. Acest contrast ne sugerează că cei 144.000 sunt cei care au trăit pe pământ în timpul domniei fiarei dar au refuzat să se închine acesteia și să primească pe frunte semnul numelui ei. Astfel și-au păstrat pentru eternitate identitatea de slujitori ai Mielului și pe frunte Numele Singurului căruia i-au dat închinare. Ei stau cu Mielul pe muntele Sionului. Muntele Sionului este locul unde era Templul lui Dumnezeu, locul închinării autentice. Este un munte al Sionului pe pământ, dar și unul în ceruri (vezi Evrei 11:22). La care se referă acest verset? Greu de spus. Probabil cel ceresc cum ne sugerează și începutul cap.15 în care sunt descriși biruitorii fiarei stând cu alăutele lor pe marea de sticlă din locurile cerești. Desigur este posibil ca imaginea să vizeze și mia de ani în care Mielul va domni pe pământ de pe muntele Sionului. Indiferent de interpretare, importantă rămâne semnificația muntelui: locul închinării autentice care contrastează izbitor cu închinarea falsă la fiară din cap.13. Închinarea la fiară este doar pe pământ și pentru o scurtă perioadă. Închinarea la Miel continuă și în ceruri și este eternă. O vestă bună este că TOȚI cei pecetluiți în cap.7 au biruit fiara și acum stau pentru veșnicie în prezența Mielului. Niciunul nu a fost pierdut pe drum. Cu alte cuvinte dacă ai adunat untdelemn în candelă, dacă ești în creștere și în veghere înainte de perioada lui Antihrist, Dumnezeu va rămâne cu tine, te va ajuta să învingi fiara și să-ți păstrezi credința până la capăt. Apoi este introdusă o cântare susținută de alăute (sau harpe după alte traduceri). Nu-mi este clar dacă această cântare răsună în mod misterios din ceruri și este învățată APOI de cei 144.000 sau cei 144.000 sunt chiar cei care o cântă prima dată în ceruri. Această cântare deosebită este una NOUĂ pe care cerul nu a mai auzit-o și ea este cântată înaintea scaunului de domnie, înaintea celor 4 făpturi vii și înaintea bătrânilor. Nimeni nu putea să învețe să cânte cântarea în afara celor 144.000. Nici cei 24 bătrâni, și nici măcar cele 4 făpturi vii. Se subliniază astfel răsplătirea specială pe care o primesc biruitorii fiarei. În ceruri răsplata este însuși Dumnezeu, cunoașterea Celui fără sfârșit. Iată că ei au înțeles lucruri noi despre Dumnezeu și planul Lui și cântă astfel o cântare nouă pentru cer. Ei au privilegiul să vestească aceste lucruri noi și minunate despre Dumnezeu întregului cer. Cerul ascultă cântarea dar nu poate să o învețe. Cei 144.000, în urma suferințelor prin care au trecut au atins un nivel de cunoaștere al Celui Prea Înalt care este inaccesibil chiar și bătrânilor și celor 4 făpturi vii. Dar cine sunt bătrânii? Cel mai probabil 12 patriarhi ai Vechiului Testament (nu neapărat cei 12 fiii ai lui Iacov ci mai degrabă 12 vârfuri al credinței din Vechiul Testament cum ar fi: Avraam, Iosif, Moise, David etc.) și cei 12 apostoli. Iată că cei 144.000, în mod incredibil au căpătat o răsplată chiar mai mare decât a acestora. Și cine sunt cele 4 făpturi vii? 4 heruvimi care au o înțelegere MAI profundă a planului lui Dumnezeu decât cea a bătrânilor (vezi cap.4). Dar iată că cei 144.000 întrec în cunoaștere chiar pe cele 4 făpturi vii. Cu adevărat, așa da răsplată! Pasajul acesta este  binevenit după întunericul din cap.13. După ce citești grozăviile din perioada fiarei în mod firesc NU îți poți dori să traversezi aceste vremuri în care îți poți pierde chiar credința. Însă capitolul 14 ne pironește ochii spre răsplătirea specială pe care o vor primi cei care vor birui în aceste vremuri. Și răsplata este, după cum am văzut, una neașteptat de mare, absolut incredibilă! Această perspectivă ne arată că merită să fii la dispoziția lui Dumnezeu și să traversezi alături de El cea mai întunecată perioadă din istorie. El va rămâne alături de tine și își va păzi credința ca să îți duci mântuirea până la capăt. Ba mai mult, îți va da o răsplătire specială, la care nu te aștepți, care pare să o eclipseze și pe cea a apostolilor! Și Pavel în Filipenii cap.3 ne îndeamnă să nu ne mulțumim cu puțin din răsplătirea cerească ci să alergăm spre premiul alergării cerești, spre maximul de răsplată cerească. Acest lucru îl onorează pe Dumnezeu și-i face plăcere, căci răsplata este El Însuși. Să te mulțumești cu puțin din răsplată înseamnă se te mulțumești cu puțin din Dumnezeu. Or acest lucru nu poate să placă Domnului. Înseamnă să-I desconsideri valoarea. În Filipeni 3 Pavel ne spune răspicat că pentru prețul nespus de mare al cunoașterii lui Iisus Hristos, nu merită doar să pierzi totul ci să mergi până acolo încât să te faci asemenea cu moartea Lui ca cei doi proroci din Apocalipsa 11. Lenea și delăsarea nu este plăcută Domnului. Este o problemă de credință. În cele din urmă ne putem gândi să ajungem și măturători la ușa cerului și tot este mai bine, decât să ajungi în iad. Dar Scriptura nu ne prezintă ca pe un caz fericit pe cei care sunt mântuiți ca prin foc și își pierd răsplata (vezi în cor. Cap.3a) ci ne îndeamnă de nenumărate ori se ne înmulțim mereu talanții și să alergăm spre o răsplată cât mai mare. Această perspectivă îl bucură și îl onorează pe Dumnezeu. Următoarele versete insistă pe neprihănirea celor 144.000. Neprihănirea lor este  descrisă în termenii virginității care vizează, cred, planul spiritual. În Vechiul Testament falsa închinare, închinarea la idoli era descrisă ca și prostituție spirituală. Babilonul cel mare va fi prezentat ca fiind prostituata cea mare, cu care s-au prostituat toți împărații și locuitorii pământului. În contrast cu tot pământul care se închină la fiară, cei 144.000 s-au închinat doar la Dumnezeu și și-au păstrat astfel puritatea și integritatea. Ei sunt răscumpărați dintre oameni ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel. Nu sunt singurul rod, dar reprezintă cel dintâi rod, care ar putea fi interpretat ca și cel mai prețios rod. Dintre toți oamenii răscumpărați de pe pământ, cei 144.000 reprezintă fala și mândria Mielului. Al doilea aspect al neprihănirii lor este acela că în gura lor nu s-a găsit minciună. Ne aducem aminte că sfinții din cap.12 au biruit pe diavol și prin cuvântul mărturisirii lor. Locuitorii pământului se închină la fiară și îl proclamă cu gura lor ca Dumnezeu și Împărat. În original termenul folosit (minciună) pare a viza problema doctrinei și teologiei. Cei 144.000 și-au păstrat virginitatea neînchinând-se la fiară și au proclamat cu gura lor ca Împărat pe Dumnezeul cerului, și au făcut acest lucru chiar cu prețul vieții lor. Capitolul 14 aduce lumini care să contrabalanseze întunericul din cap.13. Prima lumină o reprezintă răsplătirea cu totul specială a celor ce vor birui fiara. A doua lumină (v.6-7) este constituită de îngerul care vestește o Evanghelie veșnică întregului pământ. Ni se aduce aminte că Dumnezeu nu va lăsa pământul fără mărturie în timpul domniei fiarei. O Evanghelie eternă va fi vestită tuturor locuitorilor pământului. Mesajul acestei Evangheliei se focalizează tot pe problema închinării. Pământul este îngrozit de fiară și decide să se închine fiarei. Evanghelia cheamă pe oameni să se teamă mai mult de Dumnezeu decât de fiară și să aducă închinare doar Creatorului. Motivația este pe măsură: ceasul judecății este aproape! Nu peste mult timp Dumnezeu va judeca și pe fiară și întreg pământul. Evanghelia vestită de înger este eternă, fiind astfel în contrast cu domnia de scurtă durată a fiarei. Evanghelia cerească pecetluiește destinul omului pentru eternitate, pe când domnia fiarei afectează soarta oamenilor doar pentru o foarte scurtă perioadă de timp. Cum anume va vesti acest înger Evanghelia cea veșnică locuitorilor pământului? În cartea Apocalipsa acțiunile în plan ceresc au de obicei corespondent pe pământ. Deci este posibil ca slujba aceasta a îngerului să vizeze doar planul ceresc, iar pe pământ mărturisirea să fie realizată efectiv prin cei doi proroci și prin restul Bisericii. Într-adevăr cei doi martori din cap.11 vor finaliza mandatul primit de apostoli, și anume acela de a duce Evanghelia Împărăției până la marginile pământului. Biserica a dus și ea Evanghelia spre marginea pământului. Dar adesea a fost vorba de o Evanghelie destul de ciuntită. Cei doi martori însă vor vesti tuturor neamurilor o Evanghelie completă și autentică. Și cel mai probabil ei vor împlini acel verset faimos din Matei 24: Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul. Mai apar doi îngeri care ne descriu soarta celor care vor refuza Evanghelia veșnică a îngerului dintâi și vor trece de partea fiarei. Întâi se anunță pe scurt căderea Babilonului, a cetății celei mari. Cu cetatea cea mare ne-am întâlnit în Apoc.11 unde este identificată cu Ierusalimul istoric, locul morții Mântuitorului și a celor doi martori. Acum ni se mai spune un lucru despre această cetate: a adăpat toate neamurile cu vinul mâniei curviei ei. Ea reprezintă deci principalul focar de infecție, principalul motor al răului din perioada sfârșitului. Acest lucru va fi detaliat în cap.17 și 18. Dar marele rău din perioada finalului este tocmai amăgirea adusă de Antihrist. Deducem că Babilonul cel mare va fi centrul amăgirii antihristice. Babilonul nu pare fi altceva decât capitala imperiului lui Antihrist, centrul politic, economic și religios al întregii lumi. De acolo se va răspândi amăgirea antihristică spre întreaga lume. Curvia ei se referă la infidelitatea față de Dumnezeu prin închinarea la fiară. Vinul se referă la rătăcirea cu care va îmbăta tot pământul. Dar la ce se refere mânia ei? Este extrem de interesantă expresia: vinul mâniei curviei ei. Curvia ei este plină de mânie. Dar mânie împotriva cui? Împotriva creștinilor autentici desigur! Cap.17 ne va arăta că vinul trimite și la sângele sfinților și mucenicilor lui Iisus. Cu alte cuvinte prigonirea creștinilor va începe și va fi ațâțată tot din acest mare Babilon. Vom dezvolta aceste aspecte în cap.17 și 18. Acum doar subliniem faptul că Dumnezeu dă un mare har lumii ca această cetate a răului să cadă ÎNAINTE de finalul istoriei. Ea va arăta chiar înainte de ceasul cel mare al judecății care va fi soarta celor ce se închină fiarei și prigonesc pe creștini. Soarta lor este distrugerea. Al treilea înger subliniază că această distrugere este eternă. Cine se adapă din vinul mâniei Babilonului, va bea la rândul lui din vinul mâniei lui Dumnezeu. Chinul închinătorilor fiarei este neîntrerupt și pentru totdeauna. Pasajul ne arată că nu te poți juca cu problema închinării. Nu poți spune:mă închin fiarei doar formal, însă în inima mea mă închin doar lui Dumnezeu. Nici cei 3 prieteni din Daniel cap.3 nu au putut spune: ne vom pleca la pământ doar de fațadă, dar noi știm că un idol e totuna cu nimic. Cei trei prieteni au refuzat închinarea la chipul de aur chiar cu prețul vieții. Mântuitorul ne avertizează în Evanghelii că cel care se leapădă pe pământ de Mântuitorul, va fi și el lepădat de Mântuitorul în ceruri. Căderea lui Petru care a spus doar: nu-L cunosc! a fost considerată o lepădare reală de credință. Cu atât mai mult va fi considerată lepădare gestul de a te închina înaintea fiarei. Și lepădarea atrage cu sine pierderea relației cu Mântuitorul, împietrirea și apoi ajungerea în focul veșnic al mâniei lui Dumnezeu. Închinătorii fiarei vor fi chinuiți înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului. Dumnezeu nu se rușinează cu mânia Sa eternă împotriva falșilor închinători. Nu consideră acest lucru o slăbiciune, ceva incompatibil cu iubirea Sa sau cu cerul Său. Dimpotrivă, din cerul Său se poate vedea acest chin etern al sufletelor răzvrătite. Alte pasaje (ca cel din finalul cap.66 din Isaia) ne arată că și sfinții răscumpărați vor avea acces la acest tablou al judecății eterne. Un chin etern poate părea la prima vedere o pedeapsă prea mare și cu siguranță ceva inacceptabil pentru umaniștii zilelor noastre. Însă din ceruri lucrurile se văd diferit. Cerul are acces la întreg tabloul răzvrătirii umane. Cerul consideră că este pe deplin DREPT ca un suflet care a călcat în picioare toate chemările disperate la pocăință din partea Creatorului să primească de fapt ce el a cerut, adică o eternitate în afara prezenței lui Dumnezeu. Și în afara prezenței lui Dumnezeu este doar moarte, întuneric și chin. Ce contrast izbitor între destinul celor ce au refuzat închinarea la fiară (cei 144.000 care cântă o cântare nouă în ceruri și sunt mândria Mielului) și al celor ce s-au închinat fiarei care vor fi pentru o eternitate plini de rușine și chinuiți înaintea Mielului. Pasajul continuă cu un îndemn la perseverență în răbdare și credință (v.12-13) pentru sfinții care vor prinde vremurile întunecate ale finalului. Prigoana fiarei va exercita o presiune teribilă asupra celor credincioși și tentația de a se închina fiarei va fi una foarte mare. Va fi nevoie de multă răbdare și credință ca să reziști ispitei până la capăt. Însă doar cel ce va răbda până la sfârșit va fi mântuit. Cel ce va ceda va avea apoi parte de un chin etern. Evitarea acestui chin etern va fi o motivație importantă pentru credincioși în a accepta mai degrabă suferințele trecătoare ale prigoanei antihristice. Renunțarea în fața ispitei va duce la pierderea eternă a sufletului. Dar ducerea credinței până la capăt chiar cu prețul vieții va însemna primirea unei răsplătiri eterne și cu totul speciale. Răsplata este așa de mare pentru cei care își duc credința până la capăt în acele vremuri întunecate încât glasul din ceruri zice: Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul! Desigur fericit este oricine moare în Domnul în orice moment al istoriei. Totuși o fericire mai mare este a celor ce mor în Domnul în perioada finalului. După cum am văzut la începutul cap.14, aceștia vor primi o răsplată cu totul specială. Și se pare că va fi un număr foarte mare de martiri în acea perioadă. Ultima parte a capitolului reliefează contrastul dintre secerișul pământului și tescuirea pământului. Secerișul pare să se refere la înălțarea la cer a celor neprihăniți iar tescuirea la pedepsirea celor nelegiuiți. Sunt unele interpretări că ambele imagini ar avea în vedere judecata pământului. Este adevărat că imaginea secerișului ar putea fi aplicată și judecății divine (ca în Ioel 3:13). Totuși cred că aici ea mai degrabă vizează mântuirea finală a celor credincioși. Teascul mâniei lui Dumnezeu apare doar în contextul tescuirii viei pământului și întreg capitolul este construit pe contrastul dintre destinul biruitorilor fiarei și cel al închinătorilor fiarei. Cel ce înfăptuiește secerișul pare a fi Mântuitorul deoarece apare pe un nor alb și seamănă cu un fiu al omului. Totuși, acest personaj primește în v.15 de la un înger imperativul (ordinul) de a secera pământul. Acest detaliu ne-ar sugerea că ar fi mai degrabă un alt înger care doar seamănă cu Mântuitorul, la fel cum și îngerul din cap.10 semăna foarte mult cu Domnul slavei. Există și posibilitatea de interpretare ca Mânuitorul să primească prin acest înger semnalul de la Tatăl că este momentul secerișului. Mântuitorul (când era pe pământ) ne-a spus că nu știa ceasul și ziua finalului. Acum Tatăl l-ar înștiința printr-un înger că a sosit ceasul secerișului. Dar Mânuitorul rămâne în această neștiință și după înălțare? Și apoi Tatăl comunică Fiului această mare taină prin intermediul unui înger? Iată întrebări grele care ne fac să ezităm asupra identității personajului din v.14. Atât în cazul secerișului cât și în cel al tescuirii se subliniază elementul Templului. Îngerul care anunță marele seceriș vine din Templu, îngerul cu cosorul ascuțit iese tot din Templu, iar cel ce anunță momentul tescuirii are putere asupra focului și iese din altar. Templul este locul închinării autentice. De acolo din Templu se decide destinul oamenilor pe pământ. Cei a căror închinare ajunge în Templul ceresc vor fi mântuiți, iar cei a căror închinare este falsă vor fi pierduți. Imaginea secerișului apare în pilda neghinei (Matei 13) unde secerătorii sunt îngerii. În Matei 24 la vremea sfârșitului tot îngerii sunt trimiși să adune pe aleșii Domnului din cele 4 vânturi. Momentul secerișului pare să nu fie decât răpirea la cer a Bisericii (vezi 1 Tes.cap.4). Ea va avea loc/ar putea avea loc, după cum vom vedea și mai târziu în Apocalipsa, la finalul celor 3,5 ani ai domniei lui Antihrist (este posibil ca Răpirea să poată avea loc și în mijlocul Necazului cel Mare. Nu putem fi dogmatici asupra acestei chestiuni!).  Tescuirea viei este o imagine consacrată a judecății finale (vezi Isaia 63a). Sângele vărsat afară din cetate pe o distanță incredibil de mare (aproximativ 300 km) ne aduce aminte de imaginile din Vechiul Testament care insistă că judecata finală a neamurilor începe cu nimicirea neamurilor din jurul cetății Ierusalimului (vezi Zaharia cap.12-14 etc.). Ce aduce nou finalul cap.14? Doar reia contrastul dintre cele două tipuri de destine? Marele element de noutate constă în faptul că pământul este COPT. Atât secerișul este copt, cât și strugurii viei pământului sunt copți. Ce să însemne acest lucru? Ne aducem aminte de pilda neghinei când robii stăpânului au vrut repede să smulgă neghina dar li s-a spus: Nu, ca nu cumva smulgând neghina să smulgeți și grâul împreună cu ea. Lăsați-le să crească împreună până la seceriș. Când un om moare pentru el este momentul final al destinului său. Dar nu este așa și pentru cei care în momentul lui rămân în viață. Aceștia mai au de străbătut o perioadă cheie până la momentul final al destinului lor. Până la acest moment fiii luminii pot cădea și se pot transforma în fii ai întunericului, iar fiii întunericului se pot căi și pot deveni fii ai luminii. Ideea este că momentul final al unui suflet nu coincide cu momentele finale ale celorlalte suflete. Însă la a doua venire a lui Hristos, va fi momentul final pentru toate sufletele de pe pământ. Se pare că perioada lui Antihrist va ajuta la acest lucru, adică la coacerea pământului: cei neprihăniți vor fi testați, curățiți și puși deoparte, iar cei răi se vor cufunda iremediabil în moarte și răzvrătire. Dar ideea că pământul este copt se poate referi și la altceva. A doua venire a lui Hristos este un ceas al judecării întregii omeniri și al răsplătirii Bisericii. Pe de o parte paharul fărădelegilor omenirii trebuie să fie umplut (ca în vremea lui Noe), iar pe de altă parte Biserica trebuie să-și fi dus până la capăt misiunea ei istorică. Doar când aceste două dimensiuni vor fi atinse, pământul va fi COPT/PREGĂTIT pentru final. Sfârșitul deci nu poate veni oricând. Atât binele, cât și răul de pe pământ trebuie să-și atingă coacerea sau apogeul. Doar atunci poate veni sfârșitul. Un alt aspect poate fi acela că a doua venire a lui Hristos înseamnă și o judecată a popoarelor. Or fiecare popor are un parcurs istoric aparte. Doar după un anumit timp parcursul a ajuns la final și judecata este legitimă. Faptul că pământul este copt se poate referi și la faptul că parcursul istoric al popoarelor a ajuns la capăt.

Capitolul 15 - Motivația mâniei Mielului:

 Acesta este cel mai scurt capitol din Apocalipsa. Scopul lui este să arate motivele dezlănțuirii mâniei lui Dumnezeu asupra Pământului, așa cum le vom vedea în revărsarea celor șapte potire din capitolul șaisprezece. Ele fac parte din perioada celei de a șaptea trâmbițe cu care se va încheia „taina lui Dumnezeu”: „Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor” (Apoc. 10:5-7). Capitolul este așadar o pregătire, o argumentare a mâniei care va produce măcelul final. „Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu” (Apoc. 15:1). Apogeul mâniei divine este ilustrat prin două lucruri: marea de sticlă ca de cristal pomenită în Apocalipsa 4:6 este acum amestecată cu foc și Templul ceresc este plin de fum: „Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc” (Apoc. 15:2). Şi Templul s-a umplut de fum din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri” (Apoc. 15:8). Singurii oameni muritori care au văzut cu ochii lor Templu (Cortul) din Cer au fost Moise și Ioan.  Lui Moise i s-a spus să facă pe Pământ un fel de „machetă” a locașului ceresc și să așeze în slujbă preoți. Iată ce găsim scris în Epistola către Evrei: „Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: Ia seama, i s-a zis, să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte” (Evrei 8:5; Exod 25:40; 26:30). Un Templu plin de fumul Slavei lui Dumnezeu înseamnă o judecată teribilă. Dumnezeu era plin de mânie. Cum poate un Dumnezeu al dragostei să nimicească Pământul și omenirea? Capitolul 14 ne furnizează trei justificări mai mult decât suficiente. I. Cererea sfinților martirizați: Aduceți-vă aminte ce cereau sfinții de sub altarul din slavă: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului? Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi i s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apoc. 6:9-11). Aduceți-vă aminte și de ceea ce cântau cei douăzeci și patru de bătrâni căzuți cu fața la pământ înaintea lui Dumnezeu: „Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” (Apoc. 11:17-18). La fel va striga și mulțimea care va asista din Cer la prăpădul dezlănțuit pe Pământ asupra cetății blestemate: „După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: Aleluia! Ale Domnului, Dumnezeului nostru, sunt mântuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.” (Apoc. 19:1-2). Nu este pentru prima dată că citim în Biblie despre necesitatea răzbunării tuturor celor chinuiți și uciși din pricină că au fost reprezentanții lui Dumnezeu printre oameni. Când era pe Pământ, Fiul lui Dumnezeu a anunțat venirea unui astfel de ceas: „De aceea, iată, vă trimit proroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate, ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta.” (Mat. 23:34-36). Sistemul lumii stăpânite de Diavol va fi tras la răspundere pentru toate persecuțiile religioase îndreptate asupra celor ce L-au mărturisit pe Dumnezeul cel adevărat. Aceasta se va vedea deslușit în Apocalipsa 18: „Lumina lămpii nu va mai lumina în tine şi nu se va mai auzi în tine glasul mirelui şi al miresei, pentru că negustorii tăi erau mai-marii pământului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta şi pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ” (Apoc. 18:23-24). Ucigașii vor fi uciși, iar cei ce băgau groaza în copiii lui Dumnezeu vor avea parte de groază. Acesta este motivul pentru care se bucurau cei amintiți în versetul 2 din acest capitol: „Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei” (Apoc. 15:2). II. Caracterul lui Dumnezeu: Corul biruitorilor fiarei, al icoanei ei și al numărului ei slăvea cel de al doilea motiv al mâniei Mielului: sfințenia caracterului lui Dumnezeu. „Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului. Şi ziceau: Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!” (Apoc. 15:2-4). Dumnezeu nu este doar dragoste, ci și sfințenie, excelență dincolo de orice ne putem închipui noi astăzi. Cântarea lui Moise și cântarea Mielului proslăvesc atributele dumnezeirii, scoțând în evidență sfințenia Lui și necesitatea eradicării totale a oricărui lucru care nu este conform cu desăvârșirea lui Dumnezeu. Moise i-a trecut pe evrei prin Marea Roșie și i-a scos biruitori de cealaltă parte. Iisus Hristos, Mielul înjunghiat, i-a trecut pe oameni prin marea sângelui Său ispășitor și i-a scos de cealaltă parte biruitori. Credința în El și loialitatea lor i-a făcut să iasă biruitori asupra teribilelor încercări din vremea prigoanelor dezlănțuite împotriva lor sub domnia lui Antihrist. Textul cântării biruitorilor vorbește despre măreția, atotputernicia, dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu așa cum au fost ele scoase în relief de căile Lui și de judecățile Lui pe Pământ. Cântarea ne spune că a trebuit ca Dumnezeu să-și manifeste mânia pentru ca toți oamenii să învețe dreptatea și să I se închine. Titlul cu care va fi încuronat va fi „Împărat al Neamurilor”! În zilele în care Antihristul va intra în templu și se va da drept Dumnezeu (2 Tesal. 2:4), primind închinarea locuitorilor Pământului, în Templul Ceresc se dezlănțuiește mânia divină. Dumnezeu este un Dumnezeu gelos care nu-și împarte slava cu nimeni. Pământul va cunoaște ce înseamnă acum să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu. III. Clădirea Împărăției din planul lui Dumnezeu: Teribilele judecăți revărsate de potire asupra Pământului fac parte dintr-o slujbă preoțească legată de centrul închinării din Cer, Templul. Șapte îngeri înveșmântați ca preoții din vechiul Testament ies din prezența lui Dumnezeu ca să-i împlinească planurile: „După aceea, am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei. Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii. Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur. Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur, pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor” (Apoc. 15:5-7). Distrugerea lumii de acum nu este decât o etapă a planului lui Dumnezeu cu lumea. Va urma o lume viitoare, Ceruri Noi și un Pământ Nou pe care va locui neprihănirea. Finalul Apocalipsei ne va descoperi scopul final minunat al tuturor lucrurilor: „Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi. Şi a adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:5). Lucrurile de acum trebuie să dispară pentru ca în locul lor să apară lucrurile viitoare, din Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ.

Cap. 15 - comentariu suplimentar 2:

 În capitolele 15 si 16 sunt descrise scene de o natură cu totul deosebită, asupra cărora câteva cuvinte vor fi de ajuns. „Apoi am văzut în cer un alt semn mare si minunat: şapte îngeri care aveau şapte nenorociri, cele din urmă, căci cu ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu”. Aceasta se leagă clar de ceea ce este spus în capitolul 12. Pentru a pricepe bine ordinea acestei părţi a cărţii, este important de remarcat că venirea lui Hristos n-a avut încă loc. Evenimentele înfăţişate prin cele şapte potire nu urmează în mod cronologic ceea ce este raportat la sfârşitul capitolului 14, adică venirea Fiului Omului pentru secerişul şi culesul strugurilor de pe Pământ. Viziunea priveşte înapoi, nu spun până la început, dar înainte de sfârşitul capitolului 14. În adevăr, ultimul dintre cele şapte potire cuprinde căderea Babilonului, faptă de judecată care corespunde celei de a treia din căile lui Dumnezeu care ne sunt înfăţişate în acest capitol. Ultimul potir ne readuce deci la acelaşi punct. El este ultima expresie a mâniei lui Dumnezeu înainte ca Domnul Iisus să vină şi trebuie prin urmare să fie plasat înainte de sfârşitul capitolului 14, a cărei a patra parte, probabil şi sigur cele trei de pe urmă, sunt ulterioare tuturor potirelor. Avem astfel o idee dreaptă despre locul pe care trebuie să-l ocupe în ordinea cronologică diferitele părţi ale cărţii. Să intrăm acum puţin în examinarea acestor capitole. „Am văzut ca o mare de sticlă”. Aceasta reaminteşte ceea ce am văzut în capitolul 4, dar se deosebeşte de ea prin tot ceea ce o înconjoară şi o însoţeşte. Acolo bătrânii erau aşezaţi pe scaune de domnie, iar marea de sticlă aşezată, înaintea lor, dădea tăcuta dar puternica mărturie că aceşti sfinţi o sfârşiseră cu necesităţile si primejdiile de pe Pământ si nu mai aveau nevoie de spălarea cu apă prin Cuvânt. Toate acestea sunt limpezi si clare. Când sfinţii slăviţi au fost răpiţi în Cer, de ce folos ar fi pentru ei ceea ce reprezentau ligheanul şi apa pe care o conţinea? Ei sunt în afara scenei în care necurăţiile lor zilnice trebuiau să fie spălate; curăţia este acum desăvârşită şi neschimbătoare, și aceasta o confirmă marea de sticlă, asemănătoare cristalului. Dar aici nu este numai o mare de sticlă; ea este „amestecată cu foc”. Ce ne învaţă acest simbol? După părerea mea, înseamnă că sfinţii pe care îi găsim aici și care au fost în luptă cu Fiara şi cu Prorocul mincinos, au trecut printr-o vreme de persecuţii groaznice, ceea ce nu este cazul pentru bătrâni. Marea de sticlă din capitolul 4, în raport cu bătrânii, şi aceea amestecată cu foc pe care sunt biruitorii Fiarei, prezintă o diferenţă foarte semnificativă. Dacă se întreabă: „Sfinţii trebuie să treacă prin necazul cel mare?” voi spune mai întâi: „Despre care sfinţi vorbiţi?” Dacă se înţelege prin aceasta aceia pe care îi reprezintă bătrânii şi care la venirea lui Hristos sunt răpiţi, răspunsul este negativ; Scriptura este categorică în privinţa aceasta. Dar că anumiţi sfinţi trebuie să străbată aceste timpuri groaznice, este în afara oricărei îndoieli. Totul devine clar dacă se face această distincţie; neglijând-o, te cufunzi în întuneric. „Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; şi pe marea de sticlă, cu harpele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei”. Nu se vorbeşte niciodată de biruinţă asupra Fiarei când este vorba despre bătrâni, iar aici ei nu apar. Aceasta este scena finală a unei încercări deosebit de grele. Biruinţele aici sunt limitate la timpul când se încheie executarea ultimelor planuri ale lui Satan. Sfinţii pe care îi vedem în acest capitol sunt probabil scăpaţi înainte de căderea Fiarei. În tot cazul, nu pare de o mare importanţă să cunoaştem momentul precis; faptul de necontestat este că aceşti biruitori aparţin în mod exclusiv epocii în care Diavolul face ultimele sale eforturi prin mijlocirea Fiarei şi Prorocului mincinos. Am văzut mai înainte pe aceia care, printre sfinţii apocaliptici, au suferit cei dintâi; aceştia formează ultima categorie a sfinţilor apocaliptici: ei au putut să cadă sub loviturile Imperiului Roman Restaurat, dar, în realitate, ei au câştigat biruinţa asupra lui şi ei sunt aici pe marea de sticlă cu harpele lui Dumnezeu. Cântarea lor de laudă Domnului se potriveşte admirabil, după această mare de necazuri prin care ei au trecut pentru a sosi în prezenţa Sa. „Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului.” Este evident prin aceasta că ei nu sunt creştini în înţelesul strict al cuvântului. Sunt sfinţi cu siguranţă şi în înţelesul cel mai real; dar ei nu sunt cu Dumnezeu în relaţiile care există acum şi nu posedă această legătură formată prin locuirea Duhului Sfânt în aceia care în prezent sunt uniţi cu Hristos; poziţie atât de exclusivă încât cei care au fost sub Moise nu mai sunt sub el şi nu-L recunosc decât pe Hristos drept Căpetenie şi Domn. Dimpotrivă, sufletele despre care este vorba aici, cu toate că slujesc lui Dumnezeu şi Mielului, păstrează încă ceea ce îi leagă de lucrurile evreieşti. De aceea noi le auzim zicând: „Mari si minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, împărate al Neamurilor!” Nu „împărat al Sfinţilor”, cum se citeşte uneori. Este această una dintre cele mai rele alterări ale textului Apocalipsei și care este contrar celor mai bune mărturii. Nicăieri această expresie nu se găseşte în Scriptură şi eu nu ezit să spun că ea poartă cu sine o idee eretică. Ea nu este potrivită decât să distrugă practic adevărata legătură a sfinţilor cu Domnul; ea nu poate avea un înţeles just. Fără îndoială că Iisus este, pentru sfinţi, Stăpân și Domn, dar expresia „împărat” implică o legătură cu o naţiune care trăieşte pe Pământ şi nu este deloc o relaţie care să se potrivească noii creaţii. Mai mult, cei care cântă cântarea, dacă au trecut prin martiriu, aparţin Cerului, unde desigur o astfel de legătură (relaţie) ar fi ciudată. În cuvintele lor este făcută aluzie la Ieremia 10.7, unde se găseşte „împărat al neamurilor”, cu alte expresii citate aici. Dacă aceşti sfinți nu sunt în mod exclusiv neamuri, cel puţin printre ei se găsesc unii dintre neamuri și nu trebuie să uităm lucrul acesta citind textul. Adevăratul titlu dat Domnului este deci împărat al neamurilor; El este, fără îndoială, împăratul evreilor, dar aceia în chip deosebit care erau dintre neamuri trebuiau să se bucure şi se bucurau de a putea să-L laude ca împărat al neamurilor. (Acest titlu este de asemenea în armonie desăvârşită cu sfârşitul versetului 4, ca şi cu Psalmii 2.8; 72.11. - T.M.). A venit momentul când Hristos va apărea ca împăratul împăraţilor și va pune totul sub stăpânirea Sa. „Cine nu se va teme, Doamne, și cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt. Şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că faptele Tale cele drepte au fost arătate”. Aici iarăşi nu este Israel, ci toate neamurile care vor veni. În laudele lor, sfinţii anticipează biruinţa rezervată lui Dumnezeu în ziua glorioasă a venirii lui Hristos. „După aceste lucruri m-am uitat: și templul cortului mărturiei din ceruri a fost deschis. Şi din templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte pedepse. Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor și erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur. Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur, pline cu mânia lui Dumnezeu care este viu în vecii vecilor. Și templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu și a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în templu, până se vor sfârşi cele şapte pedepse ale celor şapte îngeri”. Nu mai apare chivotul legământului lui Dumnezeu în templul deschis, cum am văzut în capitolul 11.19; de aceea nu este vorba despre sfaturile lui Dumnezeu cu privire la Israel; ceea ce caracterizează aici templul este cortul mărturiei şi judecăţile lui Dumnezeu care vor cădea peste lumea lepădată de credinţă.

Cap.15 - PLEDOARIE PENTRU CELE 7 POTIRE - comentariu suplimentar 2:

 Capitolele 12-14 au fost dedicate fiarei și biruitorilor acesteia. Acum pășim într-o nouă secțiune (15:1-19:10) care ne prezintă ultimele 7 potire ale mâniei lui Dumnezeu (cap.15-16) și judecata Babilonului celui mare (cap.17-19a). Judecata prostituatei celei mari a fost anunțată încă din secțiunea precedentă (14:8) iar acum se detaliază acest eveniment cu o importanță aparte pentru vremea sfârșitului. Secțiunea dedicată fiarei a început cu un semn mare în ceruri: femeia care sta să nască (12:1). Secțiunea de față începe cu un ALT semn mare și minunat în ceruri: 7 îngeri având cele din urmă 7 urgii cu care se isprăvește mânia lui Dumnezeu. Înțelegem că revelația divină pentru cer și pământ, care a început cu femeia care a născut pe Mesia nu este completă. Ea trebuie să continue cu manifestarea deplină a mâniei lui Dumnezeu. Deci încă de la începutul acestei secțiuni manifestarea mâniei divine este pusă într-o lumină pozitivă: ea face parte din revelația cerului și fără ea această revelație nu este completă. Acest fapt este întărit și prin introducerea bruscă în text a biruitorilor fiarei. Într-adevăr, povestea celor 7 îngeri se întrerupe în v.2 și este reluată abia în v.5. Autorul creează o paranteză dedicată cântării biruitorilor fiarei. Subliniem că această cântare va avea loc DUPĂ revărsarea celor 7 potire. Deci autorul nu doar că face o paranteză dar și glisează în timp spre momentul celebrării biruinței finale ce va avea loc după manifestare deplină a mâniei divine. De ce face autorul acest lucru? Mai întâi să analizăm conținutul parantezei. Ni se prezintă biruitorii fiarei pe marea de sticlă din ceruri cântând cântarea lui Moise și cântarea Mielului. Se subliniază că aceștia au biruit toate cele trei forme de presiune din vremea Antihristului: cea politică (fiara), cea religioasă (icoana fiarei) și cea economică (numărul numelui fiarei). Desigur ne întrebăm dacă acest grup coincide cu cei 144.000 de la începutul cap.14. Și aici avem două interpretări. Prima ar susține că cei 144.000 ar fi doar o parte din grupul biruitorilor fiarei (poate doar creștinii evrei care vor birui fiara dacă păstram varianta literală a pecetluirii lor din Israel din cap.7). A doua ar susține că este vorba de același grup deoarece avem multe elemente de asemănare: biruința asupra fiarei, prezența alăutelor, o cântare deosebită. S-ar putea argumenta că cei 144.000 cântă o cântare nouă pe când grupul din 15 cântă cântarea lui Moise. Dar ei cântă și cântarea Mielului (pe care nu o găsim până acum în Scriptură!) care ar putea fi foarte bine coincide cu cântarea nouă din cap.14. Optez pentru a doua interpretare. Cap.14 ne anunță o misterioasă cântare nouă. Acum în cap.15 ni se oferă câteva detalii despre conținutul acestei cântări. Biruitorii fiarei stau pe o mare de sticlă amestecată cu foc. Este vorba de marea de sticlă din fața scaunului de domnie al Domnului (vezi 4:6). Acum este amestecată și cu foc. Ea ne vorbește despre sfințenia, dreptatea și judecata lui Dumnezeu. În Templul lui Solomon aveam o mare de aramă care ne vorbea despre sfințenie, curățire și judecată. În Scriptură apa este adesea atât un agent al judecății, cât și unul al curățirii. Revărsarea apelor aduce judecată asupra lumii la potop și asupra oștilor lui Faraon la trecerea Mării Roșii. La cort apa este un element esențial în ritualurile de curățire. Nu este întâmplător că biruitorii fiarei stau pe această mare. Se realizează o paralelă clară între biruința asupra lui Faraon la Marea Roșie și biruința finală asupra fiarei. Faraonul din cartea Exodului este o prefigurare a lui Antihrist. El a oprimat poporul lui Dumnezeu și i-a ucis copiii. El se numea pe sine Dumnezeu și cerea închinare. El s-a opus planului lui Dumnezeu în ciuda celor 10 urgii. După cele 10 urgii, la Marea Roșie primește lovitura de grație, după care cei răscumpărați cântă alături de Moise frumoasa cântare din Exod 15 în care se celebrează judecarea vrăjmașilor poporului lui Dumnezeu. În Apoc.15 stau pe mare cei răscumpărați de pe pământ, care după manifestarea celor 7 urgii îndreptate asupra împărăției fiarei, celebrează și ei judecata lui Dumnezeu. Într-adevăr ei cântă mai întâi cântarea lui Moise. Dar despre ce cântare este vorba? Cea din Deuteronom 32 sau cea din Exod 15? Contextul ne sugerează că este mai degrabă vorba despre cântarea din Exod 15 al cărei rezumat îl și regăsim în v.3-4 din Apocalipsa cap.15. Dar ei cântă nu doar cântarea lui Moise, ci și cântarea Mielului aducând perspective cu totul noi asupra actului răscumpărării și asupra manifestării judecății divine. Ei laudă lucrările și căile lui Dumnezeu ca fiind mari, minunate, drepte și adevărate! Prin aceste lucrări revelația lui Dumnezeu a atins un apogeu și drept consecință toți se vor teme de Numele Domnului, toți vor slăvi acest Nume și toate neamurile vor veni și se vor închina înaintea Celui Sfânt. Ne întâlnim iarăși cu tema închinării. Ce contrast între cei 3,5 ani când tot pământul se închină fiarei și finalul celor 3,5 ani când toate neamurile se închină lui Dumnezeu! Ce înseamnă că toate neamurile se vor închina lui Dumnezeu? Este o primă perspectivă a faptului că cei care sunt judecați vor da și ei slavă lui Dumnezeu chiar din iad! Dar este și perspectiva istorică a miei de ani când neamurile rămase pe pământ se vor închina doar lui Dumnezeu după judecarea fiarei. Astfel înțelegem că nu este deloc întâmplător faptul că în v.3 Dumnezeu este numit împărat al Neamurilor. Indiferent ce perspectivă alegem sau dacă le păstrăm pe ambele, marea întrebare rămâne: ce a determinat această schimbare radicală în actul închinării neamurilor? Ieri tot pământul se închina fiarei. Astăzi se închină doar Domnului. Ce s-a întâmplat? Răspunsul îl găsim la finalul v.4: pentru că judecățile Tale au fost arătate! Și contextul ne arată că aceste judecăți se referă la manifestarea ultimă a judecății divine, adică la revărsarea celor 7 potire. Și acum începem să pricepem logica textului. Înainte să ne descrie aceste potire (cap.16), autorul vrea să le pună într-o lumină pozitivă și ne explică rolul minunat al acestora (cap.15). Înainte să ne prezinte grozăvia lor el insistă asupra rolului lor special în planul lui Dumnezeu. Aceste 7 potire finalizează revelația lui Dumnezeu pentru cer și pământ ducând-o într-un mare apogeu care va realiza o fantastică transformare în actul închinării: toate neamurile care se închinau fiarei se vor închina doar lui Dumnezeu!  A doua parte a cap.15 (v.6-8) continuă în același spirit. Cei 7 îngeri nu apar de oriunde, ci ies chiar din Templul lui Dumnezeu. Ies din prezența lui Dumnezeu, din fața scaunului de domnie al cerului. Ei au primit direct de la Dumnezeu slujba revărsării potirelor. Ieșirea lor din Templu este marcată printr-un moment special al deschiderii Templului cortului mărturiei (v.5). Ni se aduce aminte de mărturia din Templu/cort care este reprezentată de cele 10 porunci scrise pe două table de piatră. Aceste table prezintă sfințenia morală a lui Dumnezeu care este și fundamentul judecăților Sale. Și primele două porunci vizează tocmai actul închinării: închinarea se aduce doar lui Dumnezeu. Potirele vor aduce judecata asupra celor ce se închină fiarei. Cei 7 îngeri erau îmbrăcați în in curat, strălucitor și erau încinși împrejurul pieptului cu brâie de aur. Vom observa că tema hainelor străbate toată secțiunea de față (hainele celor 7 îngeri, păzirea hainelor în 16:15, hainele prostituatei, îmbrăcămintea miresei). Strălucirea hainelor celor 7 îngeri ne arată importanța slujbei lor, precum și marele lor privilegiu de a revărsa potirele pe pământ. Marele ceremonial al pregătirii revărsării celor 7 urgii continuă cu momentul primirii potirelor. Potirele pline de mânia lui Dumnezeu sunt de aur, alt detaliu care insistă asupra slavei slujbei celor 7 îngeri. Cele 7 potire sunt înmânate de către una din cele 4 făpturi vii. Făpturile vii sunt cei mai slăviți heruvimi, cei care în cap.4 laudă zi și noapte sfințenia Celui Prea Înalt. Doar un astfel de agent al sfințeniei divine putea fi cel care înmânează cele 7 potire. Dar apogeul marelui ceremonial culminează în v.8: Templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu și a puterii Lui. Și nimeni nu putea să intre în Templu până se vor sfârși cele 7 urgii ale celor 7 îngeri. Se subliniază faptul că este vorba de un moment cu totul special în istoria Templului, a cerului, a revelației și planului lui Dumnezeu. În Vechiul Testament ni se relatează doar două astfel de momente. Primul este la inaugurarea Cortului Întâlnirii când slava Domnului a umplut efectiv Templu astfel încât nici măcar Moise nu putea intra în el. Al doilea moment, similar primului este la inaugurarea Templului lui Solomon când prezența Domnului a umplut din nou clădirea astfel încât nimeni, nici măcar preoții nu puteau intra înăuntru. Ambele momente (ridicarea Cortului, respectiv zidirea Templului) sunt puncte culminante ale planului și revelației lui Dumnezeu. Așadar, și acum în Apoc.16-17 ne aflăm într-un asemenea moment. De asemenea umplerea Cortului lui Moise/Templului lui Solomon cu slava lui Dumnezeu ne poate arăta și marea bucurie a lui Dumnezeu de a coborî în sfârșit în prezența poporului Său. În cazul Cortului Întâlnirii avem u moment fundamental al refacerii părtășiei omului cu Dumnezeu după mii de ani de la alungarea omului din Eden. Iată de ce atâta emoție și bucurie din partea lui Dumnezeu. Faptul că nimeni nu putea intra în Cort/Templu ne poate arăta că acea emoție a lui Dumnezeu NU putea fi înțeleasă de nimeni. Nici marele Moise, care mijlocise 40 de zile și 40 de nopți pe munte pentru popor, care primise planurile Cortului, care ceruse ca mai bine să fie el șters din cartea vieții decât să fie nimicit poporul, nu putea înțelege ce simțea Dumnezeu în acele clipe. Astfel Dumnezeu alege să rămână singur. Este un moment special pentru El. Nu vrea să fie deranjat, Nu poate fi înțeles. Nu poate împărtăși cu nimeni ce înțelege. Momentul cu pricina este dedicat doar părtășiei din sânul Sfintei Treimi. Un astfel de moment este pentru Dumnezeu ultima fază a revărsării mâniei Lui. Nu poate împărtăși cu nimeni din cer ce simte El în acele momente. De data aceasta însă nu cred că este vorba de o bucurie care nu poate fi împărtășită ci de o durere ce nu poate fi înțeleasă. În cap.8, înaintea celor 7 trâmbițe, Dumnezeu și cerul este încremenit în tăcere. Acum este mai greu decât atunci căci este vorba de ultima fază a judecății divine. Creatorul se pregătește să-și nimicească creația. Doar El a creat această lume. Nimeni nu poate pricepe ce simte Creatorul în momentul judecării propriei creații.

Capitolul 16 - Demolarea finală! 

 Celor ce le este greu să citească aceste capitole pline de judecăți, suferințe și pedepse vreau să le aduc aminte că Dumnezeu le-a poruncit evreilor să sărbătorească în fiecare an Paștile, care a fost tot un eveniment plin de pedepsele plăgilor. Dacă vreunul din copiii generațiilor de după eveniment avea să-i întrebe despre rolul atâtor suferințe trimise de Dumnezeu asupra egiptenilor, trebuia să i se răspundă: „Aceasta este spre pomenirea celor ce a făcut Domnul pentru mine, când am ieşit din Egipt” (Exodul 13:8). Atunci ce este „luminos” și demn de a fi sărbătorit de Paști? Ziua de Paști a fost decretată drept cea dintâi zi dintr-un calendar nou, al eliberării. În mod similar, după plăgile din Apocalipsa, ziua imediat următoare va fi cea dintâi zi din Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ. Judecățile potirelor din acest capitol nu sunt arbitrare, ci seamănă cu plăgile din Egipt și cu judecățile trâmbițelor din Apocalipsa 8-9, cu două deosebiri. Prima este că cele din Egipt s-au manifestat asupra unei singure țări de pe Pământ, cele din Apocalipsa 8-9 s-au manifestat asupra celei de a treia părți a Pământului, dar acestea șapte de la urmă vor fi pe toată fața Pământului. Cea de a doua deosebire constă în rapiditatea cu care se succed. Cele din acest capitol vin rapid unele după altele. Apostolul Pavel a anunțat această caracteristică atunci când a spus: „Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesal. 5:2-3). În procesul nașterii, durerile vin peste femeia însărcinată la intervale din ce în ce mai mici și cu intensitate din ce în ce mai mare. Metafora durerilor nașterii a fost folosită profetic și de Domnul Iisus: „Aceste lucruri vor fi începutul durerilor” (Matei 24:8 și Marcu 13:8). Procesul durerilor nașterii are un final frumos prin nașterea copilului. La fel va fi și cu Israel și cu Pământul acesta. După durerile nașterii va fi instaurată Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ! Acesta este singurul lucru bun pe care-l putem spune când ne ocupăm de capitolul acesta: Durerile vor trece, dar bucuria noii creații va rămâne: „Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume” (Ioan 16:21). Toate aceste revărsări ale mâniei din potirele divine se vor întâmpla în timp ce se va desfășura pe Pământ grozava încleștare de forțe de la Armaghedon. Dumnezeu va veni astfel în ajutorul poporului Său și va tuna și fulgera împotriva dușmanilor lui: „Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot” (Daniel 12:7). Satan va fi în fruntea confederației care va urmări să aneantizeze Israelul pentru ca Împărăția lui Dumnezeu să nu poată fi instaurată. Este acea mânie a balaurului pornit împotriva rămășiței femeii despre care am citit în Apocalipsa 12:17. Violența atacurilor lui asupra Israelului va fi întâmpinată cu violența din potirele mâniei divine trimisă din Cer de Dumnezeu însuși. Vor fi vremuri teribile: „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.  Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:21-22). Primul verset din acest capitol Îl prezintă pe Dumnezeu dând comanda pentru vărsarea potirelor mâniei pe Pământ: „Şi am auzit un glas tare, care venea din Templu şi care zicea celor şapte îngeri: Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!” (Apoc. 16:1). Cel dintâi potir vărsat a cauzat o boală teribilă: „Cel dintâi s-a dus şi a vărsat potirul lui pe pământ. Şi o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei” (Apoc. 16:2). Pedeapsa aceasta va veni NUMAI peste cei ce aveau semnul fiarei! Asta înseamnă că nu peste toți cei vii, iar asta înseamnă că încă vor mai fi atunci oameni care nu se vor închina fiarei! Suferința aceasta trimisă peste împotrivitorii lui Dumnezeu seamănă cu cea de a șasea plagă trimisă de Dumnezeu asupra Egiptului: „Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: Umpleţi-vă mâinile cu cenuşă din cuptor, şi Moise s-o arunce spre cer, sub ochii lui Faraon. Ea se va preface într-o ţărână care va acoperi toată ţara Egiptului şi va da naştere în toată ţara Egiptului, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi. Ei au luat cenuşă din cuptor şi s-au înfăţişat înaintea lui Faraon; Moise a aruncat-o spre cer, şi ea a dat naştere, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi. Vrăjitorii nu s-au putut arăta înaintea lui Moise din pricina bubelor, căci bubele erau pe vrăjitori, ca şi pe toţi egiptenii” (Exodul 9:8-11). Al doilea și al treilea potir al mâniei a pricinuit transformarea apelor în sânge. Este o „pedeapsă poetică”. Celor care nu s-au săturat să verse sângele copiilor lui Dumnezeu li se va da sânge ca pedeapsă. „Sânge vreți, am să vă dau Eu sânge!” pare că este mesajul acestei pedepse: „Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Şi marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare. Al treilea a vărsat potirul lui în râuri şi în izvoarele apelor. Şi apele s-au făcut sânge. Şi am auzit pe îngerul apelor zicând: Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici. Şi am auzit altarul zicând: Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!” (Apoc. 16:3-7). Suferința seamănă cu prima plagă trimisă de Dumnezeu peste egipteni: „Acum, aşa vorbeşte Domnul: Iată cum vei cunoaşte că Eu sunt Domnul. Am să lovesc apele râului cu toiagul din mâna mea, şi ele se vor preface în sânge. Peştii din râu vor pieri, râul se va împuţi, aşa că le va fi greaţă egiptenilor să bea din apa râului. Domnul a zis lui Moise: Spune lui Aaron: Ia-ţi toiagul şi întinde-ţi mâna peste apele egiptenilor, peste râurile lor, peste pâraiele lor, peste iazurile lor şi peste toate bălţile lor. Ele se vor preface în sânge şi va fi sânge în toată ţara Egiptului, atât în vasele de lemn, cât şi în vasele de piatră. Moise şi Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul şi a lovit apele râului sub ochii lui Faraon şi sub ochii slujitorilor lui, şi toate apele râului s-au prefăcut în sânge. Peştii din râu au pierit, râul s-a împuţit, aşa că egiptenii nu mai puteau să bea apa râului şi a fost sânge în toată ţara Egiptului. Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul. Faraon s-a întors de la râu şi s-a dus acasă, dar nu şi-a pus la inimă aceste lucruri. Toţi egiptenii au săpat în împrejurimile râului ca să găsească apă de băut, căci nu puteau să bea din apa râului” (Exodul 7:17-24). Dacă mă veți întreba cum se va reface flora și fauna planetei în aceste condiții vă voi răspunde că ele nu se vor mai reface. Aceasta este demolarea totală! Cel de al patrulea potir a cauzat intensificarea radiației solare: „Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Şi soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă” (Apoc. 16:8-9). Gândiți-vă că oamenii aceia nu vor avea de unde să bea apă, căci a fost prefăcută în sânge. Ce teribilă va fi suferința lor. Ea amintește de o profeție a lui Maleahi: „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură” (Mal. 4:1). Cu numărul fiarei pe frunte și cu inima împietrită, locuitorii pământului vor refuza să se pocăiască, preluând atitudinea de frondă luciferică a Celui cu care au ales să fie părtași. Al cincilea potir va fi vărsat direct asupra fiarei: „Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele şi nu s-au pocăit de faptele lor” (Apoc. 16:10). Efectul seamănă cu cea de a noua plagă trimisă de Dumnezeu peste Egipt. Atunci, țara a fost acoperită de întuneric, dar locul unde erau evreii a fost luminat. Acum, lumea va avea parte de lumină, dar împărăția fiarei va fi cufundată în întuneric, ca o cerească bătaie de joc: „Domnul a zis lui Moise: Întinde-ţi mâna spre cer, şi va fi întuneric peste ţara Egiptului, aşa de întuneric de să se poată pipăi.  Moise şi-a întins mâna spre cer şi a fost întuneric beznă în toată ţara Egiptului timp de trei zile. Nici nu se vedeau unii pe alţii şi nimeni nu s-a sculat din locul lui timp de trei zile. Dar în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel era lumină” (Exodul 10:21-23). Ca și în cazul ciudatului întuneric din Egipt și ca și în cazul întunericului neobișnuit de la Cruce, întunericul acesta în care va cufunda Dumnezeu împărăția Antihristului va fi supranatural, dincolo de explicațiile posibile prin fenomeneologia obișnuită. Întunericul n-are „substanță”. El marchează doar lipsa luminii. Dumnezeu este Lumina și atunci când El își retrage prezența Sa de la cineva apare întunericul. În Egipt, Dumnezeu S-a retras puțin deasupra țării, dar a rămas cu lumina Sa acolo unde locuiau evreii (Exodul 10:23). La Calvar, de la ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea „s-a făcut întuneric peste toată țara” (Marcu 15:33), semn că Dumnezeu și-a întors fața de la Fiul Său. Așa ne spune evanghelistul Matei: „De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara. Şi pe la ceasul al nouălea, Iisus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27:45-46). Efectele revărsării mâniei Mielului devin enorme când ajungem la cel de al șaselea și al șaptelea potir. Nu-i de mirare că li se acordă un spațiu mai mare în narațiunea biblică. Efectele lor sunt legate direct de marea conflagrație de la Armaghedon. Vom vedea aceasta când vom analiza capitolele 17 și 18 din Cartea Apocalipsa. Deocamdată este suficient să spunem următoarele: Țara Sfântă este locul ales de Dumnezeu pentru desfășurarea a două evenimente cruciale, interdependente, unul pe munte, iar altul într-o vale. Muntele Calvarului și valea Meghido sunt în esență două altare planetare care domină istoria lumii. Amândouă sunt sângeroase. Amândouă sunt retribuții pentru păcat. Amândouă sunt provocate de dușmanii înverșunați ai lui Dumnezeu. Din amândouă derivă o masă, un ospăț: una de amintire pentru copiii lui Dumnezeu, iar cealaltă de răsplată pentru corbi. Pe muntele Calvar a răsunat spre porțile slavei cerești strigătul: „S-a sfârșit!” (Ioan 19:30). În valea lui Armaghedon se va auzi ecoul întors din Cer: „S-a isprăvit!” (Apoc. 16:17). Folosirea naturii pentru pedepsirea oamenilor este justificată pentru că, iar și iar, în ciuda tuturor ocaziilor pe care li le-a oferit Dumnezeu, locuitorii pământului au refuzat să se întoarcă la El cu pocăință. Toate catastrofele provocate de „forțele naturii” de-a lungul istoriei n-au fost altceva decât avertismente trimise de Dumnezeu. Al șaselea potir provoacă schimbări cu consecințe geopolitice pe cursul râului Eufrat: „Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit. Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon” (Apoc. 16:12-16). Intensificarea dogoririi Soarelui provocată de potirul al patrulea (Apoc. 16:8), va face ca nivelul apelor planetare să crească. Topirea zăpezilor de pe muntele Ararat va produce inevitabil inundații majore pe tot cursul Eufratului care izvorăște de acolo. De aceea este numit aici „Râul cel mare”. Aparent, secarea apelor este un favor pe care li-l face Dumnezeu împăraților care au să vină din Răsărit (China, India, Japonia, etc.). În realitate, secarea apelor râului Eufrat le va înlesni intrarea într-o cursă și vor fi măcelăriți în „teascul mâniei” de la Armaghedon. Dar de ce vin împărații Răsăritului dincoace de Eufrat? Ce-i aduce? Cine-i mână din spate să intre în întunericul care planează peste împărăția lui Antihrist? Răspunsul este în activitatea celor trei duhuri care ies „din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos”. Noi știm de la Domnul Iisus că un duh „n-are nici carne, nici oase”  (Luca 24:39), așa că asemănarea cu broaștele subliniază, nu forma, ci  natura lor necurată (Levitic 11). Nu cred că vor fi trei broaște vizibile, ci doar entități demonice care vor intensifica lucrarea „trinității necurate” prin care se manifestă Diavolul. Ni se spune că „Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic”. Venirea împăraților din Răsărit va fi un rezultat al activității lor. Ei sunt o pradă ușoară în mâna marelui tartor. Fără să știe, ei împlinesc o profeție străveche din cartea lui Ioel: „Vestiţi aceste lucruri printre neamuri: pregătiţi războiul! Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se suie toţi oamenii de război! Fiarele plugurilor voastre prefaceţi-le în săbii şi cosoarele, în suliţe! Cel slab să zică: „Sunt tare!”. Grăbiţi-vă şi veniţi, toate neamurile de primprejur, şi strângeţi-vă! Acolo pogoară, Doamne, pe vitejii Tăi! Să se scoale neamurile şi să se suie în valea lui Iosafat! Căci acolo voi şedea să judec toate neamurile de primprejur. Puneţi mâna pe secere, căci secerişul este copt! Veniţi şi călcaţi cu picioarele, căci linurile sunt pline şi tocitorile dau peste ele! Căci mare este răutatea lor! Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii. Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd strălucirea. Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim de se zguduie cerurile şi pământul” (Ioel 3:9-16). „Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon” (Apoc. 16:16). Marșul împăraților din Răsărit va fi tratat mai amănunțit în Apocalipsa 17. Între potirul al șaselea și cel de al șaptelea este un scurt „respiro”, o pauză pusă între ghilimele, un avertisment și o încurajare pentru sfinți: „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” (Apoc. 16:15). Este același avertisment pe care-l găsim în Evanghelia lui Matei (Mat. 24:42), în Epistola către Thesaloniceni (1 Thesal. 5:3) și în cea de a doua Epistolă a lui Petru (2 Petru 3:10). Parte din limbajul lui se găsește deasemenea în avertismentul dat de Domnul Iisus Bisericii din Laodicea (Apoc. 3:18). Așezat aici, acest avertisment este adresat tuturor celor ce citesc de-a lungul veacurilor, cu precădere însă pentru cei ce vor simți presiunea persecuției în vremurile viitoare. Cel de al șaptelea potir declanșează lovitura de grație asupra locuitorilor pământului, care vor fi adunați atunci toți în asedierea Ierusalimului și la marea conflagrație de la Armaghedon. Dumnezeu a promis solemn: „că cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui” (Zaharia 2:8) și lucrul acesta se va vedea clar în cea din urmă scenă din marea dramă a istoriei lumii: „Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare” (Apoc. 16:17-21). „Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh”, ne spune Ioan. Oare de ce în văzduh? Este atacat domeniul în care locuiește și activează Satan însuși. Apostolul Pavel scrie: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (Efes. 2:1-3). Apocalispa ne îngăduie, ne invită chiar să ieșim din dimensiunile pământești și să vedem unele din evenimentele și ființele care activează dincolo de ele, în hiperspațiu, în „lumea de dincolo”, în ceea ce ne este deocamdată „nevăzut” și „necunoscut”. Nu trebuie să înțelegem cum locuiește Satan în văzduh, ci este suficient să luăm Biblia pe cuvânt. Avem un dușman teribil care a fost alungat din Cer și limitat la statutul de „domn al puterii văzduhului”, cu un destin legat inseparabil de făptura pe care a ispitit-o în grădina Eden. În acest conflict final, Dumnezeu va zdrobi capul șarpelui străvechi, desăvârșind lucrarea începută la Calvar. Reluând această perioadă din perspectiva timpului profetic. vom vedea în capitolele următoare cum judecă Dumnezeu întregul eșafodaj al împărăției lui Satan pe Pământ: sistemul religios („curva cea mare”, Apoc. 17), sistemul politico-economic („Babilonul cel Mare”, Apoc. 18) și sistemul militar (armatele, Apoc. 19). Până atunci, este fascinant să ne oprim la semnificația versetelor de aici: „Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: S-a isprăvit!” (Apoc. 16:17). Urmăriți împreună cu mine, frumusețea acestei declarații divine. Declarația lui Iisus Hristos din Nazaret, regele iudeilor, „S-a sfârșit!” a fost pecetluită atunci de un cutremur de pământ. Aceeași declarație, „S-a sfârșit!” din Apocalipsa 16 va fi pecetluită de un alt cutremur de pământ, cel mai mare pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Împreună cu el se vor dezlănțui alte forțe telurice care vor aduce prăpădul, demolarea totală pe Pământ: Dumnezeu curăță nu numai Pământul, ci și văzduhul. Potirul al șaptelea va provoca perturbări neînchipuite în ecosistemul planetar. Mânia lui Dumnezeu străbate întreaga creație: „Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni” (Apoc. 16:18-21). Ierusalimul va fi împărțit în trei, pregătindu-se de vremea în care va izvorî din el un râu care va vindeca apele Mării Moarte (Zah. 14:3-4; Ezechiel 47:8). Toate cetățile de pe fața Pământului vor fi dărâmate. Așa cum am spus din titlul acestui capitol, va fi demolarea finală. Va cădea Parisul, va cădea Moscova. Praf se va alege de New York și de Shanghai. Va cădea până și Babilonul cel mare, cetatea azi încă nereconstruită. Dar despre această monumentală cădere a Babilonului vom mai vorbi în capitolele vitoare. Relieful se va aplatiza („munții nu vor mai fi”), iar insulele îndepărtate, poate continentele despărțite de placa tectonică afro-eurasiatică, nu vor mai fi. Este imposibil să ne imaginăm ce clătinare de magnitudine astronomică va avea ultimul cutremurul de pământ. Va fi de parcă planeta se scutură de mizeria păcatului care a acoperit-o vremelnic și se pregătește pentru marea ei înnoire. O grindină globală cu blocuri de ghiață de câte 20-50 de kilograme va face prăpăd. Aceste proiectile din tunurile văzduhului vor nărui toate orașele neamurilor. Pedeapsa cu blocurile de gheață este și ea o justiție poetică. Inimile oamenilor vor rămâne însă la fel de reci ca grindina care-i chinuiește. Cu aceasta încheiem studiul evenimentelor din această teribilă „săptămână de ani”, numită Necazul cel Mare. Întrebare este: Ce facem noi? „Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:13). „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1).

Cap. 16 - comentariu suplimentar 1:

 Capitolul 16 înfăţişează urmările celor şapte potire vărsate pe Pământ. Nu numai „a treia parte” este lovită, ca sub trâmbiţe, cu care totuşi există o strânsă asemănare; acţiunea judecăţilor nu este restrânsă la Imperiul Roman de Apus Restaurat/ Uniunea Europeană? Toată sfera lumii apostate suferă efectele judecăţilor lui Dumnezeu, cu mai multă intensitate decât sub trâmbiţe. Pământul, marea, râurile şi izvoarele apelor, apoi soarele sunt treptat obiectele judecăţilor divine, când primele patru potire sunt vărsate. Diferitele părţi sau domenii ale naturii sunt cercetate de mânia lui Dumnezeu, oricare ar fi de altfel obiectele pe care ele le simbolizează; şi semnificaţia lor nu mi se pare nici neprecizată, nici neclară. Ultimele trei potire, ca şi cele trei trâmbiţe de nenorociri, au un înţeles mai intim relativ la om. „Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei”. Avem, în mod evident, înaintea noastră o sferă a neamurilor, ceea ce se potriveşte în totul cu scena care este ca o introducere la ceea ce vedem aici. „Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia ei s-a întunecat. Oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din cauza durerilor lor şi din cauza rănilor lor rele, şi nu s-au pocăit de faptele lor. Al şaselea a vărsat potirul lui peste fluviul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor de la răsăritul soarelui”. Eufratul era frontiera răsăriteană a Imperiului. El îl despărţea de hoardele numeroase ale neamurilor necivilizate din nord-est, destinate să intre în conflict, în zilele din urmă, cu puterile Apusului. Calea le este deschisă pentru a înainta și a lua parte la lupta finală. Aceasta pare a fi semnificaţia uscării marelui fluviu. „Apoi am văzut ieşind din gura balaurului si din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos, trei duhuri necurate, ca nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de demoni care fac semne şi care se duc la împăraţii întregii lumi locuite, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic”. Aceasta confirmă ceea ce am anticipat. O răscoală universală are loc şi o luptă pe viață și pe moarte este pe punctul de a se începe între Răsărit şi Apus. Dar Domnul are planurile Sale neştiute de una şi de cealaltă parte şi de care ele nu ţin nicio socoteală: El nu rămâne spectator nepăsător. „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel care veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” Şi i-au strâns în locul care în evreieşte se numeşte Armaghedon”. În sfârşit, vine al şaptelea înger, care, vărsând potirul său în aer, exercită asupra lumii o acţiune încă mai apăsătoare şi mai universală. „Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din templul cerului, din scaunul de domnie, a ieşit un glas puternic, zicând: „S-a sfârşit!” Şi au început să fie fulgere şi glasuri şi tunete; şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum, de când este omul pe pământ, n-a mai fost un cutremur aşa de mare.” Astfel este limpede că judecata Cerului devine şi mai neînduplecată în pedepsele cu care ea loveşte pe om aici pe Pământ. „Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare”. Aceasta explică avertismentul relativ la căderea Babilonului, menţionat în seria completă a căilor lui Dumnezeu în capitolul 14; şi cât despre timp, până acolo ne conduce capitolul 16.

Cap. 16 - CELE 7 POTIRE - comentariu suplimentar 2:

 Cei 7 îngeri, după ce au primit potirele, nu se grăbesc să le verse pe pământ. Ei așteaptă glasul din Templu (v.1) care nu poate fi decât glasul lui Dumnezeu, căci El a rămas singur în Templu. Revărsarea potirelor se face doar la porunca lui Dumnezeu. Îngerii, plini de solemnitate și demnitate, varsă pe rând potirele pe pământ. Primul potir ne ajută să plasăm aceste urgii pe axa timpului. O rană rea și dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei și care se închinau icoanei ei. Deci ne aflăm în ultimii 3,5 ani, în timpul domniei fiarei. Poate ne aflăm chiar în a doua parte a domniei ei căci sistemul economic 666 (semnul fiarei) deja este implementat la scară largă pe pământ. Cel mai probabil aceste urgii sunt aduse pe pământ de cei doi martori despre care ni se spune în cap.11 că vor lovi pământul cu tot felul de urgii tot în timpul domniei fiarei, în cei 3,5 ani de mare întuneric. 11:6 ne oferă două exemple de urgii: oprirea ploii și prefacerea apei în sânge. Or oprirea ploii ar putea coincide cu potirul 4 (mare arșiță), iar prefacerea apei în sânge coincide cu siguranță cu potirele 2 și 3. Faptul că cei doi martori ar anunța dinainte revărsarea potirelor (așa cum făceau Moise și Aaron în Egipt) ar amplifica impactul lor asupra conștiințelor oamenilor. De la început observăm că potirele rănesc (potirul 1 fiind o rană dureroasă dar care nu aduce neapărat moartea) și nu nimicesc. Ele sunt menite să arate oamenilor consecințele închinării la fiară și să-i facă să deguste din pedeapsa eternă care îi așteaptă în speranța că se vor căi și se vor întoarce la Dumnezeu pentru a fi mântuiți. Mai observăm că potirul 1 țintește doar pe cei ce se închină fiarei. Cei credincioși sunt protejați de acest potir, la fel cum erau evreii în Egipt protejați de urgiile aduse. Deși nu găsim la celelalte potire precizări clare că cei credincioși vor fi protejați de ele, putem spera că aceștia vor beneficia măcar în parte de un statut special ca cel al Gosenului de altădată. Potirele 2 și 3: apa mării și apa râurilor sunt prefăcute în sânge, ca sângele unui om mort. Ni se explică rațiunea acestor urgii. Îngerul apelor laudă dreptatea lui Dumnezeu: pentru că locuitorii pământului au vărsat sângele sfinților și prorocilor, din această pricină, Dumnezeu le dă să bea sânge. Ne aducem aminte că în Egipt prima urgie a transformat apa Nilului în sânge. Or în Nil fuseseră aruncați la porunca lui Faraon copiii de parte bărbătească ai evreilor. Acum această apă se prefăcea în sânge. Egiptenii puteau pricepe că urgiile sunt o răzbunare din partea lui Yahwe pentru tot răul pe care ei îl făcuseră evreilor. Acum în cadrul potirelor 2 și 3 avem o situație similară. Cap.13 ne-a arătat că sistemul antihristic va declanșa o prigoană fără precedent împotriva creștinilor. Ni se spune că mulți vor muri în această prigoană. Imaginea potirelor 2 și 3 ne arată dimensiunea carnagiului, faptul că vor fi foarte mulți creștini omorâți astfel încât sângele lor va umple tot pământul. De asemenea, ne descoperă că locuitorii pământului vor fi agenți activi în această prigoană, și direcți vinovați de sângele martirilor. Cu alte cuvinte, oamenii vor aproba acțiunile fiarei împotriva creștinilor și se vor implica în mod direct în arestarea și omorârea celor credincioși. În timpul fiarei ura oamenilor împotriva creștinilor va atinge cote nemaiîntâlnite. Atunci se vor împlini pe deplin cuvintele Mântuitorului care a spus: Veți fi urâți de toate Neamurile din pricina Mea. Așa că nu ne putem aștepta în acele zile de prigoană de sprijin din partea oamenilor. Aceștia ne vor urî și se vor bucura să ne dea pe mâna sistemului. Duhul de amăgire antihristic va convinge se pare întreaga lume că cei credincioși, cei care refuză să se închine fiarei, ar reprezenta cel mai mare rău de sub soare și poate sursa tuturor necazurilor omenirii. La fel cum în timpul Imperiul Roman creștinii care nu se închinau zeilor erau percepuți ca și cauză principală a nenorocirilor din imperiu (zeii mânioși pe creștini aduceau necazuri mari peste imperiu), la fel va fi probabil și la finalul istoriei. Potirele 2 și 3 vor arăta lumii însă că Dumnezeul cel viu este de partea martirilor și că este plin de mânie față de locuitorii pământului care au vărsat sângele celor credincioși. Îngerul apelor laudă dreptatea manifestării mâniei divine. La fel face și altarul (probabil este același altar din cap.6 sub care se află sufletele martirilor care cer răzbunare). Se insistă pe slava dreptății și judecății lui Dumnezeu. Revelația lui Dumnezeu este incompletă fără actul judecății. Evanghelia este ciuntită fără judecata finală. Tabloul revelației devine complet doar atunci când alăturăm îndurării și răbdării divine revărsarea judecăților Sale. Tocmai din această pricină sunt atât de importante aceste ultime 7 potire. Potirele 4 și 5 abordează tema luminii: o arșiță foarte mare (potirul 4) este urmată în mod surprinzător de un mare întuneric (potirul 5). Mai întâi un exces de lumină, și apoi absența luminii. Această alăturare contrastantă arată că Dumnezeul martirilor, și nu fiara, este adevăratul Dumnezeu care are control absolut asupra pământului și cosmosului. Marele întuneric ne amintește de urgia 9 din Egipt. Cred că este important să subliniem că este vorba de un tip de întuneric în care sursele de lumină ale oamenilor (lumânări, făclii, becuri) nu sunt de niciun folos. Este un întuneric asemenea unei cenuși cosmice care blochează efectiv manifestarea oricărei surse de lumină. Tocmai de aceea este așa de dureros și afectează așa de mult pământul. La ambele potire autorul insistă pe reacția oamenilor: au hulit pe Dumnezeu și nu s-au pocăit de faptele lor. Înțelegem că, chiar dacă s-au închinat fiarei, oamenii mai au șansă la iertare și mântuire dacă se căiesc. Mai pricepem faptul că mesajul celor 2 martori va fi așa de clar încât oamenii vor fi conștienți că aceste urgii vin din partea lui Dumnezeu și nu din pricina unor fenomene terestre sau cosmice întâmplătoare sau unor factori ca încălzirea globală. Ne minunăm de împietrirea oamenilor. Nu doar că refuză pocăința, dar aleg să hulească pe Dumnezeu. Chiar și orgoliosul Faraon din Egipt se smerea puțin și încerca o formă de căință sub presiunea celor 10 urgii (vezi cartea Exodului). Când presiunea era îndepărtată iarăși revenea la încăpățânarea sa de a nu lăsa pe evrei să plece din țară. Și acest Faraon îndumnezeit nu a hulit totuși pe Dumnezeul evreilor. Dar acum întreaga omenire, chiar sub presiunea urgiilor, alege să hulească pe Dumnezeu. Iată cât de mare este răzvrătirea oamenilor la final. Și iată câtă încredere are omenirea în conducătorul ei. Într-adevăr, acesta a învățat pe oameni să hulească pe Dumnezeu (vezi cap.13) și se pare că i-a învățat foarte bine. Mai subliniem și faptul că expresia oamenii au hulit pe Dumnezeu indică faptul că majoritatea oamenilor refuză pocăința dar nu exclude posibilitatea unor mici excepții. Ne așteptăm (mai ales la finalul potirelor după cum ne-a anunțat și 11:13) ca unii oameni, deși foarte puțini, să accepte pocăința și întoarcerea la Dumnezeu. Mai remarcăm faptul că în cadrul potirului 5 se precizează că acesta a fost vărsat peste scaunul de domnie al fiarei și că, drept urmare, împărăția fiarei a fost acoperită de întuneric. Ni se aduce aminte că potirele sunt răspunsul Creatorului la domnia fiarei pe pământ dar și faptul că se aproprie confruntarea directă dintre Dumnezeu și fiara însăși. Pecețile afectau o pătrime din pământ, trâmbițele o treime, dar potirele afectează tot pământul. Se anunță cât se poate de clar că judecata finală, a întregii lumi, este iminentă. Cea mai mare cantitate de text (practic jumătate de capitol) este alocată potirelor 6 și 7. Potirele 6 și 7 se centrează cumva pe judecarea Babilonului celui mare. Potirul 6 este, după cum vom vedea, o pregătire pentru judecata Babilonului, iar pe la finalul potirului 7 avem judecata propriu-zisă a acestui Babilon. Potirul 6 este foarte interesant. Practic nu mai avem de a face cu o urgie care să lovească pământul, ci cu o adunare rapidă și urgentă a împăraților pământului pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. Mai întâi ni se spune că potirul este vărsat peste Eufrat care seacă pentru ca să fie pregătită calea împăraților care au să vină din Răsărit. Eufratul era o barieră naturală între lumea asirienilor, babilonienilor sau perșilor și zona în care se afla Israelul. Pentru ca oștile acestor neamuri din Răsărit să ajungă în Israel, era necesară traversarea Eufratului. Or acest lucru necesita multe resurse și mult timp neexistând niciun pod peste Eufrat. Or secarea marelui râu ar fi ușurat foarte mult deplasarea acestor oști. Acest lucru era valabil și pe timpul lui Ioan cu privire la oștile Imperiul Part care ar fi putut ataca aripa de Est a Imperiului Roman de care aparținea și Israelul. Înțelegem că nu se are în vedere doar deplasarea unei delegații de împărați, ci deplasarea acestor împărați și a oștilor lor. Mai mult, se subliniază ideea deplasării urgente și rapide a acestor oști, care este acum posibilă prin secarea Eufratului. Nu cred că trebuie să ne așteptăm neapărat la o secare fizică a râului Eufrat. Autorul folosește mai degrabă o imagine vechi testamentară simbolică care s-ar putea traduce prin ideea îndepărtării grabnice a obstacolelor care ar putea încetini o mobilizare generală a oștilor pământului împotriva unui obiectiv anume. Eufratul l-am mai întâlnit în Apocalipsa în cap.9. Atunci era vorba de mobilizarea oștilor demonice. Acum pare a fi vorba de mobilizarea oștilor împăraților pământului. V.13-14 ne sugerează că obstacolele din fața mobilizării armatelor împăraților pământului ar putea fi de altă natură decât cea fizică (bariera naturală reprezentată de marele râu). Observăm cu surprindere că deși împărații pământului slujesc fiarei și se închină fiarei, cu toate acestea nu este suficient un simplu ordin al fiarei pentru mobilizarea generală a armatelor pământului. Este nevoie de trei duhuri necurate extrem de puternice care să iasă din gura balaurului, a fiarei și a prorocului mincinos și care să facă semne nemaipomenite pentru a convinge împărații pământului să se adune pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic. Oare de ce? Răspunsul îl putem găsi în rațiunea pământească, politica mobilizării, în identitatea obiectivului terestru împotriva căruia vrea fiara să adune oștile pământului. Împărații pământului par a avea o reținere fața de această mare mobilizare. De aceea este nevoie de mari duhuri de amăgire și de semne nemaipomenite pentru a fi convinși. Dar până la urmă de ce convoacă fiara această imensă mobilizare? În capitolul următor vom vedea cum la finalul celor 3,5 ani de domnie a fiarei, aceasta și coaliția celor 10 împărați vor nimici Babilonul cel mare. Deci se pare că mobilizarea armatelor din potirul 6 au în vedere distrugerea Babilonului celui mare. Într-adevăr, după această mobilizare, în următorul potir (potirul 7) are loc judecata Babilonului celui mare. Babilonul cel mare însă este un mare aliat al fiarei, chiar marea capitală a fiarei unde se află centrul politic, religios și economic al imperiului întunericului. Este cu totul surprinzătoare decizia fiarei ca să-și distrugă marea capitală. Astfel s-ar explica și reținerea inițială a împăraților pământului. În următoarele două capitole vom descoperi că deși cei mai puternici 10 împărați ai pământului vor urî Babilonul cel mare alături de fiară și vor participa la nimicirea ei, vor fi și alți împărați (cei din cap.18) care vor plânge la aflarea veștii distrugerii acesteia. În cadrul potirului 6 nu ni se spune de ce se adună aceste oști ci doar faptul că împărații pământului sunt strânși pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. Despre ce să fie vorba? În Vechiul Testament găsim mai multe profeții (cea mai clară este cea din Zaharia cap.12-14) care ne prezintă finalul istoriei prin adunarea oștilor neamurilor împotriva unei cetăți (este vorba de Ierusalim desigur). Mai întâi cetatea este nimicită, dar rămășița de oameni din cetate se căiește și strigă către Dumnezeu. Apoi urmează ziua cea mare a Domnului în care toate aceste neamuri din jurul cetății sunt dărâmate, după care începe domnia lui Dumnezeu pe pământ (mia de ani). Or este o singură zi a Dumnezeului Celui Atotputernic, și anume ziua Domnului vestită de toți profeții din vechime. Cartea Apocalipsa trebuie să fie în armonie cu aceste profeții, deci este logic să interpretăm mobilizarea armatelor din potirul 6 ca fiind aceeași cu cea din Zaharia cap.12-14. De ce este nevoie de un potir pentru mobilizarea acestor armate? Pentru că este vorba de o decizie politică a fiarei cu totul surprinzătoare: întoarcerea împotriva celui mai mare aliat și susținător, întoarcerea împotriva propriei capitale! Este nevoie ca Dumnezeu să îngăduie manifestarea unor mari duhuri de rătăcire ca istoria lumii să curgă în acest sens. Aceste armate vor împlini însă voia Sa (judecarea Babilonului) ca apoi să fie la rândul lor nimicite. Potirul 6 ne arată că Dumnezeu este în continuare stăpân peste istorie în ciuda domniei fiarei, și că fiara și împărații pământului nu fac altceva decât să împlinească profețiile din vechime și planul misterios al lui Dumnezeu. V.15 este o atenționare pentru credincioși: aceștia sunt îndemnați să-și ducă vegherea până la capăt deoarece venirea Domnului este iminentă. Domnul vine ca un hoț pentru lumea care doarme sub domnia fiarei. Dar nici credincioșii nu știu ziua și ceasul venirii Lui. Apare din nou tema hainelor cu care ne-am mai întâlnit în cap.15 în contextul descrierii celor 7 îngeri. Cei credincioși își păzesc hainele spălate în sângele Mielului, adică identitatea de creștin și de copil al lui Dumnezeu. Păstrarea identității este posibilă doar dacă credința și răbdarea sunt duse până la capăt. Faptul că această atenționare apare în contextul potirului 6 ne arată că această mare mobilizare a armatelor pământului este un semn pentru iminența venirii Domnului și are loc la finalul celor 3,5 ani de domnie ai fiarei. Lupta celor credincioși trebuie dusă până la capăt. Și se pare că ultimele zile de așteptare vor fi cele mai grele. Există posibilitatea să cedezi pe ultima sută de metri și să pierzi totul. Este posibil ca și marea mobilizarea armată din potirul 6 să creeze derută printre credincioși. Astfel este necesar acest îndemn din v.15. Duhurile rele au strâns împărații pământului la locul care pe evreiește se cheamă Armaghedon. Expresia în original ar fi Har Meghido care ar însemna muntele lui Meghido. Meghido este un loc din Nordul Israelului, de lângă muntele Carmel. El reprezintă mai degrabă o vale sau cel mult un deal. Meghido era un loc strategic din ruta dinspre Israel spre Siria. Poziția sa geografică a făcut ca în istorie să fie locul multor bătălii, dintre care unele sunt menționate și în Biblie. Printre acestea ar fi bătălia dintre oștile lui Sisera și oștile evreiești conduse de Barac și Debora (vezi Jud. 5:19), și lupta în care regele Iosafat s-a înfruntat cu Faraonul Neco al Egiptului (vezi 2 Cronici 35:22). În aceasta din urmă regele Iosafat moare și drept urmare tot Iuda plânge pe Iosafat, iar Ieremia face un cântec de jale pentru Iosia. Amintim și faptul că în Zaharia cap.12 ni se precizează că atunci când Israel se va întoarce la Mesia, Cel pe care L-au străpuns, îl vor jeli mult și va fi o jale mare la Ierusalim ca jalea din valea Meghidonului. Cu alte cuvinte, la fel cum poporul l-a plâns pe Iosia, acum îl va plânge pe Mesia pe care-L respinseseră. De ce duhurile rele ar aduna împărații pământului tocmai la Meghido? Și de ce ni se spune că este vorba de muntele Meghido când acolo nu este niciun munte? Unii comentatori susțin că mențiunea muntele Meghido ar arăta tocmai faptul că nu este vorba de locația fizică Meghido ci mai degrabă de un înțeles simbolic. Și de ce ar fi folosită tocmai locația Meghido pentru acest simbolism? Poate pentru a arăta că marea luptă de la final se va încheia cu o jale ca cea de la Meghido. Într-adevăr marea luptă de la final se va încheia cu pocăința evreilor pe care am amintit-o mai sus (cea din Zaharia cap.12). Astfel termenul Meghido ar fi folosit pentru a ne arăta că acțiunea din potirul 6 vizează împlinirea profețiilor din Zaharia cap.12-14. Alte interpretări păstrează chiar locația fizică de la Meghido, cea din Nordul Israelului. Ea ne-ar indica că oștile lui Antihrist se adună împotriva lui Israel iar războiul care se va finaliza la Ierusalim va începe la granița de Nord a Israelului. Indiferent de interpretare pe care o alegem, folosirea termenului Meghido ne indică faptul că oștile împăraților pământului se adună împotriva lui Israel. Potirul 7 este și ultimul potir. El este vărsat în văzduh și din scaunul de domnie din Templu se aude un glas tare care spune: S-a isprăvit! La finalul săptămânilor patimilor Mântuitorului, pe cruce, marele calvar s-a finalizat cu același strigăt: S-a isprăvit! Să reprezinte revărsarea celor 7 potire o nouă săptămână a patimilor pentru un Creator încă plin de dragoste pentru lumea ce trebuie judecată? Tot ce este posibil. Potirul 7 conține mai multe elemente ale judecății. Avem un mare cutremur de pământ care dărâmă cetățile neamurilor. Însăși cetatea cea mare este  afectată de acest mare cutremur și se împarte în trei. Acest cutremur pare a fi altul decât cel din Apoc.11:13 de la învierea celor 2 martori când se prăbușește a 10-a parte din cetatea cea mare. După acest mare cutremur urmează judecarea Babilonului celui mare. V.21 mai menționează și o grindină mare în contextul căreia se subliniază că cea mai mare parte a oamenilor continuă să hulească pe Dumnezeu și refuză pocăința chiar în ultimul ceas. V.20 (toate ostroavele au fugit și munții nu s-au mai găsit) ne aduce aminte de imaginile din pecetea 6 (vezi Apoc.6:14) și ne arată că potirul 7 se finalizează cu judecata finală prin a doua venire a lui Hristos. Reținem că judecarea Babilonului reprezintă un eveniment deosebit de important pentru vremea sfârșitului și că acesta are loc la finalul domniei fiarei, cu puțin timp înainte de a doua venire a lui Hristos. Acest fapt este confirmat și de Apocalipsa 11 care ne arată că cetatea este încă în picioare la moartea celor doi martori care-și finalizează mărturisirea prin martiraj după 1260 de zile, adică spre finalul domniei fiarei. Cele 7 potire ne arată răspunsul plin de mânie al lui Dumnezeu față de grozăviile împărăției fiarei. Dumnezeu rupe tăcerea și ripostează în mod vizibil. Potirele arătă că, în ciuda domniei și glorificării fiarei, Dumnezeu este Cel care rămâne adevăratul Stăpân și domn. Dumnezeu este cel ce domnește pe pământ (potirul 1) și pedepsește în trup pe cei care au semnul fiarei. Fiara nu-i poate proteja de mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu este  Cel care domnește peste ape (potirele 2 și 3) și pedepsește pe cei care varsă sângele copiilor Lui. Dumnezeu este  Cel ce domnește peste aștrii (potirele 4 și 5) și aduce arșiță și întuneric peste împărăția fiarei. Dumnezeu este Cel care domnește peste istoria popoarelor și mobilizează armatele pământului pentru a judeca Babilonul cel mare. Aceste potire ne arată că închinătorii fiarei vor beneficia de multă suferință chiar în timpul domniei fiarei! Teama de suferință ne-ar putea face să renunțăm la credință și să ne închinăm fiarei. Dar faptul de a trece de partea fiarei nu te scutește de suferință. Cei ce se tem de mânia fiarei vor avea parte de mânia lui Dumnezeu. Potirele vor fi o resursă imensă de încurajare pentru cei credincioși arătându-le că Domnul nu i-a uitat, că Domnul pedepsește pe prigonitorii lor și că ceasul final al judecății este foarte aproape.

Capitolul 17 - Istoria celor două cetăți: Babilon și Ierusalim:

 Pentru cei ce au răbdare să studieze și har să înțeleagă, Apocalipsa este marea simplificare a istoriei. Dumnezeu ne răspunde la întrebările: „cine?”, „ce?” și „de ce?” pe care ni le-am pus când am parcurs Biblia. „Repetiția este mama învățăturii” s-a spus. Repetiția poate fi însă și recapitularea care iluminează, rumegarea care transformă ceea ce am înghițit repede în hrana necesară pentru creștere. Ce poate urma după acel: „S-a isprăvit!” (Apoc. 16:17) rostit cu glas tare de Dumnezeu în Templul Său?  Urmează să ne urcăm puțin mai sus la o perspectivă profetică mai înaltă și să aruncăm o privire integratoare asupra istoriei lumii. Capitolele 17, 18, 19 și 20 conțin deznodământul istoriei. Reluând această perioadă din perspectiva panoramei profetice, vom vedea cum judecă Dumnezeu întregul eșafodaj al împărăției lui Satan pe Pământ. Apostolul Pavel ne scrie despre un imperativ al istoriei stabilit de logica planului lui Dumnezeu cu lumea: „În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” (1 Cor. 15:24-26). Pentru că Apocalipsa este cartea seriilor de șapte, vom grupa evenimentele din capitolele următoare în „șapte lucruri duse la pierzare”. Cu răbdare, le vom lua pe fiecare și le vom analiza în contextul Scripturii. Cartea Geneza ne-a arătat Paradisul pierdut. Cu Apocalipsa mergem prin reparațiile necesare spre Paradisul regăsit. În capitolele următoare vom vedea cum „toți dușmanii lui Hristos vor fi făcuți așternut al picioarelor Sale”.

Spre viitorul conflictelor … de ieri! Omenirea a avut, are și va avea întotdeauna doar două alternative: să existe în ordinea stabilită de Dumnezeu sau „să-și facă de cap”, implementând propria ei idee de ordine. Biblia ne spune că oamenii optează de regulă pentru cea de a doua alternativă. Stăruind în greșeala lor din Eden, oamenii nu urmează calea lui Dumnezeu, ci ascultă mai mult de Satan. Aceasta a doua alternativă, luciferică în esența ei, urmărește să se ridice independent de prezența, planul și puterea lui Dumnezeu. Ea este numită generic în Scriptură „Babel” și Babilon, oraș al răzvrătirii. Prin contrast, Dumnezeu a intervenit în istorie și a pus înaintea omenirii perspectiva revenirii în împărăția binecuvântată a ascultării și a părtășiei cu El. Cetatea aleasă de El s-a numit întotdeauna „Ierusalim”, orașul păcii. Babilonul ilustrează urcarea luciferică a omului care vrea să ajungă asemenea lui Dumnezeu. Ierusalimul ilustrează coborârea lui Dumnezeu să locuiască prin har împreună cu oamenii. Babilonul clădește mereu același turn al uzurpării autorității lui Dumnezeu. Ierusalimul este inițiativa lui Dumnezeu care vrea să ne dea pacea împărăției Sale. Există trei Babiloane istorice: Babilonul lui Nimrod zidit lângă turnul Babel, Babilonul de pe vremea exilului evreilor și acest „Babilon Mare” profețit în cartea Apocalipsa.

Babilonul numărul unu! - Un rebel din naștere: În Geneza 10, printre descendenții lui Noe, există un individ cu numele „Nimrod”. Sonoritatea acestui nume este foarte asemănătoare cu cea a cuvântului ebraic „Marad”, care înseamnă rebel, răzvrătit, războinic. Textul din Geneza 10:8-9 face un adevărat joc de cuvinte prin asocierea acestor două cuvinte: „Cuș a născut și pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului”. Există chiar și o zicere proverbială răspândită printre cei care i-au cunoscut faima: „ … iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului”. Versetul următor, 10, enumeră orașele peste care s-a întins domnia lui și, primul de care dăm este … Babilonul, prima cetate zidită de oameni după potopul lui Noe. Gândiți-vă la aceasta: Babilonul a fost prima aglomerare urbană de după potop, iar numele celui care a ctitorit-o are semnificația de „rebel”! Ni se spune că omul acesta a mai zidit și alte cetăți: „El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad și Calne, în țara Șinear” (Gen. 10:10). Șinear este câmpia aluvionară din sudul Irakului modern, între Bagdadul de azi și golful în care se varsă Tigrul și Eufratul. Șinear este regiunea, Babilon este cetatea, Nimrod este întemeietorul, iar cronologic evenimentul este prima formațiune urbană a oamenilor de după potop. Nimrod a fost liderul care i-a condus pe oamenii de după potop spre câmpia Șinear, unde au ridicat un turn și au întemeiat prima aglomerare umană din istorie. A fost o sfidare la adresa lui Dumnezeu care le-a poruncit după potop să se răspândească pe toată suprafața Pământului. „Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul” (Gen. 9:1). Să trecem acum la Geneza 11, pe care-l cunoaștem așa de bine că am ajuns să nu mai băgăm în seamă amănuntele lui semnificative. Iată primele două versete: „Tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în țara Șinear; și au descălecat acolo. Și au zis unul către altul: Haidem! Să facem cărămizi, și să le ardem bine în foc. Și cărămida le-a ținut loc de piatră, iar smoala le-a ținut loc de var. Și au mai zis: Haidem! Să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul, și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului” (Gen. 11:1-4). Acestă „declarație-program” este „cheia” care ne poate ajuta să înțelegem ce înseamnă Babilonul în Biblie. Sub conducerea lui Nimrod, mulțimea aceea de oameni care s-au hotărât să întemeieze prima cetate de după potop urmărea un scop precis. Sunt trei raționamente pentru care a trebuit să existe o cetate și un turn în locul numit Babilon: I. Au vrut reintegrare în lumea spirituală cerească: „Un turn care să atingă cerul”. Așa cum bine a spus poetul englez John Milton trăim „În căutarea paradisului pierdut”. Expresia „Turnul Babel” nu se află în textul Bibliei, decât sub forma unui subtitlu adăugat mai târziu. „Babel” se poate traduce prin „poarta lui Dumnezeu” (Babilu în limba acadiană) sau „șarpele inelat”, din pricina formei în spirală pe care se presupune că a avut-o. În ebraică, „balal” înseamnă „încurcătură, confuzie” (Geneza 11:9). Profetul Isaia ne dă semnificația numelor străvechi și simbolurile lor: „În ziua aceea, Domnul va lovi cu sabia Lui cea aspră, mare şi tare Leviatanul, Babilonul, şarpele fugar (Asur), şi Leviatanul, şarpele inelat (Babel), şi va ucide balaurul de lângă mare (Egiptul)” (Isaia 27:1). Turnul din valea Șinear a reprezentat încercarea oamenilor de a construi o punte între locul „căderii lor” și „cerul prezenței lui Dumnezeu”. De aici și până acolo! De la Pământ până la Cer: „un turn al cărui vârf să atingă cerul”. Nimrod și oamenii de atunci nu s-au supus limitărilor stabilite de Dumnezeu după momentul căderii în păcat. Zidirea turnului a fost echivalentă cu adunarea tuturor resurselor umane de atunci pentru ca, prin puterile lor, oamenii să-L oblige pe Dumnezeu să-i reintegreze în ordinea cosmică. Examinat ușuratic și printr-un complex de falsă superioritate, pasajul ne-ar putea duce pe o pistă falsă, subliniindu-ne aparent incapacitatea omenirii de atunci de a înțelege legile fizicii și dimensiunile realității în care trăiau. Este clar că toată masa planetei Pământ nu le-ar fi fost deajuns oamenilor de atunci ca să facă un turn suficient de înalt pentru a străbate galaxiile spațiului cosmic. Turnul Babel n-ar fi putut niciodată să-și atingă scopul, dacă o punte materială între Pământ și Cer ar fi fost adevăratul scop al construirii lui. Amănuntul care ne arată că turnul a urmărit o altfel de dimensiune și o altfel de incursiune de la Pământ la Cer este scris în versetul 6. Examinând situația creată, Dumnezeu nu-și bate joc de oameni și nici nu le declară inițiativa drept o imposibilitate. Dumnezeu a înțeles că era vorba despre altceva și acest „altceva” ar fi fost foarte posibil și chiar probabil de realizat: „Domnul S-a coborât să vadă cetatea și turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor. Și Domnul a zis: Iată, ei sunt un singur popor, și toți au aceeași limbă; și iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce și-au pus în gând” (Gen. 11:6). Turnul Babel din cetatea Babilonului așezat în câmpia Șinear a fost, în opinia, mea, un fel de „portal cosmic”, un observator astronomico-religios prin care creaturile de pe Pământ urmăreau să se asocieze cu „puterile văzduhului” despre care ne vorbește Noul Testament, extratereștrii supranaturali ostili ordinii lui Dumnezeu și atrași de arhanghelul Lucifer în răscoala lui spirituală. Nimrod și omenirea de atunci era nostalgică după combinarea dintre „îngerii lui Dumnezeu și fetele oamenilor” care produsese vremuri de nemaiauzit progres, este drept, cu foarte puternice tente demonice. Turnul era și realizabil și profund religios în întrebuințarea lui. Religia lui urmărea însă să fie „închinarea la Satan” și pătrunderea prin această alinață în dimensiunile pierdute ale „supranaturalului”. „Salvarea” pe care o dorea Nimrod era ieșirea din „starea noastră smerită” despre care vorbește Pavel și reintegrarea prin forță în sferele civilizațiilor cerești: „El va schimba trupul stării noastre smerite, și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile” (Filipeni 3:21). „Ba încă, cineva a făcut undeva următoarea mărturisire: Ce este omul, ca să-ți aduci aminte de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puțină vreme mai prejos de îngeri …” (Evrei 2:6-7). De ce le-a blocat Dumnezeu calea aceasta spre salvare? Pentru că alternativa Babilonlui n-ar fi fost de fapt o „salvare”, ci o alegere rea cu consecințe nefaste eterne. Oprirea construirii turnului a fost un gest al dragostei și înțelepciunii divine, după cum fusese și alungarea din paradis și potopul de pe vremea lui Noe. Prin toate aceste trei aparente pedepse lucra harul lui Dumnezeu și hotărârea Lui nestrămutată de a ne face bine. Prin alungarea din paradis ni s-a interzis accesul la pomul vieții, care ar fi dat un caracter etern înstrăinării noastre de Dumnezeu; am fi început „moartea a doua” cu consecințele ei ireversibile. Prin potop, Dumnezeu a selectat o familie necontaminată de morbul încuscririi demonice cu „fiii lui Dumnezeu care nu și-au păstrat locuința”, ci s-au coborât să contamineze zestrea genetică și spirituală a omenirii pentru a bloca planul mesianic al întrupării lui Hristos printr-o femeie. Tot restul populației lumii, împreună cu toate viețuitoarele au trebuit omorâte, pentru a da o șansă unui început necontaminat: „Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii: aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume. Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, și S-a mâhnit în inima Lui. Și Domnul a zis: Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare și până la păsările cerului; căci îmi pare rău că i-am făcut. Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ, și iată că pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ” (Gen. 6:1-12). Oprirea construirii turnului Babel a blocat accesul omenirii „pe ușa din dos” în Universul spiritual cosmic și alianța dintre urmașii lui Noe și aceia care pervertiseră creația de pe Pământ înainte de Potop. II. Au vrut o semnificație deosebită de cea dată de Dumnezeu: „Și să ne facem un nume!” În Biblie, numele nu sunt doar o colecție plăcută de sunete, ci formulări care ascund în ele destăinuiri despre identitatea și destinul cuiva. Un „nume” reprezintă o anumită „stare”, definește o foarte precisă „calitate a cuiva”. Îndepărtarea de Creator a dus creatura în rătăcire. Alungarea din paradis le-a produs oamenilor o teribilă criză de identitate. Nemaifiind „ai Domnului”, ajunseseră „ai nimănui”. Aceasta era ceea ce simțeau și resimțeau dureros în inimi. A reintra în sferele cerești prin propriile puteri era echivalent cu a-I spune lui Dumnezeu: „Am făcut-o și fără Tine. Am realizat-o prin puterile noastre. Ne-am făcut singuri un nume mare printre creaturile Cerului”. Dumnezeu știa criza de semnificație prin care trecea omenirea și avea pregătită o cale pentru rezolvarea acestei probleme. În capitolul imediat următor citim că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din mulțimea păgână și i-a propus tocmai să-l scoată din groaznica criză de semnificație și să-i dea un „nume”: „Domnul zisese lui Avram: Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, și te voi binecuvânta; Îți voi face un nume mare, … ” (Gen. 12:1-2). Identitatea veritabilă se definește în funcție de „ceva” sau de „cineva”. Orice identitate definită față de lucruri sau situații este falsă și efemeră. Numai identitatea definită față de Creatorul Universului, este și va rămâne pururi adevărată. Dumnezeu este un punct de reper universal pentru toate făpturile. Problema identității umane, rezolvată pentru Avraam prin chemarea lui, va fi rezolvată de Dumnezeu în final pentru toți aceia care s-au întors prin credință la El. Despre aceasta ne spune Domnul Iisus în cartea Apocalipsei: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, și-i voi da o piatră albă, și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește” (Apoc. 2:17). „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu și Numele Meu cel nou” (Apoc. 3:12). Semnificația noastră eternă va fi dată de această întreită identitate: pe noi va fi „scris”: „Numele Dumnezeului Meu”, „numele cetății Dumnezeului Meu”, și „Numele Meu cel nou”. Un veritabil „Social Security Number” cu trei seturi de numere! Ințiativa lui Nimrod și a oamenilor din Babilon urmărea dobândirea unei identități false obținute prin uzurpare. Era calea propusă de Lucifer. III. Au vrut puterea gloatei: „ … ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului” Condițiile lumii de după cădere și potop erau grele și locurile erau periculoase. Există o putere în mulțime și un sentiment de siguranță în aglomerația unei mulțimi. Chiar așa a sunat și deviza din Internaționala comuniștilor: „De ce uitați că-n voi e număr și putere”. Formarea unor mari aglomerări umane era însă în directă contradicție cu porunca pe care le-o dăduse Dumnezeu oamenilor: „Iar voi, creșteți și înmulțiți-vă, răspândiți-vă pe pământ, și înmulțiți-vă pe el!” (Gen. 9:7). Nimrod a ales să nu se supună acestei porunci divine, de parcă i-ar fi spus lui Dumnezeu: „Nu sunt de acord cu planurile Tale. Avem noi unul mai bun. Vom sta aici împreună și nu vom merge nicăieri”. Babilonul este cel dintâi oraș zidit de oameni după pedeapsa potopului. A fost ridicat de un om care în nume, în porniri și în acțiuni a fost un „rebel” față de Dumnezeu. Nimrod a fost un om plin de mândrie. El și-a ridicat pumnul spre Dumnezeu și i-a zis: „N-avem nevoie de Tine! Nu Te vrem! Vrem să trăim așa cum hotărâm noi. Vom face ce ne place, când ne place și cum ne place. Vom trăi fără Tine”. Din momentul acesta, Babilonul și-a definit un caracter anume: Cetatea mândriei, a rebeliunii față de Dumnezeu, a împotrivirii față de planurile Lui și a construirii unor alternative proprii pentru soluționarea problemelor omenirii. Știm ce s-a întâmplat atunci. Dumnezeu a venit, a văzut și a spulberat planurile lui Nimrod. Prin încurcarea limbilor, Dumnezeu i-a împrăștiat cu forța pe toată suprafața Pământului. Edictele lui Dumnezeu sunt foarte eficiente. Cel dat la Babel n-a fost revocat niciodată și, de atunci, omenirea nu s-a mai putut aduna din fărâmițarea Neamurilor. Separată de Dumnezeu „mulțimea nu face putere”, ci prostii. Înțelepciunea divină a socotit că este mai bine să o fărâmițeze în fragmentele naționale pe care le vom întâlni chiar și în marea unitate a Împărăției viitoare: „frunzele pomului servesc la vindecarea Neamurilor” (Apocalipsa 22:2). Fiecare națiune a lumii își poate trasa drumul înapoi spre același punct de origine: Babilonul străvechi. De acolo au început toate problemele noastre. Toate au fost puse la cale în această cea dintâi cetate a omenirii care se ridica nesmerită după pedepsirea prin apele Potopului: „Domnul a zis în inima Lui: Nu voi mai blestema pământul din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui” (Gen. 8:21).

Babilonul numărul doi - temnița popoarelor: A doua apariție a Babilonului a fost prin 1972 î.H., odată cu apariția lui Hammurabi și a ținut până în 529 î.H., când a fost cucerit de Medo-persani. Supremația modială a Babilonului a durat deci cam 1.443 de ani. Mult, foarte mult, nemaiauzit de mult! Nu-i de mirare că în „chipul” pe care l-a visat Nebucadnețar, Babilonul ocupă locul prioritar: capul de aur: „Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur!” (Daniel 2:37-38). Babilonul al doilea a fost ridicat în aceeași regiune ca și Babilonul străvechi din cartea Genezei. Interesant, pe același mal al râului Eufrat, Nebucadnețar a ridicat un zigurat în șapte trepte, cea mai înaltă platformă, acoperită cu cărămidă de culoarea albastră, primind numele de „poartă a cerului”. Dincolo de extraordinara putere militară, Babilonul era renumit pentru „știința” vrăjitorilor, cititorilor în stele, descântătorilor și a magilor (Dan. 2:2). Împăratul nu făcea mai nimic fără a se consulta cu ei. Aduceți-vă aminte că Daniel și cei trei prieteni ai săi au fost supuși la „teste” de înțelepciune (Daniel 1:17-21). Babilonul și Egiptul au fost renunite pentru casta „preoților” care erau sfetnicii puterii politice. Am putea spune că imperiile de atunci erau conduse de „satrapi” cu puteri dictatoriale absolute, dar că acești satrapi se lăsau la rândul lor conduși de reprezentanții religioși ai cunoștințelor supranaturale. Împărații erau puterea naturală, iar preoții le adăugau accesul la puterea supranaturală. Babilonul de pe Eufrat a funcționat ca o temniță a popoarelor, dominând totul, dar înlesnind în același timp progresul și bunăstarea tuturor. Dumnezeu a avut dreptate atunci când l-a desemnat drept „epoca de aur” a istoriei. Babilonul de pe vremea robiei evreilor a căzut, dar multe din profețiile rostite atunci pentru el aveau în vedere căderea unui alt Babilon, păstrat pentru vremurile din urmă. Acele fragmente profetice rămase neîmplinite au accentul caracteristic evenimentelor din Apocalipsa: „Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el.  Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina. Voi pedepsi - zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse. Atunci, ca o căprioară speriată, ca o turmă fără păstor, fiecare se va întoarce la poporul său, fiecare va fugi în ţara lui…. Şi astfel, Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mândrie a caldeenilor, va fi ca Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu. El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-şi va mai întinde cortul acolo şi păstorii nu-şi vor mai ţărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei îşi vor face culcuşul acolo, bufniţele îi vor umple casele, struţii vor locui acolo şi stafiile se vor juca acolo. Şacalii vor urla în casele lui împărăteşti pustii şi câinii sălbatici, în casele lui de petrecere. Vremea lui este aproape să vină şi zilele nu i se vor lungi” (Isaia 13:9-22). Dacă vreți să aflați când va fi pedepsit Babilonul astfel, căutați în Biblie descrierea unei zile ca aceasta. Căutați o zi în care Dumnezeu „va nimici pe toți păcătoții” de pe Pământ; una în care oamenii vor fi nimiciți în număr așa de mare că vor ajunge „mai rari decât aurul curat de Ofir”. Uitați-vă după o zi care se va preface în noapte, când Cerurile (la plural) se vor clătina și Pământul se va zgudui din temelia lui”. Dacă sunteți, cât de cât, familiarizați cu Biblia, veți găsi ceva despre această zi în cartea profetului Ioel (capitolele 2 și 3) și mai ales în cartea Apocalipsa (capitolele 6 la 19). Acolo se vorbește despre astfel de evenimente care se vor petrece pe Pământ cu foarte puțin timp înainte de revenirea Domnului Iisus în slavă. În esență deci, Isaia ne spune că Dumnezeu va pedepsi Babilonul, dar nu numai cetatea, ci și regiunea întreagă unde se află. Această distrugere masivă se va petrece în „ziua Domnului”. Vor fi semne supranaturale în Ceruri, distrugeri nemaintâlnite pe Pământ, uriașe pierderi de vieți omenești, toate acestea ca o consecință a faptului că Dumnezeu vine ca să-i judece pe cei păcătoși. „Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pământ pe împăraţii pământului. Aceştia vor fi strânşi ca prinşi de război şi puşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle şi, după un mare număr de zile, vor fi pedepsiţi. Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele, de groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui” (Isaia 24:19-23).

Babilonul numărul trei: Babilonul cel Mare: Spre surprinderea noastră, Apocalipsa 17 ne vorbește despre o a treia apariție a Babilonului în istorie. Isaia și Ieremia au profețit despre Babilon înainte ca el să cadă. În Apocalipsa, Ioan profețește despre căderea celui de al treilea Babilon mai înainte ca acesta să existe! Suntem invitați de unul din cei șapte îngeri care purtau cele șapte potire să privim panoramic, în timp profetic, ultima formă de organizare a omenirii fără Dumnezeu. Va fi o „renaștere” a dimensiunilor religioase și politice care au existat latent în toate veacurile. „Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei! Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă şi avea şapte capete şi zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.” (Apoc. 19:1-5). Există o asemănare și o deosebire între Babilonul din Apocalipsa 17 și cel din Apocalipsa 18. Femeia îmbrăcată în stacojiu reprezintă Babilonul religios, iar Babilonul din capitolul 18 este Babilonul politic, reprezentat printr-o cetate. Babilonul din capitolul 17 este devorat chiar de fiara care-l poartă, în timp ce Babilonul din capitolul 18 este distrus de Dumnezeu și bocit de sistemul politico-economic mondial. În Apocalipsa 17:5, ne este prezentată o femeie care călărea pe o fiară. Pe frunte avea un nume, o taină: „Babilonul cel mare”. În capitolul 18, Dumnezeu descrie o putere economică mondială. Care este numele ei? Tot „Babilonul cel mare” (Apoc. 18:2). Conținutul celor două capitole merge în paralel, dar sunt deosebite unul de celălalt. Iată un tabel care ilustrează aceasta:

BABILONUL APOCALIPTIC:
Apocalipsa 17	Apocalipsa 18
„Babilonul cel mare” - 17:5	„Babilonul cel mare” - 18:2
„Și femeia, pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărații pământului” - 17:18	„Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! într-o clipă ți-a venit judecata!” - 18:10
„Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură și stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare” - 17:4	„Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subțire, cu purpură și cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare…” – 18:16
„Ținea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei” – 17:4	„Răsplătiți-i cum v-a răsplătit ea, și întoarceți-i de două ori cât faptele ei. Turnați-i îndoit în potirul în care a amestecat ea!” - 18:6
„Cu ea au curvit împărații pământului, și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!”           – 17:2	„Pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, și împărații pământului au curvit cu ea, și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei” - 18:3
„Și am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Iisus. ”- 17:6	„Și pentru că acolo a fost găsit sângele proorocilor și al sfinților și al tuturor celor ce au fost jungheați pe pământ” – 18:24

  În Vechiul Testament, Dumnezeu ne-a spus că Babilonul a fost locul în care a început răul pe fața Pământului după potop. După aceasta, Babilonul lui Nebucadnețar a distrus Ierusalimul și i-a dus în robie pe evrei. Prin profeții Isaia și Ieremia, Dumnezeu spune: „Am să pedepsesc Babilonul pentru tot răul pe care l-a făcut și am să reașez poporul Meu în legămintele făgăduințelor sfinte”. Acum, în Apocalipsa 17 și 18, Dumnezeu reia aceste două teme și ne spune: „Știți ceva? Vreau să vă spun ce am să-i fac Babilonului, cetății care va fi iarăși mare și tare la vremea sfârșitului. Babilonul va fi o cetate foarte bogată, cu influență puternică asupra întregii lumi. În plus, reputația ei va fi că i-a chinuit și persecutat pe copiii Mei. Am să nimicesc Babilonul cu desăvârșire. În Apocalipsa 17, numirea „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului” identifică religia falsă dintotdeauna care va reapare în forma ei finală. Ea este deja numită o „religie a Epocii Noi” și îi va fermeca pe toți locuitorii Pământului. Sămânța ei este din răsadului străvechi al religiilor păgâne. Prin numirea „Babilonul cel mare” suntem anunțați că lumea va reveni la simbolurile mitologiei și se va uni într-o închinare despre care apostolul Pavel scrie că a fost, este și va fi o formă demonică de dominare a societății: „Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor este ceva? Sau că un idol este ceva? Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor” (1 Cor. 10:19-21). „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor” (1 Cor. 4:1-2).Babilonul numărul trei nu există încă, dar semnele apariției lui sunt inconfundabile. Vă semnalizez doar câteva dintre ele. Ca o inconștientă și involuntară confirmare a profețiilor din Apocalipsa, „Europa Unită” a reactivat nostalgia unei noi ordini mondiale care seamănă suspect cu cea propusă de Nimrod în Babilonul numărul unu și de Nebucadnețar în Babilonul numărul doi. Simbolic și semnificativ „Europa unită” și-a ales drept „efigie” o imagine în care o femeie (Europa mitologică) este călare pe un taur (Zeus întrupat) și a publicat-o până și pe timbrele poștale. „Femeia sezând pe o fiară de culoare stacojie” este religia falsă pe care le-a oferit-o Satan oamenilor încă de la începutul istoriei, iar „fiara” este puterea politică pe care a călărit-o mereu, dar care o va distruge la sfârșit cu desăvârșire: „Apoi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi. Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apoc. 17:15-18). Obrăznicia Europei unite merge însă dincolo de coincidențele întâmplătoare și alege deliberat simbolul biblic al Babilonului numărul unu! Pentru sediul puterii europene le-a fost comandată arhitecților o clădire care să semene întocmai cu cea dintr-n tablou făcut de un pictor celebru pentru Turnului Babel! Este vorba de tabloul realizat de Pieter Bruegel cel Bătrân - „Turnul Babel”! Europa lui Antihrist se prevestește acum prin arhitectură pentru al întâmpina! Europa se grăbește. În lume se propovăduiește o „nouă ordine mondială” în termenii unui „sat global” în care să locuim toți. Babilonul numărul trei este în construcție. Ce va fi cu el? Să citim ce ne spune capitolul 17 din Apocalipsa. Este evident că ni se prezintă o formă de spiritualitate păgână care „călărește” adică are autoritate, asupra unui sistem mondial politic.

Identitatea Babilonului religios: Unii cred că „Babilonul religios” este religia catolică. Nu împărtășesc această convingere din două motive. În Apocalipsa 17 ni se vorbește despre o religie cu care au curvit împărații Pământului. Aceasta include toată istoria omenirii, iar catolicismul nu se califică pentru această definiție. „Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” (Apoc. 17:2). Al doilea motiv este că Babilonul religios va fi religia lui Antihrist, fără nicio asemănare cu creștinismul. Ea va apare așa cum precizează apostolul Pavel „după lepădarea de credință”. Apostazii locale și parțiale au mai fost dar, va exista o apostazie totală și definitivă, în care orice urmă de creștinism adevărat va fi înlăturat: „ … să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:2-4). Asta nu înseamnă că nu există elemente de păgânism străvechi în catolicism. Dimpotrivă! În cea mai adâncă decădere a ei, Biserica Roamo- Catolică a ajuns într-adevăr ca o religie păgână, dar n-a fost și nu este o religie păgână. În ea însă au pătruns, ca în toate celelalte religii, elementele unei „proto-religii” cu originea, ați ghicit, în … Babilon. Mulți scriitori și teologi notează faptul că multe ritualuri păgâne, necurate ale Babilonului s-au strecurat în Biserica Primară, iar mai târziu au fost încorporate în Romano-Catolicism (și Ortodoxie), de care Protestantismul s-a separat în Evul Mediu. Texte străvechi din surse extrabiblice indică faptul că soția lui Nimrod, cel care a întemeiat cetatea Babilon, a devenit conducătoarea unei mișcări mistice numite „misterele babiloniene”, care constau în ritualuri religioase secrete. Femeia aceasta, cunoscută sub numele de Semiramis, a ajus mare preoteasă idolatră. Se spune că ea ar fi născut un fiu pe care l-ar fi conceput în chip miraculos. Acest fiu, numit Tamuz, a fost considerat salvatorul poporului său, un fel de precursor fals al lui Mesia, presupus a fi împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu lui Eva: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15). Elementele acestei legende babiloniene au fost încorporate în ritualurile religioase din câteva din marile religii ale lumii. Imaginea mamei, regină a Cerului, ținând un fiu în brațe este întâlnită în toată lumea antică și a fost introdusă în practici cu semnificația curățirii de păcat.Cu toate că ritualurile practicate în falsa religie a Babilonului erau mult diferite de la o cetate la alta, aproape în fiecare loc exista un ordin de preoți care se închinau mamei și copilului, practicau stropirea cu apă sfântă și au înfințat un ordin al fecioarelor care să practice prostituția religioasă. Despre Tamuz, fiul, se spune că a fost ucis de o fiară sălbatică și apoi a fost readus la viață, ceea ce, evident, este o imitație satanică care anticipează învierea lui Hristos. Religia Babilonului nu este descrisă expres în Biblie, dar avem refetințe clare la conflictul dintre adevărata credință și această pseudoreligie. Profetul Ezechiel s-a ridicat să protesteze din partea lui Dumnezeu față de ceremonia bocirii lui Tamuz: „Și mi-a zis: Vei mai vedea și alte urâciuni mari, pe care le săvârșesc ei! Și m-a dus la intrarea porții Casei Domnului dinspre miază-noapte și iată că acolo stăteau niște femei care plângeau pe Tamuz” (Ezechiel 8:13-14). Ieremia condamnă practica păgână a facerii de turte în cinstea împărătesei cerului și de a arde tămâie în cinstea ei: „Nu vezi ce fac ei în cetățile lui Iuda și pe ulițele Ierusalimului? Copiii strâng lemne, părinții aprind focul, și femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, și să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie” (Ieremia 7:17-18). „Nu te vom asculta în nimic din cele ce ne-ai spus în Numele Domnului. Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, și anume: să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut, noi și părinții noștri, împărații noștri și căpeteniile noastre, în cetățile lui Iuda și în ulițele Ierusalimului. Atunci aveam pâine de ne săturam, eram fericiți, și nu treceam prin nici o nenorocire! Dar, de când am încetat să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate, și am fost nimiciți de sabie și de foamete… De altfel, când aducem tămâie împărătesei cerului și-i turnăm jertfe de băutură, oare fără voia bărbaților noștri îi pregătim noi turte ca s-o cinstim făcându-i chipul, și-i aducem jertfe de băutură?” … Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: Voi și nevestele voastre ați mărturisit cu gurile voastre și ați împlinit cu mâinile voastre ce spuneți: Vrem să împlinim juruințele pe care le-am făcut, să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură!” (Ieremia 44:17-19,25). Pentru cei care privesc cu atenție, închinarea către Baal, foarte răspândită la popoarele Canaanului, a fost o altă formă a aceleași religii a misterelor originară în Babilon. Baal este echivalentul perfect al lui Tamuz. Mai toate religiile antice conțin elementele „Tainelor” din religia babiloniană. Europa a fost fascinată de „Mitraism” o religie a acestor „taine” care a lăsat urme adânci în practicile și ritualurile catolicismului și ortodoxiei. Pe vremea bisericilor din primul secol, cultul misterelor Babilonului ajunsese și în Pergam, locul uneia din cele șapte biserici ale Asiei (Apocalipsa 2:12-17). Probabil că mulți v-ați întrebat de ce episcopii și cardinalii catolici poartă pe cap acele turnuri asemănătoare cu niște capete de pește! Ei bine, marii preoți ai cultului babilonian purtau pe cap coroane în formă de cap de pește, ca o recunoașterea lui Dagon, zeul pește. Acești mari preoți se numeau „păzitori ai podului”, adică ai pasajului de trecere dintre oameni și Satan, titlu imprimat pe aceste coroane. Echivalentul roman al acestui titplu, „Pontifex Maximus”, a fost folosit de Cezar Augustus și de împărații romani de mai târziu, dar a fost adoptat și ca titlu al episcopului Romei. În primele secole de existența ale bisericii din Roma, confuzia a crescut la cote incredibile. S-a încercat combinarea unor elemente ale religiei misterelor din Babilon (Mitraismul) cu credința creștină. Rezultatul n-a fost încreștinarea păgânismului, cum s-a dorit, ci păgânizarea creștinismului, cum vedem astăzi. Confuzia amalganului de atunci este prezentă și astăzi. Apostazia, vizibilă astăzi în forma ei latentă, va înflori în forma ei finală în vremea acestei „superbiserici” care se pare că va înghiți toate formele religioase după răpirea adevăratei Biserici la Cer. „Babilonul cel mare” va fi ceea ce „turnul din Șinear” a fost încă de la început: o încercare de spiritualitate pervertită, un asalt ilicit al lumii cerești, prin mijloace contaminate de Satan și îngerii lui căzuți. Apostolul Pavel scrie lămurit că religiile păgâne sunt demonice: „Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc Neamurile, jertfesc dracilor, și nu lui Dumnezeu. Și eu nu vreau ca voi să fiți în împărtășire cu dracii” (1 Corinteni 10:20). Curva cea mare reprezintă spiritualitatea pervertită a celor care, dorind să recâștige paradisul pierdut al Cerului, sunt gata să facă pact cu orice forță supranaturală care le promite obținerea acestui deziderat. Ultima religie a lumii nu va fi „catolicismul corupt”, ci religia Babilonului, un sincretism de religii foarte variate, toate încercări de a lua legătura cu ființe supranaturale „amabile” și gata să ne călăuzească pașii pe calea „îndumnezeirii”. Catolicismul nu mai face astăzi mulți convertiți. Se înmulțesc însă cu grămada adepții a tot felul de religii prin care oamenii iau legătura cu ființe extraterestre, cu entități angelice și cu reprezentanți ai unor civilizații care spun că veghează de mii de ani asupra noastră și ne dirijează evoluția. Iată mărturia uimitoare a unei prințese dintr-una din casele regale ale Europei: „Prințesa Norvegiei, Martha Louise, a declarat că deține puteri supranaturale și că poate învăța oamenii cum să comunice cu îngerii, informează bbc.com. Fiica regelui Harald și a reginei Sonja a făcut acest anunț pe un site, unde a mai spus că intenționează să deschidă un nou centru de terapie alternativă. Prințesa, în vârstă de 35 de ani, a mai declarat că încă din copilărie putea să citească gândurile și sentimentele oamenilor și că a reușit să intre în contact cu îngerii prin intermediul cailor. Martha Loise, care are pregătire de psihoterapeut, a mai spus că întotdeauna a fost interesată de tratamentele alternative. Cei care vor veni să studieze la centrul ei, vor învăța cum să „creeze miracole” în viața lor și cum să utilizeze puterile îngerilor lor. Prințesa descrie îngerii ca fiind „niște forțe care ne înconjoară, care ne dau resursele necesare și ne ajută în tot ceea ce facem pe parcursul vieții”. „Totul s-a întâmplat pe vremea în care aveam grijă de cai. Atunci am reușit să vorbesc cu îngerii. De abia mai târziu am înțeles cât de important este pentru mine acest dar și vreau să îl împărtășesc și altor oameni”, a mai declarat Martha Loise. Cursul prințesei se desfășoară pe o perioadă de trei ani și va costa 4150 de dolari pe an. Catolicismul, oricât de corupt și greșit ar fi el, mai este încă o religie care-L proclamă pe Iisus Hristos ca Domn. Înainte de cea de a doua venire a lui Hristos, împreună cu apariția „omului fărădelegii” se va produce și tragica „lepădare de credință”: „Cât privește venirea Domnului nostru Iisus Hristos și strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră, și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi și venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință, și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:1-4). Apostazii mai mici sau mai mari, mai banale sau mai spectaculoase s-au petrecut în toate veacurile. Nu despre ele vorbește apostolul Pavel. Un alt loc în care apostolul Pavel vorbește despre vremea „apostaziei” este 1 Timotei 4:1-2, unde apostolul adaugă câteva detalii: „Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor, abătuți de fățărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnați cu fierul roșu în însuși cugetul lor”.

Soarta Babilonului religios: Este interesant că apostolul Ioan s-a mirat mult când a văzut-o pe femeia îmbătată de sângele sfinților și de sângele martirilor (mucenicilor) lui Iisus. Mirarea lui ilustrează mirarea noastră. Dumnezeu este însă gata să explice și să ne spună clar ce se va întâmpla cu ea: „Şi am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare. Şi îngerul mi-a zis: De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne” (Apoc. 17:5-7). Existența ei este legată de apariția „fiarei” descrisă deja în Apocalipsa 11:7 și 13:1. Este teribila fiară a patra din viziunile profetului Daniel, „nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică” pe care am identificat-o deja cu Imperiul Roman. Intrat într-o adormire după primele secole de creștinism, prima fază a Imperiului Roman a ținut aproximativ 1.000 de ani, din 753 î.H. până în 476 d.H.. După această aparentă moarte, Imperiul Roman revine în cea de a doua lui formă prin parafarea Europei Unite cu semnarea tratatului de la Maastricht în anul 1993. Semnatarii noii Constituții europene s-au grăbit să scoată din textul ei orice referinre la trecutul sau prezentul creștin al continentului. Era normal, această formă politică este insuflată de Satan însuși: „Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni” (Apoc. 17:8-9). Îngerul leagă reapariția fiarei de spațiul geografic al celor șapte coline (referință tradițională pentru Roma): „Aici este mintea plină de înţelepciune. - Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia. Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă şi, când va veni, el va rămâne puţină vreme.  Şi fiara, care era şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte şi merge la pierzare” (Apoc. 17:10-11). Îngerul îi spune lui Ioan, care trăia întemnițat de prima formă a Imperiului Roman, că acest Imperiu va reveni în viitor sub forma unei confederații de zece unități administrative: „Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara” (Apoc. 17:12) Peste ele îl vor întrona pe Antihristul obraznic care se va lupta pe față cu Dumnezeu: „Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui” (Apoc. 17:13-14). Înainte de a pieri în lupta cu Mielul, Antihristul va face însă ceva: va distruge orice formă de religie pentru că se va declara pe sine drept Dumnezeu, atunci când va intra în Templul de la Ierusalim: „Apoi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi. Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apoc. 17:15-18). Religiile idolatre vor fi înlăturate pentru a putea face loc cultului Satanei. Paradoxal, orgoliul Satanei va pune capăt tuturor formelor de religie păgâne. Măștile vor cădea și Satan va cere tuturor să i se închine pe față. Capitolul următor, Apocalipsa 18, ne va arăta cum va distruge Iisus Hristos Babilonul politic al Fiarei.

Cap. 17 - comentariu suplimentar 1:

 Este necesar să remarcăm că acest capitol 17 nu continuă profeţia în ordinea cronologică. Al şaptelea potir pe care l-am văzut în ultimul rând cuprinde căderea Babilonului de care Şi-a adus aminte Dumnezeu, „ca să-i dea potirul de vin al furiei mîniei Lui”. Capitolul 17 este o descriere care explică ce făcea Babilonul atât de urât în fața lui Dumnezeu şi pentru ce El îl judecă atât de aspru dar, dând această descriere, Sfântul Duh intră mai ales în povestirea amănunţită a relaţiilor Babilonului cu Fiara, puterea imperială despre care a fost vorba mai înainte. Acestea sunt cele două obiecte principale de judecată, aşezate înaintea noastră în acest capitol și de care ne vom ocupa, cu toate că, ce-i drept, judecata Fiarei este numai menţionată ca având loc prin puterea Mielului, iar amănuntele sunt rezervate unei alte părţi a profeţiei. Principiul a ceea ce este înfăţişat aici este foarte clar. Dacă privim păcatul din punctul de vedere cel mai general, vom vedea că el a îmbrăcat totdeauna una sau alta din aceste două forme, corupţia sau violenţa. Cea dintâi (depravarea) este reprezentată prin femeie: este firea omenească lăsându-se pradă dorinţelor sale rele, fără să ia în consideraţie voia lui Dumnezeu; a doua, (violenţa), închipuită prin Fiară, este expresia voinţei omului, punându-se în vrăjmăsie directă cu Dumnezeu. Dar Scriptura intră, asupra acestui subiect și cu o mare precizie, în multe amănunte. Am vrut numai să reamintesc care a fost chiar de la început principiul păcatului. Se va observa că, în acest caz, unul din îngerii care aveau cele şapte potire înaintează şi-i zice lui Ioan: „Vino aici, ca să-ţi arăt judecata desfrânatei cele mari, care şade pe ape multe”. Apoi el semnalează două efecte deosebite ale răutăţii ei: unul, legăturile ei întinate cu împăraţii Pământului; celălalt, faptul că „cei care locuiesc pe pământ s-au îmbătat de vinul desfrânării ei”. „Şi m-a dus în Duh într-un deşert” un loc complet necultivat în ce priveşte cunoştinţa de Dumnezeu şi bucuria care vine din legătura cu El. Femeia era acolo, aşezată pe o fiară de culoare roşie, adică, după cum aceasta este bine cunoscut, puterea imperială a Romei. Fiara este „plină de nume de hulă”, ea manifestă reaua şi perversa sa împotrivire faţă de Dumnezeu; mai mult, ea poartă simbolurile pe care le-am văzut deja, „şapte capete şi zece coame”, Duhul lui Dumnezeu privind-o sub forma sa finală şi starea cea mai completă la care îi este dat să ajungă. „Femeia era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu perle”. Ea are tot ceea ce este atrăgător pentru omul firesc şi tot ceea ce i se pare frumos din punct de vedere religios; dar în mâna ei ţinea un potir de aur plin de urâciunile și de necurăţiile desfrânării ei. Ea poartă pecetea groaznică a idolatriei; se vede aceasta, fie în ceea ce ea prezintă oamenilor, fie în ceea ce este scris pe fruntea ei înaintea lui Dumnezeu. „Pe frunte purta scris un nume, o taină: „Babilonul cel mare, mama prostituatelor şi a urâciunilor pământului”. Adevărata semnificaţie și înţelesul deplin al acestui capitol au fost necunoscute chiar din primele vremuri. Unii s-au străduit să o aplice Romei păgâne; alţii au vrut să vadă aici Ierusalimul după ce el s-a pervertit. Dar consideraţia importantă a relaţiei femeii cu Fiara și, mai ales, ceea ce vom vedea îndată, răstoarnă curând una și cealaltă din aceste vederi. Dacă aplicarea la Roma păgână este dificilă și fără ţel îndestulător, din toate explicaţiile, cea mai absurdă este cu siguranţă aceea care pretinde că femeia reprezintă Ierusalimul. În adevăr, foarte departe de a fi purtat de puterea imperială, Ierusalimul a fost călcat în picioare de puterea imperială. Dacă a existat din zilele lui Ioan, o putere care, foarte departe de a susţine Ierusalimul, l-a persecutat şi l-a oprimat, aceasta este puterea Romei; cum deci cetatea Iudeilor ar fi putut să fie prostituata neruşinată urcată pe acest vast Imperiu? În acelaşi timp, încercarea de a face din Roma antică, Babilonul mistic este aproape tot atât de nefericită, şi aceasta pentru un motiv foarte clar. Atâta timp cât Roma a fost păgână, nu a existat nimic care să poată să exprime în mod complet cauza celor şapte capete ale Fiarei, nici nimic care să se asemene măcar cu unul singur dintre cele zece coarne. Mulţi ani se scurseseră de când păgânismul încetase de a fi religia oficială a Romei, când căderea Imperiului adusese împărţirea sa în zece împărăţii, formate în mod providenţial în Europa, astfel că nimeni nu o poate nega, după ce unitatea Romei a fost distrusă ca urmare a invaziei barbarilor. Cu această dragoste de libertate pe care ei o aduceau din pădurile Germaniei, aceştia n-ar fi suportat ca sceptrul de fier al unităţii vechiului Imperiu să dăinuie încă; fiecare din popoarele care năvăliseră în provinciile romane, a stabilit propriul său regat independent într-unul din fragmentele Imperiului dezmembrat. În prezenţa faptelor istoriei, este  cu totul neserios să vrei să aplici acest capitol la perioada, păgână a Romei. Noi vom vedea câte lumini dă Scriptura pentru a hotărî adevărata întindere a profeţiei şi a arăta că nicio aplicare la trecut nu-i corespunde într-un chip satisfăcător. Timpurile vechi nu pot deloc să îndeplinească cerinţele capitolului şi este evident că acelea din Evul Mediu au trecut fără să-l împlinească în totalitatea sa. Trebuie, pentru o deplină realizare, să privim la o zi încă viitoare. Aceasta se acordă în mod perfect cu caracterul general al cărţii; totuşi recunosc că anumite elemente care figurează în Apocalipsă existau atunci şi există încă și acum. Nimeni nu va tăgădui că Babilonul şi-a luat deja oarecum locul, dar este altceva de a pretinde că felul său special de a fi și, mai presus de toate, caracterul său în plină dezvoltare, a fost arătat aşa cum este descris aici. Putem să spunem cu siguranţă că potirul său nu era încă plin și că, înaintea oamenilor, nu apăruse încă în mod clar ceea ce Dumnezeu prevedea că va trebui la sfârşit să atragă judecata Sa. Mai mult, mi se pare sigur până la evidenţă că relaţia Babilonului cu Fiara, astfel cum ea ne este înfăţişată aici, nu poate să se refere decât la o epocă viitoare. Astfel, nu este chestiunea de a şti dacă unii dintre actorii în scenele finale ale marei drame, cum ar fi cetatea împărătească şi Imperiul Roman, se găseau deja acolo; aceasta este evident. Elementele morale care vor caracteriza ultima epocă, nici ele nu lipseau: taina fărădelegii lucra deja de multă vreme, cu toate că duşmanul nu adusese încă apostazia, şi încă mai puţin arătarea celui nelegiuit. Nu se poate găsi în trecut nimic care să îndeplinească totalitatea a ceea ce Duhul ne înfăţişează în acest capitol, iar noi trebuie neapărat să aşteptăm, pentru o mai completă dezvoltare, momentul în care, înainte ca Mielul să judece Fiara, aceasta, cu cele zece coarne va nimici Babilonul. Este şi o altă remarcă de făcut. Se înţelege cu greutate cum cetatea romană sau orice ar fi civil care se leagă de aceasta, poate fi numită „taina”. În parte, din această cauză mulţi oameni excelenţi au încercat să aplice această viziune catolicismului şi eu admit că se poate găsi oarecare asemănare. Acest sistem religios are o legătură incomparabil mai strânsă cu această misterioasă prostituată, ca niciunul din lucrurile despre care am vorbit. Roma, sub o formă oarecare, este cu siguranţă femeia descrisă în acest capitol; cele şapte capete sau coline arată în mod clar acest oraş, singurul despre care s-a putut spune că „are stăpânirea peste împăraţii pământului”. Explicaţia protestantă a acestui capitol este, așadar, când le compari, cu mult superioară teoriei care vrea să vadă aici Roma păgână. O vom găsi totuşi imperfectă, pentru motive care, nădăjduiesc, vor părea clare oricărui spirit neprevenit. Rana de moarte este imprimată nu pe Fiara care huleşte, ci pe fruntea aceleia pe care stă scris: „Taină, Babilonul cel mare”. Pentru ce femeia este astfel reprezentată? Dacă ea reprezintă numai o cetate imperială, ce este în aceasta comun cu o taină? Simplul fapt de a cuceri aproape şi departe şi de a exercita o mare putere politică pe Pământ, nu constituie niciun titlu cu acest nume. O taină are neapărat legătură cu ceva care nu poate fi descoperit prin duhul firesc al omului; este un secret care, pentru a fi descoperit, cere o lumină a lui Dumnezeu clară şi nouă; dar care, odată descoperită în acest fel, este destul de clară. Aşa este cu acest Babilon care vine aici înaintea noastră. Pe bună dreptate îşi trage numele de la oraşul care a fost chiar din timpurile îndepărtate izvorul închinării la idoli, în acelaşi timp şi sediul unei puteri care nu-L recunoştea pe Dumnezeu; această confuzie chiar fiind în viziunea lui Ioan, semnul caracteristic, desemnarea acestei stări de lucruri este luată de la cetatea renumită a caldeenilor, primul loc remarcabil din acest dublu punct de vedere. Dar încercarea făcută de a aplica ceea ce este spus aici, la un Babilon viitor în Caldeia, mi se pare deopotrivă de puţin întemeiată. Există un contrast mare între cetatea descrisă de Ioan şi vechiul Babilon. Acesta din urmă se ridica în câmpia Şinear, în timp ce este spus anume despre prima că ea are şapte capete care, după Cuvânt, arată şapte munţi pe care este aşezată femeia. Eu admit că simbolul cuprinde ceva mai mult decât colinele Romei luate în înţelesul literal, deoarece este spus de asemenea că aceştia sunt şapte împăraţi; dar noi n-avem libertatea de a elimina din descriere prima trăsătură; ea este scrisă pentru a fi crezută, și nu pentru a fi ignorată sau dată de o parte prin interpretări subtile. În rezumat, se pare că Dumnezeu a trasat cu propria Sa mână descrierea Babilonului, astfel ca să fie cu totul evident că Roma „cetate şi sistem”, figurează în scenă. Aceasta cuprinde neapărat şi timpurile Evului Mediu, cu toate că deplinul rezultat nu trebuie să se arate decât la sfârşitul veacului, căci femeia este urcată pe Fiară, adică împărăţie, caracterizată în aşa fel încât simbolul cuprinde natural invazia barbară care a avut loc în trecut, precum şi starea care rezultă din invazia barbară, aceea a celor zece împărăţii. Nu s-ar putea nici pune la îndoială că expresia „taină”, legată de Babilon nu arată că este vorba despre Roma după ce ea a mărturisit că este creştină. Această taină este pusă limpede în contrast cu o alta: cu marea taină a evlaviei (l Timotei 3.16). Aici, există una cu totul diferită: „Taină, Babilonul cel mare, mama prostituatelor și a urâciunilor pământului”. Acolo se găsesc unite binele şi răul într-o legătură nelegiuită, pentru a săvârşi ceea ce este cel mai rău și nu ceea ce este bun. Această alianţă, profană în principiu, caută să unească pe Dumnezeu şi omul firesc, pune ritualurile în locul harului și al Cuvântului lui Dumnezeu, al sângelui lui Hristos şi al puterii Duhului Sfânt şi se serveşte de Numele Domnului pentru a acoperi ambiţia şi poftele cele mai grosolane, pretinzând totuşi că năzuieşte mai sus decât lumea de rând. Toate aceste lucruri îşi au locul în Babilonul cel mare. Dar dacă ea este de asemenea, cu o vinovăţie mai adâncă, mama prostituatelor, ea este de asemenea, mama urâciunilor Pământului. Aceasta ne arată în ea idolatria, o idolatrie reală şi neruşinată, şi nu numai această acţiune subtilă a duhului de idolatrie împotriva căruia fiecare creştin trebuie să fie în gardă. Aici există, alături de Creator, închinarea pozitivă la creatură şi chiar a creaturii aşezată mai presus de Creator. Cine nu cunoaşte, într-adevăr, grozăviile Mariolatriei (închinarea adusă Mariei)? Babilonul este „mama urâciunilor pământului”. Nu este vorba despre acei idoli închipuiţi, în stare să amăgească pe copiii lui Dumnezeu, ci de ceea ce este conform cu pământul însuşi, - de o idolatrie pipăibilă și care merge dezvoltându-se mereu mai mult. Aşa este descrierea pe care Dumnezeu o face Babilonului celui mare. Ceea ce confirmă explicaţia pe care tocmai am dat-o este că, atunci când Ioan vede pe femeia beată de sângele martirilor lui Iisus, el este cuprins de o mare mirare. Dacă ar fi fost vorba numai de o persecuţie din partea păgânilor, ar fi avut motive să se mire văzându-i arătându-şi ura lor de moarte împotriva adevărului și acelora care îl mărturisesc? Că metropola lumii păgâne dedată cultului lui Marte, Jupiter, Venus şi celorlalte divinităţi necurate şi monstruoase ale mitologiei antice, se mânia împotriva Evangheliei care expunea toate aceste mârşăvii la lumina zilei, și că ea căuta să facă rău credincioşilor, trebuia să se aştepte la aşa ceva; era un rezultat care trebuia în mod inevitabil să se producă, de îndată ce s-ar fi înţeles că, creştinismul nu admite compromisuri. Dacă aceia care predicau n-ar fi spus nimic despre deşertăciunile păgâne și s-ar fi mărginit să prezinte Evanghelia ca pe un lucru mai bun decât toate acele lucruri cu care păgânismul putea să se laude, nicio îndoială că păgânii înşişi ar fi recunoscut-o în mare parte. Cu mult înainte de Constantin, puţin după moartea Domnului, unul dintre cei mai răi împăraţi romani propunea Senatului ca Hristos să fie primit şi adorat în Panteon. Dar gândul de a da lui Hristos unicul loc pe care El poate să-l ia, nu putea fi admis. Hristos cere nu numai locul suprem, ci un loc exclusiv faţă de oricare altul; de aceea nimic nu putea și nu poate fi mai respingător pentru păgânism, nimic de asemenea mai fatal pentru el, sub orice formă se prezintă, decât adevărul descoperit în Hristos, care nu admite niciun lucru care nu este el însuşi adevărul hotărât şi exclusiv. În consecinţă creştinismul, atacând direct păgânismul, era, dintre toate lucrurile, cel mai contrar Romei păgâne. Trebuia să se aştepte ca ea să se ridice, cum a făcut-o, împotriva lui Hristos şi a lor Săi. Dar răul care lovea cu uimire pe profet nu era acesta. Era de a vedea că această tainică formă de rău, această contra-mărturie a duşmanului (nu Antihrist, ci Antibiserica), părea şi era în mod larg acceptată ca sfânta biserică catolică a lui Dumnezeu; că, creştinătatea a devenit prigonitorul cel mai înverşunat al sfinţilor lui Dumnezeu şi s-a arătat aprinsă împotriva martorilor lui Iisus, de o ură mai ucigătoare decât a avut vreodată păgânismul în vreun loc, nici în vreun timp. Iată ceea ce, foarte natural, trebuia să-l umple de o mare uimire. „Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei.” Dacă Ioan ar fi pătruns mai întâi în mod real sub suprafaţă, dacă el ar fi văzut că sub această frumoasă aparenţă de creştinătate, femeia era, din toate lucrurile care sunt sub soare, cel mai stricat şi cel mai vrednic de a fi distrus de către Dumnezeu, n-ar fi avut motive să fie surprins în felul acesta. De aceea îngerul îi spune: „Îti voi spune taina acestei femei și a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete și cele zece coarne. Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea se va ridica din Adânc şi se va duce la pierzare. Şi cei care locuiesc pe pământ, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este şi va veni”. Cuvintele care termină acest pasaj, să reţinem bine, descriu Fiara în starea ei finală, când ea va intra în ciocnire cu Babilonul. Această remarcă ne va ajuta să înţelegem că, oricare a putut să fie condiţia trecută a Babilonului, există o condiţie şi în viitor şi în această stare viitoare ea trebuie să piară. În adevăr, remarcaţi aceasta: Fiara, adică Imperiul Roman, este descrisă aici ca și când a existat altădată; apoi existenţa sa a luat sfârşit, dar ea trebuie să apară din nou sub o ultimă formă când ea va veni din Adânc. Oricât de coruptă ar fi fost Roma păgână, ar fi fals să afirmăm că ea s-a urcat vreodată din Adânc. Când apostolul Pavel scrie sfinţilor care erau în Roma, el îi îndemna într-un chip deosebit să fie cu totul supuşi, ca și creştini, puterilor care erau atunci instituite. Pentru orice creştin din Roma, aceasta se aplica în mod evident la Imperiul Roman. Dar noi ştim ce era atunci împăratul; niciodată n-a fost unul mai rău şi totuşi Dumnezeu prinde această ocazie chiar de a arăta creştinilor datoria lor cu privire la autoritatea omenească aşezată în afară de ei şi peste ei. „Căci nu este autoritate decât de la Dumnezeu. Şi cele care există sunt rânduite de Dumnezeu”, acesta este principiul pe care îl pune apostolul relativ la puterile pământeşti. Iar aceasta nu înseamnă a ieşi din Adânc. Dar vine timpul când autoritatea va înceta de a fi rânduită de Dumnezeu; la această perioadă se referă ultima condiţie a Fiarei. Dumnezeu, în providenţa Sa, aprobă marile imperii de altădată şi acest principiu continuă atâta timp cât Biserica este pe Pământ. De aceea noi trebuie să recunoaştem originea divină a guvernelor, chiar când cei care ţin frânele lor o uită şi îşi menţin autoritatea în lume ca un lucru care decurge din popor, independent de Dumnezeu. Dar se apropie ziua când îi va fi îngăduit Satanei să conducă lucrurile după propriul său plac. Pentru puţin timp (şi ce îndurare din partea lui Dumnezeu că acest timp trebuie să fie scurt!), Satan va ridica un Imperiu potrivit planurilor sale, Imperiu care va ieşi din principiile satanice care tăgăduiesc pe Dumnezeu. Aici este o parte din ceea ce pare a însemna faptul că Fiara urcă din Adânc. „Ea se va duce la pierzare”, este adăugat ca urmare. „Şi cei care locuiesc pe pământ, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira cînd vor vedea că fiara era, nu mai este și va veni”. Iată ceea ce va răsturna cu totul şi maximele politicienilor şi ideile obişnuite ale omului asupra istoriei. Niciodată n-a fost făcută o experienţă asemănătoare. Care este Imperiul care, după ce a existat, a dispărut, pentru a reapărea cu pretenţii şi o putere mai mare, şi numai pentru a găsi sfârşitul cel mai groaznic? Este un lucru cu totul străin de istorie. Una din ideile cele mai acceptate este că împărăţiile se aseamănă omului prin aceea că încep, se ridică şi cad. Dar, după cum omului îi este greu să creadă în învierea omului, nu este de mirare că el refuză să creadă în învierea unui Imperiu. Marea diferenţă constă în aceea că, în cazul omului, Dumnezeu lucrează învierea, în timp ce, când va fi vorba de Imperiu, puterea Diavolului îl va ridica din nou. Fără îndoială, aceasta va fi o reapariţie din toate punctele extraordinară și anormală, cu totul excepţională în istoria lumii. De aceea această înviere a Imperiului Roman va duce cu sine ca un torent pe oamenii uimiţi. Ei ştiu puţin acum, pentru că ei nu cred ceea ce este scris aici, ceea ce este pe punctul de a ieşi din Adânc. Satan va fi izvorul ridicării și puterii finale a acestui Imperiu: el, şi nicidecum Dumnezeu îi va da caracterul său. „Aici este mintea care are înţelepciune: cele şapte capete sunt şapte munţi pe care stă femeia. Sunt şi şapte împăraţi.” Am atins deja dubla semnificaţie a simbolului „munţii”; „cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă”; adică al şaselea cap, acela care stăpânea în zilele lui Ioan, care indică forma imperială de guvernământ. Nimic nu poate să fie mai clar. Avem aici o indicaţie de timp de o importanţă majoră. O a şaptea formă trebuie să urmeze şi, ceea ce este mai mult, a şaptea, sub un anumit raport, trebuia să fie a opta. „Şi fiara care era şi nu mai este, ea însăşi este un al optulea; este dintre cei şapte şi merge la pierzare.” Într-un sens, ea trebuia să fie o a opta formă de guvernământ şi, în alt sens, dintre cei şapte; a opta, poate, din cauza caracterului pe care i-l imprimă învierea sa extraordinară, dar totuşi una din cele şapte, pentru că din punct de vedere exterior este vechiul imperialism care reapare. Aceasta explică, mi se pare, capul rănit de moarte, care a fost în urmă vindecat (capitolul 13.3). Ea este dintre cei şapte, din punctul de vedere al caracterului său de Imperiu; dar este un al optulea, pentru că, atunci când ea reînvie, originea sa este satanică. Nimic asemănător nu va fi fost văzut vreodată mai înainte. „Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi autoritate ca împăraţi timp de un ceas împreună cu fiara.” Ei trebuie toţi să domnească în acelaşi timp cu Fiara; acesta este unul din principalele elemente necesare înţelegerii acestui capitol. Toţi aceia care cunosc istoria timpurilor trecute ştiu că, atunci când cei zece împăraţi au apărut, Fiara, puterea imperială, nu mai exista. Pe ruina unităţii romane s-au ridicat cele zece împărăţii bine cunoscute, pe care barbarii le-au întemeiat după aceea. Eu nu ridic nicio problemă relativ la numărul împăraţilor. Ştim că uneori au fost nouă, alte ori unsprezece şi mai mult; dar, orice ar fi, afirm, potrivit istoriei, că ei n-au primit niciodată puterea ca împăraţi pentru unul singur şi în acelaşi timp cu Fiara, căci aceasta înseamnă aceste cuvinte: „un ceas împreună cu fiara.” Este contrariul chiar care nu poate fi respins. Ei au primit puterea ca împăraţi, când Fiara încetase de a exista. Astfel, când considerăm stingerea Imperiului şi ridicarea împărăţiilor barbare, vedem, daca ne alipim de ceea ce Dumnezeu ne-a spus, o diferenţă completă între istoria trecută şi împlinirea sigură a profeţiei în viitor. Nu există, în expresii, nimic greu, nici cu două înţelesuri; omul singur este de condamnat când el le-a aplicat rău. Eu recunosc totuşi bucuros că a existat deja o împlinire parţială. Se înţelege bine că Dumnezeu a voit, prin mijlocirea acestei cărţi, să susţină și să mângâie pe poporul Său în timpul unei epoci de întuneric; în harul Său, El a putut să dea o slabă lumină privitor la adevăratul folos al profeţiei, pentru a întări pe sfinţi în încercările lor. Ei au suferit din partea Romei; şi era uşor de văzut că prigonitoarea, descoperită în această carte şi numită Babilon, este identificată cu Roma, cetatea împărătească. Până aici ei aveau dreptate. Nu avem motive să ne mirăm că o lumină parţială le-a fost de un astfel de ajutor. Ei nu aveau de asemenea decât o vedere imperfectă despre îndreptăţire, o înţelegere şi mai mică încă, dacă chiar se poate spune că a existat o astfel de înţelegere, despre Hristos drept Căpetenie sau Cap al Bisericii, despre preoţia Sa şi despre multe alte adevăruri. Ei nu aveau de asemenea decât foarte puţine lumini asupra profeţiei, dar Domnul, prin puţinul pe care ei îl posedau, îi susţinea cu putere şi le făcea mult bine. Dar există vreo raţiune care să ne oblige să ne mulţumim cu măsura de lumină pe care o aveau sfinţii de altădată? Nu, desigur, și aceasta este totuşi aspra robie pe care tradiţiile istorice o impun celor care sunt de acord cu ele. Neacceptând decât ceea ce cunoşteau aceia care au trăit înaintea lor, ei se reduc astfel ei înşişi la cea mai mică măsură a adevărului. Când harul lui Dumnezeu este atât de abundent, când Cuvântul Său este atât de bogat, atât de complet şi atât de adânc, este trist să vezi copii ai lui Dumnezeu mulţumiţi de a avea numai cu ce să-şi salveze sufletele sau de a le împiedica să moară de foame. În prezenţa a tot ceea ce harul Său are în rezervă pentru ei, a acţiona astfel nu este nici pentru slava Sa, nici pentru propria lor binecuvântare. În toate lucrurile, singurul principiu adevărat este de a merge la izvorul adevărului divin, pentru a scoate din el răcorirea, puterea şi dispoziţiile în stare să împlinească lucrul la care Dumnezeu ne cheamă; este în afara oricărei îndoieli că Dumnezeu atrage într-un chip cu totul special atenţia poporului Său asupra valorii Cuvântului Său și îndeosebi asupra părţii pe care o studiem acum. Este evident că versetul de care ne ocupăm nu are legătură nici cu puterea romană în unitatea sa, nici cu partea orientală sau bizantină, după ce Imperiul a fost scindat, nici cu starea de fragmentare în care se găsea Apusul după răsturnarea lui Augustus. Într-adevăr, în timpul Evului Mediu au putut să fie zece regate (în contrast cu vechea stare în care Fiara exista făre ele), dar nu avea, în acelaşi timp cu ei zece şefi, o fiară sau sistem imperial. Aceasta a condus la gândul că Papa era Fiara. Dar această explicaţie nu răspunde exigențelor lui Dumnezeu; dimpotrivă, Scriptura furnizează argumente clare şi puternice care demonstrează că nu s-ar putea aplica acest simbol Papei, cel puţin ca fiind în el împlinirea completă. Un dublu fapt ne este înfăţişat într-un chip distinct în acest verset, că cele zece coarne primesc puterea lor împărătească pentru acelaşi ceas sau acelaşi timp cu Fiara, şi nu după ce puterea acesteia a luat sfârşit. Fiara şi cei zece împăraţi exercită puterea simultan. Aceasta ne scuteşte de o mulţime de comentarii; căci noi găsim totodată ceea ce este perfect simplu şi ceea ce orice creştin care crede că această carte este Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să recunoască. A introduce aici istoria, nu poate decât să ne arunce în încurcătură; cei care apelează cel mai mult la evidenţa pe care istoria o aduce, par de asemenea că ignoră cel mai mult faptele ei. Sunt de ajuns cunoştinţele cele mai elementare; într-adevăr, cine printre noi nu ştie, prin Biblia însăşi, că la naşterea lui Hristos exista un Imperiu Roman guvernat de un sigur împărat şi care nu era divizat în zece regate? A fost dat un decret ca să se facă recensământul întregii lumi. Dacă împăraţii ar fi existat şi ar fi avut o parte la autoritate, cu toate că subordonată Fiarei, ar fi trebuit cel puţin să fie consultaţi. Dar nu, era un decret absolut, emis fără îndoială de un şef unic al unui Imperiu nedivizat. Cu câteva secole mai târziu, se întâmplă nu numai împărţirea în Imperiul de Apus şi de Răsărit, ci şi starea de diviziune a Occidentului, când n-a mai fost căpetenie împărătească. Profeţia, din contră, ne arată că Fiara care a reînviat şi împăraţii separaţi domnesc în acelaşi timp, înainte ca judecata divină să le nimicească la venirea lui Hristos şi a sfinţilor Săi. Prin urmare aceasta trebuie să fie într-o epocă viitoare. Cât de bine se armonizează totul cu gândul care predomină în toate timpurile moderne! Constituţionalismul, cum este numit, este fructul sistemului teutonic, survenind peste acela al Imperiului Roman dezmembrat. Barbarii au introdus ideile de independenţă ca şi de feudalitate; ei, prin urmare, au ţinut piept pentru libertate, astfel că toate eforturile întreprinse de atunci pentru a reconstitui Imperiul au eşuat complet. Motivul este limpede; există un obstacol, „cel ce o opreşte” (2 Tesaloniceni 2.7). Lucrul nu poate să se facă înainte ca să sosească momentul. Când momentul va fi venit, divinul obstacol va fi ridicat și Diavolul va putea să facă tot ce el vrea mai rău. Latura politică a acestei acţiuni este descrisă aici cu o claritate şi o concizie surprinzătoare. Cele zece coarne cu Fiara trebuie toate să primească autoritatea - Fiara exercitând puterea imperială şi cele zece coarne autoritatea ca regi; aceasta are loc într-unul şi acelaşi timp, înainte ca să vină sfârşitul. Este clar că, aceasta trebuie să aibă loc în viitor. Este imposibil de a vedea ceva în trecut care să se aplice aici cu oarecare aparenţă de dreptate. Scriptura şi faptele sunt de acord pentru a respinge orice teorie asemănătoare. „Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei atât puterea cât şi stăpânirea lor”. Până în prezent, contrariul a fost adevărat în istorie. Coarnele au luptat mereu unul contra altuia şi chiar adesea contra Papei. De la Imperiul Roman, niciodată lumea n-a văzut o putere imperială sub care total să se fi plecat. N-am auzit noi toţi vorbindu-se despre echilibrul european? Acesta este lucrul de care naţiunile s-au ocupat continuu, de teamă ca nicio putere să nu devină Fiara. Dacă unele se unesc între ele, celelalte se grăbesc să vină în ajutorul celui mai slab, geloase cum sunt toate de a vedea pe una din ele câștigând o autoritate și o putere prea preponderentă şi de a guverna tot restul. Dar în epoca pe care o comentăm, ele îşi dau fiarei atât puterea cât şi stăpânirea lor, aceasta fiind căpetenia lor imperială. „Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domn al domnilor și împărat al împăraţilor şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sunt cu El, de asemenea îi vor birui”. Dar n-am văzut încă sfârşitul Babilonului. Rolul pe care el l-a avut pentru a corupe pe cei mari şi a otrăvi pe cei mici - caracterul său de idolatrie - a fost plasat înaintea noastră, ca şi legătura lui cu Fiara. Acum un conflict izbucneşte. I se îngăduie femeii să fie urcată pe Fiară, adică să influenţeze şi să guverneze Imperiul, dar la sfârşit ea devine obiectul urii celor zece coarne şi a Fiarei, care o pustiesc, o jefuiesc şi o nimicesc. „Apoi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut, pe care stă prostituata sunt popoare, mulţimi, neamuri şi limbi”. Astfel influenţa nu se exercita numai asupra Fiarei, ea se întindea mult mai departe. Hoardele gotice n-au fost încorporate la Imperiu şi ele nu erau coarne ale Fiarei; ele nu i-au dat puterea lor, ci dimpotrivă, au nimicit-o pe a sa. Ele au zdrobit Fiara, mult mai mult decât Babilonul. Istoria timpurilor trecute nu răspunde nicidecum la profeţie. „Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe prostituată, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc.” Astfel coarnele și Fiara se unesc într-o aceeaşi ură împotriva prostituatei: le vedem nu numai existând împreună, ci unindu-se în schimbarea lor de sentiment cu privire la Babilon. O alianţă între cei răi n-ar putea să dureze. Mai mult, noi vedem că nu Evanghelia, nici puterea Duhului Sfânt nu acţionează pentru a nimici Babilonul, ci nelegiuitul Imperiu Latin Reînviat, unit cu regatele sale vasale din Apus. O unire profană trebuie să se termine prin ură. Ei vor trata Babilonul cu dispreţ, îl vor expune ruşinii, vor pune mâna pe lucrurile lui şi pe resursele lui şi în sfârşit îl vor nimici. Poate să existe ceva mai puţin rezonabil decât să gândeşti că Papa (admiţând că Fiara îl reprezintă) se va uni cu diferitele căpetenii ale puterilor occidentale, regii catolici, pentru a nimici propriul său oraş sau propria sa biserică, fie că este privit Babilonul ca una sau ca alta? Unii caută să ocolească dificultatea, spunând că pustiirea Babilonului este aceea pe care au făcut-o Romei hoardele barbare. Deci în trecut ar trebui raportate toate aceste evenimente. Ce confuzie! Aceasta nu este de ajuns să arate că un astfel de sistem nu stă pe nicio temelie solidă? De aici provin eforturile care au fost făcute pentru a susţine o falsă lecţie în text. S-a voit să se menţină o noţiune care nu se potriveşte cu adevărul; trebuie citit „cele zece coarne și fiara” ceea ce implică prezenţa lor în aceeaşi perioadă și pentru o aceeaşi acţiune cu Fiara, în scopul de a jefui apoi și de a distruge Babilonul. Dumnezeu Se serveşte de ei pentru a pune deoparte pe marea corupătoare religioasă, al cărui centru al puterii se găseşte la Roma. Este uşor de a înţelege că puterea imperială poate să se dezvolte fără obstacol sub forma sa finală de violenţă, de răzvrătire contra Domnului şi de apostazie. Religia, oricât de coruptă ar fi, lucrează ca un frâu asupra voinţei umane, ca și un guvern, chiar dacă este rău. Cel mai rău dintre guverne valorează mai mult decât anarhia. Nu vreau totuşi să spun că o religie coruptă valoreză mai mult decât absenţa religiei, dar în toate cazurile este ceva care îi tulbură pe oameni și este un spin pentru cei care nu vor religie nicidecum. Aceasta este cauza pentru care coarnele şi Fiara se unesc împotriva prostituatei și o pustiesc. Mângâierile cu care au desfătat-o împăraţii Pământului, supunera Fiarei la influența sa, fac cu atât mai amară ura lor, cu atât mai arzătoare furia lor contra aceleia care, necredincioasă lui Dumnezeu, se slujeşte de Numele lui Hristos pe care ea îl uzurpase şi dezonorase, pentru a câştiga ceea ce acum era pierdut fără întoarcere. „Căci Dumnezeu le-a pus în inimi să-I aducă la îndeplinire gândul: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei împărăţia lor, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.” Acesta este un timp de amăgire puternică, să nu uităm. „Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului.” Roma singură răspunde la această descriere. „Femeia” este simbolul mai general, desemnându-o ca pe marea cetate imperială; „prostituata” o reprezintă în caracterul său religios, dar stricat, cuprinzând Roma papală, dar neterminându-se cu papalitatea aşa cum este ea în prezent.

Cap. 17 - JUDECATA CURVEI CELEI MARI (PARTEA I) - comentariu suplimentar 2 - o altă posibilă interpretare!

 Potirul 7 ne-a arătat că la finalul celor 3.5 ani, cu puțin timp înainte de a doua venire a lui Hristos, va avea loc judecata Babilonului celui mare. Această judecată fusese anunțată încă din 14:8. Cap.18-19a detaliază această mare judecată. Spațiul alocat acestei judecăți ne arată încă odată ce mare semnificație are acest eveniment pentru vremea sfârșitului. Babilonul este înfățișat ca și curva cea mare deoarece cu ea au curvit împărații pământului, și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei. Ea pare că este prima care părăsește valorile lui Dumnezeu și primește duhul amăgirii antihristice. Ba mai mult, această amăgire antihristică pe care ea o îmbrățișează se răspândește cu ajutorul ei în toate împărățiile lumii. Ea reprezintă în primul rând centrul ideologiei și religiei împărăției fiarei. Religia promovată de prorocul mincinos (închinarea la fiară) are ca și mare centru acest Babilon întunecat. V.3 ne înfățișează curva cea mare ca pe o femeie dintr-o pustie, amintindu-ne astfel de femeia din pustie din cap.12. Ea șade pe o fiară. Fiara este plină de nume de hulă, are 7 capete și 10 coarne. Deci este aceeași fiară descrisă în cap.13, cea care va aduce închinare unui singur om și care va prigoni pe sfinți. Elementul de noutate despre fiară este culoarea ei: stacojiu, adică roșu aprins. Este aceeași culoare ca cea a balaurului (vezi 12:3). Deci fiara este manifestarea puterii balaurului pe pământ. Culoarea roșie poate trimite și la sângele sfinților vărsat în cantități uriașe de această împărăție (vezi și potirele 2 și 3 din cap.16). Ce înseamnă că femeia șade pe fiară? Ne arată în primul rând că femeia are o relație specială cu fiara, că există o alianță și o colaborare aparte între fiară și femeie. În al doilea rând ne arată că femeia ocupă o poziție privilegiată de autoritate în împărăția fiarei, ea putând fi chiar marea capitală din imperiul fiarei. V.4 insistă pe ținuta fiarei. Ne amintim că tema hainelor străbate întreaga secțiune de față (cap.15-19a). Ținuta femeii conține: purpură, stacojiu, aur, pietre scumpe, mărgăritare, un potir de sur plin de necurățiile curviei ei. Purpura trimite la slavă și regalitate, adică la poziția specială de autoritate politică a femeii în împărăția fiarei. Stacojiul ne arată că ea este una cu fiara, inima împărăției fiarei și că de asemenea va participa la vărsarea sângelui martirilor. Purpura și stacojiul erau materiale foarte scumpe. Aceste haine regale sunt împodobite cu aur, pietre scumpe, mărgăritare și se adaugă și un potir de aur. Acestea trimit la luxul și prosperitatea economică și materială a acestei femei. Capitolul 18 va dezvolta această temă subliniind că femeia devine centrul economic al împărăției fiarei căci toți negustorii pământului se îmbogățesc prin risipa desfătării ei. Căderea ei declanșează un colaps economic global. Dar aceste materiale pot arăta și puterea ei de seducție căci le regăsim și în prezentarea Cortului, Templului și Noului Ierusalim. Femeia imită slava împărăției lui Dumnezeu și exercită o seducție reală asupra pământului întreg. Pe frunte femeia poartă scris un nume, o taină: Babilonul cel mare, mama curvelor și spurcăciunilor pământului. Esența identității ei constă în faptul că ea este marea sursă a răului de pe pământ. Modul în care ea devine principala sursă de amăgire și răspândire a răului de pe pământ pare a fi o taină. De ce este denumită Babilonul cel mare? Babilonul era marea capitală a Imperiului Babilonian. Ea avea un lux inimaginabil pentru acele vremuri și era un mare centru de ocultism. Babilonul este foarte prezent în profețiile Vechiului Testament și este învinovățit pentru mândria sa luciferică, pentru vrăjitoria sa dar și pentru faptul că a vărsat fără milă sângele poporului lui Dumnezeu. Babilonul este cel care a distrus Ierusalimul și Templul și a dus pe Israel într-o aspră robie. Această asociere între curvă și Babilonul cel mare este încă un argument că ea reprezintă marea capitală a imperiului lui Antihrist. Și într-adevăr, imediat după ce se menționează Babilonul cel mare (marele vrăjmaș al poporului lui Dumnezeu din vechime) autorul ne spune în v.5 că această femeie era și îmbătată de sângele sfinților și mucenicilor lui Iisus. Ea este responsabilă și cu generarea prigonirii creștinilor din timpul domniei fiarei. Până acum femeia din pustie este prezentată ca marele centru politic, religios, economic și de prigonire a creștinilor din împărăția fiarei. Ce altceva ar putea fi ea decât marea capitală a împărăției lui Antihrist? Ioan se miră foarte mult când vede această femeie. Nu știm exact motivul mirării lui. Se miră oare din pricina grozăviilor femeii și a arătării ei spectaculoase, din pricina relației acesteia cu fiara sau din pricina identității ei? Sau pur și simplu poate se întreabă ce ar putea să reprezinte această femeie. Într-adevăr în v.7, ca răspuns la mirarea lui Ioan îngerul îl asigură că îl va lămuri în cele ce urmează cu privire la taina femeii și a fiarei care o poartă. Și în a doua parte a capitolului 17 îngerul oferă explicații deopotrivă pentru identitatea fiarei și a femeii. Faptul că și fiara este inclusă în aceste explicații ne arată că identitatea femeii este strâns legată de identitatea fiarei, și că nu putem pricepe ce este cu femeia dacă nu înțelegem mai întâi ce este cu fiara. Așa se explică faptul că Ioan ne oferă mai întâi multe detalii cu privire la identitatea fiarei (v.8-14) și apoi la finalul capitolului revine la femeie (v.15-18). Detaliile cu privire la fiară ne confirmă în primul rând că este vorba de aceeași fiară din cap.11 și cap.13, adică de împărăția lui Antihrist. Termenul fiară se poate referi fie la o împărăție, fie la împăratul care conduce acea împărăție, adică la Antihrist. Astfel imaginea fiarei cu 7 capete și 10 coarne trimite în primul rând la împărăția lui Antihrist, dar imaginea fiarei care era, nu mai este și va veni trimite în primul rând la Antihrist, așa cum ne arată v.11 în care fiara este identificată cu cel al 8-lea împărat. Aceste pasaj ne oferă și informații noi despre fiara din capitolul 13, și în mod special despre semnificația celor 7 capete și 10 coarne și despre relația dintre acestea. Într-adevăr în cap.13 ni s-au amintit cele 7 capete și cele 10 coarne dar nu ni s-au lămurit semnificațiile acestora. Observăm o anumită temporalitate în pasajul dedicat fiarei (v.8-14): există un acum profetic, un trecut profetic și un viitor profetic. Prezentul profetic coincide cu momentul dispariției temporare a fiarei de pe scena istorică: Fiara pe care ai văzut-o era, și nu mai este. A doua parte a v.8 ne arată că este vorba de momentul rănirii fiarei cu rana cea de moarte (descris în 13:3) deoarece la fel cum pământul se miră în cap.13 de vindecarea rănii, aici locuitorii pământului se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este și va veni. Următoarele versete ne explică această revenire spectaculoasă a fiarei pe scena istoriei. Mai întâi însă ni se atrage atenția că aici este mintea plină de înțelepciune (v.9). O expresie similară o găsim în 13:18 când suntem îndemnați să socotim numărul fiarei. Avem nevoie tot de o minte plină de înțelepciune pentru a pricepe semnificația celor 7 capete, căci despre acest lucru este vorba în următoarele versete (v.9b-v.11). Cele 7 capete (menționate și în 13:1) au o dublă semnificație. Prima se referă la 7 munți pe care șade femeia. A doua se referă la o succesiune de 7 împărați. Cei 7 munți par a fi o trimitere la Roma deoarece în secolul întâi era bine cunoscut faptul că Roma era așezată pe 7 coline. Dar de ce ai avea nevoie de o minte plină de înțelepciune pentru a înțelege această trimitere spre Roma, foarte facilă pentru orice cetățean din imperiu din vremea lui Ioan? Deși foarte mulți comentatori identifică femeia cu Roma secolului întâi sunt foarte multe elemente din text care NU se potrivesc cu această interpretare (vom reveni mai târziu la aceste aspecte). Mai degrabă cei 7 munți creează doar o asemănare între Roma secolului întâi și femeia care șade pe fiară: la fel cum Roma este marea capitală a Imperiului Roman, la fel Femeia este marea cetate a imperiului fiarei. Într-adevăr, mai degrabă aici este nevoie de o minte ascuțită care să priceapă că cei 7 munți nu înseamnă o identificare cu Roma ci doar realizarea unei asemănări cu măreață cetate romană. Însă autorul nu insistă pe prima semnificație a celor 7 capete (cei 7 munți pe care șade femeia), ci pe a doua si anume: cei 7 împărăți. Versetele 10 și 11 ne explică că este vorba de o succesiune de 7 împărați și nu de 7 împărați care domnesc în același timp. Apare întâi o primă succesiune de 5 împărați care deja au căzut, deci care în prezentul profetic al imaginii apocaliptice nu mai sunt în poziție de conducere. Observăm că unul dintre primii 5 împărați este chiar fiara care era, nu mai este, dar va veni. Textul continuă: unul este cu referire deci la al 6-lea împărat care corespunde prezentului profetic al pasajului. Mai departe: celălalt (al 7-lea deci) n-a venit încă, și când va veni, el va rămâne puțină vreme. Versetul 11 este extrem de important căci identifică fiara (care era și nu mai este) cu al 8-lea împărat, dar care este din numărul celor 7, și deci nu face decât să revină pe scena istoriei în mod spectaculos. De aceea fiara are doar 7 capete și nu 8. Ne aducem aminte de 13:3 în care ni se spune că unul din cele 7 capete ale fiarei părea rănit de moarte. Capitolul 17 lămurește misterul arătându-ne că este vorba de un împărat (dintr-o succesiune de 7 împărați) care revine spectaculos pe scena istorie. Deci NU este vorba de revenirea uimitoare a unei împărății, ci de revenirea la domnie a unui împărat. Și cum am precizat deja fiara este unul din primii 5 împărați, dar are o rană de moarte și se retrage temporar de la domnie. Urmează doi alți împărați (împăratul al 6-lea și împăratul al 7-lea care domnește foarte puțin). Apoi are loc vindecarea miraculoasă și revenirea la domnie a fiarei care este în același timp al 8-lea împărat dar și unul din cei 7 împărați. Această revenire și vindecare miraculoasă declanșează mirarea întregului pământ și faza de apogeu din împărăția fiarei (cele 42 de luni când pământul se închină fiarei iar creștinii sunt prigoniți). În lumina acestui șir de evenimente este logic să credem că cel mai probabil Antihristul este chiar al 5-lea împărat pentru a nu se crea astfel o distanță temporală foarte mare între rănirea sa și revenirea sa șocantă pe tron. De ce ne sunt oferite aceste detalii despre succesiunea celor 7 împărați? În primul rând ni se dezleagă misterul din 13:2 cu referire la vindecarea miraculoasă a unuia din cele 7 capete a fiarei. În al doilea rând aceste informații ne-ar putea ajuta să-l putem identifica pe Antihrist pe scena istoriei. Și aici într-adevăr este o minte plină de înțelepciune pentru a realiza o paralelă corectă între o succesiune de împărați din istoria contemporană și succesiunea de împărați din Apocalipsa 17. Dar împărații din această succesiune peste ce domnesc: peste împărăția inițială (de origine) a fiarei sau peste o alianță de împărății (imperiul fiarei în fază preliminară)? Pun această întrebare din pricina versetului următor care introduce pe cei 10 împărați. Într-adevăr fiara din 13:1 avea nu doar 7 capete ci și 10 coarne. Capitolul 13 nu lămurește semnificația acestora. De-abia acum în capitolul 17 găsim lămuririle necesare. Întâi ni se explică semnificația celor 7 capete și anume: o succesiune de 7 împărați. Apoi (în v.12) ni se tălmăcește cele 10 coarne: aceștia sunt 10 împărați care nu au primit încă împărăția, care, așadar, nu sunt la conducere în timpul domniei celui al 6-lea împărat din succesiunea de 7 (prezentul profetic al pasajului). Ei însă vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. Și aici avem două posibile interpretări: prima că ei își vor începe domnia în același timp cu revenirea spectaculoasă a fiarei (adică odată cu al 8-lea împărat și la începutul celor 42 de luni), sau că ei vor primi domnia doar la finalul domniei fiarei (adică la finalul celor 42 de luni) pentru a se uni cu acesta în actul distrugerii curvei celei mari. În text găsim argumente pentru ambele interpretări. La prima citire pare că ei primesc putere împărătească la începutul celor 42 de luni. Într-adevăr, v.13 ne spune că toți au același gând și dau fiarei puterea și stăpânirea lor. Or în cap.13 fiara capătă o stăpânire mondială la începutul celor 3.5 ani și nu la finalul acestora. Astfel cap.17 ar explica cum de reușește fiara din cap.13 să capete așa repede o stăpânire mondială, și anume cele 10 centre de putere ale lumii, prin cei 10 împărați, vor da concomitent stăpânirea lor fiarei. Apoi în v.14 ni se spune că ei se vor război alături de fiară împotriva Mielului, ceea ce ar putea însemna în lumina cap.13 că ei vor sprijini prigoana urmașilor Mielului din cele 42 de luni. Mielul însă îi va birui. Dar și cei credincioși vor birui acești împărați. Or dacă acești 10 împărați vor apărea doar la finalul celor 42 de luni pentru a nimici curva de unde mai apare ideea că cei credincioși îi vor birui? Însă dacă ei prigonesc pe creștini cele 42 de luni alături de fiară, atunci are sens ideea că cei care biruiesc fiara prin răbdare și credință, biruiesc implicit și pe acești 10 împărați. Aceste argumente ne-ar face să credem că ei primesc domnia la începutul celor 42 de luni. Însă este un amănunt care ne face să punem în calcul și cealaltă variantă, și anume faptul că ei vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. Or este o diferență între 42 de luni și un ceas. Iar în 18:17 ni se spune că distrugerea Babilonului a avut loc într-un ceas. Să fie vorba de același ceas, adică cel al domniei celor 10 împărați? De asemenea v.16 și 17 ne sugerează că decizia lor de a da fiarei puterea lor împărătească este direct legată de judecarea curvei, care are loc repede, într-o singură zi, la finalul celor 42 de luni. Pe care din cele 2 interpretări să o alegem? Marea întrebare ar fi de ce autorul ar prezenta în cap.17 cele 42 de luni de domnie din cap.13 ca un singur ceas? Să accentueze și mai mult că domnia fiarei va fi foarte scurtă și că Dumnezeu îi va pune repede capăt domniei? Pe de altă parte dacă cei 10 împărați apar doar la finalul domniei fiarei, înseamnă că fiara capătă putere mondială absolută doar la finalul celor 42 de luni? Celelalte 10 centre de putere ale lumii vor avea o anumită autonomie în cele 42 de luni? Totuși capitolul 13 ne arată că fiara domnește 42 de luni peste tot pământul, și tot pământul se închină la fiară și participă la prigonirea sfinților. Cum armonizăm toate aceste perspective? Oricum ar fi, cele 10 centre de putere ale lumii țin de împărăția fiarei de la începutul celor 42 de luni, se închină fiarei și prigonesc pe sfinți în cei 3.5 ani și jumătate. Poate dețin totuși o anumită autonomie și doar la finalul celor 42 de luni, ele renunță la această autonomie prin decizia simultană a celor 10 împărați de a da fiarei stăpânirea lor împărătească. Capitolul 17 ne aduce, așadar, detalii noi despre fiară lămurindu-ne semnificația celor 7 capete și a celor 10 coarne. Pe de o parte există o succesiune de 7 împărați, iar pe de altă parte există 10 centre de putere în lume a căror unire/alianță formează baza imperiului fiarei. De ce ne sunt oferite aceste informații? Cu ce ne ajută? Aceste informații sunt introduse de expresia: Aici este mintea plină de înțelepciune. Am precizat deja faptul că o expresie similară apare la finalul cap.13 când suntem îndemnați să calculăm numărul fiarei. După cum socotirea numărului numelui fiarei ne-ar ajuta să-l identificăm mai repede pe Antihrist pe scena istoriei, la fel este posibil ca și aceste noi detalii despre fiară să ne fie date pentru același scop al înțelegerii vremurilor. În acest context este interesant să aducem în discuție și celebrul verset 24 din Daniel cap.9: El (Antihristul) va face (sau: va întări) un legământ trainic cu mulți timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare… Acest verset ne arată că alianța există înainte de ultimii 3 ani și jumătate care încep la jumătatea săptămânii din Daniel 9:24. Să încercăm să creionăm un posibil scenariu. Personajele: 10 principale centre ale puterii mondiale (probabil primele 10 state ca putere), Antihristul (fiara ca om) și curva cea mare (vasul cetate/popor în care se naște ideologia antihristică). Toate aceste personaje participă la formarea unei alianțe mondiale care se transformă în imperiul antihristic (fiara ca sistem/imperiu). Cele 10 centre de putere sunt actorii principali ai alianței mondiale. Antihristul (fiara ca împărat) este creierul acestei alianțe (vezi Daniel 9:24) și foarte probabil chiar inițiatorul ei. Ca personaj politic el poate fi reprezentatul unuia din cele 10 centre de putere, sau al unui al 11-lea centru de putere, sau chiar al curvei celei mari (Neavând suficiente detalii cu privire la acest aspect trebuie să luăm în calcul toate cele 3 posibilități). Curva cea mare este centrul ideologic al alianței care va deveni și marea capitală a imperiului antihristic. Acum este momentul să introducem cele 7 capete, sau cei 7 împărați care se succed. Această mare alianță are la rândul ei un conducător. Se succed mai mulți conducători/împărați ai acestei alianțe mondiale, și anume 7. (Acești împărați se numără odată cu începutul alianței, primul împărat fiind primul conducător al alianței). Ei pot reprezenta pe rând 10 centre de putere sau să fie conducătorii țării de origine a fiarei (în cazul în care Antihristul ar fi propulsat de un al 11-lea centru de putere). În prima fază acești conducători ai alianței nu vor avea o putere deplină, și actorii alianței se vor bucura de multă autonomie. Avem o primă succesiune de 5 împărați la conducerea alianței. Unul din ei va fi însuși Antihristul. Dar care dintre ei? Ca și creier al alianței, se pare că este nu doar cel care o desăvârșește ci și cel care o inițiază. Totuși, în primă fază el nu este singurul și marele lider al alianței. Se acceptă o succesiune de conducători (posibil cu mandate destul de scurte ca timp). Poate că Antihrist în mod ipocrit dar seducător va respinge o vreme ideea să conducă el alianța ca apoi să accepte acest lucru și astfel devine unul din primii 5 împărați ai alianței. În mod cert este cel mai strălucitor din primii 5. Cum am menționat mai sus este posibil să fie al 5-lea (ca pauza sa de la domnie să nu fie prea lungă). Mandatul său este întrerupt de rana de sabie (un posibil asasinat). Urmează apoi un al 6-lea și un al 7-lea lider al alianței (dar pentru scurtă vreme). Apoi rana de moarte este vindecată și el, Antihristul, (unul din cei 7) revine la conducerea alianței ca cel de al 8-lea împărat. Aici este momentul cheie când alianța se transformă într-un imperiu totalitar și încep cele 42 de luni de domnie supremă a fiarei. Cele 10 centre de putere sprijină pe Antihrist în prigonirea sfinților, în actul închinării la un singur om și în sistemul economic 666. Curva, centru preliminar al alianței, devine marea capitală a acestui imperiu. Iar la finalul celor 3.5 ani, după cum vom vedea, cele 10 centre de putere se aliază cu Antihristul pentru a distruge curva cea mare. Cam acesta ar părea scenariul evenimentelor sugerat de Apocalipsa cap.17. În ultima parte a capitolului (v.15-18) autorul revine la femeie. Ni se clarifică faptul că apele pe care șade femeia sunt noroade, neamuri și limbi pe care femeia le domină, asupra cărora are stăpânire și influență. Apoi ni se elucidează identitatea femeii: ea este cetatea cea mare care are stăpânire peste împărații pământului. Deci este vorba de o mare cetate sau de un mare oraș, iar în contextul împărăției fiarei este cel mai probabil marea capitală a acestui imperiu întunecat. Însă ce este șocant la finalul capitolului este MODUL în care Dumnezeu judecă această mare cetate. Cetatea cea mare este distrusă de fiară și de cei 10 împărați. Fiara și cei 10 împărați vor urî curva. De ce o vor urî? De când o vor urî: de la început sau în mod special la finalul celor 3.5 ani când curva este judecată? Nu ni se oferă multe detalii cu privire la aceste aspecte. Este posibil ca ura celor 10 împărați să fie declanșată sau dusă la apogeu de cele trei duhuri de broaște din cadrul potirului 6. Oricum, decizia fiarei de a-și distruge propria capitală este șocantă. În cele din urmă curva a avut un rol cheie în ascensiunea și domnia fiarei. De ce s-ar întoarce fiara împotriva ei? Din punct de vedere politic, economic, religios, ideologic pare o decizie irațională, o decizie împotriva propriului său imperiu. În cap.18 vom vedea că împărații pământului (ceilalți decât cei 10) și negustorii lumii vor plânge pe curvă. Deci aceștia nu vor aproba acțiunea fiarei împotriva curvei. Necesitatea unirii celor 10 împărați împotriva curvei ne arată că aceasta reprezintă și o forță militară redutabilă în împărăția fiarei. V.17 este spectaculos: el ne arată că deasupra împărăției fiarei este Dumnezeu însuși. El le pune pe inimă celor 10 împărați să dea stăpânirea lor fiarei ca să se ducă la îndeplinire cuvintele lui Dumnezeu! Este șocant! În cap.12-13, în spatele fiarei este prezentat ca fiind balaurul. Acum este prezentat ca fiind Dumnezeu. Ce să mai înțelegem din aceste lucruri? Că cel rău, trage fără să vrea la carul de slavă a lui Dumnezeu, și face ca profețiile Acestuia să se împlinească. Dumnezeu ține toate lucrurile din istorie sub controlul Său și îngăduie împărăția fiarei cu anumite scopuri: ca o pedeapsă pentru pământul plin de păcate, ca o chemare la o ultimă jertfă pentru credincioși, deci pentru ca secerișul pământului să devină copt - atât binele să devină copt, cât și răul să devină copt. Și în acest plan El rezervă judecata curvei la finalul celor 42 de luni chiar prin mâna fiarei. Așa cum am comentat și în cap.14:8, căderea Babilonului celui mare este o ultimă lingură de har pentru pământ înainte de a doua venire a lui Hristos. Se arată mai întâi soarta celor care se închină la fiară și care curvesc cu fiara: soarta lor este nimicirea. Apoi, fiarei îi este dată arama pe față: fiara nu ține la supușii ei ci după ce se folosește de ei, îi nimicește fără milă (vezi și soarta lui Iuda vânzătorul). De aceea este  important că judecata curvei vine chiar prin fiară. Cum de reușește Dumnezeu să orchestreze un asemenea eveniment? În cele din urmă împărăția celui rău nu se dezbină împotriva ei înșiși și fiara nu ar avea nicio intenție să-și distrugă sau să-și slăbească propriul imperiu. Cum de va decide deci fiara să-și distrugă propria capitală? Această ultimă întrebare ne conduce către dezbaterea cu privire la identitatea curvei. În teologie s-au oferit multe variante cu privire la Babilonul cel mare din Apocalipsa. Una foarte cunoscută este Roma secolului întâi. Sunt într-adevăr asemănări cu Roma secolului întâi. Dar Roma antică nu a fost distrusă de Imperiul Roman. De fapt nici nu a fost distrusă. Ea a decăzut odată cu imperiul și a fost de câteva ori jefuită de triburile barbare. Dar a continuat să există ca cetate ca să renască apoi sub Papalitate. Alta vizează Ierusalimul secolului întâi. Sunt anumite asemănări și cu Ierusalimul (distrus într-adevăr de Imperiul Roman în anul 70 d.H). Dar distrugerea Ierusalimului nu a dus la un colaps economic mondial (ca cel descris de cap.18), și nici nu putem spune că Ierusalimul ședea pe Imperiul Roman și avea stăpânire peste împărații din Imperiu. Dar mai mult decât aceste contraargumente, subliniem că judecarea Babilonului din Apocalipsa are loc la finalul istoriei, în cadrul potirului 7, puțin înainte de a doua venire a lui Hristos în slavă. Deci nu putem privi spre trecut (secolul întâi sau altă perioadă de istorie), ci mai degrabă spre viitor, spre marele centru de putere din împărăția antihristică. Trecutul ne poate ajuta (adică Roma sau Ierusalimul secolului întâi se ne ofere indicii și trăsături cheie a cetății celei mari din Apocalipsa), dar identitatea curvei trebuie căutată în viitor. Dar și în acest context al viitorului sunt mai multe interpretări. Astfel marele centru de putere din împărăția lui Antihrist ar putea fi:

- orice mare oraș al lumii, sau

- Biserica apostată, sau

- Sistemul religios al lumii, sau

- Roma (reînviată),

- Ierusalimul (reînviat).

 Vom continua dezbaterea cu privire la identitatea femeii după ce vom studia și capitolul 18. Acum subliniem doar faptul că interpretarea că Ierusalimul istoric va deveni un mega-oraș și marea capitală a lui Antihrist, se potrivește cel mai bine cu limbajul și escatologia Vechiului Testament și cu aspectul șocant că marea cetate va fi nimicită chiar de fiară. Într-adevăr, în Vechiul Testament curva cea mare este Israel, respectiv Ierusalimul (capitole întregi din Ieremia, Ezechiel, Osea înfățișează Ierusalimul - sau Israelul- idolatru ca pe marea curvă a pământului). Apoi, escatologia Vechiului Testament ne arată că la finalul istoriei Ierusalimul idolatru va fi înconjurat de neamurile pământului și distrus ca pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru păcatele lui. În urma acestei judecăți, rămășița evreilor se va întoarce la Dumnezeu și va începe mia de ani (vezi în special Zaharia cap.12-14). Astfel, am înțelege de ce fiara și-ar distruge propria capitală. În spate este ura balaurului împotriva femeii Israel (vezi cap.12), și încercarea lui ca prin nimicirea lui Israel să împiedice a doua venire a lui Hristos (care conform profețiile poate fi declanșată doar de pocăința evreilor). Dacă Israel dispare de pe scena istoriei, dispare și posibilitatea împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu. Astfel că decizia fiarei de a-și distruge propria capitală nu are rațiuni politice sau economice, ci doar rațiuni spirituale, și anume rațiunile balaurului din a cărei gură iese și primul duh de broaște care se duce în cap.16 (potirul 6) la împărații pământului pentru ai convinge să se strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. Vom continua această dezbatere după ce vom studia și cap.18.