REMEMBER - „APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - COMENTARIU REVIZUIT! CAPITOLELE 1-10
Introducere:
Titlul acestui comentariu afirmă că Apocalipsa
este o „chemare la transcendență”. Să explicăm puțin această afirmație.
Chemarea făcută apostolului Ioan în Apocalipsa 4:1: „Suie-te aici şi-ţi voi
arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” trebuie să fie luată ca o
invitație pentru fiecare dintre noi, cei ce citim această carte. Unde este însă
acel „aici sus” spre care a fost invitat Ioan și prin el și noi? Vom spune mai
multe când vom analiza Apocalipsa 4, dar trebuie să definim câteva lucruri și
în această introducere. De ele depinde capacitatea noastră de a urmări
desfășurarea evenimentelor descrise de Ioan. Textul din capitolul 4 ne dă definiția
acelui „suiete aici sus„ în versetul imediat următor: „Numaidecât am
fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer ...” (Apocalipsa 4:2). „Aici
sus” înseamnă deci „în cer”. Știm că există trei ceruri amintite în Scriptură.
Pavel a fost de exemplu în cel de al treilea cer (2 Cor. 12:1-2,3-5). Avem
cerul atmosferic, cerul astronomic și cerul prezenței lui Dumnezeu de dincolo
de lumea aceasta. Tot ce este dincolo de lumea aceasta este transcendent, adică
„de dincolo”. Teologia ne spune că Dumnezeu este în același timp „immanent” ,
dar și „transcendent”. Pentru că este imanent, adică în interiorul creației
materiale, Dumnezeu poate interacționa pe pământ cu creaturile Sale. El nu este
însă limitat la lumea materială, ci există independent de ea, adică o trascende.
Accesul creaturii în dimensiunile existenței de dincolo de universul material
definit în spațiu și timp se poate face doar pe baza unei „invitații special”
din partea lui Dumnezeu. Biblia ne spune că Enoh a plecat dincolo de lumea
materială, că Avraam și Moise au avut acces temporar în realitățile de
„dincolo” și că profeții au primit astfel de „descoperiri date de Dumnezeu”,
imposibil de accesat altfel. Pentru cel ce are ochi să vadă, întreaga Biblie
este o chemare la transcendență. Ea începe cu o parte de „descoperire” despre
facerea lumii (pe care altfel n-am fi în stare s-o pricepem) și se încheie cu
„descoperirea” lui Iisus Hristos despre lucrurile „de sus” și despre „lucrurile
viitoare”. Domnul Iisus a vorbit oamenilor în termeni de transcendență: „Voi sunteţi de jos”,
le-a zis El, „Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu
sunt din lumea aceasta” (Ioan 8:23). Nașterea lui extraordinară a fost
serbată de un cor de îngeri care a apărut deodată din hiperspațiu și
s-a întors apoi înapoi acolo: „Şi iată că un înger al Domnului s-a
înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor.
… Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste
cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în locurile
preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. După ce au plecat
îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, …” (Luca 2:9-15). Iisus
Hristos este transcendent, Nicodim este de pe pământ, iar dialogul dintre cei
doi dă pe față limitările lui Nicodim și atemporaneitatea și omniprezența
Fiului lui Dumnezeu. El poate fi concomitent și alături de Nicodim și în
cer: „Adevărat, adevărat îţi spun că noi vorbim ce
ştim şi mărturisim ce am văzut, şi voi nu primiţi mărturia
noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum
veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?” „Nimeni nu s-a
suit în cer, afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este
în cer” (Ioan 3:11-12). „N-ai avea nicio putere asupra Mea”, i-a răspuns
Iisus, „dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea, cine Mă dă
în mâinile tale are un mai mare păcat.” (Ioan 19:11). „Şi iată că voi
trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu, dar rămâneţi în cetate până veţi fi
îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca 24:49). Apostolul Pavel
i-a îndemnat pe creștini să privească existența în termeni de transcendență,
dând prioritate lucrurilor „de dincolo”: „Dacă, deci, aţi înviat
împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la
dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe
pământ” (Col. 3:1-2). „De aceea este zis: „S-a suit sus, a luat robia
roabă şi a dat daruri oamenilor” (Efeseni 4:8). „Pentru că noi nu ne uităm
la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se văd
sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice“ (2 Cor. 4:18). În
discursul ținut în fața filosofilor din Atena, apostolul Pavel a vorbit despre
realitatea lumii transcendente și despre neputința umană de a pătrunde în
hiperspațiu din cauza limitărilor impuse de Dumnezeu din cauza păcatului: „Dumnezeu
care a făcut lumea şi tot ce este în ea este Domnul cerului şi al pământului şi
nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini
omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa,
suflarea şi toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi
dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite
vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu
şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare
din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi
unii din poieţii voştri: Suntem din neamul Lui… ”(Fapte 17:24-28). Hiperspațiul
realității din cel de al treilea cer are dimensiuni multiple, făcând posibile
manifestări greu de acceptat de cei prizonieri încă în continuumul spațiu-timp
din această lume materială. Făpturile din hiperspațiu, îngeri sau demoni se pot
materializa sau dematerializa (apar și dispar din lumea noastră), și evoluează
indiferente la condițiile restrictive ale materiei. Două legiuni de demoni pot
încape într-un singur îndrăcit, ca și-ntr-o turmă întreagă de porci (Marcu
5:1-11), martori la răstignire sunt „mai mult
de douăsprezece legiuni de îngeri” (Mat. 26:53), iar
făturile cerești „descries” în vedeniile lui Ezechiel sau Ioan sunt așa de
complexe că imaginația omenească este neputinciosă să le deseneze. Finalul
Apocalipsei descrie o creație nouă în care limitele și separarea dintre
Dumnezeu și oameni va dispare. Ne va fi dat accesul la hiperspațiu și vom fi
reintegrați în lumea minunată a prezenței dumnezeirii din care am fost
„alungați” din cauza căderii în păcat a lui Adam și a Evei. Apocalipsa este
cea mai profetică dintre cărțile Bibliei și ea ne propune incursiuni
transcendente dincolo de experiențele umane obișnuite în sferele înalte ale
celui de al treilea cer. Acțiunea cărții presupune o alternare de planuri de
desfășurare a acțiunilor între evenimentele petrecute pe pământ și
descoperirile evenimentelor „de dincolo”. Punctul de vedere al informațiilor
este uneori terestru, iar alteori ceresc. Cei care nu au capacitatea să
intuiască diferența dintre lumea nostră cu limitările ei cronologice de timp
secvențial și de spațiu material și lumea mult mai complexă a unui cer cu mult
mai multe dimensiuni în care apare timpul profetic, panoramic, exponent al
omniștiinței, nu vor pătrunde niciodată mesajul Apocalipsei. Aceasta este cauza
pentru care această carte a fost declarată de unii drept „o carte pecetluită”,
imposibil de înțeles sau o sumă de metafore și figuri de stil „codificate” ale
căror semnificații s-au pierdut odată cu trecerea primei generații de creștini.
Catalogată astfel, Apocalipsa a devenit pentru mulți o carte opțională, ocolită
de majoritatea creștinilor. Comentariul meu caută să spulbere acest mit și să
ajute cititorii sinceri să citească și să înțeleagă limpede mesajul
Apocalipsei. De aici s-a născut și titlul comentariului: „Chemare la
transcendență”. Apocalipsa este fascinantă! Ea este o succesiune de
scene care se petrec când pe pământul în care lucrează imanența divină, când în
cer, acolo unde există transcedental un Dumnezeu și ființe care au acces la o
cunoaștere instantanee. Ei au posibilitatea să se plimbe după plac în trecut,
prezent și în viitor. Cei de acolo „alunecă pe axa timpului” înainte și înapoi,
după plăcerea și preocuparea lor de moment. Diferența dintre ei și noi este că
noi vedem evenimentele succesiv, ca pe vagoanele unui tren care trece prin fața
noastră pe peronul gării, iar ei văd tot trenul dintr-o dată, toate vagoanele,
de parcă le-ar privi de pe un munte, dintr-un avion sau și mai de sus, de
dincolo de cosmos. Iată una din exprimări care caracterizează accesul în
realități cu mult mai multe dimensiuni: „Har şi pace vouă din partea
Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine” (Apocalipsa
1:4). „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul
Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic” (Apocalipsa
1:8). De la înălțimea transcendenței, multe din afirmațiile
Apocalipsei sunt „anticipative”, numind lucruri care nu s-au realizat ca pe
lucruri deja realizate: „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat
de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi
preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii
vecilor! Amin” (Apoc. 1:5-6). Vom parcurge Apocalipsa asemeni unei
transmisii de televiziune în care camera de luat vederi este când pe pământ,
când în cer,iar în final vom afla despre o lume viitoare nouă, în care
imanentul și transcendentul vor face casă comună, într-o creație nouă, cu
realități fascinante, dar imposibil de înțeles dincolo de descrierile
surprinzătoare din debutului eternității. Neputincioși să facă saltul
transcendental, majoritatea celor ce predică din Apocalipsa se opresc la
primele 3 capitole care vorbesc despre analizarea celor șapte biserici din
lumea noastră. Atât putem pricepe ușor și atât suntem gata să spunem. Cine nu
poate face „saltul” necesar din debutul capitolului 4 și nu este în stare să
„se suie aici”, în hiperspațiu, ca să experimenteze perspectiva lui Dumnezeu
asupra evenimentelor, va avea mari dificultăți să priceapă ce se întâmplă în
restul cărții. „Nu-i bai!”, cum spun ardelenii. Chiar și așa, redusă la
informațiile pe care încercăm să le explicăm rațional, bazați pe experiențele
noastre de acum și introduse forțat în tabelele noastre „cronologice”,
Apocalipsa tot ne este de folos și este absolut esențială pentru bunăstarea
noastră spirituală. Un comenator care a patinat doar pe suprafața Apocalipsei a
ajuns s-o prețuiască pentru liniștea sufletească pe care a primit-o în urma
citirii ei. Iată concluzia lui: „Nu înțeleg ce este greu în cartea Apocalipsei!
Mesajul ei profetic este foarte simplu: Acum este așa și așa, și rău și
bine - capitolele 1- 5 ; Înainte sa fie mai bine va fi și mai
rău - capitolele 6 -19; După ce va fi însă cel mai rău va fi dintr-o
dată cel mai bine - capitolele 20 - 22. Aceasta este cea mai
bună veste care ni se putea da. Am citit cartea și am aflat că la sfârșit
Dumnezeu și cei ce se dau de partea Lui câștigă!”
O scurtă prezentare a Apocalipsei:
Titlul: În original, cartea poartă numele:
„Apokalypsis Iesou Christou” - ,,Descoperirea lui Iisus Hristos”. În
Vechiul Testament Îl vedem pe Hristos în profeții.În Evanghelii Îl vedem pe
Hristos în istorie. În Faptele Apostolilor Îl vedem pe Hristos în Biserică. În
Epistole Îl vedem pe Hristos în experiența noastră. În Apocalipsa Îl vedem pe
Hristos în gloria viitoare. Această numire ne atrage atenţia asupra Domnului
Iisus ca sursă şi subiect general al tuturor lucrurilor tratate în textul
cărţii. Nu este vorba despre „niște revelații” date prin Iisus Hristos, cum
cred unii, ci de „descoperirea”, „arătarea” persoanei lui Iisus Hristos ca
răspuns final, total și suficient la toate problemele istoriei. Descoperirea
este unică, la singular, pentru că Iisus Hristos este unic în tot și toate cele
ce există. Ca și primul ei verset, ultimele versete ale cărții vorbesc tot
despre Domnul Iisus Hristos: „Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da,
Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Iisuse!
Harul Domnului Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin” (Apoc.
212:20-21). Cartea cuprinde, nu una, cu ci patru vedenii pe care li
le-a încredințat Dumnezeu lui Ioan. Fiecare dintre aceste patru secțiuni în
care este împărțită natural cartea începe cu o referință la o stare de alterare
a conștientului pentru deschiderea lui spre lumea revelației divine numită „în
Duhul” (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10). Dacă ținem seama de ele, cele patru
vedenii sunt Apocalipsa 1:10 - 3:22; 4 - 16; 17:1 - 21:8 și 21:9 - 22:21).
Autorul: Nu încape nicio îndoială că Cel ce ne
trimite această epistolă despre Sine şi despre desfăşurarea istoriei viitoare
este însuşi Domnul Iisus Hristos. Ioan este numai „instrumental uman”,
„scribul” ales pentru a ne transmite mesajul primit de la Domnul. Numele lui
Ioan apare de patru ori în textul cărţii (Apoc. 1:1, 4, 9; 22:8).
Conţinutul cărţii adevereşte şi el că cel ce a scris-o a fost un
evreu, cunoscător foarte versat în Scriptură, unul dintre conducătorii
spirituali ai Bisericilor din Asia Mică, el însuşi foarte religios şi
foarte convins că mişcarea începută de Hristos va triumfa în curând asupra
forţelor demonice care sunt prezente în lume. Apostolul Ioan corespunde cel
mai bine unei descrieri ca aceasta.
Data: Cartea Apocalipsei a
fost scrisă într-o vreme în care creştinismul intra într-o perioadă de
grea persecuţie din partea autorităţilor din Imperiul Roman. Cei mai
mulţi comentatori sunt de părere că data scrierii trebuie să fi fost în
preajma anului 95 d.H..
Contextul scrierii: Din
momentul în care autorităţile romane au început să impună în imperiu cultul
Cezarului declarat zeu, creştinii - care-L considerau împărat pe Iisus şi
nu acceptau să i se închine Cezarului - au intrat în conflict deschis
cu statul. Apocalipsa îi avertizează pe creştinii din Smirna despre vremurile
grele care vor urma (Apoc. 2:10). Antipa, marturul credincios (Apoc.2:13)
căzuse deja împreună cu alţii, ca primele victime produse de persecuţie (Apoc.
6:9). Ioan însuşi se găsea exilat pe insula Patmos (Apoc. l:9), probabil un fel
de închisoare a imperiului. Nu este de mirare că, sub presiunile evenimentelor
vremii, unii din Biserică începuseră să predice o cale a compromisului (Apoc.
2:14-15, 20), care trebuia combătută repede, mai ales având în vedere vremurile
şi mai cumplite care trebuiau să vină.
Conţinutul cărţii: Cartea are ca
scop să-i încurajeze pe cei credincioşi să stea tari în credinţă şi să nu se
plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informează pe cititori că în
curând se va produce confruntarea finală dintre Dumnezeu şi Diavol care se
va solda cu zdrobirea Diavolului şi biruinţa glorioasă a Mielului lui
Dumnezeu. Pînă atunci însă, creştinii sunt îndemnaţi să stea tare şi să se
împotrivească Diavolului chiar şi cu preţul vieţii. Ei trebuie să ştie că au
fost pecetluiţi cu sigiliul veşniciei şi că vor fi răzbunaţi la venirea
Domnului Iisus, când cei răi vor fi pedepsiţi pe vecie, iar cei credincioşi vor
primi cununa răsplătirilor şi intrarea liberă în eternitatea fericită a unirii
desăvâşite cu Fiul lui Dumnezeu.
Există patru şcoli de interpretare ale cărţii
Apocalipsei: cea preteristă, cea idealistă, cea istoricistă şi cea
viitoristă.
|
Apocalipsa |
1-3 |
4-19 |
20-22 |
|
Preteristă |
Biserici istorice |
Simbolic pentru condiţiile contemporane |
Simbolic pentru ceruri şi pentru victorie |
|
Idealistă |
Biserici istorice |
Simbolic pentru conflictul dintre bine şi rău |
Victoria binelui |
|
Istoricistă |
Biserici istorice reale |
Simbolic pentru evenimente istorice: căderea Romei,
mahomedanism, papalitate, reformaţie |
Judecata finală; |
|
Viitoristă |
Şapte stadii ale istoriei Bisericii |
Necazul cel mare. |
Împărăţia de o mie de ani. |
|
Postmilenistă |
Biserici istorice |
În general o intrepretare istoricistă. |
Victoria creştinismului asupra lumii |
|
Amilenistă |
Biserici istorice |
În general o intrepretare istoricistă. |
Venirea lui Hristos. |
|
Premilenistă |
Biserici istorice care reprezintă etape istorice |
În general o intrepretare viitoristă. |
Domnie literală de o mie de ani. |
Luându-le pe rând acestea susţin că:
(1) Preteristă - textul
cărţii este simbolic şi legat de evenimentele care au venit asupra Bisericii
în secolul I. Astăzi, cartea are doar un caracter documentar, de mărturie
a ceea ce s-a întâmplat deja şi din care putem scoate principii veşnic
valabile.
(2) Idealistă - textul
se adresează unor Biserici reale, dar are numai un caracter simbolic, ilustrând
lupta dintre bine şi rău, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este
redusă la nivelul unei culegeri de fabule.
(3) Istoricistă - textul
este adresat unor Biserici reale, dar capătă un caracter alegoric în care
se poate observa o descriere a istoriei din vremea aceea şi până la vremea
sfârşitului. Apocalipsa este transformată într-o carte de istorie „cifrată”
care poate rivaliza cu oricare carte de istorie din şcolile lumii. În
dosul simbolurilor pot fi recunoscute: căderea Romei, mahomedanismul,
papalitatea, reforma, etc..
(4) Viitoristă - natura
textului şi felul în care trebuie el tălmăcit sunt reglementate de „cheia”
dinApoc. 1:19: „Scrie lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi
cele care au să vină după ele”.Apocalipsa este privită ca o cronică a vieţii
creştine din „vremea Bisericii” şi ca o anunţare a evenimentelor viitoare din
perioada sfârşitului. Spre deosebire de interpretarea istoricistă, această
interpretare nu caută să recunoască istoria trecută a lumii în textul
Apocalipsei. Ea rezervă descrierile din carte pentru evenimente încă viitoare,
care îşi aşteaptă în curând împlinirea.Majoritatea celor care
interpretează „viitorist” cartea Apocalipsei văd în scrisorile trimise
celor şapte Biserici, nu numai nişte epistole cu caracter local, ci
descrieri ale unor etape caracteristice prin care va evolua starea
creştinismului până în vremea sfârşitului (Apoc. 2 şi 3). Restul cărţii
nu s-a întâmplat încă. Evenimentele descrise începând cu capitolul
4 al cărţii se vor declanşa în preajma sau chiar la cea de a doua
venire a Domnului. Capitolul 20 descrie trecerea prin vremea Mileniului spre
vremea judecării omenirii, iar ultimele două capitole descriu starea de după
judecată, în fericirea eternă a părtăşiei cu Dumnezeu şi cu
cerul. Deşi recunoaştem ceva bun în fiecare dintre cele patru feluri de
interpretare, noi recomandăm tuturor metoda viitoristă. Ea
este cel mai aproape de respectarea spiritului Scripturii şi se armonizează cel
mai bine cu ceea ce ştim deja din informaţiile transmise nouă prin intermediul
celorlalte cărţi profetice. Vechiul Testament a vestit, în repetate ocazii,
venirea unei împărăţii în care „Cineva”, venit din linia împărătească a lui
David, va domni la Ierusalim peste Israelul refăcut şi reinstalat în propria
lui țară, extinzându-şi influenţa domniei lui binefăcătoare asupra
tuturor neamurilor lumii. Aceste profeţii sunt atât de clare şi în număr
atât de mare, că a încerca să le „spiritualizezi” pe toate, ar însemna
o necinstire a inspiraţiei Duhului Sfânt asupra autorilor lor. Mai există
şi acel aspect dublu al lucrării mesianice pe care nu l-au putut înţelege
pentru o vreme evreii. Mesia trebuia să vină şi să sufere şi să împărătească.
Este o contradicție în termeni! Astăzi, noi ştim că de fapt a fost vorba
despre două veniri succesive ale Domnului. Prima dată el a venit în Ierusalim
ca să moară pentru păcatele lumii, iar a doua oară se va întoarce în
acelaşi Ierusalim ca să-şi instaureze glorioasa Lui împărăţie. Noul Testament
nu ne spune cât timp va trebui să treacă între aceste două veniri succesive. El
ne dă doar unele evenimente care vor anunţa iminenţa celei de a doua veniri şi
declanşarea crizei mondiale care se va sfârşi cu biruinţa finală a Mielului
(Mat. 24:27-31; 2Tes.2:1-12; 2Tim. 3).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice:
Istoria lumii se desfăşoară între prima şi
ultima carte a Bibliei. Geneza ne arată unde au început toate,
iar Apocalipsa ne arată unde şi prin ce se vor sfârşi toate
lucrurile.
|
GENEZA 1 - 4 |
APOCALIPSA 19 - 22 |
|
Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (1:1) |
Dumnezeu face ceruri noi şi un pământ nou (21:1) |
|
Facerea luminii (1:3) |
Mielul este lumina (21:23) |
|
Domnul a făcut soarele şi luna (1:16) |
Nu va mai fi nevoie de soare şi lună (21:23) |
|
Sfârşitul primei creaţii (2:1) |
Sfârşitul celei de a doua creaţii (21:6) |
|
Omul a fost aşezat lîngă un râu (2:10) |
Omul va locui veşnic lângă râul cu apa vieţii (22:1) |
|
Omul a mâncat din pom şi a murit (2:17) |
Omul va mânca din pom şi va trăi (22:2) |
|
Nunta lui Adam (2:18-23) |
Nunta Mielului (19:6-9) |
|
Eva, nevasta lui Adam (2:22-25) |
Noul Ierusalim, nevasta Mielului ((21:9-10) |
|
Şarpele a cauzat răul (3:1,13) |
Şarpele împiedicat să mai facă rău (20:3) |
|
Primul atac al lui Satan asupra omului (3:1-6) |
Ultimul atac al lui Satan (20:7-10) |
|
Satan se arată în grădină (3:1) |
Satan dispare în iazul de foc (20:10) |
|
O grădină care a putut fi întinată (3:6-7) |
Un oraş care nu va putea fi întinat (21:27) |
|
Ruperea părtăşiei cu Dumnezeu (3:8-10) |
Reinstaurarea părtăşiei cu Dumnezeu (21:3) |
|
Biruinţa iniţială a şarpelui (3:13) |
Biruinţa finală a Mielului (20:10) |
|
Făgăduinţa primei veniri a Domnului (3:15) |
Făgăduinţa celei de-a doua veniri (22:20) |
|
Durerea înmulţită nespus de mult (3:16) |
Sfârşitul tuturor suferinţelor (21:4) |
|
Blestem asupra primei creaţii (3:14-19) |
Înlăturarea veşnică a blestemului (22:3) |
|
Omul pierde stăpânirea asupra naturii (3:19) |
Omul recâștigă stăpânirea asupra naturii (22:5) |
|
Cea dinţii ucidere (4:8) |
Moartea nu va mai fi (21:4) |
|
Primul miel ucis pentru oameni (3:21) |
Ultimul Miel jertfit pentru oameni (21:14) |
|
Închiderea primului rai (3:23) |
Deschiderea celui de al doilea rai (21:25) |
|
Îngerii se opun oamenilor (3:24) |
Îngerii îi călăuzesc pe oameni (21:9-10) |
|
Omul este oprit de la pomul vieţii (3:24) |
Omul are din nou acces la pomul vieţii (22:14) |
|
Semnul blestemului pe Cain (4:15) |
Numele Domnului aşezat pe frunţile oamenilor (22:4) |
|
Cain zideşte prima cetate (4:17) |
Dumnezeu trimite cetatea zidită de El (21:2) |
Apocalipsa este o carte a septadelor
(serii de șapte), ceea ce o pecetluiește ca revelație desăvârșită. Se
vorbeşte despre:
§ șapte
fericiri (Apoc. 1:3; 14:13; 16:15; 19:9 20:6; 22:7,14);
§ şapte
Biserici (Apoc 1:4; 2:1 - 3:22);
§ șapte
scrisori (Apoc. 2:1-3:22);
§ şapte
duhuri (Apoc 1:4);
§ şapte
sfeşnice de aur (Apoc 1:12, 20: 2:1; 4:5);
§ şapte
stele (Apoc. 1:16, 20; 2:1; 3:1);
§ şapte
peceţi (Apoc. 5:1,5; 6:1);
§ şapte
coarne şi şapte ochi (Apoc. 5:6);
§ şapte
trâmbiţe (Apoc. 8:2; 16:1);
§ șapte
îngeri (Apoc. 8:2,6; 15:1,6,7; 15:8; 16:1; 17:1; 21:9);
§ şapte
tunete (Apoc.10:3,4);
§ șapte
mii de morți (Apoc. 11:13);
§ șapte
capete (Apoc. 12:3; 13:1; 17:3,7,9);
§ şapte
semne (Apoc. 12:1, 3; 13:13-14; 15:1; 16:14; 19:20);
§ şapte
cununi împărăteşti (Apoc. 12:3);
§ şapte
urgii (Apoc. 15:1,6,8; 21:9);
§ şapte
potire de aur (Apoc. 15:7: 16:1; 17:1; 21:9);
§ şapte
munţi (Apoc. 17:9);
§ şapte
împăraţi (Apoc. 17:10);
§ și ultimele
șapte vedenii (cap. 20-21).
Cifra „7” reprezintă în simbolistica iudaică
,,numărul complet, perfecţiunea divină”. Ioan scrie ,,divin”, în serii de
septade. Nu degeaba i-au zis cei din vechime ,,Ioan, divinul”. Descoperirea
apocalipsului este scrisă în septade de rotiri a câte șapte, unele în altele,
greu de sistematizat sau de vizualizat, ca un alt mesaj venit din lumea cu mai
multe dimensiuni, ,,slava lui Dumnezeu”, descrisă de profetul Ezechiel, ale
căror roți care învârtesc în mijlocul altor roți (Ezec. 1:16). Septadele
principale care dau osatura cărții sunt:
I. Cele șapte biserici - Apoc. 2:14:22; II. Cele șapte peceți
- Apoc. 6:1-8:5; III. Cele șapte trâmbițe - Apoc. 8:7-11:19; IV. Cele șapte
personaje - Apoc. 12:1-13:18; V. Cele șapte potire - Apoc. 15:1-16:21;
VI. Cele șapte pedepse - Apoc. 17:1-20:15; VII. Cele șapte lucruri noi - Apoc.
21:1-22:5.
Există o simetrie adesea neobservată: Noul
Testament cuprinde scrisori trimise de apostolul Pavel la șapte biserici
distincte: Roma, Galatia, Corint, Efes, Filipi, Colose și Tesalonic. Domnul
Iisus trimite scrisoarea aceasta a Apocalipsei tot la exact șapte biserici:
Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea. Sigur că este de
mirare că Domnul Iisus nu trimite câte o scrisoare și bisericilor din Ierusalim
sau Antiohia, dar această întrebare va trebui să rămână fără răspuns.
SCHIŢA CĂRŢII:
Introducere, 1:1-9:
I. Hristos - încununat în slavă: a.
Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20; b. Scrisorile către cele
şapte Biserici, 2:1-3:22; c. Tronul slavei şi închinarea din cer, 4:1-5:14
II. Hristos ia în stăpânire pământul: d.
Ruperea celor şapte peceti, 6:1-17; Un interludiu: Pecetluirea celor144.000 dinIsrael, 7:vs.1,8; Mulţimea mântuiților din Necazul celMare,
7:9-17; e. Cele şapte trâmbiţe, 8:1-9:21; Un interludiu: Ierusalimul în
vremea Necazului cel Mare, 10-11; f. Cele şapte personaje,
12-13 (femeia însărcinată, pruncul, balaurul roşu, Mihail,
vulturul, fiara, adoua fiară); Un interludiu: Pecetluirea celor 144.000, 14:1-5;
Vulturul cu Evanghelia veşnică, 14:6-7; Avertismente
împotriva închinării la fiară, 14:8-13;
Motivul pentru Armaghedon, 14:14-20; g. Cele şapte potire,
15-21; Un interludiu: Babilonul sub mânia lui
Dumnezeu, 17-18; h. Împărăţia de 1.000 de ani, 20:1-6; i.
Ultima împotrivire şi osânda lui Satan, 20:7-10;
î. Judecatacea din urmă, 22:11-15.
III. Hristos - încununat în Noua Creaţie, Noua Ordine Mondială: j.
Un cer nou şi un pământ nou, 21-22.
Studii în Apocalipsa:
I. Hristos - încununat în slavă: a.
Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20; b. Scrisorile către cele
şapte Biserici, 2:1-3:22; c. Tronul slavei şi închinarea din cer,
4:1-5:14.
CAPITOLUL 1:
I. Poate o carte
să ne dea fericirea? Ce carte! Ce autor! Ce mesaj! Cartea
aceasta este cea mai importantă lectură pe care o poate face un creștin! Mai
mult decât orice ziar, mai mult decât orice buletin de știri de la televiziune,
mai mult decât orice masă rotundă la care discută specialiștii în sociologie și
educație, cartea Apocalipsei este singura în stare să-ți dea o bucurie
constantă, consolidată și certă despre ceea ce trebuie să fii și să ști.
Teologii îți vor spune și ei să nu citești Apocalipsa că s-ar putea să te
rătăcești. Interesant este că Dumnezeu ne spune de exact șapte ori în cuprinsul
textului că celor ce citesc și se conformează poruncilor din această carte le
este rezervată o ,,fericire special” (Apoc. 1:3; 14:13; 16:15; 19:9; 20:6;
22:7, 14). De cine să asculți? De diavol, de ,,teologi” sau de Dumnezeu?
Apocalipsa este singura carte din Biblie care are îndrăzneala să spună:
„Citește-mă și vei afla fericirea”: ,,Ferice de cine citeşte şi de
cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc
lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apoc. 1:3).
Ce motive de fericire ne oferă Apocalipsa? Mai
întâi este fericirea de a auzi glasul lui Dumnezeu. Multe alte cărți ale
Bibliei conțin mesaje venite de la Dumnezeu, dar niciuna nu este ca Apocalipsa.
Ea este 100%, de la primul la ultimul cuvânt un mesaj nemijlocit de la
Dumnezeu. Celelalte cărți ale Biblie conțin pe lângă glasul lui Dumnezeu și
narațiuni istorice, pasaje de dialoguri între oameni și chiar vorbe rostite de
Satana, dușmanul lui Dumnezeu. Apocalipsa este însă altfel. Ea are cea mai mare
densitate de mesaj direct din gura lui Dumnezeu. Ea strigă către noi și se
oferă ca sursă de fericire supremă, fericirea de a auzi vocea lui Dumnezeu. La
Sinai, glasul lui Dumnezeu a fost așa de puternic că poporul a cerut ca să nu
le mai vorbească, temându-se că vor muri. În Apocalipsa, Dumnezeu vorbește
altfel! Șansa de a auzi glasul divin nu trebuie luată însă în chip ușuratec.
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos și nu-și împarte slava cu nimeni. Acum
două mii de ani s-a petrecut un eveniment care ne servește drept
avertizare: ,,Irod era foarte mâniat pe cei din Tir şi din Sidon. Dar
aceştia au venit toţi într-un gând la el şi, după ce au câştigat de partea lor
pe Blast, care era mai mare peste odaia de dormit a împăratului, au cerut pace,
pentru că ţara lor se hrănea din ţara împăratului. Într-o zi anumită, Irod
s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui împărătesc şi
le vorbea. Norodul a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!” Îndată
l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi
a murit mâncat de viermi” (Faptele Apostolilor 12:20-23). Apocalipsa
ne promite fericirea de a asculta ce ne spune Dumnezeu, nici mai mult, nici mai
puțin, iar cei care ar îndrăzni să adauge ceva sau să scoată ceva din acest
mesaj divin este întâmpinat cu o avertizare teribilă: ,,Mărturisesc
oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va
adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în
cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii
acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din
cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta. Cel ce adevereşte aceste
lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” Apocalipsa
ne oferă șansa unei fericiri solemne și responsabile. Primul capitol este
îmbibat cu prezența Dumnezeului Triunic. Toate persoanele Trinității sunt
prezentate. Dumnezeu Tatăl este aici. Dumnezeu Fiul este aici și Dumnezeu Duhul
Sfânt este aici: „Har şi pace vouă din partea
Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine şi din partea celor
şapte duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie şi din partea lui
Iisus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi,
Domnul împăraţilor pământului!” (Apoc. 1:4-5a) „Cele șapte duhuri”
sunt probabil o referire la plinătatea de lucrare a diafanei persoane a Duhului
Sfânt. O posibilă certificare a acestei păreri se află în cele șapte
caracteristici ale Duhului prezentate în cartea profetului Isaia: „(1)
Duhul Domnului Se va odihni peste El, (2) duh de înţelepciune şi (3) de
pricepere, (4) duh de sfat şi (5) de tărie, (6) duh de cunoştinţă şi (7) de
frică de Domnul” (isaia 11:2). A treia motivație pentru care
Apocalipsa dă fericire celor ce o citesc și ascultă este certitudinea unui
„Happy End”, a unui sfârșit fericit al istoriei despre care aflăm din cuprinsul
cărții. Odată cu aflarea „scorului final”, participarea noastră la istorie
capătă o dimensiune de anticipare și de relaxare. Siguranța pe care ne-o dă
Apocalipsa ne așează pe un palier existențial al optimismului. Cu siguranță, Diavolul
nu vrea ca tu să citești Apocalipsa! Ori de câte ori Diavolul îți aduce aminte
de trecutul tău, adu-i și tu aminte de viitorul lui. Diavolul știe că citirea
Apocalipsei înseamnă o încărcare cu un optimism al credinței și vrea să ne țină
departe de această „stație de alimentare”. Cartea Apocalipsa cere
adeziunea noastră totală. Ea nu trebuie citită cu răceala unui
savant, ci cu evlavia unui ucenic. Ea ne invită să retrăim copilărește trăirile
extraordinare pe care le-a avut apostolul Ioan! Trebuie să privim cu ochii lui
Ioan, dar și să simțim cu inima lui Ioan. În cuprinsul textului din Apocalipsa
există șapte ocazii în care ni se spune să participăm cu câte un ,,Amin” la
cele descrise acolo (Apoc. 1:6-7,18; 3:14; 5:14; 7:12; 19:4; 22:20-21). Al
treilea motiv de fericire este să descoperim ce forțe extraordinare,
extraterestre și eterne are Dumnezeu la dispoziție pentru împlinirea planurilor
Sale. Apocalipsa nu este descrierea unui conflict dintre Dumnezeu și altcineva
care are forțe egale sau măcar comparabile cu ale Lui. Nu! Apocalipsa ni-L
prezintă pe Dumnezeu suveran absolut peste creație, infinit de mare și de
puternic, căruia nimeni și nimic nu poate să i se împotrivească. Apocalipsa
ni-L arată pe Creator făcând ordine și curățenie în creație.
II. O mărturie din afara spațiului și
timpului:
Nu-i lăsați să vă spună că Apocalipsa nu are
legătură cu realitatea pe care o trăim, ci este doar o culegere de metafore
poetice imposibil de înțeles. Dimpotrivă! Apocalipsa este singura carte care
vorbește despre realitate, despre toată realitatea, nu doar cea închisă îngust
în sfera de spațiu și timp în care existăm noi acum. Apocalipsa ne ia de mână
și ne duce să vedem întreaga realitate a existenței, dincolo de limitele
umane. Cu fiecare capitol al cărții suntem când pe pământ, când în cer,
când aici și acum, când acolo și atunci. Autorul ni se adresează din afara
timpului, fiind singurul capabil să alunece pe axa vremii înainte și înapoi. De
la El aflăm lucruri din trecut, din prezent și din viitor. „Scrie dar
lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele
care au să fie după ele” (Apoc. 1:19). Autorul o poate face
pentru că El însuși locuiește concomitent în trecut, în prezent și în viitor.
Dumnezeu este „atemporal”, etern, capabil să vadă totul complet și
instantaneu. „Har şi pace vouă din partea Celui ce
este, Celui ce era şi Celui ce vine” (Apoc. 1:4b). Dintre toate
pasajele pe care le-aș putea cita în sprijinul celor scrise mai sus am să aleg
această extraordinară „benedicție” așezată, neobișnuit, chiar la începutul
cărții: „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat
de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi
preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, a Lui să fie slava şi puterea în vecii
vecilor! Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi
cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din
pricina Lui! Da, Amin.” (Apoc. 1:5b-7). Trăim o vreme în care
„împărățiile lumii” se află într-un conflict permanent. Cu care dintre ele să
ții? Care va birui până la urmă? America? Rusia? Țările islamice? China?
Apocalipsa ne prezintă, ca și realizată, o altă împărăție, lucrarea desăvârșită
a lui Dumnezeu. Ea este cea care va birui. Ea și le va supune pe toate
celelalte. De unde știm? Din această aparentă greșeală gramaticală care există
în anunțul de mai sus. Autorul Apocalipsei nu ne spune că Dumnezeu „va
face” din noi o împărăție și preoți”, ci că ,,a făcut” aceasta. Timpul
verbal folosit este perfectul compus care identifică „o acțiune petrecută în
trecut și încheiată la momentul vorbirii”. Noi nu vedem încă aceste două
promisiuni realizate, dar Dumnezeu vorbește despre ele la timpul trecut. Pentru
El, ele sunt deja realitate. Putem fi absolut siguri de aceasta. Cât de siguri?
Atât de siguri încât să izbucnim în strigăte de laudă! Pasajul cuprinde două
„benedicții”. Ele sunt așezate în epistolele Noului Testament la finalul
scrierilor, dar în Apocalipsa apar chiar de la început, pentru că
începutul este extraordinar! Anticiparea aceasta profetică are o ilustrație în
ceea ce facem noi la Cina Domnului. Gândiți-vă bine! Ce înțeleg cei „din
afară” când văd că ne strângem în jurul a două simboluri care ilustrează un
trup zdrobit și o baie de sânge? Imaginea sugerează că stăm lângă rămășițele
unuia care a fost înfrânt, care a pierdut lupta, care a fost făcut praf de
adversar. Prin credință însă, noi știm că n-a fost așa. Deși nu L-am văzut față
în față, noi știm că Cel răstignit trăiește! A biruit moartea și este acum
„Domn” așezat de Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor. Îi cântăm cântări de
laudă și comemorăm nu doar moartea, ci și biruințele Sale. Același Dumnezeu
care L-a făcut pe Iisus „Domn și Salvator” (Fapte 5:31), ne-a făcut deja și pe
noi și din noi „o împărăție și preoți pentru Dumnezeu”. Amin și iar Amin!
De două ori Amin și o dată, cât ne țin puterile „Aleluia!” Ca să fim și mai
exacți însă, promisiunea aceasta este „par excellence” pentru credincioșii
evrei. Apocalipsa încununează șirul cărților din secțiunea evreiască a Noului
Testament, după cum 2 Tesaloniceni încununează cu vestea despre Răpire
secțiunea Neamurilor. Putem să ne includem însă și pe noi în promisiunea
împărăției, așa cum ne învață apostolul Petru, unul din „stâlpii” (Gal. 2:79)
bisericii celor tăiați împrejur: „Voi însă sunteţi o
seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un
popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi
puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa
minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi
poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi
căpătat îndurare” (1 Petru 2:9-10). Apocalipsa deci este un mesaj
trimis din eternitate de eternul Dumnezeu despre scopul pe care-L are El cu
noi: să ne facă (ne-a și făcut!) o împărăție și preoți ai Săi.
III. Descoperirea lui Iisus Hristos:
Traducerea românească a preferat să păstreze ca
titlu al cărții termenul din limba greacă: „Apocalipsa”. El
este o transliterare, adică o preluare fără traducere. În alte limbi, titlul este „Descoperirea” (Revelation
în limba engleză). Este vorba despre un obicei strict evreiesc. Pentateucul,
(πεντάτευχος), primele cinci cărți ale canonului evreiesc sunt
identificate prin primele cuvinte cu care încep. Cărțile erau scrise atunci pe
papirus sau pe piei de animale și făcute sul. Pentru identificarea lor era
suficent să se deschidă puțin sulul și să se citească primele cuvinte ale
cărții. Cu timpul, aceste prime cuvinte au devenit titlul cărții respective:
- Geneza - Bereishit (בְּרֵאשִׁית). Bereishit înseamnă
„La început” (Gen. 1:1); Exodul -Shemot (שְׁמוֹת). Shemot înseamnă
„numele” (Exod 1:1); Leviticul- Vayikra (וַיִּקְרָא). Vayikra înseamnă
„A chemat” (Leviticul 1:1); Numeri- BaMidbar (בְּמִדְבַּר). BaMidbar înseamnă
„în pustia” (Numeri 1:1); Deuteronomul- Devarim (דְּבָרִים). Devarim înseamnă
„cuvintele” (Deuteronom 1:1). După același obicei evreiesc,
Apocalipsa este numită la evrei „Descoperirea”, după primul cuvânt din primul
ei capitol: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu,
ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând”
(Apocalipsa 1:1). Cartea Apocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru,
în toată desăvârşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat,
dar mereu la cârma istoriei, fără să se grăbească şi fără să întârzie,
conducând totul spre împlinirea planurilor Lui măreţe şi desăvârşite.
Apostolul Pavel a anunțat la Atena că Dumnezeu va judeca lumea prin Hristos
(Fapte 17:30-31). Apostolul Ioan ne descopere modul în care El o va face.
Cartea Apocalipsei poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nicio altă carte a
Bibliei nu este mai clară în desfăşurarea mesajului ei. Primele cinci capitole
descriu prima mişcare a acţiunii prin care Hristos este încununat pe
tronul din ceruri. Partea cuprinsă între capitolele 6 şi 20 descrie cea de
a doua mişcare a acţiunii spre încununarea lui Hristos ca Domn pe tronul
terestru. Finalul cărţii înalţă acţiunea spre apogeul încununării lui Hristos
peste toată „noua creaţie”. Cu planul acesta în minte, elementele
particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul şi semnificaţia. În Vechiul
Testament Îl întâlnim pe Hristos în profeții. În Evanghelii, Hristos intră în
istorie. În Faptele Apostolilor, Hristos trăiește prin Biserică. În Epistole,
Hristos este experiența noastră de fiecare zi. În Apocalipsa, Hristos se
întoarce personal în glorie să împărătească pe pământ. Vechiul Testament spune:
„Iată El vine”. Evangheliile Noului Testament spun „Iată El a murit”. Faptele
Apostolilor spune „El a înviat”. Epistolele spun „El salvează oameni”, dar
numai Apocalipsa spune „El domnește peste toți”. Apocalipsa înseamnă
„descoperirea” lui Iisus Hristos. Cele 404 de versete ale cărții cuprind opt
sute de aluzii și citate din Vechiul Testament. N-ar trebui să ne surprindă pentru
că toate temele descrise acolo își trăiesc împlinirea în Apocalipsa, asemenea
râurilor acestei lumi care se varsă până la urmă în imensitatea oceanelor
planetare. Aceasta este o simetrie supranaturală a Bibliei care pretinde celui
ce dorește să înțeleagă Apocalipsa un studiu prealabil al străvechilor
Scripturi evreiești.
IV. Un altfel de Hristos:
Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei,
cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formă literară specifică.
Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje
„apocaliptice”. Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund
simbolice prin care se încearcă să ni se transmită cunoştinţe despre realităţi
care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre bazată pe
experienţă şi simţuri. Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile
descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate
înţelege deoarece textul însuşi ne pune la dispoziţie „cheia” unora dintre
simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sunt îngeri, sfeșnicele sunt
Biserici - Apoc 1:20 - „curva cea mare” este Babilonul, iar
Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului - Apoc
21:9 - 10). Fiul lui Dumnezeu descris în Apocalipsa nu mai este Fiul
lui Dumnezeu cu față umană din Evangheliile întrupării Lui. Descrierea pe care
o găsim în capitolul 1 ni-L prezintă în dimensiunile Lui cosmice. Nu-i de
mirare că apostolul Ioan, obișnuit să stea plecat cu capul pe pieptul lui Iisus
din Nazaret, cade la pământ în fața Hristosului cosmic. În Evanghelii L-am
văzut pe Iisus Hristos la noi acasă. În Apocalipsa Îl privim pe același Fiu al
lui Dumnezeu la El acasă: „În Ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit
înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, care
zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi,
scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam,
Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea”. M-am întors să văd glasul
care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de
aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe cineva care semăna cu
Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi
încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca
lâna albă, ca zăpada, ochii Lui erau ca para focului, picioarele Lui
erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor şi glasul Lui era ca vuietul
unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea
o sabie ascuţită cu două tăişuri şi faţa Lui era ca soarele când
străluceşte în toată puterea lui. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui
ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: Nu te teme! Eu
sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu
în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apoc.
1:10-18). Avem de a face cu Hristosul de după înviere, cu Hristosul
proslăvit și îmbrăcat în slava pe „care o avea la Tatăl, înainte de a fi lumea”
(Ioan 17:5). Este foarte important să citim cu atenție această descriere pentru
că așa se raportează Domnul Iisus la cele șapte biserici. Câte un element al
descrierii Lui va fi prezent în felul în care se prezintă fiecăreia în parte.
Elementele descrierii lui Iisus Hristos sunt prezente și în alte porțiuni
profetice ale revelației Scripturilor. Descrierea părului Său mai apare și în
cartea profetului Daniel: „Mă uitam la aceste lucruri până când
s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos.
Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână
curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui,
ca un foc aprins” (Dan. 7:9). Descriera ochilor Săi mai apare și în
Epistola către Evrei: „Nicio făptură nu este ascunsă de
El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem
a face” (Evrei 4:13). Picioarele Lui sunt „de aramă aprinsă și arsă în
foc”, ceea ce este o aluzie la șarpele de aramă al pedepsei din cartea
Numeri: „Domnul a zis lui Moise: Fă-ţi un şarpe
înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va
trăi. Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină şi oricine
era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia” (Numeri 21:8-9). Glasul
Lui, „ca vuietul unor ape mari” mai apare și în vedeniile din cartea profetului
Ezechiel: „ …ca vâjâitul unor ape mari și ca glasul Celui Atotputernic”
… (Ezec. 1:24). „M-a dus la poartă, la poarta
dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui Israel venea
de la răsărit. Glasul Său era ca urletul unor ape mari şi pământul
strălucea de slava Sa. Vedenia aceasta semăna cu aceea pe care o
avusesem când venisem să nimicesc cetatea şi vedeniile acestea semănau cu
aceea pe care o avusesem lângă râul Chebar. Şi am căzut cu faţa la pământ”
(Ezec. 43:1-3). Sabia Cuvântului Său mai apare și în Epistola către
Evrei: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi
lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri:
pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi
măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii” (Evrei 4:12). Fiecare
dintre elementele acestei descrieri ale Fiului lui Dumnezeu apar apoi una după
alta în fiecare dintre cele șapte scrisori scrise de Iisus Hristos celor șapte
biserici. Ne vom reîntâlni cu ele în capitolele 2 și 3 ale Apocalipsei. Ele
subliniază trăsături ale persoanei lui Iisus Hristos în acțiunile prin care Își
manifestă puterea și judecata. Hristosul cosmic sau „ceresc” este același cu
Fiul lui Dumnezeu întrupat printre oameni. Ceva din slava Lui a fost
întrezărită de trei dintre ucenicii Lui pe Muntele Schimbării la Față: „După şase
zile, Iisus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi
i-a dus singuri de o parte pe un munte înalt. Acolo S-a schimbat la faţă
înaintea lor. Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o
albeaţă pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da” (Marcu 9:2-3). Această
descriere nu trebuie în niciun fel să ne împingă la idolatria unor reprezentări
materiale ale Fiului lui Dumnezeu. Ele sunt doar niște palide reprezentări ale
celei de a doua Persoane a Dumnezeului triunic. Citind-o ne putem face totuși o
idee a slavei după care tânjea Iisus Hristos în timpul anilor „dezbrăcării de
Sine”, când s-a făcut asemenea oamenilor: „Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă
la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea” (Ioan
17:5). „Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine
şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai
dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24). Apostolul
Ioan, care a căzut atunci ca mort la pământ înaintea Lui, ne asigură că va veni
o vreme când vom sta și noi înaintea Lui și-L vom vedea așa cum este: „Preaiubiţilor,
acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom
fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta
El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Apocalipsa
ne descoperă un altfel de Hristos și prin faptul că-L vedem acum stăpân deplin
peste cei vii și peste cei morți: „El Şi-a
pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi
şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii
vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apoc. 1:17-18). Este
un altfel de Hristos și pentru faptul că stăpân peste ce a fost, peste ce este
și peste ce va fi și păstrează o legătură activă cu fiecare biserică: „Scrie
dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie
după ele. Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în mâna
dreaptă a Mea, şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii
celor şapte Biserici şi cele şapte sfeşnice sunt şapte Biserici” (Apoc.
1:19-20).
Comentariu suplimentar!
Este vrednic de
luat în seamă că apostolul Ioan a fost instrumentul ales de
Dumnezeu pentru a ne comunica această scriere - ultima din Noul Testament, atât
de diferită de Evanghelia şi de Epistolele aceluiaşi apostol. Dar nu este
singura dată când lui Dumnezeu I-a plăcut să prezinte prin mijlocirea aceluiaşi
scriitor subiecte care oferă cele mai mari contraste. Astfel, de exemplu, acela
care este numit apostolul netăierii împrejur a fost totuşi martorul lui Hristos
pe lângă aceia care fuseseră iudei şi care erau în primejdie să se întoarcă la
poruncile mozaice. Lui, si nu lui Petru sau lui Iacov,
i-a fost încredinţat acest mesaj final şi hotărâtor al harului care invita pe
evrei să rupă orice legătură cu o închinare pământească, pentru a se lipi de
Hristos slăvit în Cer. La fel, în gândul lui Dumnezeu, apostolul Ioan, acest
martor al harului si al adevărului care au venit prin Iisus Hristos, era
instrumentul cel mai potrivit pentru a descoperi judecăţile viitoare. Cauza
morală a acestui fapt este limpede. Dacă Hristos este lepădat ca obiect al
credinţei şi izvor unic al harului, El devine neapărat executorul judecăţii.
Găsim acest adevăr stabilit într-un chip precis de Domnul însuşi în Evanghelia
lui Ioan (capitolul 5). După cum Hristos fusese lepădat altădată de poporul
evreu, harul şi adevărul pe care El le adusese erau de asemenea pe punctul de a
fi nerecunoscute si părăsite în întregime de aceia care purtau Numele lui
Hristos pe Pământ. În aceste împrejurări, Ioan, mai mult ca oricare altul, era
potrivit să desfăşoare înaintea noastră viziunile solemne ale judecăţilor prin
care Dumnezeu avea să revendice drepturile dispreţuite ale Fiului Său; judecăţi
providenţiale mai întâi, apoi executate de Hristos care vine în persoană pentru
a zdrobi pe vrăjmaşii Săi. Astfel, cu toate că Evanghelia lui Ioan si
Apocalipsa prezintă în forma lor, în subiectul lor si în concluziile lor,
contrastele cele mai accentuate, mai presus de toate, aceste două cărţi aduc
înaintea noastră Persoana Domnului Iisus, ca fiind Acela în cinstea și spre
slava Căruia Dumnezeu vrea să facă să tindă toate lucrurile. Acesta este
motivul pentru care în orice vreme, dar mai ales în perioadele de încercări şi
de persecuţii, unele suflete, incapabile poate de a pătrunde înţelesul
viziunilor Apocalipsei, au găsit, privindu-L pe Hristos în această carte, o
adâncă edificare şi o mângâiere de nespus, în timp ce prea adesea comentariile savanţilor
n-au făcut decât să-l usuce, adică să-l lipsească de seva sa. Apocalipsa este „Descoperirea
lui Iisus Hristos, pe care Dumnezeu I-a dat-o”. Hristos
este privit ca om. Chiar în Evanghelia după Ioan, atât de plină de parfumul
divinităţii Sale, această poziţie vrednică de remarcat pe care Fiul lui
Dumnezeu a luat-o este frecvent, dacă nu constant reamintită. El ne este
prezentat aici ca Acela pe care Tatăl „L-a trimis” pe Pământ și care trăieşte
„prin Tatăl” (Ioan 6.57). În Apocalipsa îl vedem cu adevărat om, fie în Cer,
fie pe Pământ. În Evanghelia lui Ioan, Iisus spune că Tatăl I-a dat să aibă
viaţa în El însuşi. Nimic nu arată mai bine cât de deplin acceptă El poziţia de
om la care S-a coborât. În El era viaţa; mult mai mult, El era această viaţă veşnică
care era la Tatăl înainte de întemeierea lumii; şi cu toate acestea, devenit om
prin puterea harului lui Dumnezeu, toate cuvintele Sale sunt în armonie cu
această umilă poziţie pe care El a luat-o aici pe Pământ. În slavă, El este
absolut la fel, cum îl arată cartea de care ne ocupăm.
„Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi…” Aceasta este calificarea dată acelora cărora se adresează descoperirea. Nu este vorba aici despre titlul de copii ai lui Dumnezeu care le aparţine deoarece au crezut în Numele Domnului Iisus! Aceasta caracterizează Evanghelia care, într-un chip special, este descoperirea harului si a adevărului în Iisus Hristos, Fiul unic al Tatălui. În Apocalipsă, Dumnezeu face cunoscut ceea ce El va arăta „robilor” Săi, lucrurile care trebuie să se întâmple în curând; şi acest titlu de robi se potriveşte tot atât de bine nouă, creştinilor, cât şi acelora care vor fi cu Dumnezeu într-o altă legătură, după ce noi vom fi fost plecaţi din lume. Nu este vorba de a descoperi lucrurile care erau în Hristos înainte de toti vecii, ci de a dezvălui marile fapte prin care Dumnezeu este pe punctul de a arăta lumii slava primului-născut. „Şi El le-a făcut-o cunoscut prin semne, trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan.” Nu fără dreptate un înger este întrebuinţat aici, pentru a comunica descoperirile lui Dumnezeu. Evanghelia ne vorbeşte despre viaţa veşnică care este în Fiul şi care, prin har, este dată credinciosului. De aceea vedem aici că Duhul Sfânt singur poate să administreze şi să facă să fie cu folos o astfel de favoare, după sfaturile lui Dumnezeu şi dispoziţiile pe care dragostea Sa le-a luat. Dar aici avem viziuni - viziunile căilor judecătoreşti ale lui Dumnezeu și a judecăţii pe care avea să o atragă asupra omului nelegiuirea sa crescândă. Iată de ce „El le-a făcut-o cunoscută, trimiţând prin îngerul Său, la robul Său Ioan.” Avem aici o deosebire vrednică de luat în seamă între Evanghelia lui Ioan şi Apocalipsă. În Evanghelie, Ioan fără îndoială vorbeşte ca unul care a văzut pe Domnul, care a trăit alături de El si care poate să dea chezăşie personal despre ceea ce ne comunică; dar el nu vorbeşte decât rar despre sine însuşi şi, când o face, se şterge în aşa fel pe sine însuşi, încât s-a pus în discuţie dacă este el cu adevărt „ucenicul pe care îl iubea Iisus”. Această concluzie este inexactă, dar faptul că s-a putut trage o astfel de concluzie arată cât de puţin scriitorul s-a impus. Noi regăsim aceasta într-un fel şi mai caracteristic în Epistolele lui Ioan, care, fie că se adresează totalităţii comunităţii creştine, unei familii sau unui prieten, au drept ţintă unică să pună pe copiii lui Dumnezeu, prin mijlocirea lui Hristos, în părtăşie directă cu Dumnezeu însuşi. Un apostol insuflat scrie, şi diferitele mădulare ale familiei lui Dumnezeu, ca şi slujitorii lui Dumnezeu, sunt recunoscuţi la locul care le aparţine. Dar în acelaşi timp, scriitorul însuşi dispărând, pentru a spune astfel, Acela care este Dumnezeu și Tată învaţă, mângâie şi înştiinţează direct pe ai Săi. Nu este aşa în Apocalipsă. Dumnezeu dă o descoperire lui Iisus, Iisus o transmite prin îngerul Său robului Său Ioan şi prin el altor robi. Iată un fel de comunicare cu totul excepţională în Noul Testament. Pentru ce Dumnezeu nu ne arată El aici direct căile Sale şi nu ni Se adresează într-un fel nemijlocit, cum o face în alte părti? Motivul este pe cât de solemn, pe atât de plin de învăţăminte. Găsim ceva asemănător în Vechiul Testament. Dumnezeu nu Se adresează aici totdeauna direct poporului Său. El a făcut-o la origine, când cu gura Lui însăşi El a rostit cele zece porunci; dar mai târziu El S-a slujit de mijlocitori. De obicei Dumnezeu trimitea lui Israel soli şi anume profeţi care vorbeau în Numele Domnului. Mai întâi ei se adresau întregului popor; dar a venit timpul când înştiinţarea lui Dumnezeu, cu toate că era destinată să fie comunicată întregului popor, nu i-a fost trimisă direct, ci a fost încredinţată unui singur martor, Daniel, ales dintre toti. Examinînd ceea ce a adus această schimbare în căile lui Dumnezeu cu privire la Israel, găsim cheia schimbării asemănătoare care se observă când trecem de la restul Noului Testament la Apocalipsă. Când fiii lui Israel se îndepărtaseră de Dumnezeu şi când, în ochii Săi, această nepăsare a fost totală şi definitivă, când nu numai cele zece seminţii, ci chiar Iuda şi casa lui David, ultima legătură între Dumnezeu şi poporul Său, dăduseră greş, atunci Dumnezeu nu Se mai adresează poporului, ci unui singur slujitor ales si credincios, din care El a făcut martorul Său. Era un semn sigur că, pentru prezent, totul se sfârşise şi că nu mai exista legătură directă între Dumnezeu şi un popor pe care El nu mai putea să-l recunoască drept al Său. Ce gravitate în această situaţie! Dar în vremurile cele mai grele chiar, Dumnezeu Se arată credincios. Ar fi cu totul greşit să gândim că, cu toată trista stare de lucruri în care se găsea Israel, Daniel şi cei trei prieteni ai săi au fost personal mai puţin plăcuţi lui Dumnezeu decât David. Ochii Săi se odihneau plini de har şi cu o extremă mulţumire asupra unui slujitor care răspundea propriilor Sale sentimente pentru poporul Său. Tocmai din cauza aceasta Daniel a primit de la Dumnezeu o favoare atît de excepţională. Şi într-un sens, era mai bine să fii Daniel în mijlocul ruinelor, decât să ocupi cea mai bună poziţie într-o vreme de prosperitate. Este o mai mare dovadă de credincioşie să rămâi neclintit în mijlocul neorânduielii, decât atunci când totul îşi urmează cursul său regulat. Harul se ridică totdeauna la înălţimea fiecărei greutăţi. Să aplicăm acum ceea ce am spus la timpul de faţă si la împrejurările prezente. Cât este de serios să ne gândim că în vremea lui Ioan chiar, Biserica lui Dumnezeu intrase într-o stare de lucruri asemenea aceleia despre care am vorbit relativ la Israel. Poziţia lui Ioan este asemănătoare aceleia a lui Daniel. Lui i se adresează comunicările Domnului Iisus, în timp ce Biserica, care purta încă pe Pământ numele lui Hristos, este lăsată deoparte. Harul era încă acolo pentru a trezi si îndemna, totuşi Iisus nu Se adresează decât robului Său Ioan şi nu Bisericii. Chiar scrisorile din Apocalipsă, capitolul 2 şi capitolul 3, nu sunt trimise direct acestora, ci îngerilor lor. Totul ne aşază astfel sub impresia acestui serios adevăr în legătură cu starea Bisericii. Ioan, „a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Iisus Hristos, toate lucrurile pe care le-a văzut” (Apocalipsă 1,2). Aceste cuvinte nu înseamnă adevărul în general, nici Evanghelia îndeosebi, cu toate că este neîndoielnic că Ioan a predicat Evanghelia şi că el a hrănit Biserica cu ajutorul adevărului în întregime. Dar nu este acesta subiectul Apocalipsei, nici înţelesul acestor cuvinte. Aici totul este limitat la ceea ce Ioan a văzut. Această remarcă este importantă pentru a înţelege forţa acestui pasaj şi caracterul cărţii. Astfel, dincolo de ceea ce apostolul avea în comun cu ceilalţi creştini şi ceea ce el primise deja pentru a le-o cominica în lunga sa viaţă predată în slujba lui Hristos, el primeşte acum cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Hristos sub un nou aspect. De aici rezultă că numai o necredinţă neştiutoare poate să trateze în chip uşuratic sau nepăsător viziunile apocaliptice, deoarece ca şi Evangheliile şi Epistolele, ele sunt cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos, prezentate aici, este adevărat, sub forma profetică care se potrivea scopului pe care Dumnezeu Şi-l propunea. Astfel se găseşte judecată lămurit tendinţa prea comună de a considera Apocalipsa ca având o valoare îndoielnică şi o autoritate nesigură și nu putem decât să dezaprobăm cu o dreaptă indignare pe aceia care, savanţi poate în felul lumii, nu s-au temut, în nebunia lor, să atace această carte. Trebuie să fim de acord, fără îndoială, că Apocalipsa nu este destinată zidirii directe a creştinului, în poziţia care este proprie lui. Dar ea nu este pentru aceasta mai putin cuvântul lui Dumnezeu si mărturia lui Iisus Hristos şi, ca atare, zideşte indirect, vestind soarta care aşteaptă pe aceia care dispreţuiesc pe Dumnezeu şi fac voia lor proprie în ciuda Descoperirii Sale. Cuvintele celui de al treilea verset, de o forţă care cuprinde pe toti credincioşii din aceste timpuri și din acelea care vor urma, tind la acelaşi scop. Nu par ele anume scrise totodată pentru încurajarea slujitorilor lui Hristos și pentru condamnarea dinainte a îndoielilor şi a împotrivirilor copilăreşti ale necredinţei? „Ferice de cine citeşte şi de cei care ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc cele scrise în ea, căci timpul este aproape!”, acesta este motivul care ne este dat pentru a păzi lucrurile scrise în profeţie: şi noi trebuie să le cântărim cu seriozitate. Nu, cum se afirmă adesea, pentru că noi ne găsim în mijlocul împrejurărilor prezise sau pentru că creştinii (şi Biserica) vor avea de trecut prin necazurile pe care le descrie profeţia. Această carte chiar ne arată Biserica luată în Cer, dincolo de scena necazurilor şi a judecăţilor. Nu; motivul care ne este dat în versetul 3 este sfânt, în mod remarcabil potrivit celor care merg prin credinţă şi nu prin vedere şi în întregime liber de orice consideraţie egoistă. „Vremea este aproape”; deci ea n-a sosit, pentru ca noi să avem să o străbatem în întregime sau în parte, dar ea este aproape. De aceea Dumnezeu scrie pentru a ne mângâia a ne îndemna şi, într-un fel general, pentru a ne binecuvânta, oricare ar fi nevoile noastre. El socoteşte ca sigur că noi ne interesăm de tot ceea ce El binevoieşte să ne aducă la cunoştinţă. Este fals principiul care pretinde că noi nu putem să scoatem folos decât din lucrurile care ne privesc personal şi din împrejurările actuale prin care noi trecem. După prefaţă (versetul 1-3) vine salutul, a cărui formă deosebită se potriveşte perfect cărţii Apocalipsei. „Ioan, către cele şapte biserici care sunt în Asia”. Această adresă diferă în întregime de acelea pe care le găsim în alte cazuri. Îl vedem pe apostolul Pavel, că scrie sfinţilor din cutare sau cutare localitate, unei biserici sau chiar bisericilor dintr-un ţinut; dar numai aici este vorba de un număr hotărât de biserici şi de un număr a cărei semnificaţie simbolică este bine cunoscută. În limbajul profetic sau simbolic şapte înseamnă în mod invariabil desăvârşirea spirituală. Cu toate că este în afară de îndoială că scrisorile pe care le găsim aici au fost adresate în mod literal bisericilor menţionate, pare tot atât de sigur că răsunetul lor este cu mult mai întins. Cele şapte biserici din Asia au fost alese şi scrise în aşa fel ca să prezinte acelora care au urechi de auzit, ciclul complet al mărturiei Domnului aici pe Pământ atâta vreme cât va exista ceea ce, ca răspundere, dacă nu ca realitate, va avea caracterul de biserică. Oricât de slabă şi de mizerabilă poate fi starea de lucruri, există totuşi o mărturie ecleziastică a cărei urmă noi n-o mai găsim începând din capitolul 4. Deci numai atâta timp cât există aici pe Pământ responsabilitatea Bisericii, aceste epistole îşi găsesc aplicarea lor. „Ioan, către cele şapte biserici care sunt în Asia: „Har si pace de la Cel care este, Cel care era şi Cel care vine”. Salutarea nu este aici din partea Dumnezeului şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, ca în cea mai mare parte a Epistolelor Noului Testament, ci din partea lui Dumnezeu privit în esenţa Sa, Acela care este neschimbat, care există totdeauna Acelaşi, care este şi care era și care vine. Aceasta leagă existenţa Sa prezentă cu viitorul ca și cu trecutul. „Şi de la cele şapte Duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie”. Duhul Sfânt este înfăţişat aici sub un punct de vedere cu totul diferit de acela care se găseşte în celelalte părţi ale Noului Testament. Este o aluzie evidentă la pasajul din Isaia 11.2, unde se găseşte descrisă puterea înşeptită a Duhului Sfânt în legătură cu cârmuirea, persoana şi împărăţia lui Mesia, dar ea este aplicată aici într-un chip mult mai larg şi care se potriveşte scopului profetiei apocaliptice. Aceeaşi remarcă se aplică tuturor citatelor din Vechiul Testament sau aluziilor care sunt făcute la ele în Apocalipsă. Se întâlnesc foarte des pasaje care se referă la lege, la psalmi sau la profeţi, dar nu este niciodată o simplă repetiţie. Aceasta ar avea drept urmare de a ne lipsi de Apocalipsă, în loc de a ne face să înţelegem şi să strângem pentru folosul nostru învăţăturile deosebite pe care ea le cuprinde. Dacă identificăm Ierusalimul lui Isaia cu Noul Ierusalim al lui Ioan, sau dacă se pretinde că Babilonul lui Ieremia este acela din Apocalipsă, se pierde învăţătura specială pe care Dumnezeu a vrut să ne-o dea în această carte. Aceasta este una din principalele cauze ale confuziei în studiul Apocalipsei. Pe de altă parte, dacă nu plecăm de la descoperirile Vechiului Testament privitor la Ierusalim şi Babilon sau, în general, de la învăţăturile profeţilor, nu putem să apreciem sau chiar să pricepem totalitatea Apocalipsei. A despărţi absolut Noul Testament de Vechiul este o greşeală aproape tot atât de mare ca şi de a nu vedea în Noul decât o simplă repetiţie a Vechiului. Există între ele o înlănţuire divină şi era în gândul Duhului ca unul să se refere la celălalt; dar Apocalipsa are un înţeles mult mai întins şi reprezintă un carecter mult mai adânc. Lucrurile sunt privite aici după ce Duhul Sfânt a luat locul Său în creştini şi în Biserică pe Pământ și, mai presus de toate, după ce Fiul lui Dumnezeu S-a arătat, a făcut cunoscut pe Dumnezeu Tatăl şi a împlinit răscumpărarea. Iată pentru ce, dacă vrei să dai Apocalipsei adevăratul său înţeles, trebuie să ţii cont de plinătatea de lumină divină răspândită prin persoana şi lucrarea lui Hristos, ca şi prin prezenţa Duhului în Biserica lui Dumnezeu. Cele şapte duhuri reprezintă deci plenitudinea şi desfăşurarea perfectă a puterii Duhului Sfânt lucrând în căile conducătoare ale lui Dumnezeu. Pretutindeni unde ea este astfel prezentată, contextul arată la ce se aplică această putere a Duhului. Astfel, în capitolul 3, ea este în legătură cu Hristos ocupându-Se de Biserică; în capitolul 5, ea este în legătură cu Pământul; dar nu se găseşte niciodată în Apocalipsă Duhul Sfânt văzut în unitatea Sa şi formând Biserica într-un singur trup. Noi nu-L vedem astfel decât în Epistolele apostolului Pavel, unde creştinul este privit în propria sa sferă ca mădular al trupului lui Hristos. „Şi de la Iisus Hristos, martorul credincios, Cel întâi-născut din morţi, Domnul împăraţilor Pământului!” Dumnezeu ca atare a fost deci introdus în caracterul pe care El îl are în Vechiul Testament; Duhul Sfânt ne-a fost înfăţişat în acelaşi fel și tot aşa este cu Domnul nostru Iisus Hristos, cum vom vedea. Nimic nu este mai izbitor, mai ales când ne amintim care este autorul acestei cărţi, decât de a vedea că nu este făcută nicio menţiune despre legătura lui Dumnezeu cu ai Săi, ca fiind copiii Săi. Nicăieri nu se găseşte aici descoperirea harului. Iisus Hristos apare ca „martorul credincios”. Aceasta este evident ceea ce El a fost pe Pământ şi, cu toate că sub o formă diferită, tocmai acesta este subiectul pe care Ioan îl tratează peste tot. Apostolul Pavel îl priveşte mai ales pe Iisus glorificat în Cer, dar Ioan se preocupă totdeauna să-L arate pe Hristos în legătură cu ceea ce El a fost aici pe Pământ. Dacă-L vede sus ca pe Cel care este Mielul, este Mielul care a suferit și care a fost înjunghiat pe Pământ. În înviere, El este Cel întâi-născut dintre cei morţi, dar tot pe Pământ; și caracterul Său de „Domnul împăraţilor Pământului” nu va fi descoperit decât atunci când va veni din Cer aici pe Pământ. Dar, în diferitele caractere sub care Domnul Iisus ne este înfăţişat aici, tot ce are legătură cu poziţia Sa cerească este cu grijă lăsat în afară. Noi nu găsim nici ceea ce îl leagă de creştin aici pe Pământ, adică mijlocirea Sa pe lângă Dumnezeu, cu toate că El apare sub acest caracter pentru alţii în capitolul 8. Domnul Iisus este deci înfăţişat numai în ceea ce se referă la Pământ, chiar când este vorba de învierea Sa și pentru acest motiv ca om, El este aşezat în ultimul loc înaintea noastră. Dar atunci se aude deodată glasul creştinului, întrerupând curentul gândurilor cărţii, înainte ca viziunile să înceapă; la fel, când ele au luat sfârşit, se aude dorinţa miresei. Cu toate că Iisus nu este înfăţişat în legătura în care noi Îl cunoaştem ca creştini, El este Acela pe care noi îl iubim si Numele Său a fost de ajuns pentru a mişca inima care se descarcă în expresii de adorare şi de dragoste. „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său si a făcut din noi o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul Său si Tatăl Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin” (versetul 5,6). Aceasta este manifestarea de sentimente a inimii care găseşte în Iisus toată desfătarea sa. Dar, ca să nu micşoreze ceva din ceea ce va fi Iisus pentru aceia care nu sunt cu El în această legătură și această apropiere binecuvântate, versetul următor dă un avertisment potrivit cu totalitatea cărţii. „Iată, El vine cu norii, și orice ochi îl va vedea; și cei care L-au străpuns. Şi toate seminţiile Pământului vor plânge din pricina Lui. Da, Amin!” (versetul 7). Aceasta nu are nimic a face cu prezenţa Sa pentru noi; dar după cântarea de laudă care parcă a scăpat fără voie din inima alor Săi, vine mărturia care se aplică altora. Hristos vine pentru judecată, Hristos văzut de toţi şi, dacă există vreo deosebire, se vede în raport cu groaza de nespus a celor care L-au străpuns (adică iudeii). „Eu sunt Alfa și Omega”, zice Domnul Dumnezeu, Cel care este, Cel care era si Cel care vine, Cel Atotputernic ” (versetul 8). Acela care este Cel dintâi şi Cel de pe urmă, cuprinzând toate lucrurile în gândul Său, când El comunică ceea ce poate fi dat omului, El este Acela care vorbeşte, Domnul Dumnezeu, Cel veşnic. El pune astfel chiar de la început sigiliul Său pe această carte. „Eu, Ioan, fratele vostru şi împreună cu voi părtaş la necaz, la împărăţie si la răbdarea lui Iisus, mă aflam în insula numită Patmos, pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia lui Iisus Hristos” (versetul 9). Autorul cărţii se prezintă el însuşi într-un fel cu totul potrivit cu mărturia pe care este chemat să o dea şi cu tot ceea ce va desfăşura mai târziu înaintea ochilor noştri. Toată cartea prezintă pe sfinţi trecând prin necazuri. Ei sunt priviţi nu ca mădulare ale trupului lui Hristos, care este Biserica, ci ca părtaşi la împărăţia Sa şi la răbdarea Sa. În această poziţie, ei suferă pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus Hristos. Ioan, personal, se bucura din plin de poziţia sa în Hristos, nimic nu-i lipsea din favorurile care aparţin creştinului şi Bisericii, dar aici el nu reprezintă numai pe creştini; el este părtaş cu sfinţii, unei epoci care va urma după epoca noastră, la sfârşitul acestei perioade, şi pentru care el a primit comunicări speciale. El nu vorbeşt, așadar, despre el aici ca părtaş la făgăduinţele lui Dumnezeu în Hristos, în Evanghelie, cu toate că aceasta este adevărat, ci numai ca având parte la împărăţie și la răbdarea lui Iisus Hristos. Aceasta de altfel este adevărat pentru noi toţi, dar noi avem în plus legătura noastră specială cu Hristos ca mădulare ale trupului Său, ceea ce nu va fi pentru sfinţii din vremurile din urmă; şi ceea ce Ioan pune în evidenţă este tocmai ce aparţine lor. „În ziua Domnului eram în Duhul” (versetul 10). A arăta că Ioan era în poziţia creştină, pare să fie unul din motivele pentru care I-a plăcut lui Dumnezeu să-i dea viziunile acestei cărţi în ziua Domnului sau ziua „duminicală”. Aceasta este ziua caracteristică a creştinului, ziua aniversară a binecuvântării care îl deosebeşte, ziua care ar trebui să umple în chip cu totul deosebit inima sa de bucurie. Aceasta este prima zi a unei noi creaţii şi a învierii, a harului, şi nu a şaptea zi, a odihnei creaţiei şi a Legii. În acea zi, autorul insuflat, Ioan, a fost sub puterea Duhului Sfânt pentru a primi şi a descoperi viziunile care aveau să treacă prin faţa lui. Orice intrare trebuia să fie închisă pentru impresiile care vin de la obiectele exterioare, pentru ca el să poată primi ceea ce Dumnezeu era pe punctul de a-i arăta. „Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca al unei trâmbiţe”. Faptul că, glasul se aude înapoia lui Ioan este semnificativ. Profeţia poartă mai degrabă privirile înainte, spre viitor; dar trebuie mai întâi să arunce o privire înapoi şi să afle ce judecată rostea Domnul asupra acelora care purtau Numele Său pe Pământ, asupra creştinătăţii. „… un glas puternic ca al unei trâmbiţe, spunând: „Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte biserici”. Ceea ce va spune glasul care s-a auzit înapoia lui Ioan este exclusiv pentru cele şapte biserici. Când mai târziu (capitolul 4.1) un alt subiect este introdus, acelaşi glas îi zice: „Suie-te aici si-ţi voi arăta lucrurile care trebuie să se întâmple după acestea”. Privirile prorocului sunt atunci îndreptate spre lucrurile viitoare. „Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea”. M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur”. Cum aflăm mai departe, acestea sunt cele şapte biserici, văzute după gândul Domnului cu privire la ele, adică înfăţişându-le potrivit cu dreptatea divină; iată de ce lămpile sunt de aur. Regăsim peste tot acest principiu, că în ochii lui Dumnezeu noi suntem măsuraţi după poziţia care ne este dată; dar acest principiu caracterizează în mod deosebit scrierile lui Ioan. De exemplu pentru creştin, măsura nu este deloc Legea; aceasta era pentru evrei; pentru noi, este Hristos însuşi. „Cine zice că rămâne în El, trebuie să umble si el cum a umblat Iisus” (l Ioan 2.6). Creştinul deci nu trebuie să meargă ca un israelit, potrivindu-şi mersul după Lege, ci amintindu-şi că el este din Cer, nu mai este sub Lege, ci sub Har. Rostul acestui principiu este foarte clar şi simplu. Felul în care noi trebuie să lucrăm este în legătură cu poziţia noastră şi cu legăturile în care noi ne găsim aşezaţi. Un slujitor trebuie să se poarte cum se cuvine unui slujitor şi, dacă eu sunt stăpân, purtarea unui slujitor nu este regula mea de purtare. A confunda diferitele legături (relaţii) este un rău; a le neglija, o pagubă; a le tăgădui este fatal. Oricare ar fi poziţia în care I-a plăcut lui Dumnezeu să ne aşeze, harul si puterea lui Dumnezeu sunt posibilitatea noastră pentru a ne face să mergem într-un fel care să fie în armonie cu această poziţie. Dar să remarcăm bine că nu este vorba despre relaţii de convenţie pe care omul le-a stabilit. Viaţa în Hristos ne scoate în principiu din deşertăciunile acestei lumi. A ne coborî la nivelul lumii nu înseamnă a merge ca Hristos; este a căuta, cu ajutorul unei poziţii pământeşti, să scăpăm de o parte din renunţarea pe care Hristos o cere de la noi ca martori ai Săi şi care, în realitate, este o binecuvântare pentru noi. Nu este vorba despre dorinţele şi sentimentele omului firesc, ci de ceea ce Hristos a pus în noi. Dacă L-ai văzut pe Fiul lui Dumnezeu şi dacă ai crezut în El, dacă prin har ai aceeaşi viaţă ca cea care era în El, încât faptul acesta să fie „adevărat în El şi în tine”, nu există atunci, pentru creştin, altă măsură decât Hristos însuşi. Aşa este cu cele şapte sfeşnice de aur. Totul trebuie să fie şi era măsurat după gândul lui Dumnezeu şi după poziţia în care El aşeza bisericile. Regula lor era asemănarea cu Dumnezeu descoperit în Hristos. De aceea ele sunt înfăţişate sub figura unor sfeşnice de aur. „Am văzut şapte sfeşnice de aur şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe Cineva care semăna cu Fiul Omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lână albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, arzând într-un cuptor; si glasul Lui era ca vuietul unor ape multe. În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri; si faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui.” Domnul Iisus, căci El, cum ştim, Se arată lui Ioan sub aceste trăsături, nu este văzut în activitatea slujbei. A avea haina scoasă şi a fi încins la mijloc erau semne ale slujbei, în timp ce aici haina este largă, coborându-se până la picioare. El Se înfăţişează îmbrăcat ca judecător, ca Fiul Omului căruia I s-a dat toată judecata (Ioan 5.22,27). Dar iată o trăsătură care singură ar fi de ajuns să trădeze pe Ioan ca fiind scriitorul acestei cărţi. Acela pe care el îl vede sub aparenţa Fiului Omului este îmbrăcat cu atributele distinctive ale Celui Bătrân de zile (Daniel 7). În timp ce Daniel văzuse pe Cel Bătrîn de zile sub un aspect cu totul diferit, Ioan îi vede reuniţi în aceeaşi persoană. Hristos este om, dar omul pe care Ioan îl vede astfel este o persoană divină, Dumnezeul Cel veşnic însuşi. Astfel Ioan nu poate pierde din vedere slava divină a lui Iisus, chiar când subiectul de care urmează să se ocupe este judecata şi când împărăţia este pretutindeni pusă în evidenţă. Acest pasaj ne arată o întreită slavă a lui Hristos: ceea ce îi este personal, ceea ce îi este relativ şi ceea ce îi este oficial. Dar există ceva mai mult. Ioan zice: „Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, spunând: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă”. Astfel de expresii nu se pot aplica decât unei persoane divine. Acela care este Cel dintâi este neapărat Dumnezeu, şi ca atare El trebuie de asemenea să fie Cel de pe urmă. Iisus spune aceste cuvinte despre El însuşi; mai mult, El adaugă: „Cel viu. Am fost mort” (literal tradus: „am devenit mort”). Expresia este cea mai tare cu putinţă pentru a pune sub ochii noştri nu simplul fapt că a murit, ceea ce noi găsim în altă parte, dar că El a murit printr-un act al propriei Sale voinţe. A muri pare cu totul nepotrivit cu persoana slăvită care tocmai a fost descrisă, dar El a devenit ceea ce nu era o necesitate a firii Sale. Acesta pare a fi înţelesul acestor cuvinte și aceasta este grija cu care Duhul Sfânt veghează să facă să iasă în relief slava lui Hristos, chiar în aceea ce ne vorbeşte despre adâncimile smereniei Sale. „Am fost (devenit) mort; şi iată, sunt viu în vecii vecilor şi Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor”. Nimeni nu se coboară în Locuinţa morţilor (hades) fără să fi trecut prin moarte; aceasta se referă la trup, aceea la duhul despărţit de trup. „Scrie, deci, cele ce ai văzut, cele ce sunt şi cele care vor fi după acestea”. Avem în aceste cuvinte cele trei mari despărţituri (diviziuni) ale cărţii, lucru evident şi cunoscut aproape oricărui cititor. Lucrurile pe care Ioan le-a văzut sunt persoana şi slava lui Hristos în legătura Sa cu ceea ce descoperă Apocalipsa. Aceasta este ceea ce am arătat deja. „Lucrurile care sunt” prezintă tabloul condiţiei Bisericii în timpul existenţei sale aici pe Pământ. Noi o găsim dezvoltată în scrisorile către cele şapte biserici. Expresia „care sunt” este foarte izbitoare în ceea ce ea pare să indice că bisericile trebuiau într-un fel oarecare să continue a exista. Noi putem acum să înţelegem puterea acestor cuvinte, cu toate că este posibil că în zilele lui Ioan să nu li se fi dat o atât de mare importanţă. Există un alt punct de vedere din care se poate privi cartea Apocalipsei. Este cel de a lua „lucrurile care sunt”, adică bisericile, ca deja trecute şi terminate şi de a privi profeţia ca urmând actualmente cursul său. Eu mă gândesc că în adevăr era în intenţia lui Dumnezeu de a ne prezenta acest dublu aspect. Fără a intra în niciun amănunt privitor la acest fel de a vedea, am crezut că trebuie să-l menţionez, ca şi pe acela după care „lucrurile care trebuie să se întâmple după acestea”, nu încep decât atunci când nu mai există nimic la care condiţia de Biserică să fie aplicabilă. „Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna Mea dreaptă şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte biserici şi cele şapte sfeşnice sunt şapte biserici” (versetul 20). În fiecare epistolă Domnul Se adresează „îngerului”. Pe cine trebuie să înţelegem prin aceasta? Cine este acela care este arătat sub acest nume? Mai întâi să observăm că nu găsim nicăieri în Noul Testament această expresie întrebuinţată ca un titlu oficial dat cuiva: dar nu trebuie să ne mirăm de a o întâlni aici unde totul este în afară de formele obişnuite. Ea se potriveşte unei cărţi profetice ca Apocalipsa. Arată asemenea cu ceea ce noi numim în mod obişnuit o fiinţă îngerească? Nu gândesc aşa, când este vorba de îngerii bisericilor. Este altceva când, în această carte, este vorba despre „îngerul care are putere asupra focului” sau de îngerul lui Iisus, într-un sens asemănător cu acela de „Îngerul Domnului” în Vechiul Testament. Înţelegem de asemenea foarte bine că o fiinţă îngerească slujeşte de întermediar între Domnul şi servitorul său Ioan. Dar nu este tot aşa când este vorba de îngerul cutărei sau cutărei Biserici. Ar fi ceva jignitor să presupunem că Hristos a adresat prin mijlocirea lui Ioan o scrisoare unui înger, luând acest cuvânt în înţelesul uzual si literal. Pentru cei care o înţeleg astfel, există aici o dificultate pe care nu este uşor să o rezolvăm. Înţelesul cuvântului „înger” mi se pare a fi următorul în cazul care ne preocupă. Acest termen, înţelesul său general este întrebuinţat pentru a arăta un „reprezentant”, fie că este vorba sau nu de o fiinţă îngerească şi astfel Domnul Se serveşte de el adresându-Se bisericilor. Îngerul este deci ceea ce reprezintă fiecare biserică. Noi ştim că în anumite cazuri acest cuvânt arată efectiv pe un reprezentant în sensul literal ca, de exemplu, când Ioan Botezătorul trimite câţiva din ucenicii săi. Ei sunt pe lîngă Iisus reprezentanţii învăţătorului lor: în mesajul lor, ei expun gândul lui. Totuşi să observăm că expresia are un înţeles putin diferit, când este vorba de biserici care, cel putin din câte cunoaştem, nu trimiseseră soli. Dacă rămânem la înţelesul abstract al acestei expresii „îngerul bisericii”, cred că trebuie să-l înţelegem astfel: Domnul nu avea neapărat în vedere un bătrân/prezbiter sau un învăţător al bisericii, ci pe cineva care putea să fie unul și altul, care înaintea Lui, în gândul Său, reprezenta cu adevărat starea bisericii și care era într-un fel special legat de responsabilitatea acestei stări. Acesta putea fi una sau poate mai multe persoane.
CAPITOLUL 2: „Lucrurile
care sunt” - Bisericile Apocalipsei:
Cartea Apocalipsei cuprinde și ultimele cuvinte lăsate
de Domnul Iisus către Biserica Lui. Mesajul celor șapte scrisori din capitolele
doi și trei ale cărții, ar putea fi scrise „cu roșu” ca toate celelalte cuvinte
rostite de Domnul Iisus în Evanghelii. Biserica locală nu poate fi înțeleasă decât
în contextul realității sociale în care există. Ascunsă „la vedere” și totuși
accesibilă tuturor, există o cronică a vremurilor Bisericii mult mai clară și
mai corectă decât catrenele lui Nostradamus. Înclinați spre senzațional, am dat
mai multă atenție unor cronici obscure decât unei istorii detailate și limpezi.
Paguba este a noastră! Vă supun atenției, pentru unii poate pentru prima dată,
o analiză a revelației lui Dumnezeu despre vremea Bisericii Creștine pe pământ.
Istoria o confirmă, teologia o suportă. Numai oamenii o ignoră. Vremurile
tulburi revendică însă un astfel de studiu. „Scrisorile Domnului
Iisus către cele șapte biserici din cartea Apocalipsei” ne vorbesc azi mai
impresionant ca oricând. Și noi care crezuserăm că Dumnezeu a scăpat istoria din
mâini, iar ceea ce s-a întâmplat cu Bisericile în cele XX de secole care au
trecut este inexplicabil! Biserica nu este nici triumfătoare, dar nici
înfrântă. Ea este exact așa cum a știut Dumnezeu că va fi. Destinul ei nu este
să instaureze Împărăția până la marginile pământului, ci doar să ducă
Evanghelia până acolo și să facă ucenici, nu toate neamurile, ci din toate
neamurile. Cine citește cu atenție va vedea clar lucrul acesta. Istoria este a
lui Dumnezeu, nu a Bisericii. Biserica poate să se clatine, să se compromită
sau să se sufoce sub persecuție sau sub belșug. Dumnezeu știe de mult lucrul
acesta și ne-a spus cum să ne raportăm la realitatea contemporană a fiecărei
epoci istorice ca să ne putem număra în final printre biruitorii vrednici de
răsplata cerească ! În același timp, adresez acest studiu naivilor
necunoscători și visători care ne spun mereu: „Frate, nu mai este biserica ce a
fost altădată! Trebuie să ne întoarcem la ceea ce a fost biserica în primul
secol.” Analizând cele șapte biserici așa cum le analizează Dumnezeu, îi întreb
pe acești visători idealiști: „În care dintre cele șapte biserici din primul
secol descrise în Apocalipsa v-ați întoarce? Cu care din ele ați vrea să semene
biserici noastră? Dacă nu găsiți vreuna din aceste șapte, poate că găsiți una
din cele șapte cărora le-a scris apostolul Pavel.” Nici vorbă, n-avem la ce să
ne întoarcem! Toate bisericile și fiecare în parte și-au avut defectele ei.
Atâta vreme cât vor fi alcătuite din oameni care mai trăiesc încă în trup, bisericile
vor fi imperfecte și pline de tot felul de probleme. Cum ar putea exista o
biserică perfectă alcătuită din oameni imperfecți? Dumnezeu a făcut în așa fel
ca fiecare biserică să poată avea parte de biruință. Dacă m-ați întreba pe
mine: „Din ce biserică v-ar plăcea să faceți parte?”, v-aș răspunde: „Mi-e
indiferent! Important este să fiu unul din „biruitorii“ pe care-i are Dumnezeu
în fiecare dintre ele!” Vă avertizez că este un studiu dens. Vă promit însă că
inima și mintea vi se vor umple de uimire și de admirație față de Dumnezeu,
„Cel ce pe toate le stie”! Lectură placută și rugăciune inevitabilă!
Introducere: Când
și-a făcut apariția în lume, creștinismul a apărut pe fundalul existenței
Imperiului Roman, a cultului zeilor păgâni și ai filosofiei grecești. În
confruntarea cu aceste trei elemente, creștinismul a părut când biruitor, când
biruit. Modelarea a fost reciprocă, așa că până la urmă n-au câștigat nici
Imperiul, nici religiile păgâne, nici filosofia și nici creștinismul.
Rezultatul n-a fost un Imperiu creștin, ci un creștinism imperial, numit nu
întâmplător „catolic” (general, mondial). Conflictul dintre Imperiu și Biserică
s-a încheiat printr-o alianță. Și de o parte și de alta s-au făcut
compromisuri: Imperiul a proclamat creștinismul „religie de Stat cu statut
preferențial”, iar biserica a acceptat să se supună scopurilor Imperiale. S-a
format astfel: „Sfântul Imperiu Romano-Catolic”. Stafia acestui Imperiu a
continuat să bântuie Europa, mult după căderea politică a Romei. Carol cel
Mare, sau Charlemagne, cum îl preferă francezii, a fost exponentul primordial
al Imperiului. Napoleon și Hitler au încercat și ei să restaureze măreția
Imperiului. Visul lor de dominație mondială a fost de scurtă durată. Cel de al
treilea „reich”, al germanilor, care trebuia să dureze „o mie de ani” s-a
prăbușit și el în țăndări. Fragmentele Imperiului trăiesc astăzi visând și
complotând în secret la o reorganizare mondială. Peste ea stă să apară
„Antichristul” pentru o ultimă înfruntare între Dumnezeu și Diavol. Despre
această încleștare nemaipomenită și despre deznodământul ei ne vorbește pe larg
extraordinara carte a „Apocalipsei”. Cristalizând cele de mai sus, putem spune
împreună cu Henry H. Halley, în „Dicționarul Biblic” că: „Nu vom
putea înțelege condiția actuală a creștinătății decât privind-o în lumina
istoriei”. Harnack, un mare istoric al mișcărilor creștine a fost
de părere că „Biserica Ortodoxă este creștinismul primitiv plus filosofia
greacă, Biserica Romano-Catolică este creștinismul primitiv plus păgânismul
grec și roman, iar Biserica Protestantă este încercarea de a elibera
creștinismul primitiv pur de sub toate formele de păgânism”. Pentru a înțelege
diferitele tipuri de Bisericii locale așa cum există ele astăzi, cel mai bun
lucru pe care-l putem face este să ne întoarcem la cartea Apocalipsei.
Conținutul ei ne așează înainte punctul lui Hristos de vedere asupra evoluției
Bisericii. Ceea ce șochează în mănunchiul de scrisori din capitolele doi și
trei ale cărții este că niciuna nu este adresată Bisericii din Ierusalim sau
Bisericii din Antiohia, cele două centre principale de răspândire a
creștinismului din primul secol. Surprinzător este și că niciuna din scrisori
nu este adresată bisericilor din Atena sau Corint. Șocantă, mai ales în lumina
pretențiilor catolicismului este și o scrisoare adresată bisericii din Roma!
Fără nicio îndoială, din mulțimea de biserici aflate atunci în existență,
Domnul Iisus a ales să se adreseze numai și tocmai acestor șapte. Este un act
deliberat, selectiv și sugestiv. El scrie doar acestui grup restrâns de
biserici locale din Asia Mică, în teritoriul pe care-l ocupă astăzi Turcia. Cum
trebuie să analizăm noi aceste scrisori și care trebuie să fie aplicația pentru
bisericile contemporane? Aceste Biserici pot fi analizate: 1.- Istoric, ca
șapte Biserici locale reale, cu probleme specifice. Aceste Biserici au existat
pe vremea apostolului Ioan și au făcut ținta preocupărilor lui pastorale; 2.-
Tipologic, ca șapte „tipuri” de biserici locale. Asemenea Biserici au
existat și există pretutindeni pe fața pământului; 3.- Profetic, ca
șapte „etape cronologice” prin care va trece Biserica în istoria ei
multimilenară dintre Rusalii și Răpire. Din acest punct de vedere, Bisericile
Apocalipsei reprezintă șapte condiții specifice anumitor perioade distincte din
istorie. În descrierea lor putem recunoaște elemente caracteristice bisericii
primare, bisericii din Evul Mediu, bisericii din perioada Reformei, etc.. Toate
aceste trei interpretări sunt reale, corecte și recomandabile. Din studiul lor
vom putea înțelege mai bine „diversitatea” posibilă a diferitelor Biserici,
„suveranitatea” lui Hristos peste Biserica Sa, în orice stare s-ar afla
aceasta, „tratamentul” pe care îl recomandă Hristos diferitelor tulburări din
viața Bisericii și „perspectivele” veșnice care îi așteaptă ca răsplată pe cei
ce, rămânând în Biserică, biruiesc valul apostaziei generale și-I rămân
credincioși lui Hristos.
1. Biserica din Efes:
Efesul a fost una din cetățile majore ale Asiei
Mici, un important centru de cultură din Imperiul Roman. Deși orașul ajunsese
celebru pentru Templul zeiței Diana, mulți din locuitorii lui s-au încreștinat
prin mărturia apostolului Pavel. Mai târziu, Pavel l-a trimis pe Timotei să
păstorească această biserică (Fapte 19 - 20). Una din cele mai importante
epistole ale apostolului Pavel a fost trimisă către biserica din Efes. Tot la
Efes a slujit în ultima parte a vieții lui și apostolul Ioan. Nu este de mirare
că cei credincioși din Efes erau corecți din punct de vedere doctrinar și rezistaseră
necompromiși sub atacul învățătorilor mincinoși. Efesul s-a răcit însă în
dragoste, iar aceasta i-a cauzat în final dispariția. Observați din text că cei
din biserica Efesului n-au „pierdut” dragostea dintâi, ci „au părăsit-o”. Este
o mare diferență în cele două. A fost un act de voință. De aceea și leacul pe
care li-l recomandă Domnul Iisus este tot unul de voință: „Întoarce-te
la faptele tale dintâi”! Nimeni nu poate porunci
sentimentelor, dar toți putem face faptele dragostei dintâi. Când le vom face,
Dumnezeu ne promite că vor urma și sentimentele, ca în orice relația a
dragostei. Răsplata promisă biruitorilor din Efes este accesul la pomul vieții
descris în Geneza și Apocalipsa. Dragostea are acces la o viață de calitatea
veșniciei, de aceea se și zice: „Dacă dragoste nu este, nimic nu este!”
Tipologic, Biserica din
Efes reprezintă bisericile cu învățătură corectă, dar lipsite de dragoste și
căldură spirituală. Între Marta și Maria, Dumnezeu o laudă întotdeauna pe
Maria, pentru că ea „și-a ales partea cea bună” (Luca
10:38-42). Dumnezeu nu se mulțumește cu faptele noastre, El ne vrea pe noi
înșine. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” (Ioan
21:16).
Istoric, Efesul reprezintă etapa Bisericii
primare (secolul I). Dacă și despre ei, care erau credincioși din generația
imediat următoare apostolilor s-a putut spune că și-au pierdut dragostea
dintâi, cu cât mai mult ne paște acest pericol pe noi, cei de astăzi?
SECOLUL I:
• Cuvintele și faptele Domnului Iisus sunt colectate și
încredințate spre păstrare în scris. Apar toate cărțile Noului Testament.
• Apare prima generație de lideri ai Bisericii de după
apostoli. Stăruiește încă nădejdea în revenirea iminentă a Domnului Iisus.
Creștinii așteaptă cu nerăbdare „sfârșitul.”
• Evanghelia este răspândită până la marginile Imperiului
Roman, în unele instanțe, chiar peste granițele Imperiului.
• Bisericile creștine apar mai ales în preajma sinagogilor
evreiești răspândite prin Imperiu. Noua mișcare este considerată de mulți doar
o sectă dezidentă a iudaismului.
• Biserica creștină trece printr-o criză majoră în urma
căreia își găsește destinul de credință universală, îndepărtându-se și
delimitându-se clar de rădăcinile evreiești.
• Creștinismul, după o perioadă de „gestație” în iudaism, își
capătă propria identitate. La aceasta contribuie mult criza prilejuită de
revolta evreiască din anul 70. Creștinii refuză să participe la luptele
împotriva romanilor și se refugiază la Pela (în Iordania de azi).
• În anul 90, la Jamnia, evreii confirmă canonul scripturilor
evreiești. Creștinii își însușesc punctul evreiesc de vedere și acceptă
canonizarea acelorași cărți.
• Persecuția lovește crunt. În „Antichitățile” sale,
istoricul Iosif Flavius își exprimă mirarea că „acești creștini încă mai există
spre sfârșitul primului secol.”
• Persecuții majore sub Nero, care, în anul 64, dă vina pe
creștini pentru incendierea Romei. Creștinii sunt folosiți ca torțe vii pentru
iluminarea sărbătorilor imperiale din grădinile Romei.
• Împăratul Domițian pretinde ca lumea să i se închine
considerându-l „Domn și Dumnezeu”. În timpul domniei lui, Ioan scrie cartea
Apocalipsei, iar creștinii de peste tot își dau seama cât de potrivite sunt
cuvintele în care este scris „Cine” este „Singurul vrednic
să primească toată cinstea și slava”.
Anul 100, la două generații după
Hristos. 0,6% din populația lumii este „creștină” (70% dintre ei sunt din afara
rasei albe. 28% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este deja
tradusă în 6 limbi. Un număr de aproximativ 25.000 de creștini au murit ca martiri
(o rată de 37 de martiri pe an).
2. Biserica din Smirna:
Biserica din Smirna este corespondentul
simbolic al Bisericii care trăiește sub persecuție. Scrisoarea care i-a fost
adresată de Domnul Iisus este unică din cel puțin două puncte de vedere:
absența oricărei critici din partea Mântuitorului și lipsa unor aparente
defecte.Smirna a fost un oraș portuar bogat, cunoscut pentru supunerea față de
Roma și zeii ei păgâni. S-ar prea putea ca Biserica de acolo să fi luat ființă
prin lucrarea apostolului Pavel în călătoria lui spre Efes. (Fapte 19:10).
Creștinii de acolo au fost crunt persecutați și de romani și de evrei și
forțați să trăiască într-o sărăcie lucie. Sigur, nici această Biserică nu a
fost perfectă. Totuși, sub focul curățitor al persecuției, se pare că în
rândurile ei au rămas numai cei sinceri și gata să „plătească prețul”. Nu este
o coincidență că, dintre toate cele șapte biserici amintite în Apocalipsa,
numai Smirna și Filadelfia, singurele pe care Hristos nu le mustră, au
continuat să existe de-a lungul secolelor. Astăzi, Smirna (Izmir) are o
populație de aproximativ 4,2 milioane de locuitori, dintre care un mare procent
se declară creștini. Remarcați cum se prezintă Domnul Iisus la începutul
acestei scrisori „Cel ce a murit și a înviat”și cum îi vorbește în
termeni de viață și moarte: „Fii credincios până la moarte și-ți
voi da cununa vieții”, „Cel ce va birui
nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte”. Din cea de atreia
expresie derivă postulatul doctrinar: Cine se naște o singură dată, moare de
două ori, dar cine se naște de două ori (nașterea din nou) nu va muri decât o
singură dată!” Este o mângâiere pentru cei chemați să treacă prin chinurile
persecuției: după moarte urmează învierea! În cântarul lui Dumnezeu, această
Biserică aparent săracă este foarte bogată. „Smirna” este numele unei substanțe
care trebuie zdrobită pentru a împrăștia mireasma. „Sângele martirilor este
sămânța creștinilor”. Istoric, Biserica din Smirna reprezintă biserica sub
persecuția cezarilor romani. „Zece zile de necaz” au fost zece valuri de
persecuție care s-au abătut asupra creștinilor în secolele II și III. A fost
timpul catacombelor, al creștinilor aruncați la fiare sălbatice sau arși pe rug
pentru distracția cetățenilor Romei.
SECOLUL II:
În ciuda așteptărilor generale ale creștinilor,
Domnul Iisus încă nu a revenit. Biserica simte nevoia să se organizeze pentru a
duce mai departe lucrarea Evangheliei, pentru a înfrunta persecuția și pentru a
putea combate răspândirea ereziilor. Rolul și slujba presbiterului
(episcopului) devin preponderente. Continuă persecuția, dar, mai mult decât
persecuția din afară, Biserica este amenințată de „ereticii” dinăuntru.
Învățăturile mincinoase se grupau sub numele de:
GNOSTICISM - Un fel de mișcare „new age” care se pretindea
deținătoarea unei forme speciale de „cunoaștere.”
MARCIONISM - O încercare de a reduce numărul scrierilor
„inspirate” doar la câteva din cele pe care le avem astăzi.
MONTANISM - O mișcare „carismatică” dinamizată de apariția
unor „revelații noi”, cu caracter profetic și cu un caracter de critică
ascuțită față de toți ceilalți creștini.
Apar „apologeții”, apărători ai credinței
creștine. Doi dintre cei mai importanți sunt Irineu și Iustin Martirul.
Bisericile creștine nu au statut legal, nu sunt îngăduite în deliberările
sociale și nu dețin clădiri proprii. Pretutindeni, persecuția este o
eventualitate foarte posibilă. Mărturia publică continuă cu o forță
irezistibilă. Oamenii sunt puternic impresionați de faptul că adepții lui
Hristos nu se leapădă de credință nici atunci când sunt dați la moarte.
Exemple: martirajul episcopului Policarp în virstă de 84 de ani (155) și un
grup numeros de creștini torturați și aruncați apoi la fiare sălbatice în Lyon
(177). Ariile cu densitatea cea mai mare de creștini continuă să fie Asia Mică
și Nordul Africii. Crește numărul creștinilor din Roma. Creștinismul se
răspândește ca un foc de miriște în toate păturile sociale. Calistus - un fost
sclav - este promovat ca episcop al bisericii din Roma. El este cel dintâi care
pretinde că scaunul episcopal din Roma trebuie să se bucure de o importanță
specială.
Anul 200, la șase generații după
Hristos, 3,5% din populația lumii este creștină (68% dintre ei sunt în
continuare din afara rasei albe). 32% din totalul populației lumii este
evanghelizată. Biblia este tradusă în șapte limbi. Totalul martirilor din era
creștină a crescut la peste 80.000 (rata este acum de „numai” 48 de martiri pe
an).
SECOLUL III:
La debutul secolului, Edesa (Urfa în Turcia de
azi) devine primul „stat creștin.” Împăratul Septimius Severus (202-211) îi
persecută pe creștini. El interzice convertirea la creștinism. Generația de
după el trăiește un timp de pace și libertate. O perioadă de extraordinară
creștere și răspândire a credinței. Africa de Nord este un centru cheie al
creștinismului. Numai Egiptul are peste un milion de creștini la sfârșitul
secolului III. Cartagina și Alexandria sunt două focare de dezvoltare a
teologiei creștine. Printre liderii de acolo: Origen, Tertulian, Clement din
Alexandria.
248 - Roma aniversează 1.000 de ani de existență. Veselia
generală este temperată de invaziile popoarelor migratoare de dincolo de
granițele Imperiului.
250 - Decius declanșează cea dintâi persecuție generală a
creștinilor. Fiecare persoană este obligată să pună tămâie pe altarul păgân și
să prezinte un certificat eliberat cu această ocazie.
Biserica este confruntată cu problema celor
care „s-au lepădat” public din cauza persecuției, dar s-au pocăit și vor să fie
reprimiți. Problemele bisericii nu sunt doar de natură politică, ci și
filozofică. Porfirius scrie o lucrare intitulată „Împotriva creștinilor”, în
care îi atacă pe apostoli, pe liderii contemporani ai bisericii, Evanghelia și
Vechiul Testament. În 245, Origen răspunde atacurile unui anumit Celsus,
exponent al învățăturii gnostice în urmă cu 70 de ani și, evident, încă un mare
pericol pentru integritatea învățăturii creștine. Crește rolul presbiterului
local, numit deja în lumea greacă „episcopos.” Cu puțin înainte de anul 300,
Antonius pleacă în deșert ca „pustnic”, întemeind astfel o treaptă intermediară
spre „călugăria” (monasticismul) de mai târziu. Ea avea să se dezvolte ca un
protest împotriva creștinismului lumesc și ca o alternativă de apropiere spre
Dumnezeu prin „contemplație.”
Anul 300: la 9 generații după
Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 10,4% (66,4% din afara rasei
albe). Lumea este evanghelizată în proporție de 35%. Biblia este tradusă în 10
limbi. Numărul total al martirilor din era creștină se ridică acum la 410.000
(rata secolului este de 1.540 pe an).
3. Biserica din Pergam:
Pergam, aflat la nord de Smirna în ceea ce este
astăzi Turcia era cunoscut prin mulțimea templelor și prin închinarea senzuală
la zeii păgâni. Locașurile de cult păgân era sedii ale prostituției. Cel
mai impozant dintre toate templele păgâne era cel dedicat lui Zeus. După
căderea Babilonului, Pergamos a devenit centrul mondial al religiei
misterelor. Pe lângă aceasta, trei temple impunătoare din oraș patronau
închinarea la cezarii Romei. Unul din zeii principali din Pergam era
Esculapius, zeul vindecărilor, reprezentat printr-un șarpe. Simbolul circula pe
banii orașului și pe sigiliile locale. Pentru cei care vreți să pricepeți,
textul scrisorii indică faptul că Dumnezeu percepe în spatele tuturor acestor
religii păgâne activitate demonică: „ … locuiești acolo unde este
scaunul de domnie al Satanei”, „acolo unde locuiește Satana”. Religia
Greciei, cu panteonul ei de zei carnali care se culcau cu femeile oamenilor și
dădeau naștere unor semi-zei ca Hercules, a fost o nostalgică amintire a
vremurilor descrise în Geneza 6, când Satana a demonizat prin contaminare rasa
umană, iar Dumnezeu a trebuit să o nimicească prin potop. Idolatria nu este
doar o boală a imaginației. Este mult mai peiculoasă decât așa ceva. Aduceți-vă
aminte de cuvintele apostolului Pavel: „Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc
neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să
fiţi în împărtăşire cu dracii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor;
nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor” (1 Corinteni
10:21). Scrisoare prezintă un fel de alternativă a două săbii: violența
persecuției împotriva creștinilor (ilustrată prin uciderea lui Antipa) și
violența interveniei divine: „Iată ce zice Cel ce are sabia ascuțită cu
două tăișuri”, „Voi veni la tine curând și Mă voi război cu
ei cu sabia gurii Mele”. Singura șansă a
acestei biserici este o pocăință grabnică și totală.
Tipologic, Biserica din Pergam reprezintă bisericile
„măritate cu lumea”. În traducere, „pergamus” înseamnă „căsătorie”. Sub
presiunea sistemului religios și politic, creștinii din Pergam au fost gata să
facă orice compromis, numai să supraviețuiască. Cei credincioși adevărului, ca
acest „Antipa” amintit în scrisoarea Domnului Iisus, au trebuit să plătească cu
viața ascultarea și credincioșia lor față de Iisus, Mirele etern. Unei astfel
de biserici, Domnul Iisus i se prezintă ca „Cel ce are sabia
ascuțită cu două tâișuri”. El este gata să se războiască cu
nelegiuiții care au intrat în Biserică. Sabia cu două tăișuri este Cuvântul lui
Dumnezeu (Evrei 4:12). Un astfel de tip de biserică este îndemnată să se
pocăiască. Învățătura lui Balaam, amintită în text, este compromisul spiritual
care duce întotdeauna la descompunere morală (Num. 25). „Nicolaiții”, despre
care se vorbește, au fost adepții unui curent de îngăduință și indulgență față
de cei ce trăiau în păcat. Ei au pervertit învățătura harului. Apostolul Pavel
a avut mult de luptat cu această grupare (Rom. 6:1,15; 8:1).
Istoric, Pergam este Biserica Romei în
secolele IV-VI. Începând cu Constantin cel Mare, cezarii romani și-au schimbat
atitudinea față de creștinism. Ei au legalizat Biserica, dându-i chiar un
statut preferențial, și au asimilat-o în sistemul politic pentru manevrarea
maselor. Termenul folosit a fost „catolică”, cu înțelesul de caracter
„general”, „universal”. Ideea era că toți oamenii trebuiau cuprinși cât mai
repede în sânul Bisericii. Așa s-a născut Biserica totală și totalitară, după
chipul și asemănarea „Imperiului”. Este de remarcat că Domnul Iisus, în
scrisoarea pe care i-o trimite, nu reneagă nici măcar o asemenea Biserică. El
îi atrage însă atenția că va veni asupra ei cu „sabia Cuvântului”, ceea ce s-a
și întâmplat în timpul Reformei lui Martin Luther. Cu Pergam, persecutații
ajung să persecute. Aliată cu Imperiul Roman, biserica a trebuit să
manifeste „nerăbdarea” cezarilor în fața ezitării cu care erau întâmpinate
dorințele de unificare și de instituționalizare. În multe locuri, cetățenii Imperiului
care refuzau să se „încreștineze” au început să fie persecutați. Agresivitatea
bisericii creștine s-a transformat dintr-o propovăduire persistență într-o
constrângere sprijinită cu mijloacele puterii politico-administrative. Cum a
fost posibil? La insistențele nerăbdătoare ale lui Constantin și mai ales ale
cezarului de după el, Teodosiu, „sinodurile episcopilor creștini” au renunțat
la învățătura „totalei libertăți de conștiință” și au introdus „doctrina
încreștinării forțate”. Această modificare de doctrină a fost sprijinită cu o
inacceptabilă „tălmăcire” a uneia din pildele Domnului Iisus. Este vorba despre
pilda celor poftiți la cină (Luca 14:15-24). Prin această pildă, Domnul Iisus
i-a răspuns unuia care a zis, aparent evlavios, „Ferice de acela care va prânzi
în Împărăția lui Dumnezeu!” Ideia pildei este că „doritori teoretici” sunt
mulți, dar cei care sunt gata să lase preocupările înșelătoarei vieții de acum,
pentru a se gândi și pregăti pentru împărăția viitoare sunt, din păcate, foarte
puțini. Într-unul din ultimele versete ale pildei, „stăpânul” care își poftise
musafirii, exasperat că ei n-au venit și că încă mai este loc în sala de ospăț,
i-a zis robului său: „Ieși la drumuri și la garduri și pe cei ce-i vei găsi,
silește-i să intre, ca să mi se umple casa” (Luca 14:23). Acest „silește-i să
intre” (răstălmăcit cu bună știință) a devenit deviza „încreștinării forțate,”
dictate de puterea imperială. Unii dintre Părinții Bisericii au început să
recomande pe față „încreștinarea forțată”. Augustin din Hippo declara că este
preferabil ca oamenii să fie aduși la Dumnezeu prin învățătură și sfătuire, dar
că, în situația când acestea nu dau rezultatele dorite, trebuie folosită forța
și pedeapsa: „Mulți trebuiesc aduși ca slugile cele rele, forțându-i să intre
cu nuiaua suferinței. Vor avea apoi timp să crească singuri la un nivel de
spiritualitate înaltă. Domnul însuși ne-a spus că musafirii au fost mai întâi
invitați să vină de bună voie la marele ospăț, apoi, când n-au vrut să se
conformeze, au fost siliți să intre”. Prin ceea ce s-a făcut atunci, biserica
creștină a ajuns să fie compusă din trei categorii de „credincioși“:
credincioși din convingeri personale, credincioși din interese personale și
credincioși din teama de represalii. Puritatea bisericii a fost alterată, iar
conștiința umană a fost îngenuncheată cu forța. În timp, biserica a preluat
chiar funcțiile și puterea Imperiului și a devenit singura autoritate supremă
admisă în societate. Acesta este motivul pentru care perioada de istorie
începută în secolul IV este supranumită „Dark Ages - epoca întunecată” sau
„Middle Ages” - Evul Mediu. Prin anumite colțuri ale lumii, umbrele acestei
epoci mai dăinuiesc și astăzi. Dumnezeu nu poate suferi păcatul. Mana ascunsă
și piatra cu numele tainic despre care se amintește în promisiunea făcută celor
biruitori subliniază relația personală pe care o dorește Dumnezeu cu cei
credincioși. În Pergam nu se mai știa cine este adevărat creștin. Între
mulțimile creștinilor „de nume” existau însă și unii cărora Domnul era pregătit
să le dea „un nume”. Ca și în orice căsătorie, mirele Iisus Hristos este gata
să-i treacă pe numele Lui pe toți aceia care intră într-o relație personală cu
El.
SECOLUL IV:
Secolul IV, asemenea secolului XVI și poate chiar
secolului XX, reprezintă o perioadă de schimbări monumentale în istoria
bisericii. El a fost martorul unor transformări majore în natura relațiilor
Bisericii cu Statul și cu societatea. Iată șase dintre ele:
Imperiul persecută Biserica - La
debutul secolului, creștinismul a trecut prin ultima și cea mai devastatoare
persecuție, declanșată de data acesta de Dioclețian (305). El a încercat să
șteargă de pe fața pământului mișcarea creștină. N-a reușit.
Imperiul „tolerează” Biserica -
Susținând că el însuși a trecut la creștinism, Constantin acordă Bisericii un
statut legal de existență. Adesea se spune că el a făcut din creștinism religia
oficială a Imperiului. Nu este adevărat. El a repus-o însă în drepturile pe
care le aveau toate celelalte religii acceptate și, în anumite privințe, i-a
dat un statut preferențial.
Imperiul înfruntă Biserica -
păgânismul nu s-a dat bătut fără luptă. Împăratul Iulian (361-363) încearcă
fără să reușească să reîntroneze religia păgână. El intră în istorie ca Iulian
„apostatul.”
Imperiul adoptă Biserica -
Creștinismul a fost proclamat oficial religie de stat în anul 381, de către
împăratul Teodosiu IX.
Biserica confruntă Imperiul -
Într-o înfruntare dramatică, ce prevestea răsturnările spectaculoase de putere
de mai târziu, episcopul Ambrozie al Milanului îl sfidează pe împărat.
Biserica persecută oponenții -
Aflată ea însăși la debutul secolului sub persecuție, Biserica s-a transformat
la sfârșitul secolului IV într-o entitate care a început să-și persecute
oponenții. Motivele păreau justificate, metodele au fost însă dovada unei
Biserici ieșite de sub învățătura Bibliei. Începând cu secolul IV, Biserica a
înregimentat Imperiul la luptă împotriva „ereziilor”, a religiilor false și a
„forțelor răului.” Din toate punctele de vedere însă era vorba acum de o altfel
de „Biserică” și de un alt fel de „Imperiu.”
Confirmarea canonului Noului Testament. În
anul 367 în scrisoarea lui Atanasie, ca și în sinoadele din 382 și 397 canonul
este fixat în alcătuirea pe care o avem și astăzi. Prin aceste hotărâri nu s-a
creat Noul Testament, ci s-a confirmat ceea ce exista deja în circulație
mai înainte.
Sinoade majore. Biserica are nevoie de
o cristalizare și unificare a crezului. Sub patronajul lui Constantin, primul
mare sinod se întrunește la Niceea în 325. Cel de al doilea se întrunește în
381 la Constantinopol.
311- apare „donatismul”. Această controversă doctrinară va
dura trei sute de ani și va produce o schismă între Biserica europeană și cea
din nordul Africii. Unul din cele mai puternice centre ale creștinismului de
până atunci este slăbit de luptele fraticide încât va dispare sub invazia altor
religii.
Cuceriri misionare majore, mai ales prin lucrarea lui Ulfilas
la mijlocul secolului printre popoarele gotice.
Apar fastuoase clădiri de biserici creștine. Cu sprijinul
financiar al Imperiului, creștinii își ridică edificii impunătoare, așezate
uneori chiar pe temeliile unor foste temple păgâne.
Capitala Imperiului Roman este mutată de la Roma la
Constantinopol. Orașul este fondat în 324 și este dedicat în 11 mai 330. Roma
nu mai este centru de greutate al puterii politice imperiale. Biserica caută să
umple golul de autoritate format prin ridicarea scaunului papal.
Eusebius, episcop al Cezareei scrie prima lucrare
semnificativă de istorie a creștinismului. Lucrarea lui ne pune și astăzi la
dispoziție amănunte fascinante despre viața creștinilor din primele secole.
386 - Augustin se convertește la creștinism. El
va deveni unul din cei mai importanți teologi din toată istoria bisericii.
Anul 400. La 12 generații după Hristos
lumea este încreștinată în proporție de 18,6% (64% fiind în continuare din
afara rasei albe). 39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este
tradusă în 11 limbi. Numărul total al martirilor a crescut la 1.950.000 (rata
din acest secol a fost de 5.310 pe an).
SECOLUL V:
Concomitent cu intensificarea invaziilor barbare
și cu căderea Romei sub stăpânirea lor, Augustin scrie „Cetatea lui Dumnezeu”
(413-426), arătând că adevărata mișcare a istoriei se desfășoară în conflictul
nevăzut dintre păcat și mântuire, dintre cetatea oamenilor și împărăția lui
Dumnezeu. În biserica răsăriteană se răspândește nestorianismul,erezie
care evidențiază o pretinsă distincție între Hristosul uman și Hristosul divin.
Sinodul de la Calcedon o combate prin afirmația că Hristos a fost în întregime
uman și în întregime divin, cele două naturi coexistând fără nici un fel de
confuzie.Pe măsură ce puterea Împăratului Imperial scade, puterea episcopului
de la Roma crește. Papa Leon I (440-461) negociază cu barbarii și salvează Roma
din mâinile lui Atila Hunul (452). El așează autoritatea scaunului de la Roma
deasupra tuturor celorlalte scaune episcopale, inițiind astfel primatul papal,
ca presupus urmaș al apostolului Petru.
Patrik (cca. 390-460) vândut ca sclav pe când avea doar 16
ani, fuge și pleacă în Irlanda, unde va întreprinde o monumentală campanie
misionară de evanghelizare (El va deveni Sfântul Patrik).
496 - regele franc Clovis este convertit la creștinism și
botezat. El cucerește apoi jumatate din Franța, pavând astfel calea pentru
ambițiosul „Sfânt Imperiu Romano-catolic” al lui Carol cel Mare (Charlemagne).
• Este introdus calendarul anual creștin. Se răspândește
cultul relicvelor (moaștelor) și al martirilor. Se accetuează închinarea la
fecioara Maria. Se introduce pentru prima oară folosirea tămâiei în liturghia
bisericii apusene.
• Din cauza haosului care domnește în structurile politice
ale societății seculare, ierarhia bisericească apare ca un factor de echilibru,
amplificându-și structurile și intensificându-și influența.
Anul 500. La 16 generații după
Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 22,4% (61,9% din afara rasei
albe). 42% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 13
limbi. Totalul martirilor ajunge la 2.540.000 cu o rată anuală de 5.540.
4. Biserica din Tiatira:
Este de departe cea mai lungă dintre cele șapte
scrisori și corespunde bisericii cu cea mai îndelungată existență istorică:
biserica Evului Mediu Întunecat. Biserica din Tiatira este urmarea firească a
Bisericii din Pergam. Idolatria și imoralitatea începute atunci și-au ajuns
acum culmea. Tiatira este Biserica îngropată sub influența lumii. Scrisoarea
aceasta, cea mai lungă dintre toate cele șapte, este un rechizitoriu împotriva
compromisului și o judecată aspră asupra păcatului. Domnul Iisus se prezintă ca
Cel ce are „ochii ca para focului și ale cărui picioare sunt ca arama
aprinsă”. Nimic nu rezistă focului; orice acoperământ al păcatului
este spulberat de privirea Domnului. Arama este și ea un simbol al judecății.
Domnul îi va călca în picioare pe cei păcătoși (Apocalipsa 14:18-20; 19:15).
Aceasta este singura Biserica despre care ni se spune că ar fi avut dragoste
(!). Tragedia Tiatirei a fost însă că această dragoste a fost fără limitele
unei învățături sănătoase. Dragostea fără doctrină este ca și râul fără
margini: face mlaștini! Biserica aceasta era părtașă cu lumea la sărbători
păgâne (mâncăruri jertfite idolilor erau oferite apoi gratis oamenilor și
serbarea se termina cu beții și cu orgii publice (1 Corinteni 10:27-28, 19-22).
De fapt, scrisoarea trimisă bisericii din Tiatira începe extraordinar de bine
și descrie o stare pe care am vrea să o găsim în toate bisericile: „Ştiu faptele
tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe
urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi” (Apoc. 2:19). Ce
urmează însă după aceea este numai „vai și amar”. Mi-a plăcut reacția unui
istoric american (Robert Southern) față de bisericile istorice
europene. Întrebat ce-l fascinează la această ramură a creștinătății, el a
răspuns: „Răspunsul este foarte simplu: liturghia!” Când a fost întrebat de ce
nu se alătură catolicismului sau ortodoxismului grec, el a răspuns: „Răspunsul
este la fel de simplu: liturghia!” Problema fundamentală a bisericii din
Tiatira a fost că a amestecat ceva foarte bun, cu ceva foarte rău, iar
buruienile lucrurilor adăugate au sufocat viața lucrurilor bune. Problema
Bisericii din Tiatira a început odată cu acceptarea Izabelei. Pentru
înțelegerea acestui simbolism este bine să citim 1 Regi 16:31- 33; 19:1-2;
21:1-26; 9:6,10,30-37; 2 Regi 9:6-7,10, 30-37. Tiatira a repetat experiența
Israelului de pe vremea lui Ahab. Acest împărat al lui Israel a fost „mai rău
ca toți” (capitolul 16:30,31). El a stăruit în păcatele lui Ieroboam (16:31) și
a adăugat la ele influența nefastă a Izabelei. Dar care au fost păcatele lui
Ieroboam? În 1 Regi 14:9 ni se spune că Dumnezeu îl mustra astfel: „Tu ai
făcut mai rău decât toți dinaintea ta: te-ai dus să-ți faci alți
dumnezei și chipuri turnate ca să mă mânii, și M-ai lepădat înapoia ta!” După
ce a rupt împărăția de la fiul lui Solomon, Roboam, Ieroboam a alterat viața de
închinăciune a Israelului. Din considerente politice, el a făcut
următoarele lucruri: a schimbat Ierusalimul cu cei doi viței de aur de la Betel
și Dan ca loc de închinare pentru Israel (1 Regi 12:26-30), a schimbat preoția
(1 Regi 12:31), a schimbat calendarul religios (1 Regi 12:32), a intrat el
însuși înaintea altarului și a adus jertfe (1 Regi 12:33). Toate aceste păcate au
fost repetate de Ahab. În plus el a luat-o de soție pe Izabela, care a adus în
Israel idolatria și imoralitatea. Izabela l-a învățat pe Ahab că lui îi este
permis să facă orice, chiar și să omoare. Pentru a ilustra lipsa de rânduială
de pe timpul lui Ahab și a Izabelei, autorul Bibliei intercalează pasajul din 1
Regi 16:34. În popor dispăruse respectul pentru autoritatea lui Dumnezeu. A
fost vremea lui „orice îmi este permis”, dar judecata lui Dumnezeu n-a
întârziat să se arate. Izabela a adus în Biserica din Tiatira „inovații” și
„adâncimi” necunoscute înaintea ei. Ea a disprețuit Cuvântul divin scris,
proclamându-se „proorociță” și permițându-și să-i învețe pe credincioși lucruri
nepermise. Domnul Iisus este hotărât să descopere păcatul și să-l elimine din
Biserică. Textul ne spune că acest proces de disciplinare se va face în trei
faze: mai întâi este acordat un timp de har, în care se dă șansa pocăinței,
apoi va urma pedeapsa (o vreme de necaz) pe măsura vinovăției, și în al treilea
rând, influența acestei pedepse se va răsfrânge în mod pozitiv asupra tuturor
celorlalte Biserici, care vor ajunge să se teamă de Domnul (Apocalipsa
2:21-23). Nu toți din Tiatira s-au lăsat amăgiți de rătăcirile Izabelei. Ca și
în vremea lui Ilie au mai existat și oameni care au stat lângă Domnul. Acestor
„biruitori” li se promite un viitor glorios: ei vor fi părtași cu Hristos în
stăpânirea Lui peste neamuri, din timpul Mileniului. Luceafărul de dimineață
care le este oferit, este însuși Domnul Isus Hristos (Apoc. 22:16). Cronologic,
Tiatira este Biserica din secolele VI-XVI. A fost perioada căderii în marea
idolatrie. Maria, mama Domnului Iisus a fost proclamată „Mijlocitoare” între om
și Dumnezeu, ca și când ea ar fi fost Hristos! În loc să se suie la Ierusalimul
ceresc, creștinii au fost învățați să se închine la tot felul de „viței de
aur”. Atunci a apărut închinarea la icoane și la Fecioara Maria. Biserica a
fost declarată „deținătoarea tainelor” pretinzând controlul culturii. A fost
perioada Evului Mediu numit pe drept cuvânt Evul Întunecat. Biserica a început
să imite preoția din Israel și s-a osificat în ierarhiile eclesiastice. Regii
lumești s-au amestecat atunci la „altar” și L-au dat pe Hristos la o
parte.
SECOLUL VI:
529 - Ca o contrabalansare a secularizării bisericii,
Benedict de Nursia înființează mănăstirea de la Monte Casino și „ordinul
benedectic”. „Codul” călugăresc (c. 540) va reglementa călugăria din
următoarele secole.
530 - 532 - Bonifaciu al II-lea devine primul papă din
descendenți germani.
Biserica și Statul își întrepătrund și mai mult
structurile. În anul 529, Împăratul Iustinian (483-565) închide școala de
filozofie din Atena, care avea o vechime de 1.000 de ani. El publică un cod de
legi care reflectă moralitatea creștină; trimite misionari, folosiți și ca
spioni, până în China, urmărind de fapt să fure de acolo viermi de mătase;
recucerește de la vandali teritoriile Africii de Nord. Clădirile care
adăpostesc biserici locale devin monumente impunătoare. Iustinian ridică în
cinstea lui Hristos, „înțelepciunea cea sfântă”, în fapt, o clădire-biserică în
Constantinopol: Hagia Sofia (Sfânta Sofia) (532-537). Dionisie Exiăuus (m.
550), un călugăr din Roma, stabilește sistemul de datare modern, propunând ca
punct de referință data nașterii lui Hristos (anno domini). De fapt, calculele
lui sunt greșite cu câțiva ani. Columba (c. 521-597) pleacă misionar în Scoția,
stabilindu-și cartierul general la Iona. Continuă convertirea popoarelor
migratoare. Recared, regele vizigot al Spaniei, arian de origine, se face
romano-catolic. La sfârșitul secolului, biserica Apuseană începe să tolereze
magia și alte forme de exprimare a spiritualității păgâne, proclamându-le
culturi încorporate în creștinism. Papa Grigorie (c. 540-604) organizează „cina
Domnului” în forma pe care o păstrează și astăzi biserica Romei.
Anul 600. La 19 generații după
Hristos lumea este încreștinată în proporție de 24% (59% din afara rasei albe).
39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 14 limbi.
Totalul martirilor ajunge la 2.700.000 cu o rată medie de 1.000 de martiri pe
an.
SECOLUL VII:
600 - 636 - Isidor, episcop al Seviliei. Scrierile lui ne pun
la dispoziție o neprețuită cunoștință enciclopedică despre Evul Mediu. Este
recunoscut, nu numai pentru activitatea de scriitor, ci și pentru
eforturile lui de a stăvili invaziile barbare și de a-i încreștina (mai mult
sau mai puțin cu forța) pe evrei. A înființat școli și mănăstiri.
609 - Panteonul păgân din Roma este „transformat” în
biserică: Santa Maria Rotonda. În procesul dedicării ei, papa Bonifaciu
(609-610) proclamă „sărbătoarea tuturor sfinților”. Creștinismul parodiază
astfel cultura seculară.
Mănăstirile anglo-saxone devin centre importante de cultură
și știință.
648 - Împăratul Constantin al II-lea publică edictul „Typos”,
limitând învățăturile creștine acceptate la conținutul celor adoptate de
primele cinci sinoade ecumenice. Papa Martin I (m.655) refuză să semneze acest
document, este arestat și deportat în Crimeia. El este ultimul papă venerat ca
martir.
664 - După o dispută între biserica celtă și misionarii
romano-catolici, Anglia adoptă romano-catolicismul în sinodul de la Whitby.
Mohamed (c. 570-629) pune temelia Islamului, religie care va
înlocui treptat creștinismul în Orientul Mijlociu și în nordul Africii.
638 - Islamul cucerește Ierusalimul.
690 - Doi episcopi anglo-saxoni, Wilian și Killibord,
activează intens ca misionari pe continentul european, printre franci.
Anul 700. La 22 de generații
după Hristos, 23.8% din populația lumii este încreștinată (55% din afara rasei
albe). 35% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 14
limbi. Numărul total al martirilor ajunge la 3.000.000 (cu o rată anuală de
1.000).
SECOLUL VIII:
731 - Venerabilul Beda (c. 673-735) termină de scris „Istoria
bisericească a poporului englez.”
Spania este invadată de mauri, popor musulman din
nordul Africii; Charles Martel îi înfrânge la Tour (732), punând astfel capăt
unei încercări de pătrundere a musulmanilor în Europa.
Bonifaciu al Angliei este misionar printre
germani pe o perioadă de 40 de ani. Este martirizat de păgâni în 754.
Controversa iconoclastă dezbină împăratul
Bizanțului de papa de la Roma în problema venerării imaginilor cu subiect
creștin. Între 754 și 787 venerarea icoanelor este interzisă în biserica
răsăriteană. La sfârșitul acestei perioade, însușindu-și punctul de vedere al
lui Ioan din Damasc, 350 de episcopi hotărăsc că imaginile cu subiect creștin
pot fi folosite pentru educarea poporului neștiutor de carte, dar nu pot fi
adorate în biserică. Acest fapt, contravine cu decizia sinodului precedent
ținut la Constantinopol (754), care prevdea că folosirea imaginilor în
serviciile bisericii este sinonimă cu idolatria. După sinodul din 754,
Constantin al V-lea încercase să limiteze închinăciunea la sfinți, distrugând o
serie de „moaște” și condamnând public închinarea la ele. Pentru Constantin,
singurele reprezentări simbolice necesare în biserică sunt crucea, Biblia și
elementele Cinei Domnului.
Papalitatea își asumă dreptul de stăpânire pe
pământ și înființează statul papal în Italia. Papa Leon al III-lea (m.816) se
separă de Imperiul Răsăritean și se autoproclamă episcopul suprem în Apus.
Carol cel Mare ajunge rege unic peste toți francii
(771). Mai târziu, el se încoronează ca „sfânt împărat roman”, râvnind să
instaureze pe pământ un imperiu cu împărat creștin.
Creștinii nestorieni misionează foarte activ în China
și fondează așezăminte monahale.
Sunt înființate școli pentru muzică bisericească în
Paris, Cologne, Soissin și Metz.
Anul 800. La 26 de generații
după Hristos, 22,5% din populația lumii este încreștinată (51% din afara rasei
albe). 31% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 15
limbi. Numărul martirilor ajunge la 3.300.000 cu o rată recentă de 3.100 pe
an).
SECOLUL IX:
800 - De Crăciun, papa Leon al III-lea îl încoronază la Roma
pe Carol cel Mare ca cel dintâi „sfânt împărat roman.” Carol cel Mare rămâne în
istorie prin campaniile sale de cucerire, prin consolidarea și centralizarea
guvernului, prin reforme eclesiastice și prin patronarea sistemului de
învățământ.
831 - Radbertus (c. 799-865) publică cel dintâi tratat despre
„Eucharistie” (cina Domnului) apărut în biserica Apuseană. Lucrarea lui naște o
mare controversă și anticipează prin conținut viitoarea doctrină catolică
despre „trans-substanțiere.”
John Scotus Erigena (c. 810-877), unul dintre cei
mai mari teologi ai Evului Mediu, pune bazele scolasticismului. Se implică în
controversa cu Radbertus, susținând că, la Cină, ne împărtășim cu trupul și
sângele Domnului numai „mental și dental.”
Anskar (801-865), supranumit „apostolul
nordului”, duce creștinismul în Scandinavia.
Eforturi misionare intense dau rezultate bune
printre popoarele Europei. Cyryl (826-869) și Metodie (c. 815-885), supranumiți
„apostolii slavilor”, lucrează în Moravia și inventează alfabetul slavon.
Fotius (c. 820-895) un renumit erudit laic, este
instalat ca episcop al Constantinopolului în 858. El este depus și reinstalat
în funcție de cel puțin două ori. Intră în conflict cu papa de la Roma pentru
jurisdicția spirituală și pentru doctrină (controversa „filioque”), anunțând
astfel îndepărtarea treptată și eventuala schismă dintre cele două ramuri ale
bisericii: răsăriteană și apuseană.
Alfred cel Mare devine regele provinciei Wessex în
Anglia. Își dă seama că numai creștinismul poate ține populația împreună. Face
din cele zece porunci, preambul la codul său de legi. El înființează o școală
la palat pentru educația creștină a viitorilor demnitari și pune bazele la două
mănăstiri, dedicate aprofundării teologiei. Încurajează traducerea Bibliei în
limba comună a poporului și traduce el însuși psalmii în limba saxonă. Jumătate
din timpul și banii săi sunt cheltuiți în scopuri creștine.
Anul 900. La 29 de generații după Hristos 20,8% din
populația lumii este încreștinată (55% din ei din cadrul rasei albe) 28% din
populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 16 limbi.
SECOLUL X:
Este secolul în care creștinismul pătrunde adânc
la popoarele din Europa de est. În răsărit, polonezii și ungurii încep
tranziția la creștinism. Același lucru se produce în vest în Islanda și
Groenlanda. Ierarhia eclesiastică este din ce în ce mai prinsă în păienjenișul
politic al intrigilor Europene.
909 - se înfințează o mănăstire benedectină la Cluny. Ea va
deveni centrul mișcării reformate care a urmărit să curețe biserica dinăuntru
de secularism și de practicile instituționale necreștine.
Poporul Boemiei trece la creștinism, dar „bunul lor
rege Wenceslaus” este asasinat (c. 929) de rivalii reprezentând rădăcini păgâne
ale neamului.
988 - Vladimir, regele unic al rușilor din jurul Kievului
este botezat de creștini. De Rusalii, întregul popor rus se botează. În același
an, regele Vladimir se căsătorește cu prințesa Ana, sora lui Vasile II, regele
Bizanțului.
Otto cel Mare (împărat între anii 936-973) vrea
să reînvie visul lui Carol cel Mare pentru un Sfânt Imperiu Romano Catolic
printre germani. Într-o formă sau alta, structurile imperiale stabilite de Otto
vor supraviețui până pe vremea lui Napoleon.
993 - Biserica romano catolică începe canonizarea sfinților.
Apar „mărturisiri de credință” particulare
anumitor grupuri locale, derivate din „mărturisirile de credință” public
acceptate în biserica apuseană și în biserica răsăriteană.
În Biserica catolică apuseană apare
practica „indulgențelor”, ca absolviri de vinovăție prin plata unor anumite
sume de bani. (Evidențe concrete despre ele nu avem decât din secolul XI)
Papalitatea atinge cel mai scăzut punct de
moralitate.
Pe măsură ce se apropie anul 1.000, mulți se tem
că va fi sfârșitul lumii și va veni Judecata de Apoi.
Anul 1.000. La 32 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 18,7% (61% fiind albi).
25% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 17 limbi.
Totalul martirilor din era creștină ajunge cifra de 4.200.000 (o rată de 3.200
pe an).
SECOLUL XI:
Expansionismul islamic continuă să preocupe
gândirea și activitățile creștinătății.
1009 - Musulmanii profanează și jefuiesc „sfântul mormânt”
din Ierusalim.
1071 - Seleucii cuceresc Armenia, desființând astfel Imperiul
Bizantin din Asia Mică.
1095 - Papa Urban al II-lea pornește prima cruciadă pentru
eliberarea Ierusalimului.
1099 - Cruciații cuceresc Ierusalimul.
Se sfârșește un secol și jumătate în care papii
au fost decăzuți și slabi. Scaunul papal se ridică iarăși. Papa Grigorie
al VII-lea (1073-1085), pornește o mișcare de reformă a bisericii, pretinzând
celibatul preoților și eliberarea completă a Bisericii de sub autoritatea Statului.
Mișcarea de împrospătare din biserica catolică cuprinde masele. Apar noi ordine
și așezăminte monastice.
1098 - Este înființat ordinul cistercian la Citeaux, cu
foarte pronunțate accente reformiste.
William, regele Normandiei, cucerește Anglia, și-l
numește pe Lanfranc ca arhiepiscop de Cantebury (1070). Acest Lanfranc,
reorganizează și reformează biserica engleză. Anselm îi urmează lui Lanfranc în
postul de arhiepiscop de Cantebury (1093). El scrie lucrarea „De ce a devenit
Dumnezeu om?” în care explică motivele morții lui Hristos.
Dezvoltarea muzicii:
1015 - apare scrierea notelor muzicale, folosită prima dată
în mănăstirea Pomposa, din apropierea orașului italian Ravena. Pe la mijlocul
secolului, polifonia înlocuiește cântul gregorian. Harpa își face debutul în
Europa. Este scris primul „colind” din limba germană.
Anul 1.100. La 36 de generații
după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 18,8% (63% fiind albi).
25,5% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 19 limbi.
SECOLUL XII:
În arhitectura clădirilor de biserică, se
instalează stilul gotic, cu vârful alungit și cu boltele sprijinite pe arcuri
armonioase.
1182 - inaugurarea bisericii Notre Dame din Paris.
1194 - terminarea Catedralei din Chartres.
Papalitatea, la apogeul puterii ei medievale, continuă
să încurajeze cruciade pentru eliberarea locurilor sfinte de sub stăpânirea
musulmanilor.
1104 - Orașul Acra este eliberat de cruciați, dar cade iar
sub stăpânirea musulmanilor în 1191
1147 - Cea de a doua cruciadă (finanțată de Bernard de
Clairvaux) eșuează. Majoritatea cruciaților mor în Asia Mică.
1187 - Cruciații pierd iarăși controlul Ierusalimului.
1190 - Este înființat ordinul „ospitalier”, transformat mai
târziu în „ordinul cavalerilor teutoni.”
Se răspândește credința despre concepția
„imaculată” a Mariei.
1170 - Papa Alexander al III-lea stabilește reguli pentru
canonizarea sfinților. În același an, în Anglia Thomas Becket este asasinat. El
va fi canonizat în 1173.
1173 - Începe în Lyon mișcarea valdenzilor. Ei susțin că
adevărul trebuie căutat în textul Bibliei, nu în tradiția medievală a
Bisericii. Biserica catolică îi persecută crunt pe valdenzieni, socotiți de
unii drept un fel de precursori ai Reformei. Sute de mii sunt martirizați.
În fața abuzurilor de tot felul care se petrec în
creștinătate, monasticismul rămâne singura cale de protest și de încercare a
unei reforme pașnice.
1115 - Sfântul Bernard înființează o mănăstire la Claivaux.
El va deveni cel mai important om al bisericii secolului al XII-lea.
1155 - este înființat ordinul „carmelit.”
Anul 1.200. La 39 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 19,4% (64,3 fiind albi).
26% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 22 de limbi.
SECOLUL XIII:
Acest secol este numit adesea „momentul de vârf
al Evului Mediu.” Papalitatea ajunge la cea mai mare putere. Învățătura
scolastică ajunge punctul ei maxim, iar peste tot sunt înălțate catedralele
ce-și trimit spre cer turnurile lor amețitoare. Continuă spiritul și acțiunile
cruciadelor.
1204 - Europenii, sub conducerea vienezilor, cuceresc
Constantinopolul.
1212 - Cruciada copiilor.
1209 - Francis de Asisi fondează ordinul franciscan
(canonizat în 1228).
1220 - Călugării dominicani sunt promovați ca ordin
specializat cu învățătura creștină. Ei vor deveni mai târziu, instrumentele
prin care Papa va declanșa Inchiziția. Unii dintre acești călugări devin
misionari și pleacă să răspândească Evanghelia în Asia centrală, în golful
Persic, India și China. Cu Papa Inocențiu al III-lea (1198-1216) papalitatea
atinge apogeul puterii. El pretinde că toate bisericile din lume trebuie să
intre sub autoritatea sa. Tot el dezvoltă o teorie teologică prin care își
permite să intervină în toate afacerile politice ale națiunilor. Aprobă cea de
a patra cruciadă. Instituie Inchiziția ca o asociere a Statului cu Biserica
pentru pedepsirea tuturor „ereticilor.”
1215 - Al patrulea sinod lateran sintetizează și reafirmă
doctrinele și practicile bisericii medievale (prioritatea tradiției bisericii
catolice asupra tradiției apostolilor, Noul Testament).
Thomas Aquinas adună articolele de teologie
scolastică în lucrarea: „Cred ca să înțeleg” (opusul lui „Trebuie să înțeleg
pentru a crede”).
Anul 1.300. La 42 de generații după Hristos, lumea este
încreștinată în proporție de 23,9% (66% fiind albi). 27% din populația lumii
este evanghelizată. Biblia este tradusă în 26 de limbi. La numărul martirilor
trebuiesc adăugați din ce în ce mai mulți „frați creștini” uciși de
instituțiile bisericii.
SECOLUL XIV:
După ce și-a atins apogeul sub Inocențiu al
III-lea (1160-1216), papalitatea își începe declinul sub Bonifaciu al VIII-lea
(c. 1234-1303).
1302 - Bula (edictul) „Unam sanctum” conține cea mai absolută
pretenție de supremație papală.
1309 - 1377 - „Captivitatea babiloniană” a papalității.
Scaunul papal este mutat cu forța la Avignon, în Franța, fiind plasat sub un
strict control al regelui Franței (în duelul „celor două săbii”, sabia politică
are ascendent asupra sabiei eclesiastice). La Roma, concomitent, alți episcopi
se autoproclamă „papă”, încercând să salveze „continuitatea apostolică.”
1378 - 1417 - „Marea Schismă”, doi și chiar trei papi pretind
concomitent că au drept să stea pe scaunul papal.
„Moartea neagră” sau „plaga bubonică” face
ravagii în toată Europa. 25 de milioane de morți, aproximativ 1/4 din totalul
populației. În multe regiuni înflorește „misticismul”, mai ales în Germania și
în Țările de Jos. Meister Eckhardt scrie că natura lui Dumnezeu este imposibil
de înțeles în lipsa unei „cunoașteri lăuntrice” pe care însuși Dumnezeu o
declanșează în fiecare suflet. Caterina de Siena pretinde că a avut o viziune
în care a fost căsătorită mistic cu Iisus Hristos. Își petrece apoi toată viața
în slujirea altora, mai ales încercând să pună un capăt „marii schizme” din
papalitate. Căutând „iertarea de păcate”, grupuri de „autoflagelatori” se
schingiuiesc pe rupte după noua modă născută dintr-o interpretare eronată a
textului; „Mă port aspru cu trupul meu”! Astfel de pedepse erau prescrise de
biserica catolică ca „acte de penitență.”
1305 - 1314 - Dante Alighieri scrie „Divina Comedia”
parodiind înălțările și prăbușirile creștinismului în secolele XIII și XIV.
Din cauza opoziției față de abuzurile și
decadența bisericii, John Wycliffe este dat afară de la Oxford, traduce Biblia
în limba engleză și formează predicatori „laici” pentru propovăduirea
Evangheliei.
1398 - John Hus își începe prelegerile de teologie la
Universitatea din Praga. El preia și răspândește ideile lui Wycliffe, propovăduind
o întoarcere la „tradiția apostolică a Scripturii”, în detrimentul tradiției
bisericești.
Anul 1.400. La 46 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 24% (75% fiind albi). 27%
din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 30 de limbi.
SECOLUL XV:
1414 - 1417 - Sinodul de la Constanța/Konstanz încearcă să
pună un capăt Marei Schizme, care punea biserica catolică apuseană în rușinoasa
situație de a avea doi sau trei autoproclamați papi luptând pentru putere și
pentru autoritate asupra întregii biserici. Sinodul hotărăște că Ioan Hus este
eretic și-l arde pe rug, iar pe John Wycliffe îl anatemizează „postmortem.”
Disputele asupra crezului creștin sunt ridicate în continuare la nivelul de
preocupări politice. Thomas a Kempis scrie celebra „Imitatio Cristi” („Urmând
pilda lui Hristos”) lucrare pe care numai Biblia o va depăși în numărul de
traduceri.
1431 - Printr-o mascaradă religioasă, luptătoarea patriotă
Joan d’Arc este arsă pe rug ca vrăjitoare în Rouen.
1455 - Turcii cuceresc Constantinopolul și transformă
impunătoarea clădire a bisericii „Sfânta Sofia” în moschee. Mulțimea de erudiți
creștini care se refugiază în apus dau avânt unei mișcări de revitalizare a
idealurilor clasice: „Renașterea.”
1453 - Johann Gutenburg pune la punct prima mașină
tipografică. Cea dintâi carte tipărită mecanic este Biblia.
1479 - În Spania, Ferdinand și Izabela, dezlănțuie cu
aprobarea papei Inchiziția spaniolă. Torquimada, șeful Inchiziției le dă
evreilor doar trei luni să se încreștineze sau să părăsească țara.
1498 - Savanarola este spânzurat. El fusese un predicator
strălucit care încercase să reformeze, cam cu forța, creștinismul în Florența,
Italia.
Sub autoritatea familiei „de Medici” Florența
devine centrul umanismului renascentist. Brunelleschi, Donatello, Michelangelo,
Boticelli și Leonardo da Vinci crează, fiecare, extraordinare opere de artă cu
tematică creștină. Pe de altă parte, familia de Medici devine suportera unei
papalități mai corupte și mai depravate ca oricând.
Nicolas al V-lea pune bazele bibliotecii
Vaticanului.
1492 - Călătoria lui Christofor Columb deschide o eră de
explorări geografice și de expansiune a creștinismului.
Anul 1500. La 49 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 19% (92,6% fiind albi).
21% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 34 de limbi.
Totalul martirilor din epoca creștină atinge acum 9.200.000, cu o rată anuală
de 24.600.
Comentariu suplimentar:
„Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: „Iată ce zice Cel care ține cele şapte stele în mâna Lui cea dreaptă şi Cel care umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur” (versetul 1). Aici ne găsim evident pe un teren larg, unde toate caracterele sunt generale. Această primă scrisoare priveşte starea mărturiei creştine pe Pământ sub forma sa cea mai întinsă şi, cum se presupune, chiar din zilele apostolului Ioan. În consecinţă Domnul Se prezintă El însuşi acestui larg punct de vedere. El ține cele şapte stele în mâna Lui cea dreaptă și merge prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur. Aceasta este poziţia Sa care decurge din legătura Sa cu îngerii, adică cu cei care, în ochii Săi, reprezintă moralmente bisericile, şi legătura Sa chiar cu aceste biserici. Steaua este „vasul” destinat din partea Domnului să proiecteze lumina asupra sfinţilor lui Dumnezeu. Dacă această lumină era fără putere, dacă răul era amestecat aici, starea Bisericii trebuia să se resimtă de aceasta. Dacă ea era strălucitoare, nivelul moral al Bisericii se găsea ridicat prin aceasta. Iată ce gândesc că înseamnă steaua. Astfel, Acela care le ține toate în dreapta Sa şi care merge prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur este Hristos, nu numai ținând sub autoritatea Sa pe aceşti reprezentanţi morali ai bisericilor, dar interesându-Se de asemenea de biserici; Hristos este văzut, după caracterul cărţii, în aspectul Său general de slujitor și de preot. Starea bisericii din Efes este descrisă cu aceeaşi generalitate. „Ştiu faptele tale, munca ta şi răbdarea ta şi că nu poţi să suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei care zic că sunt apostoli şi nu sunt şi i-ai găsit mincinoşi” (versetul 2). Astfel exista în biserica din Efes credincioşia îndeosebi cu privire la felul de rău pe care Satan căuta arunci să-l introducă în Biserică. Apostolii dispăruseră poate toţi, în afară de Ioan. Pe măsură ce ei plecau pentru a fi cu Domnul, era natural ca Satan să încerce să ridice oameni, instrumentele sale, care să pretindă succesiunea lor. Biserica din Efes şi în chip deosebit îngerul care o ajutase în aceasta prin harul Domnului, îi încercase pe aceşti pretinşi apostoli şi găsise că ei nu erau ceea ce se lăudau că sunt. Steaua lucrase până aici pentru binele Bisericii. Erau încă şi mai multe lucruri la cei din Efes. Nu numai credincioşia, ci un devotament stăruitor îi caracteriza: „ai răbdare, ai suferit din pricina Numelui Meu si n-ai obosit”. Totuşi Domnul are un motiv de plângere contra lor. „Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi”. Efesenii părăsiseră dragosta dintâi. Ei dăduseră greş în această privinţă şi slăbiseră cu toate că ei continuau cu silinţă faptele lor, munca lor şi răbdarea lor. Dar era aceasta lucrarea de credinţă, munca de dragoste şi răbdarea plină de nădejde a Domnului nostru Iisus? Ceea ce la început produsese atât de frumoase rezultate nu mai acţiona şi nu mai putea să acţioneze. Efectul exista încă, dar izvorul nu mai era acolo: ei părăsiseră prima lor dragoste. Se terminase cu ei, dacă nu se judecau ei înşişi şi, prin puterea Duhului Sfânt, Hristos nu relua locul Său în inima lor. „Adu-ţi aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te şi fă faptele dintâi. Altfel voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti”. Efesul este ameninţat. Domnul Se leagă în această epistolă de subiectele de importanţa cea mai largă şi cea mai generală. Se poate să observăm aceasta de asemenea în făgăduinţa prin care El termină: „Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care si Eu le urăsc; cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice Bisericilor; „Celui care va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu” (versetele 6,7). Ce poate fi mai mult decât această făgăduinţă? În epistola următoare, ne găsim în prezenţa unei stări de lucruri complet diferită. Este un caz prin esenţă special. După ce Biserica a decăzut din curăţia apostolică și, mai presus de toate, după ce a părăsit dragostea dintâi, Domnul găseşte cu cale să trimită peste ea necazul. El dă frâu liber puterii Satanei care acţionează prin prigonitorii păgâni și îngăduie ca tot felul de încercări să cadă peste ai Săi. Acestea erau condiţiile scrisorii către îngerul bisericii din Smirna. „Iată ce zice Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel care a murit și a înviat. Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat) şi batjocurile din partea celor care zic că sunt iudei si nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei” (versetele 8,9). Observaţi că nu mai sunt apostolii mincinoşi sunt aceia care încearcă pe sfinţi: un nou rău apare. Atâta timp cât adevăraţii apostoli erau pe Pământ, Satan nu a putut să facă să fie recunoscut iudaismul în Biserica lui Dumnezeu. Conciliul Bisericii din Ierusalim (Faptele Apostolilor 15) scutea lămurit pe neamuri de jugul Legii. Apostolul Pavel arată că a introduce Legea şi a o impune creştinului, fie pentru îndreptăţire, fie ca regulă de viaţă, este în realitate a-L face pe Hristos nefolositor şi a cădea din har. Acest adevăr, evident când este vorba de îndreptăţire, este mai puţin evident în al doilea caz, care totuşi este, tot atât cât primul, o tăgăduire a Evangheliei. În adevăr, dacă Hristos este pentru creştin regula de viaţă şi dacă Legea este regula de moarte pentru iudeu, este clar că a părăsi una pentru alta înseamnă a tinde spre lepădarea de credinţă. Primii Părinți ai Biserici n-au mai putut să nu facă acest lucru, amestecând creștinismul cu tot felul de practici iudaice și păgâne pe care le considerau utile! Au practicat astfel curentul iudaizant şi de atunci aluatul n-a încetat să acţioneze. A face la fel, a te aşeza din nou sub acest regim iudaic înseamnă a fi din numărul acelora care zic că sunt iudei şi nu sunt; și nu sunt, vai! decât sinagoga Satanei! Domnul priveşte aici pe aceşti lucrători răi (şi aşa ajung cei care ridică în slăvi faptele) ca alcătuind o partidă. Nu este numai Satan care luptă pentru a introduce iudaismul; există o „sinagogă a Satanei”. Aceia care zic că sunt iudei și nu sunt, au un caracter unit şi pot fi priviţi ca o congregaţie. Astfel, nu este vorba de o simplă tendinţă individuală, cum avusese loc înainte; este mai mult aici. Este o partidă formată şi cunoscută şi care manifestă pretenţiile cele mai ridicate. Aceia care fac parte din această partidă pretind că sunt mai sfinţi şi mai drepţi decât ceilalţi, pe care îi socotesc ca fără Lege, pentru că se sprijină pe harul curat al lui Dumnezeu. Dar tocmai ei, dimpotrivă, sunt aceia care strică şi nimicesc adevăratul creştinism. Înşelaţi de Satan, ei sunt zeloasele sale unelte, lucrând cu atât mai activ ca să înşele pe alţii, cu cât sunt ei înşişi de serioşi și cinstiţi în firea lor păcătoasă. Cei care sunt numiţi de obicei Părinţii Bisericii par a fi fost şefii partidei la care este făcută o aluzie aici: Asupra lor stă ruşinea de a fi introdus iudaismul în Biserica lui Dumnezeu. Ei au exercitat această influenţă în toate epocile, iar aici, după părerea mea, sistemul lor este înfierat de Domnul Iisus Hristos. Jignitor pentru El, acest sistem este în întregime opus principiului harului. Caracterul acestui sistem este clar; el îl smulge pe creştin din poziţia sa cerească, pentru a-l coborî la nivelul unui iudaism corupt și pierde tot preţiosul adevăr al acestei vieţi reale care ne este dată în Hristos, adevăr care este punctul capital al scrierilor lui Ioan. Astfel, fie pervertind sufletele, fie formând secte în felul oamenilor, fie scoţându-i din viaţa lui Hristos şi făcându-i să piardă din vedere că ei trebuie să trăiască aşa cum El însuşi a trăit, pentru a-i aşeza sub porunci asemănătoare acelora ale iudeilor, aşa numiţii Părinţi, în totalitatea lor, mă tem că au meritat din plin să fie arătaţi de Domnul ca vinovaţi aici. Când omul se ia astfel după modelul iudeu, toată frumuseţea și țelul Bisericii lui Dumnezeu sunt ruinate în principiu. Dar punctul important de remarcat aici este că, chiar cam în această epocă, poruncile şi succesiunea ecleziastă au început să fie ridicate la rangul de sistem. Se găseşte acest fapt însemnat, în contrast cu epistola insuflată, chiar la Părinţii care au trăit înainte de sinodul de la Niceea. Mi se pare că Domnul, în această acţiune, în acelaşi timp îl arată pe Dumnezeu întrebuinţând lucrurile în oarecare măsură spre bine, pentru aceia care erau credincioşi în prigoanele stârnite de păgâni. Astfel, în timp ce Satan desfăşura activitatea sa formând sinagoga sa, Hristos spunea acelora care sufereau: „Nu te teme nicidecum de ce vei suferi. Iată, Diavolul va arunca în închisoare - pe unii dintre voi, ca să fiţi încercăţi. Şi veţi avea un necaz de zece zile.” Încercarea trebuia să aibă o durată limitată; Domnul îi fixează termenul. „Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieţii”… „Cel care va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.” Ei puteau să cadă sub loviturile primei morţi, dar nu să fie atinşi de ceea ce va urma şi care este de neschimbat. Era aici o chestiune de credinţă în Dumnezeu şi trebuie să ne amintim în asemenea împrejurări că prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14.22). Îngerului Bisericii din Pergam îi vine un mesaj foarte diferit şi care este de asemenea cu totul special. „Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: „Iată ce zice Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii cu tărie Numele Meu si n-ai tăgăduit credinţa Mea, nici chiar în zilele când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satan.” Mai întâi Domnul spune: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei”. Cum s-a putut întâmpla lucrul acesta? Se înţelege că ei au avut să traverseze scena unde Satan îşi desfăşoară puterea; dar să locuiască acolo! Le plăcea lor să fie lângă un scaun de domnie, să locuiască acolo, chiar dacă scaunul de domnie era acela al Satanei? Căutau ei protecţia strălucirii puterii omeneşti? Domnul recunoaşte totuşi ceea ce este bun. „Tu ţii cu tărie Numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea.” Este vrednic de luat în seamă că după cele mai mari persecuţii, când creştinătatea şi creştinii se lăsaseră amăgiţi până la punctul de a accepta patronajul lumii, chiar atunci rămânea destulă adevărată credincioşie pentru a respinge toate eforturile încercate împotriva divinităţii persoanei lui Hristos. Sub acelaşi Constantin care întinsese asupra creştinismului scutul puterii pământeşti, s-a dat bătălia în care a fost învins duşmanul Arius. Sub autoritatea și din ordinul acestui împărat s-a ţinut sinodul renumit de la Niceea, care a stabilit și a prezentat public dogma (învăţătura) despre Sfânta Treime, nu pentru creştini, care n-aveau nevoie de o asemenea apărare, ci pentru creştinătate. Atunci a fost de asemenea publicat Simbolul Credinţei sau „Crezul” în mod obişnuit zis „de la Niceea”, al cărui obiect era să afirme dumnezeirea de aceeaşi substanţă cu Dumnezeu Tatăl a Domnului Hristos Iisus. Nu pot să nu mă opresc de a gândi că la această stare de lucruri este făcută o aluzie aici. „Tu ţii cu tărie Numele Meu si n-ai tăgăduit credinţa Mea nici chiar în zilele când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satan”. Ciudată şi gravă asociere de lucruri! vecinătatea scaunului de domnie al lui Satan în afară - şi înăuntru, îndurarea lui Dumnezeu care continuă să menţină credinţa în acest adevăr fundamental: slava personală a lui Hristos! „Dar am câteva lucruri împotriva ta: Tu ai acolo nişte oameni care ţin învăţătura lui Balaam”. Odată ce Biserica s-a aşezat sub ocrotirea puterii pământeşti, clericalismul se introduce şi face progrese repezi. Autoritatea lumii prezintă atracţii lumeşti şi slujba devine un cler, o profesie care aduce mai mult sau mai puţin profit. Iniţiatorii acestei stări de lucruri, iată cine erau cei care ţineau învăţătura lui Balaam. În acelaşi timp se introduceau negreşit tot felul de tranzacţii cu lumea şi cu căile sale stricate, iar clerul le încuraja prin greşite aplicări ale Scripturilor. Astfel este spus aici despre Balaam: „care a învăţat pe Balac să arunce o cursă înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor și să comită adulter”. Nicio îndoială că toate acestea nu sunt simbolice; înţelesul lor este destul de clar pentru orice conştiinţă netocită. Nu trebuie să ne mirăm dacă nu se înţeleg deloc aceste avertismente acolo unde aceleaşi rele există şi unde a dispărut tot ceea ce putea face ca Biserica să fie ca o fecioară curată, logodită cu Hristos. Lumea s-a introdus, a rămas şi vai! Lucrul este acoperit mai ales de aceia care îşi datoresc poziţia acestei influenţe nelegiuite şi corupătoare. Acelaşi duh de necredinţă care a fost izvorul răului, îi păstrează puterea şi acţiunea și acum ca şi atunci, întoarce din faţa conştiinţei vârful săbiei ascuţite cu două tăişuri. Creştinii fuseseră orbiţi de puterea şi slava lumii, care, în aceste zile, se desfăşura pentru a ocroti nu numai pe ei, ci şi credinţa publică si creştinătatea. În acelaşi timp, prin alianţa lor cu lumea, ei dezonorau într-un mod fatal pe Hristos şi urmarea era o întoarcere practică la această lume în afara căreia harul scosese Biserica, pentru a o uni cu Hristos slăvit. „Tot aşa şi tu ai câţiva care de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor.” Epistola către îngerul bisericii din Efes denunţă faptele nicolaiţilor; acum nelegiuirea în chestiune, care presupun că este lipsa oricărei norme (legi), devenise o doctrină. „Pocăieşte-te, deci, altfel, voi veni la tine curând şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.” Astfel Domnul nu Se mai lupta pentru apărarea poporului Său; El nu mai întrebuinţa nici ura duşmanului sau prigoana pentru a scoate răul sau pentru a-l înăbuşi în germenele său, cum am văzut mai sus. O încercare mai mare apare, dar, vai! Starea acelora care poartă Numele Său este aşa fel încât Domnul Se vede silit să acţioneze cu asprime faţă de ei. „Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice Bisericilor: „Celui care va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă”. Atunci când biserica căuta o poziţie publică şi slăvită, încurajarea dată credinţei era mana ascunsă. Credincioşia individuală faţă de Domnul Iisus, chiar dacă nu era preţuită, încă se mai întâlnea. Existau sfinţi care se alipeau de Numele Său, cu toate că nu venise timpul când ei să trebuiască să se despartă de grupul public al mărturisitorilor şi să iasă dintre ei pentru a lua poziţia de rămăşiţă. Poate credinţa nu avea destulă energie pentru aceasta, dar în tot cazul credincioşia faţă de Hristos nu lipsea; şi unde ea se găsea, se potrivea cuvântul Domnului: „Celui care va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă; şi-i voi da o piatră albă şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l cunoaşte nimeni, decât acela care-l primeşte”. Aprobarea Sa este de ajuns pentru inima credincioasă, ea îi este mai dulce decât o biruinţă înaintea Universului. Apoi vine ultima din aceste patru biserici. „Îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i”. Nu pot să mă îndoiesc că această epistolă n-ar conţine o schiţă exactă şi atât de completă cât putea să fie prin mijlocirea faptelor atunci prezente, a ceea ce găsim în vremea Evului Mediu. „Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului şi ale cărui picioare sunt ca arama strălucitoare”. Hristos este înfăţişat acum nu numai cu această putere de judecată morală care deosebeşte tot, dar gata să acţioneze pe cale judecătorească împotriva răului: „Picioarele Sale sunt ca arama strălucitoare”. „Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta și faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi”. Cu tot întunericul şi ignoranţa care existau în Evul Mediu privitor la învăţătură, exista un devotament vrednic de luat în seamă. Aceia care îl iubeau pe Domnul arătau iubirea lor, mai puţin prin înţelegerea lor privitor la căile Sale, decât printr-o renunţare la ei înşişi, obişnuită şi totală. Nu vorbesc de ceea ce producea superstiţia faţă de Maria sau faţă de biserică, ci vorbesc de roadă produsă în viaţă, de o inimă întoarsă cu simplitate la Hristos, oricât de slabă era de altfel cunoştinţa. „Dar iată ce am împotriva ta: „tu laşi ca Izabela, femeia aceea care îşi zice prorociţă, să înveţe şi să ducă pe căi greşite pe robii Mei, să comită desfrânare şi să mănâce din lucrurile jertfite idolilor”. Acesta era un fel de rău cu totul nou. Nu este acum numai clericalismul sau persoane care ţin învăţătura lui Balaam, ci o stare de lucruri stabilită, cum o reprezintă totdeauna femeia, în chip simbolic. Este uşor să te asiguri despre aceasta, cercetând Scriptura. Omul este agentul, forţa activă; femeia este starea de lucruri produsă. Izabela este deci simbolul care se potrivea aici, ca şi Balaam în cazul precedent. Activitatea era în clerul care făcuse cu lumea cele mai ruşinoase tranzacţii şi care vânduse onoarea lui Hristos pentru aur si argint, pentru bună stare şi slujbe înalte. De aici ieşise Izabela. Aşa era starea produsă şi tolerată în timpul Evului Mediu printre cei care purtau Numele lui Hristos. „Tu nu te împotriveşti Izabelei, femeia acea care îşi zice prorociţă”. Iată tocmai pretenţia aşa-zisei biserici, adică afirmaţia de a poseda o infailibilitate permanentă, de a fi un fel de autoritate inspirată pentru a conduce învăţătura, a stabili dogme si a dirija totul în Numele lui Dumnezeu. Nu este aceasta exact ceea ce face Biserica de la Roma? Sau cea de la Costantinopol? „Să înveţe şi să ducă pe căi greşite pe robii Mei, să comită desfrânare şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor”. Toate acestea erau roadă, fără nicio îndoială, a ceea ce fusese mai înainte, dar o roadă ajunsă la maturitate. „I-am dat timp să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de desfrînarea ei! Iată, o arunc bolnavă în pat; şi celor care comit adulter cu ea, le trimit un necaz mare, dacă nu se pocăiesc de faptele ei. Voi lovi cu moartea pe copiii ei”. Izabela era o mamă, în adevăr, o sfântă mamă, cum o numeau și înşelătorii în mijlocul ei şi cei care erau înşelaţi. Dar ce gândea despre ea Domnul şi aceia care preferau să îndure cele mai mari suferinţe, mai degrabă decât să săvârşească desfrânarea cu ea? Această biserică - lume, în corupţia sa bătătoare la ochi, - era atunci o instituţie stabilită. Nu este o greşeală trecătoare ca un nor, este un corp conştient şi care ocupă cea mai înaltă poziţie în lume, este o împărăteasă care are de asemenea pretenţii de putere spirituală cea mai înaltă, este o aşa zisă prorociță, stabilită acum într-un chip permanent în creştinătate și care dă naştere la o sămânţă de nelegiuire deosebită, care este numită „copiii ei”. Dar, zice Acela ai cărui ochi sunt ca para focului, „voi lovi cu moartea pe copiii ei, şi toate bisericile vor cunoaşte că Eu sunt Cel care cercetez rărunchii şi inimile şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.” „Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta…” Aici apare clar rămăşiţa, și lor, acestei rămăşiţe Se adresează acum Domnul. Să ne oprim acum o clipă asupra acestor cuvinte vrednice de luat în seamă. Aici, pentru prima dată, vedem în termeni precişi recunoscuţi, sfinţi care nu sunt cuprinşi în condiţia publică a Bisericii, fără totuşi să fie tot atât de pe faţă despărţiţi de ea, după cum îi vom găsi mai târziu. Totuşi, în duh, ei devin şi formează mai mult sau mai puţin un corp care dă mărturie, deosebit de cel care, fălindu-se cu cele mai înalte pretenţii, era în realitate în cea mai apropiată şi cea mai nelegiuită părtăşie cu Izabela, aşa cum Domnul judecă şi înfierează ceea ce omul a numit „mama noastră, sfântă biserică catolică/ sau sfânta noastră biserică ortodoxă strămoșească!” „Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta si nu aţi cunoscut „adâncimile Satanei”, cum le numesc ei, vă zic: „Nu pun peste voi altă greutate. Numai ţineţi cu tărie ce aveţi până voi veni!” Domnul, fără să aştepte de la ei lucruri mari, vorbeşte cu cea mai delicată duioşie despre aceia care erau credincioşi Numelui Său. Eu sunt încredinţat că este făcută aluzie aici la cei care sunt de obicei numiţi valdenzi şi albigenzi şi poate la alţii care aveau acelaşi caracter. Ei erau sinceri şi plini de înflăcărare pentru Hristos, dar cu o mică măsură de lumină și de cunoştinţe, dacă o comparăm cu mărturia mai completă şi ma bogată pe care Domnul a trezit-o mai târziu, cum ne-o arată capitolul următor. La sfârşitul epistolei, Domnul face o făgăduinţă potrivită condiţiei sfinţilor: „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri”. Această rea Izabela nu se mulţumeşte să persecute pe adevăraţii sfinţi ai Domnului; ea căutase supremaţia universală şi stăpânirea peste toate sufletele. Domnul cere alor Săi să nu se alieze în nimic cu ea, făgăduindu-le adevărata autoritate când El însuşi va lua-o în mână. Aşteptând, ei să rămână răbdători, chiar prin necaz, mulţumiţi de a suferi acum, din dragoste pentru Hristos. „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va păstori cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit și Eu de la Tatăl Meu” (versetele 26,27). Credinciosul va avea parte de puterea lui Hristos la venirea Sa şi îi va fi părtaş în Împărăţia Sa; dar aceasta nu este tot ceea ce harul vrea să-i dea. Domnul adaugă: „Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă”. Aceasta nu înseamnă a fi părtaş cu Hristos când El va domni public, ci a-L avea pe El Însuşi; şi aceasta este cu totul mai presus de lucrurile din lume. Nădejdea cerească de a fi cu Hristos, iată ceea ce este dat credinciosului, ca şi o parte în împărăţie. Aici, cum s-a observat pe bună dreptate, se remarcă o mare schimbare. Invitaţia de a asculta ceea ce Duhul spune Bisericilor urmează după făgăduinţă, în loc de a fi înaintea ei. Motivul este că acum există o rămăşiţă care nu mai are nimic a face cu starea publică a Bisericii; şi Domnul adresează mai întâi făgăduinţa celui care va birui, pentru că nu mai sunt motive de a nădăjdui că Biserica în totalitatea ei să o primească. În epistolele către primele trei Biserici, dimpotrivă, invitaţia de a asculta vine în primul rând, pentru că Domnul Se adresează conştiinţei Bisericii întregi. Acum rămăşiţa singură este biruitoare, făgăduinţa este pentru ea, şi pe ea singură Domnul o îndeamnă să plece urechea. Despărţirea între al doilea si al treilea capitol este, așadar, bine plasată, căci este foarte mare schimbare când se trece la ultimele trei biserici. În adevăr, introducerea epistolei adresate bisericii din Sardes ni-L arată pe Domnul reîncepând o nouă stare de lucruri. Vechea fază ecleziastă sau catolică a Bisericii se termină cu Tiatira, care prezintă această trăsătură particulară, că este sfârşitul stării publice a Bisericii și începutul acestei condiţii care durează până la venirea Domnului. Găsim în Tiatira reprezentarea mistică a romanismului (biserica din Roma)/ poate și a ortodoxiei răsăritene, căci ar fi greu să tăgăduieşti că Izabela cel puţin nu oferă acest caracter; în vremea ce „ceilalţi”, rămăşiţa, reprezină pe aceia care, fără a fi protestanţi, au format aparte și în afara papalităţii sau Bisericii istituționale, un corp de martori, înainte de apariţia protestantismului, pe care începutul celui de al treilea capitol îl plasează înaintea noastră. Am văzut condiţia generală a Bisericii în prima sa decădere (Efes); apoi persecuţiile stârnite de păgânism (Smirna); în urmă Biserica aşezându-se sub protecţia lumii (Pergam) şi în sfârşit romanismul/ortodoxismul care singur, după aluzia făcută la venirea Domnului Hristos, trebuie să meargă până la sfârşit (Tiatira).
CAPITOLUL 3:
5. Biserica din Sardes:
Sardes a fost capitala provinciei Lidia din Asia Mică.
Așezată pe un platou muntos, cetatea a devenit bogată prin exploatările
aurifere din apele râurilor din apropiere. Acest oraș așezat pe meterezele unei
culmi muntoase, a căzut de două ori în mâinile dușmanilor din cauza lipsei de
veghere. Încrezători în poziția lor de necucerit, locuitorii cetății n-au lăsat
straja în timpul asediului. Cele două cuceriri au fost făcute de Cirus
persanul (549 î.H.), și de Antiohus cel Mare (214 î.H.). Biserica din Sardes
este corespondentul spiritual al Bisericii aflate pe moarte. Numele cetății
înseamnă „rămășițe”. Îndemnul la veghere din versetul 2, este o aducere aminte
a trecutului. Din felul în care se prezintă acestei Biserici, înțelegem că
Domnul Iisus era supărat pe conducerea acesteia. „Șapte Duhuri și șapte
stele în mână” reprezintă intenția Lui de a conduce Biserica
prin lucrarea Duhului Sfânt. În Sardes, forma luase loc fondului, iar păcatul
înlocuise neprihănirea, separând Biserica de Hristos. Trei categorii de oameni
sunt menționați în această adunare/biserică: - cei morți (despărțiți cu totul
de Dumnezeu) ,- cei aflați pe moarte (care fuseseră ai lui Dumnezeu, dar acum
se aflau în pericolul înstrăinării), - cei vrednici (care își păstraseră
poziția și părtășia în Hristos). Fiecărei categorii îi este adresat un mesaj
aparte. Celor morți li se spune că faptele lor sunt zadarnice. Ei trebuie să-L
caute pe Domnul. Celor aflați pe moarte li se spune că trebuie să se întoarcă
la o stare pe care o cunoscuseră altădată. Calea recomandată este pocăința și
studiul Cuvântului. Celor vrednici le este adresat un cuvânt de prețuire.
Dumnezeu „caută mereu oameni” și este mare lucru să fi declarat de El
„vrednic”. (Romani 3:10-12; Psalmi 14:2-4 - T.M.; Iov 4:17- 19; Ezechiel 22:30).
Sardes este urmarea firească a procesului de decădere început în Pergam și
continuat în Tiatira. Căsătoria cu lumea a dus la intrarea păcatului în
Biserică și urmarea firească a păcatului a fost moartea. Ca simbolism
istoric, Sardes este Biserica prefacerilor din timpul Reformației. Printre
cei vrednici care și-au păstrat hainele curate îi putem cita pe „frații
Moravieni”, pe Ioan Hus și pe Martin Luther. În vremea lor, Biserica a meritat
să poarte numele de Biserica „Rămășițelor”. Influența și lucrarea acestor
câțiva reformatori a făcut posibilă apariția Bisericii Filadelfia. Ca timp,
epoca despre care vorbim este la sfârșitul secolului XVI și începutul secolului
XVII. Remarca din versetul 5 „nu-i voi șterge nicidecum numele din
Cartea Vieții” poate fi interpretată și ca o aluzie ironică la
„excomunicările” pe care „Biserica” le-a pronunțat împotriva reformatorilor.
Evoluția spirituală a Bisericii în etapele succesive Pergam, Tiatira, Sardes,
este ilustrată de viața lui Samson. Tovărășia cu lumea, dragostea pentru
femeile străine și apoi orbirea și umilirea lui, sunt etape similare cu
decadența prin care a trecut Biserica.
SECOLUL XVI:
Se generalizează tipărirea cărților, pavând
astfel calea pentru răspândirea ideilor Reformei. Michelangelo, Albrecht Durer,
Rafael și Lucius Cranach produc capodopere cu teme creștine.
1517 - Martin Luther afișează cele 95 de teze pe ușa
bisericii din Wittenburg. Cu ajutorul tiparului, conținutul lor va fi răspândit
în doar câteva luni în toată Germania și, peste granițe, în mai toată Europa,
producând o ne mai întâlnită efervescență. Biblia ajunge în mâinile oamenilor
de rând prin traducerile făcute de Luther în germană și Tyndale în engleză
(1520). Reforma Protestanților se întinde în toată Europa. Ea este condusă de Zwingli
în Elveția, de anabaptiști în Europa centrală și de John Knox în Scoția. Ca
să-și îngăduie un divorț și pentru a-și consolida puterea în stat, Henry al
VIII-lea se rupe de biserica Romei, înfințează Biserica Anglicană și se
autoproclamă ca suveran al ei. Lucrarea „Instituții”, împreună cu activitatea
autorului ei, John Calvin, produc în orașul elvețian Geneva o reevaluare a
teologiei și a bazelor pe care este așezată societatea. O mișcare de
contra-Reformă se ridică în apărarea bisericii catolice și combate ideile
teologilor evanghelici. Sinodul de la Trento (1545-1563) reafirmă valabilitatea
doctrinelor catolice. Ordinul călugărilor „Iezuiți” devine apărătorul credinței
catolice și începe să trimeată misionari în toată lumea. Puternice convingeri produc
martiri, atât în rândul catolicilor, cât și în rândul protestanților. Printre
cei din urmă, sunt executați Sir Thomas More, William Tyndale și Thomas
Cranmer. În Franța sunt persecutați „hugenoții”. În Anglia, începe mișcarea
puritană, dintr-o dorință de a modela viața creștină și biserica după principii
mai apropiate de conținutul Bibliei.
Anul 1600. La 52 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 18,9% (86% fiind albi).
Lumea este evanghelizată în proporție de 23%. Biblia este tradusă în 36 de
limbi.
SECOLUL XVII:
Reforma protestantă începută în secolul precedent
continuă să influențeze viața religioasă și politică a Europei. În Anglia,
revoluția puritană îl înlătură de la domnie și-l execută pe regele Charles I
(Carol I), încercând să instaureze o confederație (commonwealth) puritană. În
Franța, hughenoții protestanți se răscoală împotriva regelui Ludovic al
XIII-lea.
1618 - 1648 - în Europa centrală, războiul de 30 de ani
produce o măcelărire reciprocă între protestanții și catolicii care luptă
pentru putere.
Anglia stabilește primele colonii în America de
Nord. Jamestown - 1607, Pilgrims Land - 1620, Massachusetts Bay Colony - 1630.
Multe din ele s-au născut din dorința de a răspândi creștinismul și de a
stabili o ordine politică cu o guvernare mai aproape de valorile biblice.
În Anglia este lansată traducerea „King James” a
Bibliei (1611), un triumf post mortem al lucrării lui Tyndale. Ea va modela
limba engleză folosită în următoarele trei sute de ani.
1633 - Galileo este forțat de Inchiziție să „abjure” teoriile
științifice ale lui Copernicus. Apar alți oameni de știință care se apucă să
studieze temeinic legile după care a făcut Dumnezeu lumea: Johann Kepler, Isaac
Newton, Francis Bacon, Robert Boyle. Apar lucrări de literatură care vor deveni
în scurt timp „clasice” în lumea creștină: John Milton, Paradisul Pierdut,
(1667), Blaise Pascal, Cugetări, (1670),John Bunian, Călătoria
creștinului, (1678). În arena gândirii apar „iluminiștii” care contestă valoarea
creștinismului și încearcă să așeze toată teoria cunoașterii umane pe temelia
„rațiunii”: Leibnitz, Hobbes și Descartes.
Anul 1700. La 56 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 22,3% (84,1% fiind albi).
Lumea este evanghelizată în proporție de 25,2%. Biblia este tradusă în 52 de
limbi.
6. Biserica din Filadelfia:
„Filadelfia” înseamnă în traducere: „dragoste de
frați”. Biserica aceasta din Asia Mica a fost una din cele mai bune
adunări/biserici creștine. Domnul Iisus nu-i găsește niciun fel de acuzare.
Felul în care se prezintă Domnul, este deosebit de vedenia din capitolul 1. De
data aceasta El se proclamă în atributele Sale. Remarcăm:
1. Centralitatea lui Hristos în Biserica din
Filadelfia. Biserica aceasta era o reflexie a Domnului. Ea era sfântă
pentru că El era Sfânt. Ea trăia în adevăr pentru că El este Adevărul. Ea era
activă pentru că avea în mijlocul ei pe Acela care a avut puterea „să-i
deschidă o ușă”. Ea avea autoritate pentru că Hristos îi încredințase
această autoritate. (Matei 16:18)
2. Lucrarea lui Hristos prin Biserica din Filadelfia. Hristos
este ușa … „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”.(Ioan 14:6). Domnul
Iisus este acela care crează oportunitățile. (1 Corinteni 16:9; 2 Corinteni
2:12; Coloseni 4:2; Faptele Apostolilor 14:27.). Ușa deschisă din fața
Bisericii din Filadelfia a fost o oportunitate de lucru. Ceva din puterea
Bisericii primare s-a manifestat în Filadelfia („ai puțină putere”). Recapitulând
cuvintele mesajului, putem sintetiza lucrarea acestei Biserici prin:
cunoașterea Cuvântului, mărturie îndrăzneață, prezența puterii și dovedirea
răbdării în încercări.
3. Lucrarea lui Hristos pentru Biserica din Filadelfia. Hristos
promite o perspectivă imediată: recunoaștere din partea Iudeilor, …o bogată
activitate misionară, …izbăvire din Necazul care va lovi lumea, …și o
perspectivă veșnică: o cunună pentru biruitori (2 Ioan 8; Coloseni 2:18; 2
Timotei 4:8), …Un stâlp în Templul etern (sublinierea poziției, lucrării și
importanței creștinului în veșnicie), …un nume înscris cu o nouă identitate
(din Cine se trage, unde locuiește și al cui este). Domnul Iisus ne va trece pe
Numele Său ca la orice căsătorie. (El este Mirele, iar noi suntem
Mireasa). Simbolic, Filadelfia este Biserica trezirilor spirituale.
Dă-ne Doamne cât mai multe Biserici din acestea! Istoric, Filadelfia
este Biserica trezirilor de după Reformație. A fost vremea Bisericii Misionare.
Îndrăgostiți de Hristos și liberi de orice formă sau tradiție, credincioșii
secolului XVII-XIX și chiar XX au tradus Biblia punând-o în mâna oamenilor.
Valul trezirii a fost răspândit de martorii credincioși care nu s-au plecat sub
amenințările „bisericii oficiale”, ci s-au răspândit datorită persecuției pe
toată fața pământului. În aceste Biserici credincioșii s-au numit încă odată
„frați”, au înlăturat clerul și ierarhiile și au instaurat încă odată în
adunări/biserici „Cultul lui Hristos” - singurul Mântuitor și Mijlocitor dintre
Dumnezeu și oameni. Reforma lui Luther și încercările celorlalți reformatori
din Europa au cerut sprijin din partea statelor în care au activat împotriva
pretențiilor Romei și, în mare parte, l-au obținut. Cei din Filadelfia îi
reprezintă pe cei care au căutat să înlăture toate neajunsurile rezultate din
afilierea nefirească a bisericii cu puterea politică. Deviza lor a fost
„totala separare a Bisericii de Stat”. Postulatul lor a fost că Cezarul n-are
ce să caute în treburile lui Dumnezeu. Au fost negate orice forme ierarhice de
autoritate eclesială. Frații moravieni au creat o „societate” nouă, având ca
fundament doar textul inspirat al Noului Testament, refuzând orice adăugire a
„tradiției”. O astfel de stare spirituală nu este ușor de menținut. Dușmani din
afară și formaliști din lăuntru o asaltează mereu. Din acest motiv credincioșii
trebuie să fie într-o permanentă stare de vigilență: „Păstrează ce ai
ca nimeni să nu-ți ia cununa”. O asemenea Biserică este
mereu în așteptarea Răpirii, pe care o vede ca pe o izbăvire promisă din fața
Necazului care se va abate asupra întregii lumi. Mireasa nu se mai teme de
vremea Judecății, ci se pregătește în așteptarea Nunții !!
SECOLUL XVIII:
Voltaire dezvoltă raționalismul „Iluminismului”,
atacând creștinismul și așezându-l pe om în centrul universului, ca „măsură a
tuturor lucrurilor.” Călcând pe urmele gândirii lui, Revoluția Franceză din
1789 răstoarnă ordinea tradițională, decretează sfârșitul valorilor creștine și
întronează pentru o scurtă perioadă domnia „zeiței rațiunii.” Rezultatele sunt
catastrofale. În contrast, Anglia și America trăiesc vremuri de „treziri
religioase creștine” produse de predicile înflăcărate rostite de câțiva oameni
ai lui Dumnezeu de excepție: George Whitefield, frații Wesley și Jonathan
Edwards. În Germania, „pietismul” (de la latinul „pieta”=evlavie) insuflă o
nouă viață în luteranism. Un astfel de Luteran, Johan Sebastian Bach, declară
că el compune „doar pentru gloria lui Dumnezeu.” Contele Zinzendorf proclamă
Herrnhut ca teritoriu Moravian în Saxonia. De aici vor pleca mai târziu „frații
moravieni” în călătoriile lor misionare și vor înființa biserici evanghelice.
Bisericile protestante acceptă pătrunderea muzicii instrumentale în serviciile
divine. Christians Hendel, Mendelssohn și Haydn compun piese înălțătoare, în
timp ce poeți ca Isaac Watts și frații Wesley scriu imnuri destinate să fie
cântate în comun de credincioșii din Biserici. Creștinismul iese de sub tutela
„liturgică” a „sacramentalismului” și produce schimbări radicale de
comportament și psihologie. Aceste trăiri sunt examinate în lucrări „de
specialitate” devenite foarte repede „clasice” în lumea protestantă: „Începutul
și progresul religiei în suflet” de Philip Doddridge, „Principii
de filosofie și politică morală” de William Paley, „O
analiză practică a sistemelor religioase” de William
Wilberforce. Pentru cei ce vor să cerceteze amănunțit Biblia, Cruden publică,
pe la începutul secolului, cea din „Concordanță” din istorie. Se răspândește
climatul de libertate religioasă. În Statele Unite sunt eliminate „testele
religioase” pentru cei ce vor să ocupe poziții în ierarhia politică. În Rusia,
țarina Ecaterina cea Mare acordă libertate tuturor religiilor. Creștinul Daniel
Defoe scrie cărți în care „devenirea spirituală” este reprezentată metaforic
prin aventuroase călătorii geografice. Prin înființarea „Societății misionare
Baptiste din Londra” intrăm în epoca misiunii creștine moderne. William Carey este
trimis în India.
Anul 1.800. La 59 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 23,1% (86,5% fiind albi).
Lumea este evanghelizată în proporție de 27,2%. Biblia este tradusă în 67 de
limbi.
SECOLUL XIX.
Secolul XIX este supranumit adesea „secolul
protestanților.” Misionarii protestanți au plecat spre cele patru colțuri ale
lumii, răspândind credința creștină și înființând biserici. Aceste lucrări sunt
susținute de eforturi coordonate în organizații misionare protestante dintre care
amintim: „Societatea pentru răspândirea Bibliei în Anglia și străinătate”,
„Societatea pentru răspândirea Bibliei în America”, și „Uniunea Școlilor
Duminicale.” În America apar mișcări religioase deviate din creștinism:
Mormonii, Martorii lui Iehova și „Știința creștină.” Continuă înfruntarea pe
arena ideilor. Apar noi filosofii care atacă punctul de vedere creștin despre
istorie și viață: evoluționismul lui Darwin, comunismul lui Marx, psihologia
lui Freud. „Criticismul înalt” german contestă validitatea și autenticitatea
istorică a Bibliei. În timp ce catolicismul și ortodoxia stagnează,
protestantismul avansează vijelios. Predicatori renumiți printr-un extraordinar
dar oratoric adună în jurul lor mulțimi impresionante. Charles Finney ințiază
adunări de „trezire spirituală” în care convertirile sunt însoțite de
„rededicări ale creștinilor.” Predicatorul Dwight L. Moodw și solistul Ira
Sankey țin uriașe adunări publice pe ambele maluri ale Atlanticului. Charles
Spurgeon predică în fața unui auditoriu de peste 12.000 de oameni în
„Tabernacolul” din Londra. Filonul trezirilor spirituale creștine produce un
torent de imnuri noi, traduse și răspândite în toată lumea. David Livingstone
și alții deschid căi noi pentru răspândirea creștinismului în Africa. Hudson
Taylor misionează cu mare succes în China interioară. Sub presiunea trezirilor
religioase protestante, papa Pius al IX-lea condamnă public liberalismul,
socialismul și raționalismul care redusese la niște simple dărâmături
structurile și instituțiile catolice europene. Din prea mult zel însă, și ca să
sublinieze contrastul dogmatic cu „ereticii” protestanți, papa proclamă
nașterea imaculată a Mariei. Pentru a răspunde criticismului protestant, primul
sinod al Vaticanului proclamă „infailibilitatea papală” (1870).
Anul 1.900. La 62 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 34,4% (81% fiind albi).
Lumea este evanghelizată în proporție de 51,3%. Biblia este tradusă în 537 de
limbi (!!).
7. Biserica din Laodicea:
Charles Dickens își începe celebra lui „poveste a
celor două cetăți“ cu cunoscuta frază: „It was the best of times, it was the
worst of times”, care se poate traduce aproximativ prin „ erau cele mai bune
vremuri și erau cele mai rele în același timp”. Ea se potrivește de minune
celor din Laodicea. Ei credeau că trăiesc vremuri extrem de bune, dar Dumnezeu
le vede ca extrem de proaste.
Laodicea a fost un oraș important din Asia Mică.
Situat la intersecția a trei drumuri comerciale, acest oraș a devenit o
metropolă a luxului și a bogăției. Caravanele de negustori au adus înspre
cetate nu numai mărfuri din colțurile pământului, ci și obiceiuri diferite. Din
acest motiv, în cetate domnea o toleranță generală. Acest climat de libertinism
a dus la instaurarea unei atmosfere de relativism în care normele absolute au
fost lăsate la o parte. „Laodicea” înseamnă în traducere: „Voia poporului,
dreptatea poporului, voința celor mulți”, nu mult deosebită de „democrația”.
Fiecare era liber să trăiască după mintea lui. Influența societății din
Laodicea asupra Bisericii de acolo a fost devastatoare. Relativismul lumesc a
născut relativismul religios, iar bunăstarea materială a creat un climat de
auto-mulțumire sufletească. Încet, încet, forma a luat loc conținutului. Sub
abundența exterioară se ascundea însă goliciunea spirituală și mai ales lipsa
unei relații personale cu Domnul Iisus. Biserica din Laodicea a murit fără să
bage de seamă. Căutând să-i mulțumească pe oameni, Biserica a păstrat
tradițiile creștine, dar a lepădat „flacăra Evangheliei” temându-se să nu fie
considerată „fanatică”. Biserica a ajuns să fie plasată undeva între lume și
creștinismul adevărat. Remarcați felul în care se prezintă Domnul Iisus
Bisericii. El este „AMIN” (Adevărul), Martorul credincios și adevărat, începutul
zidirii lui Dumnezeu. Toleranța și relativismul sunt confruntate cu etalonul
sfințeniei divine. Cine este al lui Dumnezeu, face parte dintr-o zidire nouă,
care a început cu Hristos. „Dacă este cineva în Hristos este o făptură
nouă”. (2 Corinteni 5:17). Biserica nu trebuie să asculte mai mult de oameni
decât de Dumnezeu (Faptele Apostolilor 4:19). „Nu orișicine-Mi zice :
„Doamne, Doamne !” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui
Meu care este în ceruri” (Matei 7:21). Biserica din Laodicea fusese
sufocată de influența lumii. Neghina înăbușise grâul (Matei 13:36-43),
Laodicea avea cunoștință, avea leac medical pentru boli de ochi (alifia făcută
acolo era vestită în toata lumea), dar era oarba în ce privește cunoașterea de
sine. Părerea Domnului Iisus despre această Biserică era total diferită de ce
credeau Laodicienii despre ei înșiși. Lăudăroșenia celor din Biserică era
revoltătoare. Domnul Iisus nu mai are ce face cu o astfel de adunare. El este
hotărât să o „verse” din gura Lui. Laodicea este Biserica fără Hristos. „Iată
Eu stau la ușa și bat”. Hristos este afară. El nu mai este acceptat în
Biserica de tip „Laodicea”. Singura speranță este mântuirea prin acceptarea
personală a lui Hristos, („Dacă deschide cineva”). Biserica
nu-L mai primește, dar El bate la inima fiecăruia în parte. Pentru cel ce-I
deschide, există belșug de binecuvântări. Oare câtă taină de frumusețe se
găsește în promisiunea aceasta: „Voi cina cu El, și El cu Mine”? Cina
a fost la evrei „masa părtășiei”. Începând cu ea se intra în odihna de seară.
Remarcați însă ordinea cuvintelor din această promisiune. Dumnezeu participă la
cina celui ce-L primește, dar și cel ce-L primește este oaspetele lui Hristos.
„Eu cu el, dar și el cu Mine !” Este interesant că Biserica din Laodicea nu a
ajuns în această stare rea fiind atacată din afară. Nicăieri nu ni se spune că
ea ar fi avut ceva de suferit. Lipsa prigoanei însă nu i-a fost de bun augur.
Hristos o îndeamnă să cumpere de la El „aur curățit prin foc”. Creștinii din
Laodicea n-au vrut să fie considerați „fanatici” și au „lăsat-o mai moale”.
Lipsa lor de evlavie le-a adus acceptarea lumii, dar au fost lepădați de
Hristos. Pavel le spune celor din timpul lui: „De altfel, toți cei ce voiesc
să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniți” (2
Timotei 3:12). Lipsa de împotrivire din partea lumii este un semn că Biserica
nu mai este considerată un pericol de către Satana. O Biserică în care nu se
văd atacurile celui rău și care nu este batjocorită și prigonită de lume, trebuie
să se întrebe cu toată seriozitatea: „Ce se întâmplă?” Aurul pe care-L dorește
Hristos pentru Biserica Sa este „aur curățit prin foc”. Istoric,
Biserica din Laodicea, este Biserica modernă. La începutul secolului XX,
creștinismul a intrat într-o nouă fază. Teologia liberală s-a năpustit asupra
Bibliei și a declarat-o un produs al istoriei, un rezultat al minții omenești
în procesul de înțelegere progresivă a realității. Minunile au fost schimbate
în evenimente înțelese greșit și înregistrate deformat, Hristos a fost
dezbrăcat de dumnezeirea Sa, iar cerul și iadul s-au transformat în „concepte
extreme” de trăire, inventate pentru a-i motiva pe oameni înspre o anumită
trăire care să asigure bunăstarea tuturor. Societatea de astăzi a fost ridicată
deasupra acestui nivel „medieval”. Biserica nu mai pune accent pe Biblie, ci pe
filozofie, psihologie, sociologie și pedagogie. Predicile au devenit prelegeri,
sfințenia a fost înlocuită cu spectacolul. iar disciplina bisericească a fost
eliminată. Într-un climat de toleranță, Hristos a fost izgonit din Biserică.
SECOLUL XX:
Acest secol fost supranumit: „secolul ideologiilor”.
Secolul acesta este prea aproape pentru a-l putea privi din perspectiva
istoriei. Deocamdată ne mărginim să observăm că „lao-dicea” este sinonimă cu
„demos-crația”, iar secolul acesta a marcat abandonarea monarhiilor cu drept
divin în favoarea idealului filozofilor greci de „democrație”. Acesta este
cuvântul de ordine în societate și, din păcate, în biserici. „Vox populi” este
însă doar arareori „vox dei” (vocea poporului este doar arareori vocea lui
Dumnezeu). „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de
nimic”, s-ar putea prea bine să fie proclamarea obraznică a unei
Bisericii îmbelșugate material și libere ca formă de manifestare, dar putredă,
oarbă și bolnavă în realitatea ei spirituală. Cantitatea nu este sinonimă cu
calitatea și aceasta nu poate scăpa „Celui ce este Amin, Martorul credincios și
adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu”. La examinarea tribunalului divin,
mărturia lui Iisus Hristos despre această Biserică nu este favorabilă.
1906 - Trezirea din strada Azusa marchează începutul mișcării
pentecostale.
1906 - Schweitzer publică Quest for Historical Jesus
propunând mijloace istorice, nu religioase, pentru aflarea adevăratei biografii
a lui Iisus din Nazaret.
1914 - Începutul primului război mondial spulberă credința în
bunătatea înăscută a omului.
1934 - Ia ființă organizația Wycliffe Bible Translators, cu
scopul traducerii Biliei în toate limbile pământului.
1939 - Începe al doilea război mondial. Mitologia nordică
propagată de Hitler duce la un război al raselor.
1941 - Bultmann cere demitologizarea Noului Testament.
1942 - Formarea Asociației Naționale a Evanghelicilor din
USA.
1948 - Formarea Consiliului Mondial al Bisericilor.
1950 - Un val de mari treziri spirituale în Africa și America
Latină. Pierderi mari ale Bisericii Catolice în favoarea Bisericilor
Evanghelice (pentecostali și baptiști).
1962 - Al doilea Conciliu de la Vatican produce cea mai
mare modificare de atitudini și menifestare în catolicism: Biblia și
Liturghia în limbile nationale, o mai mare implicare a laicilor în treburile
Bisericii, liber acces la Biblie, înbunătățirea relației cu evreii, cu
celelalte denominații creștine și cu lumea în general. Nu este o exagerare să
spunem că Biserica Catolică s-a schimbat mai mult în după 1962 decât în cei
două sute de ani dinainte.
1985 - Mihail Gorbacev declanșează perestroika, urmată de
căderea comunismului în țările Europei de Est.
1990-2000 - Pătrunderea evanghelicilor în țările Europei de
Est este întâmpinată cu scepticism și suspiciune dincolo de limitele deja
existente. După renunțarea la comunismul rusesc ateu impus, populația acestor
țări preferă întoarcerea la identitatea Bisericilor tradiționale istorice.
Liberalizarea politicii de emigrare și liberă circulație face ca o masă mare de
creștini din Europa de Est să se stabilească în țările Europei Occidentale.
1992 - 7 Februarie. Compunerea Tratului de la Maastricht
privitor la Uniunea Europeană, pus apoi în aplicare începând cu 1 Noiembrie,
1993.
1999 - Finalul de secol este marcat de generalizarea
Postmodernismului. Termenul a fost folosit încă din 1914-1917, dar este
împământenit în 1939 de Arnold J. Toynbee („Our own Post-Modern Age has
been inaugurated by the general war of 1914-1918”). Nimic nu mai este clar
pentru nimeni. Postmodernismul este o completă reevaluare a întregului sistem
occidental de valori (arhitectură, moralitate, religie, structuri sociale,
credințe populare) care caracterizează trecerea populației planetei de la etapa
industrială la cea serviciilor. Foarte puțini oameni produc foarte mult, iar
restul sunt implicați în mijloacele de distribuire și consum. Postmodernismul a
provocat un climat general de neîncredere, contestare și individualism foarte
puternic. Laodicea: O biserică plină de toate, dar care nu mai
are loc pentru Dumnezeu. El stă afară, la ușă, și bate. O biserică de miopi
spirituali care nu mai văd supranaturalul nici în Scriptură, nici în experiența
creștină. O Biserică în care aurul credinței este amestecat cu zgura tuturor
necurățiilor. O Biserică cu crez, dar fără caracter și comportament creștin, o
sare care și-a pierdut gustul și a ajuns să fie călcată în picioare de oameni.
O Biserica în strigentă nevoie de hainele albe ale neprihănirii, ca să nu i se
mai vadă rușinea goliciunii ei.
Comentariu suplimentar:
„Îngerului bisericii din Sardes scrie-i: „Iată ce zice Cel care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu si cele şapte stele.” Este aici o aluzie evidentă la felul în care Domnul Se prezentase bisericii din Efes, care, am văzut, reprezenta prima stare (condiţie) generală a Bisericii. Sardes oferă începutul noii stări de lucruri, care nu este strict ecleziastic, Domnul acţionând mai degrabă pe cale de mărturie. De aceea nu este zis aici că El umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur, ceea ce era într-o ordine cu totul ecleziastică, dar El are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. El este Dumnezeu; toată puterea, puterea guvernamentală în întregime, toate sunt în mâinile Sale, ca si cele şapte stele, adică toate instrumentele prin mijlocirea cărora El acţionează asupra Bisericii. „Ştiu faptele tale, că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.” Aşa este protestantismul. „Veghează şi întăreşte ce rămâne, care este pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.” Ceea ce caracterizează protestantismul este faptul că el posedă mărturia Cuvântului lui Dumnezeu într-un fel mult mai complet decât cei care erau cufundaţi în formalismul ecleziastic al Evului Mediu. În această epocă, Cuvântul lui Dumnezeu fusese suprimat, pentru că, clerul şi acest Cuvânt nu pot niciodată să meargă în chip desăvârşit împreună. Urmarea principiului clerical este şi trebuia totdeauna să fie de a pune mai mult sau mai puţin autoritatea omului în locul autorităţii Domnului şi de a slăbi şi de a stingheri acţiunea nemijlocită a Duhului lui Dumnezeu asupra conştiinţei, lucrare pe care El o exercită prin mijlocirea Cuvântului. N-am aici deloc în vedere persoanele; vorbesc de clericalism în general, oriunde s-ar găsi, la catolici sau în orice alte denumiri, naţionale sau dizidente. Dar principiul protestant este foarte diferit. Poţi să nu fii credincios principiilor sale, şi aceasta se întâmplă adesea; dar în definitiv, unul din marile puncte pentru care s-a luptat la Reformă şi care a fost câştigat pentru protestantism, oricare pot să fie defectele acestuia, este că omul este aşezat complet, liber şi deschis în prezenţa Bibliei. Cuvântul lui Dumnezeu poate acum să acţioneze direct asupra conştiinţei omului. Nu vorbesc de îndreptăţirea prin credinţă. Luther însuşi, după părerea mea, n-a fost niciodată perfect lămurit referitor la această învăţătură; şi dacă catolicii și ortodocșii, asupra acestui punct sunt în mod mizerabil induşi în eroare, protestanţii, chiar astăzi, nu înţeleg îndreptăţirea prin credinţă. Ei posedă adevărul în oarecare măsură, dar nu în felul de a pune sufletele în afara robiei, adică a le aduce în mod clar în libertatea, pacea si puterea Duhului. Chiar Luther n-a avut niciodată pacea în sufletul său, ca o stare constantă în care umbla. Mulţi dintre noi ştim prin ce lupte a trecut el, nu numai la început, ci şi la sfârşitul vieţii sale; şi nu vorbesc despre luptele privitoare la Biserică, ci la sufletul său. Ar fi inutil să cităm aici pasajele scrierilor lui Luther, care dovedesc cât de amar a fost el încercat de luptele sale lăuntrice împotriva necredinţei; ele arată că el era departe de bucuria plină de pace pe care o dă Evanghelia. Dar ar fi o greşeală de a le imputa altui lucru, decât lipsei unei clare cunoştinţe a harului. Într-o astfel de stare, tot felul de lucruri pot tulbura omul (oricare ar fi talentele sale, oricât de onorat ar fi), care nu se încrede în întregime în Domnul. Cu siguranţă, Luther este unul dintre aceia de la care noi avem toţi mult de învăţat; curajul său, credincioşia sa, lepădarea de sine, răbdarea sa în a îndura suferinţele sunt totodată instructive şi ziditoare. Pe de altă parte, este inutil să suprimăm faptele: el era plin de energie, el a fost instrumentul de care S-a folosit Dumnezeu pentru a împlini o lucrare imensă; dar el a rămas foarte în urmă în ce priveşte înţelegerea a ceea ce este Biserica şi Evanghelia. Totuşi în ciuda a tot ceea ce a lipsit, un lucru a fost cucerit pentru copiii lui Dumnezeu în special şi de asemenea pentru om: Biblia deschisă pentru toţi. Dar tocmai aceasta condamnă starea protestantismului, pentru că, având posibilitatea de a citi Biblia în mod liber, n-au avut aproape deloc gândul de a se conforma în totul Bibliei şi de a rândui totul după ea. Nimic mai obişnuit printre protestanţi decât să admită un lucru ca perfect adevărat pentru că este în Biblie, fără să aibă cea mai mică intenţie de a acţiona în consecinţă. Cât este de grav lucrul acesta! Catolicii romani și ortodocșii cunosc, în general, prea puţin Biblia pentru a şti ce se găseşte sau nu în ea. Cu excepţia locurilor obişnuite de controversă, ei aproape ignoră Scriptura şi sunt foarte miraţi când li se spune că un lucru sau un altul este cuprins în ea. Mai ales ei nu o cunosc în totalitatea sa, deoarece n-au citit-o poate niciodată decât sub conducerea duhovnicului lor. Protestantul poate citi Biblia sa fără acest control; aceasta este o favoare adevărată, un privilegiu preţios, dar chiar din cauza aceasta, cât de mare este răspunderea sa! „N-am găsit faptele tale desăvîrşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte, deci, cum ai primit şi ai auzit! Păstrează şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ”. Acesta este chiar felul în care Domnul ameninţă să vină asupra lumii. Dacă există în starea protestantismului o trăsătură care trebuie să izbească mai mult decât alta, este tendinţa de a căuta totdeauna sprijinul puterilor lumii pentru a fi scăpat de puterea preotului şi a bisericii. Aşa a fost totdeauna şi aşa este încă pericolul în care cade protestantismul. De îndată ce te atingi de ceea ce aparţine lumii, el se tulbură şi se agită. Nu spun aceasta din lipsă de simpatie sau pentru că aș avea cea mai mică îndoială că nu ar fi un mare păcat, de a voi să ştergi orice recunoaştere publică a lui Dumnezeu în lume. Este imposibil să crezi că felul lumesc neasemuit care apare în asocierea de dizidenţi cu catolici/ortodocși și necredincioşi provine din motive juste, curate, sfinte și dezinteresate. Trebuie mai degrabă să-l atribuim unui duh de necredinţă crescândă, dacă nu cumva şi unei josnice supuneri în faţa superstiţiei. Fără îndoială, necredinţa speră să aibă câştig de cauză, după cum superstiţia aşteaptă ziua în care ea va birui, dar adevărul este că Diavolul va avea comanda pentru a duce la distrugere pe aceia care se alipesc de una (necredinţa) şi de cealaltă (superstiţia), când Domnul va apare în ziua Sa pentru judecata tuturor duşmanilor Săi. Domnul înştiinţează pe îngerul bisericii din Sardes că dacă nu veghează, El va veni asupra lui ca un hoţ „şi nu vei şti” adaugă El, „în care ceas voi veni asupra ta”. Nu este deloc la fel cum se vorbeşte despre venirea Sa pentru ai Săi. Aceştia îl aşteaptă neîncetat; venirea Sa este bucuria lor; cum i-ar surprinde El ca un hoţ? Ei suspină după prezenţa Sa mai mult decât sentinela după zorile zilei. Comparaţia unui hoţ care vine pe neaşteptate nu poate să se potrivească decât lumii şi acelora care şi-au legat de lume gândurile. Acest avertisment solemn presupune că biserica din Sardes încetase de a-L aştepta de fapt pe Domnul, ca obiectul dragostei sale. Totul arată că ei se tem de El, şi pe bună dreptate, ca de un judecător. Ei au alunecat în lume şi împărtăşesc teama si îngrijorarea lumii. Ei au pierdut sentimentul păcii adânci pe care Hristos a lăsat-o alor Săi şi nu se mai bucură la gândul că El vine, plin de iubire, să-i ia pe aceia care sunt ai Săi, pentru ca ei să fie totdeauna cu El. Dacă ei s-ar bucura de sfânta şi dulcea nădejde pe care El însuşi o dă în Cuvântul Său, când zice: „Iată, Eu vin curând,”, El n-ar putera fi pentru ei ca un hoţ, a cărui venire nepotrivită nu poate decât să tulbure. „Cel care va birui va fi îmbrăcat în haine albe”, căci erau câţiva în Sardes care nu-şi mânjiseră hainele şi care trebuiau să meargă cu El în haine albe, ca fiind vrednici. Se găsesc şi acolo, ca totdeauna, suflete scumpe. Trebuie să fim fericiţi să le ajutăm, dacă se poate, să câştige o mai clară cunoaştere a harului Domnului; nu, fără îndoială, micşorând faptul poziţiei lor cu dragostea cea mai adâncă faţă de ei, după exemplul Domnului: „Cel care va birui va fi îmbrăcat în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Săi” (versetul 5). Ajungem acum la biserica din Filadelfia. „Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel care are cheia lui David, Cel care deschide şi nimeni nu va închide, Cel care închide si nimeni nu va deschide” (versetul 7). Fiecare din aceste cuvinte, prin care Hristos Se prezintă pe Sine însuşi, diferă de ceea ce este zis despre El în capitolul 1. Aceasta caracterizează capitolul 3 şi mai ales porţiunea de care ne ocupăm în acest moment. S-a văzut deja că începutul epistolei către Sardes, cu toate că are o mică asemănare cu aceea către Efes, oferă cu aceasta din urmă un contrast evident. Este ca un al doilea început şi în aceasta există oarecare asemănare cu Efesul; totuşi Domnul este înfăţişat sub un aspect cu totul nou. Hristos, care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, diferă în întregime de descrierea care ne este făcută despre El în epistola către Efes; şi în aspectul care urmează imediat, nu găsim nimic asemănător. Este o nouă stare de lucruri, dar care apare într-un chip încă mult mai evident când venim la Filadelfia. „Iată ce zice Cel care are cheia lui David”; nimic asemănător nu fusese zis despre Domnul în primul capitol. În cel de-al doilea capitol, ceea ce este spus despre Domnul este o repetare a ceea ce Ioan tocmai privise în viziunea sa. Singura excepţie se găseşte în epistola către Tiatira, unde El este numit Fiul lui Dumnezeu; dar Tiatira oferă o stare de trecere, după cum am văzut. Este Biserica în responsabilitatea ei, dar fără putere adevărată; un corp ecleziastic care înfăţişează lucruri îngrozitoare în ochii Domnului, cuprinzând totuşi o rămăşiţă care-I este scumpă. Această stare continuă până la sfârşit și duce la venirea Domnului, ceea ce nu este cazul pentru niciuna din primele trei biserici. Cuvintele care par că se referă la ele în ceea ce le este adresat au legătura numai cu judecăţi prezente, în timp ce în scrisorile către Tiatira, Sardes si Filadelfia găsim menţionarea venirii Domnului. Dar mai mult, Filadelfiei îi este manifestată în chipul cel mai remarcabil persoana Domnului şi slava Sa morală. Este Hristos însuşi, Hristos pe care credinţa îl descoperă îmbrăcat într-o nouă frumuseţe, care nu depinde numai de viziunile slăvite de mai înainte, ci de ceea ce El este cu adevărat în El Însuşi: „Cel Sfânt, Cel Adevărat”. Mai mult decât aceasta, este Hristos văzut după toată întinderea slavei Sale. Credinţa descoperă că Cel Sfânt, Cel Adevărat este acelaşi care are cheia lui David, adică Acela la care se referă profeţiile Vechiului Testament, astfel că aici sunt introduse adevărurile relative la diferite epoci. El este „Acela care deschide şi nimeni nu va închide”. Există acum o perfectă libertate; libertate pentru slujba Domnului, libertate pentru fiecare din aceia care îi aparţin. „Ti-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o deschidă, pentru că ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu”. Lucrări puternice ca acelea pe care Sardes a putut să le săvârşească, nu-i deosebesc pe sfinţii din Filadelfia. Nu există printre ei nimic care să atragă atenţia lumii, nimic care să stârnească mirarea, admiraţia sau stima oamenilor. Suntem noi mulţumiţi cu un loc atât de mic? Aşa este Filadelfia, care merge pe urmele unui Hristos lepădat. Ştim cât de puţin caz se făcea de El pe Pământ; aşa este şi cu această biserică; dar aceasta nu are preţ în ochii Domnului? „Ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu”. Iisus arătase cât preţuia şi iubea Cuvântul lui Dumnezeu, El care singur, vorbind de El însuşi, putuse să spună Satanei: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”; și aceeaşi viață de credinţă deosebeşte Filadelfia. Poate să li se pară unora că este puţin să nu tăgăduieşti Numele lui Hristos; nimic totuşi nu este mai preţios Domnului. La Pergam fusese vorba de a nu tăgădui credinţa Sa, dar aici este vorba despre El personal. Ceea ce El este, iată punctul capital: o simplă ortodoxie nu este de ajuns; trebuie să ţinem la persoana Sa, cu toate că El este absent, şi la slava datorată Numelui Său. „Iată, îţi dau din cei care sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei și nu sunt”. Nu este deşteptarea acestui îngrozitor flagel care mâhnise Biserica din primele timpuri, adică în timpul bisericii din Smirna? N-am auzit noi vorbindu-se despre el şi nu l-am văzut noi înşine? Protestantismul lepădase, cum ştim, o parte din ceea ce Părinţii Bisericii au căutat să introducă în duhurile oamenilor; totuşi, după atâtea secole, aceleaşi tendiţe se regăsesc, astfel încât acum când Dumnezeu a trezit noua mărturie, se ridică o mărturie contrară: Satan reînvie vechiul spirit iudaizant, chiar în momentul când Dumnezeu afirmă din nou adevăratul principiu al fraternităţii creştine şi, mai presus de toate, faptul că Hristos însuşi este totul pentru ai Săi. Să cercetăm faptele. La ce tinde în Anglia ceea ce se numeşte pietismul, dacă nu la a face să renască acest duh al acelora care se zic că sunt iudei si nu sunt? Şi acest sistem nu este mărginit la un ţinut. Îl regăsim în Germania si în alte părţi: de fapt el se arată pretutindeni unde există protestantismul, dar mai ales acolo unde această tendinţă este provocată fie de scepticism pe de o parte, fie de adevărul care le judecă și le condamnă pe amândouă (protestantism şi scepticism) pe de altă parte, în strălucirea luminii cereşti. Voind să se menţină ei înşişi pe un teren religios, oamenii cad într-un sistem de orânduiri legale. Aceasta, cred eu, trebuie să înţelegem aici prin sinagoga Satanei. Dar Domnul va obliga chiar şi pe aceia să recunoască mărturia pe care El a dat-o pentru Numele Său. Nu se spune când, nici unde, nici în ce fel; dar pe cât este de sigur că El trăieşte, El va îndreptăţi adevărul pe care El l-a dat; Cuvântul Său este sigur: „Iată, îi voi face să vină să se închine la picioarele tale şi să ştie că te-am iubit” (versetul 9). Dar aceasta nu este tot. Ştim că o vreme groaznică trebuie să vină peste această lume; ceas, cum este spus aici, nu numai de necaz, ci de ispită sau încercare. Eu cred că ceasul de încercare cuprinde, într-un fel, toată perioada apocaliptică; nu este numai epoca de temut în care Satan, alungat din Cer, coboară plin de mânie, iar Fiara, după ce a primit de la el autoritatea, ajunge la culmea puterii sale, ci este, în plus, perioada plină de tulburare, de amăgire şi de judecată care merge înaintea acesteia. Ceasul ispitirii este, după părerea mea, un termen care cuprinde mult mai mult decât Necazul cel Mare din Apocalipsa 7, şi încă mai mult decât necazul fără seamăn care trebuie să cadă peste ţara Israelului (Daniel 12, Matei 24, Marcu 13). Dacă este aşa, cât este de completă și de preţioasă făgăduinţa: „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu de ceasul încercării care va veni peste toată lumea ca să încerce pe cei care locuiesc pe Pământ” (versetul 10). În zadar oamenii încearcă să scape; ceasul încercării trebuie să vină peste toţi: el îi va ajunge, oriunde ar căuta ei să se ascundă. Aceia singuri vor scăpa, care la chemarea lui Hristos vor fi răpiţi la Cer. Ei nu vor străbate acest ceas. Remarcaţi bine că aceasta nu vrea să zică numai că ei vor fi puşi la adăpost ca Lot în Ţoar, aşa cum pretind unii, ci ei vor fi aşezaţi în afara scenei încercării. Ce deplină şi desăvârşită păzire! Totuşi aşa este întinderea făgăduinţei care le este făcută şi a binecuvântării care le este rezervată. Eu nu pot să înţeleg alt mijloc de a păzi pe cineva de ceasul încercării care trebuie să vină peste tot Pământul locuit în întregime, decât de a-l scoate mai întâi din locul încercării. Numai în felul acesta se poate să fii în afara perioadei pline de mare tulburare sau încercare viitoare. Rămăşiţa evlavioasă dintre iudei, trebuind să treacă printr-un necaz special, mai groaznic, dar localizat în ţinutul ei, va trebui numai să fugă la munţi până ce Iisus Se va arăta în slavă pentru a reduce la tăcere pe duşmanii lor. Dar pentru creştini este cu totul altfel. „Eu vin repede.” Aici El nu vine „ca un hoţ”, ci pentru bucuria celor care îl aşteaptă. Domnul a făcut să reînnoiască în inimi adevărata nădejde a întoarcerii Sale; sunt unii care îl aşteaptă astfel şi lor îndeosebi pare să li se adreseze această epistolă. „Eu vin repede”, în principiu, aceasta este adevărat pentru toţi cei care sunt cu adevărat credincioşi; dar pot să fie, şi noi ştim că sunt creştini încadraţi în una sau alta din diferitele stări care au fost descrise şi care evident vor dura până la sfârşit. În zadar ar aştepta cineva să vadă şterse în mod categoric aceste condiţii care depind de o mulţime de situaţii; aceasta nu poate să aibă loc înainte de a veni Domnul. „Păstreză ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Pe cel care va birui îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care se coboară din Cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou”. Acela care va birui va fi îmbrăcat în ziua slavei cu o putere tot atât de remarcabilă pe cât este acum slăbiciunea în care el este fericit de a se găsi, pe scena prezentă unde harul se desfăşoară. Ajungem acum la ultima epistolă adresată îngerului bisericii din Laodiceea. Despre aceasta nu voi spune decât puţine cuvinte. Starea care este descrisă aici rezultă, după părerea mea, din aceea că mărturia ridicată mai înainte de Domnul a fost urâtă şi dispreţuită. Dacă nu se recunoaşte şi se dispreţuieşte adevărul posedat de aceia care aşteaptă pe Domnul, eşti în primejdie să cazi în starea groaznică pe care Cuvântul o pune aici sub ochii noştri. Hristos încetează de a fi unicul obiect de care inima se alipeşte; sentimentul binecuvântării legate de venirea Sa şi care duce la aşteptare, nu mai există; şi mai puţin se laudă în slăbiciune, pentru ca puterea lui Hristos să rămână şi să se arate în această slăbiciune chiar. Dimpotrivă, doresc să fie mari, preţuiţi de oameni, în aşa fel încât să spună: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”. Se vede ce loc larg îşi face omul aici. Pentru aceasta Domnul Se prezintă ca „Amin”, sfârşitul oricărei nădejdi în om, siguranţa nemaigăsindu-se decât în credincioşia lui Dumnezeu. El singur este „Martorul credincios şi adevărat”. Tocmai aşa ar fi trebuit să fie Biserica și nu a fost; prin urmare, El însuşi trebuie să ia acest loc. Acesta este locul pe care-l ocupa, când, plin de har, El era aici pe Pământ; şi acum El trebuie să-l reia în putere, în slavă și în judecată. Se poate concepe un blam mai mare şi mai solemn dat stării acelora care ar fi trebuit să fie martorii Săi pe Pământ? În plus, El este „începutul creaţiei lui Dumnezeu”. Aceasta înseamnă a pune pe om în întregime deoparte; și motivul acestui fapt este că Laodiceea este slăvirea omului şi a posibilităţilor sale în Biserică. „Ştiu faptele tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea”. Ei sunt nepăsători în principiu şi în practică; inima lor nu este decât pe jumătate de partea Domnului Hristos. Sunt încredinţat că nimic altceva nu este mai potrivit să dea naştere nepăsării, decât o înţelegere sănătoasă a adevărului, în timp ce judecata de sine şi o evlavie sinceră nu există. Cu cât cineva va fi găsit mai în frunte, ducând responsabilitatea mărturiei lui Dumnezeu, cu cât va fi cunoscut şi mărturisit harul şi adevărul lui Dumnezeu, inima si conştiinţa nefiind conduse şi însufleţite de puterea Duhului Său, prin mijlocirea acestui adevăr şi acestui har care sunt în Hristos, cu atât mai adânc, mai curând sau mai târziu va cădea într-o stare de nepăsare, dacă nu chiar de vrăjmăşie activă. Va deveni nepăsător faţă de tot ce este bine; şi dacă există încă oarecare râvnă, aceasta va fi pentru ceea ce este rău. Aceasta este întocmai starea Laodiceii. „Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea. Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti cel ticălos, vrednic de plâns, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe ca să te îmbraci cu ele şi să nu ti se vadă ruşinea goliciunii tale; şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.” Cei din Laodiceea duceau lipsă de tot cea ce este preţios: de „aur”, adică de dreptatea divină în Hristos; şi de haine albe, ceea ce înseamnă dreptatea sfinţilor. Mai mult, ei aveau nevoie de doctorie pentru ochi, ca să-şi ungă ochii şi să vadă. Ei pierduseră adevărata înţelepciune a lucrurilor lui Dumnezeu. Totul era neclar în legătură cu adevărul şi nesigur cu privire la judecata morală. Sfinţenia despărţirii şi bucuria vieţii dispăruseră. „Eu mustru şi disciplinez pe toţi aceia pe care-i iubesc; deci fii plin de râvnă şi pocăieşte-te! Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.” Aici chiar, în această stare tristă, Domnul Se prezintă plin de har pentru a răspunde nevoilor sufletelor. Dar în cuvintele care termină epistola nu găsim nimic special; ele nu merg dincolo de făgăduinţa de a domni cu El. Dar lucrul acesta este rezervat fiecăruia dintre aceia care vor avea parte de prima înviere, chiar şi iudeilor care, într-o perioadă sau alta, vor suferi sub domnia lui Antihrist. Este o greşeală să vezi în această făgăduinţă o distincţie specială. Aceasta înseamnă că în definitiv Domnul Se va arăta credincios, în ciuda necredincioşiei. Poate să existe o credinţă individuală adevărată chiar și în condiţiile depărtate cel mai mult de credincioşie şi de devotament.
Studiu special - Laodicea:
Introducere și context: Chiar și aceea
care au ajuns la concluzia că „Apocalipsa este o carte imposibil de înțeles”
citesc cu interes scrisorile adresate de Domnul Iisus celor șapte biserici
anintite în capitolele 2 și 3 ale cărții. Când mi-a înapoiat o carte despre
istoria bisericii creștine de-a lungul secolelor, o doamnă m-a întrebat puțin
confuză: „Crezi că Dumnezeu a știut toate crizele acestea prin care a trecut
Biserica Lui? Dacă Este atotputernic, cum de s-au întâmplat toate acestea?”
I-am răspuns arătându-i primele capitole din cartea Apocalipsei: „Nu numai că a
știut, dar ne-a și spus mai dinainte! istoria Biseircii a fost și este așa de
zbuciumată pentru că este interacțiunea factorului divin cu factorul uman și cu
… factorul demonic! Uită-te bine și vei vedea că este scris despre o biserică
unde oamenii și-au părăsit dragostea de Dumnezeu (Apoc. 2:4) și despre o alta
care locuia acolo unde este scaunul de domnie al Satanei” (Apoc. 2:13) și de
încă una unde oameni se lăudau că au ajuns să cunoască „adâncimile Satanei”
(Apoc. 2:24). Nimic din ceea ce s-a petrecut în istoria Bisericii nu l-a luat
prin surprindere pe Dumnezeu. Dimpotrivă! El le-a știut și ni le-a spus tuturor
mai dinainte.
Prima secțiune a Apocalipsei, este clară și limpede în
intenția și mesajul ei:
Introducere, 1:1-9: HRISTOS - pe tronul
cerului: a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20;
b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22; c. Tronul slavei
şi închinăciunea din cer, 4:1-5:14).
Mesajul către cele 7 biserici: Fiecare
scrisoare adresată uneia din cele șapte biserici locale este un prilej de
autoanaliză, atât pentru biserici, cât și pentru fiecare credincios în parte.
Urgența autoanalizării este inspirată de majestatea și autoritatea descrierii
Hristosului ceresc din primul capitolul. Apostolul Ioan n-a mai îndrăznit să se
apropie de El și să-și reazeme capul pe pieptul Lui, așa cum făcuse altădată,
ci „a căzut la picioarele Lui ca mort” (Apoc. 1:17). Avem de a face
cu Hristosul de după înviere, cu hristosul proslăvit și îmbrăcat în slava pe
„care o avea la Tatăl, înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Este
foarte important să citim cu atenție această descriere pentru că așa se
raportează Domnul Iisus la cele șapte biserici. Câte un element al descrierii
Lui va fi prezent în felul în care se prezintă fiecăreia în parte: „M-am
întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi cînd m-am întors, am văzut şapte
sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu
Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă pînă la picioare, şi încins la piept cu
un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui
erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un
cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte
stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca
soarele, cînd străluceşte în toată puterea lui” (Apoc. 1;12-16). Nu
este de mirare deci că Ioan a căzut ca mort înaintea Hristosului proslăvit,
înaintea Căruia până și „duhurile cad în leșin” (Isaia 57:16). A trebuit ca
Domnul Iisus să facă un gest de bunăvoință pentru ca Ioan să stea în picioare
și să primească misiunea specială care i-a fost încredințată: „El Şi-a
pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de
pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin
cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. Scrie dar lucrurile, pe care le-ai
văzut, lucrurile cari sunt şi cele cari au să fie după ele” (Apoc.
1:17-19). Fraza: „Scrie dar lucrurile, pe cari le-ai văzut,
lucrurile care sunt şi cele cari au să fie după ele” poate fi luată
drept un „cuprins” al Apocalipsei și așa a și fost interpretată de majoritatea
comentatorilor Bibliei. Ea a dus la acele deosebiri de interpretare
(preteristă, istoricistă, viitoristă și idealistă). Eu vă propun însă o altfel
de interpretare, una simplă de tot, interpretarea cititorului care se bucură de
mesajul Apocalipsei. Interpretările „tradiționale” ne îndepărtează parcă de
această carte, făcând-o aproape inabordabilă. Fiecare biserică și
fiecare credincios trebuie să citeasca cu atenție scrisorile trimise de Domnul
Iisus celor șapte biserici, mai ales pe cea trimisă bisericii din Laodicea.
Fiecare biserică locală, indiferent de timpul și locul în care s-a aflat sau se
află, are datoria să se întrebe: „Nu cumva sunt și eu ca cei din Laodicea”? Pot
fi eu un „biruitor” chiar dacă toată biserica este învinsă? Urgența
acestei cercetări de sine este datorată faptului că, dintre toate cele șapte
biserici, Laodicea este singura la care Domnul Iisus se raportează „din afară”.
El a fost odinioară „înăuntru”, dar, printr-un complex de împrejurări, a ajuns
să fie „afară”: „Iată Eu stau la ușă și bat.” (Apoc.
3:20). De ce este El afară? Cum de a ajuns El afară? Pentru că,
indiscutabil, trebuie să fi existat un timp când El a fost „înăuntru”, altfel
n-am putea discuta despre o „biserică”! Cum de cei din Laodicea nu au mai avut
nevoie de El? Răspunsul este foarte simplu: au ajuns să aibe seturi diferite de
valori. Între Hristos și cei din Laodicea a apărut „o incompatibilitate
de valori”! Urmăriți analiza făcută de Hristos: „Ştiu
faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot!
Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura
Mea. Pentrucă zici: Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic, şi nu
ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de
la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te
îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doftorie pentru
ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi” (Apoc. 3:15-18). Remarcați
incompatibilitatea? Ei n-au nevoie de ceea ce are El. El nu dă doi bani pe ceea
ce au ei. Ei au aur. El le vorbește despre un altfel de aur, „aur curat” Ei
spun că văd foarte bine. El îi declară orbi de-a binelea și le recomandă
doctorie pentru ochi. Ei sunt îmbrăcați în lux. El îi consideră rușinos de
dezbrăcați. Ei se cred bine, mersi. El îi declară ticăloși, săraci, orbi și
goi! Cea mai mare incompatibilitate este între ceea ce se cred ei și ceea ce ar
vrea El să le facă. În bisericile din partea de sud a Statelor Unite circulă o
„anecdotă” tristă din vremea „segregației”, când albii și negrii nu aveau
aceleași drepturi și același acces în societate. Se spune că un credincios „de
culoare” a avut ideea să intre într-o biserică de-a albilor. S-a dus pe centru
și s-a așezat chiar pe banca din față. Toți au încremenit. Nu puteau pricepe o
asemenea neobrăzare. Predicatorul s-a oprit din predică. Organista a înghețat la
instrumentul ei. Coriștii s-au încruntat și nu le-a mai fost poftă să cânte.
Toate privirile s-au îndreptat acuzatoare spre Sam, negrul de pe prima bancă.
După câteva momente de ezitare, doi ușieri zdraveni l-au scos pe Sam pe sus
afară și l-au aruncat în praful din șanț. Pe când se ștergea de praf, Sam a
auzit glasul Domnului: „Ce faci aici, Sam?” „Am încercat să stau la ei în
biserică și m-au aruncat afară, în șanț…” „Hei, Sam, tu măcar ai apucat să
intri în biserică lor. Eu de 40 de ani tot încerc și încă n-am reușit…” Oricine
citește scrisoare adresată de Domnul Iisus celor din Laodicea trebuie să se
întrebe: „Cum sunt eu? Cum suntem noi? Suntem altfel decat ei?” Am spus deja că
mi-e imposibil să aleg din care biserică locală descrisă în Apocalipsa aș vrea
să fac parte. Nu este semnificativ. Important este că în fiecare dintre ele
poți fi învins sau învingător. Eu îmi propun să fie în rândul „biruitorilor”
care există în fiecare biserică. Și iată de ce: Fiecare promisiune făcută de
Domnul Iisus celor care „biruiesc” în această perioadă de „și bine și rău” își
are corespondentul în noua ordine cosmică descrisă în ultimele capitole ale
Apocalipsei (20-22). Scrisorile reprezintă o reactivarea a promisiunilor
hotărâte de Dumnezeu pentru Adam și Eva, pierdute prin căderea în păcat și puse
acum înaintea celor răscumpărați prin Jertfa de la Calvar. Cele șapte
scrisori au un tipar unic ce prevestește reașezarea „biruitorilor” în
destinul lor prestabilit. În antetul fiecărei scrisori este un fragment din
descrierea Hristosului cosmic („Iată ce zice Cel ce ține cele șapte stele în
mâna dreaptă, … Cel ce a murit și a înviat, … Cel ce are sabia ascuțită cu două
tăișuri, … Cel ce are ochii ca para focului …, etc.). După ce urmează prețuirea
pentru ce este bine, urmează descrirea pericolului iminent, care trebuie evitat
prin ascultarea de o poruncă specifică întărită de o pedeapsă posibilă sau de o
promisiune minunată. Fiind o neam între neamuri, Israelul are un
destin terestru. Însă, „cetăţenia” Bisericii este cerească (ea se bucură de
„binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos”. Efes, 1.3), şi
tot ceresc este şi destinul ei final (Filip. 3:20). El este legat
întrutotul de Hristos, Capul Bisericii. Destinul Bisericii este „unirea cu
Hristos” (Efes. 5:31-32), „domnia împreună cu
Hristos” (Rom. 5:1-17) şi „împreună cu Hristos, moştenirea
tuturor lucrurilor” (Rom. 8:17). Cartea Apocalipsei detaliează acest
destin etern al Bisericii prin promisiunile făcute „biruitorilor” din
cele şapte biserici. Aceşti biruitori Îl poartă în inimile lor pe Cel
care „este mai mare decât cel care este în lume” (1
Ioan 4:4) şi ceea ce câştigă biruinţa este „credinţa” lor (1
Ioan 5:4-5). Israelul se luptă cu neamurile, Biserica duce o luptă
spirituală împotriva puterilor întunericului. Din acest punct de
vedere, „cruciadele” şi „războaiele sfinte” au fost cele mai mari
gafe ale creştinătăţii. Mânia omului nu poate instaura neprihănirea lui
Dumnezeu. Armele cu care se luptă biruitorii „nu sunt supuse firii
pământeşti, ci întărite de Dumnezeu ca să surpe „întăriturile” Vrăjmaşului
şi să răstoarne invenţiile fanteziei bolnave a lumii.
Puterea „biruitorilor”: Aceasta nu este
puterea lor, ci puterea pe care le-o pune la dispoziţie Fiul lui Dumnezeu
(Efes. 6:10). Ei nu au de luptat „împotriva cărnii şi sângelui, ci
împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor
întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile
cereşti” (Efes. 6:12). În luptă, ei poartă „toată armura lui
Dumnezeu” (Efes. 6: 13-18), luptând „lupta cea bună a credinţei” (1
Tim. 1:18; 6:12; 2 Tim. 4:7). Biruinţa lor este asigurată de biruinţa lui
Hristos şi beneficiază de ea numai atâta timp cât rămân statornici în El care
îi „poartă în carul Lui de biruinţă” (2 Cor.2:14).
Promisiuni făcute „biruitorilor”: Care
sunt promisiunile eterne făcute de Hristos „biruitorilor” din istoria
Bisericii? Ele ne privesc pe noi toţi, nu doar pe cei din Bisericile
amintite în cartea Apocalipsa. „Cine are urechi de auzit, să audă ce
spune (acum, aici şi pretutindeni) Bisericilor Duhul”.
Accesul la pomul vieţii: „Celui ce va
birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este
în Raiul lui Dumnezeu.” (Apoc. 2:7). Accesul la pomul
vietii (promis celor din Efes ce se vor întoarce la dragostea dintâi)
Interzicerea accesului la „pomul vieții” după ce Adam și Eva au mâncat din
„pomul cunoașterii binelui și răului” a fost un act înțelept de dragoste din
partea lui Dumnezeu. El n-a dorit ca starea de păcat a oamenilor să capete
statut veșnic. De ce? Părerea mea, eretică cum este ea, este că dobândind
statut etern, omul n-ar mai fi fost „mântuibil”, asemena îngerilor căzuți. Un
asemenea diagnostic presupune o discuție mai mare despre decadența și
degenerarea ajunsă de „predeluvienii” care și-au stricat total „calea” pe care
mergeau înaintea Domnului. La facerea lumii, pomul vieţii era în mijlocul
grădinii Eden (Gen. 2:9). Adam şi Eva aveau acces nelimitat la el înainte
de căderea în păcat. După aceea, ca un act de har, Dumnezeu a
interzis accesul oamenilor la pomul vieţii pentru ca starea lor să nu
poată dăinui veşnic: „Domnul Dumnezeu a zis: Iată că omul
a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l
împiedicăm, deci, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul
vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci. De aceea Domnul Dumnezeu
l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat.
Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte
heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul
care duce la pomul vieţii.”(Gen. 3:22-24). Pomul vieții a fost ridicat de
Dumnezeu de pe pământ într-un nivel de existență superioară și va reveni
printre noi în … „noua ordine cosmic”, când va crește în noul Ierusalim și pe
cele două maluri ale râului (Apoc. 22:2), unde va servi „la vindecarea
Neamurilor” De ce numai vindecarea Neamurilor și nu și a evreilor?, rămâne o
întrebare cu răspuns greu de dat! În eternitatea viitoare, pomul vieţii se
va afla în mijlocul Noului Ierusalim şi pe cele două maluri ale
râului cu apa vieţii (Apoc. 22:1-2). Biruitorii vor avea acces nelimitat
la el: „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la
pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!” (Apoc. 22:14).
Izbăviţi de a doua moarte: Asigurarea că
nu va trece prin cea de a doua moarte a fost promisă celor din
Smirna: „Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de
a doua moarte.” (Apoc. 2:11). Moartea a doua, ne spune
Apocalipsa va fi „iazul de foc”. „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte
de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere; ci
vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor împărăţi cu El o mie de
ani… Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de
foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris
în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apoc.
20:6, 14-15). „Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi
fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi,
scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi
mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică
moartea a doua.” (Apoc. 21:7-8). Vorbim mult prea puțin despre
pedeapsa veșnică. Iadul a ajuns o bătaie de joc, o pricină de glume și
amuzament. Întrebat unde vrea să meargă după moarte, în rai sau în iad, un
comic american a răspuns: „În iad, bineînțeles, majoritatea prietenilor mei
sunt deja acolo!” Vestirea Evangheliei nu se mai face ca pe vremea Domnului
Iisus. Oamenii nu mai înțeleg de ce este singura veste bună pe care o pot
primii muritorii. Predicile noastre îi face pe oameni să creadă că au de ales
doar între „bine”, „mai bine„ , „foarte bine” și „cel mai bine”. Ca să se
poată bucura și de „plăcerile de o clipă ale păcatului”, ascultătorii noștri
renunță la varianta lui „cel mai bine”, legănându-se în iluzia că se poate și
să fi un fel de „creștin de clasa a doua”, un fel de „„credincios fără viața de
biruință”! C.H. Spurgeon spunea pe drept cuvânt că iadul va fi plin de „pseudo-creștini”
care îi vor alerga pe mânioși pe predicatori care i-au lăsat să ajungă acolo.
(Ah, da, am uitat să vă spun că și mulți predicatori vor fi
acolo!!). Ca să explice această a doua moarte, unii spun: „Cine se naşte o
singură dată, moare de două ori; cine se naşte de două ori
(trăieşte naşterea din nou) nu moare decât o
singură dată”. Moartea a doua este despărţirea eternă
de la faţa lui Dumnezeu, moartea cu consecinţe eterne, aruncarea în
iazul de foc şi de pucioasă (2 Tes. 1-9-10; Mt. 25.41, etc.).
Mana ascunsă şi o piatră albă: „Celui
ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră
albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l ştie nimeni
decât acela care-l primeşte.” (Apoc. 2:17). „Mana ascunsă”, promisă biruitorilor
din Pergam, este foarte greu de identificat. Ea apare în contrast cu
„mâncarea lucrurilor jertfite idolilor”, iar numele nou vestește o identitate
nouă, săpată în piatră, aprobată de Dumnezeu.Faptul că este „ascunsă” poate fi
o aluzie la faptul că deocamdată nu putem şti ce este sau poate fi o
trimitere la „mana” pusă într-un vas de aur şi plasată departe de
privirile oamenilor în chivotul din Cortul Întâlnirii (Exod
16:14-35). Domnul Iisus S-a prezentat ca fiind „adevărata pâine coborâtă
din cer ca să aducă lumii viaţă” (Ioan 6:48-54; Evr. 9:2-4).
În Antichitate, tribunalele cu juraţi se pronunţau asupra vinovăţiei sau
nevinovăţiei cuiva aruncând într-o urnă o piatră neagră sau o piatră
albă. Fără nicio îndoială, piatra albă despre care vorbeşte textul este
votul de nevinovăţie pe care-l aruncă Dumnezeu în urna dreptăţii
divine. Numele nou reprezintă o identitate nouă acordată de Dumnezeu
în administraţia eternă.
Stăpânire peste Neamuri: „Celui ce va
birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările
Mele, îi voi da stăpânire peste Neamuri. Le va cârmui cu un toiag din
fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la
Tatăl Meu. Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă.” (Apoc. 2:26-28).
Toiagul de cârmuire peste neamuri a fost promis biruitorilor din Tiatira.
Aici apare din nou distincția dintre Israel și neamuri. Ni se vorbește despre o
vreme viitoare în care „biruitorii” vor cârmui peste neamuri și le vor pedepsi
aspru orice neascultare. Aplicată în istoria de până acum, ideea a dus la
abuzurile „războaielor sfinte” și a Inchiziției, care au făcut ca bisericile să
se poarte mai asemănător cu islamul, decât cu Evanghelia. Este o
promisiune foarte greu de explicat pentru „amilenişti”! În
absenţa unei împărăţii terestre din vremea Mileniului, este imposibil
de explicat ce poate fi această „stăpânire peste
neamuri” despre care vorbeşte Domnul Iisus. Încercările
bisericilor tradiţionale, catolică şi ortodoxă, de a stăpâni peste
lume în virtutea acestei promisiuni au fost nevrednice, neinspirate şi
nereuşite. Fără nicio îndoială, promisiunea se referă la o vreme viitoare,
nu la vremea de acum. Doar venirea Împărăţiei viitoare va
putea împlini această promisiune. Domnul Iisus le-a promis ucenicilor
Săi această domnie: „Adevărat vă spun că, atunci
când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale,
la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi
pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca cele douăsprezece seminţii ale
lui Israel.” (Mat.19:28). „Înnoirea tuturor
lucrurilor” despre care vorbea El atunci va avea loc la cea de a doua
venire a Lui. La acest eveniment a făcut aluzie şi apostolul Petru când a
predicat norodului după vindecarea ologului de la poarta Templului,
zicând: „Pocăiţi-vă, deci, şi întoarceţi-vă la
Dumnezeu, ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de
înviorare, şi să trimeată pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe
Iisus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării
din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu
prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime.” (F.A.
3:19-21). Realizarea acestei promisiuni este descrisă în Apocalipsa: „Şi
am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat
judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina
mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu
se închinaseră Fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe
mână. Ei au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi
n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia
înviere.” (Apoc. 20:4). Această „stăpânire peste neamuri cu
un toiag de fier” este una din binecuvântările datorate unirii
Bisericii cu Hristos, Capul Trupului. Vom domni împreună cu El: „Din
gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea pe care le
va cârmui cu un toiag din fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului
mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris
numele acesta: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.” (Apoc.
19:15-16). „Luceafărul de dimineaţă” este o metaforă care
exprimă plinătatea unirii cu Hristos vestită şi de apostolul Petru (2 Pet. 1:19).
Haine albe, nume scris în cartea vieţii: „Cel
ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge
nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea
Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” (Apoc. 3:5). Această promisiune
este pentru biruitorii din Sardes. În Orient, hainele albe erau un lucru rar
şi scump. Pe vremea Domnului Iisus exista chiar meseria de
„nălbitor” (Mc.9:3). Hainele albe pot semnifica aici puritate,
demnitate, ţinută de gală, cinste, neprihănire (vezi şi Apoc. 3:18; 7:13;
19:8), sărbătoare. Numele scris în cartea vieţii reprezintă probabil
siguranţa mântuirii, iar mărturisirea înaintea Tatălui şi a
îngerilor reprezintă cinstea viitoare acordată celor biruitori.
Un stâlp în Templul etern: „Pe cel ce va
birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai
ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele
cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din Cer de
la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou” (Apoc. 3:12).
Promisiunea aceasta este făcută celor din Filadelfia. Constructorii templelor
din Antichitate obişnuiau să înscrie pe coloanele care susţineau clădirea,
numele unor persoane importante pe care doreau să le cinstească. Nu
ne putem face decât o vagă imagine despre semnificaţia acestei metafore
aplicate aici credincioşilor. Probabil că textul acestei promisiuni
vorbeşte despre intimitatea cu Tatăl în închinarea cerească şi
cinstea acordată biruitorilor din vremea Bisericii. El cuprinde
„Numele lui Dumnezeu”, aluzie probabilă la apartenenţa divină,
„numele cetăţii, Noul Ierusalim”, aluzie probabilă la
„cetăţenia noastră din această cetate, şi numele Domnului Iisus,
aluzie la schimbarea de identitate prin căsătoria Bisericii cu
Mirele. Este clar că „biruitorii” vor fi identificaţi printre cetele
făpturilor cereşti prin răscumpărarea înfăptuită de Dumnezeu, reşedinţa în
Noul Ierusalim şi unirea desăvârşită cu persoana Domnului Iisus Hristos.
Vreau să vă atrag atenția că Apocalipsa ne precizează că vom avea trei nume de
referință: ,,Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu … numele cetăţii
Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, … şi Numele Meu cel nou”.
Scaunul de domnie al Mielului: „Celui
ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu
de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul
Lui de domnie.” (Apoc. 3:21). Slavă Domnului! Există biruitori și
în biserica din Laodicea! Cea mai mare promisiune este păstrată pentru cei ce
biruiesc în cea mai mare decadență. Nici nu se putea altfel! Aşezarea pe tron
implică demnitate, autoritate şi cinste. „Biruitorii” s-au
calificat pentru toate acestea printr-o viaţă de ascultare de voia
lui Dumnezeu trăită în părtăşie cu Hristos. Privilegiile domniei se extind
nu numai pe durata judecăţii finale (1 Cor.6:2-3), ci pentru eternitate.
Ni le garantează unirea noastră cu Hristos. Cum trebuie să înțelegem acest
lucru? Realitatea existenței noastre are un lanț foarte precis de autoritate:
cel mai mic copil trebuie să se supună fraților săi mai mari, împreună, ei
trebuie să se supună mamei lor, care și ea trebuie să trăiască sub autoritatea
soțului ei, care și el trăiește sub autoritatea șefului, a polițaiului, a
primarului, a guvernatorului (în unle țări, desigur) și a
președintelui/monarhului. Peste toți aceștia domnește „mâna nevăzută a
societăților masonice secrete”, peste care domnește nevăzut Satan, peste care
domnește nevăzut … Dumnezeu însuși! „Biruitorii” din bisericile de azi sunt
invitați să se așeze alături de Hristos pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu
(„Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după
cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” - Apoc.
3:21). La auzul acestor promisiuni mi se furnică lăuntrul și mi se face pielea
ca de găină. Mă cuprind fiorii unei anticipări fericite, care-mi certifică
realitatea prezenței Lui „înăuntrul meu”. Îmi este mai aproape decît propria
suflare sau așa cu spunea Traian Dorz: este inima inimii mele, este
cântarea cântecelor mele”. ,,Sunt străin și călător/N-am aici palate/Dar în
țara fără norAle mele-s toate!”/ Toate stelele de sus,/ Tot ce n-are-n veci
apus,/ Prin iubirea lui IisusAle mele-s toate./ Domnul meu în infinit/Multe
stele ţine/Pentru cine le-a zidit/Decât pentru mine?/Din neant când le-a
chemat/Domnul mult s-a bucurat;/Însă viaţa lui Şi-a dat/Decât pentru mine!/Dar
nici eu nu-s al oricui,/Lui îi sunt cunună;/Casa mea şi cerul Lui-/Tot ce-avem,
e una./Şi la bine şi la rău/Eu al Lui sunt, El e-al meu;/Eu nimic, El
Dumnezeu-/Dar ce avem e una!” În această lume în care există „și bine și
rău” mai poți trece de partea binelui. Pericolul este mortal, dar răsplata este
extraordinară!
CAPITOLUL 4 - Sala Tronului divin:
După ce am parcurs revelațiile despre felul în care Iisus
Hristos judecă bisericile, ne apropiem de „lucrurile care vor fi după acestea”.
Capitolele 4 și 5 din Apocalipsa pot fi privite drept o Introducere la
felul în care va fi judecat Pământul (Cap. 6-19). Din acest punct înainte,
termenul biserică nu mai apare niciodată în textul Apocalipsei, semn că ea va
fi păzită „de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă, ca să
încerce pe locuitorii pământului” (Apoc. 3:10). V-ar plăcea să vorbiți personal cu unul care a avut
moarte clinică și a fost pentru o vreme „dincolo”? Vă necăjiți că Dumnezeu nu
i-a dat voie apostolului Pavel să ne spună ce a văzut și a auzit atunci când a
fost răpit până în al treilea cer? Dacă da, ceea ce urmează vă va satisface pe
deplin curiozitatea. Este unul din motivele pentru care celui ce citește și
ascultă cuvintele Apocalipsei i se promite „fericire” (Apoc. 1:3). Lui Ioan nu
numai că nu i s-a interzis să spună ce a văzut și auzit! I s-a poruncit să
scrie totul într-o carte pentru ca tu și cu mine să aflăm câteva din
realitățile fascinante ale Cerului. Sunteți gata de o asemenea aventură? Ultima parte a secțiunii care
descrie întronarea lui Iisus Hristos în Cer prezintă dificultăți majore pentru
că ea ne mută din sfera de existență a Pământului în spațiul Cerului: „După aceste
lucruri, m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel
dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine, mi-a
zis: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste
lucruri!” (Apoc. 4:1). Am
spus intenționat „spațiul Cerului” pentru că înțelegerea acestui concept este
singura cale de a înțelege și de a pătrunde în restul tainelor Apocalipsei,
unde revelațiile divine ne vor purta când în Cer, când pe Pământ. Ce este acest „spațiu al
cerului”? Pentru a-l înțelege trebui să ne întoarcem la prima pagină a
Biblie unde apare prima dată conceptul de „cer”. Biblia se tălmăcește prin
Biblie. „Dumnezeu a zis: „Să
fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape.” Şi
Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul
întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a
fost. Dumnezeu a numit întinderea cer” (Gen. 1:6-8). În originalul ebraic, pentru
termenul „întindere” este folosită expresia שמים (shamayim) care
are forma de plural. Comentatorii sunt de părere că ea trebuie înțeleasă în
contextul celor „trei ceruri” pomenite de apostolul Pavel în 2 Corinteni 12:2
unde amintește de una din experiențele supranaturale pe care le-a avut: „Cunosc un om în Hristos care,
acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea
cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu - Dumnezeu
ştie) … ” Este fascinant că
Pavel ține să precizeze că nu știe dacă pătrunderea lui în cel de al treilea
cer a fost făcută „în trup sau fără trup”, trupul nefiind un instrument strict
necesar pentru o asemenea călătorie. În mod similar, când a scris Apocalipsa,
Ioan folosește expresia „eram în Duhul” (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10). Un sinonim pentru termenul
„întindere” folosit în traducerea română a lui Cornilescu este ideea de
„spațiu” delimitat de limite, distinct de alt domeniu de existență. Fiecare
„întindere”, adică fiecare cer este distinct de celelalte. Cerul atmosferic,
aflat între „apele de sus și apele de jos” identifică spațiul atmosferic care înconjoară
Pământul. Cerul astronomic sau cosmic nu trebuie considerat doar ca o extindere
a cerului atmosferic. Astronomii ajung încet, încet la părerea că el este
influențat de undele gravitaționale, de găurile negre, de materia neagră din
Univers, de curbura spațiu-timp și de cu totul alți factori pe care nici nu-i
știm astăzi. Dincolo de
acestea două există cel de al treilea cer, locul prezenței
ființelor cerești. El este „supranatural” pentru că nu face parte din
limitările lumii materiale în care evoluăm noi. Probabil că ar trebui să-l
numim „hiperspațiu”, un domeniu de existență cu mult mai multe
dimensiuni decât cele din complexul spațiu-timp al cerului
terestru. - HIPERSPAȚIU: spațiu diferit de
cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de patru, atunci când
timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în fizică și
astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-Klein,
supergravitația, supercorzile etc.) -. Bineînțeles
că nu spunem că Dumnezeu există în hiperspațiu pentru că El nu poate fi limitat
de niciun fel de dimensiune. Dumnezeu este spirit infinit și perfect. El poate
fi „immanent” pătrunzând în creație și „transcendent”, ieșind oricând din ea.
Aduceți-vă aminte de aparițiile și disparițiile Fiului lui Dumnezeu de după
Înviere. Datele Bibliei îi îndreptățesc pe cei ce cred că nu trăim într-un
UNIVERS, ci într-un MULTIVERS: „Tu, Doamne,
numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi
toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind
ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se
închină înaintea Ta” (Neemia 9:6; vezi și Deut. 10:14; 1 Regi 2:27; Psalm 68:33
- T.M.; 148:4 - T.M.).Trecerea dintr-un cer în altul, din cel atmosferic, de
exemplu, în cel de al treilea cer nu trebuie vizualizată dimensional, ci
calitativ. Cel de al treilea cer nu este „foarte departe”, cum propunea Mihail
Eminescu: „Porni
luceafărul./Creșteau în cer a lui aripe,/Și căi de mii de ani treceau/În tot
atâtea clipe./Un cer de stele dedesubt,/Deasupra-i cer de stele -/Părea un
fulger nentrerupt/Rătăcitor prin ele.” Adăugarea
de dimensiuni noi, dincolo de cele ale spațiului și timpului din Cosmosul
nostru, schimbă total ecuația. Dumnezeu, îngerii și demonii pot exista în
proximitatea noastră imediată. Mai mult, demonii pot exista chiar în lăuntrul
nostru, chiar o legiune! Tot așa și Duhul lui Dumnezeu poate să ne „umple”!
Asta a spus apostolul Pavel filozofilor sofisticați din Atena: „El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi
dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite
vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe
Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este
departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi
fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: Suntem din neamul
Lui… ” (Fapte 17:26-28).
Marea
Trecere: Capitolul 4 din Apocalipsa ni-l prezintă pe
apostolul Ioan invitat „să se suie” într-un „aici” care este dincolo de
dimensiunile lumii noastre. Trebuie să ne așteptăm ca lucrurile pe care le-a
văzut el „acolo”, în „hiperspațiu” și pe care a încercat zadarnic să ni le
descrie să fie cu totul altfel decât cele din lumea noastră. Relatarea lui Ioan nu trebuie
citită cu atitudinea cercetătorului de laborator care-L pune pe Dumnezeu la
analiză sub microscop, ci cu cea a unui muritor uimit și uluit care relatează
măreția misterioasă a unor lucruri pe care nu le poate neapărat înțelege. Dacă
Ioan nu mai „cade la pământ ca mort” ca în capitolul întâi al cărții este doar
pentru că, între timp, s-a mai aclimatizat puțin cu lumea despre care ne scrie.
Prin Ioan, asistăm lu noi la un copleșitor spectacol de lumini și sunet care-ți
taie respirația și te face să cazi în admirație și adorare. Când citesc relatarea lui Ioan
am același sentiment pe care l-am trăit când am citit întâlnirea profetului
Ezechiel cu „ceva” venit din hiperspațiu și numită acolo „Slava Domnului”. Este
clar că avem de a face cu descrierea unor lucruri care evoluează în mai multe
dimensiuni decât cele cunoscute în lumea noastră: „M-am uitat şi iată că au venit de la
miazănoapte un vânt năpraznic, un nor gros şi un snop de foc, care
răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul căreia lucea ca o
aramă lustruită, care ieşea din mijlocul focului. Tot în mijloc, se mai vedeau
patru făpturi vii, a căror înfăţişare avea o
asemănare omenească. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare avea
patru aripi. Picioarele lor erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca a
piciorului unui viţel şi scânteiau ca nişte aramă lustruită. Sub
aripi, de cele patru părţi ale lor, aveau nişte mâini de om şi toate patru
aveau feţe şi aripi. Aripile lor erau prinse una de alta. Şi, când
mergeau, nu se întorceau în nicio parte, ci fiecare mergea drept înainte. Cât
despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om;
la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate
patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă
de vultur. Aripile fiecăreia erau întinse în sus, aşa că două din aripile
lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau
trupurile. Fiecare mergea drept înainte, şi anume, încotro le
mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau, iar în mersul lor nu
se întorceau în nicio parte. În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca
nişte cărbuni de foc aprinşi, care ardeau, şi ceva ca nişte făclii umbla
încoace şi încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină
strălucitoare şi din el ieşeau fulgere. Făpturile vii însă, când alergau şi
se întorceau, erau ca fulgerul. Mă uitam la aceste făpturi vii şi iată că pe
pământ, afară de făpturile vii, era o roată la fiecare din cele patru feţe
ale lor. Înfăţişarea acestor roţi şi materialul din care erau făcute
păreau de hrisolit şi toate patru aveau aceeaşi întocmire. Înfăţişarea şi
alcătuirea lor erau de aşa fel încât fiecare roată părea că este în mijlocul
unei alte roţi. Când mergeau, alergau pe toate cele patru laturi ale lor
şi nu se întorceau deloc în mersul lor. Aveau nişte obezi de o înălţime
înspăimântătoare şi, pe obezile lor, cele patru roţi erau pline cu ochi de jur
împrejur. Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile pe lângă ele şi,
când se ridicau făpturile vii de la pământ, se ridicau şi
roţile. Unde le mâna duhul să meargă, acolo mergeau, încotro voia
duhul, şi împreună cu ele se ridicau şi roţile, căci duhul făpturilor vii
era în roţi. Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile; când se
opreau ele, se opreau şi roţile; când se ridicau de pe pământ, se ridicau şi
roţile; căci duhul făpturilor vii era în roţi. Deasupra capetelor făpturilor
vii era ceva ca o întindere a cerului, care semăna cu cristalul
strălucitor şi se întindea în aer sus, peste capetele lor. Sub cerul
acesta, aripile lor stăteau drepte, întinse una spre alta, şi mai aveau fiecare
câte două aripi, care le acopereau trupurile. Când umblau, am auzit
vâjâitul aripilor lor ca vâjâitul unor ape mari şi ca glasul Celui
Atotputernic. Când mergeau, era un vuiet gălăgios, ca al unei oştiri, iar când
se opreau, îşi lăsau aripile în jos. Şi venea un vuiet care pornea de
deasupra cerului întins peste capetele lor, iar când se opreau îşi lăsau
aripile în jos. Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva
ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun
de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el. Am mai văzut iarăşi
o lucire de aramă lustruită, ca nişte foc, înăuntrul căruia era omul acesta şi
care strălucea de jur împrejur; de la chipul rărunchilor lui până sus şi de la
chipul rărunchilor lui până jos, am văzut ca un fel de foc şi, de jur împrejur,
era înconjurat cu o lumină strălucitoare. Ca înfăţişarea curcubeului, care
stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini
strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului. Când
am văzut-o, am căzut cu faţa la pământ şi am auzit glasul Unuia care
vorbea” (Ezec. 1:4-28). Niciun
om n-a reușit să deseneze după descrierea lui Ezechiel cum arăta „Slava
Domnulu” venită din hiperspațiu în lumea noastră. Imaginația este neputincioasă
pentru că n-am experimentat încă o asemenea realitate. Orice încercare de desen
este condamnată la ridicol, fiind ca desenul unui copil de grădiniță, plată,
fără adâncime și dimensiuni precise. În
Apocalipsa, apostolul Ioan, reprezentantul nostru în hiperspațiu, are aceleași
dificultăți ca și Ezechiel când încearcă să ne descrie ce a văzut: „Numai decât am fost răpit
în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul
acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei
pietre de iaspis şi de sardiu şi scaunul de domnie era înconjurat cu un
curcubeu ca o piatră de smarald la vedere. Împrejurul scaunului
de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de
domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe
şi pe capete aveau cununi de aur. Din scaunul de domnie ieşeau
fulgere, glasuri şi tunete. Înaintea
scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte
Duhuri ale lui Dumnezeu. În faţa scaunului de domnie, mai este un fel de
mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de
domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi
pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un
leu; a doua seamănă, cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra
seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru făpturi vii
avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe
dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare:Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul
Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine! Când aceste
făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de
domnie şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de
bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi se închinau
Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de
domnie şi ziceau: Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru să primeşti
slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia
Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apoc. 4:2-11). Consistența dintre descrierea făcut de Ezechiel și cea
făcută de Ioan întărește convingerea noastră că amândouă sunt adevărate. la fel
cum este și asemănarea cu detaliile cerești furnizate de profetul Isaia: „Serafimii stăteau deasupra Lui
şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi
acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi
ziceau: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin
de mărirea Lui!” (Isaia 6:2-3). Pătrunderea
în hiperspațiu nu înlesnește doar o întâlnire cu alte dimensiuni spațiale, ci
și o călătorie încoace și încolo pe axa timpului. Din hiperspațiu se poate
vedea tot ce s-a întâmplat deja, tot ce se întâmplă și tot ce se va întâmpla
vreodată. Apocalipsa este o descoperire a viitorului, iar pasajul care
debutează în capitolul 4 este o invitație la întâlnirea cu vremurile viitoare: „Suie-te aici şi-ţi voi
arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” (Apoc.
4:1).Trebuie să înțelegem că aceasta nu este o carte de povești și că Ioan
n-a fost transportat într-un tărâm metaforic mitic. Dumnezeu l-a dus în cea mai
eternă formă de existență, lăsându-l pentru o fracțiune de timp să vadă ceva
din lucrurile pe care ochiul nu le-a văzut și la mintea omului nu s-au suit.
Scopul pentru care a fost dus a fost să i se arate și să ni se comunice nouă
lucrurile care vor avea loc pe Pământ în viitor, după vremea Bisericii. Cerul este descris ca locuința
lui Dumnezeu. Este locul în care S-a înălțat Iisus Hristos după înviere și unde
ne pregătește un loc în care să ajungem și noi (Fapte 1:10-11; 3:21; 7:55-56;
Rom. 10:6, Col. 3:1; 1 Tesal. 4:16; Ioan 14).
Tronul
ceresc: Primul
lucru pe care-l vede Ioan în Cer este și cel mai important dintre toate: tronul
ceresc: „Şi iată că în cer
era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva”
(Apoc. 4:2). Cuvântul
„tron” apare de 14 ori în acest capitol și de 46 de ori în toată cartea. Toate
celelalte lucruri din Cer pălesc în comparație cu tronul descris în capitolul 4
al Apocalipsei și cu Mielul lui Dumnezeu descris în capitolul 5. Tronul este important pentru că
pe el stătea Cineva. Ioan manifestă reticența evreiască și nu pronunță numele
lui Dumnezeu, dar este clar despre cine este vorba. „Cineva” stă pe tron și
conduce toate lucrurile. Aceasta este marea realitate și marea speranță a
lumii. Istoria nu este un produs al haosului și un rezultat al întâmplării.
Există un „Cineva” care domnește peste toate și care le hotărăște pe toate.
Chiar și în cele mai cumplite catastrofe este bine să ne aducem aminte despre
acest lucru: „Domnul
stătea pe scaunul Lui de domnie când cu Potopul şi Domnul
împărăţeşte în veci pe scaunul Lui de domnie“ (Psalmi 29:10 - T.M.). Este foarte important să
înțelegem că acest tron nu se află într-un palat, ci într-un Templu! Cartea ne
va spune mai multe despre acest lucru (Apoc. 7:15; 14:6-15, 18). Acum este
suficient să spunem că tronul nu este legat doar de un centru de putere, ci de
un centru de închinare și adorare. Dumnezeu nu se izolează de creaturile Sale
în solitudinea singulară a unui palat, ci se bucură să fie împreună cu ele, în
mijlocul lor, în Templul Său, în epicentrul sfințeniei absolute, răspândindu-Se
în dragoste peste toate creaturile.Descrierea lui Ioan ne spune suficient ca să
înțelegem că suntem în fața lui Dumnezeu: „Cel
ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de
sardiu şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de
smarald la vedere” (Apoc. 4:3).Ca și în descrierea făcută de profetul
Ezechiel, Dumnezeu este reprezentat de culori aprinse, înflăcărate. El este un
foc mistuitor. Iaspisul mai apare încă o dată în finalul Apocalipsei: „Şi mi-a arătat cetatea sfântă,
Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui
Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis,
străvezie ca cristalul” (Apoc. 21:11). Ce
învățăm despre iaspis este că se aseamănă cu cristalul pur și strălucitor care
înmulțește la nesfârșit strălucirea luminii.Cealaltă piatră pomenită este
sardiul. Orașul în care se afla una din bisericile căreia i-a scris Domnul în
primele capitole își trage numele de la escavările de acolo. Piatra de
sardis era de culoare roșiatică cu nuanțe de rubin însângerat. Prezența pietrei
într-una din insulele Mediteranei i-a atras numele de Sardinia.Înfățișarea
Celui ce ședea pe tron impunea o teamă sfântă. Totul era clar, aprins ca un foc
mistuitor (Deut. 4:24; Evrei 12:29) și înfiorător la privire. Aceasta a fost și
reacția profetului Daniel când s-a întâlnit cu tronul divin: „Mă uitam la aceste lucruri până
când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut
jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână
curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui,
ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de
mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau
înaintea Lui” (Daniel 7:9-10). Mai
este încă un lucru pe care-l putem spune despre aceste două pietre prețioase.
Sardiul și Iaspisul și sunt prima și, respectiv, ultima din pietrele purtate pe
pieptarul Marelui Preot: „Să
faci apoi pieptarul judecăţii, lucrat cu măiestrie, să-l faci
din aceeaşi lucrătură ca efodul; să-l faci din aur, din fir albastru, purpuriu
şi cărămiziu şi din in subţire răsucit. Să fie în patru colţuri şi îndoit;
lungimea lui să fie de o palmă şi lăţimea, tot de o palmă. În el
să ţeşi o ţesătură de pietre, şi anume patru rânduri de pietre: în rândul
întâi, un sardonix, un topaz şi un smaragd; în al doilea rând,
un rubin, un safir şi un diamant; în al treilea rând, un opal, un agat şi
un ametist; în al patrulea rând, un hrisolit, un onix şi un iaspis.
Aceste pietre să fie legate în ferecătura lor de aur. Să fie douăsprezece,
după numele fiilor lui Israel, săpate ca nişte peceţi, fiecare cu numele uneia
din cele douăsprezece seminţii.” (Exod 28:15-21). Ele reprezintă pe întâiul și
ultimul născut din semințiile lui Israel. Iaspisul îl reprezintă pe Ruben, iar
Sardiul pe Beniamin. În contextul în care Apocalipsa face parte din grupul de
cărți „evreiești” ale Noului Testament, s-ar prea putea ca vedenia să-L
prezinte pe Dumnezeu în relația Legământului pe care l-a stabilit cu poporul
Israel. Este un mesaj că Dumnezeu nu i-a lepădat și nu Și-a sfârșit încă planul
cu ei. Vom vedea lucrul acesta și mai clar când ne vom întâlni cu cei 144.000
de martori, câte 12.000 din fiecare seminție a lui Israel. Și încă un amănunt: Ruben,
reprezentat prin Iaspis, se traduce prin „Iată Fiu”, iar Beniamin, reprezentat
prin Sardiu, se traduce prin „fiul dreptei”. Nu s-ar putea oare ca aceste două
pietre așezate pe tronul ceresc să vorbească lumii exact despre Fiul trimis de
Dumnezeu pe Pământ și așezat acum la dreapta măririi în Ceruri? Nu este El oare
„chipul Dumnezeului Celui nevăzut”?
Sala
Tronului ceresc: După ce am văzut tronul și ce este pe tron
să aruncăm o privire la ce este în jurul tronului: „ … și scaunul de
domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald
la vedere” (Apoc. 4:3b). Este o contradicție de termeni și numai o
altă rânduială a luminii și a culorilor, mult mai complexă decât cea de pe
pământ o poate pătrunde. Un curcubeu este rezultatul refracției luminii albe,
dar Ioan ne spune că fondul acestui curcubeu era „ca o piatră de smarald”,
adică verde! Am văzut multe curcubee, dar niciunul n-a apărut pe
fond verde.Poate că în grupul de culori ale curcubeului, cea verde a fost mai
aprinsă, mai dominantă sau poate că undele curcubeului pluteau sărbătorește
peste această culoare.Cel mai rezonabil este să recunoaștem că nu știm precis
despre ce este vorba, nu să facem ce a făcut Mahomed și religia islamică!
Plecând de la acest verset al tronului ceresc, ei au preluat ideea că puterea,
domnia și împărăția lui Dumnezeu se va răspândi pe pământ sub flamura unui
steag verde! Acesta este motivul pentru care toate țările islamice au pe steag
culoarea verde.Curcubeul este semnul legământului încheiat de Dumnezeu cu
oamenii după potop, promisiunea Lui că, prin har, nu va mai distruge pământul
prin intermediul apelor.Mai mult, pe Pământ noi vedem curcubeul doar ca pe un
arc, dar în Cer, Ioan l-a văzut întreg, ca un cerc în jurul tronului divin. La
fel l-a văzut și profetul Ezechiel: „Ca înfăţişarea
curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea
acestei lumini strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei
Domnului” (Ezec. 1:28). Forța și puterea distrugătoare de pe tron
este ținută în frâu de promisiunile harului. Dumnezeu ar putea distruge lumea
aceasta doar cu o privire, doar cu un gând, dar a ales să fie credincios
promisiunilor Lui făcute în favoarea noastră. În Hristos, toate promisiunile
sunt „Da” și „Amin” (2 Cor. 1:19-20).
Sala
tronurilor: Tot în jurul tronului Ioan a mai văzut douăzeci și patru de
tronuri: „Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru
de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de
bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe şi pe capete aveau cununi de aur”
(Apoc. 4:4). Este foarte greu să presupunem cine sunt acești douăzeci
și patru de bătrâni. John MacArthur,cunoscut
commentator al Apocalipsei, este de părere că ei nu sunt în niciun caz îngeri,
pentru că îngerii nu stau pe tronuri ca să exercite autoritate proprie („În adevăr, nu unor îngeri a supus El
lumea viitoare despre care vorbim” - Ev. 2:5), nu sunt nici reprezentanții
lui Israel, pentru că Israelul nu este mântuit până după Necazul cel Mare, nu
sunt nici două grupe de 12, unii reprezentanți ai celor 12 seminții ale lui
Israel, iar ceilalți sunt apostolii Domnului, pentru că n-avem nicio bază
exegetică pentru o asemenea împărțire. Cel mai probabil, în opinia lui John
MacARthur este că cei douăzeci și patru reprezentă Biserica Proslăvită, așezată
prin Hristos alături de El pe scaunul de domnie al Cerului. Care este părerea
mea? Ca întotdeauna, părerea mea este părerea Domnului și pentru că El nu și-a
exprimat-o în text rămân strict la ceea ce n-a zis El. Prezența
cuvântului „biserică” nu mai apare după capitolul 3 decât în Apocalipsa 22:16 unde
citim: „Eu , Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească
aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi
Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă”.Se precizează
că mesajul Apocalipsei este pentru „biserici” (ταῖς ἐκκλησίαις),
iar acela care-l trimite este identificat prin două aluzii la istoria lui
Israel, profețiile străvechi și destinul mesianic: „Rădăcina şi Sămânţa lui
David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” (o
repatare a unei trimiteri la Numeri 24:17, care a mai apărut și în Apocalipsa
2:18). Un amănunt esențial în terminologia greacă a textului este că
bătrânii din sala tronului poartă pe cap, nu „diademe”,semn al unei autorități
dăruite, ci „stefanos”, cununile biruitorilor în curse sau lupte. Este
diferența dintre coroană și cunună! Se prea poate ca Biserica să fie deci în
slavă, atunci când Dumnezeu se pregătește să-Și reia pe Pământ planul cu
Israelul.
Lumina
Duhului Sfânt: Tot înaintea scaunului de domnie erau așezate „șapte
lămpi de foc, care sunt cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu”
(Apoc. 4:5b). Este o înfățișare a Duhului Sfânt nu ca Mângâietor (Ioan
16:5-15), ci ca Mânie dezlănțuită a dumnezeirii. Acesta este tema principală
din toată descrierea: Ioan Îl vede pe Dumnezeu în toată gloria pornit să judece
Pământul: „Din scaunul de domnie ieşeau fulgere,
glasuri şi tunete” (Apoc. 4:5a).Furtuna mâniei divine era gata să se
dezlănțuie. „În fața scaunului de domnie mai este un fel de mare de
sticlă, asemănătoare cu cristalul” (Apov. 4:6a). O mare fără valuri și
zbucium. Este liniștea de dinaintea furtunii.
Cine
sunt cele patru făpturi vii? Următorul element pe
care-l vede Ioan în jurul tronului sunt cele patru făpturi vii: „În mijlocul
scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii,
pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie
seamănă cu un leu; a doua seamănă, cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om;
şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru
făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi
pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare:Sfânt, Sfânt, Sfânt este
Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”
(Apoc. 4:6b-8).Cele patru nu sunt îngeri, nici fiare ale câmpului. Ioan le
numește generic „făpturi vii”, pentru că nu este familiar cu ele. Noi însă ar
trebui să le cunoaștem pentru că ne-am mai întâlnit cu ele și în cartea lui
Isaia și în cartea lui Ezechiel. „Serafimii stăteau deasupra Lui (a
Domnului, care stătea pe scaunul de domnie) și fiecare avea șase aripi: cu două
își acopereau fața (să nu privească direct slava lui Dumnezeu), cu două își
acopereau picioarele (pentru că locul acela este sfânt) și cu două zburau.
Strigau unul la altul și ziceau: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot
pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6:2-3). Cartea Ezechiel,
care este cartea Slavei lui Dumnezeu, ne-a familiarizat deja cu înfățișarea
heruvimilor: „Tot în mijloc, se mai vedeau patru
făpturi vii, a căror înfăţişare avea o
asemănare omenească. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare avea
patru aripi. Picioarele lor erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca a
piciorului unui viţel şi scânteiau ca nişte aramă lustruită. Sub aripi,
de cele patru părţi ale lor, aveau nişte mâini de om şi toate patru aveau
feţe şi aripi. Aripile lor erau prinse una de alta. Şi, când mergeau,
nu se întorceau în nicio parte, ci fiecare mergea drept înainte.Cât despre
chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta
lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate patru
aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă de
vultur. Aripile fiecăreia erau întinse în sus, aşa că două din aripile lor
ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau
trupurile. Fiecare mergea drept înainte, şi anume, încotro le
mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau, iar în mersul lor nu
se întorceau în nicio parte.În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca
nişte cărbuni de foc aprinşi, care ardeau, şi ceva ca nişte făclii umbla
încoace şi încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină
strălucitoare şi din el ieşeau fulgere. Făpturile vii însă, când
alergau şi se întorceau, erau ca fulgerul” (Ezec. 1:5-14). Este
înfățișarea heruvimilor însărcinați cu păzirea slavei divine. Ei sunt cavalerii
de la curtea regală a Cerului. Mult mai mari în putere și autoritate decât
îngerii, heruvimii sunt cela mai apropiate „făpturi vii” care stau în
apropierea lui Dumnezeu și nu-i lasă pe alții să se apropie. Ei stau în zbor
continuu, ca niște helicoptere gata oricând de acțiune. Când Adam
și Eva s-au făcut vinovați de neascultare, un grup de heruvimi le-a interzis
întoarcerea la pomul vieții: „Astfel a izgonit El pe Adam, şi, la
răsăritul grădinii Edenului, a pus nişte heruvimi, care să învârtească o
sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii” (Gen. 3:24). În
Cortul întâlnirii, deasupra capacului Ispășirii de pe chivot erau doi heruvimi
ocrotitori ai slavei: „Să faci doi heruvimi de
aur, să-i faci de aur bătut la cele două capete ale capacului
ispăşirii; să faci un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt;
să faceţi heruvimii aceştia ieşind din capacul ispăşirii la cele
două capete ale lui. Heruvimii să fie cu aripile întinse pe
deasupra, acoperind cu aripile lor capacul ispăşirii, şi cu feţele întoarse una
spre alta; heruvimii să aibă faţa întoarsă spre capacul
ispăşirii” (Exod 25:18-20). Pentru că era Cortul lui Dumnezeu, în
toată țesătura cortului au fost așezate chipurile heruvimilor: „Cortul să-l
faci din zece covoare de in subţire răsucit şi din materii vopsite
în albastru, purpuriu şi cărămiziu; pe el să faci heruvimi lucraţi cu
măiestrie” (Exod 26:1). Tot în cartea lui Ezechiel ni se vorbește
despre unul din cei mai mari și mai importanți heruvimi, un adevărat Luceafăr
al zorilor, distinct în strălucire de toți ceilalți. Cine este? Îl cunoașteți
și a fost entitatea spirituală malefică din spatele împăratului Tirului.
Războiul dintre el și Dumnezeu va ține până la vremea sfârșitului: „Fiul
omului, fă un cântec de jale asupra împăratului Tirului şi spune-i: Aşa
vorbeşte Domnul, Dumnezeu: Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin
de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu,
şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu
diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu
aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când
ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem
pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor
scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai
fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea
negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat
de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul
pietrelor scânteietoare. Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii
tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la
pământ, te dau privelişte împăraţilor. Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin
nedreptatea negoţului tău, ţi-ai spurcat locaşurile sfinte, de aceea scot din
mijlocul tău un foc, care te mistuie, şi te prefac în cenuşă pe pământ,
înaintea tuturor celor ce te privesc. Toţi cei ce te cunosc între popoare
rămân uimiţi din pricina ta; eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată!”
(Ezec. 28:12-19). Tirul a fost pentru o vreme „scaunul Satanei” aici
pe Pământ, locul în care Lucifer, opozantul lui Dumnezeu, a urzit planuri
împotriva lui Israel și a planului divin, după cum acest scaun de domnie a fost
o vreme la Pergam (Apoc. 2:13). Este zadarnic să încercăm o
reprezentare a heruvimilor. Ei evoluează în dimensiunile unui alt „cer”,
dincolo de proprietățile materiale din lumea noastră. Ioan a văzut, n-a
înțeles, dar a consemnat. Noi citim, nu înțelegem, dar credem. Iată
numai una din descrierile imposibil de explicat în ideea noastră de „spațiu”: „În mijlocul
scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau
patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi” (Apoc.
4:6). Cum poate „ceva” sau „cineva” să fie concomitent și în mijlocul
scaunului de domnie și împrejurul scaunului de domnie? Îmi veți răspune, și
veți avea dreptate: Ca și Îngerul Domnului, căci este scris: „Îngerul Domnului
tabără în jurul celor ce se tem de El şi-i
scapă din primejdie” (Psalmi 34:7 - T.M.). La fel a fost și
manifestarea lui Dumnezeu față de Moise, care a fost scos pentru câteva clipe
din lumea obișnuită și a văzut ceva din infinitatea prezenței divine. Dumnezeu
a putut fi atunci concomitent și lângă Moise pe stâncă, și în trecere prin fața
lui: „Moise a zis: Arată-mi slava Ta! Domnul a răspuns:
Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea
şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă
îndur şi am milă de cine vreau să am milă! Domnul a zis: Faţa nu vei putea
să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască! Domnul a
zis: Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. Şi când va trece slava
Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna Mea
până voi trece. Iar când Îmi voi trage mâna la o parte de la tine, Mă vei
vedea pe dinapoi; dar Faţa Mea nu se poate vedea” (Exod 33:18-23). Heruvimii
văzuți de Ioan în jurul tronului erau gata să execute ordine. Ei sunt pomeniți
de treisprezece ori în cartea Apocalipsa. Vor ieși de la tronul din Templul
ceresc cu însărcinarea de a manifesta Slava lui Dumnezeu în potirele mâniei
revărsate peste Pământ (Apoc. 6:1, 6; 7:11; 14:3; 15:7).
Valurile
închinării cerești: Cartea Apocalipsa prezintă un „Oratoriu al
Creației”. Cântările încep de la tronul din mijloc și cuprind apoi toată
creația. La început cântă doar cele patru făpturi vii, un veritabil
quartet al slavei: „Fiecare din aceste patru făpturi
vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe
dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare: Sfânt, Sfânt, Sfânt este
Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”
(Apoc. 4:8). Cântarea trece apoi la cei douăzeci și patru de bătrâni
așezați în jurul tronului: „Când aceste făpturi vii aduceau slavă,
cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi care este viu
în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea
Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi se închinau Celui ce este viu în
vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie şi
ziceau: Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru să primeşti slava,
cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau
în fiinţă şi au fost făcute!” (Apoc. 4:9-11). Capitolul 5 adaugă
scenei momentul în care celor patru făpturi și celor douăzeci și patru de
bătrâni li se adaugă instrumentele muzicale: „Când a luat cartea, cele
patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la
pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur,
pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o
cântare nouă şi ziceau: Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi
peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu,
cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod
şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru
Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apoc. 5:8-10). Cântarea
trece apoi la o strofă în care se alătură și mulțimea îngerilor: „M-am
uitat şi, împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în
jurul bătrânilor, am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece
mii de ori zece mii şi mii de mii. Ei ziceau cu glas tare:
Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea,
bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!” (Apoc. 5:11-12). Oratoriul
atinge apogeul când toate făpturile create proclamă împreună Slava lui
Dumnezeu: „Şi pe toate făpturile, care sunt în cer, pe pământ, sub
pământ, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: Ale
Celui ce şade pe scaunul de domnie şi ale Mielului să fie lauda, cinstea, slava
şi stăpânirea în vecii vecilor! Şi cele patru făpturi vii ziceau:
„Amin!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ şi s-au
închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!” (Apoc. 5:13-14). Primele
două cântări ale Oratoriului ceresc Îi laudă pe Dumnezeu pentru Creație, iar
următoarele două Îl laudă pentru lucrarea de Răscumpărare, cea de a cincea
fiind o încununare a tuturor celorlalte. Este o imagine a
veșniciei: Dumnezeu locuiește în templul creației răspândind în jur dragoste și
binecuvântări, iar toate făpturile create îl laudă și-i mulțumesc, adorându-L.
Grup celor douăzeci și patru de bătrâni se aruncă cu fața la pământ și-și depun
cununile la picioarele tronului. Apocalipsa ne prezintă șase ocazii în care se
întâmplă asta (Apoc. 4:10; 5:8, 14; 7:11; 11:16; 19:4).
Comentariu
suplimentar 1:
În cele dinainte am văzut ce reprezintă cele şapte biserici, cărora Domnului
I-a plăcut să trimită epistolele cuprinse în capitolele 2 şi 3 ale cărţii care
ne preocupă. Două puncte reies din studiul pe care l-am făcut (asupra acestor
capitole). Este sigur că Domnul S-a adresat unor biserici care existau în acel
timp şi care prezentau trăsăturile pe care le amintesc epistolele. Dar,
analizând chiar conţinutul acestor scrisori, întrebuinţarea numărului simbolic
şapte care indică totdeauna un ciclu perfect și în sfârşit ordinea în care
aceste biserici ne sunt înfăţişate rând pe rând, pare evident că ele schiţează
dinainte faze sau stări de lucruri succesive în Biserică, privită pe Pământ din
punctul de vedere al răspunderii sale. În al doilea rând, din aceste şapte
stări, trei au trecut fără să lase pentru noi altceva decât o învăţătură cu o
influenţă morală, în timp ce ultimele patru au în plus o semnificaţie profetică
şi, din momentul apariţiei lor, continuă şi există împreună până la venirea
Domnului Iisus. Ceea ce confirmă într-un chip izbitor cele amintite este faptul
că, din capitolul 4, nu mai este făcută menţiune de nimic care se aseamănă cu
starea de Biserică pe Pământ. Cum să explicăm această tăcere, dacă nu trebuie
să luăm cele şapte biserici decât în înţelesul literal? Pe de altă parte, dacă
dincolo de aplicarea istorică, ele au un înţeles profetic, se înţelege cu
uşurinţă că Domnul S-a adresat bisericilor atunci existente, ca să dea prin ele
o vedere a diferitelor stări care trebuiau să vină unele după altele în
Biserică până la sfârşit, cum am văzut. Începând de la al patrulea capitol,
Duhul lui Dumnezeu arată, așadar, prorocului, nu starea Bisericii, ci ceea ce
va urma când bisericile nu vor mai fi înaintea gândului Domnului şi când cea
care îi poartă Numele va fi fost vărsată din gura Sa. Atunci este vorba despre
lume, Dumnezeu neîncetând totuşi de a menţine o mărturie pentru El însuşi, în
mijlocul tulburărilor care cresc treptat. Dar chiar și atunci martorii au fie
un caracter iudaic, fie un caracter dintre neamuri, dar nu mai aparțin
Bisericii pe Pământ. Vor fi credincioşi, evident; unii care aparţin
poporului ales, alţii scoşi din mijlocul neamurilor; dar nimic asemănător cu ceea
ce vedem în al doilea şi al treilea capitol. Acest simplu fapt, atât de clar,
atât de evident şi de o atât de mare importanţă, nu pare a fi fost pus în
lumină decât destul de recent. După câte ştiu, nu este făcută nicio aluzie la
acest fapt, nu se găseşte nicio urmă despre aceasta, în sutele de lucrări
scrise asupra Apocalipsei, începând cu Părinţii Bisericii până în zilele
noatre. Dovadă izbitoare despre neglijenţa cu care, ca urmare a unor idei
preconcepute, se trece adesea peste faptele cele mai de necontestat pe care le
prezintă Cuvântul lui Dumnezeu, dovadă de asemenea despre necesitatea absolută
în care noi suntem de a fi învăţaţi de Duhul Sfânt pentru a profita cu adevărat
de ceea ce este chiar și la suprafaţa Scripturilor. Acesta este de altfel unul
din caracterele deosebite ale sfintei Cărţi, că nici talentul, nici limpezimea
de spirit, nici vioiciunea imaginaţiei, nu fac un suflet capabil, fără puterea
Duhului, de a pricepe comunicările lui Dumnezeu, de a se bucura de ele și de a
se folosi bine de ele. Se poate, fără El, să observi când un fapt, când altul;
dar pentru a aprecia bine totalitatea Cuvântului şi căile lui Dumnezeu, trebuie
ca privirile să fie în totul îndreptate spre Hristos. Dar numai Duhul lui
Dumnezeu aşază pe Hristos înaintea ochilor sufletului. Acela care îl cunoaşte
si îl are, simte curând că există, pentru credincioşii din diferite epoci,
relaţii foarte diferite, si rezultă lucruri diferite. Astfel, Hristos are faţă
de Biserică anumite căi speciale, care nu se potrivesc decât ei. Aceste căi iau
sfârşit cu cel de al treilea capitol; deci acum sunt prezentate cititorului
lucruri noi. Este cunoscut că marele număr al acelora care poartă numele lui
Hristos afirmă că Biserica a fost totdeauna, de când există copii ai lui
Dumnezeu pe Pământ, şi că ea va exista atâta timp cât se va continua lucrarea
de convertire a sufletelor. Dar această afirmaţie nu are nicio temelie în
Scripturi, nici în Vechiul, nici în Noul Testament, nici, prin urmare, în
cartea care ne preocupă. Cum deci să ne mirăm dacă cei care studiază Biblia,
având în duhul lor o noţiune atât de opusă adevărului descoperit, nu reuşesc
să-i înţeleagă învăţăturile? Ei ridică între ei și adevăr o barieră de
netrecut. Când cartea se deschide, există biserici; dar nu mai este făcută menţiune
despre ele când introducerea este încheiată şi când profeţia propriu-zisă
începe să se desfăşoare. Se va înţelege cu uşurinţă cauza, dacă se recunoaşte
că Biserica, vorbind în mod strict, nu este obiectul profeţiei. Aceasta se
ocupă de lume şi vesteşte judecăţile divine gata să cadă peste răul pe care
lumea îl cuprinde în sine, ca să-l facă să dispară şi să introducă în locul lui
binele după propriul gând al lui Dumnezeu. Aceasta este marea temă a
Apocalipsei. Dar, deoarece erau biserici creştine când a fost scrisă
Apocalipsa, I-a plăcut Duhului lui Dumnezeu să pună înaintea profeţiei o
privire de ansamblu foarte vrednică de luat în seamă asupra stării Bisericii,
atâta timp cât ea va fi recunoscută de Domnul pe Pământ. Noi am văzut cu ce
admirabilă înţelepciune aceasta ne-a fost înfăţişată în aşa fel ca să se
potrivească vremii când scria Ioan şi în acelaşi timp să găsească mereu o
aplicare în timpul întregii durate a existenţei Bisericii. Nu înseamnă că totul
ar fi putut să fie deosebit în acelaşi timp; lumina mergea crescând, dar ea era
totdeauna de ajuns pentru a da copiilor lui Dumnezeu cunoaşterea gândului
Domnului. Se poate acum pricepe imensa importanţă a schimbării care se observă
trecând la capitolul 4. Profetul vede o uşă deschisă în Cer și este chemat să
se suie acolo. Este o viziune, cum noi înţelegem fără greutate; nu este vorba
de fapte sensibile, iar puterea Duhului Sfânt îl face pe Ioan în stare să intre
şi să privească: „Numaidecât am fost în Duhul” zice el. În Cer, unde este
introdus, Ioan vede un scaun de domnie al cărui aspect ne spune că este un
scaun de judecată. El nu are niciunul din caracterele scaunului de domnie al
lui Dumnezeu pe care noi îl cunoaştem acum: „scaunul harului”, de care ne
apropiem cu deplină încredere, „ca să căpătăm îndurare si să aflăm har, ca să
avem ajutor la momentul potrivit” (Evrei 4.16). Aici, nimic asemănător.
Fulgerele, glasurile şi tunetele sunt simboluri perfect clare care ne învaţă ce
este scaunul de domnie văzut de Ioan în Cer, care se găseşte în total contrast
cu acela pe care ni-l înfăţişează Evrei 4. Orice cititor atent şi învăţat de
Dumnezeu poate să vadă şi trebuie să tragă concluzia în acelaşi timp că două
aspecte ale scaunului de domnie, atât de diferite, n-ar putea să caracterizeze
o aceeaşi perioadă, o aceeaşi stare de lucruri. Aici, deci, departe de a avea
locul de unde decurge îndurarea divină, avem pe Acela care este îmbrăcat cu
însuşirile proprii muntelui Sinai. Din el iese lumina care arată răul care se
află pe Pământ, glasurile care îl denunţă şi tunetele care îl lovesc. Este
sediul autorităţii supreme, izvorul de unde decurge judecata celor nelegiuiţi.
Nu trebuie nici să confundăm acest scaun de domnie cu acela al Fiului Omului
domnind pe Pământ. Cînd Ioan este introdus în Cer, nu venise încă timpul pentru
Biserică de a domni cu Hristos pe Pământ, căci faptul de a domni pe Pământ este
prezentat în capitolul 5 ca un lucru viitor: „Ei vor domni pe Pământ” este spus
aici. Este deci limpede că avem aici o perioadă de tranziţie, între momentul când
starea de Biserică a luat sfârşit şi acela în care începe domnia de o mie de
ani. Acesta este adevărul pe care trebuie neapărat să-l admitem, dacă vrem să
înţelegem Apocalipsa în totalitatea ei. Pe scaunul de domnie era aşezat Cineva
a cărui asemănare este comparată cu o piatră de iaspis si de sardiu. Este clar
că dacă prin aceasta trebuie să înţelegem slava lui Dumnezeu, ea nu este aceea
care se referă la esenţa divină, de care nicio creatură nu poate să se apropie
şi pe care niciuna nu poate să o vadă; însă este slava Sa atât cât I-a plăcut
Lui să o arate creaturii. De aceea ea este comparată cu aceste pietre scumpe pe
care le regăsim mai departe în sfânta cetate, în raport evident cu slava lui
Dumnezeu. Dar scaunul de domnie prezintă şi alte trăsături vrednice de a fi
observate. „Şi scaunul de domnie era ca un curcubeu, ca o piatră de smarald la
vedere”. Dumnezeu arată prin aceasta că El îşi aminteşte de legământul Său cu
creaţia. Curcubeul care era semnul legământului rânduit de El însuşi, este
aşezat aici înaintea profetului într-un chip foarte izbitor. El nu-l vede
într-o răpăială de ploaie care cade pe Pământ, ci în jurul scaunului de domnie,
pentru că este vorba numai de adevărul pe care curcubeul era destinat ca să-l
amintească. La fel este cu toate celelalte obiecte ale acestei viziuni: ele
sunt prezentate ca văzute în gândul lui Dumnezeu, şi nu cum ele apar ochilor
omului. „Şi în jurul scaunului de domnie erau douăzeci si patru de scaune de
domnie şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni,
îmbrăcaţi în haine albe…” Este evident făcută aluzie aici la cele douăzeci şi
patru de cete ale preoţiei (l Cronici 24). Însă voi atrage luarea aminte că,
după părerea mea, bătrânii nu reprezintă pe toţi preoţii din aceste diferite
cete, ci numai pe căpeteniile lor. Este de o oarecare importanţă să ne amintim
lucrul acesta pentru că noi vom găsi mai departe alte persoane care sunt
recunoscute ca preoţi, care atunci nu erau încă în Cer si care nu sunt arătate
decât mai târziu pe Pământ. Este neîndoielnic că aceste persoane devin preoţi,
dar, cât despre bătrâni, nu sunt recunoscuţi alţii ca atare. Numărul lor este
fixat, nimeni nu este adăugat la ei. Aceste căpetenii ale preoţiei, nu mă
îndoiesc, sunt sfinţii glorificaţi în Cer; şi prin aceasta, eu înţeleg pe
sfinţii Vechiului Testament ca si pe aceia ai Noului. Se vede că noi suntem
departe de a voi să apreciem harul lui Dumnezeu faţă de sfinţii de altădată. Mi
se pare că există bune temeiuri pentru a trage concluzia chiar din profeţia
însăşi, că cei douăzeci şi patru de bătrâni nu sunt numai Biserica, ci toţi
sfinţii care învie atunci la venirea Domnului Iisus, după cum este scris: „Cei
care sunt ai lui Hristos, la venirea Sa” (l Corinteni 15.23). Învierea dintre
cei morţi cuprinde pe toţi sfinţii care au existat până în acest moment şi,
natural, trebuie să fie schimbaţi, după ceea ce este descris în ultima parte a
capitolului 15 din l Corinteni. Toti sfinţii adormiţi sau atunci în viaţă mi se
par menţionaţi aici. Expresia „morţi în Hristos”, pe care o găsim în l
Tesaloniceni 4.16, nu poate nici ea să fie limitată la aceia care fac parte din
trupul lui Hristos; aceste cuvinte se aplică la toţi aceia care se găsesc
aşezaţi în această legătură, indicaţi prin „în Hristos”, în opoziţie cu a fi „în
Adam”. Ei nu sunt morţi în firea lor, ci în Hristos. Nu este vorba de primul
Adam, ci de al doilea şi, după cum primul cuprinde toată familia lui Adam,
expresia „în Hristos” trebuie să aibă o semnificaţie tot atât de largă. Noi
trebuie, așadar,să vedem în cei douăzeci si patru de bătrâni, pe sfinţii
glorificaţi ai Vechiului Testament ca si pe aceia din Noul. Aceasta nu dăunează
în niciun fel caracterului special al Bisericii, care, cum o vom vedea, este cu
grijă ocrotită şi arătată într-o altă parte a viziunilor. Pentru prezent, mă
mărginesc să enunţ pe scurt ceea ce cred că este aici puterea simbolului. Cei
douăzeci si patru de bătrâni sunt îmbrăcaţi cu haine albe; pe capetele lor sunt
cununi de aur şi ei sunt aşezaţi pe scaune de domnie. Aceste caractere nu s-ar
putea aplica unor fiinţe îngereşti. Nicăieri Scriptura nu ne arată îngerii
încununaţi, nici aşezaţi pe scaune de domnie; niciodată nu vedem un înger
chemat la o astfel de demnitate. Fără îndoială, ei exercită puterea, dar ei
sunt executorii voii lui Dumnezeu în lucrurile exterioare, dar niciodată ei nu
le administrează ca împăraţi. Situaţia aceasta este destinată sfinţilor slăviţi
- răscumpăraţilor, şi nu îngerilor - pentru că Hristos le-a dat dreptul de a
domni prin har, prin sângele Său. Aşa cum este spus în primul capitol: „El a
făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul Său şi Tatăl.” în
Capitolul 4, în care bătrânii sint încununaţi şi aşezaţi pe scaune de domnie,
simbolurile corespund caracterului împărătesc; în capitolul 5, aceleaşi persoane
apar împlinind funcţiile preoţeşti: ele au potire de aur pline cu tămâie, care
sunt rugăciunile sfinţilor. Nici lucrul acesta nu este niciodată în legătură cu
îngerii. Singurul caz în care vedem un înger într-o acţiune preoţească este
acela în care Domnul Iisus însuşi ia caracterul de înger-preot (capitolul 8);
nu înseamnă că El devine un înger în sensul literal al cuvântului, dar Dumnezeu
a voit să-L înfăţişeze astfel la altar, în momentul în care cei şapte îngeri
aveau să sune din trâmbiţe. Atenţia nostră este îndreptată apoi asupra a ceea
ce caracterizează scaunul de domnie de judecată: fulgerele, glasurile şi
tunetele; apoi asupra Duhului Sfânt înfăţişat simbolic, aşa cum se potriveşte
scenei. „Înaintea scaunului de domnie erau şapte făclii de foc, care sunt cele
şapte Duhuri ale lui Dumnezeu.” Deci nu este Duhul Sfânt în această putere de
har care caracterizează legătura Sa cu Biserica, ci în puterea de judecată,
potrivit cârmuirii lui Dumnezeu, pentru că este vorba de o lume păcătoasă şi
vinovată - de creatură, şi nu de noua creaţie. „Şi înaintea scaunului de domnie
era un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul.” În loc de ligheanul
umplut cu apă care slujea să spele necurăţiile preoţilor, avem aici o mare, nu
lichidă, ci de sticlă, simbol al unei curaţii devenită neschimbătoare.
Străbătând o lume rea, eşti expus să te întinezi de ceva şi trebuie să fii
curăţit. Nu este vorba despre aceasta aici. Aceia care sunt în legătură cu
marea de sticlă au sfârşit-o cu încălcările datoriei și cu nevoile: ei sunt în
Cer și sunt deja slăviţi. Voi repeta ce s-a spus adesea, că Scripturile vorbesc
de trupuri slăvite, dar niciodată de duhuri slăvite. Cei douăzeci şi patru de
bătrâni nu reprezintă deci pe aceia care, mădulare ale lui Hristos, au mers
prin moarte în prezenţa Sa. Simbolul numeric chiar este incompatibil cu această
idee. Într-adevăr, în orice fel se interpretează ce însemnează cei douăzeci și
patru de bătrâni, ei formează un corp complet. Dar sfinţii nu pot să fie
priviţi astfel, în niciun sens, până ce Hristos va veni pentru a duce la Cer pe
toţi creştinii, care vor fi în viaţă atunci pe Pământ, împreună cu toti sfinţii
care mai înainte adormiseră în El, pentru ca să-i slăvească pe toţi împreună cu
El. În orice moment în care se consideră duhurile ca încă despărţite de trup,
rămân unele dintre ele pe Pământ, care trebuie să le fie adăugate pentru ca
numărul să fie complet; Scriptura nu reprezintă niciodată starea sufletului
despărţit de trup ca fiind o stare perfectă, ea mărturiseşte în mod limpede
contrariul. Într-un anumit înţeles, Biserica este considerată completă la un
moment oarecare pe Pământ; nu pentru că aceia care sunt pe Pământ ar avea o mai
mare importanţă decât aceia care sunt în Cer, ci pentru că Duhul Sfânt a fost
trimis din Cer şi pentru că El este pe Pământ. Pentru că El este singura
legătură care permite ca Biserica adevărată să fie una; acolo unde este El,
acolo trebuie să fie Biserica. Prin urmare, până ce va veni Iisus, nu poate
niciodată să existe o stare completă a Bisericii în Cer; mai degrabă ea există
pe Pământ. Dar din moment ce se vorbeşte de o stare completă absolută, este
clar că aceasta nu poate să aibă loc înainte ca Domnul să fi venit şi să fi
luat afară din lume pe toţi sfinţii cereşti, pentru a-i aşeza sus, în prezenţa
Sa. Atunci există o stare perfect completă; este aceea reprezentată prin cei
douăzeci și patru de bătrâni. Avem aici confirmarea unui fapt asupra căruia am
insistat deja, că totul presupune că s-a sfârşit cu starea de Biserică şi că o
nouă stare de lucruri a început. Aceasta este semnificaţia naturală a viziunii
slavei si a fericirii acelora care au fost pe Pământ, dar pe care îi vedem acum
glorificaţi în Cer. Ei sunt căpeteniile preoţiei cereşti şi formează un trup
complet în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului. Ei se găsesc în afară de
această stare în care ai nevoie de spălarea cu apă prin Cuvânt; de aceea vedem
înaintea lor o mare, nu umplută cu apă, ci o mare de sticlă, și aceasta
caracterizează starea lor în chipul cel mai evident. Acum vine simbolul celor
patru făpturi vii, asemănătoare heruvimilor. „În mijlocul scaunului de domnie
și împrejurul scaunului de domnie erau patru făpturi vii, pline cu ochi pe
dinainte și pe dinapoi”. Un discernământ perfect le este dat de Dumnezeu;
aceasta indică ochii lor. Cât despre făpturile vii, cred că ele închipuie în
mod simbolic agenţii - oricare pot să fie - pe care Dumnezeu îi întrebuinţează
pentru executarea faptelor puterii Sale judiciare. În consecinţă, atributele
lor sunt tocmai acelea care se potrivesc și care sunt necesare exercitării
acestei puteri. „Cea dintâi făptură vie semăna cu un leu; a doua făptură vie
semăna cu un viţel; a treia făptură vie avea faţa ca a unui om; şi a patra
făptură vie semăna cu un vultur care zboară”. Astfel, vedem în ele puterea şi
măreţia, răbdarea care suferă şi suportă, inteligenţa şi în fine repeziciunea;
calităţi care, toate, sunt puse în acţiune în actele judecătoreşti care vor
urma. Aici se ridică o chestiune interesantă: Cine sunt aceste făpturi vii? Am
văzut în ele calităţile necesare acţiunilor, dar cine sunt agenţii? Oricât de
delicat este studiul acestui punct, cred că Scriptura dă totdeauna, acelora
care se încred în Dumnezeu, o lumină completă asupra a tot ce ne interesează să
cunoaştem. Un fapt important de remarcat în capitolul 4 este că aici nu se
menţionează deloc despre îngeri. Făpturile vii laudă pe Dumnezeu, nu totuşi ca
„Cel Prea înalt”, ci „zi şi noapte fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este
Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!” Când aceste
făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumire Celui care stă pe scaunul de
domnie și care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni se
aruncau cu faţa în jos înaintea Celui care stătea pe scaunul de domnie şi se
închinau Celui care este viu în vecii vecilor şi îşi aruncau cununile înaintea
scaunului de domnie, zicând: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să
primeşti slava, cinstea şi puterea, pentru că Tu ai creat toate şi prin voia Ta
stau în fiinţă şi au fost create”. O trăsătură deosebit de izbitoare la bătrâni
este că ei au totdeauna înţelegerea lucrurilor pe care le văd sau în mijlocul
cărora se găsesc. Aceasta va fi adevărat în oarecare măsură chiar privitor la
rămăşiţa evreiască, care va apărea după răpirea sfinţilor şi care îi cuprinde
pe aceia pe care Daniel şi alţii îi numesc „înţelepţii” care „vor înţelege”.
Dar bătrânii au un caracter mai înalt încă prin aceea că ei pricep totdeauna
rostul lucrurilor; trăsătură de o frumuseţe delicată, de care se leagă,
presupun, titlul lor de bătrâni, care marchează înţelepciunea. Ei sunt aceia
care au gândul lui Hristos şi care înţeleg sfaturile şi căile lui Dumnezeu.
Lucrul acesta stabilit, în capitolul 4, vedem pe cele patru făpturi vii şi pe
bătrâni într-o strânsă legătură, fără îndoială, dar nu mai mult; în capitolul
5, însă, nu numai că sunt în această legătură, dar îi vedem chiar împreună.
Aceasta reiese din faptul că atunci când Mielul ia cartea, „cele patru făpturi
vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat jos înaintea Mielului,
având fiecare câte o harpă şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt
rugăciunile sfinţilor. Şi ei cântau o cântare nouă. Şi iată, faptul important
pe care trebuie să-l obsevăm aici este că în capitolul 4, în care am văzut desfăşurându-se
slava judecătorească a lui Dumnezeu în diferitele sale caractere, în legătură
cu Pământul şi cu diferitele lui perioade, cu excepţia caracterului milenial și
a descoperirii Sale ca Tată, care ne este specială în prezent. Dar noi ştim că
în Sine, Domnul Dumnezeu cuprinde deopotrivă pe Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt,
care este văzut într-un chip clar, cu toate că simbolic, sub figura celor şapte
duhuri ale lui Dumnezeu; nu este la fel cu Domnul Iisus, El nu este prezentat
ca persoană distinctă. Fără îndoială, viziunea glorioasă a Aceluia care este
aşezat pe scaunul de domnie poate să cuprindă pe Tatăl si pe Fiul; totuşi ea ne
arată pe Dumnezeu ca atare, mai degrabă, decât este descoperirea unor persoane;
este ideea generală, nu deosebirea formală a persoanelor. Dar în capitolul 5
găsim altceva. Este mai întâi ca o provocare aruncată la tot ce există, de a
deschide cartea si de a-i rupe peceţile; și rezultatul acestei provocări este
de a-L arăta pe Miel, de a scoate în relief vrednicia şi biruinţa Sfântului
care a suferit și care a fost lepădat pe Pământ; a Aceluia al cărui sânge a
cumpărat pentru Dumnezeu pe aceia care zăceau în ruina și în ticăloşia
păcatului. Atunci de asemenea trebuie să vină, din partea lui Dumnezeu, deplina
binecuvântare a omului şi a creaturii. Nu numai că omul este eliberat dar,
chiar înainte ca eliberarea să fie arătată, el este condus în priceperea
gândului şi voinţei lui Dumnezeu, căci Hristos este tot atât de neapărat
înţelepciunea lui Dumnezeu ca şi puterea lui Dumnezeu. Fără El, nicio creatură
nu poate să conceapă, niciun păcătos nu poate să cunoască mântuirea. Pentru
orice lucru noi avem nevoie de Hristos. Ce binecuvântare pentru noi de a-L
avea! Astfel, oricât de slăvită este scena desfăşurată înaintea prorocului în
capitolul 4, aceea care urmează ne arată persoana minunată și mijlocul prin
care omul este adus să aibă conştiinţa binecuvântării și să poată preţui căile
și slava lui Dumnezeu.
Comentariu
suplimentar 2: SCAUNUL DE DOMNIE DIN CERURI:
Ioan vede
o ușă deschisă în ceruri. Deși până în acest moment a primit deja o revelație
amețitoare, el era totuși în trup pe pământ. Aventura cunoașterii de-abia
începea. Mesajul adresat celor 7 Biserici este primit de Ioan în trup, pe
pământ. Dar următoarele revelații sunt primite în duh, din ceruri. Ni se
sugerează o nouă etapă a revelației. De asemenea ni se atrage atenția asupra
perspectivei cerești, perspectivă la care Ioan este chemat să se acordeze. Va
fi folosit un limbaj aparte. Perspectiva cerească, rămâne cerească. Vom fi
provocați să vedem lucrurile așa cum se percep din ceruri. De exemplu în ceruri
timpul curge altfel. Vom putea fi surprinși de imagini care adună începuturile
creației cu finalul glorios al planului lui Dumnezeu. Accentul este pus din nou
pe LOGOS. Mântuitorul este prezentat din nou ca și GLASUL care vorbea. Revelația
este mediată de LOGOS, așa cum a fost și la Sinai când nu au văzut niciun chip
dar au auzit un GLAS. Se repetă din nou ideea că acest glas era ca sunetul unei
trâmbițe. Iarăși suntem trimiși cu gândul la Sinai unde trâmbița vuia cu
putere. Sinaiul a reprezentat un moment cheie al revelației. Apocalipsa apare
ca un nou Sinai, ca o nouă etapă în revelarea Logosului și a planului măreț al
lui Dumnezeu. Această nouă revelație presupune desprinderea de ce este
pământesc (trupul) și urcarea în cer în Duhul. Urcarea în cer este rapidă
(numaidecât) subliniindu-se astfel urgența revelației, dorința cerului de a se
revela dar și dorința pământului (Ioan) de a primi această descoperire. Suntem
pregătiți deci pentru o nouă dimensiune a revelației. Pentru a înțelege
revelația Ioan este răpit în Duhul. Noi primim însă revelația în trup, pe
pământ. Ce trebuie să facem noi pentru a-l urmări pe Ioan în ceruri? Cum ne
acordăm noi inima revelațiilor cerești? Cum reușim noi să ne descălțăm și să ne
apropiem cu inima tremurândă și plină de reverență și închinare? Câtă trudă
trebuie să depunem noi în studiu pentru a ne apropia de cerul în care a intrat
Ioan? Ioan este chemat să se suie în cer ca și cum acest lucru depindea de el.
Poate este subliniat faptul că Ioan trebuia să accepte invitația, că nu era
obligat să primească revelația. Chemarea este pentru a i se arăta ce
are să se întâmple după aceste lucruri. La
ce să se refere acest lucru? În sens escatologic s-ar putea referi la ce se va
întâmpla la finalul istoriei după perioada de mărturisire a Bisericii. Și poate
fi adevărat căci capitolele 4-22 par a se focaliza pe finalul istoriei. Dar
există și o altă interpretare. Hristos vrea să îi arate lui Ioan ce are să se
întâmple în cadrul revelației cerești DUPĂ descoperirea privitoare la Biserici.
Ambele interpretări pot fi luate în calcul. În ceruri era pus un scaun de
domnie. Primul lucru pe care-l vede Ioan este scaunul de domnie al Domnului.
Iată că Ioan este aruncat în inima cerului, dus imediat în cel mai important
LOC din ceruri. Ne-am fi așteptat poate ca Ioan să vadă mai întâi porțile
cerului, apoi anti-camera, apoi camerele din ceruri și, mai târziu, scaunul de
domnie. Dar Ioan este dus direct la scaunul de domnie. Revelația începe de
acolo. Revelația pare a fi însăși acest scaun de domnie. Oare de ce? Cea mai
frumoasă promisiune este dată Bisericii din Laodicea: „Celui ce va birui, îi
voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am
șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie”. Este de departe cea mai măreață
promisiune: pe de o parte mai mare ca toate celelalte adresate primelor 6
Biserici, pe de altă parte înglobându-le pe toate acestea. Și este cu totul
surprinzător că această promisiune incredibilă este adresată celei mai
necredincioase Biserici! Se pare că aici nevoia de har era cea mai mare. Se
pare că cel ce reușește să învingă spiritul căldicelului este un erou mai mare
decât ne putem noi imagina. Cel ce învinge în Laodicea pare mai lăudat decât
martirul din Smirna. Ne aducem aminte de structura cărții și cum fiecare
secțiune anticipează următoarea parte din carte. Promisiunea adresată Bisericii
din Laodicea anticipează secțiunea cap.4-5. Și astfel avem scaunul de domnie al
Tatălui dar și biruința Mielului de a ședea pe acest scaun.
Întrebarea rămâne totuși: de ce revelația începe de la scaunul de domnie al
Domnului? Pe parcursul cap.4-5 vom încerca să răspundem la această întrebare.
Pe scaunul de domnie ședea CINEVA. Nu ni se spune că ședea Dumnezeu, sau Cel
Atotputernic, sau Cel viu, ci că ședea CINEVA. Acest lucru nu este la
întâmplare. De fapt este o cheie a înțelegerii capitolelor 4 și 5. Cuvântul
CINEVA ne trimite cu gândul la nepătrunsul lui Dumnezeu, la misterul
cunoașterii Celui Infinit, la dificultatea făpturii de a înțelege pe Făcător,
de a percepe pe Cel fără de început și fără sfârșit. De aceea pe tron ședea
Cineva. Și într-adevăr, anticipăm că o temă centrală a cap.4-5 este tocmai
aceea a cunoașterii Celui de necuprins. Suntem cu grijă invitați în misterul de
neînțeles al cunoașterii Celui PreaÎnalt. Vs..3 amplifică acest mister. Acest
Cineva avea înfățișarea unei Pietre de IASPIS și de SARDIU. Iată că suntem
luați prin surprindere. Acest Cineva nu poate fi descris cu ușurință. Ce
ciudat. Înfățișarea unei Pietre de Iaspis și de Sardiu. Este o descriere unică
a Celui PreaÎnalt pe care nu o găsim în altă parte în Scripturi. Facem
cunoștință mai întâi cu câteva pietre. Iaspisul (jasp) este o piatră
semiprețioasă roșie, galbenă, brună sau verde și rareori albastră. Sardiu este
o piatră semiprețioasă de culoare roșu sângeriu. Sardonixul este o piatră
semiprețioasă de culoare roșie cu prezența unor benzi regulate concentrice.
Smaraldul este o piatră prețioasă verde, transparentă, foarte strălucitoare. Ne
ducem mai întâi la pieptarul marelui preot. Acolo găsim iaspisul (ultima
piatră) și sardonixul (prima piatră). Sardonixul pare a fi una cu sardiul, după
cum consideră și alte traduceri sau alți comentatori. Tabloul devine fascinant.
Cel ce șade pe tron, acel CINEVA, este descris prin intermediul primei și
ultimei pietre de pe pieptarul marelui preot dar așezate în ordine inversată.
Ce ar putea să însemne acest lucru? Ne vin în minte mai multe posibile
interpretări. Mai întâi faptul că Dumnezeu se prezintă pe Sine ca Cel de pe
urmă și ca Cel dintâi, ca Omega și Alfa. Descrierea nu este nouă (vezi
începutul cărții). Dar noutatea constă în inversarea celor două imagini. Cel ce
șade pe tron este mai întâi sfârșitul și apoi începutul. Nu doar că se prezintă
ca Cel ce guvernează toată istoria, ca Cel ce desfășoară planul Său minunat,
dar ca Cel care este finalul acestui plan, se pune un accent deosebit pe FINAL,
final fără care nu se poate pricepe începutul, final care este în mâna lui
Dumnezeu, și care este esențial în priceperea Celui PreaÎnalt. Această
perspectivă este importantă pentru capitolele 4 și 5. Căci în cap.5 vom
descoperi că FINALUL este cheia revelării de Sine a lui Dumnezeu. Cert este că
se realizează o punte între cunoașterea lui Dumnezeu și desfășurarea planului
Său minunat alcătuit în Sine Însuși. O altă interpretare se referă la Dumnezeu
ca fiind Dumnezeul lui Beniamin (ultima piatră) și Ruben (prima piatră), ca
fiind deci Dumnezeul întregului Israel. Și această interpretare subliniază că
misterioasa cunoaștere a lui Dumnezeu se leagă intrinsec de planul Său în
centrul căruia se află poporul Său răscumpărat. Și această idee este regăsită
în cap.5 de aceea merită păstrată (vezi 5:9). O a treia interpretare
evidențiază legătura dintre Cel ce șade pe tron și funcția Marelui Preot.
Revelarea Celui PreaÎnalt este mediată de Marele Preot al lui Israel. Și
desigur acest Mare Preot este Hristos Cel ce răscumpără oameni cu sângele Său,
și iarăși avem o legătură directă cu cap.5. Nu în ultimul rând cele două pietre
s-ar putea referi la două trăsături divine, și anume la sfințenia lui Dumnezeu
(proeminentă în cap.4) și la îndurarea Sa (proeminentă în cap.5). Iaspisul ar trimite
la sfințenia divină iar roșul sângeriu la iubirea jertfitoare, la Mielul
înjunghiat. Observăm în concluzie că vs.3 anticipează tematicile din cap.4-5.
În centru rămâne cunoașterea Celui PreaÎnalt. Cunoașterea duce la închinare.
Este cunoscută mai întâi sfințenia Sa care generează doxologia din cap.4. apoi
este revelată iubirea Sa răscumpărătoare care naște doxologia din cap.5.
Următoarele elemente din text susțin această interpretare. Dar despre ce este
vorba? Textul curge astfel: curcubeul de smarald, cei 24 de bătrâni,
fulgerele și tunetele. Toate cele trei elemente sunt prezentate în raport cu
scaunul de domnie iar ordinea nu este întâmplătoare. Curcubeul pe care îl găsim
și la începutul cărții Ezechiel ne trimite cu siguranță la îndurarea lui Dumnezeu
căci el ne aduce aminte de legământul făcut cu Noe după potop. Este un legământ
al îndurării. Domnul vede curcubeul și nu-și mai revarsă mânia prin potop. La
Cort Marele Preot avea să joace funcția de curcubeu-mijlocitor care trimite în
cele din urmă la Hristos. Curcubeul este de smarald. Și smaraldul se găsește pe
pieptarul Marelui Preot iar culoarea verde ne trimite cu gândul la vegetație,
la pământ, la creația protejată de curcubeu. Scaunul de domnie este înconjurat
de acest curcubeu. Pe de o parte scaunul de domnie poate emana acest curcubeu,
pe de altă parte curcubeul poate media relația dintre Cel ce șade pe tron și
făpturile Sale. Dar din scaunul de domnie ies fulgere, glasuri și tunete.
Gândul ne zboară la Sinai și la Judecata adusă de Legea morală a lui
Dumnezeu, la sfințenia Celui PreaÎnalt care este un foc mistuitor. Iată cele
două trăsături divine (îndurarea și judecata) a căror legătură plină de mister
ne trimite la însăși neînțelesul caracterului lui Dumnezeu. Dar între curcubeul
de smarald și fulgerele scaunului de domnie ne sunt prezentate alte 24 de
scaune de domnie. Asemenea curcubeului se află în jurul scaunului de domnie
formând parcă un al doilea curcubeu, unul viu. Cine să fie cei 24 de
bătrâni? Desigur ne gândim la îngeri sau la oameni. Numărul 24 este mai lesne
de explicat. El ne aduce aminte de cele 24 de cete de leviți rânduiți de David
la Templu ca să laude neîncetat Numele Domnului. Acești 24 de bătrâni laudă și
ei neîncetat pe Domnul. Închinarea din Templu era în cele din urmă o oglindire
a închinării din Templul ceresc. În Apocalipsa, haine albe au și îngerii și
oamenii. Bătrânii par să trimită mai mult la oameni. Cununile trimit în primul
rând la oameni. Cifra 24 ar putea trimite chiar la cei 12 patriarhi și la cei
12 apostoli (reprezentanții Vechiului Testament alături de reprezentanții
Noului Testament). Cele 24 scaune de domnie reflectă împlinirea multor
promisiuni adresate oamenilor răscumpărați. Și este frumos ca ÎNTRE curcubeu și
fulgere să găsim reprezentanții oamenilor răscumpărați. Căci în procesul
acestei răscumpărări se revelează cel mai bine relația dintre îndurarea și
dreptatea divină, așa cum vom vedea și în cap.5. Ce minune că oamenii sunt
invitați să guverneze, să domnească împreună cu Cel PreaÎnalt. Dar să fie cele
24 de scaune de domnie împlinirea promisiunii din Apoc.3:21? Iată o întrebare
extrem de importantă. Și este o întrebare care naște una și mai importantă: CE
moment din istoria cerului este revelat în cap.4? Este înainte de începutul
lumii? Înainte de cădere? Înainte de Hristos, sau după Hristos? Este între
prima și a doua venire a lui Hristos? Este înainte de veșnicii? Ca să răspundem
la aceste întrebări avem nevoie să apelăm și la capitolul 5. În cap.5 găsim o
nouă doxologie. Practic în cap. 4 și 5 avem 2 doxologii distincte, și așa să și
realizează legătura tematică dintre capitole. În cap.5 însă doxologia este ca
răspuns la revelația divină din Hristos. În cap.4 Hristos este anticipat dar nu
este elementul central. Am putea spune că în cap.4 ni se descrie închinarea
cerească înainte de Hristos iar în cap.5 închinarea cerească după Hristos, sau
după ce revelația este completă în Hristos. Este greu să plasăm temporal
închinarea din cap.4 dar putem afirma că ea este înainte de final, înainte ca
revelația în Hristos să fie completă. Și doar la final Mireasa va ședea alături
de Hristos pe scaunul de domnie al Domnului. Iată de ce cred că cele 24 de
scaune de domnie doar degustă și anticipează împlinirea promisiunii din 3:21.
Dar cele 24 de scaune de domnie ne arată cu claritate că Cel ce șade pe tron
găsește plăcere în a-Și împărtăși domnia cu făpturile Sale, indiferent dacă
acestea sunt îngeri sau oameni. Urmează un alt șir de trei elemente,
fiecare din ele prezentate în raport cu scaunul de domnie: cele 7 lămpi, marea
de sticlă și cele 4 făpturi vii. Recunoaștem limbajul Cortului și al Templului.
Cele 7 lămpi de foc ne trimit cu gândul la sfeșnic, marea de sticlă la lighean
sau la marea de aramă, și cele 4 făpturi vii la cei 4 heruvimi din Sfânta Sfintelor.
Cele 7 lămpi sunt cele 7 Duhuri ale lui Dumnezeu. Ni se descoperă
COMPLEXITATEA acestui Dumnezeu care are 7 Duhuri. Apoi cele 7 Duhuri în Zaharia
trimise în tot pământul vorbesc și despre atotștiința Celui ce șade pe tron. Nu
în ultimul rând Duhul Sfânt este Cel care ne descoperă ce este ascuns din
frumusețea Celui PreaÎnalt. Marea de sticlă ne trimite la SFINȚENIA lui
Dumnezeu, iar cei 4 heruvimi par să înglobeze primele două elemente căci au o
capacitate de cunoaștere deosebită (prezența ochilor) asemenea Duhului și ele
VĂD cu claritate sfințenia lui Dumnezeu oglindită în marea de cristal. Aceste
făpturi vii ieșeau din scaunul de domnie și stăteau împrejurul scaunului de
domnie. Iată că cercului curcubeului de smarald și al celui uman se adaugă și
unul de natură angelică. Cei 4 heruvimi sunt făpturile cele mai apropiate de
Cel ce șade pe tron. Ele ies din însuși scaunul de domnie. Iată că Cel
Prea-Înalt nu doar că acceptă alte 24 scaune de domnie. Dar acceptă 4 heruvimi
atât de aproape de scaunul Său de domnie. Cele 4 făpturi sunt VII. Aceasta nu
înseamnă că nu sunt moarte, ci că sunt PLINE de viață, că debordează de viață,
de viața care este ÎN Cel Prea-Înalt. Ele ne vorbesc despre un Dumnezeu VIU. Și
faptul că este VIU în vecii vecilor (vezi v.9 și 10) nu înseamnă că nu este
mort, ci că este PLIN de viață, că este PLIN de SINE ÎNSUȘI și că rămâne la fel
de VIU și de ACTIV în vecii vecilor. Dumnezeu este VIAȚĂ, ACȚIUNE, DĂRUIRE. Dar
făpturile VII nu sunt la fel. Dumnezeu este DIVERSITATE și CREATIVITATE, și Își
revelează complexitatea prin diversitatea vieții create de El. Și avem un leu,
un vițel, un om și un vultur care zboară. Ne amintim de heruvimii din Ezechiel.
Iată că sunt asemănători dar nu identici, ceea ce ne sugerează că făpturile vii
sunt într-o continuă transformare, transformare generată de CelPrea-Înalt.
Făpturile vii oglindesc din caracterul lui Dumnezeu, din planul Său. Primele
două elemente sunt extrem de importante: leul și vițelul, căci ele se regăsesc
și în cap.5: leul din Iuda care este un miel înjunghiat. Leul trimite la
regalitate, la putere, la forță, la judecată. Vițelul la slujire, la
sacrificiu, la iubire jertfitoare. Dar ambele emană din Dumnezeu și se află
într-o perfectă armonie. Urmează fața ca de Om. Dumnezeu este o Persoană. Dar
nu doar atât. El se revelează în Om, în Cel care este după chipul și asemănarea
Sa, iar revelația Sa maximă este în Omul Iisus Hristos, Leul-Vițel din inima
planului lui Dumnezeu. Urmează vulturul care zboară. Ni se sugerează
perspectiva de sus, înțelepciunea lui Dumnezeu, rațiunea desăvârșită a planului
Său cu umanitatea în care puterea leului-vițel strălucește cu maximă
intensitate. Cele 4 făpturi nu doar că sunt atât de aproape de scaunul de
domnie dar mai sunt și pline cu ochi și pe dinlăuntru și pe dinafară, fapt ce
sugerează o capacitate specială de a cunoaște, de a pătrunde și explora
misterul divinității. Și devenim curioși: ce văd aceste făpturi când privesc la
Creator. Ele laudă zi și noapte sfințenia lui Dumnezeu! Imaginea este preluată
din Isaia 6 unde ni se explică și rolul celor 6 aripi: cu 2 își acoperă fața,
cu 2 trupul și cu 2 zboară. Sfințenia divină este așa de puternică încât aceste
făpturi cu totul privilegiate simt nevoia să se acopere. În Isaia 6 sfințenia
divină legitimează trimiterea lui Isaia în lucrare. În Apocalipsa 4 sfințenia
divină pare să legitimeze trimiterea în lucrare din cap.5 a lui Mesia Însuși.
Dintre toate trăsăturile divine ei sunt copleșiți de sfințenia lui Dumnezeu.
Iată că nu aleg să laude iubirea Sa ci sfințenia Sa. Acest lucru se vedea se
pare cel mai clar în acel moment al veșniciei și al revelației. Dumnezeu de
trei ori sfânt este prezentat ca Cel Atotputernic, ca Cel care era, care este,
care vine! Sfințenia divină este mai întâi pusă în legătură cu atotputernicia
lui Dumnezeu. Dumnezeu, măcar că este atotputernic, nu-Și folosește niciodată
puterea în a face rău, ci doar în a face bine - de unde și sfințenia Sa
desăvârșită. De asemenea sfințenia divină pare pusă în legătură cu planul Său
cu oamenii, căci expresia care era, care este, care vine ne
trimite cu gândul la guvernarea divină asupra istoriei umane. De aici o
concluzie foarte importantă. Măcar că istoria omenirii este plină de rău, de
suferință, de nedreptate, Cel Atotputernic, și Cel ce guvernează această
istorie rămâne sfânt, fără pată. Cel Atotputernic NU intervine să pună capăt
nedreptății și suferinței de pe pământ, și totuși El rămâne preasfânt. De ce
introduce aceste idei? Pentru că acest cap.4 anticipează frământările din cap.5
și 6. Mielul va deschide o carte cu 7 peceți. Dar când această carte este
deschisă se manifestă toată tragedia istoriei umane. De ce atâta trudă ca să se
deschidă cartea? Cum rămâne cu dreptatea Celui ce știa mai dinainte tragedia
care va veni? Cele 4 făpturi însă văd cu claritate sfințenia divină în tot
acest plan. Cel Atotputernic, Cel care era, care este, care vine, adică Cel ce
guvernează peste istoria oamenilor rămâne PREASFÂNT în ciuda nedreptăților,
relelor și suferințelor de pe pământ. Cum rămâne preasfânt? De ce rămâne
preasfânt? Iată întrebări grele. Însă cele 4 făpturi vii se pare că văd și
răspunsurile căci ele laudă sfințenia lui Dumnezeu care rămâne drept și fără
pată în tot acest plan misterios și controversat. Cele 4 făpturi vii au
și rolul de a MIJLOCI revelația. Căci ele văd ceva minunat din Dumnezeu și apoi
prin laude fac cunoscut ce văd din Dumnezeu. Când bătrânii aud cuvintele
heruvimilor, cad și ei într-o deplină închinare față de Dumnezeu. Iată că
făpturile vii au o poziție privilegiată și văd mai bine ca bătrânii tainele
slavei lui Dumnezeu! Cei 24 de bătrâni cad într-o închinare totală. Ei își
aruncă propriile cununi înaintea scaunului de domnie arătând prin aceasta că
totul vine de la Domnul și că El este SINGURUL vrednic de laudă! SE repetă de
două ori expresia: celui ce este viu în vecii vecilor, pe care am comentat-o
deja. Ideea este că Dumnezeu rămâne același plin de SINE, de VIATĂ, de
SFINȚENIE pentru veci. El nu doar că este VIU dar este Sursa oricărei VIEȚI și
susținătorul a tot ce este viu. Tocmai acest lucru despre Dumnezeu laudă
bătrânii. Ei spun mai întâi Doamne și Dumnezeul NOSTRU sugerând din nou că este
vorba de oameni răscumpărați și NU de îngeri. Dumnezeu este vrednic să
primească toată slava, cinstea și PUTEREA. Să primească toată închinarea
înțelegem mai ușor. Dar să primească TOATĂ puterea? La ce se referă? Nu are
deja toată puterea? Ba da. Dar este un alt fapt să o primească de bunăvoie de
la făpturile Sale, ca acestea să recunoască faptul că doar El este vrednic să
GUVERNEZE, să DOMNEASCĂ peste tot ce există! Bătrânii recunosc că doar Domnul
este vrednic să domnească. Doar El poate domni cu adevărat, doar El știe să
domnească cu adevărat! Dacă motivul laudei heruvimilor este sfințenia lui
Dumnezeu, motivul laudei bătrânilor este CREAȚIA: pentru că Tu ai făcut toate
lucrurile, și prin voia Ta stau în ființă și au fost făcute. Dumnezeu este
declarat Sursa și Susținătorul a tot ce există! Și dacă din El și prin El sunt
toate lucrurile, este firesc, logic, drept ca pentru El să fie toate lucrurile
și doar El să fie vrednic de laudă! Lauda unei opere este primită de cel ce a
făcut-o! Dumnezeu a făcut tot ce există dar și susține tot ce există! Iată de
ce doar El singur este vrednic de închinare în tot Universul! Iată de ce
bătrânii își aruncă propriile cununi la picioarele lui Dumnezeu. Ei au primit
acele cununi ca răsplată pentru credincioșia lor. Dar Cel care i-a creat și i-a
susținut să fie credincioși a fost Dumnezeu! El este de fapt Cel care merită să
primească cununile și lauda. Ei nu pot decât să slujească de laudă slavei Sale!
Doxologia celor 24 de bătrâni nu ne trezește mirare. Pare logică, firească.
Marea întrebare este: de ce închinarea bătrânilor cu privire atributul de
Creator este generată de închinarea heruvimilor față de sfințenia lui Dumnezeu?
Oare nu vedeau bătrânii că Dumnezeu este Sursa vieții și fără închinarea
heruvimilor? Dar textul ne arată cu claritate o legătură cauzală între cele
două doxologii. În original, timpurile din vs.10 sunt la VIITOR: bătrânii se
vor închina și își vor arunca cununile. De ce acest lucru? Pe de o parte ne
arată din nou că este dificil să fixăm temporal doxologiile din cap.4, iar pe
de altă parte ne poate sugerea o distanță de timp dintre închinarea heruvimilor
și închinarea bătrânilor. Cu alte cuvinte este posibil să fie nevoie de ceva
timp ca bătrânii să proceseze doxologia făpturilor vii. Acest fapt consolidează
legătura dintre cele 2 doxologii. Ce legătura ar putea fi între sfințenia lui
Dumnezeu și actul Său creator? Emitem o posibilă ipoteză: Când creația Domnului
este plină de păcat, de suferință, de nedreptate, când tu însuți ești în mare
suferință, este mai greu să afirmi doxologia bătrânilor. Este posibil ca și
bătrânii să privească și spre o creație decăzută, și astfel să aibă mai întâi
nevoie să vadă prin închinarea heruvimilor sfințenia lui Dumnezeu și de-abia
apoi să laude pe Dumnezeu ca și Creator al tuturor lucrurilor! Este o ipoteză,
dar este singura care mi-a venit în minte și se potrivește cu tematica din
cap.5 și 6 dar ci cu tematica ansamblului cărții. Într-adevăr iată câteva
întrebări importante: ce relevanță are cap.4 pentru cele 7 Biserici ale
Apocalipsei? Căreia i se adresează mai mult? Și: ce relevanță are acest capitol
pentru o Biserică părtașă la necaz, la suferință și nedreptate? În primul
rând descoperim gloria scaunul Său de domnie și un Dumnezeu gata nu doar să Își
reveleze domnia dar și să o și împartă! Cei 24 de bătrâni stau pe scaune de
domnie, iar cele 4 făpturi ies din scaunul de domnie al Domnului. Devine incredibilă
promisiunea că Cel ce va birui va ședea pe scaunul de domnie al Domnului!
Într-adevăr este de necrezut că Mireasa va ședea împreună cu Hristos pe scaunul
de domnie descris în cap.4. Va avea un privilegiu mai mare decât cei 4 heruvimi
care doar ies din scaunul de domnie dar nu stau PE scaunul de domnie ci în
jurul acestuia. Cu alte cuvinte Mireasa va avea cel mai privilegiat acces la
cunoașterea CeluiPrea-înalt dar și rolul de a mijloci această cunoaștere și de
a conduce închinarea întregului cer! Ce minunăție! Ce răsplată! Ce motivație și
mângâiere pentru cel aflat în suferință din pricina Numelui lui Hristos!
În al doilea rând cap.4 este o scufundare în sfințenia lui Dumnezeu. Or, o
parte din Biserici aveau probleme cu imoralitatea sau cu tolerarea acesteia.
Revelarea sfințeniei divine era exact ce aveau nevoie pentru revigorarea lor.
În al treilea rând descoperim că Dumnezeul Creator rămâne sfânt chiar dacă o
parte din creația Sa este umbrită de suferință și nedreptate. Aceasta este o
resursă pentru cel aflat în suferință. El poate lăuda pe Domnul pentru TOATE
lucrurile create de El. În spate este voința divină, care este fără pată și
fără vină dar și atotînțeleaptă (vulturul care zboară). Omul poate lăuda pe
Dumnezeu pentru creația Sa nu doar când îi merge bine dar și când îi merge rău.
Dumnezeu are o rațiune ireproșabilă pentru care a îngăduit istoria tragică a
umanității. Cap.4 nu dezvoltă această rațiune dar o afirmă prin glasul
heruvimilor. Bătrânii au acces prin închinarea heruvimilor la această rațiune
și-l laudă pe Dumnezeu pentru toate lucrurile create de Acesta. Care este însă
această rațiune? Capitolul 5 pare să exploreze această întrebare.
CAPITOLUL 5 - Mielului înjunghiat:
Apocalipsa
este răspunsul pe care ni-l dă Dumnezeu la ceea ce-i cerem noi în rugăciunea
Tatăl nostru: „Tatăl nostru care ești în ceruri/Sfințească-se Numele Tău!/Vie
împărăția Ta;/Facă-se voia Ta,/precum în cer așa și pe pământ!” (Mat.
6:9-20). Cartea se încheie cu instaurarea Împărăției și intrarea ei în
starea eternă. Capitolul 5 ne arată momentul în care este declanșat acest
proces în slava cerească. Este momentul în care se vorbește despre necesitatea
răscumpărării Pământului și Domnul Iisus este singura persoană din Univers
vrednică și calificată pentru acest lucru: „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce
şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară,
pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care
striga cu glas tare: Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile? Şi
nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată
deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni
nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea. Şi unul din
bătrâni mi-a zis: Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda,
Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte
peceţi ale ei. Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi
vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat
şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale
lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. El a venit şi a luat cartea din
mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie. Când a luat
cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au
aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire
de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi
cântau o cântare nouă şi ziceau:Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i
rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru
Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din
orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi
pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apoc. 5:1-10).
Impasul
ceresc: Există crize pe Pământ, dar există crize și în Cer? Apostolul
Ioan a asistat la una și l-a podidid plânsul: „Şi am plâns mult,
pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în
ea” (Apoc. 5:4).În lacrimile lui Ioan erau lacrimile tuturor
celor ce au sperat, de la Adam și Eva până la contemporanii lui Ioan, ca
Dumnezeu să facă ceva pentru a reașeza pe Pământ Împărăția Lui glorioasă.
Acesta a fost mesajul apostolic. Ei L-au crezut pe cuvânt pe Iisus Hristos când
le-a spus că se va întoarce la ei. Ioan se afla exilat în insula Patmos și
speranțele creștinilor din generația aceea chinuită sub prigoană îl apăsau
amarnic. În Cer erau de față arhanghelul Mihail, dar el a tăcut neputincios.
Tot acolo erau ceilalți arhangheli și cele patru făpturi vii, dar nimeni n-a
fost găsit în stare să ia cartea din mâna lui Dumnezeu și să-i rupă pecețile.De
ce nu putea nimeni face această răscumpărare? Care erau reglementările ei
imposibil de împlinit? Ca să pătrundem înțelesul scenei din cer
trebuie să recitim una din cărțile Vechiului Testament și să învățăm ce însemna
procesul de răscumpărare în Israel. Scena din Cer se conformează acestui proces
bine definit și riguros stabilit. Trebuie să recitim cartea Rut.Primul
și cel mai important motiv pentru care trebuie să o recitim este
finalul ei, care ne vorbește despre bucuria împărtășită de toți cei de atunci
la nașterea unui copil care a fost, istoric vorbind, strămoșul împăratului
David, iar pentru noi strămoșul Fiului lui David, Iisus Hristos. Cartea Rut a
fost pusă deoparte din seria de întâmplări descrisă în cronica Judecătorilor
tocmai pentru motivul acesta providențial: să ilustreze și să anunțe
răscumpărarea printr-o linie mesianică care și-a împlinit menirea în Iisus
Hristos: „Boaz
a luat pe Rut, care i-a fost nevastă, şi el a intrat la ea. Domnul a
făcut-o să zămislească şi ea a născut un fiu. Femeile au zis lui
Naomi: Binecuvântat să fie Domnul, care nu te-a lăsat lipsită azi de un bărbat
cu drept de răscumpărare şi al cărui nume va fi lăudat în Israel! Copilul
acesta îţi va înviora sufletul şi va fi sprijinul bătrâneţilor tale, căci l-a
născut noră-ta, care te iubeşte şi care face pentru tine mai mult decât
şapte fii. Naomi a luat copilul, l-a ţinut în braţe şi a văzut de
el. Vecinele i-au pus nume, zicând: Un fiu s-a născut lui Naomi! Şi
l-au numit Obed. Acesta a fost tatăl lui Isai, tatăl lui David.Iată sămânţa lui
Pereţ: Pereţ a fost tatăl lui Heţron; Heţron a fost tatăl lui Ram; Ram a
fost tatăl lui Aminadab; Aminadab a fost tatăl lui Nahşon; Nahşon a fost tatăl
lui Salmon; Salmon a fost tatăl lui Boaz; Boaz a fost tatăl lui Obed; Obed a fost tatăl lui Isai şi Isai a fost
tatăl lui David.” Naomi, unul din
personajele din cartea Rut, este o rămășiță a unei familii de evrei care au
încercat să scape de pedeapsa trimisă de Dumnezeu printr-o secetă în Israel,
dar care au murit în Moab, departe de casă. Naomi s-a decis să se întoarcă în
perimetrul ascultării de providența divină, țara lui Israel și, ca răsplată
pentru pocăința ei a fost răsplătită din plin. Împreună cu ea a venit și una
din nurorile ei, moabita Rut. printr-o serie de „coincidențe” rânduite de
Dumnezeu, această Rut capătă trecere înaintea unei rude bogate, Boaz, căruia îi
cere să inițieze procesul de răscumpărare și de ridicare a unui urmaș pentru
Naomi. Din spusele lui Boaz înțelegem că pentru răscumpărarea unui
ogor trebuiau împlinite câteva condiții: (1) răscumpărătorul (Goel) să fie
rudă de aproape, (2) răscumpărătorul să vrea să facă lucrul acest lucru și (3)
răscumpărătorul să vrea să facă lucrul acesta. În cazul lui Naomi, înaintea lui
Boaz a existat o rudă mai apropiată de ea decât Boaz, dar acesta n-a vrut să o
răscumpere. Pedeapsa poetică aplicată de Dumnezeu este cu numele lui n-a fost
înscris în carte, ci va rămâne pentru totdeauna un „cutare”: „Boaz
s-a suit la poarta cetăţii şi s-a oprit acolo. Şi iată că
cel ce avea drept de răscumpărare, şi despre care vorbise Boaz, trecea.
Boaz i-a zis: Hei, cutare, apropie-te, stai aici. Şi el s-a apropiat şi s-a
oprit. Boaz a luat atunci zece
oameni dintre bătrânii cetăţii şi a zis: Şedeţi aici. Şi ei au şezut
jos. Apoi a zis celui ce avea drept de răscumpărare: Naomi, întorcându-se
din ţara Moabului, a vândut bucata de pământ care era a fratelui nostru Elimelec. Am
crezut de datoria mea să te înştiinţez despre aceasta şi să-ţi spun:
Cumpăr-o în faţa locuitorilor şi în faţa bătrânilor poporului meu.
Dacă vrei s-o răscumperi, răscumpăr-o, dar dacă nu vrei, spune-mi, ca să ştiu.
Căci nu este nimeni înaintea ta care să aibă dreptul de răscumpărare, şi
după tine eu am dreptul acesta. Şi
el a răspuns: O voi răscumpăra. Boaz a zis: În ziua în care vei cumpăra
ţarina din mâna Naomei, o vei cumpăra în acelaşi timp şi de la Rut, Moabita,
nevasta celui mort, ca să ridici numele mortului în moştenirea lui. Şi cel ce avea drept de răscumpărare
a răspuns: Nu pot s-o răscumpăr pe socoteala mea, de frică să nu-mi stric
moştenirea mea; ia tu dreptul de răscumpărare, căci eu nu pot s-o
răscumpăr.Odinioară în Israel, pentru întărirea unei răscumpărări sau a
unui schimb, omul îşi scotea încălţămintea şi o dădea celuilalt: aceasta slujea
ca mărturie în Israel. Cel ce avea
drept de răscumpărare a zis dar lui Boaz: Cumpăr-o pe socoteala ta! Şi şi-a
scos încălţămintea. Atunci, Boaz a zis bătrânilor şi întregului popor: Voi
sunteţi martori azi că am cumpărat din mâna lui Naomi tot ce era al lui
Elimelec, al lui Chilion şi al lui Mahlon, şi că mi-am cumpărat, de
asemenea, de nevastă pe Rut, Moabita, nevasta lui Mahlon, ca să ridic numele
mortului în moştenirea lui şi pentru ca numele mortului să nu fie
şters dintre fraţii lui şi din poarta locului lui. Voi sunteţi martori azi
despre aceasta! Tot poporul care era
la poartă şi bătrânii au zis: Suntem martori! (Rut
3:12; 4:1-11). Fără să știe la vremea aceea, Samuel ne-a dat în
carte schema mântuirii săvârşite de Dumnezeu „la plinirea vremurilor” (Efes.
1:10). Este „răscumpărarea” adusă de către Fiul Său, Domnul Iisus Hristos. În
descrierile din textul cărţii, Boaz este figura profetică pentru acel „Goel”
după care suspina patriarhul Iov, ruda cu drept de răscumpărare. „Dar
ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ”
(Iov 19:25). Prin răscumpărarea lui Naomi
şi a moabitei Rut, Boaz este un tip care îl prevestește pe Domnul
Iisus Hristos. Lucrarea Lui de răscumpărare este descrisă într-un mod strălucit
în capitolul cinci din Apocalipsa.
Soluția
divină: Scena descrisă de apostolul Ioan în capitolul cinci din
Apocalipsa subliniază câteva lucruri care se suprapun peste tiparul din cartea
Rut. Mai întâi, vedem o carte pecetluită cu șapte peceți. Este documentul care
arată că Pământul se află în proprietatea temporară a cuiva și trebuie
răscumpărat. Asta ne aduce aminte că, neînțeles de cei din jur, pe
drumul către răstignire, Fiul lui Dumnezeu a rostit aceste cuvinte: „Acum are loc judecata
lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii
acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12:31). El
știa că declanșează ceva ce va fi finalizat într-o vreme viitoare. În zilele
acelea, Fiul lui Dumnezeu le-a spus ucenicilor: „Nu voi mai vorbi mult
cu voi, căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în
Mine, dar vine pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi că fac
aşa cum Mi-a poruncit Tatăl. Sculaţi-vă, haidem să plecăm de aici!” (Ioan
14:30-31). Iar în capitolul 16 al aceleiași
evanghelii citim o altă exprimare care anticipează Crucea: „ …
în ce priveşte judecata, fiindcă
stăpânitorul lumii acesteia este
judecat.” (Ioan 16:11). Înainte de a-Și
supune toate neamurile, Fiul lui Dumnezeu a trebuit să-l înfrângă
pe Satan, domnul lumii acesteia, stăpânitorul oamenilor înrobiți, așa cum scrie
în Epistola către Evrei: „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi
sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele,
pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe
Diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau
supuşi robiei toată viaţa lor. Căci, negreşit, nu în ajutorul îngerilor
vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se
asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ceea ce
priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de
încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului” (Evrei
2:14-17). În moartea de la
Cruce, Fiul lui Dumnezeu a zdrobit capul șarpelui din Eden (Gen. 3:15) și i-a
frânt dreptul la domnie asupra oamenilor, căpătând acolo dreptul de
răscumpărare asupra lumii: „Apoi am văzut în mâna dreaptă
a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe
dinafară, pecetluită cu şapte peceţi” (Apoc. 4:1). Este aceeași imagine descrisă și în cartea profetului Ezechiel: „M-am
uitat şi iată că o mână era întinsă spre mine şi ţinea o carte în
chip de sul. A desfăşurat-o înaintea mea şi era scrisă şi pe
dinăuntru, şi pe dinafară; în ea erau scrise bocete, plângeri şi gamete” (Ezec.
2:9). Scris „pe dinăuntru și pe
dinafară” înseamnă că tot ce trebuia scris s-a scris și nu
mai putea fi adăugat nimic. Cartea reprezintă „dreptul de proprietate” la tot
ceea ce i-a promis Tatăl Fiului Său pentru sacrificiul de la cruce: „Cere-Mi,
şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi
marginile pământului în stăpânire! Tu le
vei zdrobi cu un toiag de fier şi le
vei sfărâma ca pe vasul unui olar.” (Psalm 2:8-9 - T.M.). Iisus Hristos este „moștenitorul tuturor lucrurilor”
(Evrei 1:2). Preaiubitul răscumpărător care a binevoit să plătească
răscumpărarea noastră (vezi Lev. 25:23–46; toată cartea Rut și
Ieremia 32:6-15).Dar de ce „nu se găsea nimeni nici
în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să
se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic
să deschidă cartea şi să se uite în ea” ? De ce nu s-a găsit
nimeni? Pentru că nu era nimeni care să fie
înrudit cu noi de aproape, în stare să plătească cu moartea vina păcatelor
noastre și să poată trăi după aceea ca să ne răscumpere. Numai un „Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat” a putut face acest lucru! „Tatăl Mă
iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia
cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau
iarăşi; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan
10:17-18). Desfășurarea de planuri
suprapuse din scena cerească este fascinant redată de Ioan: „Şi
unul din bătrâni mi-a zis: Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda,
Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte
peceţi ale ei. Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi
vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat
şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale
lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. El a venit şi a luat cartea din
mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie” (Apoc. 5:5-7). Anunțat ca un leu în profețiile Vechiului
Testament (Gen. 49:8-10), răscumpărătorul a venit mai întâi ca un Miel
înjunghiat. El are șapte coarne, simbol al atotputerniciei, șapte ochi, simbol
al atotștiinței și era plin de Duhul în tot ce făcea. El stătea acum în picioare,
deși fusese înjunghiat. Era totuși un Leu și restul cărții Apocalipsa ne va
arăta ce face „Suveranul” când își dezlănțuie puterea asupra dușmanilor
Săi. „El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a
Celui ce şedea pe scaunul de domnie” (Apoc. 5:7). Dacă s-ar face o reprezentare grafică a
acțiunii din Apocalipsa, acesta ar fi unul din punctele de maxim al acțiunii,
punctul în care a început totul, momentul solemn în care s-a făcut tranziția de
autoritate de la Dumnezeu Tatăl la Dumnezeu Fiul: „Tatăl nici nu
judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o
Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” (Ioan
5:22).
Pricina
de laudă: Cea mai glorioasă încheiere a acestui comentariu la capitolul
5 din Apocalipsa este să spunem că Fiul lui Dumnezeu își va ține promisiunea
făcută celor ce-L urmează și-i va lua alături de El să domnească pe Pământ. Din
punctul Lui de vedere și din perspectiva făpturilor cerești, creștinii sunt
deja așezați în locurile cerești „în Hristos” și vor domni împreună cu El în
Împărăția viitoare: „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi
să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru
Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din
orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi
pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apoc. 5:5:9-10). Este
o reluare a temei proclamată deja în primul capitol al
cărții: „Ale
Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele
Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru
Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor!
Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi
cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din
pricina Lui! Da, Amin” (Apoc. 1:5-7).Domnia noastră pe
Pământ împreună cu Hristos este un imperativ al planului lui Dumnezeu cu
lumea: „El,
dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate,
S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu şi aşteaptă de acum ca
vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui” (Evrei 10:12-13). „În urmă, va veni
sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce
va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie
ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele
Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi
moartea. Dumnezeu, în adevăr, „a pus totul sub picioarele Lui”. Dar
când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus
totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi
Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie
totul în toţi” (1 Cor. 15:24-28). Profețiile ocupă a cincea parte din
textul Scripturii. Din această a cincea parte, o treime vorbesc despre cea de A
Doua Venire a Domnului Iisus. Există 650 de profeții cu caracter general din
care cam jumătate Îl privesc pe Iisus Hristos, iar din cele aproximativ 330 de
profeții mesianice, 225 sunt despre cea de a doua venire. Din cei 46 de profeți
din Vechiul Testament, mai puțini de 10 vorbesc despre prima lui venire, dar 36
vorbesc despre cea de a doua venire. Pentru cei ce vor să le numere, în
Scriptură există mai mult de 1.500 de pasaje care vorbesc despre a doua venire
a lui Hristos; cam unul din douăzeci și cinci de versete. Ca proporție, pentru
fiecare verset care vorbește despre prima venire a lui Mesia există opt care
vorbesc de cea de a doua Lui venire. Pentru fiecare dată când este menționată
lucrarea de ispășire săvârșită de Hristos există cel puțin care vorbesc despre
revenirea Sa glorioasă. În Noul Testament ni se spune de peste 50 de ori că
Iisus Hristos va reveni. Totuși, foarte mulți teologi și predicatori nu sunt
preocupați cu acest lucru!
Comentariu
suplimentar 1:
„Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui care stătea pe scaunul de domnie, o
carte scrisă pe dinăuntru și pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi”. Un înger
puternic vesteşte cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i
rupă peceţile?” Nicio creatură, în niciun loc, nu a putut să răspundă. Dar la
sfârşit, după timp suficient pentru a arăta neputinţa oricărui altuia, Domnul
Iisus înaintează şi primeşte provocarea. Mângâierea dată lui Ioan de unul
dintre bătrâni se găseşte astfel îndreptăţită, căci bătrânii au totdeauna
priceperea lucrurilor. Şi Ioan îl vede pe Leul din seminţia lui Iuda, care nu
este altul decât Mielul, dispreţuit pe Pământ, înălţat în Cer; el îl vede
înaintând şi luând cartea. În acest moment toţi, făpturile vii și bătrânii împreună
se prosternă înaintea Mielului şi intonează o cântare nouă. Este foarte izbitor
să citim după aceasta: „M-am uitat şi, în jurul scaunului de domnie, în jurul
făpturilor vii şi în jurul bătrânilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul
lor era de zece mii de ori zece mii și mii de mii. Ei ziceau cu glas tare:
„Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie,
înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare”. Pentru ce îngerii apar
aici şi nu în capitolul 4? Dumnezeu, în toate căile Sale, pe care Scriptura ni
le face cunoscute, acţionează totdeauna după motivele cele mai înţelepte, iar
Duhul ne încurajează să ne informăm cu smerenie, dar cu încredere. Iată deci
ceea ce mi se pare că motivează această diferenţă: faptul că Mielul ia cartea
şi Se pregăteşte să-i deschidă peceţile marchează un început de administraţie.
Până atunci, îngerii au fost slujitorii (administratorii) puterii lui Dumnezeu.
Când era vorba de judecată, de executat sau de orice altă intervenţie
extraordinară din partea Sa, Dumnezeu Se servea de ei ca de instrumente; dar mi
se pare că Duhul lui Dumnezeu arată că începând din acest moment se efectuează
o schimbare imensă. Îngerii vor putea să fie încă întrebuinţaţi în timpul
intervalului marcat de ultima dintre cele 70 de săptămâni ale lui Daniel,
pentru că este încă timpul providenţei, și nu al slavei manifestate; dar titlul
sfinţilor slăviţi este afirmat aici. Capitolul al doilea din Epistola către
Evrei ne învaţă cu siguranţă că lumea viitoare nu este supusă îngerilor, ci
celor răscumpăraţi; şi aici, văzătorul este primit să arunce o privire
profetică asupra unei scene care se potriveşte cu învăţătura autorului
respective epistole (Pavel?). Cu alte cuvinte, când Mielul este introdus pe
scenă, atunci, şi nicidecum înainte, bătrânii, adică sfinţii slăviţi și cele
patru făpturi vii, care simbolizează atributele necesare executării puterii
judiciare, se unesc ca şi cum n-ar forma decât un tot pentru a înălţa, într-o
cântare nouă, laudele Mielului care a fost înjunghiat. Ei sunt acum asociaţi
într-un chip intim și cu totul nou; şi, în acelaşi timp, pentru a confirma
schimbarea, îngerii apar într-un fel deosebit. Să presupunem deci că mai
înainte administrarea judecăţii a fost în mâinile îngerilor; se înţelege cu uşurinţă
că, în capitolul 4, ei n-au fost deosebiţi de cele patru făpturi vii, pentru că
de fapt aceştia reprezintă într-un chip general agenţii care execută judecăţile
lui Dumnezeu. În timp ce dacă, în capitolul 5, există o schimbare în
administraţie și dacă îngerii, până atunci executorii acestor judecăţi, nu mai
sunt recunoscuţi ca atare în vederea Împărăţiei, şi ca puterea să fie
încredinţată sfinţilor slăviţi, este foarte natural că îngerii, fiind
înlocuiţi, și umbriţi de moştenitorii Împărăţiei, să se dea înapoi pe planul
din urmă. Dacă mai înainte se putea să-i consideri ca fiind cuprinşi sub
simbolul celor patru făpturi vii, ei reiau de acum înainte simplu, locul lor ca
îngeri. Aceasta mi se pare că este adevărata interpretare a acestui pasaj. După
aceasta, ceea ce reprezintă cele patru făpturi vii se aplică mai întâi
îngerilor, şi în urmă sfinţilor. Simbolul nu arată atât persoanele cărora le
este încredinţată executarea judecăţilor, cât caracterul agenţilor
întrebuinţaţi. Dar Scriptura furnizează elementele necesare pentru a determina
cine sunt ei: în primul caz, prin absenta oricărei menţionări a îngerilor,
care, noi o ştim, sunt fiinţele de care Dumnezeu Se slujea în căile Sale
providenţiale faţă de lume, în zilele Vechiului Testament și chiar în ale Noului
Testament. Biserica este încă pe cale de formare; dar când ea va fi completă,
când sfinţii slăviţi vor fi ridicaţi de pe Pământ şi când dreptul de
Întâi-născut va fi recunoscut, atunci dreptul lor va fi recunoscut de asemenea.
Şi noi putem cu uşurinţă să înţelegem că, atunci când Domnul vine pentru a lua
Împărăţia într-un chip vizibil, această schimbare de administraţie trebuie să
fie arătată în Cer, înainte de a se desfăşura pe Pământ. Faptul general este
prezentat în capitolul 4 şi schimbarea care va avea loc este arătată prin
anticipare în capitolul 5. În ultimul rând, vedem în acest capitol că, atunci
când, odată ce semnalul de adorare datorată Mielului a fost dat, toate
creaturile se unesc pentru a sărbători binecuvântarea care rezultă din lucrarea
Sa.
Comentariu
suplimentar 2: MIELUL BIRUIEȘTE SĂ DESCHIDĂ CARTEA:
Cuvântul
APOI ne introduce o nouă viziune apocaliptică. Este vorba de o nouă doxologie.
O doxologie mai înaltă decât cea din cap.5, după cum vom vedea. Doxologia este
generată de biruința Mielului de a deschide cartea cu cele 7 peceți.
Într-adevăr Cel ce șade pe tron, Împăratul Atotputernic din cap.5 are în mâna
dreaptă o carte. De obicei în mâna dreaptă Împăratul ține toiagul de cârmuire.
Dar iată că acest Împărat misterios ține în mâna dreaptă, în loc de toiag, o
carte cu 7 peceți. Poate că această carte joacă rol de toiag. Poate că
Împăratul domnește cu ajutorul acestei cărți. Poate că în ea sunt ascunse
tainele guvernării divine. Ce să fie cu această carte? Ea este scrisă pe dinăuntru
și pe dinafară, sugerând că este plină de semnificații, de cunoașterea și
revelarea Celui ce șade pe tron. Dar este și închisă cu 7 peceți. Ni se
sugerează o revelație minunată dar care este închisă, ascunsă, pecetluită.
Cartea este a Celui ce șade pe tron. Deci această carte nu poate fi decât
despre Sine și nu poate decât revela tainele Celui PreaÎnalt. Sunt multe
interpretări cu privire la această carte. Cea mai pertinentă și cea mai
susținută de text mi se pare a fi aceea că ea reprezintă planul lui Dumnezeu cu
umanitatea. Acel plan tainic alcătuit în Sine Însuși și despre care ne vorbește
Pavel în Efeseni cap.1. Într-adevăr, în Apocalipsa 5 descoperim două lucruri în
centrul acestei cărți: Mielul înjughiat și răscumpărarea oamenilor de pe
pământ. Iar în capitolele următoare, când se deschide cartea se revelează
planul lui Dumnezeu cu umanitatea. Dar care să fie oare momentul din istoria
veșniciei a evenimentelor din cap.5? După cum vom vedea nu este vorba de un
moment ci de mai multe momente care încep de dinainte de creație, trec pe la
înviere și se perindă până la finalul glorios al acestui plan. Într-adevăr
strigătul îngerului puternic din vs.2 pare a fi înainte de întemeierea lumii.
Dumnezeu are un plan minunat, o taină de descoperit. Dar este nevoie de cineva
vrednic să deschidă cartea și să îi rupă pecețile. Și în ce constă această
vrednicie? Acest cineva trebuie să facă parte din plan, trebuie să joace rolul
principal din acest plan. După cum vom vedea planul are ca actor principal pe
Mesia, un Salvator. Fără acest rol piesa nu poate fi jucată. Este absurd să pui
în scenă o piesă în care să lipsească actorul principal. Cel ce poate juca
rolul principal devine vrednic să deschidă cartea! Lucrurile trebuie stabilite
de la început, înainte ca piesa să fie pusă în scenă. Trebuie găsit actorul
principal. Și Dumnezeu Tatăl pare să facă o invitație cerului întreg. Este o
chemare adresată tuturor făpturilor cerești. Cine este vrednic să deschidă
cartea? Dumnezeu pare să nu aibă un actor prestabilit. Oricine poate încerca.
Și ne-am aștepta ca dintre toți îngerii lui Dumnezeu să se găsească un înger
puternic care să joace rolul lui Mesia. Dar surpriză! Nimeni nu s-a găsit
vrednic să POATĂ să deschidă cartea. Deci se căuta o anumită PUTERE sau
VREDNICIE. Invitația era pentru toți. Dar nu oricine putea fi actorul
principal. Trebuia să fie cineva foarte puternic. Și desigur trebuia să fie
cineva care SĂ VREA să joace acest rol. De ce face Dumnezeu chemarea? Se vede
clar dorința lui Dumnezeu de a Se revela făpturilor Sale prin această carte, de
a implica făpturile mâinilor Sale în acțiunea cărții. Nu știa Dumnezeu că
nimeni nu se va găsi vrednic? Ba da. Totuși El face chemarea. Însăși chemarea
pare că face parte din piesă. Și ea este făcută cu scopul de a atrage atenția
tuturor făpturilor Sale cu privire la această carte, la acest plan misterios. A
fost făcută chemarea după sau înainte de căderea lui Lucifer? Este cartea un
răspuns la căderea lui Lucifer? Iată întrebări grele la care nu ne grăbim să
răspundem. Și nu s-a găsit nimeni vrednic să deschidă cartea. Și
este grav lucrul acesta? Se pare că este foarte grav căci Ioan plânge MULT
pentru că nu s-găsit nimeni să poată deschide cartea. De ce a plâns Ioan? A
înțeles oare Ioan că în joc era propria sa existență? Căci dacă nu se deschidea
cartea, nici Ioan nu mai avea să intre în ființă. Sau a înțeles Ioan că miza
era cunoașterea tainei Celui Prea-Înalt? Și că astfel tot cerul avea să rămână
văduvit de cunoașterea adâncului inimii Celui ce șade pe tron? Și când rațiunea
existenței cerești e cunoașterea Celui Prea-Înalt, pecetluirea adâncului inimii
Acestuia este un real motiv de întristare. Sau a înțeles Ioan că această carte
era răspunsul Domnului la răzvrătirea lui Lucifer și la contestarea autorității
divine de către acesta, și astfel era în joc însăși onoarea Numelui lui
Dumnezeu? Cert este că Ioan plânge mult și că acest plânset seamănă cu plânsul
Mariei de la mormântul Mântuitorului. Și la fel cum plânsul Mariei este curmat
de vestea învierii, plânsul lui Ioan este curmat de vestea
biruinței. Aici este un mare paradox. După cum vom vedea în cap.6
când se deschide cartea intră în ființă toată tragedia umană cu toate păcatele,
nedreptățile și suferințele oamenilor. Desigur ne-am aștepta la altceva. Cum anume
slujește toată tragedia umană la revelarea tainei inimii Celui PreaÎnalt? De ce
atâta trudă să se deschidă această carte a suferinței și întunericului? În
prima fază totul pare de neînțeles. Totul pare un imens faliment: un faliment
cu omenirea, un faliment cu poporul Israel și nu în ultimul rând un faliment cu
Biserica. Și totuși de ce atâta dorință să se deschidă cartea cu 7 peceți? De
ce atâta plâns? Vestea este adusă de unul dintre bătrâni. Nu de una dintre
făpturile vii ci de unul dintre bătrâni. Bătrânii par a fi mai aproape de drama
lui Ioan, de a înțelege mai bine plânsul omului. Iată un alt posibil argument
cu privire la umanitatea bătrânilor. Bătrânul deci aducea vestea bună. Cineva a
BIRUIT ca să deschidă cartea. Și acest Cineva este Leul, din seminția lui Iuda,
rădăcina lui David. Este vorba despre cineva foarte PUTERNIC, căci este revelat
ca un Leu. Este vorba de un OM căci este din seminția lui Iuda. Și este vorba
de o Persoană divină căci este Rădăcina lui David: cineva care este din David
dar care-l și precede pe David și din care David se trage. Ca să deschidă
cartea era nevoie de o BIRUINȚĂ. Termenul nu este nou căci primele 3 capitole
sunt pline de promisiunile adresate celui ce va BIRUI. Și ultima promisiune ne
vorbește despre modul în care Fiul Însuși a Biruit! Iată că în cap.5 ni se
descoperă biruința Fiului, cum a biruit Fiul pentru a putea să șadă pe scaunul
de domnie al Domnului! Și Ioan este curios să vadă acest Leu biruitor. Trecerea
de la versetul 5 la versetul 6 pare a fi inima și cheia acestui capitol.
Într-adevăr Ioan căută cu privirile un Leu și vede în mijloc, între scaunul de
domnie și cele 4 făpturi vii și între bătrâni un MIEL care părea înjughiat. Ne
aducem imediat aminte că prima făptură era un LEU dar a doua era un vițel.
Suntem șocați de acest paradox. Leul din Iuda este de fapt un MIEL. El șade în
picioare căci este biruitor. Are 7 coarne căci nu este un Miel obișnuit. Are 7
ochi, căci are o capacitate de cunoaștere excepțională. El a putut pătrunde
taina cărții înainte să o împlinească. Și cei 7 ochi sunt cele 7 Duhuri ale lui
Dumnezeu. El are o capacitate de cunoaștere ca cea a lui Dumnezeu Însuși!
Duhurile lui Dumnezeu sunt și în El! El este Fiul, El este una cu Tatăl, El
face parte din Sfânta Treime! Iată că doar Cineva din sânul Dumnezeirii, doar
Cineva necreat a putut fi vrednic să deschidă cartea cu cele 7 peceți. Și
puterea Sa excepțională stă în capacitatea de a fi Miel, de a accepta
înjunghierea, de a Se jertfi pe Sine, de a lua asupra Lui spre soluționare
toată tragedia umană. Iată că Însuși Dumnezeu în Persoana Fiului SUFERĂ, Se
lasă înjughiat. Și înjughierea nu este o glumă, căci Mielul trebuie să se facă
păcat, să primească asupra Lui toată judecata și arderea divină, pentru ca
oamenii să poată fi răscumpărați. Iată ceva nou! Iată o iubire pe care cerul nu
o cunoștea. Să iubești așa de mult lumea încât să dai chiar pe Fiul Tău, pe
unicul Tău Fiu, pentru răscumpărare ei! Începem să întrezărim de ce cartea
aduce o revelație cu totul nouă despre Dumnezeu. Începem să înțelegem de ce
aici se ascund taina inimii lui Dumnezeu și adâncurile înțelepciunii Sale!
Într-adevăr, cine ar fi crezut că Dumnezeu este capabil de o așa iubire?
Junghierea Mielului este în centrul cărții. Într-adevăr doxologiile ce urmează
sunt adresate Mielului CARE A FOST ÎNUJHGIAT (vezi vs.9 și vs.12). Modul prin
care Mielul biruiește este surprinzător! El biruiește prin a Se lăsa înjughiat!
Toată puterea iubirii lui Dumnezeu de răscumpărare și restaurare își trage
sursa din jertfirea Mielului. Modul de biruință al Mielului este relevant
pentru cele 7 Biserici, căci ele trebuie să biruiască DUPĂ MODELUL Mielului!
Toată biruința Mielului, toată gloria, toată răscumpărare vin PRIN înjunghierea
Mielului. Aceasta este CALEA pe care a trasat-o Mielul. Și este singura CALE. O
cale ciudată dar singura. Bisericile Apocalipsei se confruntau cu prigoana, cu
suferința, cu nedreptatea. Biruința Mielului prin înjunghiere vine ca o
minunată resursă. De ce este aceasta singura cale? De ce dacă Mielul a fost
înjunghiat trebuie și urmașii Lui să pășească pe aceeași cale? Dumnezeu nu a
dorit doar să răscumpere pe oameni ci să și facă din cei răscumpărați o preoție
împărătească pentru veșnicie. Și pentru aceasta ei trebuiau să fie după chipul
și asemănarea Mielului! Și Domnul a dorit să le dea slava Mielului ca și ei să
șadă pe împreună cu Mielul ca Mireasă pe scaunul Său de domnie! Și aceste
lucruri erau posibile doar dacă ei pășeau pe calea slavei pe care a pășit
Mielul Însuși! Această perspectivă amețitoare ne schimbă total perspectiva
asupra vieții. Biserica din Laodicea trăia după zicala: Ferice de cei cărora le
merge bine căci a lor este Împărăția! Dar cei din Laodicea aveau să afle că
zicala lor însemna de fapt: Ferice de cei cărora le merge bine căci a lor este
Împărăția lumii acesteia! Cât despre ucenicii autentici ai crucii, ei au alte
fericiri: Ferice de cei ce plâng căci ei vor fi mângâiați! Ferice de cei
prigoniți căci mare este ÎN CERURI răsplata lor! Este normal să ne dorim să o
ducem bine în această lume. Totuși după ce privim la biruința Mieului nu ne mai
permitem acest lux. Deodată devenim străini și călători pe pământ. Deodată
inima se alipește de altă Împărăție, de Împărăția nevăzută, de Împărăția
viitoare. Maturitatea se naște prin priceperea căii crucii. Maturitatea apare
când mintea întrezărește cât de mare este gloria la care Dumnezeu ne cheamă și
faptul că crucea este SINGURA cale către această glorie. Mântuitorul ne-a spus
mai dinainte să nu ne facem vise prea mari cu privire la destinul nostru în
această lume. Căci vom fi prigoniți și că în lume vom avea multe necazuri, căci
trebuie să ne luăm crucea în fiecare zi. Mântuitorul este El Însuși un om al
durerii și obișnuit cu suferința și întrega Sa viață este una de luptă cu
ispitirile și hăituielile celui rău (vezi Evrei 5a), iar în finalul Său
pământesc se găsește a fi atârnat pe nedrept pe o cruce. Dacă aceste lucruri
s-au întâmplat Mielului, oare ce așteptări să avem noi de la viața aceasta? Una
din minciunile Laodiciei era că poți să fii creștin și să îți iei și partea în
lumea aceasta. Dar aceasta este o contradicție fundamentală în termeni. A fi
creștin înseamnă a păși pe calea crucii, a fi străin și călător, a fi prigonit
și hăituit în lume. Lumea este teritoriul vrăjmașului, este locul unde cei
sfinți sunt încercați și curățiți. Creștinul nu poate să-și găsească locul în
această lume. Ba chiar el este nefericit în această lume. Mulți necreștini sunt
mai fericiți ca el în această lume. Creștinul este dezamăgit și hăituit de
lumea decăzută. În schimb este fericit în nădejde. Pavel de asemenea ne spune
despre viața lui că Duhul îl înștiințează mereu că va avea parte de lanțuri și
necazuri. Și lui Timotei îi explică că oricine vrea să trăiască cu evlavie în
Hristos va fi prigonit. E de ajuns doar să îți propui să trăiești cu evlavie
căci războiul deja a început! Nu vreau să tragem concluzia pesimistă că cel
credincios are parte doar de necazuri. Balanța este echilibrată de promisiunile
divine: Domnul Însuși va fi cu noi în necaz, vom primi însutit, cel ce are parte
de suferință are parte și de mângâieri, încercările sunt limitate și cântărite
de Dumnezeu, încercările alternează cu perioade de pace și liniște, Dumnezeu ne
poate da și binecuvântări pământești. Cu toate acestea pâinea cea de toate
zilele a celui ce vrea să calce pe urmele biruinței Mielului este necazul,
încercarea, crucea, înjunghierea. Să ai curajul să NU mai visezi la o viață
fără probleme, iată un mare act de credință și maturitate. Să acccepți cu
demnitate și bucurie calea crucii, iată marea biruință! Și la aceasta am fost
chemați căci și Hristos a suferit pentru noi și ne-a lăsat o pildă ca să călcăm
pe urmele Lui. Cartea cu 7 peceți este plină de suferință și nedreptate. Dar
Dumnezeu Și-a asumat acest lucru. Și toată suferința și nedreptatea istoriei
umane nu L-au făcut să dea înapoi. El a vrut că planul Său cu umanitatea să se
desfășoare. Și tocmai această suferință nedreaptă este unealta prin care cei
credincioși sunt înălțați către scaunul de domnie al Mielului. Doar cei ce
acceptă să fie miei de jertfă vor ședea împreună cu Hristos pe scaunul Său de
domnie. Și ce înseamnă să domnești în viață împreună cu Hristos? Să ai o stare
emoțională euforică permanentă, să nu simți suferința, să îți meargă toate
lucrurile bine și să fii extrem de fericit în această lume? Sau să fii copleșit
de suferință și necaz, să nu simți mare lucru, și totuși să alegi să crezi în
planul Său minunat și să lauzi înțelepciunea Sa revelată la cruce?! Iar cel ce
nu prinde o prigoană fizică cu siguranță că va fi hărțuit de cel rău prin tot
felul de încercări. Războiul spiritual este real. Prigoana spirituală este
reală. Cel rău este menționat atât de des în scrisorile adresate celor 7
Biserici. Biserica nu este în concediu pe pământ ci în război, și într-un
război pe viață și pe moarte. Este interesantă perspetiva lui Petru: Căci
este un lucru plăcut, dacă cineva, pentru cugetul lui față de Dumnezeu suferă
întristare și suferă pe nedrept. Nu doar prigoana fizică ci și cea
spirituală este plină de nedreptăți. Dar este un lucru plăcut dacă cineva
suferă pe nedrept. Ce anume este plăcut? Și Hristos a suferit pe nedrept pentru
a birui. Suferința pe nedrept seamănă cu cea a Mielului. De aceea este
plăcută! Mielul vine și ia cartea din mâna dreaptă a Celui ce șade
pe scaunul de domnie. Când are loc acest lucru? Aici cred că se suprapun două
imagini. Prima este înainte de întemeirea lumii și marcheză momentul în care
Fiul acceptă să fie Hristos, să joace rolul principal din piesă. Al doilea
moment cred că este la înviere când Fiul primește de drept slava de Mântuitor,
de Împărat și Mare Preot! Nu este de mirare că în viziunea cerească cele două
momente se suprapun. Gestul Mielului de a lua cartea este urmat de 3 doxologii.
Desigur vom compara doxologia din cap.5 cu cea din cap.4. O idee fundamentală
este că doxologia din cap.5 (DUPĂ ce Mielul ia cartea!) este superioară
doxologiei din cap.4 (ÎNAINTE ca Mielul să ia cartea!). Într-adevăr în cap.4
cele 4 făpturi văd MAI BINE ca cei 24 de bătrâni, conduc închinarea, laudă
sfințenia divină și declanșează închinarea bătrânilor care laudă atributul de a
toate Creator. Dar acum cele 4 făpturi vii ÎMPREUNĂ cu cei 24 de bătrâni cântă
aceeași cântare nouă dedicată Mielului. Ei văd cu aceeași claritate slava
Domnului revelată în Miel și cântă o cântare NOUĂ, sugerându-se astfel o
cunoaștere superioară celei din cap.5. Închinarea din cap.4 este adresată
Tatălui. Cea din cap.5 Fiului. Este vorba cu certitudine de un salt în
cunoaștere, fapt ce face posibil un salt în închinare. Prin Miel, Dumnezeu Își
revelează cu maximă claritate esența caracterului Său, adâncul inimii, taina
ființei Sale! Vrednicia Mielului derivă din înjunghierea Sa și din faptul că a
răscumpărat de pe pământ oameni din orice neam. Planul Său cu umanitatea nu
este fără rod. Mirele nu rămâne fără Mireasă. Iată că o mulțime de oameni este
răscumpărată. Și nu oricum. Ei sunt o preoție împărătească și ei vor împărăți
pe pământ. Această răscumpărare miraculoasă oferă sens și glorie planului
divin. Răscumpărarea lor legitimează judecarea celorlalți. Pe de altă parte ea
este la o glorie mult mai înaltă decât a primului Adam și chiar decât a
făpturilor vii. Căci cei care vor domni pe pământ o vor face ca Mireasă și de
pe scaunul de domnie al Mielului. Acest har fantastic de a răsplăti pe cei
răzvrătiți dar iertați cu o glorie mai mare decât a oricăror alte ființe create
face să strălucească într-un mod unic slava divină, iubirea divină,
înțelepciunea divină. Din această perspectivă a MERITAT ca Mielul să se
trudească atât pentru a deschide cartea! Este interesant că bătrânii (din
greacă se pare că doar ei și nu și făpturile vii) au alăute (arfe) și potire cu
aur pline de rugăciunile sfinților. Ce caută aici rugăciunile sfinților? Ce rol
au ei în închinarea bătrânilor? În rugăciunile sfinților se oglindește credința
lor și lauda lor în ciuda nedreptăților și suferinței. Or acest lucru nu face
decât să reflecte gloria divină care declanșează închinarea bătrânilor.
Dumnezeu Își revelează slava nu doar în Miel ci și în urmașii Mielului. Atunci când
cad în închinare bătrânii nu privesc doar la Miel ci și la rugăciunile celor
care și-au pus speranța în Miel! A doua doxologie: Închinarea din
cap.4 se limitează la bătrâni și la făpturile vii dar închinarea din cap. 5
cuprinde întregul cer. Toate făpturile cerești aduc slavă Mielului care a fost
înjunghiat. Motivul închinării este același cu cel din doxologia bătrânilor și
făpturilor vii. Par a nu fi diferențe de revelație. Toți văd cu claritate slava
Domnului strălucind în lucrarea tainică a Mielului. Apare și o diferență însă.
Bătrânii și făpturile vii laudă vrednicia Mielului de a deschide carte.
Făpturile cerești pur și simplu îi dau slavă Mielului. Și pur și simplu parcă
doxologia nu se mai încheie, parcă nu mai găsesc cuvinte pentru a dărui slavă Mielului.
Sunt folosiți 7 termeni pentru a descrie slava primită de Miel. Practic Mielul
primește o glorie divină, slava de care doar Dumnezeu se poate bucura. Deducem
că Mielul Însuși este o Persoană divină care nu poate fi altcineva decât Fiul
lui Dumnezeu. Cei 7 termeni din doxologie par a spune: TOATĂ slava se cuvine
Mielului, și DOAR Mielului. Atât de mare a fost înjunghierea Sa, atât de mare a
fost jertfirea Sa pe cruce, încât singura răsplată echitabilă nu poate fi decât
însăși gloria lui Dumnezeu, gloria de care se poate bucura doar Dumnezeu
Însuși! A treia doxologia: Închinarea cuprinde ÎNTREAGA creație, tot
ce este creat în ceruri, pe pământ și sub pământ. Pare a fi vorba despre o
închinare TOTALĂ, despre închinarea de la finalul istoriei când orice genunchi
se va pleca și orice limbă va mărturisi spre slava lui Dumnezeu că Hristos este
Domnul! Și aici sunt incluși nu doar îngerii, nu doar oamenii răscumpărați ci
și vrăjmașii lui Dumnezeu: oamenii și demonii din iad (de sub pământ!). Iată că
în lumina gloriei revelate în Miel chiar vrăjmașii de moarte ai Domnului vor
îngenunchea și vor recunoaște vrednicia lui Dumnezeu de a guverna, de a
stăpâni. Într-adevăr această doxologie cuprinde 4 termeni. Primii trei se
regăsesc și în doxologia a doua. Dar ultimul termen, STĂPÂNIREA se regăsește
doar aici. Iată ce biruință imensă! Cei care au contestat stăpânirea Celui
Prea-Înalt, în frunte cu diavolul însuși, se vor smeri și vor recunoaște de
bunăvoie dreptul unic al lui Dumnezeu de a stăpâni. Dumnezeu a fost acuzat
poate de tiranie, de nedreptate, de egocentrism. Dar în Miel găsim un Dumnezeu
care Se jertfește pentru vrăjmașii Săi și care apoi îi pune pe cei răscumpărați
să șadă pe scaunul de domnie al Domnului la care a râvnit cel rău. Iată că se
poate ședea pe acel scaun, dar nu oricum. Doar în termenii divini. Și cei care
șed pe scaunul de domnie nu fac decât să-și arunce cununile și să recunoască că
doar Dumnezeu este vrednic de slavă și că El nu-Și împarte gloria cu
nimeni. Căci așa este drept, așa este adevărat, așa se cuvine! Ce mai are
specific a treia doxologie este că acum închinarea este adresată simultan lui
Dumnezeu și Mielului, Tatălui și Fiului. Mielul nu fură din gloria lui Dumnezeu
ci dimpotrivă face să sporească slava adusă Acestuia! În mod cert
închinarea din cap.5 este superioară celei din cap.4. Saltul în
cunoaștere a generat saltul în închinare. Și saltul în cunoaștere a fost
posibil deoarece Mielul înjunghiat a biruit să deschidă cartea cu cele 7
peceți. Viața veșnică înseamnă cunoașterea Celui Prea-Înalt. Cunoașterea este
posibilă dacă Dumnezeu Se revelează. Și iată că Și-a revelat cele mai adânci
taine ale Sale în cartea cu cele 7 peceți. Slavă Domnului că s-a găsit Cineva
vrednic să o deschidă! Fiecare secțiune din Apocalipsa ne prezintă o
perspectivă asupra planului divin cu oamenii. Fiecare perspectivă culminează cu
acel final glorios. Și cu cât ne cufundăm în carte cu atât perspectiva este mai
restrânsă din punct de vedere temporal și cu atât mai orientată spre final.
Secțiunea din cap.4-5 ne prezintă prima astfel de perspectivă și fiind prima
este și cea mai largă! Ea ne prezintă planul divin din perpsectiva eternității,
de dinainte de întemeierea lumii și până la doxologia finală. Ea trasează harta
mare a planului divin. În centru găsim pe Mielul înjunghiat, actorul principal
al piesei. Următoarele secțiuni vor veni cu detalii despre diferite părți al
cărții și vor introduce teme noi. Tema principală însă din cap.4-5 este
biruința Mielului de a ședea pe scaunul de domnie al Domnului și este
continuarea vs.21 din cap.3. La rândul ei secțiunea 4-5 anticipează tema
centrală a următoarei secțiuni. Într-adevăr cartea cu cele 7 peceți a rămas
nedeschisă. Ce conține această carte? Ce se va întâmpla când Mielul va deschide
cartea? Or tocmai la aceste întrebări răspunde următoarea secțiune. Ce
relevanță au doxologiile din cap.5 pentru cele 7 Biserici? În primul rând le
reamintește că Biserica trebuie să aibă o viață de închinare permanentă față de
Dumnezeu. Prin tot ce face și în orice clipă trebuie să aducă glorie lui
Dumnezeu. Biserica este o împărăție de preoți. Or preoții se închină permanent
lui Dumnezeu. Biserica trebuie să fie oglindirea cerului pe pământ! Or cerul se
află într-o doxologie neîntreruptă! Nu trebuie să fie la fel și Biserica? Și
acest lucru este cerut Bisericii chiar dacă ea se află în suferință. Este ușor
să cânți laude Domnului când tot îți merge bine. Dar să faci acest lucru când
tot îți merge rău este cu totul altă poveste. Cerul laudă biruința Mielului.
Dar Biserica este rodul direct al jertifirii Mielului. Cu atât mai mult ar
trebui ca ea să laude mereu Numele Domnului! Nu este loc pentru cârtire și
nemulțumire. Chiar dacă este multă suferință, nu este loc decât pentru
închinare. Și aici avem biruința supremă. Aceasta înseamnă să domnești în
viață împreună cu Hristos! Să ai în același timp o viață de suferință și de
închinare! În al doilea rând aceste doxologii amintesc că doar Dumnezeu
este vrednic de laudă. Este un motiv de smerenie pentru Smirna și Filadelfia,
Bisericile care sunt lăudate ca fiind credincioase. Dar este un motiv de
statornicie pentru toate Bisericile. Căci într-un imperiu plin de închinare la
idoli și de glorificare a împăratului, cap.4-5 înalță adevărul că doar Dumnezeu
este vrednic de laudă. Astfel toate Bisericile sunt întărite să respingă
idolatria și cultul împăratului și să dea slavă doar Tatălui prin Domnul Iisus
Hristos! În al treilea rând se anunță finalul glorios al istoriei.
Biserica este acum prigonită. Dar atunci va fi înălțată și va ședea pe
scaunul de domnie ca Mireasă conducând închinarea întregului cer. Ce mângâiere,
ce încurajare pentru Biserica acum aflată în suferință! Și tot la final toți
vrăjmașii Domnului și ai Bisericii vor fi smeriți și vor recunoaște vrednicia
lui Iisus Hristos! Iată ce reglare de conturi între Biserică și cei care o
contestă!
CAPITOLUL 6 - Mânia Mielului:
Durerile nașterii cui? Cu
acest capitol începe cascada de pedepse cumplite asupra Pământului. Mai întâi
vor fi rupte cele șapte peceți; la a șaptea pecete încep cele șapte trâmbițe,
iar la cea de a șaptea trâmbiță se revarsă peste Pământ cele șapte potire ale
mâniei divine. Toate vin „ca durerile nașterii peste femeia însărcinată”: din
ce în ce mai intense și mai dese (Mat. 24:8; Marcu 13:8). Suferințele de pe
Pământ vor fi din ce în ce mai dure și mai dese. Ce se va naște din aceste
dureri? Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ!Intrăm în teritoriul „zilei Domnului”
despre care au vorbit proorocii (Isaia 22; Ieremia 30:1-17; Ioel 1-2; Amos 5;
Țefania 1; Ioel 2:30-32; Zaharia 14:1; Maleahi 4:1, 5). În ordinea creației din
Geneza, ziua aceasta începe de seara și prima parte a ei este noapte
întunecată. Apoi se va crăpa de ziuă și va răsări Luceafărul de dimineață.
Partea întunecată a Zilei Domnului ține șapte ani de necaz și este acoperită de
Apocalipsa 6-19, iar partea luminoasă care durează o mie de ani este descrisă
doar în câteva versete din capitolul 20. Totul va începe însă cu o înșelătoare
pace mondială: „Când vor zice: „Pace şi linişte!”,
atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste
femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesaloniceni 5:3). Oratoriul
ceresc din Apocalipsa 4 și 5 merge mână în mână cu mânia dezlănțuită pe Pământ
în Apocalipsa 6-19. În Cer se amplifică oratoriul slavei, pe Pământ se
amplifică asprimea pedepselor. Alăturarea unor culmi ale închinării
cu adâncimile teribile ale judecății s-ar putea să ne pară stranie, dar asta
doar pentru că nu înțelegem deplin nici sfințenia lui Dumnezeu și nici
păcătoșenia omului. Nu vedem nici imaginea completă a felului în care răul i se
opune lui Dumnezeu și că, pentru binele și bunăstarea tuturor, răul trebuie
eliminat total și de pretutindeni. Dumnezeu este îndelung răbdător, dar trebuie
până la urmă să judece Pământul și să le facă dreptate celor ce L-au slujit.
Paralele
lămuritoare: Pentru cei cărora Apocalipsa li se pare o carte complicată și
confuză am să spun două lucruri: (1) ea urmează seria de evenimente anunțate de
Domnul Iisus când era încă pe Pământ în Evanghelii și (2) ea urmează schița
celei de a șaptea săptămâni din profeția despre cele șaptezeci de săptămâni
anunțată în cartea profetului Daniel.
Despre
lucruri care încă nu sunt: În capitolul 24 al
Evangheliei lui Matei, Domnul Iisus vorbește despre lucrurile viitoare în ceea
ce putem numi „mica Apocalipsă”. El le descopere ucenicilor lucrurile viitoare,
vorbindu-le despre dărâmarea Templului, despre pustiirea Ierusalimului și
despre venirea Fiului omului. Este suficient să recitim pasajele
din Evanghelia lui Matei, Marcu sau Luca pentru a ne familiariza pe scurt cu
ceea ce vom întâlni în Apocalipsa. „Drept răspuns, Iisus le-a zis: „Băgaţi
de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în
Numele Meu şi vor zice: Eu sunt Hristosul! Şi vor înşela pe mulţi” (Mat.
24:4-5). „Când a rupt Mielul cea dintâi din cele
şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi
vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că
s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a
pornit biruitor şi ca să biruiască” (Apoc. 6:1-2). Un arc fără săgeți
simbolizează o biruință fără luptă. Antihrist va fi „invitat” să conducă lumea
ca o soluție la o criză mondială. „Veţi auzi de războaie şi veşti de
războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să
se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula
împotriva altui neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocuri,
vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi” (Mat. 24:6-7). „Când
a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino
şi vezi!” Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a
primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii
pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare” (Apoc. 6:3-4). În locul păcii
promise, Antihristul va aduce un război cum n-a mai fost de la întemeierea
lumii. Urmarea firească a războiului este foametea: „ .. pe alocurea
vor fi … foamete … Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul
durerilor.” (Mat. 24:7-8). „Când a rupt Mielul pecetea a treia,
am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată
că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o
cumpănă. Şi, în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care
zicea: O măsură de grâu pentru un dinar. Trei măsuri de orz pentru un dinar!
Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!” (Apoc. 6:5-6). Ca
întotdeauna, Antihristul va da vina pe copiii lui Dumnezeu și va porni
împotriva lor o persecuție teribilă: „Atunci vă vor da să fiţi
chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu” (Mat.
24:9). „Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul
făpturii a patra zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a
arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea şi împreună cu el venea
după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului
ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului”
(Apoc. 6:7-8). Persecuția va fi cumplită și va cere un ceas de
răzbunare din partea Domnului: „Atunci, mulţi vor cădea, se vor
vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula
mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina
înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va
răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit” (Mat. 24:10-13). „Când
a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub
altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din
pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o
ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu,
care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni
sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat
o haină albă şi i s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se
va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să
fie omorâţi ca şi ei” (Apoc. 6:9-11). Evenimentele de pe Pământ vor fi
însoțite de teribile semne cerești: „Pe alocuri vor fi mari cutremure
de pământ, foamete şi ciume, vor fi arătări înspăimântătoare şi semne mari în
cer” (Luca 21:11). „Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat
şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut
negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele şi stelele au
căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de
un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci
sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile
lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi
cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri
şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi
peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de
mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine
poate sta în picioare?” (Apoc. 6:12-17). Cei ce se tem de Apocalipsa
ar trebui să se teamă și de Evangheliile Domnului Iisus! Evenimentele viitoare
sunt prea importante pentru ca să le ignorăm și tocmai de aceea au fost
anunțate în mai multe cărți ale Bibliei. O foarte amănunțită cronologie a lor
ne-a fost lăsată în cartea profetului Daniel.
Săptămâna
profetului Daniel: În profeția lui Daniel ni s-a spus că „au
fost hotărâte șaptezeci de săptămâni … până la ungerea Sfântului sfinților”
(Dan. 9:24-27). Ultima din acestea va fi săptămâna Necazului cel Mare în care
va avea loc ultima înfruntare dintre Hristos și Antihrist: „El va face
un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea
săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa
urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra
celui pustiit prăpădul hotărât” (Daniel 9:27). Această septadă
(săptămână) va debuta cu semnarea unui tratat de pace între Israel și un
dictator mondial (Antihristul) și se va încheia când Hristos se va întoarce pe
Pământ ca să judece pe cei răi și să instaureze Împărăția Lui glorioasă.
Evenimentele acestei săptămâni de ani sunt descrise în Apocalipsa 6-19. Ni se
numără chiar și câte luni și câte zile sunt în trei ani și jumătate: „I
s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze
patruzeci şi două de luni” (Apocalipsa 13:5). „Voi da celor doi
martori ai mei să proorocească îmbrăcaţi în saci o mie două sute şaizeci de
zile” (Apocalipsa 11:3). Din Daniel 9:27 știm că cea de a șaptezecea
săptămână va debuta cu un legământ încheiat de Antihrist cu poporul Israel, în
virtutea căruia li se va îngădui să rezidească Templul din Ierusalim. La
jumătatea săptămânii, Antihristul va pângări acest templu și se va instaura ca
singurul demn de închinare. Paralel, în Apocalipsa 6 ni se vorbește
despre un lider mondial care va veni promițând pace, dar care va declanșa
război. În Apocalipsa 11 ni se spune că Templul anunțat de Daniel există deja
la Ierusalim. Curtea lui de afară va fi călcată în picioare de neamuri timp de
42 de luni: „Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte
nemăsurată, căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta
cetate patruzeci şi două de luni” (Apocalipsa 11:2). În
Apocalipsa 12 îl vom vedea pe Balaurul cel mare, un alt nume pentru
Satan, urmărind-o pe femeia care-l reprezintă pe Israel. Ea fuge în pustie și
acolo va sta exact 1.260 de zile, care sunt exact 42 de luni, care sunt exact
trei ani și jumătate. Domnul Iisus ne-a spus și despre aceasta în mica
apocalipsă din Evanghelie: „De aceea, când veţi vedea urâciunea
pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în
Locul Sfânt - cine citeşte să înţeleagă! - atunci, cei ce vor
fi în Iudeea să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei să nu se
pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp să nu se
întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de
cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie
iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa
de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va
mai fi” (Mat. 24:15-21). Vom vedea că această septadă din profeția lui
Daniel se împarte în Apocalipsa în trei părți: prima parte de trei ani și
jumătate a săptămânii (Apocalipsa 6-9), evenimentele de la mijlocul săptămânii
(Apocalipsa 10-14) și ultimii trei ani și jumătate ai septadei (Apocalipsa
15-19). Ce este așa de important că trebuie să ne oprim la jumătatea celor
șapte ani? Atunci se va întâmpla că Antihristul va rupe legământul cu poporul
ales și în loc să-i mai protejeze îi va persecuta teribil (Dan. 9:27). Ce mă
privesc pe mine toate acestea? Când studiați aceste capitole tumultoase, țineți
în minte că ele au intenția de a-i încuraja pe creștinii din toate veacurile.
Ioan nu scrie doar evenimente, ci face teologie, ajutându-ne să-L cunoaștem mai
bine pe Dumnezeu în frumusețea atributelor Sale și principiile împărăției Lui.
Capitolele acestea descriu un conflict cosmic între Dumnezeu și Satan, între
Noul Ierusalim și Babilon și arată partea care este rezervată „biruitorilor”.
Capitolul 6 ne arată retribuția divină pentru cei ce L-au refuzat pe Hristos.
Această pedeapsă divină a fost vestită și de apostolul Pavel: „Nu vă
aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram
încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la
vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca
cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel
Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va
prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei,
cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile
nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit
dragostea adevărului ca să fie mântuiţi” (2 Tesal. 2:5-12). Biserica
nu știe „ceasul în care va veni Hristos” și fiecare generație are privilegiul
și obligația de a-L aștepta. Apocalipsa ne alimentează anticipația noastră cu
informații despre lucrurile care au să se întâmple pentru a ne încuraja să stăm
într-o stare de veghe. Ne întâlnim cu aceleași avertizări date
bisericilor: „Cine are urechi să audă!” (Apoc. 13:9). „Iată,
Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte
hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” (Apoc. 16:15). „Şi
iată, Eu vin curând! Ferice de cel ce păzeşte cuvintele proorociei din
cartea aceasta!” … Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea
aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile
scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii
acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din
cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta. Cel ce adevereşte aceste
lucruri, zice: „Da, Eu vin curând.” Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22:7,
18-20).
Reflecții suplimentare: Cartea cu şapte peceţi - Capitolul 5
până la capitolul 6.8:
În capitolul 4 aveam ca subiect pe răscumpăraţii
Domnului strânşi în jurul tronului lui Dumnezeu şi al Mielului în Cer. Cei 24
de bătrâni din viziunea lui Ioan, stând în jurul tronului, pot reprezenta pe
toţi sfinţii cereşti din Epoca Bisericii, ca și din cea trecută - epoca
iudaică. Simbolul este luat de la cei 24 de bătrâni ai preoţiei lui Israel. În
Cer însă nu există nicio preoţie sacerdotală, ci toți din poporul lui Dumnezeu
sunt preoţi. În Apocalipsa 5 ne ocupăm de aceeaşi viziune ca în cap.4. În
cap.4 îl vedem pe Domnul Iisus adorat ca şi Creator. În
cap.5 gloria Sa este mai înaltă, El fiind adorat ca Răscumpărător. Primul lucru care ne atrage
atenţia este ce se spune despre cartea cu şapte peceţi din mâna Celui ce stă pe
tron. Am văzut din cap.4 că Fiul este Cel ce stă pe tron, dar să nu uităm că
acesta este şi tronul lui Dumnezeu Tatăl. Şi astfel, avem în mâna dreaptă a
Tatălui o carte scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară şi pecetluită cu şapte
peceţi. Când citim „carte” nu trebuie să ne gândim la o carte obişnuită, ci mai
curând la un sul de pergament. Vechile cărţi ale Israelului erau în general
suluri de piele de oaie; şi când ni se spune că această carte era pecetluită cu
şapte peceţi, trebuie să înţelegem că ea era făcută sul până la un anumit
punct, şi acolo era pusă o pecete pe margine, aşa încât nu putea fi deschisă
fără să se rupă pecetea. Era apoi rulată puţin mai departe şi o altă pecete era
pusă acolo şi tot aşa mereu până ce erau şase peceţi pe marginea cărţii, şi o
ultimă pecete încheia întregul sul. Când prima pecete era deschisă, o anumită
porţiune din carte era expusă vederii şi la fel cu fiecare din următoarele.
Când cea de-a şaptea pecete era ruptă, atunci întreaga carte era
desfăşurată. Ce conţinea această carte pecetluită? Trebuie să reținem un
principiu: studiind cartea Apocalipsei să nu ne bizuim niciodată pe propria
noastră imaginaţie cu privire la ce simbol referă. Fiecare simbol este explicat
sau se face aluzie la el în altă parte din Biblie. În Ieremia 32 citim
că profetul a trăit chiar în epoca precedentă căderii Ierusalimului sub
Nebucadneţar. A profeţit poporului Israel că vor fi duşi în robia Babilonului,
că timp de 70 de ani aveau să fie captivi, și că la sfârşitul acestei perioade
vor fi eliberaţi şi locurile lor pustii vor fi reclădite (Ieremia 29.10).
Hanameel, vărul lui Ieremia, care avea o bucată de pământ, ştia bine că în
curând ea va fi absolut fără nicio valoare şi era nerăbdător să scape de ea şi
să scoată ce-o putea pe ea. El a încercat s-o vândă vărului lui, profetul
Ieremia, care era în închisoare în timpul acela din cauza adevărului. Domnul a
spus lui Ieremia: „Cumpără ţarina” și I-a poruncit să primească propunerea ca
și cum ţarina ar avea valoare, pentru că după cât de sigur era că poporul lui
Dumnezeu a coborât în Babilon, la fel de sigur era și că se vor întoarce din
nou de acolo, și deci țarina va valora mult mai mult în ziua aceea, rămânând
astfel în familia lui. În Ieremia 32.8 ni se spune, că
Hanameel a venit şi l-a rugat să-i cumpere câmpul, iar Ieremia a primit. Titlul
de proprietate a fost deci întocmit, pecetluit şi ascuns undeva. Ţarina era
cumpărată de Ieremia, dar el nu a intrat în posesia ei atunci, pentru că avea
să fie alungat, lepădat şi pus deoparte; dar într-o zi sulul acela pecetluit va
fi de o mare valoare, atunci când restaurarea va avea loc. El l-a dat secretarului
său să-l ascundă departe şi să facă cunoscut moştenitorilor lui unde era actul
care trebuia să le dea titlul de proprietate asupra pământului. Documentul
acela, ca o carte pecetluită, era titlul de proprietate al moştenirii lui
Ieremia, iar când poporul lui Dumnezeu se va întoarce din Babilon, un om va
intra în tribunal şi va spune: „Actul acesta îmi aparţine. Eu sunt moştenitorul
lui Ieremia. Eu am dreptul să rup peceţile şi să iau proprietatea”. Cu
ilustraţia aceasta înaintea noastră, nu ne este greu să înţelegem ce vrea să
spună cartea cu şapte peceţi din Apocalipsa. Cartea pe care Ioan a văzut-o în
mâna Celui ce stătea pe tron este titlul de proprietate al acestei lumi; şi
când Dumnezeu spune: „Cine este vrednic să ia cartea şi să-i rupă peceţile?”,
este exact un alt fel de a spune „Cine este moştenitorul legitim?” Cine poate
spune: „Eu am dreptul să rup peceţile acelea, dreptul să pretind că lumea îmi
aparţine mie?” Cine este vrednic să ia lumea în stăpânire şi să şi-o supună?
Adam, tu eşti? Nu ţi-a fost dată lumea? Când Dumnezeu te-a creat şi te-a aşezat
în grădina Edenului, nu ţi-a spus că totul este al tău? De ce nu ieşi înainte
să iei acest titlu de proprietate şi să-ţi revendici proprietatea? Adam poate
spune: „Mi-am pierdut moştenirea din pricina păcatului. A mea a fost, dar am
păcătuit şi nu mai este a mea. Diavolul mi-a furat-o, înşelându-mă, şi eu nu
mai am niciun drept asupra ei”. Este vreun înger care poate înainta şi să ia
cartea? Nu, niciun înger din oştirile cereşti nu poate spune: „Eu am dreptul la
lumea aceasta”. Niciun om din tot Universul nu poate spune: „Este a mea”. Şi
Ioan spune: „Am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic”. Dar în
timp ce plângea unul dintre bătrâni i-a spus: „Nu plânge! Iată că Leul din
seminţia lui Iuda a biruit ca să ia cartea şi să-i rupă peceţile …” Şi Ioan s-a
uitat să vadă Leul din seminţia lui Iuda, maiestosul rege al animalelor, gata
să sară pe pradă, însă a zărit un miel … Ce, Leul este Mielul!? Da, Mielul lui
Dumnezeu este Leul din seminţia lui Iuda. Mielul care simbolistic vorbeşte
despre nevinovăţie, despre smerenie, despre bunătate şi jertfă este Cel ce
trebuie să înainteze ca un Războinic viteaz şi să revendice această lume ca pe
un drept al Său, alungând pe toţi vrăjmaşii Lui dinaintea feţei Sale. Când
a ieşit Domnul din mormânt, semnele cuielor erau pe El. Când, după mulţi ani,
Ioan L-a văzut sus, în glorie, el a văzut un Miel care arăta ca şi când ar fi
fost adus jertfă; şi când noi vom merge acasă, în Cer, nu vom greşi niciodată identificarea
Lui. Nu vom greşi închinându-ne lui Gabriel, în locul Domnului Hristos; nu vom
confunda pe un apostol iubit ca Ioan, cu Domnul Iisus. Vom avea ochii numai
pentru Mielul pe al cărui trup vor fi pe vecie semnele răscumpărării noastre.
Ce privelişte va fi pentru poporul iubit al lui Dumnezeu când vom privi faţa
Lui, vom simţi atingerea Lui duioasă, vom privi urmele cuielor din mâinile şi
picioarele Lui și semnul lăsat de suliţa romană în coasta
Lui! Profetul Habacuc 3.4, Îl descrie astfel: „din mâna Lui
pornesc raze şi acolo este ascunsă tăria Lui”. Acolo unde suliţa crudă L-a
străpuns, se ascunde puterea Lui. Cunoaşteți dvs. pe acest Miel al lui
Dumnezeu? Sunteți dumneavoastră familiarizaţi cu El? Este El Mântuitorul dvs.?
Vă bizuiți dumneavoastră pe îndurarea Lui? Se spune că Mielul din mijlocul
tronului are şapte coarne. Coarnele vorbesc despre putere. În Vechiul Testament
citim despre „tauri puternici din Basan”, cu capete mari, cu grumazul gros şi
coarne tari. În Israel se obişnuise să se lege ideea de putere cu cornul. Dar
Ioan nu vede un taur viguros, ci un miel, (diminutiv, un mieluşel) cu şapte
coarne! Aşa cum coarnele vorbesc de putere, cifra şapte vorbeşte de
perfecţiune. Puterea desăvârşită aparţine Mielului lui Dumnezeu. Ni se spune că El avea şapte ochi, care ni se
explică în continuare că sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise în
toată lumea, şi aceasta este legat cu Isaia 11.2. Duhul Sfânt este
Duhul lui Hristos. „În El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”
(Coloseni 2.9). Toate harurile spirituale sunt ale Lui. „El este uns cu un
untdelemn de bucurie, mai presus de tovarăşii Lui de slujbă” (Ps. 45.7 - T.M.).
El este Cel ce ne dă Duhul Sfânt. A venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a
Celui ce stătea pe tron. Ce-L îndreptăţea să procedeze aşa? Pentru că s-a dus
la cruce în infinită îndurare, ca să plătească marea datorie a păcatului, să
răscumpere astfel moştenirea pierdută şi s-o elibereze de sub dominaţia lui
Satan. Mielul are dreptul la carte, Mielul poate să revendice titlul de
proprietate al acestei lumi, fiindcă atunci când murea pe crucea Calvarului a
răscumpărat-o să fie a Sa; o lume în care gloria lui Dumnezeu va urma să fie
desfăşurată de-a lungul a o mie de ani. Era lumea Lui, pentru că El a creat-o.
El a dat-o omului, dar acesta a pierdut-o prin păcat. Însă Domnul Iisus Hristos
a răscumpărat-o când era atârnat pe crucea Golgotei. Apoi, El a aşteptat cu
răbdare, în Cer, acolo în glorie, până avea să se împlinească vremea ca să-şi
revendice moştenirea. De aceea cartea cu titlul Lui de proprietate a fost
pecetluită. În acest interval, oamenii au avut destul timp să progreseze pe
Pământ. Diavolul a condus lucrurile în mod corespunzător, dar în curând Domnul
Hristos va reveni. El va restabili totul, însă va face aceasta prin judecată.
Chiar lumea în care Domnul Iisus a murit, va deveni sfera unde Gloria/Slava lui
Dumnezeu se va desfăşura - şi aceasta nu numai în mileniu, ci şi pe Pământul
cel Nou după aceea, ca şi în Cerul cel Nou. „Când (Mielul)
a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei 24 de bătrâni s-au aruncat la
pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută (harfă) şi potire de aur,
pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor” (v.8). Mie îmi place foarte
mult harfa. De fiecare dată când aud o harfă cântând, mă gândesc că, cu un
astfel de instrument voi cânta şi eu în Cer. Este o închipuire, desigur, dar
una plăcută. „Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: Vrednic eşti
Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile; căci ai fost înjunghiat şi ai
răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de
orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi
preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ” (v.9-10). Ei nu
cântă numai despre ei, ci despre toţi răscumpăraţii; astfel, făpturile vii,
atributele divine, se unesc cu ei. Şi iată, o mare mulţime care cântă cuvintele
cântării, deci probabil că în Cer vor fi mult mai mulţi oameni decât vor fi cei
pierduţi pentru totdeauna în infern. Toţi pruncii care au murit, vor fi acolo,
în Cer. Ce aglomerat va fi căminul ceresc! Şi ce minunate părtăşii! Vom fi în
tovărăşia tuturor celor curaţi şi sfinţi, curăţiţi prin sângele Domnului Iisus.
Să observăm ce anume cântă ei acolo: ei atribuie răscumpărarea în întregime
Mielului şi lucrării Sale. Aceştia sunt sfinţii lui Dumnezeu. Apoi vom găsi o
altă ceată, cea a îngerilor. Putem remarca însă un cerc închis, format din
păcătoşii răscumpăraţi; aceştia vor fi gloria Cerului. Auzim adesea printre oameni despre îngeri care cântă.
În Iov 38.7 citim: „atunci când stelele dimineţii izbucneau în
cântări de bucurie”. Stelele dimineţii sunt îngerii. Ei cântau când această
lume, în frumuseţea ei ieşea din mâna lui Dumnezeu. Dar această veche cântare a
încetat. Păcatul a intrat în lume şi a murdărit frumoasa creaţie şi din timpul
acela nu mai citim niciodată că îngerii cântă. La naşterea Domnului Iisus o
mulţime de oaste cerească a lăudat pe Dumnezeu, spunând: „Glorie lui Dumnezeu
în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” (Luca
2.14). Dar nu citim că ei au cântat. Răscumpăraţii cântă însă „o cântare nouă”.
Este cântarea răscumpărării. Vom fi şi noi în stare să cântăm acea cântare?
Îngerii Îl vor lăuda pe Miel, este adevărat, dar nu se spune că ei vor cânta. Iată
textul: „M-am uitat şi împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii
şi în jurul bătrânilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece
mii de ori zece mii şi mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: Vrednic este Mielul,
care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria,
cinstea, gloria şi lauda” (v.11-12). Ce oştire! Poate gândim că Dumnezeu ar fi
avut îndeajuns şi fără noi. John Bunyan spunea: „Oh, acest
Miel al lui Dumnezeu! Cerul întreg era al Lui, mulţimi nenumărate de îngeri Îl
desfătau, dar aceasta nu-L mulţumea. El trebuia să aibă părtăşie cu păcătoşii”.
Dacă vreodată veţi cânta sus, va trebui să începeţi de aici, de jos. Putem
spune noi: „Tu ai fost înjunghiat şi m-ai răscumpărat cu sângele Tău?” Îngerii stau într-un cerc exterior. Cu alte
cuvinte, îngerii stau deoparte, privesc şi spun: „Mielul merită cinstea pe care
o primeşte!”Apoi este o a treia ceată, un al treilea cerc, cuprinzând întreaga
creaţie. Ioan priveşte peste întregul Univers şi vede fiecare făptură înălţând
pe Miel. Va veni ziua când toată inteligenţa creată se va uni şi va spune:
„Glorie Mielului!” După ce Mielul a luat cartea, îi rupe peceţile. Când a
început Primul Războiul Mondial, apoi cel De-al Doilea Război Mondial, unii au
întrebat pe diverși teologi: „Nu credeţi că Necazul cel Mare a început deja?”
În ultimii ani, de asemenea, eveniment după eveniment par a se încadra la
această parte introductivă a Apocalipsei, încât ai fi îndreptăţit să crezi că
am intrat deja în durerile Necazului celui Mare. Răspunsul meu este acesta: Nu
poate fi nicio perioadă de necaz (strâmtorare), cum este descrisă aici, mai
înainte ca Mielul să rupă peceţile din cartea cu şapte peceţi. Şi Mielul nu
rupe prima pecete mai înainte ca cei răscumpăraţi să fie văzuţi încununaţi în
Cer. Şi niciun răscumpărat nu-şi va primi cununa înainte ca să fie răpiţi la
venirea Domnului Iisus în văzduh şi instalarea tronului de judecată. Toate
cununile urmează să fie date la tronul de judecată al lui Hristos, înainte ca
Mielul să ia cartea şi înainte ca peceţile să fie rupte. Un prieten m-a
întrebat: „Domnule profesor, ce chin poate fi mai mare decât războaiele
mondiale?” Ei bine, atunci, în timpul Marelui Necaz, condiţiile vor fi
îngrozitoare! În războaiele mondiale, organizaţiile care declară că încearcă să
aline suferințele oamenilor au făcut foarte multe sacrificii și eforturi pentru
soldaţi, rude şi nevoiaşi. Luaţi Crucea Roşie, de pildă. Spiritul
de sacrificiu a făcut pe oameni să iniţieze această societate şi mulţi din fondatorii
ei erau devotaţi pentru Hristos. Oriunde se vede Crucea Roşie se evocă
crucea lui Hristos. În Necazul cel Mare însă nu va mai fi nicio cruce roşie. Crucea
lui Hristos va fi atât de urâtă atunci încât nu va mai fi văzută
nicăieri. Acum gândiţi-vă la un război mai mare decât oricare dintre
războaiele mondiale, un război în care nu va mai exista nici Crucea Roşie,
nici, măcar, Societăţi Biblice, nici lucrători creştini - absolut niciun
slujitor spiritual care să uşureze condiţiile îngrozitoare care vor predomina
atunci în lume. Gândul este cumplit, dar un astfel de război a fost prezis de
Biblie! Repet, timpul acelei strâmtorări nu va începe înainte ca cei
răscumpăraţi să fie strânşi în jurul Domnului în glorie, şi să fie încununaţi.
Apostolul Pavel spune: „De acum, mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o
va da „în ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi
tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”. „În ziua aceea” când sfinţii vor fi
adunaţi în jurul tronului de judecată al lui Hristos, adică în ziua când îşi
vor primi cununile. Aşadar, după ce Biserica va fi răpită, cine îi va lua locul
în lume? După ce răpirea a avut loc, noi suntem deja în Cer. Să ne imaginăm
acea ultimă noapte - în timp ce lucrurile merg înainte în mod obişnuit. Deodată
se aude din glorie un sunet dulce şi fiecare răscumpărat înţelege că este
trâmbiţa lui Dumnezeu. Şi într-o clipă, mormintele se deschid şi în fiecare loc
unde credincioşii morţi se odihniseră, trupurile au înviat şi sfinţii vii s-au
schimbat. Ne pomenim că suntem răpiţi şi intrăm în Casa Tatălui şi cădem cu
faţa la pământ să ne închinăm. Să presupunem că am trăit deja 24 de ore în Cer.
La început inimile noastre vor fi prea pline de Hristos ca să se mai gândească
la altceva. Dar, în cele din urmă, El Însuşi ne stimulează să fim atenţi la ce
se pregăteşte să facă. Poate zicem în noi înşine: „Ce se petrece cu lumea pe
care am lăsat-o jos?” Privim în jos la sărmana scenă pe care am trăit-o până
ieri. Oamenii umblă aproape ca înainte, numai că într-o mare agitaţie. Priviţi
la străzile metropolelor. Putem vedea băieţii cu ziare cum strigă: „Ediţie
specială! Un mare număr de persoane au dispărut!” Este mare învălmășeală la
ziare să afle tot despre acest straniu eveniment. Mulţi se îngrămădesc la Bisericile
populare ca să asculte pe cutare reverend sau pe cutare preot sau pastor dând
explicaţii despre marea dispariţie a atâtor oameni. Cred că mulţi vor merge la
Biserică câtva timp după răpirea celor credincioşi. Se vor înghesui ca
niciodată înainte. Îmi închipui că-i aud pe cei de la amvoane aplanând
lucrurile, stând la amvoane cu fețe palide, cadaverice, în timp ce se uită la
duzinele de enoriaşi, pe care nu i-au mai văzut de mulţi ani, şi, fiecare
cugetă ceva de genul: „Acum văd că trebuie să dau o explicaţie acestor oameni.
De 20 de ani le-am spus că povestea aceasta cu a doua venire este falsă”.
Oamenii care credeau în a doua venire erau priviţi ca nişte idioţi, care nu
ştiu ce vorbesc. Se aud murmure în fiecare biserică, în genul: „Noi ţi-am încredinţat
sufletele noastre. Dumneata ai învăţat la colegii, seminare, universităţi, ai
citit biblioteci întregi cu cărţi şi noi te credeam când spuneai că vechea
concepţie a mântuirii prin sângele lui Hristos este demodată, și că noi înşine
putem să ne mântuim prin fapte şi ştiinţă. Te credeam când ne spuneai că a doua
venire a Domnului Hristos este o idee fantastică: acum explică-ne aceasta!”
Altul striga: „Şi cu bunica ce se aude? Ea a crezut în Biblia ei până la
sfârşit. De curând a citit: „În ceasul când nu vă gândiţi, Fiul Omului va
veni”. Acum bunica s-a dus şi eu sunt aici. Doctore, explică-ne!” Vor fi nişte
adunări deosebite după venirea Domnului! Iată lumea aceea plină de corupţie,
iată inimile oamenilor topindu-se de frică. Oamenii de stat creştini s-au dus.
Oamenii de afaceri creştini, toate categoriile de oameni care cunoşteau pe
Hristos, au dispărut. Ce vor face ei? Citim: „Când a rupt Mielul cea dintâi din
cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii
zicând cu un glas ca de tunet: Vino şi vezi! M-am uitat şi iată că s-a arătat
un cal alb. Cel ce sta pe el, avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit
biruitor şi ca să biruiască” (cap.6.1-2). Am văzut pe Miel când rupea prima
pecete şi Ioan a auzit un glas ca de tunet. Tunetul vorbeşte de o furtună
apropiată, deşi scena pare destul de liniştită. Ce este aceasta? Un luptător
iese pe un cal alb, ţinând un arc în mână. Arcul vorbeşte de lupte de la
distanţă. Caii, ca în Zaharia 1, simbolizează hotărâri
providenţiale. Acest luptător de pe calul alb zugrăveşte ultimul efort al
omului de a instaura o domnie a ordinii şi a păcii, în timp ce Hristos este
încă lepădat. Va fi cea mai mare încercare a lumii de a-şi uni forţele după ce
Biserica a fost răpită. Va fi planul şireteniei diabolice de a produce un
mileniu de batjocură fără Hristos. Cât va dura aceasta? „Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit
pe a doua făptură vie zicând: Vino şi vezi. Şi s-a arătat un alt cal, un cal
roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca
oamenii să se înjunghie unii pe alţii şi i s-a dat o sabie mare” (cap.6.3-4).
Deci apare un cal roşu, ce ne vorbeşte despre anarhie și război sângeros.
Primul efort din lumea de jos va fi să stabilească pacea universală, despărţiţi
de Hristos. Dar ea va sfârşi într-un război universal, mult mai sângeros şi mai
mare decât s-ar fi cunoscut vreodată. Călăreţul de pe calul roşu ca sângele are
o sabie. Ea vorbeşte de un război de tip diferit, inclusiv cel cu arcul. Omul
luptând cu omul, naţiune cu naţiune. Conflictele interne şi războaiele de clasă
și nimicirea oricărei ordini stabilite este ilustrată aici. „Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe
a treia făptură vie zicând: Vino şi vezi. M-am uitat şi iată că s-a arătat un
cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă. Şi în mijlocul celor patru
făpturi vii, am auzit un glas care zicea: O măsură de grâu pentru un dinar.
Trei măsuri de orz pentru un dinar. Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul”
(cap.6.5-6). Deci, un cal negru şi un călăreţ cu o cumpănă ne vorbeşte despre
ceea ce urmează inevitabil după un război mondial: foamete mondială! „Măsură”
înseamnă atât grâu cât să pregătească omul o masă iar dinarul era plata pentru
o zi de lucru. Hrana pentru un prânz din salariul unei întregi zile de lucru,
va fi pentru cineva care va mânca grâu. Dacă va mânca orz, va avea trei mese
pentru o zi de lucru. Ce condiţii grele! Noi socotim exorbitant costul unui
război, dar în zilele Necazului cel Mare va fi fără seamăn! „Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul”.
Untdelemnul şi vinul sunt puse în contrast cu grâul şi orzul. Grâul şi orzul
constituie hrana săracului - aproape dincolo de posibilităţile lui de
cumpărare; dar de hrana bogatului, de luxul lui să nu se atingă. „Când a rupt
Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: Vino şi vezi!
M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea
moartea şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere
peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă
şi cu fiarele pământului” (cap.6.7-8). Deci un cal gălbui (palid), încălecat de
moarte. Cuvântul redat cu „gălbui” însemnă verde-crom. O mai bună traducere ar
fi un cal „livid”, adică culoarea cadavrelor. A cui imagine este aceasta? A
molimei, care urmează întotdeauna războiului şi foametei!
A cincea şi a şasea pecete - Capitolul 6.9-17:
Înainte de a examina, mai pe îndelete, ce este scris cu privire la a
cincea şi a şasea pecete, este necesar să spunem ceva despre purtarea lui
Dumnezeu cu poporul Său pământesc, Israel, şi să arătăm cum cartea pe care o
studiem se leagă cu profeţia mai veche a lui Daniel. Cu 1500 de ani înaintea
crucii, Dumnezeu încheiase un legământ cu poporul Israel, pe care-l alesese să
fie al Său, potrivit cu promisiunea făcută lui Avraam, Isaac şi Iacov. Dumnezeu
i-a pus deoparte pentru Sine, dându-le ţara Canaanului ca moştenire, atâta timp
cât ei îi vor rămâne credincioşi ca Împăratului lor nevăzut. Le-a dat legea Lui
cea sfântă şi le-a promis că dacă vor asculta de glasul Lui ei vor fi capul
tuturor neamurilor şi martorii Lui până la marginile Pământului. Pe de altă
parte, i-a înştiinţat că dacă nu-l vor asculta, dacă nu vor păzi rânduielile
Lui, dacă vor călca poruncile Lui, dacă se vor închina la dumnezeii mincinoşi
ai neamurilor din jurul lor, El nu-i va mai ocroti de vrăjmaşii lor, ci îi va
preda pustiirii şi împrăştierii, până se vor pocăi şi se vor întoarce de la
păcatele lor - şi atunci El îşi va aduce aminte de legământul Lui cu părinţii
lor şi îi va readuce în ţara lor şi va împlini toate bunele Lui promisiuni. Ei
s-au prăbuşit complet sub fiecare încercare şi, potrivit cu cele spuse în
Cuvântul lui Dumnezeu, zece seminţii au fost înrobite de împăratul Asiriei şi,
puţin mai târziu, şi celelalte două seminţii au fost deportate în Babilon, unde
au rămas în robie timp de 70 de ani. La expirarea acestei perioade profetice,
li s-a îngăduit să se întoarcă în ţara lor, ca să poată să fie acolo, pentru
a-L primi pe Mesia Cel promis, când El Se va descoperi. Numai o rămăşiţă dintre
evrei a beneficiat de acest privilegiu şi urmaşii lor care trăiau în Palestina,
când Domnul Iisus Hristos s-a arătat la împlinirea vremii, doar ca să fie
lepădat de poporul care-L aşteptase atâta! Timpul venirii Sale fusese foarte
clar prezis în cartea lui Daniel. În Daniel 9 ni se spune că
un sol ceresc a adus profetului cuvântul, că Dumnezeu a rânduit 70 de săptămâni
pentru poporul Său şi cetatea lui sfântă. Acestea nu trebuie înţelese ca
săptămâni de zile, ci ca săptămâni de ani. Termenul de „săptămâni” poate fi
redat mai bine prin şeptimi. Şaptezeci de săptămâni ori şapte ani fac 490 de ani.
Este o perioadă rânduită în scurgerea timpului şi în mod deosebit are a face cu
Iuda şi cu Ierusalimul. Această perioadă a fost împărţită în trei părţi -
şapte săptămâni adică 49 de ani, în care străzile şi zidurile cetăţii urmau să
fie reclădite. Apoi 62 de săptămâni adică 434 de ani, imediat următori
completării acestei lucrări, până la apariţia şi nimicirea (stârpirea) lui
Mesia, Domnul. Şi săptămâna finală, adică şapte ani, ca să completeze ciclul,
la sfârşitul căreia Împăratul va domni în cetatea sfântă şi întreaga profeţie
va fi împlinită prin stabilirea Împărăţiei de atâta timp profeţită. Punctul de
plecare este clar definit ca „ieşirea poruncii de a restaura şi a reclădi
Ierusalimul” prin decretul lui Artaxerxe, cum este redat în Neemia 2.
În timpul următorilor 49 de ani cetatea a fost reclădită. Apoi, după 434 de
ani, Domnul Iisus a intrat călare în Ierusalim şi a fost aclamat de mulţime ca
Împărat, Fiul lui David, iar după câteva zile a fost lepădat şi răstignit.
Astfel, Mesia a fost lepădat şi nu a avut nimic. Dar ce se întâmplă cu
ultima săptămână? S-a împlinit? Nu! Când Fiul a fost lepădat, Dumnezeu a
lepădat poporul (Israel) şi săptămâna aceasta nu va fi împlinită, până într-o
zi viitoare, când Dumnezeu va primi din nou pe Israel. Îngerul a spus lui
Daniel: „este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi
pustiirile” (Daniel 9.26). Aceasta rezumă întreaga istorie a Palestinei pentru
cei peste 2000 de ani trecuţi. A fost o mare bătălie pe uscat şi un tablou
aproape neasemuit în pustiire, pentru că Israel n-a cunoscut ziua cercetării
lui. Zilele lor nu sunt în progres acum. Dumnezeu face o altă lucrare. În timp
ce evreii sunt orbiţi în parte şi rătăcesc, El îşi adună Biserica, Trupul lui
Hristos, o mulţime cerească ce va domni cu Hristos, când El Îşi va stabili
Împărăţia neprihănirii (dreptăţii) pe Pământ. Biserica a început la
Rusalii, când Duhul Sfânt, trimis de Domnul Iisus glorificat, a venit peste
ucenici, deşi adevărul deplin al acestei minunate taine a Bisericii n-a fost
cunoscut până ce Saul din Tars n-a devenit apostolul Pavel. Lui, şi prin el
nouă, ni s-a descoperit adevărul acestei epoci. Biserica lui Hristos este una,
deşi oamenii care au luat numele Lui şi pretind că sunt ucenicii Lui, s-au
dezbinat şi au format multe sisteme, cuprinzând adesea credincioşi şi
necredincioşi. Dar Biserica lui Dumnezeu constă numai din cei ce sunt născuţi
din Duhul Sfânt, adică născuți din nou, ei fiind creștinii adevărați, nu
creștini nominali! Toţi aceştia sunt botezaţi în „trupul lui Hristos” -
Biserica. Această lucrare specială va înceta la întoarcerea Domnului în
văzduh, care este prima etapă a celei de-a doua Lui veniri. A
doua etapă va fi când El vine pe Pământ în glorie descoperită, ca să
domnească. Cea de-a şaptezecea săptămână sau ultima săptămână a lui Daniel,
intervine, cred eu, între aceste două măreţe evenimente! Domnul
vorbeşte despre această perioadă ca despre „sfârşitul veacului” în Matei 24, şi
El o împarte în două părţi: „începutul durerilor” şi „necazul cel mare”. O
comparaţie atentă a acestei mari profeţii a Domnului nostru din Matei 24 cu
partea Apocalipsei care ne stă înainte, va lămuri că primele şase peceţi
corespund cu prima jumătate a săptămânii, adică „începutul durerilor”, în timp
ce, de la deschiderea celei de-a şaptea peceţi începe Necazul cel Mare.
Înştiinţarea acestei profeții privind hristoşi mincinoşi implicând speranţele
false ale unei păci durabile, corespunde primei peceţi. Declaraţia Lui că vor
urma războaie şi veşti de războaie, se potriveşte perfect cu cea de-a doua
pecete. La fel, înştiinţările solemne despre foamete şi molimă îşi găsesc
corespondentul în cea de-a treia şi a patra pecete. Domnul Iisus continuă să
prezică despre un timp când ucenicii Lui vor fi ucişi cu cruzime şi că cine va
mărturisi Numele Lui va plăti cu viaţa. Aceasta ne duce la ruperea celei de-a
cincea peceţi, când Ioan a văzut sub altar sufletele celor decapitaţi pentru
Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus. „Când a rupt Mielul pecetea a
cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina
Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei
strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi
adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor
pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai
odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă
şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei” (cap.6.9-11). Cine sunt
aceşti sfinţi martirizaţi? Ei nu pot aparţine Bisericii - cred eu, pentru că ea
este reprezentată de bătrânii de pe tron, încununaţi în Cer înainte ca prima
pecete să fie ruptă. Dar Romani 11 arată limpede că după ce
numărul naţiunilor s-a împlinit, adică după ce prezenta epocă a Bisericii a
ajuns la capăt şi Biserica a fost mutată în Cer, iar orbirea lui Israel va fi
trecut, rămășița lui Israel va realiza adevărata ei condiţie şi păcatul de a-L
fi lepădat pe Mesia, și va striga la El după izbăvire. Astfel, o nouă ceată de
sfinţi se va forma pe Pământ, cu totul diferită de prezenta ceată cerească.
Mulţi din aceşti credincioşi evrei vor fi martirizaţi de oştile satanice ale
ultimelor zile, şi aceştia sunt văzuţi că au fost sacrificaţi şi sufletele lor
turnate sub altar. Ei strepoca epoci a Evangheliei. Poporul lui Dumnezeu este
învăţat de Duhul Său să se roage potrivit cu principiul dominant al timpului în
care le-a căzut soarta. Aceasta explică de ce adesea unii credincioși mai
sensibili sunt tulburați şi chiar şocați de aşa-numiţii psalmi ai blestemelor,
neputând să înţeleagă strigătele pentru răzbunare care par atât de opuse
harului lui Dumnezeu, aşa cum este cunoscut acum. Şi nu este de mirare că sunt
atât de tulburați şi şovăie să rostească cu buzele lor astfel de cuvinte,
pentru că ele nu ne aparţin deloc. Însă sunt foarte potrivite cu rămăşiţa lui
Israel, care suferă pentru numele lui Iehova/Yahwe, fără să aibă o cunoaştere
clară a unei răscumpărări săvârşite - aşteptând ca Mesia al lor să apară şi să răstoarne
ultima mare Confederaţie a naţiunilor, care va avea tendinţa să-i extermine
absolut. Acestor suflete de sub altar, care invocă judecata lui Dumnezeu
fără milă asupra adversarilor lor, li se dau haine albe şi li se spune că
trebuie să mai aştepte puţin, până ce necazul lui Iacov se va sfârşi şi ei se
vor uni cu fraţii lor ce urmează să mai fie încă ucişi, până când mânia lui
Dumnezeu şi a Hristosului Său va creşte tot mai mult, până ce Iisus Hristos va
fi descoperit din Cer într-o flacără de foc, pedepsind pe cei ce nu cunosc pe
Dumnezeu (2 Tesaloniceni 1.8). Este posibil ca între acești sfinți să se numere
și cei dintre neamuri care nu se vor închina Antihristului, și se vor mântui
prin martiraj! Li se va tăia capul! Deschiderea celei de a şasea peceţi dă o
minunată imagine simbolistică, cu un conţinut atât de grav încât trebuie redată
în întregime: „Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a
făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr,
luna s-a făcut toată ca sângele şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad
smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a
strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate
ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii,
căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oameni
liberi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi
stâncilor: Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de
domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine
poate sta în picioare?” (cap. 6.12-17). Ar trebui să fie evident din echilibrul
cărţii, că noi nu trebuie să luăm aceasta ca un cutremur propriu-zis, deşi
cuvintele Domnului nostru din Matei 24 ne arată că vor fi și astfel de
fenomene, în diverse locuri, cu atât mai cumplite pe măsură ce sfârşitul se
apropie. Deja, poate că am avut în ultimele decade trecute unele amintiri şi
înştiinţări remarcabile, cu multe orori ce au şocat lumea civilizată, fiind
însă la scurt timp după aceea atât de uşor uitate. Cutremurul pecetei a şasea
are totuşi un caracter deosebit. El nu poate fi numai literal, întrucât
insulele, munţii şi mările, împreună cu cetăţile naţiunilor, sunt încă văzute în
existenţă, mult timp după ce această viziune s-a împlinit. Mai curând viziunea
ilustrează completa prăbuşire a societăţii aşa cum este ea constituită acum,
distrugerea civilizaţiei îngâmfate din zilele noastre. Privită din acest punct
de vedere, avem abundente scrieri în Vechiul Testament, care aruncă lumină
asupra ei, clarificând îngrozitoarele ei prevestiri rele. La începutul
cărţii Apocalipsa se spunea că Domnul a trimis şi a dat semne slujitorului Său
Ioan; adică, i-a făcut cunoscut prin semne şi simboluri. Dacă păstrăm în minte
lucrul acesta, vom fi feriţi de a lua literal ce a vrut Dumnezeu să ne dea
simbolic şi astfel este mai probabil să avem gândul Duhului lui Dumnezeu cu
privire la viitorul creştinismului şi iudaismului - cele două sfere de care cartea
aceasta se ocupă în mod deosebit. De aceea, pecetea a şasea nu ne prezintă un
cutremur mondial literal, ci mai degrabă nimicirea ordinei prezente -
socio-politică şi eclesiastică - care va fi redusă la haos prin prăbuşirea
oricărei autorităţi şi sfărmarea oricărei instituţii stabile şi aparent
permanente. Soarele, ni se spune, s-a făcut negru ca un sac de păr.
Soarele, sursa luminii şi a vieţii pentru această planetă, vorbeşte de
autoritatea supremă şi este tipul bine cunoscut al Domnului Însuşi: „Dar pentru
voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele Neprihănirii şi tămăduirea
va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4.2). În prezent, creştinătatea, cel puţin
formal, Îi recunoaşte stăpânirea. Noi numărăm anii în funcție de Anno Domini
(adică de la Hristos). Vorbim de El ca de Domnul nostru şi mărturisim că primim
guvernele țărilor noastre din mâna Lui. Dar în curând El va fi lepădat radical
iar cuvântul Lui va fi total dispreţuit. Astfel, soarele va fi şters de pe cer
şi va părea că Dumnezeu a fost detronat. Fireşte, aceasta va însemna completa
deteriorare a oricărei autorităţi ce decurge din El, astfel că citim: „luna s-a
făcut ca sângele”. Luna primeşte lumina de la soare, aşa încât „autorităţile
care sunt, sunt de la Dumnezeu” şi sunt rânduite de El pentru binecuvântarea
omului. Dar guvernele fiind răsturnate, sinistra privire de gheaţă a anarhiei
îşi va ocupa locul, cel puţin un timp. Stelele căzând din cer, indică
prăvălirea în apostazie a marilor lideri religioşi, luminile strălucitoare de
pe cerul ecleziastic. În Daniel, cei ce întorc pe mulţi la neprihănire
strălucesc ca stelele. În prima parte a cărţii noastre se spune despre stele că
sunt îngerii Bisericilor. Trebuie să înţelegem şi aici acelaşi simbol. După ce
adevărata Biserică a fost răpită ca să se întâlnească cu Domnul în văzduh, o
mare oaste de clerici neîntorşi la Dumnezeu vor fi lăsaţi în urmă. Mii de
demnitari ai Bisericilor protestante şi romano-catolic/ortodoxe, care, deşi au
fost priviţi ca ghizi în cele spirituale, se dovedesc atunci cu totul lipsiţi
de viaţă divină; clerici profesionişti care, în ciuda pretenţiilor şi
chemărilor lor înflăcărate sunt simpli oameni fireşti, nişte intruşi în
lucrurile spirituale, ca filistenii din vechime care locuiau în ţara Canaanului
şi i-au dat numele lor, Palestina, întregii ţări - ca şi când ea le-ar fi
aparţinut de drept, în timp ce întotdeauna au fost nişte nepoftiţi de origine
indoeuropeană. Aceşti mari lideri religioși, deci, sunt stelele care în
îngrozitoarea zi a mâniei Mielului vor fi aruncate de la locul lor de putere şi
întâietate. Lepădând ultimele vestigii ale creştinismului, ei vor ajunge în
curând lideri în închinarea lui Antihrist. Aşadar cerul, împreună cu puterile
ecleziastice de orice fel, și întreaga structură a creştinismului, se vor
strica precum un lucru învechit şi demodat. Nimicirea oricărei religii
organizate va intensifica condiţiile îngrozitoare ale acelui înfricoşător timp.
Oamenii, beţi de imitaţia lor de libertate şi bucurându-se de triumful
zgomotoasei lor demagogii sfidătoare de Dumnezeu, pentru o scurtă perioadă de
timp vor preface acest Pământ într-o mare casă de nebuni. Oribilele orgii ale
acelor zile vor fi de nedescris, până ce mulţimile îşi vor da seama că Mielul
lui Dumnezeu pe care ei Îl lepădaseră şi a cărui blândă domnie o batjocoriseră
a făcut să cadă asupra propriilor capete păcatele lor. Apoi ne este descrisă
ceea ce cineva a numit-o „cea mai mare adunare de rugăciune din toată istoria”,
când împăraţii pământului, oamenii mari, oamenii bogaţi, căpeteniile armatei,
oamenii puternici, robi şi liberi, se vor ascunde în peşteri şi în crăpăturile
munţilor, strigând în cumplită deznădejde ca munţii şi stâncile să-i acopere şi
să-i ascundă de Faţa Celui ce stă pe tron şi de mânia Mielului, „căci ziua cea
mare a mâniei Sale a venit şi cine va fi în stare să stea în picioare?” - vor
striga ei într-un glas. Nu citim despre nicio pocăinţă, de nicio adevărată
întoarcere la Dumnezeu, de nicio credinţă în Domnul Hristos - doar o cumplită
înţelegere că au de-a face cu Mielul lepădat, dorind să scape cumva de mânia
Lui. Ei sunt ca aceia despre care profeţeşte Ieremia (8.24), că
vor striga în ziua cumplitei mânii a Domnului: „Secerişul a trecut, vara s-a
isprăvit şi noi tot nu suntem mântuiţi”. Să notăm solemnitatea expresiei: „mânia
Mielului”. Noi nu suntem obişnuiţi să unim gândul mâniei, sau al indignării, cu
Mielul, care a fost întotdeauna simbolul bunătăţii. Dar este un adevăr teribil
implicat aici, că dacă harul Mielului lui Dumnezeu este lepădat, atunci cel
care îl leapădă trebuie să se confrunte cu indignarea şi mânia Lui. Altfel nu
poate fi. Este o parte din dreptatea veşnică. Dumnezeu Însuşi nu vrea, dar
potrivit cu sfinţenia Sa nu poate să fie altfel; pentru că citim: „El … nu se
poate tăgădui singur” (2 Timotei 2.13). Pe unii ca aceştia nimic altceva nu-i
poate aştepta decât o chinuitoare frică de judecată și văpaia unui foc care va
mistui pe toți cei răzvrătiți; şi aceasta va fi cu un caracter mult mai aspru
decât al celor ce au dispreţuit legea lui Moise, pentru că acum ei dispreţuiesc
pe Dumnezeu descoperit în har, care a venit la om în Persoana Fiului Său. Față
de aceştia va trebui să fie exercitată „mânia Mielului”. Dar mânia lui Dumnezeu
este o și mai adâncă şi mai intensă formă de judecată, care se va revărsa pe pământ
din cele „şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu”, mânie sub care vor rămâne
veşnic cei ce Îl leapădă pe Domnul Hristos, pentru că este scris: „Cine nu
crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan
3.36). Să notăm lipsa speranţei descrisă aici. Mânia care rămâne exclude orice
gând, fie de anihilare, fie de restaurare, şi ne spune că rezultatele refuzului
de a te întâlni cu harul lui Dumnezeu sunt veşnice. Pentru că mânia care rămâne
este fără sfârşit. În încheiere, să observăm faptul că cea de-a şasea pecete ne
duce la sfârşitul primei părţi a acelei săptămâni neterminate din Daniel 9, şi
că Domnul defineşte prima parte a ei „începutul durerilor” iar a doua parte
„Necazul cel Mare”. Aceasta a doua parte este introdusă pentru noi în cartea
Apocalipsei prin ruperea celei de-a şaptea peceţi, şi ne va fi înfăţişată după
paranteza cea mare a celui de-al şaptelea capitol. Mânia Mielului este
revărsată peste naţiuni la începutul durerilor, iar mânia lui Dumnezeu va fi
partea lui Israel în Necazul cel Mare. Să facă Dumnezeu, în harul Lui, ca
niciunul care aude şi citeşte aceste cuvinte, să nu intre într-o categorie sau
alta. Harul domneşte încă prin dreptate şi un Dumnezeu drept aşteaptă încă cu
bunătate iubitoare să îndreptăţească pe oricine crede în Domnul Iisus. Am
explicat pasajele despre soare, lună, stele, într-un mod oarecum alegoric!
Există posibilitatea extrem de reală ca de fapt aceste pasaje să vorbească
despre un terifiant război nuclear global!! Astfel, putem înțelege literal
faptul că Soarele devine negru - pentru că nu se va mai vedea din cauza norilor
radioactivi; Luna ar putea căpăta la propriu o culoare sângerie, deoarece în
timpul nopților ar putea părea că cerul atmosferic arde; stelele care cad din
cer ca smochinele ar putea fi foarte bine bombe nucleare!! Devine tot mai clar
că, Apocalipsa chiar va fi … apocaliptică!
Comentariu suplimentar 1:
Ajungem acum la deschiderea peceţilor. Capitolul 6 le prezintă pe toate în
afară de a şaptea, care este introducerea la trâmbiţe şi se găseşte la
începutul capitolului 8. Cuvintele „si vezi” care, în versetele 1,3,5,7 se
găsesc după cuvântul „vino”, nu există în cele mai bune manuscrise. Diferenţa,
care nu este fără importanţă pentru înţeles, constă în aceea că expresia „vino
şi vezi” s-ar adresa lui Ioan, în timpul ce cuvântul „vino” este chemarea
adresată de făpturile vii călăreţilor. Să căutăm acum să înțelegem care este
semnificaţia diferitelor viziuni introduse prin deschiderea (ruperea) fiecăreia
dintre peceţi. „M-am uitat şi iată un cal alb. Cel care stătea pe el avea un
arc și i s-a dat o cunună; şi a pornit biruitor şi ca să biruiască”. Acesta este
răspunsul la chemare. Primul călăreţ înainează cu toate trăsăturile care indică
prosperitate, biruinţă şi cuceriri până în depărtare. Iată ce menţionează Duhul
lui Dumnezeu ca survenind mai întâi în lume, după imensa schimbare pe care am
văzut-o că a avut loc în Cer: un puternic cuceritor apare aici pe Pământ. S-a
căutat să se aplice această viziune la un mare număr de persoane şi de lucruri;
s-au văzut aici biruinţele Evangheliei, întoarcerea lui Hristos şi tot atât de
adesea, succesele trecătoare ale lui Antihrist. Dar ceea ce putem să medităm cu
siguranţă despre ce se spune aici este că Dumnezeu Se serveşte, ca instrument,
de un biruitor care va mătura totul înaintea lui. El va face aceasta nu
neapărat vărsând mult sânge. Deşi calul indică totdeauna o putere imperială
care subjugă şi deşi calul alb îndeosebi este simbolul biruinţei, se pare că în
acest caz, cucerirea va fi fără mare vărsare de sânge. Măsurile sunt atât de
bine luate şi au un astfel de succes, numele însuşi al biruitorului are o
astfel de greutate, încât existenţa sa nu este de fapt decât o succesiune de
cuceriri, fără a implica neapărat masacrul în timpul luptelor. Nu este tot aşa
cu călăreţul pe care îl aduce ruperea celei de a doua peceţi. Acesta călăreşte
pe un cal roşu, culoare care indică măcelul, sângele vărsat în războaie.
Călăreţul însuşi primeşte ca însărcinare să ia pacea de pe Pământ, o mare spadă
îi este dată şi marele fapt care apare este că oamenii se omoară unii pe alţii,
ceea ce ar părea să implice chiar războaiele civile și mondiale! La ruperea
celei de a treia peceţi apare un cal negru, culoarea doliului. Atunci se aude
un glas care zice: „O măsură de grâu pentru un dinar! Trei măsuri de orz pentru
un dinar!” Cu toate că este greu să precizăm care era valoarea alimentelor în
epoca în care trăia Ioan şi cu toate că părerile cele mai diferite au fost
emise asupra acestui subiect, mi se pare evident că preţul indicat înseamnă
foamete. Ceea ce rezolvă de altfel în întregime problema este culoarea calului.
Doliul s-ar părea ciudat într-o epocă de abundenţă sau chiar numai obişnuită;
dimpotrivă, cât de potrivit este doliul când lucrurile cele mai absolut
necesare vieţii lipsesc! (Alte amănunte vor putea fi bune de relevat în
viziune. Cuvântul tradus prin măsură indică raţia unui om. Dinarul era salariul
pe o zi. Trebuia deci pentru hrana singură a unui om tot salariul de pe o zi de
lucru. Mai mult, balanţa, în acest caz, este de asemenea un simbol de foamete
(vezi Leviticul 26.26 și Ezechiel 4.16); şi în sfârşit, faptul că este spus:
„Nu vătăma untdelemnul și vinul”, arătând că celelalte produse ale Pământului
fuseseră vătămate). Aceasta arată clar Cuvântul lui Dumnezeu oricărui spirit
simplu şi supus. Cei mai necultivaţi, care n-au cea mai mică idee despre ceea
ce putea să fie preţul mărfurilor în vremea lui Ioan, văd imediat ce are
semnificativ culoarea neagră a celui de al treilea cal, în contrast cu culorile
primilor doi şi prin urmare leagă ideea pe care ea o exprimă cu tot ceea ce
este spus relativ la acela care urcă pe acest cal. Când cea de a patra pecete
este ruptă, Ioan vede înaintând un cal gălbui; aceasta este culoarea pe care
moartea o imprimă pe aceia pe care i-a lovit. De aceea cel care stă pe el se
numeşte „Moartea”; şi după el venea hadesul (Locuinţa Morţilor). Înţelesul
simbolului este limpede; cuvintele care urmează nu fac decât să-l înfăţişeze cu
mai multă putere: „I s-a dat autoritate peste a patra parte a Pământului, ca să
ucidă cu sabie, cu foamete, cu moarte şi cu fiarele Pământului”. Acestea sunt
cele patru pedepse grozave ale Domnului. „Când a rupt pecetea a cincea, am
văzut sub altar sufletele celor care fuseseră înjunghiaţi din pricina
Cuvântului lui Dumnezeu şi din cauza mărturiei pe care o ţinuseră”. Ele strigau
cu glas tare, cerând răzbunare Stăpânului Suveran. Dreptul lor, dreptatea
cauzei lor este recunoscută înaintea lui Dumnezeu, faptul acesta este arătat
prin haina albă care le este dată; dar trebuie ca ele să aştepte: mai sunt
alţii, împreună slujitori cu ei şi fraţii lor, care trebuiau de asemenea să fie
omorâţi înainte ca să vină ziua răsplătii. Imensa frământare care zguduie lumea
după deschiderea celei de a şasea peceţi este, după părerea mea, un răspuns
parţial la strigătul sufletelor care erau sub altar. Unii gândesc că este vorba
aici de creştini, dar dacă privim mai de aproape acest pasaj, vom vedea că el
confirmă, dimpotrivă, faptul că Biserica a fost ridicată la Cer înaintea
acestor evenimente. „Până când, Stăpâne, Tu care eşti sfânt şi adevărat, nu vei
judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru asupra celor ce locuiesc pe Pământ?”
Iată strigătul acestor suflete. Este aici o dorinţă, este aici o rugăciune în
armonie cu harul care ne este descoperit de Evanghelie? Numai dacă nu este sub
stăpânirea vreunei prejudecăţi, niciunuia dintre aceia care au priceput
înţelesul general al Noului Testament şi au înţeles rugăciunile speciale care
ne sunt date în Noul Testament de Duhul Sfânt pentru învăţătura noastră, nu-i
va fi greu să răspundă. Să ne amintim numai rugăciunea lui Ştefan și aceea a
Preaiubitului nostru Domn, modelul a tot ceea ce este desăvârşit. Este adevărat
că noi găsim în alte părţi ale Scripturii rugăciunea asemănătoare cu aceea a
sufletelor sub altar, dar acestea sunt în Psalmi. Totul devine astfel perfect
clar. Noul Testament ne arată că acestea nu pot fi rugăciunile unui creştin și,
de altă parte, Vechiul Testament arată că acestea erau tocmai rugăciunile
persoanelor ale căror sentimente, experienţe şi dorinţe se întemeiau pe nădejdi
evreieşti. Aceasta nu se armonizează exact cu ceea ce a fost deja dovedit şi
anume că sfinţii cereşti, după ce vor fi fost slăviţi, vor fi trecut în afara
scenei din această lume? Atunci Dumnezeu va lucra pentru a forma o nouă
mărturie, care va avea natural caracterul său deosebit; nu în aceea că va anula
faptele Noului Testament, ci în aceea că El va conduce sufletele sfinţilor
îndeosebi în ceea ce a fost descoperit altădată, pentru că Dumnezeu va fi
atunci pe punctul de a-l împlini. Marea temă a Vechiului Testament privitor la
vremurile viitoare este Pământul binecuvântat sub cârmuirea Cerurilor, Hristos
fiind Căpetenia sau Capul, și al lucrurilor care sunt pe Pământ. Se apropie
timpul când Dumnezeu va interveni în acest scop. Pământul și Israel, poporul
pământesc, ca şi neamurile, se vor bucura atunci aici pe Pământ de bucuriile
Cerului. Iată ce aşteaptă aceste suflete şi rugăciunea lor ne arată totodată
starea lor şi nădejdile lor. Ele cer, nu convertirea duşmanilor lor, ci ca
judecăţile să vină peste Pământ şi ca răzbunarea să cadă peste aceia care au
vărsat sângele lor. Nimic mai simplu şi mai sigur decât concluzia pe care putem
să o scoatem din cuvintele lor. „Şi li s-a spus să se mai odihnească încă
puţin, până se va împlini numărul celor împreună slujitori cu ei şi al fraţilor
lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei”. Avem în aceste ultime cuvinte o
indicaţie importantă despre ceea ce va avea loc în continuare, după cum vom
vedea. Ei nu sunt singurii credincioşi care vor suferi un sfârşit violent;
alţii îi vor urma mai târziu, cînd va izbucni o persecuţie şi mai furioasă
decât aceea în care ei înşişi au pierit. Până atunci Dumnezeu nu va executa
judecata pe care strigătele lor o cheamă. Ei trebuie să aştepte şi sunt văzuţi
sub altar ca o jertfă oferită, în acelaşi sens în care Pavel vorbeşte despre el
însuşi ca fiind gata să fie turnat ca o jertfă de băutură (2 Timotei 4.6). În
această viziune plină pentru noi de învăţături clare și importante, vedem cea
din urmă ca şi cea dinţii dintre persecuţiile perioadei apocaliptice. Aceia
care vor suferi în această persecuţie ne sunt arătaţi ca fiind copii ai lui
Dumnezeu care au priceperea despre ce i se cuvine Israelului, dar care nu se
găsesc evident pe tărâmul priceperii şi credinţei creştine. Ei au duhul
profeţiei care dă mărturie despre Iisus. Judecata pe care ei o cer întârzie
încă să vină, dar numai până ce ultima manifestare a furiei omului apostat a
avut loc, Domnul va apărea și va nimici pe toţi duşmanii Săi. În acelaşi timp,
după cum am spus în treacăt, ceea ce se întâmplă când a şasea pecete este
ruptă, arată că Dumnezeu nu rămâne nepăsător. Ceea ce profetul vede atunci este
ca un răspuns imediat la strigătul sufletelor acelora care suferiseră. O vastă
zguduitură are loc, o zdruncinare completă a tot ceea ce este aici pe Pământ şi
deasupra; dar, ca şi cu peceţile precedente, trebuie să o înţelegem simbolic:
„Soarele a devenit negru, ca un sac de păr, Luna a devenit toată ca sângele şi
stelele Cerului au căzut pe Pământ, cum cad smochinele întârziate din pom, când
este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a îndepărtat ca o carte de piele, pe
care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile
lor”. Avem aici numai ceea ce apare înaintea văzătorului în viziune, dar n-avem
de presupus că atunci, cu ocazia împlinirii prezicerii, Cerul şi Pământul vor
fi în mod fizic aruncate în această stare de dezordine. Acestea sunt imagini şi
noi avem de examinat, prin întrebuinţarea simbolică făcută în altă parte, ce
trebuie să înţelegem aici prin aceste schimbări care, în viziune, au loc în
Soare, în Lună, în stele și pe Pământ. Rezultatul la care vom ajunge va depinde
de aplicarea exactă pe care o vom face a Sfintelor Scripturi, sub învăţătura
Duhului Sfânt. Să remarcăm mai întâi cuvintele care urmează. Ne este spus aici
limpede și nu în figuri că „împăraţii Pământului, cei mari, comandanţii, cei
bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii liberi s-au ascuns în
peşteri și în stâncile munţilor”. Este evident că, dacă literalmente Cerul a
dispărut și s-a strâns ca o carte pe care o faci sul, dacă toţi munţii și toate
insulele s-au mutat de la locurile lor, diversele grupe de oameni îngroziţi nu
pot să caute adăpost în peşteri şi în stânci şi să zică munţilor: „Cădeţi peste
noi!” Astfel, a lua aceşti termeni altfel decât simbolic, ar fi a contrazice sfârşitul
pasajului prin început. Profetul, este adevărat, vede astrele întunecate şi
zdruncinate în Cer, el vede pe Pământ nerânduielile şi dezordinea; dar
înţelesul a ceea ce vede trebuie să fie căutat după principiile obişnuite ale
interpretării. După părerea mea, este aici reprezentarea unei complete
răsturnări a oricărei autorităţi, superioare sau subordonate; o frământare fără
seamăn în toate clasele omenirii, frământare care are ca scop de a răsturna
toate temeliile puterii şi ale autorităţii în lume şi de a umple spiritul
oamenilor cu teama că ziua judecăţii a sosit. Ce-i drept, nu va fi prima dată
când această teamă va fi cuprins lumea; dar, de data aceasta, ea va fi mai tare
ca niciodată. După ucigătoarea persecuţie exercitată împotriva sfinţilor care
vor veni după noi pe Pământ, puterile persecutoare şi aceia care le sunt supuşi
vor fi cercetaţi din punct de vedere judecătoresc şi va urma o ruptură completă
a autorităţii în toate sferele în care ea se exercită pe Pământ. Deoarece
guvernatorii au întrebuinţat rău autoritatea dată în mâinile lor, se va vedea
izbucnind o revoluţie pe o scară întinsă şi oamenii, cuprinşi de groază, văzând
răsturnarea totală a tot ceea ce este stabilit pentru a menţine ordinea aici pe
Pământ vor crede că ziua Domnului a venit. Ei vor spune munţilor şi stâncilor:
„Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Aceluia care stă pe scaunul de domnie
şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate să
stea în picioare?” Dar nimic nu poate justifica greşeala care constă în a lua
ca o declaraţie a lui Dumnezeu, ceea ce nu este altceva decât expresia groazei
oamenilor. Ei strigă că marea zi a mâniei a venit; este exclamaţia pe care o
scot aceste mulţimi alarmate; dar fapt este că marea zi a mâniei lui Dumnezeu nu
soseşte decât după foarte multă vreme, cum o dovedeşte Apocalipsa însăşi, când
ea o descrie în capitolele 14,17 si mai ales în capitolul 19. Atunci,
dimpotrivă, în loc de a fi plini de groază, oamenii acestei lumi vor fi atât de
orbiţi şi de plini de un atât de groaznic orgoliu, încât ei se vor război fătiş
contra Mielului; dar Mielul îi va birui. Satan va fi reuşit să nimicească
temerile lor, atunci când ei vor avea cel mai mult motiv să se teamă de
judecată.
PRIMELE ȘASE PECEȚI -
comentariu suplimentar 2:
Este foarte
interesant că primele 4 peceți sunt introduse de cele 4 făpturi vii. De ce
acest lucru? Nu știm încă, dar vom încerca să găsim răspunsul. Se
pare că la primele 4 peceți, Ioan are nevoie de invitație, de chemarea de a
VEDEA. Prima pecete este introdusă de prima făptură vie
(leul), și este singura în care se menționează că, glasul făpturii era ca de
tunet. Tunetul sugerează autoritate, dar în același timp subliniază și
importanța primei peceți. Cu alte cuvinte, Ioan trebuie să privească BINE la
prima pecete, pentru a putea apoi privi, suporta, înțelege celelalte peceți.
Într-adevăr prima pecete ni-l înfățișează pe Hristos pe un cal alb care
primește o cunună și pornește BIRUITOR și ca să BIRUIASCĂ. Într-adevăr Hristos
apare și în Apoc.19 pe un cal alb, cu multe cununi împărătești, gata de luptă.
Și ARCUL ne trimite cu gândul tot la o imagine mesianică, și anume la cea din
Ps.45 - T.M.: Tu ești cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat pe
buzele tale: de aceea te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie. RĂZBOINIC viteaz,
încinge-ți sabia, podoaba și slava, da slava ta! Fii BIRUITOR, suie-te în carul
tău de LUPTĂ, apără adevărul, blândețea și neprihănirea, și dreapta ta să
strălucească prin isprăvi minunate! SĂGEȚILE tale sunt ascuțite: sub tine vor
cădea popoare, și SĂGEȚILE tale vor străpunge inima vrăjmașilor împăratului! Hristos,
înainte de întemeierea lumii, pleacă biruitor și ca să biruiască. El nu pleacă
de capul Său. Dumnezeu îi dă o cunună, arătând că Îl acceptă pe Fiul în funcția
de Hristos. Dumnezeu Îl trimite la LUPTĂ. Dar lupta și războiul presupun
existența VRĂJMAȘULUI. Acesta nu poate fi decât diavolul însoțit de îngerii
decăzuți. Iată că planul lui Dumnezeu cu umanitatea este de la început un
RĂZBOI, un act de luptă. Cartea cu cele 7 peceți pare a fi răspunsul strategic
al lui Dumnezeu la răzvrătirea lui Lucifer pe care Dumnezeu nu vrea să-l
învingă prin forță (asemenea unui Tiran), ci prin DISCURS. Planul Său cu
umanitatea este discursul lui Dumnezeu împotriva apariției răului în Univers.
Războiul începe chiar din Eden, chiar înainte de cădere. Adam este așezat acolo
să PĂZEASCĂ grădina. Adam a înțeles bine că există vrăjmași care vor să
compromită grădina. Este încurajator faptul că Hristos pornește biruitor și ca
să biruiască. El este Fiul lui Dumnezeu care nu poate da greș. Fiul este pe
deplin echipat pentru slujba primită. Fiul nu este trimis la moarte sau la
eșec, ci la biruință. Dumnezeul atotștiutor știe de la început că Fiul va
birui, că binele va triumfa. Cu acest gând în minte, putem parcurge și tragedia
următoarelor peceți. Dumnezeu știe mai dinainte dezastrul ce va urma. Dar tot
El pregătește și SOLUȚIA și aceasta este perfectă, pentru că este însuși Fiul
lui Dumnezeu! Discursul din cartea cu cele 7 peceți seamănă cu cel din Evanghelia
după Ioan cap.16 în care Mântuitorul le spune ucenicilor săi: În lume veți avea
necazuri, dar îndrăzniți căci Eu am biruit lumea! Prima pecete ni-l prezintă pe
Hristos a toate biruitor. Apoi urmează tragedia căderii și necazurile din lume
(pecețile 2-5). Dar la temelia planului divin stă biruința lui Hristos!
Biruința Sa ne dă puterea să parcurgem următoarele peceți. Iată de ce doar
prima pecete este însoțită de glasul ca de tunet. Aceasta trebuie reținută, și
înțeleasă foarte bine, căci ce urmează nu este ușor de digerat! A doua
pecete ne introduce calul roșu. În Apocalipsa balaurul este roșu, la
fel și curva cea mare. Cel ce șade pe calul roșu nu poate fi decât Satana.
Acesta primește la căderea omului în păcat puterea să ia pacea de pe pământ pentru
ca oamenii să se înjunghie unii pe alții. Prima crimă generată de cel rău este
cea a lui Cain. Dar acesta este doar începutul. Cel rău strică armonia dintre
oameni și dintre popoare. Istoria umană este îmbătată de sângele omului vărsat
de către om, de suferința omului cauzată de oameni. Făptura care introduce
această pecete este VIȚELUL. Ea ne arată adevărata putere și adevăratul fel de
a domni, și anume prin SLUJIRE. Dar cel ce șade pe calul roșu manifestă un alt
fel de a domni: prin teroare, prin subjugare. Ce contrast între teologia
vițelului și mentalitatea indusă de cel ce șade pe calul roșu. Vițelul se lasă
pe sine înjunghiat, dar cel ce șade pe calul roșu primește o sabie mare și este
expert în a-i înjunghia pe alții. Și nu doar atât. El învață întreaga rasă
umană să-și înjughie semenii. Pacea și armonia din Eden sunt înlocuite de furia
războaielor duse de om contra omului. Dorința după mai multă putere, bogăție și
slavă transformă istoria omenirii într-una a războaielor. O! și cât sânge s-a
vărsat pe acest pământ! Tabloul este tragic. Și ne întrebăm de ce a îngăduit
Dumnezeu ca această istorie însângerată să continue. Dacă Adam BIRUIA ispita
din Eden, credem că cel rău era învins și apoi judecat. Adam a fost el însuși
învins în Eden. Așteptata victorie s-a transformat într-o tragică
înfrângere. La prima vedere, planul lui Dumnenzeu cu omul se
dovedește a fi un eșec. Într-adevăr omul a fost creat pe un câmp de luptă. El
avea de ales între oferta lui Dumnezeu și oferta celui rău. Care ofertă era mai
atractivă? Poate că cel rău s-a dezvinovățit afirmând că Dumnezeu părea ca un
Tiran și că ispita independenței și îndumnezeirii părea irezistibilă. Dumnezeu
i-ar răspunde prin alegerea OMULUI. Dacă omul alege oferta lui Dumnezeu se
dovedește că oferta lui Dumnezeu e cea irezistibilă. Dar vai! Omul alege oferta
celui rău. Pare că cel rău are dreptate. Pare că cel rău învinge chiar prin
discurs! Însă Dumnezeu, conștient de la început de înfrângerea primului Adam,
pregătește înainte de întemeierea lumii pe al doilea Adam, cel ce pleacă pe
calul alb, biruitor și ca să biruiască! Planul lui Dumnezeu cu umanitatea este
foarte mare și foarte complex. Pecețile selectează doar anumite fațete și
urmăresc un fir roșu. Care este acest fir roșu? Ce perspective se mai deschid
prin următoarele peceți? Pecetea 3: Observăm că fiecare pecete este deschisă de
către Miel. TOTUL din acest plan se află SUB AUTORITATEA lui Dumnezeu și sub
autoritatea și VOIA Mielului. Deși conținutul planului este plin de suferință,
nedreptate, tragedie, păcat, NIMIC nu este la întâmplare. Nimic nu este scăpat
de sub control. Chiar cel ce șade pe calul roșu PRIMEȘTE puterea de a lua pacea
de pe pământ. Nu-și ia singur această putere. O primește. Pecetea 3 este
introdusă de făptura cu chip de om. Ea continuă să descrie tragedia și
suferința de după cădere. Pecetea 2 ne-a prezentat suferința omului cauzată de
OM. Dar este și o altă sursă a suferinței, și anume suferința venită din partea
Creației. Păcatul originar aduce în lume dezordinea, răzvrătirea. Omul se
răzvrătește împotriva semenului său, dar și natura se ridică împotriva omului.
În Eden, natura era supusă lui Adam. Prin cădere, Adam pierde tronul și funcția
de rege al creației. El urmează să guste pe propria piele ce înseamnă ca
supusul să se răzvrătească împotriva ta! Și cea care traduce cel mai bine
revolta naturii împotriva omului este foametea. Într-adevăr, cel ce șade pe
calul negru ne prezintă foametea, care este una din cele mai cumplite
consecințe a dezordinii din creație asupra omului. Mâncarea este raționalizată,
iar prețurile fixate din v.6 sunt de 10 ori mai mari ca cele din vremuri
normale, nebântuite de foamete. În Eden, resursele de hrană erau suficiente și
obținute fără efort. Dar după alungarea omului din Eden, pământul este blestemat
să aducă spini și pălămidă. Și în istorie foametea a făcut ravagii. Relațiile
dintre oameni sunt afectate (pecetea 2). Relația dintre om și creație este
afectată (pecetea 3). Credincioșii nu sunt scutiți de consecințele căderii.
Asemenea celorlalți oameni vor suferi și ei din pricina foametelor care se abat
pe pământ. Dar avem și două vești bune. Glasul ce anunță foametea se aude din
mijlocul celor patru făpturi vii. Se pare că se aude din scaunul de domnie al
Domnului. Foametea, deși așa de devastatoare, rămâne sub controlul lui
Dumnezeu. Și a doua veste bună: dar să nu vatămi undelemnul și vinul! Se pune
deci LIMITĂ ravagiilor făcute de foamete. Foametea nu va devasta TOTUL. Va
putea acționa doar acolo unde Dumnezeu îi dă voie să acționeze. Descoperim din
nou aceeași temă: tragedie dar nu haos. Suferință imensă, dar aflată sub
controlul strict al lui Dumnezeu! Pecetea 4 - realitatea
morții: Pecețile 2-4 sunt construite pe imaginea căderii din Genesa cap.3 și 4.
Din pricina căderii în păcat este afectată profund relația dintre oameni
(pecetea 2), relația dintre om și creație (pecetea 3) și acum relația dintre om
și viața însăși (pecetea 4). Nu știu de ce moartea este pe calul gălbui și
foametea pe calul negru. Invers mi s-ar fi părut mai logic. Nu știu exact de ce
tocmai vulturul anunță pecetea 4. Vulturii se adună acolo unde este moarte.
Putem afirma că pecețile 2-4 reprezintă o pervertire a funcțiilor celor 3
heruvimi care le anunță. Oricum este cert că primele 4 peceți formează un tot,
o secțiune distinctă. Iar pecețile 5 și 6 introduc alte teme. Practic pecețile
1-4 ne prezintă alegerea lui Hristos înainte de întemeierea lumii,
urmată de realitatea căderii și consecințele ei. Nu Dumnezeu a adus răul și
suferința în lume, ci diavolul și neascultarea omului. Totuși ne întrebăm de ce
Dumnezeu a îngăduit ca istoria omului decăzut să continue așa de mult.
Realitatea morții completează tabloul durerilor de pe pământ. Observăm că este
vorba despre morțile premature. Căci toți oamenii mor la bătrânețe. Însă doar o
parte mor înainte de vreme. Cauzele pot fi diverse. Cert este că Îngerul numit
Moarte are dreptul peste o pătrime din oameni ca să-i lovească prematur. Cei
credincioși nu sunt scutiți de această realitate crudă, după cum nu sunt
scutiți nici de durerile prezentate de pecețile precedente. Observăm din nou o
LIMITĂ pusă de Dumnezeu morții: doar o pătrime. Și această năpastă se află sub
controlul divin. Doar o pătrime, și doar peste oamenii peste care Dumnezeu
îngăduie năpasta. În ciuda limitelor impuse de Dumnezeu, tabloul vieții după
cădere este sumbru. Și cei credincioși trebuie să-și asume acest tabloul tragic
al vieții de după cădere. Dumnezeu nu ascunde acest tragism din planul Său. El
și-l asumă și într-un fel se face pe Sine responsabil de el. Căci cel ce
deschide pecețile este Mielul. Cum poate acest tragism să facă parte din planul
unui Dumnezeu Preabun și Preasfânt? Cum reflectă acest tragism caracterul divin
și gloria Creatorului? - iată întrebări grele care derivă din realitatea
primelor 4 peceți. Să nu ne grăbim cu răspunsurile. Pecetea 5 ne arată că cel
ce se grăbește cu răspunsurile greșește amarnic. Pecetea 5 -
Nedumerirea martirilor. Această pecete nu mai este introdusă de făpturile vii.
Putem explica: erau doar 4 făpturi și acum suntem la pecetea 5. Însă foarte
bine se putea ca să apară din nou în scenă făptura întâi și ea să introducă
această pecete. Poate că Ioan s-a acomodat deja cu limbajul peceților și nu mai
era nevoie de vreo introducere, sau poate că pecetea 5 introduce o temă distinctă
de cea a primelor 4 peceți. Ne amintim acum că făpturile vii proclamau tocmai
sfințenia lui Dumnezeu. Or pecețile 2-3 pun sub semnul întrebării tocmai
această sfințenie divină. Prin faptul că introducerea este făcută de făpturile
vii îi aduce aminte lui Ioan (și cititorului), că prin intermediul unei
cunoașteri profunde nu se vede nicio vină la Creator în ciuda întrebărilor și
paradoxurilor din planul Său. Pecetea 5 ne introduce o temă aparte: suferința
sfinților. Dacă pecețile 2-3 ne vorbesc despre suferința umanității în general,
pecetea 5 ne prezintă particularitatea suferinței sfinților. Reprezentanții
acestei suferințe nedrepte sunt martirii. Îi găsim sub altar. Pentru că s-au
jertfit pe pământ pentru Domnul lor, acum sunt așezați în ceruri la loc de
cinste, sub altarul ceresc. Ei au fost înjunghiați tocmai din pricina
mărturisirii lor, adică din pricina ascultării lor de Cuvântul lui Dumnezeu. Și
trebuie să recunoaștem că reacția lor din ceruri reprezintă MAREA surpriză a
capitolului 6! Ne-am aștepta ca gura lor să fie plină de laude la adresa Celui
care i-a răscumpărat, care a pus capăt suferinței lor, care i-a răsplătit acum
în ceruri. Dar nici vorbă de așa ceva! Ei sunt încă nedumeriți de propria lor
suferință și de faptul că Dumnezeu întârzie să-i răzbune. Iată că sfinții din
ceruri cer răzbunare și nu îndurare. Ștefan, în momentul martirajului, s-a
rugat pentru iertarea prigonitorilor săi. Dar în ceruri sfinții cer altceva.
Reacția lor din v.10 ne confirmă că până acum am interpretat bine capitolul 6.
Într-adevăr noi am intuit că tema capitolului este legată de marile întrebări
cu privire la suferința și nedreptatea umană. Glasul martirilor verbalizează
tocmai aceste întrebări. Tema cu pricina nu mai este doar dedusă din text, ci
este prezentată în mod explicit și foarte clar. Și ne surprinde că tocmai
martirii ajunși în ceruri îl întreabă pe Dumnezeu cu GLAS TARE de ce ei rămân
nerăzbunați. Pe pământ ei au mers pe calea mielului și au acceptat
înjunghierea. Dar nu au făcut-o orbește. Au făcut-o în nădejdea unei
reabilitări. Au făcut-o prin credință. Dar iată-i ajunși în ceruri și ei rămân
nerăzbunați. Pe de altă parte, este posibil ca a lor conectare la realitățile
cerești să-i facă să vadă altfel nedreptatea de pe pământ și astfel să-i determine
să strige după răzbunare. Dar prigonitorii lor au murit repede și au ajuns în
chinuri. Acest lucru nu este suficient. Ei cer o răzbunare totală, asupra
întregii rase umane răzvrătite. Ei cer a doua venire a lui Hristos care să pună
capăt pe pământ domniei celor răi și nedreptățirii sfinților. Doar așa se văd
ei răzbunați și pe deplin reabilitați! În ceruri ei văd sfințenia lui Dumnezeu
(Tu care ești SFÂNT și ADEVĂRAT…). Acest lucru amplifică nevoia lor de
dreptate. Într-adevăr Dumnenzeu nu-și diminuează sfințenia. El rămâne același,
la fel de sfânt. Cu toate acestea îngăduie atâta nedreptate pe pământ. Și ea
cade nu doar peste oamenii păcătoși ci peste sfinții lui iertați și curățiți.
Ba mai mult, nedreptatea se revarsă MAI MULT peste sfinții lui decât peste
oamenii obișnuiți. Cum vine acest lucru? Iată că ajungerea în ceruri a
sfinților nu duce la încetarea întrebărilor ci la creșterea intensității lor!
Se pare că martirii au în ceruri mai multe întrebări decât aveau pe pământ! Dar
dacă sfinții din ceruri nu înțeleg rațiunea nedreptăților de pe pământ, atunci
ce șansă avem noi, cei din mijlocul nedreptății, să pricepem această rațiune?
Nicio șansă. O putem lua doar prin credință. Martirii din ceruri încă nu
asistaseră la FINAL. Doar în lumina FINALULUI lucrurile capătă sens și răspuns.
Dar nici sfinții din ceruri nu au văzut încă finalul. Cu atât mai puțin noi.
Deci să nu ne grăbim cu răspunsuri pentru că NU le avem. Avem doar trăirea prin
CREDINȚĂ. Faptul că în ceruri sfinții strigă cu glas tare acest lucru ne
comunică ceva despre cum este cerul. În cer nu este o atmosferă sobră impusă de
un tiran nemilos ci este libertate. Sfinții au libertatea să-l întrebe pe
Dumnezeu. Ei nu-L contestă pe Dumnezeu, dar își transmit nedumerirea: Până
când…? Observăm și că perioada de timp de amânare a judecății pare a fi una
destul de mare. Întrebarea PÂNĂ CÂND?- ne poate sugera acest lucru. Răspunsul
primit de martiri parcă amplifică întrebările în loc să le diminueze. Li s-a
spus că mai întâi trebuie să se împlinească numărul tovarășilor lor de slujbă
și al fraților lor care aveau să fie omorâți ca și ei. Cu alte cuvinte: măcelul
de pe pământ continuă! Ba mai mult: TREBUIE să continue. Desigur că unii din
tovarășii lor de slujbă vor fi prigonitori sau necredincioși care se vor căi și
se vor întoarce la Dumnezeu. Acest lucru schimbă perspectiva și ne aduce aminte
de pasajul din 2 Petru cap.3 care ne vorbește despre un Dumnezeu răbdător
și milos care nu vrea ca nimeni să piară, ci toți să ajungă la pocăință. Mai
sunt în lume prigonitori și necredincioși care se vor întoarce la Dumnezeu. Și
ei trebuie răscumpărați! Iată de ce întârzie Dumnezeu momentul judecății
finale. Dumnezeul îndurării nu va aduce judecata finală decât după ce se va
asigura că nu mai este nimeni de pe pământ care să poată fi recuperat și
mântuit! Dar până atunci va răbda, Își va asuma nedreptățile și suferința și va
amâna ceasul judecății finale. Este interesant că martirilor li se spune că va
mai trece puțină vreme. Din perspectiva cititorilor inițiali ai Apocalispei
revenirea lui Hristos era iminentă. De aceea nu putea trece decât puțină vreme.
Din perspectiva noastră nu putem spune decât că la Dumnezeu TIMPUL curge
altfel! 2000 de ani nu ne par a fi puțină vreme. Dar nu doar numărul celor
răscumpărați trebuie să se împlinească ci trebuie să se împlinească și numărul
martirilor! Martirajul lor nu a fost în van! A avut un rol. Și un rol
important. Și rolul este așa de important încât mai este nevoie și de alți
martiri ca să le completeze numărul. Pavel ne spune că prin suferințele Sale
completează suferințele lui Hristos pentru Biserica Sa. Suferința martirilor
are mare impact în văzduh și pe pământ. Sparge norii negri de pe pământ și
deschide noi uși de vindecare și de mântuire. Mielul nu a fost înjunghiat în
zadar, ci pentru a răscumpăra oamenii de pe pământ. Nici urmașii Mielului nu
sunt înjunghiați în zadar ci pentru a participa la mânturea celor pentru care
Mielul s-a jertfit. Nu știm exact de ce, dar suferința sfinților deschide noi
uși de mântuire pentru cei necredincioși (vezi Biserica din Filafelfia…). Or
dacă scopul lui Dumnenzeu este să-i recupereze pe toți ce pot fi recuperați,
acest lucru NU este posibil decât prin suferința sfinților al căror apogeu este
martirajul. Astfel că orice lucrare creștină are nevoie de JERTFE. Doar așa
poate continua planul de răscumpărare al lui Dumnezeu. Deși inițial răspunsul
primit de sfinți amplifică întrebările, în cele din urmă oferă câteva repere
care să-i ajute în odihna lor din ceruri. Cât de relevant este acest pasaj
pentru Bisericile Apocalipsei aflate în prigoană și amenințate cu moartea.
Suferința lor nedreaptă ARE un rol fundamental în planul lui Dumnezeu de
mântuire. Suferințele lor completează suferințele lui Hristos. Pecetea
6. Nici pecetea 6 nu este introdusă de vreo făptură vie. Pecetea 6
pare a fi răspunsul la pecetea 5. Într-adevăr această pecete ne prezintă
imaginea celei de-a doua veniri a lui Hristos, moment al judecării tuturor
oamenilor. Tabloul este plin de imagini vechi testamentare dedicate zilei
Domnului, zilei celei mari a judecății. Nu vom zăbovi asupra acestor trimiteri.
Vom sublinia doar că ele reprezintă un argument puternic că pecetea 6 ne
descrie a doua venire a lui Hristos, venire ce aduce cu sine judecata.
Observăm un traseu interesant al judecății. Totul pornește de pe pământ (marele
cutremur), apoi judecata atinge zonele cerești (soarele, luna, stelele, cerul
însăși!) ca apoi să se reîntoarcă pe pământ unde toți munții și toate
ostroavele s-au mutat din locurile lor. Ni se sugerează că judecata de pe
pământ se răsfrânge și asupra locurilor cerești fapt ce ne aduce aminte de
Isaia 26:21: În ziua aceea Domnul va pedepsi în cer oștirea de sus, iar pe
pământ pe împărații pământului. A doua venire a lui Hristos nu va
reprezenta doar o judecată a oamenilor ci și o judecare a duhurilor răutății
care vor fi alungate de pe pământ. Lucrul acesta va fi dezvoltat la finalul
Apocalipsei care ne prezintă legarea diavolului pentru o mie de ani. Însă
imaginea din Apocalipsa cap.6 se focalizează pe judecarea oamenilor. Toți vor
fi judecați în frunte cu împărații pământului și cei puternici care acum
prigonesc pe sfinții lui Dumnezeu. Dumnezeu va judeca sistemele de conducere
ale lumii și le va pune capăt. Astfel se va răzbuna sângele martirilor vărsat din
belșug pe pământ. Oamenii, în disperarea lor, cer stâncilor să cadă peste ei.
Una din cele mai mari frici ale oamenilor este tocmai să nu rămână acoperiți de
dărâmături în urma unui cutremur. Or acum ei preferă acest lucru decât
confruntarea cu mânia Mielului. Este interesant că ei cer să fie ascunși de
FAȚA Celui ce șade pe tron. Judecata va consta în faptul că Dumnezeu Își va
arăta Fața. Oamenii păcătoși pur și simplu nu vor suporta Fața Celui Preasfânt
și se vor dezintegra la vederea Acesteia. Păcatele lor vor mărturisi împotriva
lor și astfel nu vor suporta sfințenia Celui PreaÎnalt. Judecata va fi dreaptă.
Dreptatea judecății este recunoscută chiar de cei judecați! Pecetea 6 mai
ameliorează nedreptatea și tragedia peceților 2-5. Practic tragedia umană,
tragedie de neînțeles, este încadrată de pecetea 1 și pecetea 6. Pecetea 1 ni-l
prezintă pe Hristos, înainte de întemeirea lumii pornind biruitor și ca să
biruiască. Pecetea 6 ni-l prezintă pe același Hristos venind să judecea lumea
și să pună capăt suferinței și nedreptății de pe pământ. Cele 2 peceți nu
explică întru totul tragedia umană dar aduc lumină în întuneric. Hristos este
în control și El va birui. Tragedia umană este limitată în timp și Însuși
Hristos îi va pune capăt și va aduce la final răzbunarea sfinților și
dreptatea. O luminiță răsare și din v.11, din răspunsul dat glasului
martirilor. Toată această tragedie are și un ROD: cei răscumpărați. E adevărat
că sunt răscumpărați prin jertfă și suferință, dar sunt răscumpărați! Și
Dumnezeu vrea să-i răscumpere pe TOȚI cei care se lasă recuperați. De aceea
tragedia umană continuă și judecata este amânată. Din pricina îndelungii
răbdări a Domnului și îndurării Sale care vrea ca nimeni să nu piară ci toți să
vină la pocăință și să fie mântuiți! Mai mult decât judecata finală, RODUL pare
a fi cheia înțelegerii planului lui Dumnezeu. Or următorul capitol nu face
altceva decât să dezvolte acest ROD anticipat de pecetea 5. Și în cap.5 tot cei
răscumpărați par să ascundă înțelesul tainicului plan al lui Dumnezeu. Să pășim
deci în următorul capitol.
CAPITOLUL 7 - Mieii Mielului-Păstor:
Parcă
pentru a ne scoate puțin ca să ne tragem sufletul din atmosfera dezastrelor
produse de judecățile trimise de Dumnezeu asupra Pământului, capitolul 7
întrerupe seria peceților între cea de a șasea și cea de a șaptea. El ne
transportă iar în sferele Cerului, dincolo de dimensiunile de timp și de
spațiu. Pentru că suntem „acolo“ și nu „aici“, trebuie să renunțăm la tot ce
știm pe Pământ ca să începem să cunoaștem ceva din lumea de dincolo. „Dacă
crede cineva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” (1
Corinteni 8:2). Nu întrebați „când se petrec lucrurile descrise în
capitolul 7?” Ele se petrec în afara dimensiunilor de timp secvențial, cronologic,
pe care le cunoaștem și trece în teritoriul timpului profetic, panoramic,
acoperind probabil tot intervalul terestru de șapte ani consacrat Necazului cel
Mare. Pentru pătrunderea tainelor acestui pasaj, am să plec de la o uimitoare
reacție a apostolului Ioan la ceea ce se întâmplă în Cer și am să descriu apoi
cele două cete extraordinare: cei 144,000 de evrei pecetluiți pentru misiune și
ceata celor fără număr care se înfățișează înaintea Mielului devenit Păstor
îmbrăcați în haine albe și cu ramuri de finic în mâini. Asta nu înainte însă de
a arunca o privire asupra extraordinarelor forțe angelice
care reglementează ecosistemul planetar.
Neștiința
apostolului Ioan: Este mare lucru să recunoști că nu știi, dar când cel
ce face lucrul acesta este un apostol de talia lui Ioan, lucrul acesta ne pune
imediat pe gânduri: „Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi
mi-a zis: Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi
de unde au venit? Doamne, i-am răspuns eu, Tu ştii” (Apoc. 7:13-14). Probabil
că acesta este răspunsul pe care trebuie să-l dăm și noi la multe
întrebări la care nu găsim încă un răspuns. Uneori, Dumnezeu binevoiește să ne
răspundă însă, ca în acest foarte frumos capitol din Apocalipsa, care ne
vorbește despre mieii Mielului. Totuși, fiecare dintre noi am fi știut să
răspundem la întrebarea îngerului, cum de n-a știut apostolul Ioan? După
părerea noastră, Ioan ar fi trebuit să răspundă: „Sunt Biserica
slăvită a lui Hristos! Sunt frații mei și surorile mele! Uite-l pe Iacov!
Uite-l pe Gaiu! Uite-o pe Magdalena! Uite-l pe Pavel! Uite-l pe Timotei! Uite-l
pe Policarp! Uite-i pe ceilalți apostoli ai Domnului! Sunt creștinii din Efes!
Sunt creștinii de pretutindeni.” Oare de ce n-a făcut-o? Nu cumva
și-a dat seama de ceea ce nu înțelegem noi? Nu cumva acea mulțime fără număr nu
era Biserica, ci cu totul altceva, o altă „ceată” din mulțimea celor mântuiți?
Ignoranța lui Ioan ilustrează ignoranța multor teologi și, în
general, ignoranța Bisericii. Ne credem singurii beneficiari ai harului și,
simplificând absurd lucrurile și istoria, am ajuns să credem că toți copiii lui
Dumnezeu din toate veacurile, inclusiv și cei din poporul evreu din Vechiul
Testament, fac parte și vor face parte etern din Biserică. Capitolul 7 din Apocalipsa
îi contrazice pe cei care cred așa și ne arată că va exista o mulțime
nenumărată despre care Ioan, reprezentantul Bisericii apostolice nu știa nimic.
În primul rând ar trebui să știm că în economia lui Dumnezeu cu lumea există
„cete” diferite ale celor mântuiți, cei dinaintea Legii mozaice, cei din
poporul Israel, cei din Biserică și, iată acum, cei scoși de harul lui Dumnezeu
din teribilul Necaz care va veni peste lume după răpirea Bisericii. Apostolul
Pavel știa despre aceste grupuri diferite, cu origini diferite și cu principii diferite
după care vor fi judecate la urmă și cu destine diferite: „Şi după cum toţi mor
în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos, dar fiecare la rândul cetei
lui. Hristos este Cel dintâi rod, apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui
Hristos” (1 Cor. 15:22-23).
Noi
condiții în meteorologia divină - 7:1-3: Da,
există așa ceva! Dumnezeu stăpânește Pământul și decide vremea de pe planetă.
Omul nu știe încotro bate vântul; de unde vine și unde se duce, dar Dumnezeu
știe. Păstrarea Pământului nu este la dispoziția mișcării ecologice! Și nici
distrugerea Pământului nu va fi făcută de oameni! Dumnezeul Creator este
singurul care decide în astfel de lucruri! În capitolul acesta ni se vorbește
despre niște îngeri puternici care reglează condițiile climatice: „După aceea am
văzut patru îngeri care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale
pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe
pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger
care se suia dinspre răsăritul soarelui şi care avea pecetea Dumnezeului celui
viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri cărora le fusese dat să
vatăme pământul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici
copacii până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!”
(Apoc. 7:1-3). Fenomenele atmosferice care alcătuiesc clima planetei
sunt guvernate de Dumnezeu și El le poate folosi oricând pentru pedepsirea
celor care i se împotrivesc. Nu uitați pasaje din Vechiul Testament ca cele
zece plăgi trimise asupra Egiptului, seceta din Israel de pe vremea lui Ilie și
extraordinarele descrieri făcute de profetul Isaia despre clătinarea puterilor
cerești care reglementează evoluția planetei noastre: „Iată, Domnul deşartă
ţara şi o pustieşte, îi răstoarnă faţa şi risipeşte locuitorii; cum se
întâmplă preotului se întâmplă şi poporului, stăpânului ca şi slugii,
stăpânei ca şi slujnicei, vânzătorului ca şi cumpărătorului, celui ce dă cu
împrumut, ca şi celui ce ia cu împrumut, datornicului, ca şi celui căruia îi
este dator.Ţara este pustiită de tot şi prădată; căci Domnul a hotărât aşa.Ţara
este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; căpeteniile
poporului sunt fără putere, căci ţara a fost spurcată de locuitorii
ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel
veşnic! De aceea, mănâncă blestemul ţara şi suferă locuitorii ei
pedeapsa nelegiuirilor lor; de aceea sunt prăpădiţi locuitorii ţării şi nu mai
rămâne decât un mic număr din ei. Mustul stă trist, via este veştejită;
toţi cei ce erau cu inima veselă suspină. A încetat desfătarea timpanelor,
s-a sfârşit veselia gălăgioasă, s-a dus bucuria harpei. Nu se mai cântă
când se bea vin şi băuturile tari li se par amare celor ce le
beau. Cetatea pustie este dărâmată; toate casele sunt închise, nu mai
intră nimeni în ele. Pe uliţe se strigă după vin; s-a dus orice desfătare,
nu mai este nicio veselie în ţară. Numai pustiire a mai rămas în cetate şi
porţile stau dărâmate. Da, în ţară, în mijlocul popoarelor, este
ca atunci când se scutură măslinul sau ca la culesul ciorchinelor rămase
după culesul viei”. Babilonul nimicit şi Ierusalimul ridicat: „Ceilalţi
însă, care vor mai rămâne, îşi înălţă glasul, scot strigăte de veselie; de pe
ţărmurile mării, laudă măreţia Domnului. „Proslăviţi dar pe
Domnul în locurile unde străluceşte lumină, lăudaţi Numele Domnului,
Dumnezeului lui Israel, în ostroavele mării!” De la marginele pământului
auzim cântând: „Slavă celui neprihănit!” Dar eu zic: „Sunt pierdut! Sunt
pierdut! Vai de mine!” Jefuitorii jefuiesc, jefuitorii se înverşunează la
jaf. Groaza, groapa şi laţul vin peste tine, locuitor al ţării! Cel
ce fuge dinaintea strigătelor de groază cade în groapă şi cel ce se ridică din
groapă se prinde în laţ, căci se deschid stăvilarele de sus şi se clatină
temeliile pământului! Pământul se rupe, pământul se sfărâmă,
pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o
colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică. În ziua aceea,
Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pământ pe
împăraţii pământului. Aceştia vor fi strânşi ca prinşi de război şi
puşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle şi, după un mare număr de zile,
vor fi pedepsiţi. Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele, de
groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele Sionului şi la
Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui” (Isaia 24:1-23). „Iată,
vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va
preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe
el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va
întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina. „Voi pedepsi -
zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor;
voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor
asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi
decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul
se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei
Lui aprinse” (Isaia 13:9-13). Cât de caraghioși sunt
cei care, astăzi, încearcă să „salveze planeta”, crezându-se singurii care o
pot distruge și singurii care o pot îngriji mai departe! Apocalipsa ne spune că
„praful pământului” (acesta este numele generic al lui Adam) nu se poate
îngriji singur! Planeta aceasta este păstrată, ne spune apostolul Petru, și
păzită pentru ceasul marii judecâîți care va aveni: „Înainte de toate, să
ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor
trăi după poftele lor, şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui?
Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la
începutul zidirii!” Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau
ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul
apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar
cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt,
pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi. Dar,
preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de
ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea
făgăduinţei Lui cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte
ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Ziua Domnului însă va
veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti
se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va
arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni
ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi
grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi
trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa
Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2
Petru 3:3-13).
Ceata
misionarilor din Necazul cel Mare - 7:4-8: Motivația
suspendării temporare a ciclului normal al climei Pământului este datorată unei
lucrări supranaturale, numită „pecetluirea slujitorilor lui
Dumnezeu”: „Nu
vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii până nu vom pune
pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Şi am auzit numărul
celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii din toate
seminţiile fiilor lui Israel” (Apoc. 7:3-4). Există
pseudo-martori ai lui Iehova care se cred parte din acest număr,
dar este suficient să-i întrebi din ce seminție fac parte ca să-ți dai seama de
impostura lor. Acești 144.000 sunt evrei pur sânge din semințiile străvechi ale
poporului Israel. Istoria le-a pierdut urma, dar Dumnezeu știe unde se află și
le ține o strictă evidență. Chiar și Diaspora evreiască este parte integrantă a
planului divin și va fi suspendată pentru cea mai extraordinară misiune
planetară. Apostolul Petru știa foarte bine aceasta: „Petru, apostol al lui
Iisus Hristos, către aleşii care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont,
Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia, după ştiinţa mai dinainte a lui
Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi
stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite!” (1
Petru 1:1-2). Analizele ADN-ul sanguin
i-au ajutat pe evrei să identifice astăzi familia „coheniților” o rămășiță a
Marilor Preoți din Țadoc și prin asociere, din Aaron. Rezultatele au făcut ca o
parte a rabinilor de până acum să iasă din lucrare și alții, nebăgați în seamă
până acum, să fie ridicați la rang de cinste. Dacă oameni au putut face asta,
nu va putea Dumnezeu să-i identifice pe cei din cele douăsprezece seminții ale
lui Israel? De asemenea, acești 144.000 nu pot fi, și, nu nici nu sunt,
creștini. De ce ar mai avea nevoie Dumnezeu să-i pecetluiască pe cei ce au fost
deja pecetluiți la nașterea din nou? „Şi voi, după ce aţi auzit
cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi
fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit” (Efeseni 1:13). „Să nu
întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu prin care aţi fost pecetluiţi pentru
ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30). Pecetea aplicată evreilor despre
care se vorbește în această profeție ar putea fi sigiliul de pe inelul regal,
așa cum ni se spune în capitolul 14 al Apocalipsei: „Apoi m-am uitat şi
iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El stăteau
o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi
Numele Tatălui Său” (Apoc. 14:1). Vă imaginați ce lucrare
de evanghelizare a lumii va fi dezlănțuită de Dumnezeu prin 144.000 de
misionari de rangul lui Pavel? Cu adevărat „o înviere din morți” (Romani 11). Poporul
ales se va identifica în sfârșit cu Mesia al lor trimis de Dumnezeu
și-I vor fi martori până la marginile Pământului. Acești evrei pecetluiți
sunt oameni „nemuritori pe durata misiunii lor”, asupra cărora ura lumii, mânia
lui Satan și teribilele plăgi gata să se dezlănțuie nu vor avea nicio putere.
Lista semințiilor lui Israel este interesantă și ridică semne de întrebare.
Lipsesc cei din semințiile lui Dan și Efraim! Este o problemă complicată pe
care au încercat-o mulți să o dezlege, dar eu nu mă ating de ea, ci o las așa
cum este prezentată de Ioan. Motivul reținerii mele? Este destul să vă spun că
seminția lipsă aici, acea a lui Dan, este numărată îmreună cu celelalte în
profețiile despre vremea sfârșitului date de Dumnezeu prin profetul Ezechiel
(Ezec. 48:1, 2, 32). Totuși, admit că este posibil ca această seminție să nu
fie menționată deoarece din ea va apărea Antihristul, Dan fiind numit „un șarpe
în drum”! Totuși, se pare, conform cu cele prezentate în cartea Ezechiel, că
această seminție va fi purificată, în cele din urmă, chiar de către Mesia,
adică Iisus Hristos, după ce va construi cel de-al Patrulea Templu de la
Ierusalim - templul milenar! „Iată numele seminţiilor. La marginea de
miazănoapte, de-a lungul drumului de la Hetlon, cum mergi spre Hamat şi
Harţar-Enon, la hotarul Damascului de la miazănoapte spre Hamat, de la răsărit
până spre apus: partea lui Dan. (subl. noastră -
B.M.)…” Dumnezeu ne dă o descriere mai amănunțită a celor care fac
parte din ceata celor 144.000 de evrei în capitolul 14 din Apocalipsa. „Apoi
m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El
stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său
şi Numele Tatălui Său. Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de
ape mari, ca vuietul unui tunet puternic şi glasul pe care l-am auzit era ca al
celor ce cântă cu alăuta şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie,
înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să
înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră
răscumpăraţi de pe pământ. Ei nu
s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El.
Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru
Miel.
Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea
scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (Apoc. 14:1-5). Cu caracterul unor nazirei din Vechiul
Testament, cei 144000 sunt „cel dintâi rod, răscumpărați dintre oameni” în
perspectiva de după vremea Bisericii, în zorii instaurării Împărăției lui
Dumnezeu pe Pământ. Această „pârgă” vestește marea recoltă care urma să apară.
Ei sunt prin excelență neprihăniți, pentru că „nimic întinat nu va intra
acolo”.
Numărul
celor mântuiți din Necazul cel Mare - 7:9-14: Urmează
un pasaj de la cauză la efect și se subînțelege că activitatea misionară a
evreilor pecetluiți a dus la salvarea unei mari mulțimi de oameni: „După aceea m-am uitat
şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni,
din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care
stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi
în haine albe, cu ramuri de finic în mâini şi strigau cu glas tare şi ziceau:
Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a
Mielului!” (Apoc. 7:9-10). Reacția apostolului
Ioan la vederea mulțimii de oameni mântuiți care se înfățișau înaintea lui
Dumnezeu dă pe față faptul că Dumnezeu mai are pentru noi multe taine care nu
ne-au fost însă descoperite și că un apostol al Bisericii află abia în Cer
despre oameni mântuiți dincolo de numărul precis și limitat al celor din
„Biserica lui Dumnezeu”. O caracteristică a celor veniți din Necazul cel
Mare care-i deosebește de creștinii din Biserică este faptul că sunt „fără
număr”. Știm de la apostolul Pavel că Biserica are un număr bine stabilit după
care va reîncepe vremea lui Israel: „Întreb dar:
S-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut
cu putinţă mântuirea neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; dacă, deci,
alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie
pentru neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor? V-o spun vouă,
neamurilor, întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba
mea, şi caut, ca, dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din
neamul meu şi să mântuiesc pe unii din ei. Căci, dacă lepădarea
lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din
morţi? Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, şi plămădeala este
sfântă şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt sfinte. Iar dacă
unele din ramuri au fost tăiate şi dacă tu, care erai dintr-un măslin
sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi
grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să
ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. Dar vei zice: Ramurile
au fost tăiate, ca să fiu altoit eu. Adevărat: au fost tăiate din pricina
necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngâmfa dar,
ci teme-te! Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa
nici pe tine. Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime
faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să
rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu. Şi chiar
ei, dacă nu stăruie în necredinţă, vor fi altoiţi, căci Dumnezeu poate
să-i altoiască iarăşi. Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un
măslin care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale,
într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiţi ei, care sunt ramuri fireşti
în măslinul lor? Tot Israelul va fi mântuit: Fraţilor, pentru
ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o
parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va
intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci, tot Israelul va fi
mântuit, după cum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion şi va
îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe
care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.” În ce priveşte Evanghelia,
ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea,
sunt iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci
lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. După cum voi
odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu şi după cum prin neascultarea lor aţi
căpătat îndurare acum, tot aşa, ei, acum, n-au ascultat, pentru ca, prin
îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare.” (Rom. 11:11-31). După cât se pare, cel mai mare seceriș de suflete din
istorie nu va fi în vremea Bisericii, ci în timpul Necazului celui Mare. Este
normal să fie așa pentru că și populația Pământului va ajunge la cifre
nemaintâlnite. Se estimează că ea va putea ajunge, de pildă, în anul 2050 la
cifra de peste 12/13 de miliarde. În capitolele 6 și 7 ale
Apocalipsei, Ioan caracterizează vremea ruperii peceților de la începutul
Necazului ce Mare drept una de retribuție, reacție și răscumpărare. Sub
pedepsele peceților, omenirea este pusă din nou în fața unei alegeri. Cei care
se plângeau că nu-L pot vedea pe Dumnezeu au acum ocazia să-L vadă în toată
măreția puterii Sale și simt retribuția pentru trăirea în păcat. Reacția lor
poate fi pocăință sau o încăpățânată împotrivire.
Ce este
Necazul cel Mare? Această perioadă teribilă este chiar
înaintea sfârșitului timpului. Satan știe că timpul său este scurt și face tot
ce poate ca să persecute oamenii lui Dumnezeu și să devieze pe cât poate de
mulți. Slujitorul său, Antihrist, încearcă să Îl alunge complet pe Dumnezeu în
totalitate, dar Dumnezeu rămâne Atotputernic și aceasta va fi ora Judecății
Sale. Chiar în acest timp teribil, Dumnezeu dă har oamenilor în mod repetat ca
să se pocăiască și să fie salvați. Expresia „Necazul cel Mare” poate cauza ceva
confuzie pentru că nu este mereu clar la ce evenimente se face referire. În
acest articol ne referim la toată perioada de la începutul necazului până la
începutul Mileniului. Conform descrierii din Apocalipsa 3-19,
vedem că Necazul cel Mare are trei etape. Prima etapă este
marcată de ruperea celor șapte petece din Ceruri și culminează cu răpirea
Miresei lui Hristos în Ceruri și cu aruncarea curvei de pe spatele
fiarei. A doua etapă este marcată de sunarea celor 7 trâmbițe
în Ceruri. Această perioadă este cea în care va avea loc „al doilea seceriș” -
cei care nu au participat la răpire, dar care aleg, atunci, să slujească lui
Dumnezeu. Această perioadă se încheie cu luarea celui de-al „doilea seceriș” în
Ceruri și tot atunci Satan este aruncat din Ceruri, jos, pe Pământ. Al
treilea stagiu reprezintă turnarea mâniei lui Dumnezeu asupra lui
Satan, asupra Fiarei și asupra lui Antihrist și urmașilor lui. Este marcată de
golirea a șapte potire de mânie pe Pământ. După aceea, Iisus Hristos se întoarce
pe Pământ cu urmașii Săi, marcând, astfel, încheierea Necazului cel Mare și
întrarea în Mia de ani - o mie de ani de pace. Când Dumnezeu numește această
perioadă de numai șapte ani, Necazul și chiar Necazul cel Mare, El știe ce
spune! Va fi cea mai sângeroasă săptămână de ani din istoria omenirii. Lumea
aceasta a fost făcută în șapte zile și va fi distrusă în șapte ani de cumplită
judecată! „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a
fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi
dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina
celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:21-22).
Se
vor împlini zilele anuțate de Dumnezeu încă din vechime: „Iată, vine Ziua
Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot
pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele
cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul
lui şi luna nu va mai lumina. Voi pedepsi - zice Domnul - lumea pentru răutatea
ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor
trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai
rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta
voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia
Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9-13). Matematic
vorbind, după cifrele anunțate de Dumnnezeu, ajungem la concluzia că mai mult
de jumătate din populația Pământului va muri în anii premergători revenirii
Domnului Iisus. Apocalipsa 6:8 ne spuje că 1/4 din populația
lumii va muri sub pedepsele primelor patru peceți: „Li s-a
dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia,
cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului” (Apoc. 6:8). Apocalipsa 9:13 adaugă la numărul morților încă 1/3 din restul
omenirii: „Şi cei patru îngeri care stăteau gata
pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia
parte din oameni” (Apoc. 9:15). O treime din 3/4 este 1/4, așa că ajungem la concluzia
că 1/2 (1/4+1/4) din polulația lumii va muri sub judecățile divine. Gândiți-vă
că va urma apoi marele măcel de la Armaghedon!!! Vremea sfârșitului
va fi cea mai grozavă perioadă din istorie, un adevărat abator uman.
Necredincioșii vor fi omorâți de Dumnezeu. Credincioșii vor fi omorâți de
Antihrist. Cei care vor fi uciși de Antihrist vor ajunge la Dumnezeu. Cei pe
care-i va omorî Dumnezeu vor pieri alături de Antihrist. Răscumpărarea vestită
de cei 144.000 de misionari anunță iar lumii venirea Împărăției lui Dumnezeu.
Este același mesaj preluat de la Ioan Botezătorul și de la Iisus Hristos: „Evanghelia
aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de
mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei
24:14). „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o
Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui
neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod” (Apocalipsa
14:6). Mulțimea celor mântuiți din Necazul cel Mare subliniază harul
mereu prezent în relațiile lui Dumnezeu cu lumea. „Şi unul
din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine
albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?” „Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu
ştii”. Şi el mi-a zis:
Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au
albit în sângele Mielului” (Apoc. 7:14-15). Chiar
și în vremea celei mai teribile pedepsiri, ușa harului divin rămâne deschisă și
oamenii vor putea alege prin mărturia celor 144000 să creadă sau să nu creadă
în Dumnezeu, să-L asculte sau să nu-L asculte, să fie salvați sau să meargă
împreună cu Antihrist și cu Diavolul la pierzare! Nu va fi însă
ușor pentru cei ce i se vor împotrivi lui Antihrist și vor proclama credința și
consacrarea pentru Hristos. Suferințele lor vor fi teribile. Vor fi urmăriți ca
animalele, sub cea mai teribilă supraveghere universală pe care a cunoscut-o
istoria. Cei ce vor refuza numărul Fiarei nu vor putea să cumnpere, nici să
vândă. Vor fi urâți de toți din pricina Numelui lui Iisus Hristos și, nu în
puține cazuri, frate va da la pierzare pe fratele său. Îmi tremură mâna
când scriu că majoritatea, imensa majoritate a celor salvați în timpul
Necazului Cel Mare vor fi martiri. Am văzut deja în
capitolul 6 sfinții de sub altarul Cerului: „Când a rupt
Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră
înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe
care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: Până când, Stăpâne,
Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele
nostru asupra locuitorilor pământului?” (Apoc. 6:9-10). La
numărul lor se vor adăuga cei mulți pe care i-a văzut Ioan în mulțimea celor
sosiți în Cer din Necazul cel Mare: „Şi am văzut nişte scaune de
domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele
celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina
Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei
şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu
Hristos o mie de ani” (Apoc. 20:4). Vor fi păriviți ca niște miei buni
de tăiere și vor fi urâți pe toată fața Pământului. Singurul care-i va înțelege
și-i va primi la Sine va fi Fratele lor mai mare, Mielul care a fost El însuși
junghiat.
Mielul
care a fost, este și le va fi Păstor - 7:15-17: Cei
ce se vor întoarce cu pocăință sub pedepsele divine vor fi integrați în
Împărăția Cerească și vor locui împreună cu Fiul lui Dumnezeu în împărăția
terestră: „Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui
Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de
domnie îşi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va
mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci
Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va
duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii
lor” (Apoc. 7:15-17). „Şi am auzit un glas tare,
care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii!
El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El
va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21:3). Unul
din simbolismele sublime din cartea scrisă de Ioan este că în ea sunt 33 de
versete în care Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este numit „Miel”, exact câți
ani a trăit pe Pământ Iisus! N-ar trebui să ne mire. Ioan este evanghelistul
care a folosit profetic această metaforă ca să descrie lucrarea pe care a venit
s-o facă pe Pământ Fiul lui Dumnezeu: „A doua zi, Ioan a văzut
pe Iisus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care
ridică păcatul lumii!” (Ioan 2:29,36). În
finalul capitolului 7, Ioan ne spune că „Mielul le va fi Păstor”.
Este una din cele mai duioase metafore ale Bibliei. Ioan a mai folosit-o în
capitolul 10 al Evangheliei sale: „Eu sunt Păstorul
cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Dar cel plătit, care nu
este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind,
lasă oile şi fuge, şi lupul le răpeşte şi le împrăştie.Cel plătit fuge,
pentru că este plătit, şi nu-i pasă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun. Eu
Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă
cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl, şi Eu Îmi dau viaţa
pentru oile Mele.Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta, şi pe
acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă
şi un Păstor” (Ioan 1:1-16).
Comentariu
suplimentar 1: Marea Mulțime ar putea fi pe Pământ, nu în Cer!
După
aceasta, marea zi a mâniei lui Dumnezeu este atât de departe de a fi sosit,
încât, în paranteza pe care o formează capitolul 7, îl vedem pe Dumnezeu
împlinind lucrările măreţe ale îndurării Sale care mântuieşte. Prima lucrare
este de a pune pecetea Sa pe cei 144.000 dintre seminţiile lui Israel, prin
mijlocirea unui înger care se suia dinspre răsăritul Soarelui. Apoi îi este dat
prorocului să vadă o mare mulţime de neamuri, pe care nimeni nu le putea
număra, „din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi limbă, stând în
picioare înaintea scaunului de domnie si înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine
albe, cu ramuri de palmier în mâini. Şi strigau cu glas tare, zicând:
„Mântuirea este a Dumnezeului nostru care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului”.
Aici avem nu numai „mântuirea” ci „mântuirea Dumnezeului nostru” ca fiind
aşezat, pe tronul Său, pe tronul Său de judecată aşa cum am văzut. Cu alte
cuvinte, aceasta n-ar fi putut fi spus înainte de capitolul 4. Conţinutul
acestor cuvinte presupune că o mare schimbare a avut loc. Ele nu sunt expresia
unei mărturii date în toate vremurile sau la diferite epoci; a pretinde acest
lucru nu este decât o închipuire omenească, fără cel mai mic temei în
Scriptură. Nici vorbă ca acesta să fie un tablou care prezintă pe răscumpăraţii
din toate vremurile; este spus lămurit că este o mulţime nenumărată de neamuri
în contrast evident cu cei pecetluiţi din Israel şi în raport cu cârmuirea
judecătorească a lui Dumnezeu. Ce sunt aceste neamuri, unul din bătrâni o explică
profetului, care altfel s-ar fi înşelat în mod evident. Dar, dacă bătrânii
reprezintă pe sfinţii slăviţi, aceste neamuri nu fac parte dintre ei și, mai
mult, nu pot evident să fie toţi sfinţii, deoarece cei 144.000 din Israel sunt
clar deosebiţi de ei. Cine sunt ei, deci? O mulţime de neamuri care, prin
puterea harului, sunt cruţaţi în ultimele zile. Nu este spus că ei sunt slăviţi
şi nimic nu poate să ne facă să presupunem că ei nu sunt încă în trupurile lor
fireşti, ceea ce nu este în niciun fel nepotrivit cu prezenţa lor înaintea
scaunului de domnie. Într-adevăr, acolo îi vede profetul, după cum în capitolul
12 el vede un mare semn, o femeie în Cer; dar nu trebuie deloc să tragem
concluzia de aici că ei sunt într-adevăr în Cer. Aceasta este o chestiune care
trebuie să fie hotărâtă de alte consideraţii. Trebuie să căutăm să depindem
numai de învăţătura lui Dumnezeu și să ne debarasăm de idei preconcepute; apoi
să cântărim cu grijă împrejurările în care se găsesc aceia despre care este
vorba. Astfel se vor evita greşelile serioase care s-au comis în privinţa
aceasta. Mi se pare perfect de clar că aceste neamuri nu sunt sfinţi slăviţi în
Cer. Mai întâi, îi vedem în mod lămurit deosebiţi de aceia din Israel care
evident sunt pe Pământ. Există deci, aici, pe Pământ, două corpuri distincte:
unul, compus din iudei; celălalt, din neamuri. În al doilea rând, ei ies din
Necazul cel Mare, ceea ce dovedeşte că departe de a fi o totalitate cuprinzând
pe cei mântuiţi din toate timpurile, ei formează un grup special, cu toate că
foarte numeros, compus numai din persoane care vor fi fost ocrotite şi
binecuvântate de Dumnezeu în timpul epocii Necazului celui Mare. În timpul
Mileniului multe neamuri vor fi mântuite; însă aceştia pe care îi avem aici nu
sunt sfinţi din epoca milenială.Aceştia sunt sfinţi dintre neamuri care vor fi
fost aduşi la cunoştinţa lui Dumnezeu prin predicarea Evangheliei
veşnice (Apocalipsa 14.6) sau Evangheliei Împărăţiei (Matei
24.14). Acesta este tocmai timpul despre care a vorbit Domnul Iisus ucenicilor
Săi (Matei 24.14). Aceste cuvinte ale Domnului nu dau evident o vedere generală
despre ceea ce se face acum, dar ele spun ceea ce se va face încă, tocmai
înainte de sfârsit, când Necazul cel Mare va izbucni. Vedem în această mare
mulţime de neamuri, roadă harului divin care se va exercita atunci; şi toate
amănuntele descrierii care ni-i înfăţişează, se acordă cu ceea ce am arătat
deja că trebuie remarcat şi o confirmă. Am atras deja atenţia asupra faptului
că marea mulţime care stă înaintea scaunului de domnie este deosebită de
bătrâni, astfel că, dacă aceştia din urmă reprezintă Biserica, cei dintâi
trebuie să fie deosebiţi de ei. Deoarece toţi admit că bătrânii sunt sfinţi
slăviti, concluzia de tras mi se pare cu totul limpede şi sigură. Este adevărat
că acelaşi lucru poate, în perioade deosebite, să fie reprezentat prin
simboluri diferite, dar niciodată prin două simboluri în acelaşi moment.
Astfel, de exemplu, creştinii sunt înfăţişaţi o dată sub figura unui cortegiu
de fecioare şi altă dată sub imaginea unei logodnice; dar orice confuzie este
cu grijă evitată în aceeaşi parabolă. Niciodată nu se întâlneşte în Scripturi
acest amestec de lucruri nepotrivite pe care nu şi le-ar permite nişte oameni
cu bun simţ. Unul dintre bătrâni se adresează acum profetului și răspunde el
însuşi la întrebarea pe care i-a pus-o. Aceştia care sunt îmbrăcaţi în haine
albe, cine sunt şi de unde au venit?” Şi eu i-am spus: „Domnul meu, tu ştii”.
Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din Necazul cel Mare; ei şi-au spălat hainele şi
le-au albit în sângele Mielului”. Este evident că aceştia sunt credincioşi sau
sfinţi. Apoi el adaugă: „De aceea ei stau înaintea scaunului de domnie al lui
Dumnezeu”, ceea ce după părerea mea, nu descrie locul unde ei se găsesc
efectiv, ci exprimă caracterul lor: ei sunt văzuţi în legătură cu scaunul de
domnie. Si această legătură, cum am atras deja luarea aminte, ne arată că ei
aparţin unei perioade deosebite, şi nu tuturor acelora care s-au scurs şi se
vor scurge; scaunul de domnie înaintea căruia ei se găsesc, nefiind nici acela
al harului, ca în prezent, nici acela al epocii mileniale, care se deosebeşte
de amândouă; el este scaunul de domnie văzut sub aspectul pe care putem să-l
numim apocaliptic, pentru a-l deosebi de ceea ce a fost mai înainte și de ceea
ce va fi după aceea. Nu numai că ei se găsesc în această relaţie specială, dar,
mai mult, este zis: „Cel care stă pe scaunul de domnie îşi va întinde cortul
peste ei”. Aceasta este imaginea adăpostului pe care Domnul, în harul Său, îl
întinde peste ei, acoperindu-i cu îngrijirile şi cu bunătatea Sa. Este
important de notat aceasta. În perioada noastră, Dumnezeu locuieşte prin Duhul
Sfânt în Biserică, după cum este spus: „voi sunteţi zidiţi împreună ca să fiţi
o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul”; dar nu va fi aşa când aceste neamuri vor
fi chemate să-L cunoască. El va întinde peste ei ocrotirea Sa, ceea ce se
potriveşte perfect caracterului sub care ei sunt înfăţişaţi. Odinioară
Dumnezeu, în stâlpul de nor, era apărarea și adăpostul taberei lui Israel, cu
toate că El avea de asemenea locuinţa Sa în mijlocul lor; aici, El arată, în
harul Său, că nu numai aceia care sunt pecetluiţi dintre Israel se bucură de
îngrijirile Sale, ci și aceste sărmane neamuri. „Nu le va mai fi foame” este
adăugat, „nu le va mai fi sete; nu-i va mai bate nici Soarele, nici vreo altă
arşiţă”. O asemenea făgăduinţă nu se potriveşte ea, mult mai exact unui popor
care se găseşte pe Pământ, decât unor oameni slăviţi în Cer? Ce ar însemna
pentru aceştia asigurarea de a nu le mai fi nici foame nici sete? Însă
înţelegem toată mângâierea pe care promisiunea aceasta o cuprinde, dacă este
vorba despre persoane care sunt pe Pământ. Binecuvântările decurg pentru ei de
la Acela care este adevăratul lor izvor și orice urmă de suferinţă este ştearsă
pentru totdeauna; „pentru că Mielul, care este în mijlocul scaunului de domnie,
îi va păstori și îi va duce la izvoarele apelor vieţii; şi Dumnezeu va şterge
orice lacrimă din ochii lor!”
Comentariu
suplimentar 2: CEI CE STAU ÎN PICIOARE: - perspectivă de interpretare
istoricistă!
Capitolul
6 se termină cu o întrebare: „cine poate sta în picioare în ziua cea mare
a mâniei divine?” Capitolul 7 ne prezintă o mare
mulțime care stă în picioare înaintea scaunului de domnie. Aflăm și motivul:
pentru că și-au spălat hainele în sângele Mielului. Se creează astfel un
contrast între lumea aflată sub judecată (finalul cap.6) și mulțimea celor răscumpărați.
Mesajul pare a fi simplu și logic. Însă marea dificultate și provocare a cap.7
survine din faptul că ne prezintă de fapt două grupuri de oameni care stau în
picioare. Mai întâi 144.000 din fiii lui Israel și apoi o mare mulțime de
oameni care nu se poate număra. Și grupul celor 144.000 ocupă jumătate de
capitol! De aceea nu-i putem trece ușor cu vederea. Este vorba de două grupuri
diferite? Este vorba de același grup în momente diferite? Iată întrebări grele
la care vom încerca să răspundem. Imaginea celor 144.000 este precedată de
tabloul unei urgii amânată din pricina unei pecetluiri. Este vorba de o urgie
care se abate peste TOT pământul căci este adusă de 4 îngeri care stau în
picioare la cele 4 colțuri ale pământului. Este important să observăm că urgia
NU pare deloc a fi manifestarea FINALĂ a mâniei lui Dumnezeu (descrisă atât de
plastic la finalul cap.6) ci o manifestare ISTORICĂ a mâniei divine undeva
ÎNAINTE de judecata cea mare. Într-adevăr urgia constă într-o mare căldură căci
vântul nu va mai sufla nici pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac.
Dar este vorba de VÂNTUL fizic? Sau este vorba de Vântul Duhului (ne aducem
aminte în Ioan cap.3 că Duhul este asociat cu vântul)? Este vorba de o mare
căldură peste tot pământul sau de un mare întuneric spiritual peste tot
pământul? Faptul că urgia lovește TOT pământul ne duce cu gândul că ne aflăm la
FINALUL istoriei. Într-adevăr în Apocalipsa urgiile lovesc mai întâi o pătrime
din pământ, apoi o treime, ca la final să lovească TOT pământul. Este
adevărat că la FINAL va fi un ceas al încercării care va veni peste lumea
întreagă, după cum i se spune și Bisericii din Filadelfia. În primul rând acest
ceas al încercării va consta într-un mare întuneric spiritual. Și apoi și în
urgii se pare fizice (vezi Apoc.16). Bisericii Filadelfia i se promite
protecție față de acest ceas. Protecție este în primul rând spirituală ca nu
cumva să cadă și ea în amăgirea ce va cuprinde tot pămîntul (vezi 2 tes.cap.2).
Dar este și o protecție fizică față de urgiile ce vor veni? Nu știu cum să
răspundem. Este adevărat că unele urgii de la final lovesc DOAR pe cei
necredincioși. Dar acum observăm că urgiile ce lovesc pământul (vezi pecetea 4)
lovesc deopotrivă pe cei credincioși și pe cei necredincioși. Iar o parte din
cei credincioși de la final vor fi martirizați. Este clar că punerea peceții
înseamnă protecție în fața urgiei ce va veni. Imaginea este luată din Ezechiel
cap. 9. Și în Ezechiel 9 era vorba de o judecată istorică și nu de cea finală.
Dar în Ezechiel 9 era vorba și de o protecție fizică clară. Este însă posibil
ca Apocalipsa să împrumute imaginea din Ezechiel cap.9 și să-i ofere noi
semnificații. V.3 ne poate sugera că urgia este fizică. Dar în simbolistica
Vechiului Testament adesea copacii sunt asociați tocmai cu oamenii. Peste cine
este pusă pecetea? Peste SLUJITORII Dumnezeului nostru. Nu ni se spune peste O
PARTE din slujitorii Domnului. Pecetea este pusă se pare peste TOȚI slujitorii
Domnului. Dar bineînțeles că se poate referi la slujitorii Domnului dintr-un
moment istoric aparte. Expresia SLUJITORII DOMNULUI nu ne limitează doar la
evrei, - iată o observație interesantă. Pe de altă parte nici nu putem spune că
ar fi vorba de toți slujitorii Domnului din toată istoria. Aceștia par a forma
cealaltă mulțime imensă care NU se poate număra. Cât despre grupul din prima
parte a capitolului, ea reprezintă o mulțime mică ce se poate număra! Începe să
pară clar că avem de-a face cu două grupuri diferite în cap.7 și nu cu același
grup aflat în momente diferite. Primul grup pare a fi deocamdată minoritatea de
credincioși din istorie care vor parcurge ceasul încercării de la final. Al
doilea grup i-ar cuprinde pe toți credincioșii din istorie. Într-adevăr cei
144.000 ne sunt descriși și în Apocalipsa 14:1-5. Ni se spune despre ei în
Apoc. 14 că au fost răscumpărați dintre oameni ca cel dintâi rod pentru
Dumnezeu și pentru Miel. Această descriere pare să semene cu cea a întregii
Biserici din Iacov 1:18. Totuși chiar în Apoc 14 cei 144.000 care au pe frunte
Numele lui Dumnezeu apar în contrast cu cei care au primit pe frunte semnul
fiarei. S-ar putea sugera astfel că sunt într-adevăr minoritatea de credincioși
care au parcurs ceasul final al încercării. Acestora li se promite în cap.7 o
protecție spirituală 100% și se pare că și o protecție fizică (cel puțin în
fața unora din urgiile de la final). Subliniem și faptul că numărul 144.000 nu
trebuie să includă neapărat 144.000 ci poate să semnifice doar ideea de
MINORITATE din numărul credincioșilor din istorie. Am emis până acum
câteva ipoteze. Dar parcă pentru a se încurca și mai mult lucrurile ni se spune
că cei 144.000 sunt din toate semințiile fiilor lui ISRAEL! Si se enumeră apoi
câte 12.000 pentru fiecare seminție în parte. Este vorba deci doar despre cei
credincioși dintre evrei? Sau este o imagine simbolică a poporului lui Dumnezeu
care este adevăratul Israel al lui Dumnezeu? Și dacă da, de ce este prezentat
tocmai AȘA poporul lui Dumnezeu? Și de ce se enumeră cele 12 seminții? Vor avea
credincioșii evrei un rol aparte la finalul istoriei? Asta vrea să ne comunice
acest pasaj? Sau la fel ca în cazul Bisericilor din Smirna și Filadelfia se
insistă că adevărații IUDEI sunt creștinii și nu evreii apostați? Deci este
vorba de Israelul fizic sau de cel simbolic? Sunt argumente bune și de o parte
și de altă parte. Totuși în Apoc.14 cei 144000 nu mai sunt restrânși la evrei.
Iar Noul Ierusalim care este plin de nume evreiești include și Biserica dintre
Neamuri. Aș opta în primă fază pentru interpretarea simbolică. Enumerarea celor
12 seminții ar sublinia că acum creștinii sunt adevărații slujitori ai lui
Dumnezeu, adevăratul Israel. În același fel folosirea acestei terminologii
ne-ar arăta că la final controversa dintre evrei și creștini va reînvia!
Realitățile din Smirna și Filadelfia vor reapărea la finalul istoriei. Astfel
că Biserica este descrisă în termenii adevăratului Israel tocmai pentru a
răspunde contestării ce vine din partea evreilor! Un alt argument că este vorba
de simbolism este aceea că semințiile sunt enumerate cam fără grijă: ordinea
este ciudată, Dan lipsește, apare și Manase și Iosif, măcar că Manase este fiul
lui Iosif. Plus faptul că în istorie nu s-a mai ținut evidența clară a
semințiilor lui Israel. Dar dacă optăm pentru interpretarea simbolică, nu ar
putea fi ca grupul din 7a să fie același cu cel din 7b? Astfel 7a să ne arate
protecția de pe pământ din fața mâniei divine, iar 7b protecția din cer față de
aceeași sfințenie divină? Deși perspectiva protecție pe pământ versus protecție
în ceruri rămâne valabilă, totuși mulțimile par diferite. Numărul 144.000 este
prea în contrast cu mulțimea care nu se poate număra (oare același grup poate
fi numărat pe pământ dar nu mai poate fi numărat în ceruri?) și ne sugerează
clar ideea unei minorități, unei rămășițe. 144000 este un număr mic față de
numărul copiilor lui Israel prezentat în Exod de exemplu și rămâne un număr mic
față de numărul evreilor din primul secol de exemplu. De asemenea urgia față de
care sunt protejați cei 144.000 este peste TOT pământul, fapt ce ne sugerează
finalul istoriei și nu toată istoria. Dacă doar 144.000 sunt pecetluiți,
ce se întâmplă cu restul Israelului? La fel ca în Ezechiel 9 marea parte a
poporului Israel este apostată și sortită pieirii. Doar o rămășiță este protejată.
Și acum această rămășiță este reprezentată de Biserică, de evreii și Neamurile
care cred în Iisus Hristos. Faptul că, creștinii de la final sunt
reprezentați ca rămășița credincioasă a lui Israel are implicații profunde în
interpretare. De exemplu, în Daniel fiara se războiește cu sfinții. Dar în
Daniel sfinții sunt în primul rând evreii. Or în Apocalipsa fiara danielică se
războiește tot cu sfinții. Dar de această dată aceștia sunt creștinii. Practic
se face un salt în hermeneutică. Realitățile veterotestamentare în general și
cele danielice în particular sunt aplicate acum în contextul noului legământ.
Într-adevăr în Ezechiel 9 rămășița credincioasă este formată în special din
evreii credincioși. Dar acum este formată din Biserică. Acest fapt are semnificații
profunde pentru Bisericile Apocalipsei (în special Smirna și Filadelfia) dar și
pentru interpretarea restului Apocalipsei. Deci cei 144000 s-ar putea referi la
Biserica lui Hristos și cu precădere la Biserica care va prinde finalul
istoriei. Peste pământ au venit multe valuri de întuneric. Dumnezeu și-a păzit
Biserica! Dar va veni și ceasul încercării de la final. Și Dumnezeu își va păzi
Biserica! Dacă o va păzi de ceasul cel mare al încercării de la final, o va
păzi și de ceasurile mai mici din timpul istoriei! Astfel promisiunile date
Bisericii de la final sunt relevante pentru toată istoria Bisericii, iar
avangarda celor 144.000 este o încurajare pentru întreaga Biserică. Capitolul 7
este un capitol al PROTECȚIEI. Protecția este dată slujitorilor lui Dumnezeu.
Ea este dată mai întâi PE PĂMÂNT, și apoi și ÎN CERURI! Așa s-ar explica de ce
autorul ne prezintă două grupuri și nu unul singur! Al doilea grup se
află în ceruri. Prin faptul că este o mare mulțime din orice neam (inclusiv
Israel!) ce nu poate fi numărată ni se sugerează că este vorba de mulțimea
celor credincioși răscumpărați de-a lungul istoriei. Inițial ne gândeam că cei
răscumpărați sunt mai puțini. Dar iată că sunt foarte mulți. Se precizează că
aceștia stau ÎN PICIOARE înaintea scaunului de domnie din ceruri. Ne amintim de
întrebarea de la finalul cap.6: și cine poate sta în picioare? Iată că aceștia
stau în picioare în prezența Feței lui Dumnezeu! Ramurile de finic ne trimit cu
gândul la ultima sărbătoare din calendarul evreiesc din Levitic și anume la
sărbătoarea Cortului. Această sărbătoare evreiască prefigura marea celebrare de
la finalul istoriei. Și iată că așa este: o mare sărbătoare în ceruri
comemorând ieșirea din Egiptul lumii acesteia și purtarea de grijă a lui
Dumnezeu pe tot parcursul călătoriei! Cei răscumpărați nu mai sunt străini și
călători, ci au un loc al lor și sunt cetățeni ai cerului. Au primit haine albe
și prin aceasta sunt compatibili cu sfințenia cerului lui Dumnezeu! Ei strigă
cu glas tare faptul că mântuirea este a lui Dumnezeu și a Mielului. Cu glas
tare strigau și martirii din ceruri în cap.6. Dar acum ne aflăm după judecata
și răsplătirea finală! Din acest punct, totul în planul lui Dumnezeu se
vede perfect, desăvârșit. Nu mai sunt nedumeriri la adresa Creatorului. Doar
laudă și închinare. Dacă în cap.4 și 5 închinarea cerească era condusă de
heruvimi, iată că acum ea este condusă de mulțimea celor răscumpărați! Căci
după ce ei laudă pe Dumnezeu, ca un ecou al închinării lor, apare și doxologia
îngerilor. Aceștia declară că slava, puterea și autoritatea să fie doar ale lui
Dumnezeu. Cel rău a contestat domnia Celui PreaÎnalt. Dar iată că prin mărturia
celor răscumpărați, domnia lui Dumnezeu este întărită și îngerii recunosc că
doar Dumnezeu este vrednic să domnească. Dumnezeu nu-Și poate împărți slava cu
nimeni. În cap.5 s-a pus întrebarea: Cine este vrednic să deschidă cartea?
Personajul care avea să fie vrednic avea să primească drept răsplată slava
dumnezeirii. Dar nicio făptură creată nu s-a găsit vrednică. Practic tot
Dumnezeu în Persoana Fiului a fost Cel care a deschis cartea. Și Fiul a primit
slava dumnezeiască și închinarea întregului cer! Dar practic slava s-a reîntors
și a rămas în sânul dumnezeirii! Și acesta este adevărul: doar Dumnezeu este
vrednic de slavă, și de aceea doar El va fi slăvit! Cei răscumpărați depun
mărturie pentru acest lucru, căci doar Dumnezeu i-a putut mântui și răscumpăra
de pe pământ! Dar Ioan NU înțelege ce este cu această mare mulțime și are
nevoie de tâlcuire. Și iată că tot unul din bătrâni, unul din cei răscumpărați,
se apropie de el ca să-i lămurească taina acestei mari mulțimi. Sunt două
întrebări: cine sunt aceștia? Și de unde au venit? Ei sunt cei ce și-au spălat
hainele în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunul de domnie
al lui Dumnezeu și-i slujesc zi și noapte. Ei au fost mântuiți 100% prin har.
Prin credința în Fiul ei și-au spălat hainele în sângele Lui. Și și-au păstrat
hainele spălate perseverând până la capăt în credință! Acum au căpătat o natură
nouă, și trupuri de slavă, prin intermediul cărora pot sta necurmat în prezența
lui Dumnezeu. Or fi doar cei mântuiți din Noul Testament? Nu știm exact.
Descrierea lor ne sugerează că sunt măcar cei mântuiți în Noul Testament. Poate
că sunt și cei din Vechiul care tot pe baza sângelui Mielului sunt mântuiți.
Dar când lucrurile păreau să fie clare vine și celălalt răspuns: ei vin din
necazul cel mare! La prima vedere Necazul cel Mare pare a fi necazul de la
finalul istoriei. Și astfel marea mulțime ar coincide cu cei 144.000. Observăm
însă că expresia Necazul cel Mare nu mai apare în
Apocalipsa. Și mulțimea celor mântuiți din necazul cel mare pare prea mare în
comparație cu minoritatea celor ce vor fi mântuiți la finalul istoriei. Propunem
o altă variantă de interpretare, și anume aceea că necazul cel mare se referă
la însăși călătoria celor credincioși pe acest pământ. Într-adevăr,
celor credincioși li se spune că vor intra în Împărăție prin multe necazuri.
Biserica din vremea lui Ioan trecea printr-o cumplită prigoană. Martirajul
era ceva uzual. Viața însăși este pentru cel credincios un mare necaz. Și în
special în cadrul Noului Legământ. Nu excludem de tot varianta că
expresia se poate referi la finalul istoriei. Însă mărimea mulțimii cu
pricina ne face să alegem cealaltă variantă și cât de relevant este acest lucru
pentru Bisericile Apocalipsei. Li se spune cât se poate de clar că viața este
un mare necaz! Nu trebuie să traversezi finalul istoriei ca cei 144000 ca să
dai de necaz. Este suficient acum și aici să-ți propui să trăiești cu evlavie
în Hristos și vei fi prigonit o viață întreagă! Această perspectivă ne ajută să
fim în veghere și să ne temperăm așteptările noastre cu privire la această
lume. Suntem cu adevărat străini și călători. În această lume suntem în război
și nu vom avea nici liniște, nici pace. Vom fi hăituiți până la capăt. În
cele din urmă viața noastră este un mare necaz! Pecetluirea
celor 144000 înainte de finalul istoriei reprezintă o încurajare și pentru noi.
Dumnezeu ne va pecetlui și pe noi înainte de revărsarea necazurilor vieții. În
ciuda necazurilor, protecția Sa specială va rămâne peste noi. Motivul este
acela că suntem slujitorii lui Dumnezeu. Într-adevăr există și asemănări între
cei 144000 și mulțimea din ceruri: ambele grupuri sunt protejate de ceva și
ambele grupuri reprezintă slujitorii lui Dumnezeu. Cei din ceruri slujesc lui
Dumnezeu zi și noapte! Slujesc lui Dumnezeu luând din slava acestuia și
descoperind-o îngerilor! Iată ce înseamnă să stai pe scaunul de domnie al Domnului!
Înseamnă să slujești zi și noapte! Iată căile Împărăției! Cel mai mare este cu
adevărat cel mai mic. A domni înseamnă a sluji! Dar Însuși Cel ce șade pe tron
SLUJEȘTE! Căci El are grijă de cei răscumpărați: Își întinde Cortul Lui peste
ei ca nimic să nu le lipsească. Îi hrănește mereu cu prezența Sa vie și cu
cunoașterea tainelor Sale ca să fie mereu pe deplin fericiți! Însuși Mielul
care stă ÎN MIJOCUL scaunului de domnie continuă să-i slujească. Iată că
slujirea Mielului nu este doar pe pământ. Ea continuă în ceruri. Acolo în
ceruri El va fi Păstorul lor și-i va duce la izvoarele apelor vieții! Cel
înălțat pe scaunul de domnie al Domnului, este înălțat pentru a sluji, căci
Însuși Cel ce șade pe tron este un Dumnezeu slujitor! Cu cât răsplata cuiva este
mai mare în ceruri cu atât mai mare este dimensiunea de slujire pe care el o
primește! Iată cât de diferit este cerul față de modul în care noi ni-l
imaginăm! Finalul capitolului 7 este o imensă încurajare pentru Biserica aflată
în suferință pe pământ. Iată că suferința nu va fi veșnică. Iată că nu vor
rămâne răni sau cicatrici, căci Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor!
Iată că îi așteaptă o eternitate de bucurie, de fericire și împlinire
desăvârșită! Cap.7 încheie a doua perspectivă asupra planului lui Dumnezeu
și anume aceea din cap. 6 și 7. Prima perspectivă am găsit-o în cap.4 și 5.
Este perspectiva cea mai largă care a pornit înainte de facerea lumii și a
finalizat la închinarea totală de la finalul planului lui Dumnezeu. Această
perspectivă ne-a amintit că viața veșnică este cunoașterea lui Dumnezeu. De
asemenea ne-a arătat că planul Său cu umanitatea este în centrul revelării Sale
de Sine. În centrul acestui plan L-am găsit pe Hristos dar și pe cei
răscumpărați. Totul va duce la cunoașterea tainei lui Dumnezeu, și această
cunoaștere va duce la închinare. Însă a rămas un lucru neelucidat. Nu ni s-a
detaliat conținutul cărții cu cele 7 peceți. Or tocmai acest lucru îl face
secțiunea din cap.6-7. Cap.6 ne arată că acest plan este plin de tragedii, de
suferință, de păcat, și de nedreptate. La prima vedere suntem șocați și nu
înțelegem cum Dumnezeu își arată slava prin acest plan întunecat. Nici sfinții
din ceruri nu înțeleg. Capitolul 6 cuprinde și două mari lumini. Căci tragedia
umanității este încadrată între decizia lui Hristos de a pleca biruitor și ca
să biruiască, și venirea Sa în lume pentru a judeca tot pământul și a pune
capăt răului și suferinței. O a treia mare lumină o primim în cap.7 prin
imaginea celor răscumpărați. Nu toți vor fi judecați, ci unii vor sta în
picioare! Aceștia sunt slujitorii lui Dumnezeu care vor sta în picioare în fața
necazurilor vieții, și chiar în fața necazurilor de la finalul istoriei. Ei vor
sta apoi în picioare chiar în prezența lui Dumnezeu din ceruri. Suferința și
nedreptatea nu va fi eternă. Dumnezeu își va proteja copiii. Îi va proteja pe
pământ și-i va proteja și în ceruri! Prin necazul cel mare din călătoria lor de
pe pământ sunt aduși la slavă. Dar mântuirea lor este 100% harul lui Dumnezeu,
singurul care primește slava și închinare. Secțiunea din cap.6 și 7 are meritul
de a introduce explicit problematica răului din planul lui Dumnezeu. Se propun
și răspunsuri pentru a se înțelege această problematică. Totuși problema răului
și a suferinței nu pare pe deplin elucidată. Pecetea 7 nu a fost deschisă încă.
Oare ce noutăți ne va aduce această ultimă pecete? De-abia așteptăm să vedem.
Până atunci mai facem o observație. Ne-am fi așteptat ca o pecete să fie
dedicată crucii lui Hristos, primei Sale veniri. Dar iată că avem doar pecetea
6 pentru a doua Sa venire. Oare de acest lucru? Un răspuns ar fi faptul că,
crucea este prezentată în cap.5. Ea este așezată la temelia și în centrul
planului lui Dumnezeu. Capitolul 7 insistă pe ideea spălării în sângele Mielului.
Secțiunea din cap.6-7 nu vrea să reia temele din secțiunea precedentă ci să
introducă altele noi.
CAPITOLUL 8 -
Distrugerea ecosistemului planetar:
Ne
întoarcem din sferele cerești pe Pământ, reluăm timpul secvențial, cronologic
și vedem că atunci când îngerul rupe cea de a șaptea pecete se dezlănțuie
asupra Pământului judecata celor șapte trâmbițe. Încă o dată, evenimente și
acțiuni din dimensiunile sferelor cerești ascunse de noi au ca urmare
evenimente catastrofale din lumea noastră. Ele debutează într-o atmosferă
solemnă, și aparent, ca răspuns la rugăciunile sfinților care au cerut
răzbunare pentru sângele lor vărsat: „Când a rupt Mielul pecetea a
şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas. Şi am
văzut pe cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte
trâmbiţe. Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu
o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu
rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului
de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui
Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor” (Apoc. 8:1-4). „Când a rupt
Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră
înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe
care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: Până când, Stăpâne,
Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele
nostru asupra locuitorilor pământului?” (Apoc. 6:9-10). „Apoi, îngerul a
luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe
pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de
pământ. Şi cei şapte îngeri, care aveau cele şapte trâmbiţe, s-au pregătit
să sune din ele” (Apoc. 8:5-6). Înainte să analizăm judecățile
declanșate pe Pământ de fiecare dintre cele șapte trâmbițe, aruncăm o privire
de ansamblu asupra lor și vedem că ele sunt simetrice, chiar paralele, cu
judecățile care vor fi declanșate pe Pământ, mai târziu, de revărsarea celor
șapte potire, care vor culmina cu judecarea Babilonului și cu revenirea lui
Iisus Hristos pe Pământ. Acesta este lucrul care i-a făcut pe mulți să spună că
asistăm la un fel de reluare a acelorași etape, ca la tipograf, când pagina de
hârtie este expusă la straturi succesive de culori din care este compusă
imaginea finală. Intensitatea judecăților crește și se amplifică de la
peceți, la trâmbițe și apoi la potire. În cadrul septadei care marchează cea de
a șaptezecea săptămână finală din profeția lui Daniel, judecățile trâmbițelor
au loc în prima jumătate a săptămânii, în partea dintâi a Necazului celui Mare,
iar judecățile potirelor se petrec în cea de a doua jumătate, numită în altă
parte „mânia lui Dumnezeu”: „Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor
şapte îngeri şapte potire de aur, pline de mânia lui Dumnezeu, care este
viu în vecii vecilor” (Apoc. 14:10; 15:7). Judecățile trâmbițelor se
aseamănă foarte mult cu plăgile Egiptului și este normal să fie așa, pentru că
asemeni faraonului de altădată, populația Pământului va striga iar obraznic:
„Și cine este Iehova ca să ascultăm de El?” Ruperea celei de a șaptea
peceți și sunetul primelor șase trâmbițe produc un efect dramatic: „Când
a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate
de ceas” (Apoc. 8:1).
Ziua Domnului: Judecățile
teribile care marchează finalul istoriei și al stăpânirii lui Satan pe Pământ
sunt numite generic în profețiile Biblie cu termenul „Ziua Domnului”, în
care Dumnezeu ia înapoi ceea ce este de drept al Lui. Am văzut deja în
capitolul 5 câteva din aceste judecăți teribile. Ele au fost descrise acolo în
termeni generali. Cu capitolul 8 ni se dau descrieri mult mai precise, cu
amănunte care înspăimântă. Înfruntarea dintre forțele demonice și autoritatea
lui Dumnezeu va fi teribilă. Când am ajuns la cea de a cincea pecete din
capitolul 6, sute de milioane de oameni au fost deja omorâți. Cea de a șasea
pecete dezlănțuie tulburări cosmice despre care s-a mai vorbit încă de pe
vremea Vechiului Testament: „Vai de cei ce doresc ziua Domnului! Ce
aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric, şi nu lumină. Veţi
fi ca un om care fuge dinaintea unui leu, pe care-l întâlneşte un urs şi care,
când ajunge acasă, îşi reazemă mâna pe zid şi-l muşcă un şarpe! Nu va fi
oare ziua Domnului întuneric, în loc de lumină? Nu va fi ea întunecoasă şi fără
strălucire? ” (Amos 5:18-20). Am ajuns acum la cea de a șasea pecete,
care, după părerea multora, cuprinde toate celelalte judecăți următoare, și
cele ale trâmbițelor și cele ale potirelor, în total paisprezece
judecăți. Când a fost ruptă cea de a șaptea pecete am intrat într-o
atmosferă plină de dramatism caracterizat de trei elemente: (1) tăcere, (2)
tămâie, (3) trâmbițe. Tăcerea anunță solemnitatea momentului. Până acum au
vorbit îngerii și oamenii. Acum asistăm la cel mai important eveniment de la
căderea lui Adam. Este ultima pecete. Nu mai este o alta! A venit sfârșitul și
Dumnezeu are ultimul cuvânt, așa că tot ce este în jur tace: „Orice
făptură să tacă înaintea Domnului, căci El S-a şi sculat din locaşul Lui cel
sfânt!” (Zah. 2:13). Este liniștea de dinaintea furtunii! Împreună cu
tămâia, rugăciunile sfinților martirizați se înalță spre Dumnezeu și cer
judecata celor vinovați. Acum va fi judecat cel rău. Păcatele vor fi pedepsite,
iar Hristos va fi înălțat înaintea tuturor. Să sune deci trâmbițele!
Judecățile
trâmbițelor: Din
alte texte ale Bibliei știm că pe Pământ s-a înălțat deja Antihrist și și-a
început teribila sa domnie. Credincioșii din poporul evreu și dintre neamuri au
fost deja masacrați. Cu o obrăznicie demonică, acest lider mondial va duce
toată lumea în eroare și va lucra ca cel mai absolut dictator din istorie.
Amănunte despre aceasta vom găsi în capitolele următoare din
Apocalipsa. Trâmbițele vor suna acum ca pe vremea când Iosua a cucerit
Ierihonul. La cea de a șaptea trâmbiță s-au prăbușit atunci zidurile și tot la
cea de a șaptea trâmbiță se va prăbuși acum tot sistemul păcătos al
lumii. Ca o primă observație efectul primelor patru trâmbițe este descris
în doar șapte versete (Apoc. 8:7-13), dar efectele ultimelor două trâmbițe
ocupă nu mai puțin de 50 de versete! Primele patru sunt legate împreună și
descriu distrugerea ecosistemului mondial, de care se vorbește așa de mult în
ultima vreme. Dumnezeu i-a făcut omului o casă și acum i-o distruge.
Distrugerea
ecosistemului planetar: Întâmplările acestea teribile trebuie luate literal,
nu simbolic. Unii vor să vadă în aceste distrugeri metaforele unei
judecăți politice, unei judecăți sociale, unei judecăți comerciale și a uneia
economice. Astea sunt interpretări fanteziste. Astfel de judecăți vor avea
loc în celelalte capitole ale Apocalipsei. Aici ni se descrie pur și simplu
distrugerea mediului fizic în care-și duc oamenii existența. Dumnezeu a protejat
până acum planeta și așa ceva nu s-a întâmplat, dar acum El își retrage mâna
protectoare care a făcut din Pământ marea excepție a cosmosului. Mai mult, El
ne descopere că ecosistemul planetar n-a fost, nu este și nu va fi în
administrarea noastră. Nu-l putem crea și nu-l putem distruge! Există forțe
mult mai mari ca ale noastre la lucru aici. Sunt îngeri special responsabili de
clima ecosistemului planetar. Patru îngeri puternici guvernează activitatea
vânturilor (Apoc. 7:1) și un înger „al apelor” este responsabil cu regimul
hidrologic al lumii (Apo. 16:5).
Prima trâmbiță: „Îngerul
dintâi a sunat din trâmbiţă. Şi au venit grindină şi foc amestecat
cu sânge, care au fost aruncate pe pământ: şi a treia parte a pământului a fost
ars, şi a treia parte din copaci au fost arşi, şi toată iarba verde a fost
arsă” (Apoc. 8:7). A treia parte din ecosistemul natural este
distrusă. Veriga lanțului vegetal este ruptă. Animalele nu mai au ce să
mănânce, nu va mai fi lemn de construcție, pădurile care primenesc aerul vor
dispare. Vor fi vremuri teribile, iar cei care se închină acum „mamei pământ”
și făpturii în locul Făcătorului ei vor fi pedepsiți aspru, împreună cu toți
cei ce i-au simpatizat.
Cea de a doua
trâmbiță: „Al
doilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi ceva ca un munte mare de foc aprins a
fost aruncat în mare; şi a treia parte din mare s-a făcut sânge; şi a
treia parte din făpturile care erau în mare şi aveau viaţă au murit; şi a treia
parte din corăbii au pierit” (Apoc. 8:8-9). Acest „munte” nu vine din
spațiul cosmic, ci cade din relieful planetei. El are înfățișarea unui vulcan
imens care produce un val uriaș (țunami) în oceanele și mările lumii. El va
polua apa oceanelor și va omorî a treia parte din viețuitoarele
marine. Nu, Dumnezeu nu va mai distruge Pământul cu apele unui potop, dar
va folosi apele ca să îngenuncheze mândria încăpățânată a omenirii. Toate
orașele portuare și a treia parte din vapoarele lumii vor fi distruse. Domnul
Iisus a prevestit aceste lucruri în Apocalipsa mică din Evanghelia lui
Luca: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi
strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului
mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groază în aşteptarea
lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi
clătinate”. (Mat. 21:25-26). Dacă aveți convingerea că oamenii distrug azi
planeta, așteptați să vedeți ce va fi când Dumnezeu însuși o va distruge. Cel
ce a distrus grădina Edenului va distruge și ecosistemul pe care ni l-a dăruit
pentru o vreme. Marile corpuri de apă sărată ale planetei vor fi afectate.
Cea de a treia
trâmbiță: „Al
treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din cer o stea mare,
care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste
izvoarele apelor. Steaua se chema „Pelin” şi a treia parte din ape s-au
prefăcut în pelin. Şi mulţi oameni au murit din pricina apelor, pentru că
fuseseră făcute amare” (Apoc. 8:10-11). Acesta este un meteorit sau o
cometă („asteros” înseamnă asteroid) care va exploda la intrarea în atmosferă
și își va răspândi pe toată suprafața planetei resturile poluante. Apa dulce va
fi afectată. Lipsa apei potabile va cauza moarte peste tot. Râurile vor
curge, dar apa lor va cauza moartea, lacurile vor exista, dar apa lor va fi
otrăvită. Oamenii însetați se vor uita la ele, dar apele nu vor mai fi vii, ci
vor fi moarte, ca Marea Moartă de astăzi. Setea lor nu va mai putea fi stinsă
și vor muri pe capete, ca muștele. Unii comentatori susțin ideea că această
stea ar putea fi o bombă termonucleară.
Cea de a patra
trâmbiță: „Al
patrulea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a fost lovită a treia parte
din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele, pentru ca a
treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-şi piardă a treia parte din
lumina ei şi noaptea, de asemenea” (Apoc. 8:12). Ne ridicăm acum
deasupra planetei și asistăm la tulburarea bolții cerești. Creatorul care a
adus bezna peste egipteni și a făcut întuneric în amiaza mare la răstignirea
Fiului Său pe Golgota va face ca, pentru o vreme, energia primită din spațiul
cosmic de planeta noastră să se micșoreze. Asta va tulbura ciclurile biologice,
ciclurile naturale și clima planetei. S-ar prea putea ca aceasta să declanșeze
pe suprafața planetei vânturi și furtuni distrugătoare cu o intensitate
nemaivăzută. Nu trebuie să încercăm să explicăm cum se vor întâmpla aceste
lucruri și să le căutăm niște cauze „natural”. Cel ce a făcut luminătorii
planetei poate oricând să facă lumina lor mai mică sau mai mare (cum vom vedea
în celelalte capitole). Și ca și cum toate cele de până acum n-ar fi fost
suficiente, făpturile cerești anunță alte judecăți, mai grozave decât acestea
! „M-am uitat şi am auzit un vultur care zbura prin
mijlocul cerului şi zicea cu glas tare: Vai, vai, vai de locuitorii pământului
din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai
sune!” (Apoc. 8:13). Expresia „prin mijlocul cerului” este unică în
felul ei și foarte interesantă. Expresia originală este „cerul de mijloc” și
definește o întindere de dincolo de percepțiile noastre umane, din spațiul unor
alte dimensiuni la care nu avem acces încă. Toate aceste nenorociri
descrise de primele patru trâmbițe sunt, parafrazându-l pe Domnul Iisus, „doar
începutul durerilor”. Pentru nașterea Împărăției viitoare vor veni și alte
dureri, mai mari și mai apropiate unele de celelalte. Și asta doar pentru că
oamenii n-au vrut și nu vor vrea să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu ca Domn și
n-au vrut să I se închine: „Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de
aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca
să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de
piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să
umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de
vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor” (Apoc.
9:20-21). Dumnezeu are o îndelungă răbdare, dar nu-l lasă nepedepsit pe
cel rău. Chiar dacă sentința dată împotriva celor răi a părut uneori că
întârzie, ea s-a declanșat nimicitor. Izabela a putut să se zbenguie în
vicleșugurile ei idolatre pentru o vreme, dar caii pedepsei i-au măcinat oasele
până la urmă sub copite, iar câinii au mâncat-o și i-au lins sângele ei de
împărăteasă. Lumea veche a putut să-l batjocorească pe neprihănitul Noe și
a crezut că poate să-și vadă nesimțitoare de distracțiile ei păcătoase, dar a
pierit atunci sub apele nimicitoare trimise să spele fața unui pământ rușinat
de păcatele lor. Legea supremă a lui Dumnezeu nu va suferi la nesfârșit
nedreptatea strigătoare la cer care I s-a făcut Fiului divin în sălile
tribunalului lui Pilat. Ea nu poate ignora felul în care a fost batjocorit,
scuipat și torturat în curțile imperiale. Pedeapsa va veni și împlinirea ei va
fi trâmbițată prin sunete care vor cuprinde toată planeta. Tot ce a fost creat
pentru fericirea și desfătarea oamenilor va fi întors împotriva lor pentru că
n-au dat cinste Creatorului în a cărui casă au fost sortiți să trăiască
vremelnic. Cei ce n-au vrut să cunoască dragostea lui Dumnezeu vor ajunge
atunci să-i cunoască mânia, iar trupurile lor moarte vor acoperi Pământul.
Comentariu
suplimentar 1 - o altă posibilă interpretare!
Numai acum
vine în sfârșit a şaptea pecete. Este important să o remarcăm, pentru a nu ne
lăsa duşi de ideea că a şasea pecete merge până la sfârşit, cum au gândit unii
dintre comentatorii vechi și moderni. Aceasta este inexact; a şaptea pecete vine
negreşit după a şasea, după cum celelalte urmează una după alta; şi se vede
clar că ea introduce cele şapte trâmbiţe care vestesc o nouă succesiune de
judecăţi. Avem descrierea lor în capitolele 8 și următoarele. „Şi am văzut pe
cei şapte îngeri care stăteau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte
trâmbiţe”. Apoi ne este înfăţişat un fapt remarcabil, la care am făcut deja
aluzie; vedem un înger deosebit de slăvit, care se găseşte înaintea altarului.
„Şi un alt înger a venit şi a stat lângă altar având o cădelniţă de aur. I s-a
dat tămâie multă, ca să dea putere rugăciunilor tuturor sfinţilor la altarul de
aur, care este înaintea scaunului de domnie”. Urmează de aici că, în timp ce
există sus sfinţi slăviţi, există sfinţi pe Pământ, care, în marile lor încercări
sunt susţinuţi de Marele Preot, oricât de slabe sunt de altfel luminile lor.
Avem aici cea mai limpede evidenţă că vor fi în această epocă sfinţi slăviţi în
Cer şi în acelaşi timp, sfinţi recunoscuţi ca atare în trupurile lor fireşti
aici pe Pământ. O altă trăsătură atrage atenţia noastră. Pretutindeni, cu
ocazia trâmbiţelor, noi vedem îngeri; Domnul Iisus Însuşi ia acest caracter în
timpul acestei perioade. Nu mai este vorba despre El aici ca despre Cel
cunoscut ca Mielul. Ca atare El deschisese peceţile, dar aici, când sunt îngeri
care sună din trâmbiţe pentru a vesti judecăţile lui Dumnezeu, Îngerul
Legământului (care este a doua persoană a Treimii, așa cum este numită de
obicei), apare din nou sub această formă atât de obişnuită Vechiului Testament.
Nu înseamnă că Se dezbracă de umanitatea Sa; aceasta nu poate să fie şi ar fi
contrar oricărui adevăr ca să ţi-o închipui. Fiul lui Dumnezeu, de la
întruparea Sa, rămâne totdeauna Omul Hristos Iisus; niciodată El nu Se va
despărţi de această umanitate de care El a unit Persoana Sa slăvită. Dar
aceasta nu-L împiedică evident să ia o anume înfăţişare, care, în profeţie, El
consideră a fi potrivită cu împrejurările date. Tocmai aceasta găsim în timpul
trâmbiţelor. Este uşor să observăm cât este din ce în ce mai figurativ limbajul
întrebuinţat. Toate obiectele, în această serie de viziuni, sunt arătate ca
într-o mai mare depărtare, iar Hristos Însuşi apare mai vag, adică nu în chip
distinct în umanitatea Sa adevărată, ci sub aparenţa unui înger. Citim apoi că
„îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe
Pământ. Şi au fost glasuri, tunete, fulgere şi un cutremur de Pământ”. Astfel,
în acest timp al celor şapte trâmbiţe (care vine după ruperea celor şapte
peceţi), trebuie să ne aşteptăm să vedem judecăţile lui Dumnezeu mai izbitoare
decât cele dinainte; într-adevăr, dacă în capitolul 4 erau, ieşind din scaunul
de domnie, fulgere, glasuri si tunete, am găsit aici în plus, un cutremur de
Pământ. Efectul produs printre oameni devine mai intens. „Şi cel dintâi a sunat
din trâmbiţă. Şi au venit grindină si foc amestecat cu sânge, care au fost
aruncate pe Pământ; şi a treia parte a Pământului a fost arsă, și a treia parte
din copaci a fost arsă şi toată iarba verde a fost arsă”. Prima parte a acestui
verset mi se pare că este manifestarea violentă a nemulţumirii lui Dumnezeu;
grindina implică aceasta. Focul, cum ştim, este simbolul care arată în mod
statornic judecata nimicitoare a lui Dumnezeu. Focul este amestecat cu sânge,
fie pentru a indica distrugerea vieţii din punct de vedere fizic, fie pentru a
arăta destrămarea sub vreun aspect special. Să remarcăm de asemenea, în cea mai
mare parte a acestor cercetări divine vestite de trâmbiţe, expresia „a treia
parte”. Care este semnificaţia ei în profeţie? Ea pare să corespundă la ceea ce
este indicat la capitolul 12, adică la Imperiul Roman din Apus. Eu mă mulţumesc
să enunţ acest gând, fără să dezvolt aici motivele pe care acest gând este
întemeiat. Dacă el este drept, noi avem, sub primele trâmbiţe cel puţin,
judecăţi care cad în special peste puterea romană în apus. „Şi a treia parte
din copaci a fost arsă şi toată iarba verde a fost arsă”. Există în aceste
cuvinte un contrast. Pe de o parte, aceia care, în sfera Imperiului de Apus,
ocupă o poziţie înaltă, sunt sub judecată; pe de alta, prosperitatea universală
a oamenilor aici pe Pământ se află atinsă. „Al doilea înger a sunat din
trâmbiţă. Şi ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; şi a
treia parte din mare a devenit sânge; şi a treia parte din făpturile care erau
în mare şi aveau viaţă a murit; şi a treia parte din corăbii a fost distrusă!”
Aici simbolul reprezintă o mare putere pământească, care ca o judecată divină,
cade în mijlocul maselor populare într-o stare de revoluţie și acţionează
pentru nimicirea lor. Ceea ce vedem aici nu este, ca în cazul precedent, o
parte a lumii sub o cârmuire stabilă, ci în dezordine şi tulburare. O lovitură
de moarte pare, prin aceeaşi cauză, că este dată traficului şi comerţului. „Al
treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din Cer o stea mare, care ardea
ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor”.
Marea stea care cade din Cer arată pe cineva care ocupă o înaltă poziţie de
autoritate, un mare demnitar, a cărui cădere sub efectul judecăţii exercită
acţiunea sa dăunătoare si otrăvită asupra izvoarelor de unde pornesc toate
influenţele care acţionează asupra oamenilor, ca si asupra canalelor sau
mijloacelor prin care aceste influenţe se răspândesc si se comunică. Putem
deasemenea interpreta steaua ca o … bombă nucleară nimicitoare ceea ce
presupune declanșarea unui mare conflict nuclear pe Pământ! La sunetul
trâmbiţei celui de al patrulea înger, a treia parte din Soare, din Lună și din
stele a fost lovită: adică puterile care cârmuiesc, autoritatea supremă, acelea
care derivă din ele și acelea care sunt subordonate, toate vin sub judecata lui
Dumnezeu, în graniţele Imperiului de Apus - restaurant ca o Uniune/Comunitate
de națiuni. „M-am uitat si am auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului
si zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii Pământului, din cauza
celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai sune!” Ce
imagine izbitoare a rapidităţii cu care au să lovească judecăţile care urmează!
Aceasta exprimă cuvântul „vultur”, pe care îl găsim în cele mai bune texte şi
în locul căruia unii copişti care nu înţelegeau stilul simbolic al profeţiei au
pus cuvântul „înger”.
PRIMELE 4 TRÂMBIȚE: -
comentariu suplimentar 2:
Deși pecetea 6
marchează a doua venire a lui Hristos iar capitolul 7 ne-a deschis fereastra
spre finalul glorios al celor răscumpărați, pecetea 7 ne reîntoarce în
contextul planului lui Dumnezeu în desfășurare. Este ca și cum după ce a spus
finalul poveștii, naratorul s-ar reîntoarce în cadrul narațiunii pentru a
detalia ceva foarte important. Privind la cap. 8-11 – capitole ce descriu cele
7 trâmbițe - putem trage concluzia că pecetea 7 își propune să detalieze
finalul planului istoric, sau mai exact evenimentele ce preced a doua venire a
Mielului. Pecetea 7 inaugurează ÎN CER o tăcere de aproape jumătate de ceas.
Până acum cerul a fost descris ca plin de viață, ca plin de laudă adusă
Creatorului. Dar iată că acum această închinare este întreruptă și pentru
aproape jumătate de ceas se lasă o tăcere de mormânt. Nimeni nu mai laudă pe
Domnul. Nimeni nu mai îndrăznește să spună ceva. Și însuși Dumnezeu tace.
Tăcerea este tulburătoare, chiar chinuitoare. Ea pare a fi împotriva naturii
cerului. Ea ne aduce aminte de tăcerea din cap. 5 generată de întrebarea: Cine
este vrednic să deschidă cartea…? și de plânsul lui Ioan plin de dramatism. Ce
este cu această tăcere în cer? Și ce a generat o asemenea încremenire a
cerului? Contextul capitolului ne sugerează că, în esența ei, această
încremenire este tăcerea lui Dumnezeu față de nedreptatea de pe pământ.
Într-adevăr apar apoi cei 7 îngeri care primesc cele 7 trâmbițe. Cu aceste
trâmbițe ei vor sparge această tăcere cumplită. Și când trâmbițele sună (și
deci sparg tăcerea) pedepsele divine se revarsă pe pământ. Cu alte cuvinte
tăcerea este spartă prin pedepsirea pământului. Deci tăcerea este direct legată
de nedreptățile de pe pământ. Pecetea 7 ne atrage atenția că planul lui
Dumnezeu cu umanitatea este caracterizat prin multă tăcere. Adesea cerul tace.
Și tăcerea cerului în fața nedreptății de pe pământ este atât de chinuitoare
pentru locuitorii pământului. Atâția psalmi și atâtea pasaje din Vechiul
Testament sunt PLÂNGERI, plângeri adânci ale sufletului, toate generate de
cumplita tăcere a lui Dumnezeu. Este dureros să constați că în viețile
sfinților unele din cele mai fierbinți rugăciuni ale lor rămân fără un răspuns
vizibil. În loc de răspuns o apăsătoare tăcere, ca tăcerea de o jumătate de
ceas din ceruri. Dacă în esența ei, tăcerea din ceruri este direct legată de
nedreptățile de pe pământ, acum ne putem întreba care este evenimentul
particular care a generat-o? În primul rând ne vin în minte culmi ale
nedreptăților de pe pământ. Cea mai mare nedreptate este însăși crucificarea
Fiului lui Dumnezeu. Să fie tăcerea de o jumătate de ceas generată de
crucificarea lui Iisus Hristos? Oare noi trăim încă în această tăcere de
jumătate de ceas? Dar slava și bucuria învierii nu au spart deja tăcerea de la
mormântul lui Iisus? Sau tăcerea de jumătate de ceas se referă doar la
răspunsul lui Dumnezeu față de nedreptatea de pe pământ? O altă culme a
nedreptății de pe pământ este glorificarea lui Antihrist de către întreaga
umanitate. Ea vine în contrast cu crucea. Omenirea care a răstignit pe Hristos,
acum se închină la cel ce este antiteza lui Hristos. Iată deci o altă variantă
de luat în calcul. O altă interpretare vizează inima Creatorului, o inimă care
iubește mila și nu judecata. Dumnezeu în marea Sa îndurare nu vrea să aducă
judecata ci ca toți să vină la pocăință și să fie mântuiți. De aceea momentul
judecății este unul extrem de dificil pentru inima lui Dumnezeu. Dumnezeu este
dreptate și până la urmă va aduce judecata. Dar de-abia după ce a epuizat toate
chemările harului Său. În sine, momentul judecării lumii este pentru Dumnezeu
unul din cele mai grele momente. Poate că ce a generat tăcerea de o jumătate de
ceas este însăși mâhnirea și tulburarea inimii lui Dumnezeu în fața judecății
ce avea să vină. Poate că ce a generat tăcere în ceruri a fost însăși tăcerea
lui Dumnezeu, tristețea lui Dumnezeu de dinainte de potopul final. Este ca și
cum, înainte de revărsarea judecății, Dumnezeu s-ar retrage să plângă, și tot
cerul ar ține un moment de reculegere. Poate că ce a generat tăcerea de o
jumătate de ceas a fost însăși plinirea vremii, și umplerea paharului
nelegiuirilor pământului. În fața acestor realități judecata devine iminentă.
Dar în fața iminenței judecății, inima lui Dumnezeu se tulbură și atunci tot
cerul intră în doliu. Este ca și cum Dumnezeu s-ar retrage în Sfânta Sfintelor
și ar rămâne singur acolo, nedorind parcă să iasă și să-și continue planul.
Este ca și cum inima lui Dumnezeu ar fi ajuns la un mare impas, la un moment de
răscruce, la o grea cumpănă. Într-adevăr tăcerea din cer din v.1 pare legată de
apariția îngerilor din v.2. Apariția îngerilor cu cele 7 trâmbițe ne spune că
judecata este aproape. În contextul apropierii judecății Dumnezeu tace, tot
cerul tace. Ca și cum narațiunea se întrerupe și planul lui Dumnezeu intră
într-un blocaj. Este ca și cum Dumnezeu nu ar vrea să mai continue următoarea
fază din planul Său. Această imagine ne aduce aminte de Apocalipsa 15 când, tot
înainte de revărsarea judecății finale, Dumnezeu rămâne singur în Templu și
nimeni nu poate să intre. Ni se sugerează același moment de grea cumpănă din
inima lui Dumnezeu înainte de judecata finală. Atunci Dumnezeu se retrage
singur în Templu ca să plângă. Nu vrea să fie în prezența nimănui. Nu vrea să
fie mângâiat de nimeni. Nu poate fi mângâiat de nimeni. Această grea cumpănă
din inima Domnului este descrisă atât de sugestiv de Isaia 63:1-6. Ideea este
că judecarea lumii este pentru Domnul ca un nou Ghetsimani. Durerea care
i-a sfâșiat inima în momentul crucificării Fiului, îi sfâșie din nou sufletul
în momentul judecării întregii omeniri. Următorul pasaj din capitol și anume
v.3-5 pare să fie un alt argument pentru interpretarea de mai sus. Cerul este
în impas. Pe de o parte cei 7 îngeri primesc cele 7 trâmbițe arătând că a sosit
vremea judecății. Pe de altă parte Dumnezeu tace și parcă refuză să dea act
desfășurării judecății. În acest context intervin rugăciunile sfinților. Un
înger (nu Hristos!) ia în cădelnița de aur MULTĂ tămâie cu rugăciunile TUTUROR
sfinților și le aduce înaintea scaunului de domnie. Fumul se ridică înaintea
lui Dumnezeu împreună cu rugăciunile sfinților. Și de-abia APOI se declanșează
revărsarea judecății. Este ca și cum a fost nevoie de rugăciunile tuturor
sfinților pentru ca Dumnezeu să fie convins să declanșeze judecata. Este șocant
că un înger joacă rolul de Mare Preot. Putem presupune că Fiul era alături de
Tatăl plângând și în același impas. Și atunci un înger curajos ia el inițiativa
pentru a-i aduce aminte lui Dumnezeu de cealaltă latură a monezii. Pe o parte a
monezii era judecarea omenirii. Pe cealaltă însă era răzbunarea sfinților,
răsplătirea sfinților, împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu, curmarea răului
și suferinței pe pământ. Toate rugăciunile sfinților cer în cele din urmă marea
izbăvire adusă de a doua venire a lui Hristos. Credincioșii iubesc venirea Lui,
așteaptă venirea Lui și se roagă fierbinte: Vino, Doamne Iisuse! Inima lui
Dumnezeu este în mare impas. Pe de o parte nu vrea să aducă judecata, pe de
altă parte este dator să răspundă rugăciunilor sfinților Săi. Doar toate
rugăciunile sfinților la un loc reușesc să-L convingă pe Dumnezeu să dea drumul
judecății. Înțelegem din nou cât de greu este acest moment pentru
Dumnezeu; cu adevărat un nou Ghetsimani. Dumnezeu pare dispus să rabde omenirea
la infinit nădăjduind împotriva oricărei nădejdi că ea va răspunde chemării la
pocăință și nu va mai fi nevoie de judecată. Ce Dumnezeu! Ce inimă plină de
răbdare și îndurare! Așa se poate explica de ce au trecut 2000 de ani
și Domnul nu a revenit. Domnul amână cât se poate de mult judecata. Dar pentru
a nu o amâna la infinit, Dumnezeu s-a legat pe Sine de destinul sfinților și a
dat sfinților puterea mijlocirii. Le-a promis că le va răspunde la rugăciune,
că le va face dreptate, că îi va răsplăti, că va pune capăt răului de pe
pământ, că va restaura pe Israel. Or toate rugăciunile fără un răspuns vizibil
își vor primi răspunsul prin a doua venire a lui Hristos. Rugăciunile fără
răspuns sunt ca o povară grea pe inima lui Dumnezeu. Această povară poate fi
îndepărtată prin a doua venire a lui Iisus Hristos! Capitolul 8 ne
deschide mintea să înțelegem ce valoare și ce putere și ce rol fundamental
regăsim în rugăciunile sfinților. Acestea nu rămân uitate. Nu rămân fără
răspuns. Nu, ci se adună toate acolo sus în cer până când vor fi
suficient de multe ca să-L convingă pe Dumnezeu să declanșeze judecata. Și nu
rugăciunile care au primit răspuns ci cele fără răspuns cântăresc mai greu în
cădelnița de sus. Și cu cât sunt mai multe jertfe și mai multe rugăciuni fără
răspuns cu atât acolo sus cântărește mai greu argumentul de a-L trimite din nou
pe Fiul pe pământ. Și parcă pentru a fi sigur că noi am înțeles rolul crucial
al rugăciunilor sfinților, îngerul umple cădelnița cu focul de pe altar și-l
aruncă pe pământ stârnind tunete, glasuri, fulgere și un cutremur de pământ,
adică judecată!
Primele 4
trâmbițe. Marea întrebare este dacă ele sunt realități istorice
continue (ca pecețile) sau reprezintă judecăți particulare din vremea
sfârșitului? Întrebarea nu este ușoară. Modul în care am interpretat până acum
prima parte a cap.8 ne sugerează că este vorba de a doua variantă, și anume că
trâmbițele descriu judecata finală și nu judecăți care străbat toată istoria.
Vom opta deocamdată pentru această interpretare. Trâmbița are rol de avertisment.
Aceste cataclisme avertizează că marea judecată se apropie. Dacă vizează toate
cataclismele din timpul istoriei omenirii își pierd din puterea de a avertiza
că finalul este aproape. Doar dacă sunt judecăți particulare înainte de final
își păstrează rolul de avertisment. Capitolul începe cu inima lui Dumnezeu care
nu vrea să aducă judecata finală. Este logic ca El să avertizeze în bunătatea
Sa omenirea cu privire la iminența judecății finale. Și cum ar putea-o face mai
bine decât prin niște cataclisme globale, șocante și care NU au mai fost pe
pământ? Pecețile vizau o pătrime din pământ. Acum se are în vedere o treime din
pământ. În mod clar judecata se mărește, se amplifică. Pe de altă parte nu
putem sesiza asemănările dintre primele 4 trâmbițe și urgiile din Egipt.
Dumnezeu nu a vrut să aducă judecata finală asupra Egiptului. Și de aceea i-a
avertizat prin urgii. Or acum Dumnezeu va judeca întreaga lume. Este logic să
avertizeze lumea prin urgii globale. Urgiile locale sunt și ele avertismente și
oamenii reacționează la ele, dar o urgie globală are un alt impact. În
concluzie logica acestui capitol ne sugerează că trâmbițele vizează cataclisme
globale ce au rolul de a avertiza omenirea că marea judecată este
aproape! Observăm că primele 4 trâmbițe afectează în mod direct
creația și în mod indirect pe oameni. Trâmbițele 5 și 6 (și evident și 7)
afectează însă în mod direct pe oameni. Se vede o progresie în actul judecății.
Tocmai această progresie transmite mesajul că marea judecată se apropie. Dumnezeu
strânge lațul încetul cu încetul. Prin primele 4 trâmbițe el lovește în 4
resurse fundamentale pentru omenire: vegetația, apa mărilor, apa izvoarelor și
lumina. Judecățile nu sunt precedate de peceți sau cai, ci de trâmbițe și de
elemente ce vin pe pământ de sus:
- grindină și foc
amestecat cu sânge - aruncate pe pământ;
- un munte mare de
foc aprins - aruncat în mare;
- o stea mare care
ardea ca o făclie și se numea Pelin - a căzut peste a treia parte din
râuri.
Nu ne
așteptăm neapărat să vedem aceste trei elemente cerești căzând pe pământ. Ele
pot pur și simplu simboliza judecata care vine de sus. În schimb consecințele
de pe pământ nu le putem spiritualiza ci le luăm în mod literal. Observăm tema
FOCULUI care este prezentă în cele trei elemente cerești care aduc judecata pe
pământ. Ne aducem aminte că Dumnezeu a spus că nu va mai aduce un potop de apă
pe pământ, însă va aduce unul de foc. La final totul va arde cum ne spune și
Petru în 2 Petru cap.3. Prezența FOCULUI deci ne poate avertiza că judecata
finală (prin FOC) este aproape! Aceste cataclisme par să afecteze deopotrivă pe
credincioși și pe necredincioși. Unde este dreptatea atunci? La ce folos să fii
credincios? Credincioșii vor suferi aceste necazuri înțelegând planul lui
Dumnezeu și dorința inimii Sale de a avertiza întreg pământul înainte de
judecata finală. Este dureros să citești cum aceste 4 cataclisme vor face
ravagii pe pământ. Dar în același timp știm că nici lui Dumnezeu nu-i face
plăcere să înmulțească necazul de pe pământ. Însă pe celălalt taler este
salvarea eternă a sufletelor oamenilor. Nu toți, dar poate măcar unii vor lua
aminte la aceste mari semne și se vor teme de mânia Creatorului. Nu prea pot să
comentez aceste 4 trâmbițe. Nu pot decât să mă îngrozesc cu privire la câtă suferință
vor aduce pe pământ. Și la fel ca și Creatorul însuși, nu pot decât să păstrez
un moment de tăcere…
Problema
limbajului. Mai este relevant limbajul cataclismelor pentru omenirea
de azi? Mai este. Și când Dumnezeu vrea să comunice un mesaj de avertizare, El
și reușește! La fel ca în cazul urgiilor din Egipt, cataclismele vor avea o
asemenea dimensiune și manifestare încât mesajul să fie clar. Fenomenele
naturale obișnuite, încălzirea globală etc. nu vor putea explica aceste
cataclisme. Oamenii vor ști că vin din partea lui Dumnezeu, din partea
Creatorului. Ce vor face apoi, este treaba lor. Dar oamenii vor înțelege. În
Apocalipsa vom vedea cum oamenii (marea lor majoritate) nu se vor căi și vor
huli pe față pe Cel ce aduce aceste urgii. Tot în Apocalipsa vom întâlni pe cei
2 prooroci care vor lovi cu urgii pământul și vor prooroci. Și oamenii se vor
bucura la moartea lor. Concluzia este că Dumnezeu nu va face risipă de limbaj
neconcludent. Dumnezeu va avea grijă ca mesajul să fie clar și să ajungă la
conștiințele oamenilor. Poate că unele din trâmbițe vor fi anunțate mai
dinainte de cei 2 prooroci ca mesajul să fie și mai clar. La fel cum Aaron
și Moise anunțau mai dinainte urgiile din Egipt, la fel vor face și cei doi
prooroci din Apocalipsa 11. În Apocalipsa 14:6-7 apare un înger cu o Evanghelie
veșnică pe care o vestește tuturor locuitorilor pământului zicând: Temeți-vă de
Dumnezeu și dați-I slavă căci a venit ceasul judecății Lui; închinați-vă Celui
ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor! Se pare că acest înger
traduce potopul de urgii cât se poate de clar tuturor locuitorilor pământului.
Prin aceste urgii Dumnezeu pe de o parte Își revendică dreptul de Creator iar
pe de altă parte transmite oamenilor că este plin de mânie și că ceasul
judecății este aproape. Cum anume va transmite îngerul acest mesaj, rămâne de
văzut.
CAPITOLUL 9 - De ce
sunt în stare demonii?
Capitolul 9
descrie grozăviile dezlănțuite de a cincea și a șasea trâmbiță. Pentru
comentatori, după pasajele dedicate Babilonului, acest capitol este cel mai
greu de imaginat și de explicat. Motivul este lesne de identificat: granițele,
delimitările anterioare dintre dimensiunile primului Cer și dimensiunile lumii
spirituale dispar temporar și făpturi din lumea de obicei nevăzută nouă se
materializează, luând chip vizibil și interacționând violent cu oamenii.
Omenirea se află la intersecția a două tabere spirituale, amândouă
manifestându-se pe Pământ și căutând să ne influențeze și să ne integreze,
urmărind să ne facă asemenea ei. Acceptând să facem parte dintr-una sau
din cealaltă, ajungem să fim în tovărășia lui Dumnezeu sau în tovărășia lui
Satan (dușmanul lui Dumnezeu), în compania îngerilor sau în compania demonilor,
împreună cu sfinții sau împreună cu cei păcătoși. Este o alegere cu consecințe
eterne teribile. Este cea mai mare alegere pe care trebuie să o facem. Cerul,
una din aceste două tabere spirituale, îl cheamă pe om prin Iisus Hristos.
Iadul, cealaltă tabără, îl cheamă pe om prin Satan. Vocile iadului au fost întotdeauna
cele mai gălăgioase, suficient de tari ca să-l năucească pe om și suficient de
fermecătoare ca să-i atragă pe oameni, să-i seducă și să-i ducă la pierzare. Am
ajuns zile în care aceste sirene ale iadului își cântă descântecele lor
ademenitoare irezistibile, mai puternice decât toate glasurile predicatorilor
neprihănirii care ne cheamă spre Cer. Oamenii cu care ne vom întâlni în
capitolul 9 din Apocalipsa sunt din categoria celor care s-au lăsat înșelați de
Satan și seceră acum mânia pentru păcatele pe care le-au semănat. Ei au
preferat să ignore chemările harului divin. Inimile lor s-au împietrit în așa
măsură încât nici cele mai teribile pedepse ale lui Dumnezeu nu-i vor mai putea
întoarce la pocăință. Dimpotrivă, acești oameni se vor grăbi să-l blesteme pe
Dumnezeul Cerului. Nu-i vor mai nega existența, dar vor alege deliberat să stea
alături de Satan, de demoni și de ceilalți păcătoși. Aceasta este tema teribilă
a capitolului 9 din Apocalipsa.
Trâmbița a cincea -
plaga lăcustelor demonice: Tot felul de
lighioane mișună pe Pământ, dar niciuna nu seamănă cu aceste „lăcuste”
ieșite din locuința dracilor! După avertismentul compătimitor rostit
de „vulturul care zbura prin mijlocul cerului și zicea cu
glas tare: Vai, vai, vai de locuitorii pământului, din pricina celorlalte
sunete de trâmbiță ale celor trei îngeri, care au să mai sune” (Apoc.
8:13), pedepsele lui Dumnezeu nu mai distrug ecosistemul planetar, ci
îi chinuiesc pe oameni. Capitolul 9 ne prezintă câteva elemente despre
care nu știm mare lucru. Să le luăm pe rând:
1.Steaua care căzuse
din cer pe Pământ. „Îngerul
al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care
căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului şi a
deschis fântâna Adâncului” (Apooc. 9:1-2). Acesta este un eufemism
pentru identificarea lui Satan însuși. Lucifer a fost „luceafărul” mare din
ordinul heruvimilor. Textul nu ne spune că este o stea care cade, ci o stea
care a căzut pe Pământ. Acțiunea este la timpul trecut. Este un fapt încheiat.
Identificarea îngerilor căzuți, demonii de astăzi, cu stelele este întâlnită și
în alte pasaje ale Bibliei. Iată un exemplu: „În cer s-a mai arătat un alt
semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece
coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea
după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ”
(Apoc. 12:3-4). Balaurul de aici este metaforic pentru „șarpele cel
vechi”, ispititorul din grădina Eden. Răscoala lui împotriva lui Dumnezeu a
contaminat a treia parte din îngeri, care au căzut împreună cu el.
2.Fântâna adâncului: În original
„abyss”, „abyssos” (folosit de șapte ori în Apocalipsa), această fântână este
un loc din dimensiunile unei alte realități, nu cea materială. Poate fi
asemuită cu o fântână fără fund, o gaură fără sfârșit. Geometric, o asemenea
realitate materială ar putea fi în centrul Pământului, de unde nu se poate
merge mai departe, pentru că în orice parte ai avansa este „în sus”. „Adâncul”
trebuie înțeles aici, nu ca o „gaură neagră a Universului”, deși asemănarea
este tentantă, ci ca o realitate dintr-un Univers cu mai multe dimensiuni decât
cele familiare nouă astăzi. Noi vorbim adeseori despre lumea spirituală, dar nu
putem pătrunde cu imaginația noastră limitată realitățile din dimensiunile ei.
Apocalipsa ne va mai vorbi despre evenimente în care lumea noastră va fi
influențată de realități din lumea spiritelor. Tot din „adânc” va apare și
„fiara” care va face ravagii pe Pământ: „Când îşi vor isprăvi
mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc va face război
cu ei (cu cei doi martori), îi va birui şi-i va omorî” (Apoc. 11:7; vezi și
17:8). Și tot în „adânc” va fi aruncat și închis Satan pentru o mie
de ani: „Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea
în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe
şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de
ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea
deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie
de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme” (Apoc.
20:1-3). Luând în considerare cele de mai sus, putem spune că „adâncul
este închisoarea temporară a îngerilor căzuți, a demonilor”. Pentru ei, el este
un loc temut de groază, după reacția pe care au avut-o când a fost vorba să fie
scoși din îndrăcitul din Gadara: „Iisus l-a întrebat: „Cum îţi este
numele?” „Legiune”, a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în
el. Şi dracii rugau stăruitor pe Iisus să nu le poruncească să se ducă
în Adânc” (Luca 8:30-31). „Cheia” acestei închisori demonice
este în mâna lui Dumnezeu și numai El îi poate trimite pe demoni acolo sau îi
poate lăsa să iasă pentru o vreme afară. Destinația finală a tuturor
dușmanilor lui Dumnezeu este iazul de foc. (Apoc. 19:20; Apoc. 20:10;
cf. Mat. 25:41).
3. Lăcustele
demonice: Cu
cheia primită de la Dumnezeu, Satan s-a coborât deci în Adânc și a lăsat
să iasă de acolo „niște lăcuste”. În natură, lăcustele distrug vegetația, dar
acestea nu se vor atinge de vegetație, ci-i vor chinui pe oameni. „
… Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi
soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Din fum au ieşit
nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere, ca puterea pe care o
au scorpiile pământului. Li s-a zis să nu vatăme
iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe
oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat
putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum
e chinul scorpiei, când înţeapă pe un om. În acele zile, oamenii vor
căuta moartea şi n-o vor găsi; vor dori să moară şi moartea va fugi de
ei.” (Apoc. 9:2-6). Încercarea de a identifica aceste lăcuste cu
elicopterele moderne este tentantă, dar greșită. Probabil că se vor găsi unii
care să le identifice acum cu „dronele” comandate de la distanță și care pot fi
mici ca muștele și mari ca avioanele. Trebuie să ne împotrivim unei astfel de
„interpretări”. La urma urmei, ce ar câștiga „adversarul” politic dacă ele nu
i-ar omorî pe oameni, ci doar i-ar chinui teribil? În Orient, invaziile de
lăcuste durau în medie exact cinci luni, cât va dura și această pedeapsă.
Despre extraordinara distrugere provocată de lăcuste este scris de multe ori în
Biblie. Ele au reprezentat una din cele zece plăgi trimise de Dumnezeu asupra
Egiptului (Exod 10:1-19). Au fost asociate întotdeauna cu o pedeapsă dată de
Dumnezeu (2 Cronici 7:13; Ps. 78:46 - T.M.; Amos 4:9; Ioel 2:25), și erau o
groază pentru oameni, căci le lăsa țara pustie (Ioel 1:1-20; 2:1-12). Lăcustele
acestea din Apocalipsa nu sunt însă din fauna pământului, ci din lumea
spiritelor rele, din lumea demonilor. Ele sunt teribile la înfățișare și
necruțătoare ca acțiune. Nimeni, în afară de cei pecetluiți de Dumnezeu, nu va
putea scăpa de asaltul lor. Nu se vor putea ascunde în case, nu vor putea să se
închidă în peșteri sau în cazemate subterane. Ele vor putea pătrunde peste tot
și-i vor înțepa pe toți cu otrava lor teribilă: „Lăcustele acelea
semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de
cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de
oameni. Aveau părul ca părul de femeie şi dinţii lor erau ca dinţii
de lei. Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul pe care-l
făceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se
aruncă la luptă. Aveau nişte cozi ca de scorpii, cu bolduri. Şi în
cozile lor stătea puterea pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni”
(Apoc. 9:7-10). Va fi groaznic pentru că oamenii vor căuta să scape de
ele, dar nu vor putea, vor căuta să le omoare, dar sunt nemuritoare, vor căuta
atunci să se sinucidă ei, dar nici aceasta nu le fi îngăduit de Dumnezeu.
Lăcustele obișnuite n-au căpetenie (Prov. 30:27), dar acestea vor fi conduse de
Satan însuși: „Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului,
care pe evreieşte se cheamă „Abadon”, iar pe greceşte, „Apolion””(Apoc. 9:11). Textul
inspirat folosește aici două numiri din vernacularul vremii și din cultura
oamenilor de atunci. Termenul ebraic Abaddon înseamnă distrugător,
distrugere, pierzare, iar echivalentul
grecesc Apollyon apare în Biblie ca loc de pierzare sau înger al
adâncului. Faptul că au un conducător nu înseamnă însă în niciun fel că
pot face tot ce vrea conducătorul lor. Libertatea lor de manifestare este
limitată de suveranitatea divină. Ni se spune că: „Li s-a dat o putere
…” (9:3), „Li s-a zis să nu vateme …” (9:4), „Li s-a
dat putere nu să-i omoare …” (9:5). Acțiunile lor sunt parte din
pedepsele pe care Dumnezeu le trimite pe Pământ.
4.Locuitorii Pământului: Expresia apare
și în Vechiul Testament și în Noul Testament și-i identifică pe cei ce stau
acum departe de Dumnezeu și sunt amenințați de pedeapsa Celui ce stă pe tronul
Cerului. Ea este în contrast cu locuitorii Cerului, ființele care stau acum în
prezența divină. Iată două citate din Vechiul Testament și toate locurile din
Apocalipsa unde apare numirea „locuitorii pământului”: „Căci iată că, în
cetatea peste care se cheamă Numele Meu, încep să fac rău. Şi voi să rămâneţi
nepedepsiţi? Nu veţi rămâne nepedepsiţi, căci voi chema sabia peste
toţi locuitorii pământului, zice Domnul oştirilor” (Ieremia 25:29).
„Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face
ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului şi
nimeni nu poate să stea împotriva mâinii Lui, nici să-I zică: Ce faci?” (Daniel
4:35). „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul
încercării care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce
pe locuitorii pământului” (Apocalipsa 3:10). „M-am uitat şi am
auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului şi zicea cu glas tare: „Vai,
vai, vai de locuitorii pământului din pricina celorlalte sunete
de trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai sune!” (Apocalipsa 8:13).
„Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei
şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră
pe locuitorii pământului” (Apocalipsa 11:10). „Şi
toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror
nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a
fost înjunghiat” (Apocalipsa 13:8). „Şi amăgea
pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le
facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o
icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia” (Apocalipsa 13:14) „Cu ea au
curvit
împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au
îmbătat de vinul curviei ei!” (Apocalipsa 17:2) „Fiara pe care ai văzut-o era
şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare.
Şi locuitorii pământului ale căror nume n-au fost scrise de la
întemeierea lumii în cartea vieţii se vor mira când vor vedea că fiara era, nu
mai este, şi va veni” (Apocalipsa 17:8). Prin contrast cu aceștia, cei
care L-au primit pe Iisus Hristos ca Domn și au fost pecetluiți cu Duhul Sfânt,
sunt acum cetățeni ai Cerului și locuiesc de drept în locurile cerești „în
Hristos”: „Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm
ca Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos” (Filipeni 3:20). „Dar Dumnezeu, care
este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a
iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la
viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat
împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos
Iisus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului
Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Iisus” (Efes. 2:4-7). În
vremea Necazului cel Mare și a Zilei Domnului, conflictul planetar se va
transforma într-unul cosmic. „Locuitorii pământului” sub puterea și influența
lui Satan se vor declara conștient și deliberat împotriva Cerului și a celor
care locuiesc deja acolo: „Şi tot pământul se mira după
fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui
fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna
cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” I s-a dat o gură care rostea
vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de
luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui
Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer”
(Apoc. 13:3b-6). Fii sigur că vei face parte din cei acceptați și înălțați
în Cer și nu vei rămâne de partea lui Satan, a Antihristului și a Fiarei care
va fi nimicită! „Cea dintâi nenorocire a trecut. Iată că mai vin
încă două nenorociri după ea” (Apoc. 9:12).
Trâmbița a șasea -
cei patru îngeri teribili! Ioan urmărește progresul unor
acțiuni legate de altarul ceresc. El ne-a vorbit despre tămâia de pe altar
(Apoc. 8:1-4), de cărbunii de foc luați de pe altar și aruncați asupra
Pământului (Apoc. 8:5 - 9:12), iar acum ne vorbește despre un glas care iese
din cele patru coarne ale altarului (Apoc. 9:13-14). Primul lucru pe
care-l vom vedea ca urmare a sunetului celei de a șasea trâmbițe este
dezlegarea a patru mari demoni: „Îngerul al şaselea a sunat din
trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care
este înaintea lui Dumnezeu şi zicând îngerului al şaselea, care avea
trâmbiţa: „Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare
Eufrat!” Şi cei patru îngeri care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna
şi anul acela au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni (Apoc.
9:13-15). Este semnificativ că, glasul care dă porunca vine din
cele patru coarne ale altarului din cel de al treilea Cer. Sub el stau
sufletele celor martirizați sub persecuția lui Antihrist și cer răzbunare.
Altarul harului și milei din Vechiul Testament a devenit astfel altarul
răzbunării. El este plin de cărbuni aprinși care revarsă focul pedepselor
asupra Pământului. Ca și în cazul trâmbiței a cincea, pedeapsa celei de a șasea
declanșează o pedepsire a locuitorilor Pământului prin intermediul forțelor
demonice. Există un pasaj paralel în Epistola către Evrei. El motivează
pedepsele teribile care vor veni peste cei ce-L refuză pe Hristos: „Cine a
călcat Legea lui Moise este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei
martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în
picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului cu care a fost
sfinţit şi va batjocori pe Duhul harului? Căci ştim cine este Cel ce a
zis: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!” Şi în altă parte: „Domnul va
judeca pe poporul Său”. Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului
celui viu!” (Evrei 10:28-31). Acești oameni vor fi dați pe mâna Satanei.
Harul s-a terminat. A venit judecata! „Stai puțin!” vei zice. „Ceva
nu este logic! Înțeleg că Diavolul și îngerii lui sunt împotriva lui
Dumnezeu și vrea să-i martirizeze și să-i chinuiască pe oamenii care s-au
întors la Dumnezeu, dar de ce ar vrea El să-i chinuiască și să-i omoare pe
ceilalți oameni de pe Pământ, pe cei care i se împotrivesc lui Dumnezeu și,
măcar aparent, sunt de partea lui?” Răspunsul îl găsim tot în
Biblie. În primul rând, Diavolul știe care va fi soarta lui finală. Nu
doar tu și cu mine știm lucrul acesta. Îl știe și el: „Apoi va zice celor
de la stânga Lui: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic,
care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!” (Matei 25:41). Această
ființă care a fost odată în splendorile Muntelui lui Dumnezeu nu suportă ideea
că omul, această făptură inferioară făcută din praful Pământului, va ajunge
acolo unde el nu mai are acces. Satan îi urăște pe oameni cu o ură
desăvârșită. Una din revelațiile surprinzătoare pe care ni le-a dat
Domnul Iisus este că Satan a cerut de la Dumnezeu dreptul de a-i chinui până și
pe creștini: „Domnul a zis: Simone, Simone, Satana v-a cerut să
vă cearnă ca grâul” (Luca 22:31). În al doilea rând, Diavolul se
poartă așa pentru că așa este natura lui pervertită, opusul a tot ce este bun,
drept și logic. Nu uitați că Fiul lui Dumnezeu a zis despre
Diavol: „Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui
vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu
este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este
mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44). Cel rău se bucură să
facă rău! cum zice și cel mai vechi proverb din Biblie:
„Răul de la cei răi vine, zice vechea zicală” (1 Sam.
24:13). În al treilea rând, Diavolul care acționează ca un turbat în
cartea Apocalipsa știe că este deja înfrânt, că soarta lui este pecetluită și
că mai are doar foarte puțină vreme. El vrea să se împlinească plenar în
răutatea naturii lui pervertite: „De aceea bucuraţi-vă,
ceruri şi voi care locuiţi în
ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul
s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie
că are puţină vreme” (Apoc. 12:12). „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că
potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi
caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). Oamenii au
obiceiul de a oferi unui condamnat la moarte ultima masă dinaintea execuției și
omul comandă ceea ce-i place lui cel mai mult. În mod asemănător, Diavolul este
lăsat să-și facă mendrele pe Pământ, dar numai în limitele îngăduite de
Dumnezeu, pentru ca toată omenirea și mai ales făpturile cerești să vadă cine
este el de fapt și ce-i poate pielea. „Oştirea lor era în număr de
douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul. Şi iată
cum mi s-au arătat în vedenie caii şi călăreţii: aveau platoşe ca focul,
iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei şi din gurile
lor ieşeau foc, fum şi pucioasă. A treia parte din oameni au fost ucişi de
aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa care ieşeau din gurile
lor. Căci puterea cailor stătea în gurile şi în cozile lor. Cozile lor
erau ca nişte şerpi cu capete şi cu ele vătămau” (Apoc. 9:16-19). Este
interesant că și apostolul Petru ne vorbește în cea de a doua epistolă a sa
despre închisoarea dracilor: „Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu
pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi
de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată; dacă n-a
cruţat El lumea veche, ci a scăpat pe Noe, acest propovăduitor al
neprihănirii, împreună cu alţi şapte inşi, când a trimis potopul peste o
lume de nelegiuiţi; dacă a osândit El la pieire şi a prefăcut în cenuşă
cetăţile Sodoma şi Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi
în nelegiuire şi dacă a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte
întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi (căci neprihănitul
acesta care locuia în mijlocul lor îşi chinuia în toate zilele sufletul lui
neprihănit din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite)
- înseamnă că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii
cucernici şi să păstreze pe cei nelegiuiţi ca să fie pedepsiţi în ziua
judecăţii: mai ales pe cei ce, în pofta lor necurată, umblă poftind
trupul altuia şi dispreţuiesc stăpânirea” (2 Petru 2:4-10). Petru vorbește
aici despre principiul judecății divine după dreptate, atrăgându-le atenția cititorilor
lui că, deși întârzie, pedeapsa lui Dumnezeu pentru destrăbălare și păcat va fi
necruțătoare. Parte din pedepsire va fi eliberarea acestor patru demoni
teribili. Al doilea lucru pe care-l declanșează sunetul celei de
a șasea trâmbițe este întoarcerea morții. Pentru o vreme, în perioada celei de
a cincea trâmbițe, Dumnezeu a închis locuința morților și, deși ar fi vrut să
scape de chinurile teribile provocate de mușcăturile lăcustelor demonice,
oamenii n-au putut muri. Acum, a treia parte din omenire este omorâtă de
oștirea celor 200 de milioane de făpturi demonice aflate sub comanda celor
patru îngeri teribili: „A treia parte din oameni au fost
ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa care ieşeau din
gurile lor” (Apoc. 9:18). Al treilea lucru interesant care
este notat de apostolul Ioan este reacția locuitorilor Pământului. Mare
parte din ei, imensa lor majoritate vor continua să i se împotrivească lui
Dumnezeu. „Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste
urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine
dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu
pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au
pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor,
nici de furtişagurile lor” (Apoc. 9:20-21). Atunci, ca și acum, cheia
tuturor problemelor este pocăința. Ni se spune de două ori că locuitorii
Pământului n-au vrut să se pocăiască. Alternativa este foarte clară și
categorică: pocăința sau pieirea. Uitați-vă și la capitolul 16. După ce au fost
vărsate pe Pământ primele patru potire ale mâniei divine ni se spune
așa: „Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele
Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii şi nu s-au pocăit ca să-I dea
slavă” După potirul al cincilea este scris: „Şi au hulit pe Dumnezeul
cerului din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele şi nu s-au
pocăit de faptele lor” (Apoc. 16:11). La fel și după cel de al șaselea
potir: „O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a
căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei
grindinei, pentru că această urgie era foarte mare” (Apoc. 16:21). Din
pricina că au respins în mod repetat să se întoarcă la Dumnezeu cu pocăință,
inimile lor s-au împietrit și au ales să i se închine balaurului, adică lui
Satan. „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana,
acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au
fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apoc. 12:9). „Şi au început să se închine
balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine
fiarei, zicând: Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu
ea?” (Apoc. 13:4). Aceasta este partea întunecată a monedei. Partea
luminoasă este alta. Ceea ce este extraordinar în acest capitol nu sunt nici
lăcustele demonice și nici cei patru îngeri teribili cu armatele lor
inimaginabile. Ceea ce este cel mai extraordinar este această expresie din
versetul 20: „Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au
pocăit … ” (Apoc. 9:20). Pocăința sub pedepsele teribile era
posibilă! Era chiar de așteptat! Dumnezeu, autorul de fapt al acestei cărți, se
miră că oamenii n-au apucat-o pe această cale. El este deziluzionat parcă, El
este înșelat în așteptările Lui. Știam că „Bunatatea Lui de îndeamnă la
pocăință”, dar acum vedem că și pedepsele cele mai aspre au scop tot pocăința.
În cele mai negre zile din istoria omenirii, harul lui Dumnezeu există! Mâna
Lui este întinsă și așteaptă. Iertarea este posibilă. Răsplata este pregătită!
După cum știm din imaginea mulțimii fără număr din capitolul 7 al Apocalipsei,
chiar și pe durata Necazului cel Mare, vor fi mântuiți oameni de pe toată
suprafața Pământului. Asta mi se pare cel mai extraordinar fapt din acest
capitol.
Comentariu
suplimentar 1: - posibilă interpretare istoricistă!
Capitolul 9
descrie cu cele mai mari amănunte ceea ce aduce sunetul trâmbiţelor a cincea și
a şasea, „primele două nenorociri”, cum se exprimă cartea noastră. Va rămâne
cea de a treia nenorocire, pe care o vesteşte ultima dintre cele şapte
trâmbiţe: o vom găsi la sfârşitul capitolului al unsprezecelea. Prima dintre
trâmbiţele care vestesc nenorocirile aduce pe scenă lăcuste simbolice. Că nu
trebuie să le luăm în înţeles literal, reiese clar din acest singur fapt -
chiar dacă n-ar exista alt motiv - că este spus că ele nu se hrănesc cu
alimentul natural al lăcustelor. Aceste animale sunt aici numai o figură
întrebuinţată pentru a descrie hoarde nenumărate de borfaşi şi de jefuitori. Să
observăm apoi că prima nenorocire corespunde, dar pe cale de contrast, celor o
sută patruzeci și patru de mii care fuseseră pecetluiţi din Israel, după cum a
doua, adică aceea a călăreţilor de la Eufrat (versetul 14,16) este, în acelaşi
fel, în raport cu mulţimea nenumărată a neamurilor din capitolul 7. Deoarece
s-ar putea presupune că acest contrast nu există decât într-un chip vag și
puţin definit, voi încerca să explic mai clar gândul meu. Este spus, într-un
chip categoric, că lăcustele nu trebuiau să facă rău decât celor care n-aveau
pecetea lui Dumnezeu pe fruntea lor. Nu este aceasta o aluzie limpede la aceia
dintre Israel pe care Dumnezeu îi pusese deoparte (Capitolul 7)? De altă parte,
dacă acei călăreţi de la fluviul Eufrat sunt instrumentele unui chin aplicat
oamenilor, ei dau mult mai mult încă ideea unei puteri agresive. Chinul
caracterizează mai ales nenorocirea simbolică prin lăcuste; călăreţii
reprezintă mai distinct ruina adusă de mersul rapid al unei puteri imperiale şi
descrisă sub trăsăturile cele mai energice. Ei cad peste oameni şi îi nimicesc.
Dar aici reapare „a treia parte” (versetul 15). Potrivit explicaţiei date mai
înainte, ar însemna că această nenorocire trebuie să se năpustească într-adevăr
peste neamuri si, în mod mai deosebit, peste Imperiul Roman din Apus. Pare
limpede de asemenea că aceste două nenorociri prezintă ceea ce va avea loc cu
ocazia primelor fapte ale lui Antihrist în Iudeea. Prima nenorocire, aceea a
lăcustelor, constă într-un chin adus oamenilor. În consecinţă, în fruntea lor
vedem apărând Abadon, nimicitorul, caracterizat într-un chip deosebit ca fiind
îngerul adâncului. Nu este încă fiara complet formată (a se vedea Apocalipsa
capitolul 11.7; 13.1; 17.8), dar este uşor de înţeles că va fi o primă
manifestare a răului; întocmai după cum harul va lucra în rămăşiţă, începutul a
ceea ce este bun. Avem, așadar, aici aceste două nenorociri care sunt ca
preludiul a ceea ce va urma. Mai întâi un chin cumplit care cade peste ţara
Israelului (a se vedea Ioel 2), dar care nu atinge deloc pe aceia care sunt
pecetluiţi dintre cele douăsprezece seminţii; apoi călăreţii de la Eufrat
eliberaţi ca să vină asupra Imperiului Roman, zdrobind neamurile si îndeosebi
acest Imperiu, obiectul judecăţii lui Dumnezeu. Acesta este planul general al
capitolului 9.
TRÂMBIȚELE 5 ȘI 6: -
comentariu suplimentar 2: altă posibilă interpretare, care implică faptul că
cei 144 000 sunt din Biserică, nu dintre evrei!
Ultimul verset
din cap.8 precum și 9:13 ne arată cu claritate că trâmbițele sunt cataclisme
consecutive și deci nu realități istorice continue. Cap.9 în ansamblul său
întărește ideea că trâmbițele se referă la cataclisme globale consecutive din
vremea sfârșitului. Dacă trâmbițele 1-4 sunt îndreptate împotriva creației,
trâmbițele 5-6 sunt îndreptate direct asupra oamenilor. Lațul se strânge și
judecata finală este aproape. Acesta este mesajul pe care Domnul îl trimite
prin aceste cataclisme globale. Și dacă trâmbițele/cataclismele 1-4 sunt
mediate în principal de îngeri, cataclismele îndreptate direct împotriva
oamenilor sunt mediate în principal de lumile demonice. Într-adevăr trâmbița 5
deschide fântâna Adâncului. Avem toate motivele să credem că este vorba de
lumile demonice și nu de lăcuste sau animale ciudate. Acestea ies din Adânc și
au peste ele pe Îngerul Adâncului. Ele vatămă doar oamenii și nu se ating deloc
de creație. Vice-regele creației, omul, este luat în vizor. Poate este vorba de
o epidemie chinuitoare dar neletală. Chinul este groaznic. Oamenii vor căuta
moartea dar nu o vor găsi. Acesta este de fapt un mare har. Ei degustă
chinurile eterne din iad dar având încă posibilitatea căinței și mântuirii.
Vestea bună este că această urgie NU se poate atinge de cei ce au pe frunte
pecetea lui Dumnezeu. Avem un nou posibil argument că cei 144.000 se
referă la Biserica credincioasă în ansamblul ei și nu la 144.000 de evrei. Iată
că pecetea de pe frunte oferă și o protecție fizică și nu doar una spirituală.
Însă doar la această urgie se precizează că cei 144.000 sunt protejați. Este
posibil ca celelalte urgii să îi afecteze. Dar în cadrul trâmbiței 5, cei
credincioși vor reprezenta un Gosen real și vor fi o mărturie vie față de
ceilalți oameni devastați de chin și durere. Lumile demonice sunt prezentate ca
niște lăcuste gigant. Și o mare cantitate de text este alocată descrierii
acestor lăcuste ciudate. Se evidențiază ferocitatea lor, cruzimea lor, puterea
lor, lipsa lor totală de milă. Acestea sunt foarte bine organizate și au
deasupra lor un Înger care le conduce care pe evreiește se cheamă Abadon
(adânc) și pe grecește Apolion (distrugere). Ne aducem aminte de urgia
lăcustelor din Egipt. Dar ne aducem aminte și de invazia de lăcuste prezentată
în cartea Ioel. Într-adevăr descrierea din Apocalipsa a lăcustelor este inspirată
de descrierea din cartea Ioel. În Ioel invazia de lăcuste care distruge
câmpurile e urmată se pare de o invazie armată la fel de distrugătoare. Ne
aducem aminte din Ioel faptul că invazia de LĂCUSTE anunță că sfârșitul este
aproape. Poate din această pricină trâmbița 5 este prezentată tot sub forma
unei invazii de lăcuste, și anume pentru a ne arăta că această trâmbiță anunță
faptul că ziua Domnului este foarte aproape! După cum vom vedea și
la finalul capitolului, înmulțirea păcatului pe pământ generează această
invazie din Adânc. Prima vinovăție a oamenilor menționată de v.20 este aceea că
se închină dracilor. Practic Dumnezeu își retrage mâna harului Său protector și
omul este lăsat pe mâna celui căruia i se închină, pe mâna stăpânului pe care l-a
ales. Și lumile demonice urăsc rasa umană și doresc să-i aducă doar chin și
distrugere. Este o atenționare pentru toți oamenii că închinare lor este
greșită și că nu le aduce protecția pe care o caută, ba dimpotrivă. Trâmbița 5
ascunde un mare har și anume că moartea e ținută de o parte. Trâmbița 6 nu mai
cunoaște acest har. Trâmbița 6 are drept scop nimicirea unei treimi din oameni.
Distrugerea este mediată tot de lumile demonice. Oștirea demonilor numără 200
de milioane și este condusă de această dată de cei 4 îngeri legați la râul
Eufrat. Iată că acum lumile demonice nu mai vin din Adânc ci de la suprafața
pământului, de la râul Eufrat. V.15 este foarte important. El ne relatează că
cei 5 îngeri stau gata pentru ceasul, ziua, luna și anul acela ca să omoare a
treia parte din oameni. De ce la râul Eufrat? Nu știm exact. Dar știm că de
acolo, din Nordul Israelului, din zona râului Eufrat au venit dușmanii
poporului evreu (și anume Imperiul Asirian și apoi cel babilonian) și au
nimicit mai întâi Samaria și apoi Ierusalimul. Poate este vreo legătură cu
acest aspect. În Apoc. 16:12 potirul 6 este vărsat tot peste Eufrat ca să fie
pregătită calea împăraților care au să vină din răsărit. În Apoc.16 e vorba de
un război, se pare că împotriva lui Israel, și are logică ca totul să pornească
tot de la Eufrat. În Apoc.9 însă nu știm sigur dacă e vorba tot de un
război. Și obiectul distrugerii nu este Israelul, ci o treime din omenire. Dacă
la trâmbița 5 lumile demonice erau descrise ca niște lăcuste-scorpion gigant, acum
sunt descrise ca niște cai și călăreți. Și iarăși se insistă pe descrierea lor.
Descrierea lor în parte seamănă cu cea a lăcustelor, în parte diferă. Nu știm
exact cum anume va fi omorâtă o treime din omenire. Dar înțelegem că se va
întâmpla într-un timp scurt, și într-un mod șocant. Ne îngrozim la
gândul că mai bine de 2 miliarde de oameni vor muri într-o perioadă scurtă de
timp. Practic toate familiile pământului vor fi lovite și, ca și în
Egipt, va fi doliu și bocet în fiecare casă. Moarte prin foc, fum și pucioasă.
Aceasta este imaginea pe care o vede Ioan. Dar ce se va întâmpla practic pe
pământ, nu știm. Dar este posibil, ca la fel ca în cazul urgiei 10 din Egipt,
să fie vorba de morți subite, neașteptate și aparent inexplicabile. Acest șoc
al morții generalizate e menit să trezească omenirea care mai rămâne în viață.
Idolii lumii nu au putut oferi protecție nici asupra sănătății omenirii
(trâmbița 5) dar nici asupra vieții acesteia (trâmbița 6). Mesajul este clar:
Creatorul e cuprins de o mare mânie și judecata finală este aproape.
V.20-21 sunt cele mai importante din acest pasaj. Ele ne descoperă rolul, și
scopul acestor urgii. Dumnezeu își propune ca întreaga omenire să fie adusă la
pocăință și să evite judecata finală. Dar din păcate cei care rămân în viață nu
se pocăiesc. Aceasta NU înseamnă că nimeni nu se pocăiește. Credem, sperăm că
unii se vor pocăi. Dar omenirea ca întreg nu se va căi. Se va încăpățâna și se
va împietri ca Faraon de altădată. Un adevăr trist. Iată că Biserica nu va
reuși să realizeze trezirea spirituală a națiunilor. Lucrul acesta îl va face
în schimb Israelul în mia de ani. Biserica are soarta lui Ieremia sau lui
Ezechiel. Neamurile vor respinge mărturia Bisericii și națiunile vor rămâne
împietrite. Dar încercarea lui Dumnezeu de a le trezi este cât se poate de
reală. Aceasta înseamnă că neamurile au o șansă reală ca prin Biserică și prin
mărturia cataclismelor aduse de Dumnezeu să fie aduse la pocăință, însă, pur și
simplu, vor ALEGE să respingă pocăința și să se împietrească în continuare. Dar
măcar că știe dinainte acest lucru, Dumnezeu se comportă ca și cum nu ar ști și
investește enorm pentru a da neamurilor o șansă reală la pocăință! Spuneam că
omenirea ca întreg nu se va căi. Sperăm că, totuși, unii oameni se vor întoarce
la Dumnezeu în urma acestor urgii. Vor fi ei mulți sau puțini? Faptul că NU
sunt menționați de text ne sugerează că, din păcate, este vorba de puțini
oameni care vor răspunde chemării divine.
CAPITOLUL 10 -
Îngerul de la mijlocul Necazului cel Mare:
Taina lui Dumnezeu: „Dacă
Dumnezeu este sfânt, bun și atotputernic, de ce îngăduie ca răul,
suferința și păcatul să existe în lume?” Aceasta este marea taină cu
care s-au confruntat oamenilor de-a lungul istoriei. Răspunsul este ascuns în
conflictul angelic de dinainte de facerea lumii și ne va fi descoperit tot în
acest conflict, la finalul istoriei lumii, înainte de intrarea noastră în
veșnicie. „Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare
şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este
viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi
lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio
zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa
lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor
Săi prorocilor” (Apoc. 10:5-7). „Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să
nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi
început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din
drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl
va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2
Tesal. 2:6-8). Dumnezeu a împărtășit de-a lungul istoriei „vestea bună” a
distrugerii răului și a venirii Împărăției Lui pe Pământ. Capitolul 10 din
Apocalipsa ne adeverește că va veni o zi în care îngerul al șaptelea va suna
din trâmbiță și marea taină ținută ascunsă de veacuri va fi făcută cunoscută
tuturor oamenilor de pe pământ. Toate planurile și scopurile pe care le-a
urmărit Dumnezeu cu omenirea vor fi date pe față. Împărăția lui Dumnezeu va fi
reașezată pe Pământ, Satan va fi oprit, prins, legat în lanțuri și pus
într-o închisoare, împreună cu toți demonii care l-au urmat. Pe Pământ va domni
neprihănirea, cunoștința de Dumnezeu va umple Pământul, Hristos va fi Împărat
și Dumnezeu va vorbi iar cu oamenii. Biblia ne spune că în vremea aceea, va fi
ridicat blestemul rostit împotriva Pământului (Gen. 3:17-19). Deșertul va
înverzii. Durata vieții se va extinde. Va dispare dușmănia dintre oameni. Va
triumfa sfințenia și ultima, cea mai mare taină a lui Dumnezeu, va fi
dezlegată. Păcatul cu toate relele lui, inimi zdrobite, prietenii sfâșiate,
vise spulberate, căsnicii eșuate, națiuni decimate, nu va mai exista. Toți
agnosticii și ateii batjocoritori care întrebau: „Unde este făgăduința
revenirii Lui?” vor amuți, împreună cu cei care L-au batjocorit la picioarele
crucii pe Iisus din Nazaret zicând: „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum
Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!” (Mat. 27:43).
Milenii de martiraj, de acuze mincinoase și de suferințe îndurate de copiii lui
Dumnezeu pe Pământ vor ajunge la capăt. Toate acestea sunt vestite de cea
de a șaptea trâmbiță! Când va suna ea, cei douazecisipatru de bătrâni din jurul
tronului ceresc se vor arunca cu fața la pământ și vor zice: „Îţi mulţumim
Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai
pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se
mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să
răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău,
mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul !” (Apoc. 11:17-18).
Interludiu: Înainte să sune
trâmbița a șaptea avem însă un interludiu în care ni se comunică
informații suplimentare. După el va urma o vreme în care, așa cum ni se spune
în versetul 6, „nu va mai fi nicio zăbavă”. Deocamdată însă ne
oprim pentru ca Dumnezeu să ne vorbească puțin despre câteva mărturii foarte
importante: mărturia îngerului cu cărticica din mâna îngerului, mărturia lui
Ioan (Apoc. 10), mărturia celor doi martori (Apoc. 11). Prezența acestui
interludiu n-ar trebui să ne surprindă, pentru că există un ritm, o
cadență, o simetrie în toate seriile „de șapte” ale pedepselor care vor veni
asupra Pământului, șapte peceți, șapte trâmbițe și șapte potire. De fiecare
dată, ele sunt așezate în grupe de câte patru, urmate de grupe de câte trei.
Mai întâi patru peceți, foarte asemănătoare între ele, iar apoi alte trei
distincte și deosebite. Mai întâi patru trâmbițe asemănătoare între ele, iar
apoi alte trei. În continuare, vom vedea că vor fi șase potire asemănătoare,
urmate de un al șaptelea, foarte deosebite în urmările lor. De fiecare dată,
între elementul al șaselea și cel de-al șaptelea există un interludiu, ca
acesta din capitolul 10. Între peceți am avut interludiul din capitolul 7, iar
între potire va fi interludiul din Apocalipsa 16:13-16. De fiecare dată,
interludiul vine înainte de o judecată finală și are ca rol mângâierea și
încurajarea poporului lui Dumnezeu în mijlocul teribilelor judecăți finale. El
le îngăduie parcă să-și mai tragă răsuflarea și le reamintește că Dumnezeu este
stăpân, că poporul Lui se află pe mâini bune și va parte de biruință alături de
El. Nu uitați că la acea oră, Pământul fusese asaltat de invazia demonică a
lăcustelor veninoase și de măcelul făcut de oștile de două sute de
milioane. Interludiul de care ne ocupăm acum, cel dintre cea de-a șasea
trâmbiță și cea de a șaptea, se găsește în Apocalipsa 10:1 - 11:14 și este cel
mai lung dintre toate. Când va suna cea de a șaptea trâmbiță vor
începe judecățile potirelor, într-o cadență rapidă și teribilă, care va marca
apogeul mâniei divine: „Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat:
şapte îngeri care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit
mânia lui Dumnezeu” (Apoc. 15:1).
Mărturia îngerului cu
cărticica în mână: „Apoi am văzut un alt înger puternic, care
se pogora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul;
faţa lui era ca soarele şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc. În
mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare şi piciorul stâng
pe pământ şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat
el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor” (Apoc. 10:1-3). Precizarea
de la începutul capitolului, „apoi am văzut”, ne anunță că avem de-a face cu o
altă vedenie a apostolului Ioan. El este scos din contextul celor șapte
trâmbițe și plasat într-o altă realitate în care primește informații
suplimentare. Prima este despre un înger cu totul și cu
totul deosebit. Înfățișarea lui ne convinge că nu avem de a face cu o
făptură angelică de rând, ci cu una de rang înalt. Unii comentatori cred că ar
fi Îngerul Domnului, alții îl văd doar ca pe un reprezentant personal al Fiului
lui Dumnezeu. Cei ce au tradus și tipărit Biblia în limba română au simțit, au
intuit, că acest înger nu este Iisus Hristos și l-au identificat cu literă
mică: „Voi da celor doi martori ai mei” (Apocalipsa 11:3). Fără
nicio îndoială, această apariție trebuie identificată cu un înger de ordin
înalt, implicat direct în procesul de judecare a pământului, un reprezentant
personal al Fiului lui Dumnezeu. Este o făptură gigantică care își așează
un picior pe Pământ și altul pe mare și vorbește cu un glas tare, cum
răcnește un leu. Curcubeul care-l însoțește este un semn că judecata este
însoțită cu harul salvator și că pocăința îi va scăpa de pedeapsa eternă pe
toți cei ce se vor întoarce la Dumnezeu. Acest aspect dual în care pedeapsa
este însoțită de protejarea celor credincioși lui Dumnezeu este ilustrat în
cartea profetului Maleahi: „Atunci, şi cei ce se tem de Domnul au vorbit
adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat, şi o
carte de aducere-aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de
Domnul şi cinstesc Numele Lui. Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor,
Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de
ei, cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte. Şi veţi
vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre
cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte.” (Mal. 3:16-18). „Căci
iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor
fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va
lăsa nici rădăcină, nici ramură. Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele
Meu, va răsări Soarele neprihănirii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui; veţi
ieşi şi veţi sări ca viţeii din grajd. Şi veţi călca în picioare pe cei
răi, căci ei vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor voastre în ziua pe care o
pregătesc Eu, zice Domnul oştirilor” (Mal. 4:1-3). A doua informație
din această vedenie este că la unele mesaje ale Cerului avem acces, dar la
altele nu încă. Acesta a fost caracterul revelației pe care au
purtat-o profeții: „Lor le-a fost descoperit că nu pentru
ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit
acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în
care chiar îngerii doresc să privească” (1 Petru 1:12). Lui Ioan i-a fost
îngăduit să scrie doar o parte a mesajului din această revelație: „Şi
când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc
să scriu; şi am auzit din cer un glas, care zicea: „Pecetluieşte ce au spus
cele şapte tunete şi nu scrie ce au spus!” Şi îngerul pe care-l văzusem
stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre
cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi
lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că
nu va mai fi nicio zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va
suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună
vestită de El robilor Săi prorocilor” (Apoc. 10:4-7).
Mărturia lui Ioan: Printr-un
superb act simbolic Ioan a primit încă o dată confirmarea misiunii
lui: „Şi glasul pe care-l auzisem din cer mi-a vorbit din nou şi mi-a
zis: „Du-te de ia cărticica deschisă din mâna îngerului care stă în picioare pe
mare şi pe pământ!” M-am dus la înger şi i-am cerut să-mi dea cărticica.
„Ia-o”, mi-a zis el, „şi mănâncă-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta
va fi dulce ca mierea”. Am luat cărticica din mâna îngerului şi am
mâncat-o - în gura mea a fost dulce ca mierea, dar, după ce am mâncat-o, mi s-a
umplut pântecele de amărăciune. Apoi mi-au zis: Trebuie să proroceşti din
nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi” (Apoc. 10:8-11). Experiența
lui Ioan ne amintește de experiența profetului Ezechiel: „M-am uitat
şi iată că o mână era întinsă spre mine şi ţinea o carte în chip de
sul. A desfăşurat-o înaintea mea şi era scrisă şi pe dinăuntru, şi
pe dinafară; în ea erau scrise bocete, plângeri şi gemete.El mi-a zis: „Fiul
omului, mănâncă ce vei găsi înaintea ta, mănâncă sulul acesta şi du-te de
vorbeşte casei lui Israel!” Am deschis gura şi mi-a dat să mănânc sulul
acesta. El mi-a zis: „Fiul omului, hrăneşte-ţi trupul şi umple-ţi
măruntaiele cu sulul acesta pe care ţi-l dau!” L-am mâncat, şi în gura mea a
fost dulce ca mierea.” (Ezec. 2:9-3:3). Probabil că această cărticică a
fost cea pe care a avut-o Dumnezeu în mână, cea pe care n-a fost nimeni
vrednică s-o ia și să-i deschidă pecețile, cea pe care numai Leul din seminția
lui Iuda, Mielul care părea junghiat a fost în stare să o ia și să-i deschidă
pecețile. Pentru că pecetea a șaptea fusese deja ruptă, cărticica era acum
complet deschisă. Rămânea doar trâmbița a șaptea și groaznicele șapte potire
ale urgiei divine. Ioan a trebuit să o mănânce, să o asimileze și să-i simtă
dublul caracter al gustului: dulce pentru cei ce o primesc și amar pentru cei
ce vor trebui să-i simtă consecințele. „Trebuie să proorocesti din nou
cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi” (Apoc. 10:11). Mesajul
lui Ioan va identifica în continuare cele șapte personaje din marea dramă a
istoriei și care va fi soarta sistemului geopolitic al lumii grupat în jurul
cetății care i s-a împotrivit dintotdeauna lui Dumnezeu și a căutat să
împiedice instaurarea Împărăției lui pe pământ: Babilonul cel Mare.
Scurte reflecții: Ioan ne spune
că atunci când cartea se afla în gura lui era foarte dulce, dar după ce a
mâncat-o i-a umplut pântecele de amărăciune. Aceasta este partea cea mai
instructivă. Nu este nicio parte mai dulce în toată Scriptura ca cea în care
Dumnezeu Se descoperă în binecuvântatul Său Fiu! Adevărul profetic este în
general dulce şi atrăgător pentru aceia al căror interes abia s-a trezit în ei.
Dar mai departe, dacă realmente cartea este mâncată, ea duce la judecarea de
sine, la despărţirea de rău, ceea ce va fi amar; pentru că niciunul dintre noi
nu ia bucuros locul pe care Cuvântul lui Dumnezeu i-l cere, în perioada
lepădării lui Hristos. Şi astfel, accentul aici se referă la cererile pe care
Dumnezeu le face poporului Său. Dacă în mod conştient încercăm să umblăm în
adevărul descoperit, vom cunoaşte ceva din amărăciunea lui. Nu ne putem bucura
de lucrurile de care altădată ne bucuram, dacă primim mărturia profetică şi vom
umbla în puterea a ceea ce descoperă ea. Când marele plan divin se desfăşoară
înaintea minţii noastre, el poate fi foarte interesant şi, într-un sens, cartea
este dulce; dar pe măsură ce marile principii divine intră în inimile noastre
şi ne dăm seama din ce în ce mai mult de starea de pribegie prin această lume
controlată de Satan, adevărul devine mai amar şi el are pretenţii asupra
noastră. Câte suflete s-au bucurat mult când au auzit prima dată de a doua
venire a Domnului Iisus Hristos! Totul era atât de nou, atât de minunat și atât
de diferit de platitudinile banale pe care le auzise de la vreun cleric
semi-lumesc, ce poza în slujitor al lui Hristos. Dar când prindea adevărul
acesta şi-i cuprindea fiinţa, acest adevăr ridica pretenţii de la omul care ar
fi dat înapoi la început, şi-i cerea ceea ce la început a simţit că nu poate
da. Era într-adevăr amar; totuşi, nu întotdeauna lucrurile dulci sunt bune
pentru noi. Avem nevoie de cele amare, ca şi de cele dulci; şi fiecare suflet
care a umblat în adevăr, aşa cum i-a descoperit Dumnezeu, a constatat în final
binecuvântarea ascultării. „Ascultarea face mai mult decât jertfele şi păzirea
cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor” (1 Samuel
15.22). Este foarte trist când adevărul este păstrat doar în intelect,
fără niciun impact asupra vieţii. Vorbind despre a doua venire a Domnului, Ioan
ne spune: „Oricine are nădejdea aceasta în el se curăţeşte, după cum El este
curat” (1 Ioan 3.3). Iată un adevăr care trebuie să afecteze pe credincios la
fiecare unghi al vieţii sale. Oricine crede în Hristos cu adevărat, după aceea
nu mai poate să trăiască pentru sine sau pentru lume. Dacă cineva mărturiseşte
că aşteaptă a doua venire a Domnului Hristos şi totuşi trăieşte ca lumea,
aceasta evidenţiază faptul că ceea ce deţine doar mintal despre adevărul
venirii Lui nu îl stăpâneşte. Adevărul acela, odată crezut, face din omul
lumesc un om ceresc; îl face pe creştinul carnal unul spiritual; îl face pe
omul avar un om generos; face pe cel uşuratic, serios. Dacă nu dorim să lăsăm
adevărul ca să ne guverneze viaţa, ar fi mai bine să încetăm să studiem cartea
Apocalipsei chiar de aici, pentru că tot adevărul lui Dumnezeu a fost făcut
cunoscut şi descoperit spre ascultarea credinţei. Cu siguranţă, adevărurile
acestea ori ne vor schimba cu desăvârşire vieţile, ori ne vor împietri inimile
şi ne vor fi instrumente de ofilire a cugetelor, precum cu un fier roşu!
Comentariu
suplimentar 1: - posibiliatatea ca Îngerul să fie totuși Iisus Hristos!
Capitolul
10, în şirul trâmbiţelor corespunde capitolului 7 din seria peceților. El
formează o paranteză importantă între a șasea şi a şaptea trompetă, tocmai ca
şi capitolul 7 între ultimele două peceţi. Aceasta este ordinea perfectă care
domneşte în această carte a Apocalipsei. Pentru acest motiv îl regăsim iarăşi
pe Domnul, cum mi se pare, sub aparența unui Înger. După cum L-am văzut mai
înainte (capitolul 8) împlinind slujba de Mare Preot, El este aici Îngerul care
revendică pentru Sine drepturile împărăteşti. Un înger puternic coboară din Cer
învăluit într-un nor, semn special al măreţiei Domnului; nimeni altul decât El nu
are dreptul de a se arăta în felul acesta. În plus, curcubeul este deasupra
capului Său, nu în jurul scaunului de domnie, căci aici am făcut un pas
înainte. El Se apropie de Pământ; El va cere, peste puțină vreme, dreptul Său.
„Deasupra capului Lui era curcubeul, faţa Lui era ca Soarele”; aceasta este
autoritatea supremă; „şi picioarele lui ca nişte stâlpi de foc”, neclintirea
judecăţii divine. „Şi El avea în mâna sa o cărticică deschisă. A pus piciorul
drept pe mare și pe cel stâng pe Pământ şi a strigat cu glas puternic, cum
răcneşte un leu”. Ioan era gata să scrie ceea ce auzise, dar i s-a interzis.
Descoperirile trebuiau să fie pecetluite pentru prezent. „Şi Îngerul pe care-l
văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre
Cer şi a jurat pe Cel care este viu în vecii vecilor, care a creat Cerul şi
cele ce sunt pe el, Pământul şi cele ce sunt pe el, marea şi cele ce sunt în
ea, că nu va mai fi timp”. Dumnezeu era pe punctul de a pune capăt tainei
inacţiunii în care El pare că stă în prezent privitor la cârmuirea lumii. El îi
îngăduie acum să urmeze propriile sale căi, deşi îi opune un oarecare Nu.
Oamenii pot să păcătuiască şi, cel puţin întrucât este vorba de o intervenţie
directă, Dumnezeu nu apare, afară de unele ocazii excepţionale. Dar vine timpul
şi se grăbeşte, când Dumnezeu cu siguranţă va cerceta păcatul; atunci El nu va
mai tolera un singur moment nimic din ceea ce este contrariu firii Sale. Acesta
este timpul binecuvântat spre care toţi prorocii îşi întorc privirile; și
Îngerul, aici, jură că acest timp se apropie si „că nu va mai fi timp; ci în
zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţă, se va sfârşi taina lui
Dumnezeu”. Taina, aici nu este Hristos și Biserica, ci
faptul că, Dumnezeu permite răului de a continua cursul său cu o aparență de
nepedepsire. La sfârşitul capitolului, i se spune lui Ioan: „Trebuie
să proroceşti din nou cu privire la multe popoare, neamuri, limbi şi mulți
împăraţi”. Semnificaţia acestor cuvinte apare în curând mai limpede. Este un
fel de adaus la profetie, care, pentru motive speciale, îşi reîncepe cursul.
Înainte de a continua, aș vrea să atrag atenţia asupra contrastului care există
între cărticica deschisă pe care profetul o ia şi o mănîncă, şi cartea mare
pecetluită cu şapte peceţi. Este o carte mică pentru că ea tratează despre
obiecte cuprinse într-o sferă relativ îngustă; este deschisă pentru că
lucrurile nu mai trebuie să fie de acum înainte descrise într-un chip tainic,
cum era cazul sub peceţi şi încă mai mult sub trâmbiţe. Totul este gata să fie
făcut perfect clar în aceea ce este expus aici şi acesta este, prin urmare,
cazul în capitolul 11.
O PARANTEZĂ -
comentariu suplimentar 2:
În cap.11 se
continuă desfășurarea evenimentelor revelate de trâmbițe. Însă cap.10 apare ca
o paranteză care ne pregătește pentru adevărurile din cap.11. Cap.11 ne
prezintă ultimii trei ani și jumătate ai istoriei. Se pare că aceștia vor
începe DUPĂ trâmbița a 6-a și vor acoperi perioada de timp dintre trâmbița a
6-a și trâmbița a 7-a. Capitolul 10 începe cu apariția unui înger puternic. Un
înger puternic a mai apărut în Apocalipsa cap.5 când se căuta cineva vrednic să
deschidă cartea sau sulul cu 7 peceți. Iată acum un nou înger puternic a cărui
funcție se leagă tot de o carte sau mai exact de o cărticică. Apariția sa este
absolut impresionantă, el se coboară din cer pe pământ învăluit într-un nor.
Deasupra capului lui este curcubeul (semnul îndurării divine), fața lui era ca
soarele și picioarele lui erau ca niște stâlpi de foc (fapt care ne trimite la
descrierea lui Hristos din cap.1). În mână ținea o cărtică deschisă (ne trimite
cu gândul la Mielul care a luat cartea din mâna Tatălui). A pus piciorul drept
pe mare și piciorul stâng pe pământ - acest lucru ne arătă mărimea și măreția
îngerului, precum și faptul că mesajul său este pentru întreaga planetă. Nu
putem să nu facem și observația că în cap.13 cele două fiare vor ieși mai întâi
din mare și apoi din pământ. Mesajul îngerului, după cum vom vedea, pare să
vizeze exact perioada de timp în care vor acționa cele 2 fiare. Și îngerul
răcnește ca un LEU - fapt care ne trimite tot la Hristos, Mielul-Leu din cap.5.
Toată măreția îngerului, toată asemănare sa cu Hristos, nu face decât să
sublinieze IMPORTANȚA crucială a mesajului pe care el îl transmite. Și mesajul
său este atât de important încât este preluat de cele 7 tunete. Iar
reacția lui Ioan este una de maximă urgență. El vrea să se apuce să
scrie pentru ca să nu se piardă nimic din mesajul acesta atât de important! Și
cu toții suntem cu sufletul la gură să aflăm ce a rostit îngerul când deodată
suntem loviți de glasul din ceruri care-l împiedică pe Ioan să scrie ce a fost
rostit de înger. Mesajul îngerului va rămâne pecetluit! Ce să înțelegem din
toate acestea? Putem înțelege că NU știm tot despre vremea sfârșitului. Că sunt
lucruri esențiale despre sfârșit care NU ne sunt revelate. Că aceste lucruri se
vor descoperi chiar în timpul desfășurării vremii finalului. Cu alte cuvinte nu
ne putem face un scenariu detaliat și complet despre sfârșit. Avem
doar câteva repere. Dar finalul va fi însoțit de noutăți și de surprize la care
vom avea acces doar atunci, în mijlocul desfășurării evenimentelor. Însă nu tot
mesajul acestui înger minunat este pecetluit. O parte din mesajul său ni se
revelează în a doua parte a capitolului. Mai întâi ni se prezintă un jurământ
solemn. Oare nu ni se putea prezenta mesajul fără jurământ? Jurământul solemn
accentuează importanța mesajului și ne atrage atenția că este vorba
despre un adevăr fundamental. Ideea este că nu va mai fi nicio zăbavă, niciun
timp, nicio amânare, nicio întârziere, ci că în zilele trâmbiței a 7-a se va
sfârși taina lui Dumnezeu. Mai întâi de toate ce să însemne că se va sfârși
taina lui Dumnezeu? Îngerul jură pe Dumnezeu ca și Creator. Acest lucru este
semnificativ. Practic, Creatorul S-a ascuns toată istoria. El a lucrat prin
oameni, prin mesaje divine, prin intervenții istorice. Dar Fața Sa a rămas
ascunsă, tăinuită. Proorocii au adus această veste bună, că la final, în ziua
Domnului, Domnul Se va arăta și orice ochi Îl va vedea. Și astfel se va sfârși
taina lui Dumnezeu! Practic ni se spune că trâmbița a 7-a nu va face decât să
aducă în scena istoriei a doua venire a lui Hristos, în slavă și în putere! Dar
de ce este așa de important să știm că nu va mai fi nicio zăbavă? Pentru că
ultima perioadă, după cum ne vor anunța următoarele capitole, va fi foarte grea
pentru sfinți. Și aceștia se vor întreba ca în perioada lui Antioh Epifanes IV:
„Până când, Doamne?” Până acum planul lui Dumnezeu a fost caracterizat de
amânări, de zăbavă, de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. În schimb, în
contextul ultimei faze a finalului, planul lui Dumnezeu va fi caracterizat de
urgență, de rapiditate, de lipsa amânării! Începând cu cap.11, cartea ne va
descrie prigoana de la final asupra sfinților. Dar iată că ÎNAINTE de a vorbi
despre prigoană, Dumnezeu ne asigură prin JURĂMÂNT că va fi vorba de o perioadă
scurtă care va fi urmată efectiv de a doua venire a lui Hristos! Jurământul
este inspirat din Daniel cap.11. În fața grozăviilor finalului, unul dintre
personajele textului vrea să știe cât vor dura aceste grozăvii: „Cât va mai fi
până la finalul acestor minuni” (în original - grozăvii)? (Daniel 12:6). Este
esențial să știe până când va dura presiunea finalului, dacă va fi o perioadă
scurtă sau lungă? Iată răspunsul din Daniel: „Și am auzit pe
omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el și-a
ridicat spre ceruri mâna dreapta și mâna stângă, și a jurat pe Cel ce trăiește
veșnic că va mai fi o vreme, două vremi și o jumătate de vreme și că toate
aceste lucruri se vor sfârși când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de
tot.” (Daniel 12:7). Răspunsul ar însemna că este vorba de
o perioadă relativ scurtă de timp, de aproximativ 3,5 ani, cum a fost de altfel
în istorie în perioada lui Antioh Epifanes. Este evident că îngerul din
Apocalipsa vorbește în spiritul omului în haine de in din Daniel cap.12. Și el
are această vorbire exact înainte de Apoc.11, capitolul care ne introduce
pentru primadată în Apocalipsa perioada de 3,5 ani. La final
presiunea este așa de mare încât, pentru a birui, este esențial să știi că este
vorba de o perioadă limitată și relativ scurtă ce va fi urmată de arătarea în
glorie a Domnului Iisus Hristos! Ultima parte a capitolului se concentrează
asupra cărții din mâna îngerului. Este de fapt vorba despre o cărticică
deschisă. Se pare că se are în vedere un mesaj relativ scurt (căci este
cărticică și nu carte), și că acest mesaj trebuie revelat și nu pecetluit (căci
cărticica este deschisă). Ioan este chemat să mănânce cărticica. Imaginea ne
aduce aminte de trimiterea lui Ezechiel în lucrare (vezi Ezechiel cap.1-2).
Mâncatul cărții are un dublu efect: în gură, dulce ca mierea, în pântece, multă
amărăciune. Acest dublu efect ilustrează foarte bine soarta profetului.
Profetul cunoaște pe de o parte bucurie căci primește cuvintele vii din gura
lui Dumnezeu, revelațiile divine. Dar profetul cunoaște și multă tristețe căci
de obicei aceste cuvinte vestesc nenorocirea, iar mesajul său este respins de
oameni. Ezechiel a fost instruit mai dinainte de Dumnezeu că mesajul său va fi
respins de Israel. Ioan se pare că este instruit cu privire la aceeași
tristețe. Dar de data aceasta mesajul său nu va fi respins doar de Israel ci de
omenirea însăși, căci el trebuie să proorocească din nou cu privire la multe
noroade, neamuri, limbi și împărați. Și mesajul lui Ioan continuă în cap.11,
precum și în capitolele ce urmează capitolului 11. Ne întrebăm dacă mesajul din
cărticică vizează doar cap.11 sau tot restul cărții. Greu de răspuns la această
întrebare. Faptul că mesajul este relativ scurt ne-ar sugera că el s-ar referi
doar la cap.11. Faptul că în cap.12-18 avem o mulțime de informații despre
neamuri, limbi și împărați ne sugerează că această cărticică ar putea cuprinde
tot restul cărții. Important este că paranteza din cap.11 apare înainte să ni
se detalieze sfârșitul, adică ultimii 3,5 ani ai istoriei. Și paranteza ne
comunică măcar 3 lucruri esențiale despre această perioadă și anume:
1. Nu știm totul
despre această perioadă. Sunt elemente cheie din această perioadă care vor fi
descoperite și înțelese de-abia atunci, la final.
2. Perioada este limitată în timp și
relativ scurtă, și după ea va urma efectiv a doua venire a lui
Hristos în slavă.
3. Ultima perioadă va fi plină de nenorociri și mesaje către omenire dar ea va respinge mesajul profeților.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu