MANIFESTĂRILE „DEZGHEȚULUI” HRUȘCIOVIST ÎN DOMENIUL ISTORIEI DIN URSS.

 

MANIFESTĂRILE „DEZGHEŢULUI” HRUŞCIOVIST ÎN DOMENIUL ISTORIEI DIN URSS

 Congresul XX al PCUS (Moscova, 14-25 februarie 1956) a anulat cultul personalităţii lui Stalin, a făcut o breşă în ideologia totalitară. Istoricii puteau deja să se îndoiască de corectitudinea principiilor expuse până atunci în scrierea istoriei URSS sau a PCUS. Ca rezultat a apărut o situaţie de confuzie şi de incertitudine în ştiinţa istorică: istoricii se întrebau dacă libertatea este reală sau formală, care dintre tezele expuse în perioada precedentă trebuie să fie revizuite şi care să rămână intacte, vor urma iarăşi represiuni sau nu? etc.. Situaţia a fost „clarificată” prin articolul de fond al revistei „Voprosy istorii” publicat în luna martie imediat după Congres, cu titlul „Congresul XX şi sarcinile cercetărilor Istoriei Partidului”. În articol se formulau noi direcţii de abordare în cercetarea istoriei. A fost declarată prioritatea caracterului ştiinţific. În acelaşi timp articolul era scris în spiritul respectării deciziilor de partid. Istoricii erau chemaţi să cerceteze istoria de pe principiile leninismului şi să revadă din punct de vedere critic principiile expuse în lucrarea „Istoria PC din toată Uniunea. Curs Scurt” a lui Stalin. Conform articolului „trăsătura principală a Congresului XX este fidelitatea față de adevăratul marxism-leninism”. În continuare se recunoştea drept corectă demistificarea cultului personalităţii, care conform articolului era cauza principală a greşelilor efectuate, şi care minimaliza rolul partidului şi a conducerii colective. Corectitudinea politicii promovate de PCUS şi fidelitatea marxism-leninismului erau noile postulate de la care istoricii trebuiau să-şi pornească investigaţiile. Problemele dezvoltării societăţii, a relaţiilor internaţionale, greşelile şi neajunsurile în activitatea ideologică şi propagandistică deveneau în contextul dat sarcini pe care ştiinţa şi educaţia istorică trebuiau să le realizeze. Dacă planul general de dezvoltare a societăţii sovietice era de a creşte bunăstarea, atunci ştiinţa istorică trebuia să contribuie, în rând cu celelalte ramuri ale economiei naţionale, la realizarea acestui deziderat; Hruşciov a înaintat teza coexistenţei paşnice a sistemului socialist şi capitalist. Prin urmare, de fundamentarea, argumentarea şi propagarea acestei teze trebuia să se ocupe ştiinţa şi învăţământul istoric. Articolul explică comunităţii savanţilor şi profesorilor de istorie care sunt obiectivele, sarcinile şi noul mod de abordare a istoriei. Limitele libertăţii, prin urmare, rămâneau în cadrele metodologiei marxist-leniniste şi a rezoluţiilor congresului. Sarcina majoră la zi a istoricilor era ca „în activitatea ştiinţifică şi pedagogică să depăşească reminiscenţele cultului personalităţii, să reflecte veridic evenimentele, să restabilească tezele şi aprecierile leniniste şi să le dezvolte creative.”

  Tezele raportului secret al lui Hruşciov „Cu privire la cultul personalităţii şi consecinţele sale”, „descifrate" în articolul din „Voprosy Istorii” au avut o influenţă considerabilă asupra istoriografiei sovietice. Noua politică de destalinizare şi de coexistenţă paşnică cu Occidentul cerea un nou fel de istoriografie, iar istoricilor li s-au fixat trei obiective practic contradictorii: a) A se confrunta cu scriitorii şi istoricii din Vest la nivel academic, ceea ce înainte de 1953 nu se făcea, argumentele din publicaţiile occidentale nefiind discutate în mod deschis de către savanţii sovietici; b) Istoricii trebuiau să restabilească credibilitatea istoriografiei - şi prin urmare credibilitatea Partidului Comunist - pentru publicul larg din Uniunea Sovietică. Această misiune a devenit şi mai impresionată în 1961, atunci când Hruşciov a decis că Partidul Comunist ar trebui să fie, în continuare, un partid al întregii populaţii a Uniunii Sovietice şi că istoricii ar trebui să contribuie la crearea unui nou „om sovietic”; c) De a cunoaşte şi scrie istoria adevărată, ceia ce, conform argumentelor oferite de Hruşciov, ar fi putut oferi conducerii partidului o informaţie preţioasă despre drumul cel mai bun către communism.

 În linii generale este necesar de menţionat, că Hruşciov dorea ca istoricii să creadă în propriile lor scrieri şi aprecia că interpretarea rutinieră a declaraţiilor partidului nu mai era suficientă. Reieşind din faptul că articolul prelua un şir de expresii şi teze din raportul lui N.Hruşciov, acestea în contextul analizei sarcinilor cercetării istoriei după congres deveneau noi şabloane istoriografice. În concluzie autorul articolului trasează clar limitele libertăţii de creaţie a istoricilor, menţionând: „În URSS sunt suficiente cadre care, cu sentimentul înalt al responsabilităţii de partid, lucrează spre realizarea noilor sarcini. Este necesar de a ajuta cadrele să depăşească cultul personalităţii şi dogmatismul şi să-şi construiască lucrul lor pe baza marxismului-creativ.”

  În situaţia de după Congres când istoricii practic nu ştiau cum să-şi desfăşoare activitatea în continuare, această expresie suna drept o indicaţie „salvatoare” din situaţia dificilă, întrucât necunoaşterea limitelor şi aerul libertăţii ce se resimţea putea avea urmări fatale pentru viaţa istoricilor prea îndrăzneţi. „Sarcinile noastre,” (ale istoricilor) - se menţiona în articol - „sunt clar delimitate de Congresul XX. Este necesar de a sfârşi cu dogmatismul, a urma ferm învăţătura şi metoda leninistă şi a crea lucrări ştiinţifice noi, îmbibate cu idei noi, spirit creativ şi de cercetare silitoare, contribuind astfel la victoria comunismului.” Prin urmare şi după Congresul XX, ştiinţa istorică rămânea în serviciul regimului comunist şi ideologiei de partid în vederea argumentării şi justificării politicilor totalitare.

 Cursul „destalinizării dirijate” a societăţii şi ştiinţei, desfăşurat la sfârşitul anilor '50 începutul anilor '60, a contribuit la unele schimbări pozitive în ştiinţa istorică. O trăsătură distinctivă a anilor 50-60, este satisfacerea setei izvoristice prin slăbirea întrucâtva a limitelor accesului în arhive. Dacă în anul 1947 în sălile de lectură a Direcţiei Arhivelor de Stat au avut acces la unele documente circa 4000 de oameni, atunci în 1957 peste 23 000. Au fost publicate culegeri de documente referitoare la Istoria URSS şi la Istoria Universală. A fost reluată editarea regulată a Culegerilor statistice. În anul 1964 a avut loc Sesiunea ştiinţifică Unională cu privire la utilizarea în cercetările istorice a metodelor sociologice. Sociologia, un timp îndelungat fiind în dizgraţie, a fost cerută pentru cercetările istorice. Au apărut reviste istorice noi: „Voprosy Istorii KPSS”, „Vestnik istorii mirovoj kul'tury”; „Istorîi SSSR”, „Novîi i novejîi istorîi”, au început să fie editate de asemenea ediţiile periodice ca „Slavînovedenie”, „Narody Azii i Afriki”, de asemenea „Voenno-istoričeskij žurnal”. În anii „dezgheţului” hruşciovist ştiinţa istorică a obţinut un anumit impuls pentru dezvoltarea sa, înainte de toate pentru că în primii ani de după congres istoricii au obţinut posibilitatea de a elabora metodologia ştiinţei, deşi în limitele teoriei marxist-leniniste. Aceasta a fost perioada eliberării parţiale de dogmatism, - parţială, deoarece mulţi căutau soluţia în „înţelegerea de tip nou a lui Marx”, cauza tuturor relelor epocii staliniste fiind considerată „vulgarizarea” ştiinţei

  Perioada „dezgheţului” a început la Academia de Ştiinţe a URSS în anul 1956 cu o dezbatere privitoare la activitatea de coordonare pe problemele istorice, care a discutat planul cincinal al cercetărilor istorice, care urma să fie aprobat la şedinţa Secţiei Ştiinţe Istorice a Academiei de Ştiinţe a URSS. La şedinţă au răsunat apeluri de a înainta teme de cercetare noi şi de revedere a aprecierilor vechi. În raportul istoricului P.N.Tretjakov se remarca că, după Congresul XX al PCUS, în premieră după mulţi ani a devenit posibil lucrul creativ de cercetare într-un şir de domenii ale istoriei contemporane. În acelaşi timp apelurile de renaştere a spiritului creativ erau însoţite de condamnări şi acuzaţii „de prea multă independenţă” în căutarea noilor abordări în studierea istoriei. O astfel de atitudine faţă de activitatea istoricilor în mare parte se explică prin frica conducerii de partid de a pierde controlul ideologic în sfera ştiinţei.

  După recunoaşterea de către Congresul XX a PCUS a deformărilor ideilor marxist-leniniste, în activitatea practică pentru cercetătorii istoriei URSS şi istoriei PCUS, obiectivele metodologice sau complicat. A apărut necesitatea de a explica într-un fel s-au altul legătura între teorie şi practica concretă. Primele încercări se dovedeau a fi disparate. De exemplu, a fost înaintată problema cu privire la conţinutul şi forma manifestării legităţilor dezvoltării sociale. Abordând una din cele mai importante probleme ale istoriei URSS - lichidarea chiaburimii, istoricii au avut curajul să mediteze despre „necesitatea principială” a unei astfel de lichidări şi despre formele prin care s-a realizat în practică. Mai mult, s-a afirmat că, represiunile de pe parcursul lichidării chiaburimii au fost provocate nu de „condiţiile obiective” de creştere a luptei de clasă în procesul construcţiei socialismului, dar prin particularităţile transformărilor politice ce aveau loc în Uniunea Sovietică. Chiar şi timida înviorare a gândirii ştiinţifice în domeniul teoriei istoriei părea de scurtă durată. Ea a fost ferm întreruptă după Hotărârea CC al PCUS „Cu privire la activitatea redacţiei revistei „Voprosy Istorii”. Din acest moment a început să se constituie o nouă schemă. În primul rând a fost eliminată, de facto discreditată, posibilitatea necoincidenţei tezelor teoretice şi practicii construcţiei socialiste - posibilitatea deformării prevederilor teoretice pe parcursul construcţiei socialismului. O astfel de posibilitate a fost prescrisă unei singure perioade, iar responsabilitatea pentru aceasta se punea în seama unei singure persoane, concrete. Mai mult de cât atât, se prevedeau şirul de probleme, în care o astfel de deformare se recunoştea a fi admisibilă. Mai dramatic era faptul, că prin această hotărâre, istoricilor din nou li sa „confiscat dreptul” de a medita asupra problemelor teoretice, astfel încât doar PCUS avea dreptul de a dezvolta bazele teoretice ale marxism-leninismului, şi doar el era în stare de a aprecia, în ce măsură practica corespunde ideilor şi concluziilor teoretice.

 Începând cu anul 1956 s-a anunţat oficial „restaurarea concepţiei leniniste” a procesului istoric, ca debarasare a istoriei de „greşelile şi perversiunile” staliniste. De asemenea a fost întredeschisă „cortina de fier”, ce separa ştiinţa istorică sovietică cu istoriografia universală. Astfel, istoricii au căpătat posibilitatea de a face cunoştinţă cu realizările şi rezultatele cercetărilor colegilor de peste hotare, deşi, desigur, utilizarea experienţei lor a fost limitată prin canalele ideologice existente ce se bazau pe „critica istoriografiei burgheze, antimarxiste şi revizioniste”. A fost dovedit odată în plus că posibilitatea unor cercetări ştiinţifice, în sensul adevărat al cuvântului, depindea de conjunctura politică. Știinţa pstorică nu s-a eliberat de influenţele externe, ea a dobândit doar o „libertate limitată”. Esenţa acestui fenomen, constă în faptul că monopolul asupra adevărului rămânea în mâinile aparatului de partid şi de stat. Pe parcursul anilor '60 s-a constituit un nou sistem al canoanelor ideologice, întărită prin publicarea operelor complete ale lui Lenin. Fenomenul „libertăţii limitate”, ce se răspândea atât asupra metodologiei istoriei, cât şi asupra izvoarelor, a fost un factor important, ce stagna dezvoltarea ştiinţei istorice. A avut loc, în fapt, o modernizare a ideilor staliniste, purificarea lor de cele mai odioase formulări. Reîntoarcerea la moştenirea leninistă, la înţelegerea profundă a conceptelor leniniste cu privire la dezvoltarea Rusiei declarată de Congresul XX, se realiza în ediţii ştiinţifice în mod formal şi primitiv. În locul citatelor din operele lui Stalin, aşa cum era până în 1956, au început să fie aduse afirmaţii ale lui Lenin cu privire la diverse probleme ale istoriei şi a marxismului, despre patriotismul revoluţionar, concepţia materialistă a istoriei, etc.. Procesul destalinizării şi reformele lui Hruşciov au afectat istoriografia sovietică şi cea de la periferiile imperiului sovietic în şase modalităţi diferite: 1) Prin reabilitarea victimelor epurărilor staliniste; 2) îmbunătăţirea nivelului ştiinţific al istoriografiei sovietice; 3) Importanţa ştiinţei istorice în socializarea şi mobilizarea cetăţenilor sovietici a fost accentuată de către noua conducere colectivă; 4) Naţionalismul rusesc excesiv al lui Stalin a fost înlocuit printr-o abordare mai ideologică şi revoluţionară; 5) Atitudinea faţă de patriotism în republicile naţionale a devenit mai tolerantă; 6) Hruşciov a anunţat încheierea construirii socialismului şi trecerea la comunism.

  În perioada de conducere a lui Hruşciov, s-au investit în cercetare şi în învăţământ mai mulţi bani ca oricând în trecut. Numărul monografiilor istorice a crescut de la 556 în 1956 la 1602 în 1957. Au fost rectificate unele falsificări staliniste ale istoriei. Rolul politicii şi individului în istorie au fost reduse la proporţii moderate, naţionalismul rus a fost forţat să lase loc reabilitării istoriei unui număr de aproape 100 de naţionalităţi diferite. „Eterna prietenie a popoarelor” şi „anexările progresiste” urmau şi în continuare să rămână în vigoare. Prin urmare atât timp cât istoricii subscriau la cele două mituri, ei erau liberi în opţiunile sale. Specificul perioadei era şi reînvierea abordării revoluţionare ideologico-tematice în istoriografie, alături de o toleranţă crescândă fată de patriotismul ne-rus în istorie şi o mândrie naţională pozitivă. În scrierea istoriei în acel moment, naţionalismul rusesc era extrem de discreditat, ca un exces stalinist, aşa încât ideologia şi ataşamentul s-au modificat, urmate şi de preferinţele tematice ale istoricilor. Istoricii au diluat de asemenea mult formula răului mai mic. Descrierile regimului ţarist au devenit mai critice. În asemenea circumstanţe, golul obţinut în urma atenuării naţionalismului rus a fost completat cu lucrări noi cu o tematică prosovietică şi pro-naţională în toate republicile unionale. Deşi istoricilor le era permis să exploreze multe subiecte noi, unul le era cu insistenţă impus - Istoria partidului, - în perioada stalinistă, acest subiect fusese aproape tabu, un teritoriu exclusiv al propagandiştilor partidului. Acum, Partidul Comunist trebuia totuşi să se elibereze de tensiunile staliniste. Partidul lui Stalin fusese atât de autoritar în scrierea istoriei încât amintirile vechilor bolşevici erau utilizate pentru a împrumuta istoriei partidului o notă umană. În acest mod, popularizării istoriei i s-a dat chiar o mai mare prioritate decât scrierii profesionale a istoriei. Totuşi, aceste două sarcini erau total incompatibile: articolele din periodicele istorice trebuiau să atingă un nivel superior, dar trebuiau cu toate acestea să rămână la îndemâna publicului larg. Rezultatul strădaniei lui Hruşciov, de popularizare a istoriei partidului a creat o distanţă şi mai mare între elucidarea ştiinţifică şi popularizarea ei. Majoritatea revistelor, tipografiilor erau legate de anumite instituţii. În multe republici unionale, de altfel, limba publicaţiilor este foarte revelatoare; în Republica Sovietică Moldovenească, de exemplu, o publicaţie bilingvă sau moldovenească avea mai multe şanse să ajungă la masele largi decât o publicaţie rusească. Sporirea tipăriturilor sovietice în domeniul istoriei reflectă şi creşterea profesionalismului în ştiinţa istorică. Totuşi, regimul politic pare însă să controleze clar fondurile şi distribuirea hârtiei tipografice. Istoricii, care-şi bazau opiniile pe evenimente reale, documente din arhive şi pe cercetare ştiinţifică, tindeau să deducă concluzii care nu conveneau sub raport politic şi prin urmare erau înclinaţi să pună în primejdie axiomele politice stabilite de partid. Or Hruşciov şi apoi succesorul lui, Brejnev, au fost de aceeaşi părere asupra faptului că „libertăţii istoricului” îi trebuiau impuse limite politice. Prelucrarea ideologică, sancţiunile administrative, limitarea dreptului de a publica şi a accesului la izvoare şi chiar posibilitatea arestului - erau şirul metodelor de presiune asupra istoricilor care cu voie sau fără voie au depăşit limitele admisibile. Astfel, istoricii sovietici, atât până la moartea lui Stalin, cât şi după Congresul XX al PCUS, declarând război dogmatismului, continuau să aştepte deciziile următorului Congres. Încercările limitate de a critica ideologia marxist-leninistă aruncau persoanele din ştiinţă şi viaţa social-politică, negarea chiar şi a unei părţi ale dogmei în public ameninţa pe curajoşi de a se trezi în închisori. O dovadă vădită poate servi activitatea unui grup de absolvenţi ai Facultăţii de Istorie a Universităţii de stat „M.V. Lomonosov” din Moscova (MGU), constituită în jurul tânărului istoric L.N.Krasnopevţev. Investigând particularităţile economiei Rusiei prerevoluţionare, mişcarea revoluţionară, alternativele de evoluţie a ţării după revoluţia din 1917, Krasnopevţev şi adepţii săi au ajuns la concluzia că lozincile de partid ale anilor 50 nu corespund realităţii!! Pentru răspândirea foilor volante antiguvernamentale membrii grupului „Krasnopevţev” au fost pedepsiţi cu 6-10 ani de detenţie în închisoare. L.N.Krasnopevţev ulterior menţiona că „imediat după Congresul XX al PCUS, în anii 1956-1957 au fost aruncaţi în închisori şi lagăre numeroase grupuri de tineri şi sute de cetăţeni aparte, care au criticat metodele şi esenţa „statutului PCUS” şi acţiunile lui cele mai provocătoare, - de exemplu, înăbuşirea sângeroasă a răscoalei ungare.” În perioada 1956-1965 au fost judecaţi şi condamnaţi la termene de detenţie în închisoare sau lagăre de muncă în conformitate cu articolul 70 al codului penal al URSS, pentru agitaţie şi propagandă antisovietică - 5748 persoane. Şi aici observăm caracterul contradictoriu al politicii promovate de regimul lui N.Hruşciov: pe de o parte rezoluţiile congresului au declarat drept sarcină primordială a întregii societăţi - depăşirea şi critica cultului personalităţii lui Stalin a consecinţelor acestuia, a crimelor şi represiunilor. Pe de altă parte regimul hruşciovist a continuat politica represivă la adresa intelectualităţii incomode. Consecinţele Congresului XX au fost contradictorii şi în domeniul predării/învăţării istoriei în învăţământul superior. Referitor la învăţământul superior rezoluţiile Congresului prevedeau: „nevoia de a ridica calitatea pregătirii specialiştilor în instituţiile de învăţământ superior, îmbunătăţirea educaţiei ideologice, nevoia de a depăşi cultul personalităţii şi consecinţele sale.” Aceste directive realizate în practică au provocat de fapt - reformarea învăţământului istoric superior. Deja la 3 iulie 1956 prin ordinul Ministrului învăţământului superior din URSS s-au constatat un şir de neajunsuri în domeniul predării ştiinţelor sociale şi a educaţiei ideologice din cadrul instituţiilor de învăţământ superior din URSS. Neajunsurile se refereau în special la insuficienta propagandă a ideilor marxist-leniniste şi a realizărilor PCUS, persistenţa reminiscenţelor cultului personalităţii, superficialitate în domeniul predării Istoriei PCUS. De asemenea în ordin se menţionează că un rol important în educaţia ideologică a tineretului studios trebuie să-l aibă catedrele de ştiinţe sociale, care „înarmează tineretul cu teoria marxist-leninistă”. Reformarea predării disciplinelor sociale era motivată nu prin necesitatea optimizării procesului didactico-ştiinţific ci prin necesitatea de „a consolida legătura dintre propaganda marxism-leninismului cu practica construcţiei comuniste”. Din aceste considerente începând cu anul de studii 1956-1957 în instituţiile de învăţământ superior s-a introdus predarea a trei cursuri de sine stătătoare: Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Economia politică, Materialismul dialectic şi istoric. În acelaşi an, la 19 octombrie, s-a introdus în toate instituţiile de învăţământ superior, inclusiv la facultăţile de istorie, examenul de stat la cursurile „Istoria PCUS” şi „Economia politică” . Modificările erau orientate spre depăşirea cultului personalităţii lui Stalin, ce presupunea în viziunea funcţionarilor de partid şi de stat faptul de a exclude din programele universitare studierea obligatorie a lucrării „Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Curs scurt”, şi înlocuirea cursului „Bazele Marxism-leninismului” cu „Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice”. Aceste măsuri a dus la centralizarea şi unificarea a predării disciplinelor social-politice în şcoala superioară. În rezultat s-a constituit un sistem unic de studiere a ştiinţelor sociale în instituţiile de învăţământ superior.

  O nouă modificare a listei disciplinelor sociale în învăţământul superior are loc în anul 1963. Începând cu anul de studii 1963/64 s-a introdus predarea a patru cursuri de sine stătătoare de ştiinţe sociale: Istoria PCUS; Filosofia marxist-leninistă; Economia politică; Bazele comunismului ştiinţific. Cursul „Bazele comunismului ştiinţific”, a fost introdus începând cu data de 1 septembrie 1963. Referitor la transformările din domeniul învăţământului istoric superior din URSS, L.A.Sidorova a sesizat corect afirmând că: „elaborarea şi căutarea unui nou model al interacţiunii conducerii de partid şi de stat şi ştiinţei istorice avea loc neliniar: perioada „liberalismului” şi „a organizării forţate” se succedau reciproc”. „Dezgheţul” hruşciovist, deşi încuraja studierea creativă a trecutului, nu contribuia la schimbarea conţinutului, formelor, metodelor de predare a istoriei, şi ştiinţelor sociale. În mediul universitar prevala aşteptarea iniţiativelor „de sus”, a indicaţiilor conducerii de partid cu privire la soluţionarea problemelor apărute, sau indicate spre a fi cercetate. Concomitent cu anumite realizări ştiinţifico-didactice, ia amploare o altă tendinţă, caracteristică perioadei sovietice: creşte controlul de partid asupra învăţământului istoric superior, care capătă caracter formal şi se manifestă în numeroase rapoarte, directive jubiliare, şi alte atribute externe ale convingerii ideologice a cadrelor didactice şi a studenţilor. Tineretul studios în anii 60 credea prea puțin în apelurile şi lozincile ideologice. Tineretul în această perioadă devine cea mai activă forţă de rezistenţă în fața puterii. Uniunile studenţeşti neformale erau fenomene caracteristice deja la sfârşitul anilor 50-mijlocul anilor 60. Cum mărturiseşte denunţul secret al Ministerului Învăţământului Public din RSFSR adresat CC al PCUS din 29 noiembrie 1956, „studenţii multor instituţii de învăţământ superior cereau transformări democratice în cultură, ştiinţă şi învăţământ”. În universităţile şi institutele centrale ale ţării se creau grupuri de studenţi, se discutau lucrările autorilor „căzuţi în dizgraţie” - V.Dudinţev, C.Simonov, se desfăşurau discuţii „secrete” despre teoria şi metodologia istoriei. Aceste tendinţe ale tineretului de a gândi independent, ideologii de partid din Departamentul Ştiinţă, Şcoli şi Cultură a CC al PCUS pe RSFSR le-au apreciat ca dovezi ale „atitudinii neglijente faţă de muncă, refuz de a pleca la muncă la periferie, manifestări de concepere perversă şi burgheză a culturii.”

  În domeniul ştiinţei istorice procesul de „restalinizare” a început cu discursul la Conferinţa profesorilor de ştiinţe sociale (Leningrad, septembrie, 1965) a şefului Secţiei Ştiinţă şi Instituţii de învăţământ a CC al PCUS, Serghei Trapeznikov. În cuvântarea sa, Trapeznikov a acuzat un şir de istorici de „troţkizm”. Pentru Trapeznikov, toţi cei care s-au exprimat împotriva lui Stalin erau troţkişti, şi prin urmare trebuiau să împărtăşească soarta lor. El a comparat situaţia anilor treizeci din ştiinţele sociale cu situaţia anului 1965: „Atunci în domeniul acestor ştiinţe era dezacord, ezitare, perversiune şi acum (mijlocul anilor 70 - n.n. B.M.) observăm acelaşi lucru.” El a explicat tuturor: cine, când şi cu ce metode a făcut „ordine” în ştiinţele sociale, adică Stalin. Şi dacă situaţia este asemănătoare, de ce n-ar putea fi utilizate aceleaşi metode? Acesta a fost cursul spre care îndemna pe toţi Trapeznikov, întru-cât el menţiona că, „critica operelor lui Stalin înseamnă de fapt critica lui Lenin.” În aceiaşi cuvântare, S.Trapeznicov a afirmat că este necesar de a se reedita lucrarea „Istoria PC din toată Uniunea. Curs scurt”. În toamna aceluiaşi an S.P.Trapeznikov şi alţi trei istorici din „cohorta neostalinistă” au publicat articole pe acest subiect. Ei au declarat, că de fapt nu a fost niciun cult al personalităţii lui Stalin, că această noţiune este inventată, nejustificată şi subiectivă. (sic!).