O ISTORIE A BISERICII - PRIMA PARTE
1. Ce este Biserica?
Noul Testament ne arată istoria Celui care a
venit din Cer la noi şi a fost aici pe pământ, mai întâi un copilaş în
slăbiciune şi sărăcie, apoi un om plin de har şi de bunătate, făcând bine
tuturor, dar care a fost necunoscut, dispreţuit, lepădat, acoperit de insulte
şi, în cele din urmă, răstignit pe o cruce, pe care a şi murit. Acesta este
Domnul Iisus, Fiul preaiubit al lui Dumnezeu, venit aici pentru a ne mântui
prin moartea Sa. Dumnezeu L-a înviat din morţi, apoi L-a înălţat în Cer. Acest
Iisus va veni iarăşi; va lua mai întâi pe cei răscumpăraţi ai Săi la El, apoi
îşi va statornici împărăţia pe pământ. Această istorie minunată se continuă
până în clipa când Domnul Iisus va da împărăţia în mâna Tatălui Său, după ce
morţii vor fi fost judecaţi înaintea marelui tron alb. Atunci va fi un Cer nou
şi un pământ nou, în care va locui Dumnezeu pentru totdeauna, în mijlocul celor
preafericiţi. Doresc acum să prezint o altă istorie: istoria unui lucru foarte
scump Domnului Iisus şi care scump Îi va fi totdeauna. Care lucru? - vă veţi
întreba. Nu cumva acest lucru este sufletul nostru? Da, fără îndoială,
sufletul, chiar al celui mai mic copil, este preţios pentru Domnul Iisus.
Vorbind despre copilaşi, El a spus că a venit pe pământ ca să-i mântuiască;
despre oameni, a spus că a venit să-i caute şi să-i mântuiască (Matei 18.11,14;
Luca 19.10). Eu vreau însă să vorbesc despre istoria unui lucru scump acestui
iubit Mântuitor. Este vorba de istoria Bisericii sau a Adunării, căci aceste
două cuvinte au aceeaşi semnificaţie. Apostolul Pavel zice: „Hristos a iubit
Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.” El o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag
(Efeseni 5.25,29). Aceste cuvinte ne arată ce mare preţ are Biserica pentru
inima Domnului Hristos. Înainte de toate, să lămurim întrebarea: Ce este
Biserica? Oamenii numesc biserici nişte clădiri în care se adună pentru slujbe
religioase. În Cuvântul lui Dumnezeu, însă, nu găsim numele de biserică în
înţelesul acesta. Se mai numesc biserici nişte adunări de oameni care au
aceleaşi învăţături religioase, aceleaşi forme de cult şi sunt cârmuite, în
acest scop, de aceleaşi reguli; astfel, se zice: biserica anglicană, biserica
protestantă, catolică etc.; dar Scriptura nu vorbeşte nimic despre aşa ceva.
Cum am mai spus mai sus, cuvântul Biserică înseamnă Adunare; şi, în gura
Domnului, ca şi în scrierile Apostolilor, această vorbă înseamnă: sau adunarea
tuturor adevăraţilor credincioşi în toate locurile într-un anumit moment pe
pământ; sau adunarea tuturor sfinţilor înviaţi, schimbaţi şi slăviţi, de la
Cincizecime până la întoarcerea Domnului Hristos (atunci Adunarea va fi
deplină); sau adunarea creştinilor care se strângeau într-o localitate. De
exemplu, când Apostolul Pavel scrie Bisericii sau Adunării lui Dumnezeu care
este în Corint, el se îndreaptă către toţi creştinii din Corint; când trimite salutări
Bisericii sau Adunării care se strânge în casa lui Nimfa sau la Filimon, are în
vedere pe creştinii care se adunau, pentru închinare, la unul sau altul din
aceşti fraţi. Când însă zice: „Hristos a iubit Adunarea”, aici se înţelege
Adunarea deplină; sau când îndeamnă pe bătrâni să păstorească „Biserica lui
Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Celui al Său”, aici vorbeşte despre
toţi adevăraţii credincioşi, spălaţi de păcatele lor în sângele scump al
Domnului Hristos, dar aflându-se încă pe pământ. (1 Corinteni 1.2; Faptele
Apostolilor 20.28; Filimon 2; Efeseni 1.22; 5.25). În aceste din urmă două
locuri este vorba de Adunarea întreagă în Cer. Vă veţi gândi poate că Abel,
Noe, Avraam, Moise, David, prorocii, toţi aceşti oameni sfinţi fac parte din Biserică.
Nu; Biserica nu era pe vremea lor. Ei au fost oameni credincioşi, care credeau
în Dumnezeu şi mergeau pe pământ încrezându-se în El şi în făgăduinţele Lui; ei
însă nu fac parte din Biserică. Dumnezeu a avut pe pământ un popor, pe care l-a
ales din mijlocul celorlalte neamuri, popor pe care-l iubeşte fără încetare şi
pe care-l va statornici mai târziu în ţara făgăduinţei: este vorba de poporul
Israel. Dar Israel nu este Biserica. Biserica n-a fost deloc numită înainte de
a vorbi Domnul către Petru, când a zis: „Voi zidi Biserica Mea”. (Matei 16.18).
Ea este deci a Lui, dar atunci încă nu luase fiinţă. Abia după moartea Sa pe
cruce şi după intrarea Sa în slavă a luat naştere Biserica şi anume în ziua
Cincizecimii, când după făgăduinţa Domnului Iisus, Duhul Sfânt S-a coborât din
Cer asupra apostolilor. Dumnezeu a descoperit apostolului Pavel lucrurile
deosebite de care se bucură Biserica. Mai înainte ea era o „taină ascunsă din
veacuri în Dumnezeu” (Efeseni 3.9; Coloseni 1.26). Sfinţii şi prorocii
Vechiului Testament nu cunoşteau taina aceasta. Biserica este o adunare
cerească, pe care Dumnezeu voia s-o aibă pentru Fiul Său preaiubit. Ea este
alcătuită din cei care au crezut în Domnul Iisus mort, înviat şi slăvit, ale
căror păcate au fost spălate în sângele Său (Apocalipsa 1.5). Aceştia sunt
născuţi din Dumnezeu (Ioan 3.9); Dumnezeu le-a dat Duhul Său (2 Corinteni
1.22); astfel ei sunt uniţi unii cu alţii şi cu Domnul Iisus în Cer, având toţi
aceeaşi viaţă ca şi scumpul lor Mântuitor. Iată de ce Biserica este
numită trupul Domnului Iisus,El însuşi fiind Capul ei (Efeseni
1.22, 23; 4.3, 15,16; 1 Corinteni 12.13; Coloseni 1.18; Romani 12.4, 5).
Fiecare credincios este un mădular al acestui trup, tot aşa de strâns legat de
Domnul Iisus, cum este legată mâna de trup. Această legătură nu poate să fie
ruptă; este legătura unei vieţi cereşti şi nepieritoare, a unei vieţi care este
chiar a Domnului Iisus. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că trupul Domnului Iisus,
alcătuit astfel prin Duhul Sfânt, este unul. Nu este decât un singur Duh, care
alcătuieşte şi însufleţeşte trupul, tot aşa după cum nu este decât o singură
nădejde pentru toţi credincioşii: aceea de a fi cu Domnul Iisus în Cer. Atunci
trupul Lui va ajunge desăvârşirea. Biserica mai este numită casa lui
Dumnezeu: Ea este locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, care rămâne în ea
şi-Şi arată prezenţa. Astfel, ea este un templu sfânt, care se înalţă şi care
va fi complet şi desăvârşit în slavă (1 Timotei 3.15; Efeseni 2.20-22; 1
Corinteni 3.16,17). Dumnezeu n-are acum pe pământ altă casă, alt templu, în
care să I se aducă închinare, decât trupul fiecărui credincios. Într-adevăr,
Duhul Sfânt locuieşte în cel credincios si trupul său este numit totodată
„templu” (1 Corinteni 6.19,20). Am văzut
că Domnul Iisus zideşte această casă a lui Dumnezeu, care este Adunarea. Orice
casă este însă clădită pe o temelie. Care este temelia Bisericii? O stâncă
neclintită: Domnul Iisus însuşi. El este singura temelie pe care este clădită
(1 Corinteni 3.22). Când Simon Petru, învăţat de Tatăl, a făcut această
frumoasă mărturisire despre Domnul Iisus: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului
celui viu” - Domnul i-a spus că pe
această stâncă, adică pe adevărul acesta pe care-l descoperise Dumnezeu lui
Petru, Îşi va zidi Adunarea Sa (Matei 16.16-18). Şi ce voiau să spună cuvintele
lui Petru? Că în Domnul Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, era puterea
vieţii, a vieţii din Dumnezeu împotriva căreia moartea şi Satan, care are
puterea morţii (Evrei 2.14), nu pot nimic. Şi Domnul Iisus spune lămurit că
puterea morţii şi a Satanei nu pot nimic împotriva Bisericii întemeiate pe
această Stâncă. Ea este vie, cum este şi Cel care a întemeiat-o, şi deci nu
poate să fie nimicită. Ce siguranţă pentru cei care fac parte din Biserică! Dar
cine sunt aceia? Apostolul Petru, căruia i-au fost spuse cuvintele pe care le
rosteşte Domnul Iisus cu privire la Biserică şi care-şi aminteşte cu atâta
duioşie de tot ce a ieşit din gura Mântuitorului, pe care-L iubea, aseamănă pe
cei care cred în Hristos, cu nişte pietre vii, care se apropie de Domnul şi
sunt aşezaţi în El, piatra din capul unghiului, vie, aleasă şi scumpă înainea
lui Dumnezeu (1 Petru 2.4-6). Ei sunt uniţi cu El prin legătura vieţii din
Dumnezeu, care nu poate să fie nimicită, şi în felul acesta se zideşte casa lui
Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu ne mai înfăţişează Biserica şi ca pe Mireasa
Domnului Hristos (Efeseni 5.24-27). Dumnezeu dăduse pe Eva ca ajutor celui
dintâi om, lui Adam si tot aşa Celui de al doilea Om, Domnului Hristos,
Dumnezeu Îi dă Biserica. Citim în Geneza frumoasa istorisire a robului lui
Avraam, care s-a dus departe să caute soţie pentru Isaac (Geneza 24). În
acelaşi fel, Duhul Sfânt vine să caute acum soţie pentru Domnul Hristos şi
aceasta este Biserica. El o alcătuieşte din toţi aceia care, crezând în Domnul
Iisus, părăsesc lumea, aşa cum Rebeca şi-a părăsit patria, pentru a se alipi
numai de Domnul Hristos. Pentru a ne arăta cât este ea de strâns unită cu
Domnul şi cât Îi este de dragă, Biserica este înfăţişată ca Mireasa Sa şi este
numită „soţia Mielului” (Apocalipsa 19.7; 21.2,9; Efeseni 5.32). Ni se spune că
El o pregăteşte acum pentru Sine; El o sfinţeşte şi o curăţeşte pentru a Şi-o
înfăţişa, într-o zi, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul
acesta, ci sfântă şi fără pată (Efeseni 5.26.27). Când se va întâmpla aceasta?
Când se va sărbători în Cer nunta Mielului, cu o bucurie şi o veselie fără
asemănare (Apocalipsa 19.7-9). Gândind la această fericire, Duhul şi Mireasa
zic Domnului Iisus: „Vino!”; iar El, care iubeşte Biserica, răspunde cu
duioşie: „Eu vin curând” (Apocalipsa 22.17,20). În cele din urmă, Biserica mai
este înfăţişată ca o cetate cerească şi glorioasă (Apocalipsa 21).
Dar ea nu va fi astfel decât în viitor, când Domnul Hristos îşi va aşeza
împărăţia. Vremea de faţă, pentru Biserică, este vreme de umilinţă şi de
suferinţă împreună cu Domnul Hristos şi pentru El. Dar atunci, slava lui
Dumnezeu o va lumina şi va face să strălucească frumuseţea ei. Scaunul de
domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea. Ea va fi locuinţa Celui
care, odinioară încoronat cu spini şi răstignit, va domni atunci pe pământ; şi
ea va domni împreună cu El. Iată cum ne este înfăţişată Biserica, în Cuvântul lui
Dumnezeu. El ne spune totodată că ea va dăinui veşnic. Când se vor crea Cerurile
noi şi pământul cel nou, în care va locui dreptatea, Biserica, pe acest nou
pământ, va fi locuinţa lui Dumnezeu, în mijlocul oamenilor mântuiţi (Apocalipsa
21.1-4). Dar această Biserică, iubită de Domnul Hristos şi rânduită pentru
slava cerească, este încă pe pământ. Ea trebuie să fie martorul Domnului
Hristos cât timp El este sus, să facă să strălucească lumina cerească a harului
şi a adevărului, să meargă aşa cum a mers Domnul ei. Așadar, să studiem istoria
ei aşa cum o zugrăveşte Cuvântul lui Dumnezeu, fie în ceea ce ne istorisesc
Faptele Apostolilor, fie în ceea ce ne spun Epistolele şi Apocalipsa. Apoi, vom
cerceta această istorie în faptele care au fost scrise în mărturii omeneşti şi
vom vedea astfel dacă ea a fost la înălţimea chemării ei slăvite.
2. Începutul
Bisericii:
Am văzut ce este Biserica cea atât de scumpă
Domnului Iisus. Vom vorbi acum despre naşterea ei, adică de începutul ei pe
pământ. Ea nu putea să ia fiinţă înainte ca Domnul să-Şi fi împlinit lucrarea
de har pe cruce, înainte de a Se fi dat pentru ea, înainte de a o fi câştigat
prin sângele Său scump. Trebuia totodată ca, prin învierea Sa dintre cei morţi,
să arate că era Fiul Dumnezeului Celui viu, piatra vie pe care trebuie să fie
clădită casa lui Dumnezeu, Adunarea Dumnezeului Celui viu. Şi, în sfârşit, mai
era de neapărată trebuinţă ca, înainte de a lua fiinţă Biserica, Domnul Iisus
să fie înălţat în Cer, la Tatăl Său, pentru a fi trimis de acolo Duhul Sfânt
făgăduit. Înainte de pătimirile Sale, Domnul Iisus făgăduise apostolilor Săi
că, după plecarea Sa, Tatăl le va trimite pe Duhul Sfânt Mângâietorul, ca să
fie cu ei în veac (Ioan 14.16, 17, 26; 15.26; 16.7, 13). Mai ştim iarăşi că,
după ce a ieşit din mormânt, Domnul a vorbit ucenicilor despre lucrurile
privitoare la împărăţia lui Dumnezeu. Sosise însă clipa plecării la Tatăl Său
şi, înainte de a părăsi pe cei pe care îi lăsa aici pe pământ, mergând împreună
cu ei afară din Ierusalim, le-a înnoit făgăduinţa că le va trimite pe Duhul
Sfânt, dându-le sfatul să nu părăsească Ierusalimul înainte de a se fi împlinit
această făgăduinţă. Apoi, pe când îi binecuvânta, a fost ridicat la Cer, un nor
L-a învăluit şi a dispărut din faţa ochilor lor. S-a dus în casa Tatălui, S-a
dus să Se aşeze la dreapta lui Dumnezeu. Şi acum, acolo, El este Mântuitorul
nostru scump; acolo El Se ocupă de noi cu dragoste şi aşteaptă clipa să vină să
ia pe preaiubiţii Lui, ca să-i ducă în acest loc de odihnă şi de fericire, pe care
li l-a pregătit. Apostolii s-au întors deci la Ierusalim în camera de sus, în
care se adunau. Acolo se adunau împreună cu ei ucenicii, printre care se găseau
şi femeile care merseseră după Domnul Iisus, care-L văzuseră răstignit şi pus
în mormânt şi care, venind să-L ungă cu miresme, ÎI văzuseră înviat. Împreună
cu ei, mai era Maria, mama lui Iisus, si fraţii/verișorii Lui, care în timpul
vieţii Sale nu credeau în El. Ce fericită tovărăşie era aceea care se găsea în
această cameră de sus! Niciun învăţat, niciun bogat, niciunul din mai marii
lumii acesteia, ci doar nişte simpli pescari şi nişte femei fără renume; erau
însă credincioşi mântuiţi, iubiţi de Domnul Hristos, iubiţi de Tatăl aşa cum
era iubit şi Domnul Iisus. Ei aşteptau, aşa cum le spusese Domnul Iisus. Şi,
aşteptând, ce făceau? Stăruiau împreună în rugăciune, cerând, fără nicio
îndoială, în numele Domnului Iisus, ca Tatăl să împlinească făgăduinţa Sa. Cu
toate că Dumnezeu nu pierde niciodată din vedere ceea ce ne promite, găseşte
însă plăcere ca noi să-I cerem ce ne-a promis. N-au avut să aştepte multă
vreme: numai zece zile. A sosit una din marile sărbători ale Iudeilor:
Cincizecimea. Era una dintre cele trei zile măreţe, pe care le rânduise
Dumnezeu în fiecare an şi în care avea plăcere să-Şi adune poporul în jurul Său
(Deuteronom 16.16). Celelalte două sărbători erau Pastile şi Sărbătoarea
Corturilor. Cincizecimea era între aceste două, la cincizeci de zile după
Paşti. O mulţime de iudei erau răspândiţi printre neamurile venite cu acest
prilej la Ierusalim; prozeliţi, adică străini care doreau să se facă iudei, îi
însoţeau; şi această mulţime umplea acum oraşul. În mijlocul zgomotului şi
mişcării pe care o face totdeauna mulţimea când se adună, era deoparte o cameră
liniştită, o cameră de sus, unde se găseau adunaţi aproape o sută douăzeci de
inşi, aceia despre care am vorbit, toţi într-un cuget şi-o simţire. Era o ceată
foarte mică faţă de marea mulţime care se îngrămădise la Ierusalim. În acea
clipă, însă, privirile lui Dumnezeu erau îndreptate cu dragoste asupra acestei
camere de sus, asupra acestor oameni care se adunaseră acolo. Aceasta nu
înseamnă că Dumnezeu nu iubea şi pe alţii şi că, în acea mare mulţime, venită
pentru sărbătoare, nu erau şi suflete evlavioase, sincere, plăcute lui
Dumnezeu; însă în camera de sus erau adunaţi cei care crezuseră în Domnul Iisus,
care se alipiseră de El şi-L urmaseră; şi Tatăl îi iubea, pentru că El iubeşte
pe cei care iubesc pe Fiul Său, şi acum împlinea faţă de ei făgăduinţa Sa de
preţ. Ucenicii Domnului erau adunaţi, deci, ocupaţi fără îndoială cu rugăciunea;
când, „deodată a venit din Cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a
umplut toată casa unde stăteau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute
împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat pe fiecare din ei. Şi toţi au fost
umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le
dădea Duhul să vorbească” (Faptele Apostolilor 2.2-4). Astfel s-a împlinit
făgăduinţa Tatălui. Domnul Iisus a primit sus, de la Tatăl Său, pe Duhul Sfânt,
şi L-a trimis ucenicilor Săi. Adunarea/Biserica, a luat astfel fiinţă.
Credincioşii, copii ai lui Dumnezeu, erau uniţi acum prin acea legătură a
aceluiaşi Duh, pe care-L primise fiecare. Dumnezeu Îşi avea acum casa Sa pe
pământ, unde venise să-Şi aşeze locuinţa prin Duhul Său. Aceasta nu mai era o
casă de pietre, ca templul din Ierusalim, care nu-şi mai avea niciun rost; era
o casă alcătuită din pietre vii, sprijinite pe Domnul Hristos. Şi, după cum
altădată Dumnezeu, îmbrăcat într-un nor, venise în cort şi în templu, în
mijlocul poporului Său, tot aşa acum venea într-un templu viu, pentru ca să
rămână acolo. Acum începe să se alcătuiască „trupul” Domnului Iisus din
mădularele Sale, adică din cei care credeau în El şi care erau plini de Duh
Sfânt. Acum „Mireasa” Domnului Hristos, pe care El o iubeşte, dar care nu va fi
arătată decât în slavă, ia fiinţă sub lucrarea Duhului Sfânt şi îşi începe
drumul ei în lume sub conducera acestei Sfinte Călăuze, tot aşa cum altădată
Rebeca a fost călăuzită la Isaac prin pustie, sub conducerea lui Eliezer. De
data aceasta, n-a mai venit un nor, ca pe vremea Israeliţilor, ci o putere din
Cer, care umplea pe cei credincioşi, o putere, aceea a cuvântului dumnezeiesc,
care, întocmai ca un foc, pătrundea în suflete şi judeca tot ce nu era din
Dumnezeu. Ce voia să spună faptul că ucenicii, botezaţi cu Duhul Sfânt, vorbeau
în limbi străine? Era o pecete a puterii Duhului lui Dumnezeu în ei, care
trebuia să împuternicească, în chipul cel mai izbitor, pe cei care-I erau
martori, precum vom vedea; era totodată o arătare a harului lui Dumnezeu, care
se ridica mai presus de mulţimea păcatelor, har care se îndrepta către toate
popoarele. Odinioară, oamenii au voit să zidească turnul Babel, ca să nu fie
împrăştiaţi pe pământ. Mândria lor nebună a silit pe Dumnezeu să le încurce
limbile. Câte rele au luat naştere din acest păcat, rele cum sunt de exemplu,
despărţirea şi ura dintre un popor şi altul! Harul lui Dumnezeu se îndreaptă
acum către toţi oamenii, ca să-i unească în credinţa şi dragostea aceluiaşi
Mântuitor şi, pentru a-i chema, a împărţit ucenicilor, prin Sfântul Duh, aceste
limbi felurite, ca să vorbească fiecăruia, din orice neam ar fi.
3. Cele
dintâi propovăduiri:
Biserica se întemeiase, Dumnezeu îşi avea acum
pe pământ o locuinţă, alcătuită din pietre vii, un templu în care El era
prezent. Dar Biserica nu trebuia să se mărginească la aceste câteva persoane.
Când a vorbit despre Duhul Sfânt, pe care aveau să-L primească cei care credeau
în El, Domnul Iisus a spus: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri
de apă vie” (Ioan 7.38,39). Prin aceasta se înţelegea că cei care aveau să fie
binecuvântaţi, vor răspândi şi ei, la rândul lor, binecuvântarea. Înainte de a
Se înălţa la Cer, Domnul Iisus poruncise ucenicilor Săi să propovăduiască
pocăinţa şi iertarea păcatelor tuturor neamurilor, în Numele Lui, începând din
Ierusalim (Luca 24.47). A trimis vestea harului mai întâi poporului care-L
lepădase şi-L răstignise. Ce dragoste şi ce răbdare în inima Sa! Iată ce a dat
loc celei dintâi propovăduiri. Sfântul Duh, coborându-Se asupra ucenicilor, îi
umpluse cu o putere minunată, dându-le pricepere pentru înţelegerea lucrurilor
lui Dumnezeu şi puterea de a vorbi în felurite limbi. Domnul spusese
apostolilor Săi: „Duhul Sfânt Se va coborî peste voi şi-Mi veţi fi martori în
Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului”
(Faptele Apostolilor 1.8). Ei nu puteau, așadar, să ascundă ce au primit; şi
vestea acestei întâmplări nemaipomenite s-a răspândit numaidecât. Precum am
văzut, o mulţime de iudei, oameni evlavioşi, veniseră din toate ţările ca să ia
parte la sărbătoarea Cincizecimii. La auzul celor întâmplate, ei s-au adunat,
ca şi cei care locuiau în Ierusalim, ca să asculte pe apostoli şi pe ucenici;
şi au fost izbiţi de ceva nemaipomenit, văzând pe aceşti oameni fără carte
vorbind în felurite limbi lucrurile minunate ale lui Dumnezeu. Unii, fără
îndoială, cei care înţelegeau limbile, se mirau şi întrebau: „Ce înseamnă
aceasta?” Alţii, poate locuitorii din Ierusalim care nu crezuseră în Domnul Iisus,
neînţelegând pe apostoli şi ucenici, îşi băteau joc de ei, şi pentru că
spuseseră că Domnul Iisus avea demon, învinovăţeau şi pe slujitorii Lui că sunt
beţi (Faptele Apostolilor 2.12,13). Atunci Petru, cu puterea Duhului Sfânt, s-a
îndreptat mai întâi spre batjocoritori. El le spune că aceste lucruri minunate
la care erau martori, erau împlinirea unei prorocii a lui Ioel, cu privire la
zilele din urmă. Dumnezeu spusese prin acest proroc: „Voi turna din Duhul Meu …
înainte de a veni ziua Domnului, ziua cea mare şi strălucită.” Această zi este
cea a înfricoşatei judecăţi, care trebuie să lovească pământul; dar, înainte de
a veni ea pentru iudeii necredincioşi, Dumnezeu îi făcea să audă, prin gura lui
Petru, cuvântul harului: „Oricine va chema numele Domnului va fi mântuit”
(Faptele Apostolilor 2.17, 21). După aceea, Petru se îndreaptă către toţi şi le
vesteşte pe Domnul Iisus. Viaţa sfântă şi curată a Domnului, plină de minuni şi
de fapte de iubire, fusese bine cunoscută printre Iudei, ca fiind adeverită de
Dumnezeu. De aceea, Petru le spune cu îndrăzneală: „Voi L-aţi răstignit şi
L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege.” Apoi le spune că Dumnezeu L-a înviat
dintre cei morţi şi că ei, apostolii, L-au văzut înviat, precum au vestit
Scripturile despre Mesia. Apoi Dumnezeu L-a înălţat la Cer şi L-a aşezat la
dreapta Sa, punând astfel asupra Domnului Iisus pecetea încuviinţării Sale; iar
din Cer, Domnul Iisus a trimis pe Duhul Sfânt, care împlinea minunile la care iudeii
erau acum martori. Petru sfârşeşte cuvântarea, zicând: „Să ştie bine, deci,
toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Iisus, pe
care L-aţi răstignit voi” (Faptele Apostolilor 2.22-36). El pune astfel în faţa
cugetului lor crima grozavă de care se făcuseră vinovaţi, lepădând şi dând la
moarte pe Acela pe care Dumnezeu în iubirea Sa îl trimisese la ei. Ce curaj la
Petru! Ce deosebire faţă de celălalt Petru care, cu puţin mai înainte, se
lepădase de trei ori de învăţătorul său! Duhul Sfânt era acela care-i dădea
această îndrăzneală şi care dă şi astăzi oricărui credincios puterea de a
mărturisi pe Domnul Iisus. Acelaşi Duh a lucrat cu putere în inimile unui mare
număr din ascultători. Ei şi-au dat seama de mărimea păcatului pe care-l
făcuseră, lepădând pe Domnul Iisus. S-au simţit pierduţi şi, cu inima plină de
durere, au strigat: „Ce să facem?” Dumnezeu nu lasă niciodată fără răspuns un
astfel de strigăt. Spre Acelaşi Iisus pe care-L răstigniseră, trebuiau să se
întoarcă spre a fi mântuiţi. Şi Petru le zice: „Pocăiţi-vă”, adică schimbaţi-vă
felul de a gândi, întoarceţi-vă la Hristos, „şi fiecare din voi să fie botezat
în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor
2.37-38). A fi botezat în numele lui Iisus înseamnă a mărturisi că ei cred în
El şi că se alipesc de persoana Sa; şi atunci primeau iertarea păcatelor. Tot
aşa este şi astăzi: cine crede în Domnul Iisus are iertarea păcatelor. Dar
Petru vesteşte ceva mai mult celor ce credeau: „Veţi primi” - zice el - „darul
Sfântului Duh”. Astfel, când ne pocăim de păcatele noastre şi credem în Domnul
Iisus, Dumnezeu ne iartă; ba mai mult, pune Duhul Său în noi; atunci facem
parte din Biserica Domnului Hristos, din Adunarea lui Dumnezeu. Petru îndeamnă
pe ascultătorii săi şi le cere cu stăruinţă să creadă în Domnul Iisus şi să se
despartă de poporul iudeu necredincios şi ticălos, peste care avea să vină
judecata. Urmarea a fost destul de mare şi de frumoasă: trei mii de inşi au
crezut şi au fost botezaţi; au primit Duhul Sfânt şi au fost adăugaţi
Bisericii. Petru deschide astfel iudeilor porţile Împărăţiei Cerurilor (Domnul
zisese lui Petru: „îţi voi da cheile Împărăţiei Cerurilor” (Matei 16.19).
Lucrarea harului a început să se întindă prin apostoli, care făceau multe semne
şi minuni, cum şi prin viaţa sfântă a celor dintâi creştini. „Domnul adăuga, în
fiecare zi, la numărul lor, pe cei care trebuiau să fie mântuiţi” (Faptele
Apostolilor 2.47). Curând după aceea, Dumnezeu îndreaptă, în harul Său, o nouă
chemare către poporul iudeu. Iată în ce împrejurare s-a întâmplat aceasta. Cei
dintâi creştini, ieşiţi din mijlocul Iudeilor, urmau încă orânduielile Legii.
Astfel, erau plini de râvnă să se ducă la templu, pe care-l socoteau încă drept
casa lui Dumnezeu. Pe când „Petru şi Ioan se suiau împreună, la templu, la
ceasul rugăciunii”, acolo au vindecat, în numele Domnului Iisus, pe un om olog
din naştere (Faptele Apostolilor 3.1,2). Tot poporul îl cunoştea, căci în toate
zilele era dus şi pus la poarta cea mai de seamă a templului, ca să ceară milă
de la cei care intrau. Ce lucru neaşteptat pentru toţi, când au văzut pe acest
neputincios vindecat deodată, intrând cu apostolii în templu, umblând, sărind
şi lăudând pe Dumnezeu! Tot poporul, plin de mirare, a alergat şi a înconjurat
pe Petru şi pe Ioan. Acest lucru s-a întâmplat în acelaşi pridvor al lui
Solomon, în care Domnul Iisus, în timpul vieţii Sale, pe pământ, vorbise iudeilor
despre oile Sale, despre viaţa veşnică pe care o dă El şi despre Tatăl Său, cu
care este una. Iudeii au vrut atunci să-L omoare cu pietre (Ioan 10). Ei nu
credeau în El. Acum, în acelaşi loc, venea să se arate puterea numelui Domnului
Iisus şi mulţimea, mirată, înconjoară pe apostoli. Dar slujitorii lui Dumnezeu
nu doresc ca privirea altora să se îndrepte asupra lor; ei vor ca privirile
păcătoşilor să se îndrepte spre Acela care singur poate să-i mântuiască şi
Căruia I se cuvine toată slava. Astfel, Petru se grăbeşte să spună poporului că
nu prin puterea lor, a lui şi a lui Ioan, nici prin evlavia lor a fost vindecat
acest om, ci prin puterea numelui Domnului Iisus, în care ei credeau. Acest Iisus,
spune el Iudeilor, este slujitorul lui Dumnezeu, sfânt şi fără pată, pe care
voi L-aţi dat în mâna lui Pilat şi v-aţi lepădat de El; El este Domnul vieţii,
pe care voi L-aţi dat la moarte. Dumnezeu însă L-a înviat şi L-a aşezat în
slavă şi, prin credinţa în El, a fost vindecat acest om. Vedem că Petru caută
să îndrepte spre Domnul Iisus inimile celor ce-l ascultă. Astfel, după ce le-a
arătat vinovăţia lor, îi îndeamnă să se pocăiască şi să se întoarcă la
Dumnezeu, pentru ca să li se şteargă păcatele. El le spune că, făcând astfel,
se vor bucura de binecuvântările făgăduite lui Avraam, tatăl lor, şi înnoite
prin toţi prorocii; dar le mai spune şi că judecata va veni asupra oricăruia ce
nu va asculta de Domnul Iisus, pe care Dumnezeu L-a trimis ca să-i
binecuvânteze şi să-i întoarcă de la fărădelegile lor. Lucrarea făcută prin
aceste cuvinte a fost minunată: mulţi au crezut în Domnul Iisus. Aproape două
mii de persoane au fost adăugate Adunării, care număra acum în totul cam cinci
mii de suflete (Faptele Apostolilor 2.41; 4.4).
4. Cele dintâi prigoniri:
Biserica era în creştere în Ierusalim. Mulţi
au crezut în Domnul Iisus şi au fost mântuiţi. Acesta era însă un lucru pe care
Satan, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al oamenilor, nu putea să-l sufere; şi pentru
a i se împotrivi, a ridicat împotriva apostolilor ura fruntaşilor poporului
iudeu. Domnul Iisus, înainte de a părăsi pe ucenicii Săi, îi înştiinţase că,
precum a fost El urât şi prigonit în lume, aşa vor fi şi ei din pricina numelui
Său (Ioan 15.18-20). Căpitanul templului, preoţii şi saducheii au venit pe
neaşteptate, în timp ce Petru şi Ioan vorbeau poporului, şi i-au aruncat în
temniţă. Din ce pricină? Ce rău făcuseră? Niciun rău; însă apostolii vesteau în
Domnul Iisus învierea din morţi; iar saducheii ziceau că nu există înviere.
Aceştia erau oameni, cum sunt atâţia şi în zilele noastre, care spun că odată
cu această viaţă s-a sfârşit totul şi că astfel omul nu este ceva mai mult
decât animalele care pier. Dumnezeu Se serveşte însă chiar de orbirea
căpeteniilor poporului, pentru ca apostolii să poată să dea o frumoasă mărturie
despre Domnul Iisus înaintea lor. După ce i-a păzit toată noaptea în
închisoare, mai marii bătrânilor, cărturarii, mai marii preoţilor, s-au adunat
şi au adus pe Petru şi pe Ioan în mijlocul lor. Ce adunare impunătoare!
Înfăţişându-se înaintea acestei adunări, nu era firesc lucru să se înfricoşeze?
Şi totuşi, Petru şi Ioan, pescari, oameni de rând şi fără carte, tremurau cumva
de frică? Nu. Îndrăznesc ei să deschidă gura? Negreşit. Ei nu se tem de nimic,
căci Domnul, pentru care suferă, este cu ei, prin Duhul Său; şi, fiind cu
Domnul Iisus, n-au frică înaintea niciunui vrăjmaş. Petru şi Ioan îşi aduc
aminte de vorbele scumpului lor învăţător: „Când vă vor duce înaintea
sinagogilor, înaintea căpeteniilor şi înaintea autorităţilor, să nu vă
îngrijoraţi cum veţi răspunde pentru apărarea voastră, nici ce veţi vorbi, căci
Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce trebuie să vorbiţi. Vă voi da
o gură şi o înţelepciune căreia nu-i vor putea răspunde nici sta împotrivă toţi
potrivnicii voştri” (Luca 12.11 şi 12; 21.15). Petru şi Ioan au pus la
încercare credincioşia Domnului. Au fost întrebaţi în numele cui au vindecat pe
olog; şi Petru, plin de Duh Sfânt şi de îndrăzneală, le-a răspuns că în numele
lui Iisus din Nazaret, pe care ei, mai marii poporului, îl răstigniseră, dar pe
care Dumnezeu L-a înviat din morţi. După cum se vede, Petru stăruieşte asupra
învierii Domnului Iisus şi aceasta, din pricină că ea este dovada mântuirii
noastre şi recunoaşterea vădită din partea lui Dumnezeu că Iisus este Fiul Său.
Petru mai adaugă că Domnul Iisus este temelia mântuirii şi că numele Său este
singurul nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi (Faptele
Apostolilor 4.12). Îndrăzneala sfântă pe care au arătat-o Petru şi Ioan a izbit
mult sinedriul, adică adunarea mai marilor poporului. Ei ştiau că cei doi
apostoli erau oameni necărturari şi de rând; cum puteau ei însă să răspundă
aşa? Petru si Ioan învăţaseră la şcoala adevăratei înţelepciuni, cu un
învăţător dumnezeiesc: fuseseră cu Domnul Iisus. Şi sinedriul a fost silit să recunoască
acest lucru. Astfel, mai marii poporului au fost nevoiţi să dea cinste numelui
Domnului Iisus, cu toate că îl urau. Pe de altă parte, omul vindecat se afla în
faţa lor, aşa că nu puteau să tăgăduiască minunea. Nimic nu mişca însă inima
lor rea şi împietrită. Cu ameninţări ei au oprit pe apostoli să mai vorbească
în numele Domnului Iisus. Puteau Petru şi Ioan să-i asculte? Să asculte mai
mult de oameni decât de Dumnezeu? Negreşit că nu. Domnul îi trimisese să
predice în numele Său şi ei nu puteau decât să asculte de Domnul. De aceea ei
au răspuns astfel: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu
să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 4.19). După
ce li s-a dat drumul, ei s-au dus la fraţii lor, adică la ceilalţi ucenici, şi
le-au povestit tot ce le spuseseră preoţii cei mai de seamă şi bătrânii. Ce au
făcut atunci aceşti creştini smeriţi? Au fost surprinşi de teamă? Au hotărât ei
să fie mai cu atenţie pe viitor şi să nu mai vorbească aşa pe faţă? Nu; ei ştiau
bine că în ei n-aveau nicio tărie, dar ştiau că erau puşi să facă lucrarea lui
Dumnezeu. De aceea, toţi împreună şi-au ridicat glasul către Dumnezeu şi au
adus totul înaintea Lui. Ei au cerut să le dea îndrăzneală, ca să ducă mai
departe Cuvântul Lui şi L-au rugat să arate, prin minuni, puterea numelui
Domnului Iisus. Dumnezeu răspunde totdeauna rugăciunilor noastre când le facem
cu credinţă şi întăreşte totdeauna inima celor ce se încred în El. După ce
şi-au terminat rugăciunea, toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi vesteau Cuvântul
lui Dumnezeu cu îndrăzneală. Multe minuni se făceau prin mâinile apostolilor:
din toate părţile li se aduceau bolnavi şi oameni stăpâniţi de duhuri rele, şi
toţi erau vindecaţi. Dar ceea ce era mai de preţ era faptul că un mare număr de
suflete au crezut în Evanghelie şi au fost adăugate Bisericii, aşa încât
clădirea lui Dumnezeu creştea. Astfel, silinţa lui Satan de a opri vestirea
Evangheliei n-a făcut decât să se arate cu atât mai mare puterea harului lui
Dumnezeu. Dar Satan nu se descurajează. Când unii oameni nu voiesc să primească
harul şi mântuirea, Satan face să crească în ei ura împotriva numelui Domnului
Hristos. Marele preot şi saducheii s-au mâniat grozav de mult din pricină că
ameninţările lor n-au avut nicio putere şi pentru că Evanghelia se răspândea
tot mai mult. Au pus mâna pe apostoli şi i-au aruncat în temniţă pe toţi, nu
numai pe Petru şi Ioan. Astfel se împlinea Cuvântul Domnului: „Dacă M-au
prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15.20). Însă Dumnezeu veghea
asupra credincioşilor Săi slujitori: voia să le dea o mărturie pe faţă că El
era cu ei. A trimis un înger care noaptea a deschis uşile temniţei şi a spus
apostolilor să meargă în templu pentru a vesti Cuvântul de preţ al lui
Dumnezeu, care dă viaţă sufletului care-l primeşte. Apostolii nu s-au temut să
se întoarcă să vorbeasă poporului acolo unde ştiau că vrăjmaşii lor îi vor găsi
cu uşurinţă. Aveau pe Dumnezeu cu ei şi-şi aduceau aminte că Domnul Iisus a
zis: „Să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul şi după aceea nu mai pot face
nimic” (Luca 22 12.4). Ei au intrat deci dis-de-dimineaţă în templu, ca să
vestească Evanghelia. În acest timp, vrăjmaşii lor s-au adunat şi au trimis la
temniţă să caute pe apostoli. Cât de mare trebuie să fi fost uimirea lor si cât
de înmărmuriţi vor fi rămas, când slujitorii trimişi au venit să le spună că au
găsit temniţa încuiată cu toată grija şi pe păzitori stând în picioare la uşi,
dar n-au găsit pe nimeni înăuntru! Ba ceva şi mai neaşteptat, când cineva a
venit să le spună că apostolii stau în templu şi învaţă poporul! N-ar fi
trebuit să fie izbiţi în cugetul lor şi să recunoască acolo degetul lui
Dumnezeu? Dar, ca şi Faraon altădată, ei s-au împietrit; nimic nu-i mai mişca.
Au poruncit să aducă pe apostoli înaintea lor şi i-au mustrat pentru
neascultare şi i-au învinovăţit că au voit să arunce asupra lor sângele acestui
Om (nu îndrăzneau să-L numească), adică al Domnului Iisus. Se vede că teama
pusese stăpânire pe inimile acestor oameni răi. Cu câtva timp mai înainte, când
au cerut ca Domnul Iisus să fie răstignit, ei strigaseră în gura mare: „Sângele
Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27.25). Acum ei
tremură la gândul că s-ar putea împlini acest lucru şi, în adevăr, după câtva
timp, sângele Domnului Iisus a şi fost cerut de la acest neam răzvrătit. La
învinuirile ce li se aduceau, Petru şi ceilalţi apostoli au dat acest răspuns,
pe cât de simplu, pe atât de frumos: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu
decât de oameni!” Dar, în acelaşi timp, Petru dă încă o dată mărturie despre
moartea Domnului Iisus, pe care iudeii îl răstigniseră, şi despre învierea Lui,
pe care Dumnezeu o săvârşise prin puterea Sa. Încă o dată, el le înfăţişează pe
Domnul Iisus ca pe Cel rânduit de Dumnezeu să fie Domn şi Mântuitor, ca să dea
lui Israel iertarea păcatelor. Şi le spune: „Dumnezeu a înviat pe acest Iisus
şi noi toţi suntem martori ai Lui” (Faptele Apostolilor 2.32). Şi Duhul Sfânt,
care fusese dat de Dumnezeu şi prin care se făceau atâtea minuni, de asemenea
era martor. Vrăjmaşii apostolilor n-aveau ce să răspundă. Ba mai mult, în furia
lor, ar fi voit să-i şi omoare. Nu venise însă vremea pentru ei ca să-şi dea
viaţa pentru Domnul Iisus. Dumnezeu, care are totul în mâna Sa. pentru a-i
scăpa, Se foloseşte de înţelepciunea omenească a unuia dintre ei, Gamaliel, un
învăţător al Legii, pe care-l aminteşte şi apostolul Pavel (Faptele Apostolilor
22.3). Acest om, preţuit de tot poporul, a dat sfat sinedriului să nu se
împotrivească apostolilor, pentru că s-ar putea ca ceea ce spun ei să vină de
la Dumnezeu şi astfel ei ar lupta împotriva lui Dumnezeu. Era un sfat cuminte,
şi Dumnezeu a făcut ca sinedriul să l asculte. Cu toate acestea, vrăjmaşii
apostolilor aveau prea mare ură în inimă ca să-i lase să meargă aşa. Omul fără
Dumnezeu este plin de nelegiuire şi, fără să fi găsit apostolilor vreo vină, au
pus să-i bată cu nuiele, înainte de a le da drumul. Pentru ce? Voiau să-şi
potolească astfel ura lor şi credeau, fără îndoială, că îi vor putea umple de
frică şi, apoi, să smulgă de la ei promisiunea că nu vor mai vorbi în numele
Domnului Iisus. Au rămas înşelaţi în aşteptarea lor. Apostolii au plecat plini
de bucurie că au fost învredniciţi să sufere pentru numele Domnului Iisus. Ba
mai mult, în loc să se descurajeze, ei nu încetau de a vesti cu râvnă pe Domnul
Iisus, în templu şi prin case. Aşa se sfârşesc cele dintâi lovituri ale Satanei
şi ale uneltelor lui împotriva Adunării. Apostolii au fost prigoniţi de mai
marii poporului şi ai preoţilor. Vom vedea mai departe alte lupte, pe care le
dă Vrăşmaşul împotriva ucenicilor Domnului. Domnul Iisus a zis: „În lume veţi
avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16.33).
5. Viaţa celor dintâi creştini:
Înainte de a cerceta mai departe istoria
Adunării, aş vrea să spun ceva despre viaţa primilor creştini. Puterea Duhului
Sfânt, care locuia în ei, nu se arăta numai prin darul vorbirii în limbi şi
prin minuni: lucra în inimi şi făcea să se arate în cei credincioşi o viaţă din
Cer, care se arăta în afară prin roadele ei minunate. Pentru lume, era o
mărturie mai puternică decât minunile pe care le făceau apostolii. Patru
lucruri deosebite se văd mai ales în purtarea celor dintâi creştini. În primul rând, ei se ţineau numai şi
numai de învăţătura apostolilor. Apostolii fuseseră trimişi de
Domnul să vestească tot ce a făcut şi ce a învăţat El cât timp a stat pe
pământ. Sfântul Duh aducea aminte de aceste lucruri; mai mult, El le descoperea
adevărurile mântuirii în legătură cu jertfa Domnului Iisus şi lucrarea Sa de
har. Apostolii făceau cunoscut celor credincioşi ceea ce îi învăţa Duhul Sfânt,
iar aceştia stăruiau în această învăţătură, lăsând la o parte tradiţia şi
învăţăturile oamenilor. În
al doilea rând, cei dintâi creştini stăruiau în legătura frăţească. Ai
o legătură strânsă cu cineva când te stăpânesc aceleaşi gânduri, aceeaşi
dragoste şi aceleaşi simţăminte. Având aceeaşi ţintă, lucrezi împreună.
Apostolul Ioan scrie creştinilor: „Părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul
Său, Iisus Hristos” (1 Ioan 1.3). Erau gândurile şi simţămintele Tatălui cu
privire la Fiul Său preaiubit şi cele ale Domnului Iisus cu privire la Tatăl
Său, simţăminte care prin Duhul Sfânt umpleau duhul şi inima apostolilor.
Ucenicii, care învăţaseră de la ei să cunoască pe Tatăl şi pe Fiul, aveau
aceleaşi simţăminte ca şi ei. Gânduri dumnezeieşti şi o dragoste sfântă umpleau
de bucurie inimile lor. Al
treilea lucru, în care stăruiau cei credincioşi şi care
era şi o mărturie despre părtăşia lor a unuia cu altul, era frângerea pâinii, adică sărbătoarea
Cinei Domnului. Ştim că Domnul Iisus, înainte de a Se
înălţa la Cer, chiar în noaptea în care a fost vândut, a rânduit Cina, ca o
aducere aminte despre suferinţele şi moartea Sa pentru răscumpărarea alor Săi.
Este dovada dragostei Sale mari pentru răscumpăraţii Săi, dragoste mai tare
decât moartea. Credincioşii din Ierusalim luau parte la masa Domnului ca
răscumpăraţi prin sângele Său şi ca mădulare ale aceleiaşi familii şi îşi
aduceau aminte într-un gând de Cel care i-a iubit şi i-a mântuit. În sfârşit, cei dintâi creştini stăruiau în
rugăciune. Rugăciunea arată că noi ne dăm seama de slăbiciunea,
neputinţa noastră şi de nevoia ce o avem de harul şi ajutorul atotputernic al
Dumnezeului nostru. Ea arată dependenţa noastră de El şi încrederea în El -
siguranţa că ne ascultă şi vrea să ne asculte. Acestea erau trăsăturile mai de
seamă ale vieţii lăuntrice a celor dintâi creştini şi taina frumuseţii vieţii
lor, ce se arăta în afară. Puterea lui Dumnezeu, arătată prin minuni, înfricoşa
pe oameni; însă viaţa sfântă a ucenicilor influenţa asupra sufletelor, ca să le
atragă la Domnul Hristos. Întrucât în inimile ucenicilor era aceeaşi simţire,
acelaşi gând şi aceeaşi dragoste, întrucât erau copii ai aceluiaşi Dumnezeu şi
Tată şi răscumpăraţi de acelaşi Mântuitor, ei erau bucuroşi să se întâlnească
şi să fie uniţi, arătând astfel înaintea lumii că ei erau una în Tatăl şi în
Fiul, aşa cum ceruse Domnul Iisus de la Tatăl Său (Ioan 17.21). Această viaţă
de legătură strânsă şi de dragoste era o mărturie puternică, pentru ca lumea să
creadă că Dumnezeu, într-adevăr, a trimis pe Fiul Său aici pe pământ. Dar vai!
Această arătare a unirii dintre credincioşii lui Dumnezeu de pe pământ nu mai
există. Vrăjmaşul a reuşit s-o nimicească; ea nu se va mai vedea decât în slavă,
când Domnul Iisus Se va arăta cu cei răscumpăraţi ai Săi şi când lumea va
cunoaşte că ei sunt iubiţi de Dumnezeu ca şi Domnul Iisus (Ioan 17.23). Iubirea
de sine dispăruse din inima celor dintâi creştini: ce avea unul, avea şi altul.
Alipirea de bunurile pământului, atât de puternică la iudei, nu se mai vedea la
aceşti credincioşi; ei aveau bunuri mai mari, bunuri cereşti şi veşnice. Ei nu
puteau să sufere gândul că vreunul din mădularele familiei lui Dumnezeu ar
putea să ducă lipsă, în timp ce ei ar trăi în belşug; de aceea îşi vindeau
ogoarele şi averile lor, şi banii îi împărţeau după nevoie. Apostolul Ioan
zicea mai târziu: „Cine are bogăţiile lumii acesteia şi vede pe fratele său în
nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de
Dumnezeu?” (1 Ioan 3.17). Ce privelişte trebuie să fi fost aceasta pentru
fariseii iubitori de sine, pentru saducheii iubitori de plăcerile acestei lumi,
pentru toţi aceşti bogaţi egoişti, alipiţi de bunurile pământeşti! Ei vedeau
acolo oameni care fuseseră ca şi ei iubitori de lume, dar care acum se lepădau
de toate, ca să vină în ajutorul altora. Îi vedeau că nu sunt decât o inimă şi
un suflet; nu era nimeni în nevoie printre ei: cel cu avere avea grijă de
nevoile celui lipsit. Era puterea numelui Domnului Iisus care aducea la
îndeplinire acest minunat har, care aducea această dragoste adevărată. Şi totul
se petrecea cu o rânduială care se cuvenea casei lui Dumnezeu. Cei ce-şi
vânduseră averile nu dădeau venitul în dreapta şi în stânga, după gândurile lor,
îl încredinţau apostolilor, singurii care erau atunci în fruntea comunităţii
creştine; iar aceştia, după înţelepciunea pe care le-o dăduse Dumnezeu prin
Duhul Sfânt, dădeau fiecăruia după nevoile lui. Printre cei care s-au lipsit de
bogăţiile lor în folosul săracilor, Duhul Sfânt numeşte pe un Levit din insula
Cipru, Iosif, pe care apostolii îl mai numeau şi Barnaba, adică „fiul
mângâierii”. De ce a fost numit astfel? Scriptura nu ne spune, dar apostolii,
dându-i acest nume, văzuseră fără îndoială că exemplul dat de el a fost o mare
încurajare pentru Adunare. Vom vorbi mai târziu despre acest slujitor al lui
Dumnezeu; dar deocamdată numele său ne face să ne aducem aminte de un alt
Levit, care, văzând un rănit aproape mort, pe drumul său, a trecut pe lângă el
fără să-l ajute. Era imaginea Legii neputincioase să mântuiască pe omul pierdut
prin păcat. În Barnaba vedem cum lucrează Harul. El învăţase să cunoască pe
Domnul Iisus, care, fiind bogat în Cer, S-a lepădat de toate ca să ne
mântuiască; întocmai ca dumnezeiescul său Învăţător, Barnaba şi-a vândut toată
averea ca să ajute pe cei săraci. Poate că va întreba cineva: „Sunt chemaţi şi
creştinii din zilele noastre să-şi vândă averea şi să împartă banii la săraci?”
Cuvântul lui Dumnezeu nu ne dă aceasta nicăieri ca o regulă de urmat. Era ceva
pe care cei dintâi creştini îl făceau de bunăvoia lor. Dumnezeu a voit să arate
prin aceasta puterea Duhului Sfânt în inimi şi, în acelaşi timp, gândul de
căpetenie care, în toate vremurile, trebuie să însufleţească viaţa creştinilor.
Acelaşi duh de dragoste, de lepădare de sine şi de râvnă ar trebui să fie şi în
inimile noastre şi să se arate în simţămintele şi în faptele noastre faţă de
alţii. Ceea ce scria Apostolul Ioan se potriveşte şi pentru noi:
„Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii! Copilaşilor, să nu iubim cu vorba,
nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul!” (1 Ioan 4.7; 3.18). Apostolul Pavel
spune ucenicului său Timotei să îndemne pe bogaţi nu să-şi vândă averile, ci să
nu se îngâmfe şi să nu-şi pună nădejdea în nişte bogăţii nestatornice, ci în
Dumnezeu, care le dă; să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, darnici şi
gata să simtă împreună cu alţii (1 Timotei 6.17-19). Vedem totodată, în atâtea
locuri din Scriptură, că mai târziu s-au făcut strângeri de ajutoare printre
creştini, pentru a se veni în ajutorul săracilor. Ceea ce a avut loc la
Ierusalim în cele dintâi timpuri ale Adunării a fost o arătare vie şi
strălucitoare a influenţei adusă de dragostea dumnezeiască în inimă. Această
arătare în afară era de neapărată nevoie în mijlocul unui popor firesc şi lipit
de bunurile pământului, aşa cum erau iudeii. Trebuia să li se arate că
Hristosul şi Domnul ceresc Şi-a câştigat un popor însufleţit de o viaţă
cerească. Viaţa acestor dintâi ucenici era o dovadă vie că Domnul Iisus era sus
şi răspândea în suflete viaţa de sus. Toate acestea erau împotriva nădejdilor
iudaice despre un Mesia pământesc şi despre bucuriile de aici de pe pământ. Aşa
era viaţa celor dintâi creştini: avea ca ţintă dragostea pentru Domnul Hristos,
care-i mântuise. Din această dragoste izvora o bucurie şi o smerenie a inimii,
care se arătau în toate amănuntele vieţii lor zilnice, chiar în chipul cum îşi
luau hrana. O altă urmare a acestei vieţi cu Dumnezeu era lauda ce se înălţa
din inima lor către Dumnezeul oricărui har. Ei mulţumeau pentru toate
lucrurile. Ce deosebire faţă de viaţa lor de altădată, când erau apăsaţi de
greaua povară a poruncilor după datina oamenilor, când nu se bucurau de pacea
cu Dumnezeu şi nu-L cunoşteau ca Tată al lor! Acum erau fericiţi; tot poporul
îi vedea şi nimeni nu-l putea opri să le dea dreptate. Viaţa lor sfântă, pusă
în slujba Domnului şi veselă era o predică, de care Domnul Se slujea ca să
mântuiască alte suflete şi să le aducă în Adunare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu