„O LUMINĂ NOUĂ DUPĂ MULTE ALTE ... LUMINI!”

 

„O LUMINĂ NOUĂ, DUPĂ MULTE ALTE … LUMINI!”

 La 27 martie 2013, Cedars, administratorul site-ului JWsurvey.org, a publicat un articol despre Turnul de veghe din 15 iulie 2013, o ediţie care prezintă schimbări ale înţelegerii unor doctrine-cheie ale Martorilor, în speţă cea privitoare la „sclavul fidel şi prevăzător”. Turnul de veghe din 15 iulie 2013, care s-a scurs cu câteva săptămâni în avans, oferă mai multe întrebări decât răspunsuri cu privire la „lumina nouă” a Corpului de Guvernare. Cu trei săptămâni înainte datei estimate de lansare (mijlocul lunii aprilie), un exemplar scanat al ediţiei de studiu din 15 iulie 2013 a Turnului de veghe a fost trimisă pe adresa JWsurvey de către un Martor activ conştiincios din cadrul organizaţiei. Revista respectivă detaliază „lumina nouă” dezvăluită la întrunirea anuală ţinută la 5 octombrie 2012, când s-a anunţat că, Corpul de Guvernare este considerat acum „sclavul fidel şi prevăzător”, stăpânii spirituali ai celor peste 8 milioane de Martori ai lui Iehova pe plan mondial. Până în momentul lansării efective a revistei, Martorii de rând vor fi aşteptat şase luni de la întrunirea anuală după o explicaţie scrisă a acestei noi înţelegeri. Cu toate acestea, astfel de persoane au fost dezamăgite să afle că această ediţie-cheie a revistei (pe care beteliştii au fost îndemnaţi de către superiorii lor să o studieze detaliat) oferă mai multe întrebări decât răspunsuri. După cum se aşteptau mulţi, redactorii revistei oferă explicaţii nesusţinute şi cel mult speculative la înţelegeri doctrinare cheie. Urmează mai jos un scurt rezumat al celor patru articole de studiu:

§   „Spune-ne: Când vor avea loc aceste lucruri?” (2-8 septembrie) - Acest articol stimulează interesul cititorului analizând profeţia biblică despre „necazul cel mare”, care va începe cu un atac împotriva religiei de către „lucrul dezgustător” (ONU) şi va culmina cu Armaghedonul. Articolul prezintă apoi o recapitulare a înţelegerii avute din 1995 încoace că separarea oilor de capre va avea loc în timpul necazului cel mare. Redactorii adaugă la aceasta pentru a oferi „lumină nouă” în privinţa „sosirii” lui Hristos ca mire - în timp ce până acum s-a crezut că aceasta a avut loc în 1918, sosirea lui Hristos ca „stăpân” şi „mire” e programată pentru viitor, în timpul necazului cel mare.

§  „Iată că eu sunt cu voi în toate zilele” (9-15 septembrie) - Parabola lui Hristos despre grâu şi neghină este aplicată în mod direct perioadei lungi dintre 33 e.n. şi Armaghedon. Se spune că lucrarea de separare a început în 1914 când Hristos a intrat într-o perioadă de „inspecţie şi purificare” a organizaţiei, care a durat până în 1919, când Studenţii în Biblie au fost aprobaţi în calitate de „grâu”.

§  Isus hrăneşte mulţi oameni prin intermediul câtorva (16-22 septembrie) - Se scoate în evidenţă miracolul lui Hristos cu pâinile şi peştii ca o prefigurare a intenţiilor sale de a numi un grup mic de oameni în fruntea lucrării de a da hrană spirituală. Articolul discută despre „apostolii şi bătrânii” de la Ierusalim ca fiind precursorii aranjamentului Corpului de Guvernare. Se exclude posibilitatea ca Russell şi colaboratorii săi (de dinainte de 1914) să fi reprezentat canalul numit prin care Hristos să-şi fi hrănit oile.

§  „Cine este sclavul fidel şi prevăzător?” (23-29 septembrie) - Articolul începe prin a înlătura înţelegerea anterioară potrivit căreia sclavul fidel a fost numit în 33 e.n. şi continuă explicând de ce cuvintele „profeţiei” încep să se împlinească abia din 1914. Sclavul fidel este identificat explicit ca fiind „micul grup format din fraţi unşi” formând Corpul de Guvernare ca „sclav colectiv”. Articolul se încheie insistând cu înverşunare că Hristos VA numi Corpului de Guvernare, alături de ceilalţi creştini unşi, „peste toate bunurile sale” când se întoarce pentru judecată în timpul necazului celui mare.

„Dezgustătoarea” Organizaţie a Naţiunilor Unite, un fost partener: Publicaţiile Watch Tower au criticat ONU de repetate ori de-a lungul deceniilor, însă rareori au fost denunţările atât de directe precum cele din aceast număr al revistă. La pagina 4, în primul articol de studiu, li se reaminteşte Martorilor că ONU, „lucrul dezgustător” din timpurile moderne, VA ataca creştinătatea şi restul „religiei false” pentru a semnala izbucnirea marelui necaz. Martorii vor recunoaşte etichetarea ONU ca fiind „lucrul dezgustător” din Matei 24:15, însă rareori s-a declarat cu atâta convingere că ONU (şi nu doar „membrii” ei) va fi singură răspunzătoare de un atac împotriva tuturor religiilor. În ultimele decenii, publicaţiile Watch Tower au descris implicarea ONU ca executant al religiei false în moduri variate, unele mai obscure decât altele.

Întrebare: Cine va distruge Babilonul cel Mare?
Răspuns:

§  1975 - „Organizaţia Naţiunilor Unite” (w75-E 1/5 pag. 274-275 par. 11);

§  1976 - „puterile radicale animalice din cadrul Naţiunilor Unite” (gh cap. 16 pag. 147 par. 12);

§  1977 - „statele-membre ale ONU şi alte naţiuni nemembre” (go-E cap. 11 pag. 177 par. 7);

§  1980 - „sprijinitorii politici ai Naţiunilor Unite” (w81 1/10 pag. 15 par. 23);

§  1982 - „cele «zece coarne» ale «fiarei» care simbolizează Naţiunile Unite” (w83 1/12 pag. 23 par. 9);

§  1985 - „elementele politice, reprezentate în ONU” (g85-E 8/4 pag. 13);

§  1985 - „elementele antireligioase din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite” (w86 1/3 pag. 27 par. 19);

§  1987 - „cele zece coarne (puteri guvernamentale din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite) pe care le-ai văzut şi fiara (ONU)” (w87-E 1/11 pag. 28);

§  1988 - „naţiunile se vor folosi de fiara de culoare stacojie (ONU)” (re cap. 35 pag. 257 par. 21);

§  1989 - „puterile politice reprezentate la Naţiunile Unite” (w90 1/4 pag. 6);

§  1993 - „elementele politice, inclusiv Naţiunile Unite” (g93 8/4 pag. 12);

§  1994 - „ţările militarizate, membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite” (w94 1/3 pag. 20 par. 11);

§  1994 - „membrii Organizaţiei Naţiunilor Unite” (w94 1/11 pag. 17 par. 5);

§  1997 - „Organizaţia Naţiunilor Unite … va avea un rol primordial” (w97 15/9 pag. 19 par. 14);

§  2005 - „puteri militarizate din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite” (w05 15/9 pag. 19 par. 13);

§  2013 - „Naţiunile Unite” (w13 15/7 pag. 4 par. 6).

 Şi astfel, declaraţia auzită ultima oară cu atâta convingere în anii ’70 şi ’80 se reiterează în 2013 şi anume că Organizaţia Naţiunilor Unite direct (şi nu neapărat „membrii” ei) VA ataca şi va distruge religia falsă. Personalul ONU s-ar putea să privească dezaprobator această afirmaţie, întrucât Declaraţia Drepturilor Omului, întocmită de ONU, prevede „libertatea religioasă”, fapt menţionat în publicaţiile vechi ale Societăţii (g86-E 22/10 pag. 31). Ultimul scurt atac al Organizaţiei Naţiunilor Unite în primele câteva pagini ale revistei din iulie pregăteşte calea pentru ceea ce urmează în timp ce cititorul e târât în jos în nebunia tulbure a labirintului doctrinar pe care l-a creat Watchtower odată cu cosmetizarea puternică a istoriei organizaţiei.

Un scurt rezumat al schimbărilor: Înainte să încep prezentarea „luminii noi” privind sclavul fidel cred că este important să evit potenţiala confuzie prin a clarifica elementele pasajului din Matei 24:45-47 şi să rezum pretenţiile Societăţii legate de împlinirea sa. Iată ce spun versetele respective potrivit Traducerii lumii noi: „Cine este sclavul fidel şi prevăzător pe care stăpânul lui l-a numit peste servitorii săi ca să le dea hrană la timpul potrivit? Fericit este sclavul acela dacă stăpânul lui, la venire, îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă spun că-l va numi peste toate bunurile sale.” După cum vedeţi, pasajul de mai sus are practic două elemente. În primul rând, Hristos îşi numeşte sclavul fidel să vegheze asupra „servitorilor” săi. Abia ulterior Hristos „vine” şi numeşte sclavul peste toate „bunurile” sale. Evident, aceste două lucruri nu pot avea loc în acelaşi timp. Prima parte a pasajului e descrisă la timpul prezent, iar cealaltă, la timpul viitor. Aşadar se subînţelege o perioadă de timp între cele două evenimente. În ce priveşte Societatea Watch Tower, se pune întrebare: care este această perioadă de timp? Pentru a face lucrurile cât se poate de simple, am întocmit următorul tabel, care prezintă noua înţelegere referitoare la „sclavul fidel” în paralel cu vechea interpretare. Nu ezitaţi să consultaţi tabelul dacă, în timp ce citiţi articolul, lucrurile vi se pare că se complică puţin mai mult lucrurile.

Mat. 24:45-47	Vechea înţelegere	Noua înţelegere
Sclavul fidel şi prevăzător	Toţi continatorii unşi ai lui Hristos de pe pământ, în orice moment de timp din istorie	Un mic grup format din fraţi unşi care slujesc la sediul mondial în timpul prezenţei lui Hristos şi care sunt direct implicaţi în pregătirea şi distribuirea hranei spirituale
Hristos îşi numeşte sclavul fidel peste servitori	33 e.n.	1919
„Servitorii” lui Hristos	Continuatorii unşi ai lui Hristos ca persoane individuale	Continuatorii unşi ai lui Hristos şi membrii marii mulţimi ca persoane individuale
Hristos soseşte pentru a numi sclavul peste toate bunurile sale	1918	Necazul cel mare
„Bunurile” lui Hristos	Avuţiile spirituale care au devenit proprietatea lui Hristos pe pământ în virtutea autorităţii sale ca Rege ceresc	Toate lucrurile din cer şi de pe pământ, inclusiv Regatul mesianic.

 Vă rog să aveţi în minte că dacă vă aşteptaţi la explicaţii care nu apar în acest articol, nu este vina mea. Orice astfel de frustrări adresaţi-le redactorilor Turnului de veghe, care au ignorat un număr de întrebări-cheie care se nasc în urma acestei „lumini noi”. Fac tot posibilul pentru a evidenţia toate porţiunile pertinente ale revistei care mi se pare relevante folosind anumite citate. Totuşi, din raţiuni de drepturi de autor şi de încredere personale, nu pot reproduce întregul articol şi nu o voi face. Vă readuc aminte că revista este disponibilă integral JW.org..

„Venirea” lui Hristos în 1918, respinsă: Societatea a proclamat mult timp că „venirea” lui Hristos ca „stăpân” şi „mire”, menţionată în Matei capitolele 24 şi 25, a avut loc în 1918, când a venit să-şi inspecteze sclavul fidel şi prevăzător. Se spunea că în anul următor, 1919, Hristos şi-a încheiat inspecţia şi a decis să-i numească pe Studenţii în Biblie sclavul său fidel peste toate bunurile. Însă potrivit acestei noi înţelegeri, 1914 este desemnat drept anul în care Hristos a început să inspecteze şi să cureţe organizaţia, iar „perioada de inspecţie” s-a încheiat în 1919, când se presupune că Hristos i-a aprobat pe directorii Societăţii Watch Tower în calitate de sclav fidel şi prevăzător al său şi i-a numit peste servitorii săi. Aşadar 1918 a căzut la o parte şi a pierdut orice semnificaţie reală în ce priveşte profeţiile referitoare la „sfârşit” din Matei. Revista nouă ne clarifică acest aspect la paginile 7 şi 8, unde suntem informaţi că toate cele opt trimiteri la „venirea” sau „sosirea” lui Hristos dintre Matei 24:29 şi sfârşitul capitolului 25 se referă la „perioada de judecată din timpul necazului celui mare”.

O perioadă memorabilă de „inspecţie şi de purificare”: În mintea multora, unul din cele mai semnificative aspecte ale acestei noi înţelegeri este faptul că Charles Taze Russell, considerat cândva membru al clasei sclavului, a fost eliminat ca neavând nicio semnificaţie biblică reală în istoria Martorilor. Paginile 18 şi 19 confirmă acest lucru, spunând: „Erau Studenţii în Biblie din perioada premergătoare anului 1914 mijlocul folosit de Cristos pentru a-şi hrănească oile? Nu. Grâul şi neghina erau încă în perioada de creştere, iar mijlocul prin care Isus avea să dea hrană spirtuală abia prindea contur. Încă nu sosise timpul ca neghina să fie separată de grâu.” (w13 15/7 pag. 18-19 par. 16). Parabola lui Hristos despre grâu şi neghină (Mat. 13:24-30, 37-43) constituie baza celui de-al doilea articol de studiu, intitulat „Iată că eu sunt cu voi în toate zilele” şi este descrisă în revistă ca mai sus. Relatarea biblică şi „împlinirea” sa sunt explicate prin intermediul unei cronologii ilustrative, care se întinde pe paginile 10 şi 11. Elementele-cheie ale cronologiei sunt următoarele:

§  33 e.n.: începe semănatul;

§  Semănătorul: Iisus;

§  Este semănată sămânţă bună: ungerea cu spiritul sfânt;

§  Ogorul: lumea;

§  Duşmanul: Diavolul;

§  Oamenii dormeau: moartea apostolilor;

§  Grâul: creştinii unşi;

§  Neghina: creştinii falşi;

§  1914: începe secerişul;

§  Sclavii/secerătorii: îngerii;

§  Creştinii asemănători neghinei sunt separaţi de creştinii unşi, adică „fiii ai regatului”;

§  1919: strângerea în hambar: creştinii unşi sunt strânşi în congregaţia restabilită;

§  Strălucesc ca soarele: cu puţin timp înainte de Armaghedon, creştinii unşi fideli care sunt încă pe pământ sunt strânşi în cer;

§  Armaghedonul: la Armaghedon, neghina este aruncată în foc.

 Se pare că Societatea foloseşte parabola despre grâu şi neghină în această revistă ca un înlocuitor eficient pentru a umple golul lăsat de înţelegerea anterioară a „profeţiei” despre sclavul fidel. Ilustrarea a fost introdusă pentru a construi un pod scriptural improvizat între istoria organizaţiei şi începuturile congregaţiei creştine din 33 e.n.. Un alt text biblic la care se face trimitere este Maleahi 3:1-4, pe care mintea Martorilor îl asociază automat cu vizita efectuată de Hristos la „templul său spiritual” la sfârşitul Primului Război Mondial. Al doilea articol de studiu ajustează această înţelegere explicând că Hristos a vizitat organizaţia (invizibil, desigur) în 1914, după ce neghina (aşa-zişii creştini) a fost lăsată să crească de-a lungul veacurilor împreună cu grâul (creştinii unşi). Deci ce poziţie a ocupat Russell, dacă a ocupat vreuna, în 1914, când Hristos a efectuat vizita? „Pe parcursul deceniilor dinaintea anului 1914, Charles Russell şi colaboratorii săi apropiaţi au făcut o lucrare asemănătoare celei efectuate de Ioan Botezătorul. Acea lucrare importantă a constat în restabilirea adevărurilor biblice. Studenţii în Biblie le-au explicat oamenilor adevărata semnificaţie a jertfei de răscumpărare a lui Cristos, au demascat minciuna despre focul iadului şi au anunţat că timpurile naţiunilor se apropiau de sfârşit.” (w13 7/15 pag. 11). Aşadar, Russell este învestit cu straniul rol de „Ioan Botezătorul” în noua melodramă întortocheată a Watchtower: pregăteşte calea înainte ca Hristos să inspecteze organizaţia în 1914. Cu toate acestea, lui Russell şi organizaţiei sale de la început i se elimină orice rol semnificativ în scopul lui Dumnezeu. Suntem lăsaţi să ne întrebăm: dacă moartea lui Russell din 1916 s-a petrecut în timpul perioadei de „purificare”, înseamnă oare aceasta că dispariţia lui făcea parte de fapt din planul lui Dumnezeu?Nu ni se dă un răspuns, dar, se subliniază faptul că, doar după „perioada (1914-1919) de inspecţie şi de purificare” a fost recunoscută organizaţia drept canalul organizat al lui Dumnezeu, după cum ni se explică la pagina 19: „Din 1914 până în prima parte a anului 1919, Isus l-a însoţit pe Tatăl său la templul spiritual pentru a face o inspecţie şi o lucrare de purificare, foarte necesară la acea dată (Mal. 3:1–4). Apoi, din 1919, a început strângerea grâului. Sosise, în sfârşit, timpul ca Cristos să desemneze mijlocul prin care avea să dea hrană spirituale? Da, sosise!” (w13 7/15 pag. 19). Perioada tumultoasă a istoriei organizaţiei dintre 1914 şi 1919 devine astfel ţinta doctrinei probabil mai mult decât oricând înainte. Nu mai vedem o tranziţie lină din timpul apostolilor până azi. Înainte de 1914 NU a existat un „mijloc” organizat pe pământ. În 1919 s-a format unul subit şi miraculos de către nimeni altul decât Hristos însuşi.

Un personaj suspect: Există o singură problemuţă în a depinde atât de mult din punct de vedere doctrinar de această perioadă tulbure a istoriei Societăţii. Cu cât săpăm mai mult în documentele istorice, cu atât mai mult ne dăm seama că Watchtower nu se poate mândri cu activităţile sale din acea perioadă, nemaivorbind de literatura produsă pe atunci. Pentru a compensa asta, Societatea trebuie să-şi ia radiera şi să cureţe unele detalii mai puţin savuroase ale trecutului ei. Aşa şi face dintr-un impuls negândit la pagina 12: „În toamna anului 1914, unii Studenţi în Biblie erau descurajaţi pentru că nu fuseseră luaţi la cer. Pe parcursul anilor 1915 şi 1916, împotrivirile din afara organizaţiei i-au făcut să încetinească ritmul în lucrarea de predicare. Mai mult, după moartea fratelui Russell, survenită în octombrie 1916, au apărut împotriviri şi din interiorul organizaţiei. Patru dintre cei şapte directori ai Societăţii Watch Tower n-au fost de acord cu decizia ca fratele Rutherford să fie în fruntea lucrării. Ei au încercat să provoace dezbinări între fraţi. Însă, în august 1917, au părăsit Betelul. Aceasta a fost într-adevăr o purificare! De asemenea, unii Studenţi în Biblie au cedat din cauza fricii de oameni. Totuşi, ca grup, ei au reacţionat favorabil la lucrarea de purificare efectuată de Isus şi au făcut schimbările necesare. Drept urmare, Isus i-a considerat «grâu». Însă pe toţi creştinii falşi, incluzându-i aici pe toţi membrii bisericilor creştinătăţii, el i-a respins (Mal. 3:5; 2 Tim. 2:19).” (w13 7/15 pag. 12 par. 8). Celor care sunt câtuşi de puţini familiarizaţi cu evenimentele din mijlocul organizaţiei între anii 1914 şi 1919 descrierea de mai sus a operaţiunilor din acea perioadă ale Societăţii e în cel mai bun caz flatantă şi puternic revizuită în cel mai rău caz. De pildă, mai sunt multe de spus cu privire la relatarea despre cei „patru directori” decât scrie în revistă. Observaţi următoarele cuvinte consemnate la pagina 9 a broşurii Light After Darkness, publicate în septembrie 1917 de către împotrivitorii fratelui Rutherford - pe româneşte textul sună astfel: „După câteva zile şi ameninţări repetate ale preşedintelui (Rutherford) pentru a duce la îndeplinire evacuarea lor din Casă (Betel), cei patru directori au decis să se supună nedreptăţii manifestate prin ordinele fratelui Rutherford şi au părăsit de atunci Casa, deşi au considerat Betelul casa lor şi s-au bucurat de aceleaşi drepturi acolo ca fratele Rutherd şi alţii. Ca urmare a negocierilor fratelui Pierson şi a demersurilor sale la fratele Rutherford, după ce a ameninţat că forţează evacuarea noastră, a căzut de acord cu el să dea o alocaţie pentru a acoperi cheltuielile fraţilor care părăsesc Casa. Suma s-a ridicat la 300 de dolari, însă nicidecum nu a reprezentat o ajustare a problemei, ci doar o măsură luată în folosul fraţilor care, după ani lungi de serviciu, nu mai aveau acum mijloace de trai şi erau cât pe ce să fie fortaţi afară, în lume şi să ia viaţa de la început.” După cum puteţi vedea, faptul de a spune că cei patru directori au părăsit Betelul nu acoperă întreaga desfăşurare a evenimentului. Directorii au fost ameninţaţi cu evacuarea forţată de către Rutherford şi au plecat în cele din urmă, după ce s-a negociat ca ei să primească 300 de dolari fiecare, pentru a nu fi aruncaţi pe stradă fără niciun ban în buzunar. Ce infracţiune au comis ei? Au obiectat la faptul că Rutherford a rupt testamentul lui C. T. Russell, care stipula ca puterea să fie împărţită în mod egal între membrii consiliului de administraţie al Societăţii. Într-o uzurpare spectaculoasă a puterii, în urma morţii lui Russell dinspre sfârşitul anului 1916, Rutherford şi-a folosit cunoştinţele juridice pentru a invoca nişte articole de lege la începutul anului 1917, care i-au permis să preia controlul deplin al Societăţii şi să nulifice rolul directorilor Societăţii. La aceasta au obiectat cei „patru directori”, drept pentru care aceştia au fost ejectaţi fără surle şi trâmbiţe din casa lor, Betelul din Brooklyn. Puteţi citi mai multe despre ceea ce s-a întâmplat ÎN REALITATE în timpul acelor zile negre în broşura Light After Darkness, disponibilă online în format PDF. Rud Persson e un istoric suedez care a analizat temeinic toate documentele disponibile privitoare la acest episod din istoria organizaţiei şi alcătuieşte o carte pentru a rezuma cercetarea sa. El scrie: „Cu siguranţă este adevărat că cei patru directori s-au opus «deciziei de a-l avea pe fratele Rutherford în frunte». A trebuit să facă aceasta, căci aceasta însemna o deviere deplină de calea pe care Russell, pe atunci recunoscut ca «robul credincios şi înţelept», a stabilit-o privind tratarea chestiunilor după moartea sa. Nu e adevărat că «au încercat să provoace dezbinare printre fraţi». Scopul lor era acela de corecta ceea ce era greşit. Dacă era necesar să distribuie informaţii pentru a face asta, atunci evident că simţeau că înţelepciunea de sus este în primul rând curată, apoi paşnică. Rutherford şi aplaudacii săi au fost primii care au ieşit în faţă, defăimându-i pe cei patru directori, apoi a urmat Paul S. L. Johnson. E adevărat că cei patru directori au părăsit Betelul în august 1917, la 8 august mai exact, dar cu asta nu s-a încheiat încă povestea.” Mai departe autorul scrie: „Consemnările scrise atestă că Rutherford era un tiran fanatic şi nemilos, nu un conducător prezentabil al Societăţii Watch Tower, o organizaţie fără experienţă pe atunci. El a ieşit în evidenţă în timpul preşedinţiei sale ca un bătăuş şi tiran. A permis ca un mediu de alcoolism să se instaleze la Betel şi a folosit limbajul abuziv şi jignitor pentru a intimida şi a submina pe oricine care nu se ridica la normele sale. În plus, el ducea o viaţă de lux într-un timp de austeritate naţională, în timp ce mulţi dintre colaboratorii săi din Betel trăiau în condiţii mizere. Toate acestea au fost documentate în procesul pentru defăimare împotriva lui Olin Moyle de la începutul anilor 1940, pe care Rutherford l-a pierdut.” Cu toate acestea, Societatea Watch Tower insistă acum, în secolul al XXI-lea, să-i acorde lui Rutherford un rol proeminent în împlinirea profeţiilor biblice: unul din primii membri ai clasei sclavului fidel şi prevăzător. Chiar şi aşa, e probabil de remarcat că numele lui Rutherford apare o singură dată în toate cele patru articole de studiu, în citatul reprodus mai sus. Mi se pare că acest lucru spune ceva. Watchtower doreşte ca voi, cititorii, să vă axaţi pe anul 1919 şi nu pe tiranul fanatic din spatele lui.

O legătură fragilă: Martorii se vor simţi familiarizaţi cu încercările constante ale Corpului de Guvernare de a trasa paralele între membrii săi şi apostolii lui Hristos din primul secol. Al treilea articol de studiu, „Isus hrăneşte mulţi oameni prin intermediul câtorva”, reprezintă un exemplu suplimentar în acest sens. Revista sugerează că modul în care Iisus a hrănit în mod miraculos cinci mii de oameni susţine aranjamentul Corpului de Guvernare. Paragrafele introductive reamintesc cititorului miracolul lui Hristos când a hrănit cinci mii de oameni folosind doar cinci pâini şi doi peşti, când discipolii săi au distribuit hrana produsă în mod miraculos (Matei 14:14-21). Redactorul dezvoltă pe această temă explicând că furnizarea de hrană spirituală era mai importantă decât hrănirea fizică şi acesta a fost motivul pentru care Hristos i-a ales pe apostoli. Paragraful 9 ne aduce aminte de un incident consemnat în cartea Faptele, când primii creştini s-au confruntat cu o lipsă de hrană fizică. Apostolii au sărit în ajutor, numind fraţi responsabili care să se asigure că hrana era distribuită în mod egal. Acum cititorul se gândeşte: „Bun, dar aceştia erau apostolii lui Hristos. Nicăieri în Faptele nu se vorbeşte despre un Corp de Guvernare”. Totuşi nu durează mult (paragraful 10, de fapt) ca redactorul să facă legătura:  „Până în anul 49 e.n., apostolilor li se alăturaseră şi alţi bătrâni calificaţi spiritualiceşte (Citeşte Faptele 15:1, 2). «Apostolii şi bătrânii din Ierusalim» slujeau în calitate de corp de guvernare. Fiind Capul congregaţiei, Cristos a folosit acest mic grup de bărbaţi calificaţi spiritualiceşte pentru a clarifica unele chestiuni de doctrină şi pentru a supraveghea şi organiza lucrarea de predicare şi de instruire (Fap. 15:6-29; 21:17-19; Col. 1:18.)” (w13 15/7 pag. 17). Declaraţia de mai sus face o presupunere nefondată. Se subînţelege faptul că, odată ce s-a ridicat problema circumciziei, „bătrânii” li s-au „alăturat” în mod permanent apostolilor pentru a lua toate eventualele decizii ulterioare legate de congregaţia primară. Nu există nicio dovadă în acest sens. În întreaga Biblie, expresia „apostolii şi bătrânii” apare doar de şase ori, toate, în capitolele 15 şi 16 ale cărţii Faptele. Aşadar, se pare că implicarea „bătrânilor” în această chestiune era un eveniment ad-hoc convocat din necesitatea şi unicitatea situaţiei. A sugera că apostolii ar fi fost incapabili să ajungă la o decizie fără bătrâni din acel moment încolo este presupunere străină Scripturilor. Paragraful următor prezintă ideea că, din acel moment încolo, apostolul Pavel a fost însărcinat cu distribuirea ordinelor acestui „corp de guvernare” nou-format. Se citează Faptele 16:4, 5 unde se spune că Pavel transmitea „hotărârile luate de apostolii şi de bătrânii din Ierusalim şi-i (îndemna pe fraţi) să le respecte”. Abia după ce cititorul caută versetele şi observă aproprierea lor de problema circumciziei îşi dă el seama că acest aranjament nu era unul permanent, iar Pavel transmitea doar instrucţiunile legate de această chestiune specifică. Însă modul în care Societatea citează pasajul sugerează că „măsura” era una permanentă şi că Pavel se supunea „apostolilor şi bâtrânilor” de atunci încolo, ceea ce, din nou, e ceva ce Biblia nu susţine. Paragraful 11 îl poartă pe cititor la următoarea concluzie: „Să remarcăm că acele congregaţii au prosperat din punct de vedere spiritual deoarece au colaborat în mod loial cu corpul de guvernare din Ierusalim. Nu arată acest lucru că Iehova binecuvânta măsurile luate de Fiul său pentru a hrăni congregaţiile? Să nu uităm că prosperitatea spirituală este posibilă numai datorită binecuvântării lui Iehova (Prov. 10:22; 1 Cor. 3:6, 7).” (w13 15/7 pag. 18 par. 11). Şi astfel, asemenea unui magician iscusit, redactorul reuşeşte să manipuleze cititorul în a face două presupuneri false: 1) că a existat un corp de guvernare în primul secol, ceea ce nu a existat iar scriitorii biblici erau pe deplin capabili să adopte un termen grecesc propriu pentru a descrie un astfel de aranjament dacă el exista fără ca Watchtower să adauge textului biblic  şi 2) că aranjamentul a fost unul continuu şi permanent, şi nu o modalitate ad-hoc care să trateze o anumită problemă care se ridicase şi anume circumcizia. Următorul paragraf este unul din cele mai remarcabile din revistă, dar serveşte în mod intenţionat unui scop bine definit. Spune în felul următor: „Am văzut până acum că Isus a urmat un model când şi-a hrănit continuatorii: El a hrănit mulţi oameni prin intermediul câtorva. Mijlocul folosit de el pentru a da hrană spirituală era uşor de identificat. În definitiv, apostolii - primii membri ai corpului de guvernare - puteau dovedi cu claritate că aveau sprijinul lui Dumnezeu. În Faptele 5:12 se spune: «Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în popor». Aşadar, în acea vreme, cei care deveneau creştini nu aveau niciun motiv să se întrebe: «Cine sunt cei prin intermediul cărora îşi hrăneşte Cristos oile?» Însă, spre sfârşitul secolului I, situaţia s-a schimbat.” (w13 15/7 pag. 18 par. 12). Paragrafele următoare descriu alunecarea creştinismului în apostazie ca urmare a morţii apostolilor, însă, în loc să ne lăsăm duşi de retorică, trebuie să recunoaştem scopul adevărat al paragrafului de mai sus. Societatea încearcă acum să susţină idea, pe care o repetă mai clar la pagina 21, că versetul referitor la sclavul fidel NU POATE să se fi aplicat apostolilor pentru că autoritatea lor era evidentă datorită „semnelor şi minunilor” lor. Pe scurt, Societatea susţine că, întrucât Matei 24:45 e scris sub formă de întrebare (adică „Cine este sclavul fidel şi prevăzător … ?”), Iisus nu avea cum să se refere la apostolii săi. Ea spune că, datorită faptului că era evident că apostolii erau în frunte, o asemenea întrebare ar fi irelevantă. Cu toate acestea, după cum vom vedea mai târziu în acest articol, acest raţionament e atât de greşit, încât aproape că stârneşte râsete! În realitate, tot ce obţine Societatea cu paragraful de mai sus este, fără să-şi dea seama, să le aducă aminte Martorilor gânditori că, Corpul de Guvernare nu poate de fapt „dovedi cu claritate” că a fost numit de Hristos. Sigur, el are o organizaţie care se extinde la un nivel sub aşteptări (creştere de 1,9% pe an în 2018, de exemplu), dar e şi o organizaţie care impune evitarea membrilor familiei ne-martori şi devine din ce în ce mai mult ţinta presiunilor legale pe seama procedurilor dăunătoare în cazurile de pedofilie. Ideea că membrii individuali ai Corpului de Guvernare sunt cumva aleşi cu mâna de către Hristos este aşadar într-atât de neimaginat, încât nici Societatea nu se încumetă să o exprime pe hârtie. Atunci de unde îşi primeşte Corpul de Guvernare mandatul? Îmi doresc să pot răspunde la această întrebare citând o serie de paragrafe din această revistă prin care Societatea să justifice într-un mod coerent noul statut, asemănător Papei, al Corpului de Guvernare. Din păcate nu există un astfel de material. Nicăieri în aceste articole de studiu nu se descrie cum sunt aleşi membrii Corpului de Guvernare sau cum se poate dovedi că Hristos are vreun rol în acest proces. În schimb, mandatul de conducere neîndoielnică al Corpului de Guvernare peste 8 milioane și ceva  de oameni atârnă aparent pe trei pasaje biblice:

1.      Miracolul cu pâinile şi peştii din Matei 14;

2.      Două capitole din Faptele, 15 şi 16 (o relatare istorică despre tratarea problemei circumciziei de către „apostoli şi bătrâni”);

3.      Versetele din Matei 24 despre sclavul fidel, despre care mulţi susţin că sunt doar o parabolă.

 Odată ce am stabilit această temelie instabilă pentru a justifica aranjamentul actual al Corpului de Guvernare în primele trei articole, cel de-al patrulea şi ultim articol are rolul de a întipări mesajul că trebuie să ne supunem Corpului de Guvernare cu loialitate şi în mod neîndoielnic întrucât viitoarea aprobare a sa de către Hristos este deja bătută în cuie. Această ideea este subliniată de ultimele cuvinte ale celui de-al doilea paragraf: „Este vital să identificăm acest sclav. De ce? Deoarece spiritualitatea noastră şi prietenia noastră cu Dumnezeu depind de acest mijloc (Mat. 4:4; Ioan 17:3).” Am căutat ambele versete. După cum vă puteţi aştepta, niciunul dintre acestea nu are vreo legătură cu sclavul fidel şi prevăzător.

Cine este sclavul fidel şi prevăzător? Nu durează mult ca ultimul articol să răspundă la întrebarea de mai sus, care reprezintă şi titlul articolului. Apare un chenar în partea superioară a paginii 22 în care răspunsul este prezentat succint astfel: „«Sclavul fidel şi prevăzător»: Un mic grup de fraţi unşi care sunt direct implicaţi în pregătirea şi furnizarea hranei spirituale în timpul prezenţei lui Cristos. În zilele noastre, aceşti fraţi unşi alcătuiesc Corpul de Guvernare.” (w13 15/7 pag. 22, chenarul). Răspunsul este dezvoltat în textul de mai jos, paragraful 10: „Cine este deci sclavul fidel şi prevăzător? În armonie cu modelul lui Isus, care a hrănit mulţi oameni prin intermediul câtorva, acest sclav este alcătuit dintr-un mic grup de fraţi unşi care sunt direct implicaţi în pregătirea şi furnizarea hranei spirituale în timpul prezenţei lui Cristos. Pe parcursul zilelor din urmă, fraţii unşi care alcătuiesc sclavul fidel au slujit împreună la sediul mondial. În ultimii ani, acest sclav a fost Corpul de Guvernare al Martorilor lui Iehova. Să remarcăm totuşi că termenul «sclav» din ilustrarea lui Isus apare la singular, indicând că este vorba despre un sclav colectiv. Aşadar, membrii Corpului de Guvernare iau decizii împreună, ca grup.” (w13 15/7 pag. 22 par. 10; sublinierea lor). După ce şi-au asumat fără echivoc un asemenea titlu plin de mândrie, membrii Corpului de Guvernare s-au gândit probabil că e nevoie să facă un gest simbolic de umilinţă. S-a observat în timpul întrunirii anuale că, în cuvântarea sa, David Splane a depus eforturi pentru a „vinde” auditoriului noua învăţătură evidenţiind noua înţelegere cu privire la servitori, care acum se consideră că, cuprind atât creştinii unşi, cât şi pe cei din marea mulţime. „Şi fraţilor, ne PLACE MULT această învăţătură”, a afirmat Splane plin de entuziasm şi a adăugat: „Ne PLACE MULT această idee, pentru că într-adevăr conferă demnitate membrilor marii mulţimi”. Multor oameni, care am urmărit rostirea acestor cuvinte în filmuleţul promoţional de pe jw.org, „pledoaria” nu a fost deloc convingătoare. Pare evident că „sclavului fidel” îi „place” mult mai mult noua învăţătură decât „servitorilor”. Situaţia servitorilor capătă o proeminenţă similară într-o secţiune intitulată „Cine sunt servitorii?” la paginile 22 şi 23. O imagine din partea superioară a paginii 23 îi arată pe Gerrit Lösch şi pe soţia sa aşezaţi la o întrunire a congregaţiei. Gerrit priveşte cu viu interes în timp ce un copil răspunde la microfon. Mesajul este indubitabil: „Suntem fraţi obişnuiţi - precum oricine altcineva!” Nu toată lumea va crede asta.

O alegere deja efectuată: Un motiv-cheie pentru care învăţătura anterioară despre sclavul fidel şi prevăzător aproape că şi-a îndeplinit scopul (într-o anumită măsură) este acela că ea s-a referit la evenimente din trecutul tulbure pe care nimeni nu şi-l putea aminti şi emitea nişte ipoteze pe care puţini puteau să le demonstreze cu credibilitate dacă nu erau pregătiţi să facă cercetări. De pildă, Societatea a susţinut că Iisus a ales un sclav în 1919 care deja existase de secole întregi, şi l-a numit peste toate „bunurile” sale. Aşadar, indiferent de greşelile pe care le face organizaţia, se putea veni cu argumentul că, clasa sclavului şi-a primit DEJA aprobarea finală din partea lui Hristos, astfel că, orice greşeli care se percep sunt irelevante. Învăţătura curentă însă spune că Hristos va face ÎN VIITOR aprobarea finală a Corpului de Guvernare în rolul său de sclav colectiv. Având acest aspect în minte, v-aţi putea aştepta ca, Corpul de Guvernare să manifeste un pic de umilinţă şi să nu încerce să speculeze decizia pe care Hristos trebuie să o facă în timpul necazului cel mare, când va veni să facă inspecţia finală a clasei sclavului său. În schimb, cu mult curaj, Corpul de Guvernare ia decizia lui Hristos în avans. Observaţi ce se spune la pagina 25: „Având în vedere ideile analizate, ce concluzie putem trage? Când va veni să execute judecata în timpul necazului celui mare, Isus va găsi sclavul fidel dându-le cu loialitate servitorilor săi hrană spirituală la timpul potrivit. De aceea, Isus va fi bucuros să facă a doua numire, cea peste toate bunurile sale.” (w13 15/7 pag. 25 par. 18; sublinierea noastră). Tonul arogant al cuvintelor de mai sus m-au lăsat mască citindu-le! Unii s-ar putea gândi că, dacă au vreo urmă de umilinţă adevărată, asemenea lui Hristos, în ei, membrii Corpului de Guvernare ar spune prin urmare: „Vom face tot ce putem să furnizăm hrană spirituală şi, dacă Cristos, la venire, îşi găseşte plăcerea în eforturile noastre, ne promite să ne numească peste toate bunurile sale”. În schimb, după cum s-a menţionat, Corpul de Guvernare a luat după cât se pare decizia în numele lui Hristos că El îi VA alege când va veni. Pasajul biblic indică faptul că numirea peste bunuri nu trebuie să fie considerată o concluzie pripită. Ni se aduc aminte cuvintele imediat următoare, din Matei 24:48-51: „Dar, dacă sclavul acela rău zice în inima lui: «Stăpânul meu întârzie» şi începe să-şi bată tovarăşii de sclavie şi mănâncă şi bea cu beţivii înrăiţi, stăpânul sclavului aceluia va veni într-o zi în care el nu se aşteaptă şi la o oră pe care n-o ştie, îl va pedepsi cu toată asprimea şi îi va da partea lui cu ipocriţii. Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” În mod ironic, Societatea dezbate aceste versete în chenarul de la pagina 24, o pagină înainte de afirma că VA fi ales cu siguranţă. Chenarul începe prin a discuta despre „sclavul rău” şi spune următoarele: „A prezis Isus că în zilele din urmă va exista o clasă a sclavului rău? Nu. Este adevărat că unii au manifestat un spirit asemănător cu cel al sclavului rău descris de Isus. Pe aceştia îi numim apostaţi, indiferent că au făcut parte dintre cei unşii sau din «marea mulţime» (Rev. 7:9). Însă aceştia nu alcătuiesc o clasă a sclavului rău. Isus nu a spus că va numi un sclav rău. În realitate, cuvintele sale sunt un avertisment adresat sclavului fidel şi prevăzător.” (w13 15/7 pag. 24, chenar). Aşadar un avertisment adresat sclavului fidel şi prevăzător e transformat cu iscusinţă într-o oportunitate de a-i ataca pe apostaţi pentru că îşi „bat tovarăşii de sclavie”. Chiar dacă chenarul recunoaşte că apostaţii nu sunt sclavul rău, el profită de ocazia de a-i prezenta greşit şi de a-i stigmatiza pe cei care nu sunt vinovaţi de nimic mai mult decât de dezacordul faţă de învăţăturile şi practicile Corpului de Guvernare. Între timp, Corpul de Guvernare păşeşte frumos pe lângă avertismentul lui Hristos despre sclavul rău. Un „erudite” anonim primeşte o menţiune scurtă şi e citat astfel: „(Avertismentul cu privire la sclavul rău) exprimă, de fapt, o condiţie ipotetică” (sublinierea şi paranteza noastră). Redactorul ignoră aşadar întregul verset şi declară pe mai departe în chenar că, Corpul de Guvernare „continuă să vegheze şi să dea hrană spirituală consistent”. Această parte a discuţiei este rezumată astfel: „Fraţii unşi care slujesc împreună în calitate de sclav fidel ştiu că sunt răspunzători înaintea Stăpânului pentru modul în care îi tratează pe servitorii săi. Dorinţa sinceră a acestor fraţi unşi este să se achite cu loialitate de responsabilitatea lor, pentru ca, atunci când, în cele din urmă, va veni, Stăpânul să fie mulţumit.” (w13 15/7 pag. 24, chenarul). Indiferent ce „dorinţa sinceră” pretinde Corpul de Guvernare că are, el nu poate scăpa de faptul că acţiunile şi deciziile sale au provocat mizerie şi inimi frânte pentru zeci de mii de persoane prin insistenţa crudă pe proceduri nescripturale precum evitarea membrilor de familie. Iisus a spus că, continuatorii săi vor putea fi identificaţi prin iubirea care există în mijlocul lor (Ioan 13:35), totuşi destrămarea familiilor din simplul motiv că cineva decide să-şi părăsească fosta religie este oricum, numai iubitor nu. Cei care sunt etichetaţi ca „apostaţi” şi calomniaţi cu o serie de cuvinte pline de ură doar pentru că au cutezat să nu fie de acord cu Corpul de Guvernare au toate motivele să se gândească la aceşti bărbaţi ca fiind un „sclav rău”, indiferent că ei se mai consideră creştini sau nu. Prin urmare, este greu să ne imaginăm cum Corpul de Guvernare poate cu atâta convingere să considere drept concluzie anticipată că Hristos va fi mulţumit de metodele lor  (Matei 7:21-23).

Mai multe întrebări decât răspunsuri: Cele patru articole de studiu se întind pe un total de 23 de pagini. Şi totuşi, pe lângă toate ilustraţiile elegante, paragrafele exprimate cu atenţie şi cronologiile profetice, revista lasă anumite întrebări-cheie cu privire la noile doctrine ale organizaţiei fără răspuns. Iată câteva dintre el:

§  Ce verset sprijină faptul că Hristos are nevoie de patru ani şi jumătate pentru a efectua „lucrarea de inspecţie şi de purificare” (din toamna 1914 până în primăvara 1919)? (pag. 11) - De repetate ori, revista insistă că cei patru ani şi jumătate au reprezentat o perioadă de „inspecţie şi de purificare” efectuată de Hristos. Cu toate acestea, nicăieri nu se oferă un verset care să explice motivul pentru care Hristos are nevoie de această perioadă anume pentru a-şi atinge scopul. În schimb, se pare că evenimentele din istoria organizaţiei sunt acceptate drept „dovadă”, iar versetele trebuie să muleze în jurul lor.

·        * Care erau împrejurările prin care primii Studenţii în Biblie „au cedat din cauza fricii de oameni”? (pag. 12) - Această afirmaţie se află la pagina 12, dar nu e detaliată. Dacă aveţi timp, vă încurajez să faceţi cercetări pe acest subiect, dacă nu cumva aţi făcut deja. Se știe că. Odată cu publicarea cărţii Taina împlinită autorităţile le-au cerut Studenţilor în Biblie să rupă paginile 247 la 253 ale cărţii, pagini care erau puternic politice şi criticau eforturile beligerante ale SUA. Acest compromis a fost calificat drept „păcat organizaţional”. Totuşi, cu cât cercetaţi mai mult afirmaţiile absurde din Taina împlinită, cu atât mai multă siguranţă veţi ajunge la concluzia că Hristos ar fi lăudat de fapt Studenţii în Biblie că au rupt paginile respective, decât să-i pedepsească pentru asta.

§  Dacă Russell şi asociaţii săi nu făceau parte din canalul lui Dumnezeu (sau chiar din „clasa sclavului”) atunci de ce a ales Hristos să-i inspecteze doar pe ei în 1914 şi nu vreo altă denominaţiune creştină? (pag. 19) - Ca să reformulez: de ce ar „inspecta” Hristos doar o singură grupare creştină şi nu mai multe sau chiar toate? Dacă nu era nimic special în cazul lui Russell sau al asociaţilor lor, atunci de ce şi-a instalat Hristos cortul la sediul mondial al Watchtower pentru patru ani şi jumătate şi i-a inspectat în timpul acestei perioade? „Purificarea” este una, dar „inspecţia” e cu totul altceva. Inspecţia este ceva ce faci ÎNAINTE să fii satisfăcut de natura a ceea ce inspectezi. Nu ar fi fost mai logic să „inspecteze” întâi mai multe denominaţiuni, să aleagă una dintre ele şi apoi să o „purifice” în consecinţă?

·        Dacă toţi membri iniţiali ai sclavului ales de Hristos în 1919 sunt decedaţi, cum putem spune că au fost aleşi următorii membri ai sclavului? - o problemă-cheie a noii învăţături este chestiunea succesiunii. Anterior, Corpul de Guvernare s-a pretins a fi pur şi simplu un reprezentant al unei mase de „unşi” asemenea unui nor, care existase continuu de pe vremea apostolilor. Cu toate acestea, ei practic au evaporat acest nor şi insistă că numirea lui a venit direct de la Hristos în 1919. Dar toţi membrii consiliului de administraţie din 1919 sunt morţi şi îngropaţi, deci cum se poate presupune că poziţia lor de ‘sclav fidel” a fost transmisă succesorilor lor? Societatea a condamnat vehement principiul catolic al succesiunii apostolice în literatură, inclusiv în cartea Argumente. Este una să sugerezi că Hristos a venit şi l-a ales pe Rutherford şi pe asociaţii săi în 1919 (în ciuda conotaţiilor pe care le observi când analizezi personalitatea lui Rutherford şi materialele tipărite în acea vreme). Este complet altceva să presupui că acest statut de „sclav fidel şi prevăzător” a fost transmis ca un baston generaţiilor succesive de-a lungul deceniilor de la 1919 încoace strict în funcţie de necesitatea morţii oamenilor. Nu se dă nicio explicaţie a modului în care se înfăptuia aceasta, alta decât sugestia că „aşa stau lucrurile” - ceea ce, în esenţă, reprezintă versiunea Watchtower a succesiunii apostolice. Cu această învăţătură, Watchtower se apropie mai mult de Biserica Catolică decât ar putea recunoaşte.

§  De ce se poate spune cu siguranţă că apostolii lui Hristos nu erau ei cel puţin membri ai sclavului fidel şi prevăzător? (pag. 21) - Această întrebare se ridică la pagina 21 a revistei, însă nu se dă un răspuns satisfăcător la ea. Singura explicaţie oferită spune că vorbele lui Iisus despre „sclavul fidel şi prevăzător” au fost rostite sub formă de întrebare şi de aceea e imposibil ca ele să se fi aplicat apostolilor, întrucât era neîndoielnic faptul că aceştia aveau autoritatea lui Hristos. Totuşi, faptul de a pune o întrebare nu implică neapărat îndoială. De pildă, „întrebările retorice”, la care răspunsul e cunoscut înainte a de pune întrebarea. Şi dacă era o concluzie atât de previzibilă că apostolii se vor ridica la aşteptările lui Iisus, atunci de ce Iisus a insistat atât de mult când i-a spus lui Petru să-i ”pască oiţele” după învierea sa? (Ioan 21:15-19). Articolul insistă că nu erau motive să se pună astfel de întrebări cu privire la apostoli, deşi recunoaşterea autorităţii apostolilor ca „sclavul fidel” era într-atât o chestiune de alegere în cazul primilor creştini, precum e azi pentru Martori în privinţa Corpului de Guvernare. Acest lucru e scos în evidenţă de faptul că unii dintre primii creştini au deviat de la conducerea apostolilor (2 Tim. 2:16-18). Raţionamentul Societăţii este astfel ATÂT de greşit, încă răspunsul la întrebare practic lipseşte.

• Se pare că unul din criteriile-cheie pentru a fi inclus printre membrii sclavului fidel este serviciul la sediul mondial, deşi această afirmaţie nu se poate dovedi scriptural. Totuşi ce e atât de special în privinţa sediului mondial? (pag. 22) - Potrivit noii explicaţii privind sclavul fidel, se pare că o caracteristică-cheie de identificare a unui membru al sclavului colectiv nu e CINE e el, nici dacă are sau nu speranţă cerească. Ceea ce pare să conteze este locul UNDE lucrează. Nicăieri în discuţia lui Hristos despre sclav nu există indicii potrivit cărora „locul, locul, locul” să fie atât de important în identificarea sclavului fidel, deci cum poate fi organizaţia atât de dogmatică în a insista că „sediul mondial” din New York are atâta relevanţă a face această determinare biblică?

§  Cum poate Corpul de Guvernare să justifice insistenţa şi siguranţă că ei VOR fi numiţi de Hristos peste „toate bunurile sale” înaintea acelui eveniment? (pag. 25) - După cum s-a menţionat mai sus, mulţi cititori sinceri se vor scărpina la cap din cauza neruşinării Corpului de Guvernare de a insista că, Hristos sigur îi va numi peste toate bunurile sale chiar înainte ca el să vină pentru judecată. Această decizie a fost practic luată din mâinile lui Hristos şi luată în locul lui! 

  Așadar, Corpul de Guvernare nu mai constă din reprezentanţi autonumiţi ai unui nor obscur de Martori unşi care ar fi existat dintotdeauna de pe vremea apostolilor. Acum sunt reprezentaţi autonumiţi nu ai unor creştini cu speranţă cerească, ci ai lui Hristos însuşi. El nu răspunde în faţa nimănui, nici măcar a lui Hristos, pe care îl reprezintă! La urma urmelor, el a luat decizia în locul lui de a se numi peste „toate bunurile sale” în avans. Orice dovadă semnificativă care să-i susţină pretenţiile e considerată irelevantă. E adevărat că s-ar putea ca mulţi Martori să fi considerat Corpul de Guvernare a fi sclavul fidel şi prevăzător chiar şi înaintea acestui anunţ, însă, să fim realişti, există unul (sau ambele) din următoarele motive pentru aceasta: 1) ignoranţă din partea persoanelor cu privire la doctrina Watchtower sau 2) confuzie ca urmare a modului în care Corpul de Guvernare s-a prezentat progresiv de-a lungul anilor ca fiind sinonim cu clasa sclavului. Faptul că retorica prezentată de Societate i-a făcut pe mulţi să anticipeze acest anunţ nu diminuează faptul că noua învăţătura vine încărcată cu implicaţii profunde. Ea consolidează autoritatea Corpului de Guvernare şi, de fapt, îi ridică la o poziţie asemănătoare Papei! Încă o dată mă conving că această Societate cu „strălucirile ei de lumină” reprezintă una dintre cele mai teribile rătăciri religioase din vremea noastră!