POLITICA EXTERNĂ AMERICANĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ.

POLITICA EXTERNĂ AMERICANĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

 În articolul de față, mă voi referi, pe scurt, la poziția și la rolul jucate de Statele Unite ale Americii în politica internațională, în perioada interbelică. Așa cum bine cunoaștem, președintele american Woodrow Wilson a avut un rol hotărâtor în conturarea realităților de după Primul Război Mondial. De altfel, intervenția Statelor Unite ale Americii a fost fundamentală și a contribuit la încheierea conflictului și la obținerea victoriei de către tabăra aliată. Încă de la fondare, Statele Unite ale Americii au „pendulat” mereu, în politica externă, între izolaționism și intervenționism. Unul dintre părinții întemeietori, generalul George Washington, recomanda de pe atunci ca Statele Unite ale Americii să se concentreze asupra problemelor interne și să caute să stea departe de orice alianță care ar putea afecta interesele americane și ar putea implica America într-un conflict nedorit. Vreme de peste o sută de ani, Statele Unite ale Americii au rămas fidele acestei poziții. Pe tot parcursul secolului al XIX-lea se mențin, strict, în afara marilor probleme internaționale. În 1820-1821, SUA elaborează și celebra „doctrină Monroe”, concentrându-se asupra problemelor de pe continentul american, mai ales în America Latină, dar și în America de Nord. Abia după 1898, odată cu războiul hispano-american, Statele Unite se implică mai mult în problemele internaționale, devin mai conștiente că apărarea intereselor SUA presupune, în mod automat, extinderea sferei politicilor americane în restul lumii. Sigur că au mers spre zona Asia-Pacific, spre Europa manifestând prea puțin interes. Președintele Woodrow Wilson a căutat să formuleze o politică externă a SUA și să influențeze politica internațională după Primul Război Mondial, pornind de la o serie de observații practice, pragmatice, din timpul celor două mandate. prezidențiale. Dacă în primul mandat a fost un adept al nonintervenționismului în problemele lumii (și, mai ales, în problemele europene, fiind reales în 1916, cu acest program), treptat a înțeles că America nu putea face abstracție de la ceea ce se întâmpla pe mapamond și a decis să implice Statele Unite în Primul Război Mondial. Apoi, SUA au intervenit în conflictul civil din Rusia. În 1918, în operațiunile armate din Siberia, 13.000 de militari americani s-au alăturat Japoniei (trupele japoneze vor părăsi abia prin 1925 zona siberiană). Chiar dacă Statele Unite au avut, inițial, o poziție de susținere a efortului aliaților împotriva Rusiei bolșevice, în 1919 s-a produs un declic. La nivelul Departamentului de Stat, a fost elaborată o analiză conform căreia interesele americane ar fi fost mai bine prezervate dacă exista un echilibru de putere în zonă și, în consecință, Japonia nu trebuia lăsată să se dezvolte prea mult. Acest raționament a fost susținut ulterior de evoluțiile istorice. Judecată corectă, din punctul de vedere al intereselor americane. În Europa însă, lucrurile au fost mai diferite. Chiar dacă președintele Wilson elaborează cele paisprezece puncte, ca o contrapondere la programul Revoluției bolșevice, implicarea Statelor Unite a fost mai redusă în privința problemelor din estul Europei. Statele Unite realizau că este nevoie de un climat de înțelegere între principalii actori din această zonă și demarează un program masiv de ajutorare umanitară a Rusiei bolșevice și a țărilor din estul Europei, inclusiv a României. Sunt trimise ajutoare, foarte importante pentru acea vreme, în valoare de 30 de milioane de dolari, o sumă extrem de mare pe atunci. Statele Unite contribuie, în mod decisiv, la stoparea efectelor foametei care a afectat grav Rusia în timpul războiului civil din 1920-1921. Revenind la situația geopolitică, asistăm la un paradox: Statele Unite au avut un rol important în fondarea sistemului de pace de la Paris, dar, din păcate, nu l-au susținut, retrăgându-se în izolaționism. O caricatură din 1919 descria sistemul Păcii de la Paris ca pe un pod din piatră în care fiecare țară participantă era o bucată din pod, dar în mijloc, unde trebuia să fie piatra unghiulară care să susțină acel edificiu, de acolo lipseau Statele Unite. Această explicație plastică este corectă, sugerând și una dintre cauzele care au făcut posibil Al Doilea Război Mondial. Din 1919, Statele Unite s-au retras din politica internațională, cu excepția unor conferințe în care aveau interese directe, precum Conferința de Dezarmare Navală de la Washington, din anii ’20, sau Planul Dawes. Toate aceste demersuri americane sunt totuși puțin importante, pentru că lipsea susținerea din partea Statelor Unite în soluționarea marilor probleme care au afectat comunitatea internațională. În primul rând, se simțea lipsa lor în Societatea Națiunilor, care nu a avut astfel forța să pună în aplicare hotărârile luate în domeniul dreptului internațional. De aceea a fost posibilă o epocă în care democrația începe să fie vehement contestată, afectată de ascensiunea fascismului și apoi a nazismului, care au inspirat, în Europa de Est, regimurile locale. Abia după venirea la putere a următorului președinte democrat, Franklin Roosevelt, politica externă americană cunoaște o perioadă de renaștere, de intensificare a preocupării pentru probleme mondiale, dar deja se pierduse un timp prețios. Statele Unite își restabilesc relațiile cu URSS în 1933, manifestând o atitudine de expectativă față de statul sovietic, dar încurajând, în același timp, relațiile economice pe baze pragmatice. Documentele diplomatice românești ilustrează descrierea sumară a tabloului relațiilor internaționale. Practic, diplomații români constatau, de la sfârșitul anilor ’20, că România are câteva probleme mari, pe care ar trebui să încerce să le depășească. România era o țară marcată de inegalități sociale, de o subdezvoltare sistemică. Încercările de a constitui o industrie națională aveau mai degrabă rezultate modeste, date fiind dezorganizarea vieții politice, slăbiciunea militară extrem de vizibilă, mai ales în raport cu țările care aveau interese opuse României. Printre documente se află și o relatare a ambasadorului României la Paris, Gheorghe Tătărescu, din primăvara anului 1939, care transmite în Centrala de la București o convorbire susținută cu ambasadorul american din capitala franceză. Acesta îi relata interlocutorului român că avusese o întrevedere cu ambasadorul rus, care îi spunea, sigur pe el, că România este extrem de slabă militar și nu va opune rezistență în cazul unui ultimatum. Acest lucru era important și prin prisma faptului că Statele Unite, deși semnaseră Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 privind recunoașterea Unirii Basarabiei cu România, recunosc de facto acest eveniment crucial abia în anul 1930 și, indirect, prin renunțarea la alocarea cotelor de imigrație pentru Basarabia. Până în 1930, în documentele publice americane figura mențiunea privind o cotă separată pentru România și alta pentru Basarabia. În Statele Unite am beneficiat de câțiva ambasadori foarte buni, în primul rând Carol (Citta) Davila, fiul celebrului doctor Carol Davila. Am beneficiat de experiența lui Radu Irimescu (de profesie inginer, om de afaceri, care a fost un excelent diplomat) și, în ultima parte, de serviciile lui Brutus Coste, diplomat de carieră, de origine transilvăneană. Informațiile sosite de la Legația României din Washington surprindeau bine nuanțele, trimișii noștri oficiali având adesea acces la secretarul de stat sau chiar, direct, la președintele Roosevelt. Încă din 1938, reprezentanții americani au avertizat România că trebuie să reziste tentațiilor totalitariste devenite foarte evidente. România copia formele fasciste, adoptând rapid legislația antisemită și conturând un stat de aparență totalitară fascistă. Spun „de aparență”, pentru că se copiau doar formele, mai puțin fondul. Foarte mulți istorici critică politica titulesciană, dar trebuie spus că politica externă românească, așa cum a fost conturată, încă din 1920-1921, de Take Ionescu (și continuată, apoi, de I.G. Duca), s-a dovedit a fi corect orientată. Unde sunt critici de făcut? La determinarea și capacitatea României de a constitui un stat și o armată puternice. Politica externă, în sine, a fost bine orientată. Greșelile au fost făcute când s-a încercat schimbarea taberelor. În sprijinul acestei idei, revin la ceea ce transmitea președintele Roosevelt, încă din ’38, când intuia că va izbucni un conflict generalizat și sfătuia România să încerce să păstreze linia trasată prin alianțele de până atunci. În tragedia din 1940, poziția americană față de schimbările din Europa de Est a fost marcată, pe de-o parte, de pragmatism, iar pe de altă parte, de o certă racordare la valorile dreptului internațional. Este bine cunoscut cazul statelor baltice a căror anexare nu a fost recunoscută de către Statele Unite. Pe tot parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial - și, mai târziu, în timpul Războiului Rece -, Statele Unite nu au recunoscut anexarea statelor baltice și, până în anul 1991, a fost menținută simbolic o Legație a acestora la Washington. Respectiva atitudine corectă de apărare a principiilor dreptului internațional a fost marcată și de pragmatism, căci, deși Departamentul de Stat și Administrația Prezidențială au manifestat o certă rezervă față de anexările teritoriale pe seama Finlandei, a Poloniei și a României, în același timp vor menține relațiile cu Uniunea Sovietică, cu care se vor alia, din 1941, împotriva Axei. Chiar Roosevelt nu a ezitat să declare: „Trebuie să fim realiști. Diplomația se bazează pe calcule reci, pragmatice. Sentimentalismul este dăunător.”