BIBLIA - CARTEA NUMERI.

     BIBLIA - CARTEA NUMERI

 Numeri Îl înfăţişează pe Iisus Hristos, al nostru „Înălţat”. Copiii lui Israel au fost salvaţi pentru a sluji. Aşa este cu fiecare copil al lui Dumnezeu astăzi.  Păzeşte-te de necredinţă! Apostolul Pavel ne spune: „Voi alergaţi cândva atât de bine: cine  v-a  tăiat  calea, ca să n-ascultaţi de adevăr?”(Galateni 5:7). Necredinţa împiedică  binecuvântarea.  Dumnezeu  ne  spune  de  ce  nu  putem  intra  în binecuvântările Lui (Evrei 3:19).  Această carte ar putea fi numită „Pribegia prin pustiu”, de la Sinai la hotarul Canaanului, ţara promisă, acoperind circa patruzeci de ani.  Numeri mai este numită „Cartea marşului” şi „Strigarea apelului” (Numeri 33:1,2).  De asemenea, ar putea fi numită „Cartea Cârtirilor”, deoarece de la început până la sfârşit este plină de un duh de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Citiţi ce spune Dumnezeu despre aceasta în Psalmul 95:10 - T.M.. Numeri  este,  întra-adevăr, cartea  pustiului, consemnând  eşecul  lamentabil al Israelului la Cadeş-Barnea şi, drept consecinţă, peregrinările şi experienţele triste ale poporului în pustiu. Ea consemnează pelerinajul, războiul, slujirea şi eşecul celei de-a doua generaţii a neamului, după Exodul din Egipt. Primele zece capitole ne dau legislaţia divină; capitolele unsprezece la douăzeci ne povestesc istoria eşecului neamului; dar capitolele de încheiere ale cărţii consemnează revenirea la favoarea lui Iehova şi biruinţa finală, chiar şi în pustiu.  Pe când analele multor neamuri  puternice, care au trăit în aceeaşi perioadă, s-au pierdut fără urmă în lume, comparativ cu acestea, cele ale unui grup restrâns de oameni s-au păstrat. Motivaţia o găsim în faptul că Mesia, care avea să vină mai târziu pe lume, avea să provină din rândurile acestui popor. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a avut atâta răbdare cu ei. El voia să-i păstreze pentru El. În I Corinteni 10, aflăm că lucrurile care li s-au întâmplat lor au fost „exemple” pentru noi. Cu alte cuvinte, întreaga lor istorie a constituit o „lecţie practică” pentru noi, ilustrând felul cum Se poartă Dumnezeu cu noi astăzi. Gândul călăuzitor aici este disciplina. Numeri este a patra carte a lui Moise. Cineva a spus că ordinea cărţilor este, după cum urmează: 1. În Geneza, îl vedem pe om ruinat. 2. În Exod, omul răscumpărat. 3. În Levitic, omul închinându-se. 4. Iar în Numeri, omul slujind. Aceasta este ordinea pe care a lăsat-o Dumnezeu. Numai un om salvat Îi poate sluji şi I se poate închina lui Dumnezeu. Nu uitaţi: am fost salvaţi pentru a sluji. Nu suntem salvaţi prin faptele bune, ci suntem salvaţi pentru fapte bune (Efeseni 2:10). Legea ne poate duce în ţara promisă, dar numai divinul nostru Iosua (Hristos) ne poate ajuta să intrăm. Pavel spune că legea este pedagogul nostru, care ne aduce la Hristos (Galateni 3:24). Legea nu ne poate salva, căci noi suntem salvaţi nu prin fapte, „ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:9). Levitic tratează închinarea credinciosului. Numeri tratează umblarea credinciosului. În Numeri pustiul este câmpul de instrucţie. Dacă ştii cinci nume,se poate considera că ţi-ai însuşit cartea Numeri. Moise, marele conducător.  Aaron, marele preot, fratele lui Moise. Miriam, sora lui Moise şi a lui Aaron. Iosua şi Caleb, cele două iscoade, care au îndrăznit să-L creadă pe Dumnezeu - singurii din generaţia lor care au trăit, intrând în Canaan.  Geografia cărţii ne duce: 1. De la Sinai la Cadeş; 2. De la Cadeş, făcând un ocol, şi apoi înapoi la Cadeş; 3. De la Cadeş direct în Canaan.     

ŞCOALA LUI DUMNEZEU: Copiii lui Israel au învăţat: 1. Că trebuie să se încreadă în Dumnezeu, şi nu în om, în ziua încercării (Psalmul 37:5 - T.M.); 2. Că Dumnezeu va împlini toate nevoile lor, după bogăţiile Sale (Filipeni 4:19). Le-a dat hrană: Numeri 11:6-9; Le-a dat carne: Numeri 11:31-33; Le-a dat conducători: Numeri 1:1,3;  Le-a dat ţara promisă: Numeri 14:7,8; 3. Că ei trebuie să se închine lui Dumnezeu, conform instrucţiunilor Sale.  Intenţia lui Dumnezeu pentru copiii lui Israel a fost ca ei să meargă direct în ţara pe care le-o promisese, ţara Canaan, dar poporul n-a vrut. Dumnezeu a spus că toţi cei de la Cadeş în vârstă de peste douăzeci de ani, cu excepţia lui Iosua şi Caleb, trebuie să moară. O nouă generaţie s-a ridicat în timpul celor patruzeci de ani de pribegie, dar la sfârşit neamul era la fel de puternic şi numeros ca în ziua când au ieşit israeliţii din Egipt (Numeri 26).

PREGĂTIRI PENTRU CĂLĂTORIE (Numeri 1-12):  La începutul acestei cărţi, îi vedem pe copiii lui Israel în pustiul Sinai. Legea fusese dată, tabernacolul fusese construit, iar preoţilor li se repartizase slujba. Acum Dumnezeu va pregăti neamul  pentru lucrarea lui. Învăţăturile din această carte se aplică foarte bine la viaţa creştină.  Ordinea este prima lege a cerului. Astfel, Îl vedem pe Dumnezeu numărând şi aranjând seminţiile (capitolul 1 şi 2), alegând şi repartizând preoţilor şi leviţilor îndatoririle ce le reveneau (capitolele 3 şi 4). Dumnezeu este autorul ordinii. Gândul că Dumnezeu Îşi numără şi-i strânge pe copiii Lui în jurul Său este cât se poate de scump pentru inimile noastre. El locuia în tabără. Cele douăsprezece triburi păzeau tabernacolul Domnului. Leviţii şi-au stabilit corturile în imediata vecinătate a tabernacolului, iar Moise şi Aaron, împreună cu preoţii, păzeau intrarea prin care se puteau apropia oamenii de Dumnezeu.  Se presupune că circumferinţa taberei, dispusă în felul acesta şi cu faţa la tabernacol, avea vreo douăzeci de kilometri. Ce privelişte impunătoare trebuie să fi fost tabăra, privită din afară, în mijlocul deşertului, cu Dumnezeu, care-i ocrotea, ziua printr-un nor, iar noaptea printr-un stâlp de foc (Numeri 9:15-23)! El era lumina lor noaptea, iar ziua umbra lor. Încălţămintea lor nu s-a uzat, iar îmbrăcămintea lor nu s-a învechit. Imaginaţi-vă 600.000 de oameni, de la vârsta de douăzeci de ani în sus, şi aproximativ 3.000.000 de bărbaţi, femei şi copii în această tabără uriaşă! Dar faptul cel mai glorios: Dumnezeu era în mijlocul lor! În primul capitol, lui Moise i se porunceşte să facă un recensământ. Domnul îi cunoaşte pe nume pe toţi cei care sunt ai Săi (II Tim. 2:19; Filipeni 4:3). Chiar perii capului nostru sunt număraţi. Ce minunat este să ştii că Dumnezeu are grijă de fiecare din copiii Lui!  Şi pentru creştini există un recensământ, căci Hristos Îşi numără preaiubiţii Săi şi ştie cine sunt ai Săi. O carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui (Maleahi 3:16).  În acest capitol găsim declaraţia genealogiei lor. Poţi să-ţi urmăreşti propria-ţi genealogie până la Domnul înviat? Eşti sigur de obârşia ta? (Ioan 1:12).

DUMNEZEU ERA ACOLO: Aşadar circa 3 milioane de oameni se aflau într-un pustiu arid - niciun fir de iarbă, nicio picătură de apă, lipsiţi de orice mijloace vizibile de întreţinere. Cum aveau să se hrănească oare? Dumnezeu era acolo! Cum aveau să-şi croiască drum printr-un pustiu înfricoşător, în absenţa oricărei cărări călăuzitoare? Dumnezeu era acolo! Prezenţa lui Dumnezeu asigură totul! Cum? Trei milioane de oameni urmau să fie hrăniţi cu aer? Cine răspundea de aprovizionare? Unde erau bagajele? Cine avea grijă de hainele lor? etc.. Dumnezeu era acolo! În aritmetica credinţei, Dumnezeu este singura cifră care contează.  Nimeni nu mai fusese pe acolo, ca să traseze cărarea pentru copiii lui Israel. Nimeni nu lăsase urme şi nu exista niciun punct de reper. Este asemenea vieţii noastre de credinţă în ziua de azi. Înaintăm printr-un deşert fără urme - un pustiu moral, lipsit de orice cărare. N-am şti unde să păşim, dacă Domnul n-ar fi rostit memorabilele cuvinte: „Eu sunt calea” (Ioan 14:6). El ne va călăuzi pas cu pas. A dispărut nesiguranţa, căci El a zis: „Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric” (Ioan 8:12). Dumnezeu le-a dat copiilor Săi un nor, care să-i călăuzească ziua, şi un stâlp de foc, pentru timp de noapte. Este interesant să vedem cum au fost ei călăuziţi doar un pas odată. Ei nu ştiau când aveau să pornească şi când să se oprească, dar Chivotul Legământului (simbolizând prezenţa lui Dumnezeu) mergea înaintea lor, stâlpul de foc şi norul le servea de călăuză (Numeri 10:33).  Apoi păcatul s-a strecurat în această viaţă de tabără atât de bine organizată. Oamenii au început să murmure împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a trimis judecata focului (Numeri 11:1-3). Apoi s-au plâns cu privire la mâncare (11:4). Li se părea monotonă. Tânjeau după usturoiul şi ceapa Egiptului şi, pe deasupra, doreau peşte. Ca urmare a plângerii lor, Dumnezeu le-a trimis prepeliţe timp de treizeci de zile. Şi astfel s-au îmbuibat şi pe când carnea era încă în dinţii lor, fără să fie mestecată, Domnul S-a aprins de mânie; şi a lovit poporul cu o urgie foarte mare (Numeri 11:33). Mulţi s-au îmbolnăvit şi au murit.  În continuare citim despre păcatul lui Aaron, marele preot, şi al lui Miriam, sora lui Moise. Dumnezeu îl alesese pe Moise conducător al acestui mare popor, iar Aaron şi Miriam erau doar asistenţii săi. Gelozia s-a cuibărit în inimile lor. Ei doreau să aibă parte de mai multă cinste. Citiţi despre cumplita pedeapsă ce s-a abătut peste Miriam. Ea a fost lovită cu lepră, timp de şapte zile (Numeri 12:1-16). Găsim rugămintea lui Moise adresată lui Hobab, fiul lui Reuel, Madianitul, socrul lui Moise: „Vino cu noi, şi îţi vom face bine, căci Domnul a făgăduit că va face bine lui Israel” (Numeri 10:29). Putem noi zice aceasta, spunem noi aceste cuvinte celor din jurul nostru?  Chivotul legământului este Cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul nostru.  Sunetul trâmbiţei de argint este mărturia unui profet credincios. Stâlpul de foc şi norul sunt mângâierea şi călăuzirea Duhului Sfânt.  Cortul (tabernacolul) şi rânduielile sale arată închinarea din templu. Hristos, „Apostolul şi Marele Preot” al profesiunii noastre de credinţă, este Cel care dă sens la toate acestea. Noi nu suntem decât fiinţe umane, făcând multe greşeli şi fiind capabili oricând să ne îndepărtăm de El. Dumnezeu ne-a dat aceste ajutoare şi călăuze cereşti. Oare cine nu are nevoie de ele? Cine poate înainta fără ele? Invitaţi-i şi pe alţii să se alăture cetei noastre, venind cu noi. Întotdeauna ar trebui să luăm pe cineva de mână, invitându-l să meargă cu noi.

PRIBEGIILE PRIN PUSTIU (Numeri 13-20): După o şedere de un an la Muntele Sinai, israeliţii au pornit la drum, ajungând la Cadeş, aflat la graniţa de sud a ţării promise. Temându-se să intre, ei s-au întors înapoi şi au pribegit prin pustiu, de la miazăzi la răsărit, până ce toată generaţia aceea a murit. Ei nu au călătorit tot timpul, ci au rămas în unele locuri cu turmele şi cirezile lor, păşunând pe dealurile din jur. Când norul se ridica, porneau din nou la drum. La urmă s-au apropiat de Canaan pe la est de Marea Moartă. Gândiţi-vă la anii pierduţi, de la Cadeş înapoi la Cadeş, din pricina faptului că oamenii n-au vrut să-L creadă pe Dumnezeu! După doi ani în pustiu, copiii lui Israel ar fi putut să intre în ţara promisă imediat, dacă n-ar fi fost păcatul necre-dinţei. Ei au ascultat de cuvintele descurajatoare ale celor mai multe dintre iscoade.  Când s-au întors iscoadele şi le-au istorisit israeliţilor despre uriaşii pe care i-au văzut în ţară şi despre zidurile înalte ale cetăţilor, inima poporului s-a înmuiat. Ei n-au vrut să asculte de Iosua şi Caleb, care n-au contestat adevărul celor spuse de ei, dar au adăugat: „Haidem să ne suim şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori” (Numeri 13:30). Dar poporul n-a voit să se încreadă în Dumnezeu. Ei au spus: „să ne întoarcem în Egipt” (Numeri 14:4).  Când au refuzat să intre în Canaan, uşa a fost închisă pentru ei. Aceasta a însemnat peregrinarea prin pustiu timp de patruzeci de ani. Dumnezeu a spus că nu va permite niciunuia care avea peste douăzeci de ani să intre în Canaan, cu excepţia lui Iosua şi Caleb. La început, călătoria de la Sinai la Cadeş a fost rapidă şi triumfătoare! Apoi a urmat tristeţe, îndoială şi amânare. Ezitând, Israel a fost aruncat în anii irositori ai rătăcirilor prin pustiu. Cu tristeţe, Moise le-a amintit despre asta: „Vremea cât au ţinut călătoriile noastre de la Cadeş-Barnea până la pârâul Zered a fost de treizeci şi opt de ani, până a pierit din mijlocul taberei toată generaţia oamenilor de război, cum le jurase Domnul” (Deut. 2:14).  Unsprezece zile îi mai despărţea de ţara promisă! Dar ei s-au întors înapoi. Ei ar fi putut înainta, intrând în Canaan, în doar unsprezece zile. În schimb, ei au ales patruzeci de ani de pribegie. Dumnezeu deschide uşi, şi niciun om nu le poate închide; El închide uşi, şi nimeni nu le poate deschide (Isa. 22:22; Apoc. 3:8).  Dumnezeu a deschis uşa, şi circa trei milioane de suflete au ieşit din Egipt; când egiptenii au vrut să vină după ei, El le-a închis uşa. Dumnezeu i-a scos pe copiii lui Israel din Egipt ca să-i ducă în Canaan, ţara promisă. Dumnezeu nu a voit ca ei doar să iasă din Egipt, ci a voit ca ei să intre în ţara promisă - ceea ce ei ar fi putut realiza în doar câteva zile, cel mult două-trei săptămâni. Vă amintiţi că iscoadele au efectuat această călătorie şi au revenit în doar patruzeci de zile. Cum am văzut, frica a fost aceea care i-a descalificat de la cucerirea ţării promise. Adesea frica ne împiedică să ne bucurăm de tot ce ar dori Dumnezeu să ne dea. Ne temem de ce vor spune alţii. Ne temem de ce s-ar întâmpla dacă ne-am pune în întregime încrederea în Hristos.  Una din relatările pe care le-au adus iscoadele a fost că uriaşii se aflau în ţară şi că israeliţii erau ca nişte lăcuste pe lângă ei (Numeri 13:33).  Aceasta este şi relatarea multor creştini şi, în general, a oricărui om. Uriaşi de egoism şi de lăcomie, care par să-i depăşească cu mult pe anachimi în ferocitate, ni se împotrivesc înaintării noastre! Dar la urmă, când toate s-au epuizat, constatăm că lângă noi este Unul cu mult mai puternic decât ei! Asemenea celor zece, şi noi avem tendinţa să fim pesimişti; sau, dimpotrivă: ne putem asemăna cu cei doi, care au fost optimişti. Aidoma celor zece, putem lăsa să se interpună între noi şi Dumnezeu tot felul de greutăţi, spunând că nu mai putem. Sau putem proceda ca cele două iscoade credincioase, punându-L pe Dumnezeu între dificultăţi şi noi înşine, şi astfel fiind învredniciţi să zicem că putem totul!  La început, pornim cu o doză ridicată de entuziasm, izvorât din dragostea noastră cea dintâi. Colo-n vale ne aşteaptă ţara tuturor posibilităţilor şi realizărilor. Curând însă îşi fac apariţia şi uriaşii - cei ai opoziţiei din afară şi nelipsiţii uriaşi ai opoziţiei dinăuntru. Şi credinţa noastră scade, iar noi uităm de Domnul. Ne comparăm greutăţile cu propria noastră putere, în loc să le lăsăm pe seama lui Dumnezeu, ca El să le rezolve cu braţul Său atotputernic. Apoi ne întoarcem înapoi în pustiu, cu jumătate de încredere, jumătate de biruinţă şi cu disperarea întreagă!  Numeri 33 este tristul jurnal de bord al acestui voiaj prin pustiu: Au pornit de la Haţerot şi şi-au aşezat tabăra la Ritma. Au pornit de la Ritma şi şi-au aşezat tabăra la Rimon-Pereţ. Au pornit de la Rimon-Pereţ şi şi-au aşezat tabăra la Libna, şi aşa mai departe, până la finele acestui deprimant capitol! Aflaţi în veşnică mişcare, aşezându-şi corturile, pentru ca apoi iarăşi să le strângă, pornind iar şi iar la drum, fără să ştie încotro merg. Se învârteau mai mult, din loc în loc, rătăcind de colo-colo, fără să ajungă nicăieri. Aceasta este şi trista noastră experienţă, când ne îndoim de Dumnezeu. Ne simţim descurajaţi şi înfrânţi. Oricât ne-am zbate, mergând de zor în toate direcţiile, nimic nu realizăm. Suntem ca o uşă batantă - un du-te-vino necontenit, ce, în realitate, nu duce nicăieri! Înainte de a se încheia această scenă, îl vedem pe Israel bombănind din nou, de data asta pentru lipsa de apă. Cu mult năduf, s-au văicărit lui Moise şi lui Aaron, spunând că mai bine era dacă n-ar fi ieşit niciodată din Egipt! Uite ce arid este pământul; peste tot era numai arşiţă, şi nu găseau nicio picătură de apă să bea. Din nou, Moise şi Aaron s-au dus în grabă la Domnul. Dumnezeu i-a spus lui Moise să ia toiagul său şi să vorbească stâncii în auzul poporului, şi va ţâşni apă. Răbdarea lui Moise ajunsese la capăt. Oamenii se plânseseră de toate. Într-un acces de mânie, i-a făcut pe israeliţi de-a dreptul răzvrătiţi şi în loc să vorbească stâncii, a lovit-o! Numaidecât a ţâşnit apă. Deşi Moise a fost într-o flagrantă neascultare, Dumnezeu, în credincioşia Sa, S-a ţinut de promisiune. Acel izvor de apă vie încă mai curge şi astăzi. În perioada stăpânirii otomane, soldaţii au avut grijă să capteze apa, punând o ţeavă, prin care se făcea alimentarea în timpul Primului Război Mondial. Cadeş-Barnea este o oază de toată frumuseţea. Ruinele străvechiului oraş Cadeş se mai pot vedea şi astăzi. Ce trist este să constatăm că până şi copiii lui Dumnezeu, de multe ori cad la probă, când sunt încercaţi! Greşeala lui Moise a fost mare, dar a relevat că şi el era doar un om ca şi noi. Moise s-a erijat în poziţia de Dumnezeu - „Ascultaţi, răzvrătiţilor! Vom  putea  noi  oare  să  vă  scoatem  apă  din  stânca  aceasta?” (Numeri 20:10). Prin asta, Moise L-a dezonorat pe Iehova Dumnezeu. Pentru că Moise a lovit stânca a doua oară (vezi Exod 17:5,6, când a lovit-o prima dată), în loc să-i vorbească, nu i s-a permis să intre în ţara promisă. Hristos, Stânca, urma să fie lovit o singură dată pentru păcatele noastre (I Cor. 10:4). Nu mai este nevoie să fie lovit a doua oară!  Pe un om îl poţi cunoaşte în trei feluri, spune un rabin în Talmud: „În paharul său, în banii săi şi în mânia sa.”  Cât de adevărat este că o comportare necuviincioasă la masă denotă o proastă creştere! Purtarea necivilizată în afaceri dezvăluie un om fără scrupule, iar vorbele necugetate, rostite la mânie, îl dau de gol pe cel lipsit de caracter.

TOIAGUL LUI AARON CARE A ÎNMUGURIT: Unul dintre cele mai importante lucruri pe care nu le-am discutat în acest incident este Numeri 17. Preoţia lui Aaron fusese contestată, drept care Dumnezeu Însuşi vine acum să i-o apere. Căpetenia fiecărui trib a ridicat un toiag fără viaţă, dar în al lui Aaron Dumnezeu a pus viaţă. Astfel constatăm că toţi întemeietorii religiilor lumii au murit - chiar şi Hristos - dar numai unul singur, Domnul Iisus Hristos, a fost înviat din morţi şi înălţat la poziţia de Mare Preot al nostru (Evrei 4:14; 5:4-10).

ÎNSPRE CANAAN (Numeri 21-36): La deschiderea acestei scene, descoperim că toţi israeliţii care părăsiseră Egiptul au murit, între timp, cu excepţia lui Moise, Aaron, Iosua, Caleb, Miriam şi copiii care aveau sub douăzeci de ani când au fost trimise iscoadele în ţara promisă. Care este explicaţia acestui fapt?  În cele din urmă, pe când se aflau la Cadeş, Miriam, sora lui Moise, şi Aaron, fratele lui - ajunşi acum la vârsta de peste o sută de ani - au încetat din viaţă. A sosit timpul ca Israel să pornească iar la drum. Astfel, ei au plecat de la Cadeş-Barnea, de data aceasta având feţele hotărât îndreptate spre ţara promisă. Drumul era greu - mult mai greu decât înainte - dar credinţa lor fusese reînnoită, disciplina îşi făcuse lucrarea, iar braţul lui Dumnezeu mergea înainte, cucerind biruinţă după biruinţă.

PLANUL AL DOILEA, MAI PUŢIN BUN, AL LUI DUMNEZEU: Învăţaţi aici lecţia planului B al lui Dumnezeu. El ne oferă calea desăvârşită, dar noi o refuzăm. Această cale nu se mai întoarce niciodată. Fiecare israelit de parte bărbătească, de peste vârsta de douăzeci de ani, care a refuzat să intre în ţara făgăduinţei de prima dată (cu excepţia lui Iosua şi Caleb, care L-au crezut pe Dumnezeu) a murit în pustiu. N-a mai rămas niciunul care să intre în ţară.  Dar Dumnezeu este bun, şi ne aşază înainte o altă cale - este drept, nu atât de bună ca prima. Nu este de prima calitate, nici de a doua, ba s-ar putea chiar să fie de-a treia, dar îndurarea Lui este minunată. El ne iartă de şaptezeci de ori câte şapte. În cele din urmă, ne scoate la liman, ne asigură cele de trebuinţă, fără să dea greş o singură dată în harul Său - oh, dar ce bine era dacă ascultam de El de prima dată! Câte poveri avem acum de purtat, pentru faptul că nu am urmat calea Lui dintâi - cea mai bună! Cât de costisitoare se dovedeşte a fi alternativa B! Iarăşi israeliţii se văicăresc - aceasta în pofida faptului că de nenumărate ori Dumnezeu le dovedise că metoda Lui este cea mai bună! Nemulţumirea şi eterna cârtire par să se fi cuibărit în însăşi structura lăuntrică a copiilor lui Israel. Bombăneala este cel mai uşor lucru din această lume care se poate învăţa. Nu se cere niciun talent, nicio renunţare la eul propriu - după cum nu este nevoie de cine ştie ce creier strălucit, nici de un caracter ireproşabil pentru a pune bazele unui business de bombănit, - ca să ne exprimăm plastic. În definitiv, ce rost are bombăneala? Ea nu va uşura nicio povară grea. Nici nu va scădea din dureri. Dimpotrivă, întotdeauna va spori necazurile. Ei s-au bătut cu canaaniţii, şi au fost descurajaţi. Apoi au bombănit pentru că au trebuit să înconjoare teritoriul Edomului, în loc să treacă prin el. Au mormăit iarăşi împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, pentru că detestau mana cu care îi hrănea El (Numeri 21:5). Pur şi simplu, nimic nu putea să le mai intre în voie! De data aceasta, Dumnezeu a trimis şerpi înfocaţi în mijlocul poporului, care le-au adus suferinţe cumplite şi moarte. După ce şi-au mărturisit păcatul, Moise s-a rugat pentru izbăvirea poporului său. Dumnezeu nu a luat şerpii de la ei, dar i-a spus lui Moise să facă un şarpe de aramă şi să-l lege de o prăjină înaltă, astfel ca toţi să-l poată vedea. Şi de îndată ce îşi aruncau privirea spre şarpe, trăiau (Numeri 21:6-9)! Biblia relevă că întreaga familie umană a simţit muşcătura şarpelui prin păcat, ceea ce înseamnă moarte. Singurul mod în care poate cineva să trăiască este să privească la Acela care a luat asupra Sa chip de om, fiind înălţat pe cruce, pentru ca să ia muşcătura morţii asupra Sa. Dacă privim la El, Mântuitorul nostru, vom trăi (Ioan 3:14,15).