REMEMBER - „APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - COMENTARIU REVIZUIT! CAPITOLELE 11-22.

 REMEMBER - „APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! COMENTARIU REVIZUIT! CAPITOLELE 11-22

CAPITOLUL 11 - Doi martori în Ierusalim pentru mântuirea evreilor!

  Al doilea element din Interludiul prezentat între trâmbița a șasea și trâmbița a șaptea are rolul să ne reamintească de bunătatea și puterea lui Dumnezeu. Apariția celor doi martori la Ierusalim este încă un gest de har în mijlocul mâniei divine. El vrea să mai facă o demonstrație în mijlocul poporului Său la Ierusalim. Martorii vor profeții, vor face semne, vor muri, vor învia pentru ca oamenii, în mod special cei din poporul evreu, să se întoarcă la Dumnezeu. Vom argumenta împreună aceste afirmații. Ce putem spune despre cei doi martori? Primul lucru pe care-l putem spune este că mărturia lor apare pe fondul unui conflict între Dumnezeu și dușmanii Lui. Așa a fost pe vremea lui Moise și tot așa a fost pe vremea lui Ilie. În Egipt, faraonul care-i ținea pe copiii lui Dumnezeu în robie n-a vrut să-i lase să plece decât după teribila mărturie a celor zece plăgi. Conducătorul Egiptului a spus: „Cine este Dumnezeu ca să vă dau voie să vă duceți și să vă închinați Lui?” Mărturia lui Moise a fost zdrobitoare. Pe vremea lui Ilie, copiii lui Dumnezeu erau robi ai idolatriei. Mărturia profetului a fost necesară pentru a-i scoate din această robie și a-i întoarce de la Baal la Dumnezeul cel adevărat. În contextul capitolului 11 din Apocalipsa, omenirea este roabă Antihristului care coboară chiar și foc din cer ca să-i convingă de autoritatea lui. Dumnezeu trimite doi martori ca să întoarcă oamenii la El. Ei intră în acest conflict de partea lui Dumnezeu, în condițiile în care, parte a Templului de la Ierusalim este călcată și pângărită de Neamuri: „Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini şi mi s-a zis: Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină în el. Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată, căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni. Voi da celor doi martori ai mei să prorocească îmbrăcaţi în saci o mie două sute şaizeci de zile” (Apoc. 11:1-3). Așa cum am spus deja, ne aflăm la jumătatea ultimei săptămâni din profețiile lui Daniel, când Antihristul va rupe legământul, va intra în Templu și se va da drept Dumnezeu: „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice. Să ştii dar şi să înţelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Daniel 9:25-27). Domnia Antihristului va face parte din manifestările celei de a patra „fiare” din calendarul profetic al vremii neamurilor. Ea va fi una din  manifestările Imperiului Roman, ajuns iar la putere înainte de revenirea Domnului. Despre aceasta știm tot din cartea profetului Daniel, din cele scrise în capitolul 7: „În urmă am dorit să ştiu adevărul asupra fiarei a patra - care se deosebea de toate celelalte şi era nespus de grozavă: avea dinţi de fier şi gheare de aramă, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce rămânea - şi asupra celor zece coarne pe care le avea în cap, şi asupra celuilalt corn care ieşise şi înaintea căruia căzuseră trei, asupra cornului acestuia, care avea ochi, o gură care vorbea cu trufie şi avea o înfăţişare mai mare decât celelalte coarne. Am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt, şi a venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia. El mi-a vorbit aşa: Fiara a patra este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi. Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea, şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna. Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta! (Daniel 7:19-27). Asupra acestor lucruri vom mai reveni atunci când vom analiza cele scrise în capitolul 13 din Apocalipsa. Tot despre biruința aparentă a lui Antihrist a vorbit și apostolul Pavel, când îl descrie ca „omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:3-4). Al doilea lucru pe care-l putem spune despre acești doi martori este că, de departe, ei arată că nu este vorba despre un conflict între egali, Dumnezeu fiind infinit mai puternic decât toți adversarii Lui. În Egipt, Moise a făcut lucrări extraordinare, ca și Ilie pe vremea Izabelei. Lucrările săvârșite de cei doi martori sunt în mare parte asemănătoare cu lucrările acestor două personalități din vechime, ceea ce ne face să spunem că cei doi martori vor fi tot ei. Unii îl pun în locul lui Moise pe Enoh, argumentând că Enoh este acela care, alături de Ilie, a fost strămutat la Cer fără să vadă moartea. Motivarea acestei preferințe ar fi versetul care spune că fiecare om „trebuie să moară”: „ … oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata …” (Evrei 9:27). Acest argument este însă șubred, pentru că o întreagă generație nu va cunoaște moartea la Răpire, ci vor fi înălțați la Cer. În plus, toți cei care au fost înviați în Vechiul și Noul Testament au murit iar, trăind astfel două morți consecutive. Plăgile săvârșite de Dumnezeu în mărturia lui Moise sunt mai asemănătoare cu minunile săvârșite de cei doi martori decât viața lui Enoh. Cât despre Ilie, este scris că seceta provocată de el a ținut exact atât cât va dura și mărturia acestor doi martori: „Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi şi s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă, şi n-a plouat deloc în ţară trei ani şi şase luni” (Iacob 5:17). Mai este o precizare despre lucrarea acestor doi martori: „Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului” (Apoc. 11:4). Este o trimitere la o imagine din cartea profetului Zaharia și se referă la lucrarea făcută de Dumnezeu prin preotul Iosua și conducătorul Zorobabel pentru reașezarea Israelului în matca mesianică după exilul babilonian: „Îngerul care vorbea cu mine s-a întors şi m-a trezit ca pe un om pe care-l trezeşti din somnul lui. El m-a întrebat: „Ce vezi?” Eu am răspuns: „M-am uitat şi iată că este un sfeşnic cu totul de aur şi deasupra lui, un vas cu untdelemn şi pe el şapte candele, cu şapte ţevi pentru candelele care sunt în vârful sfeşnicului. Şi lângă el sunt doi măslini, unul la dreapta vasului şi altul la stânga lui.” Şi, luând iarăşi cuvântul, am zis îngerului care vorbea cu mine: „Ce înseamnă lucrurile acestea, domnul meu?” Îngerul care vorbea cu mine mi-a răspuns: „Nu ştii ce  nseamnă aceste lucruri?” Eu am zis: „Nu, domnul meu.” Atunci, el a luat din nou cuvântul şi mi-a zis: „Acesta este cuvântul Domnului către Zorobabel şi sună astfel: „Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu”, zice Domnul oştirilor! Cine eşti tu, munte mare, înaintea lui Zorobabel? Te vei preface într-un loc şes. El va pune piatra cea mai însemnată în vârful Templului, în mijlocul strigătelor de: Îndurare, îndurare cu ea!” (Zah. 4:1-7). Iertarea și binecuvântarea poporului Israel se va face tot pe baza lucrării lui Iisus Hristos, „odrasla” născută din fecioară și va fi realizată nu prin puterea omenească sau prin meritele evreilor, ci prin Duhul lui Dumnezeu! Așa este precizat în Zaharia: „Ascultă dar, Iosua, mare preot, tu şi tovarăşii tăi de slujbă, care stau înaintea ta - căci aceştia sunt nişte oameni care vor sluji ca semne. Iată, voi aduce pe Robul Meu, Odrasla. Căci iată că numai spre piatra aceasta pe care am pus-o înaintea lui Iosua sunt îndreptaţi şapte ochi; iată, Eu Însumi voi săpa ce trebuie săpat pe ea, zice Domnul oştirilor, şi într-o singură zi, voi înlătura nelegiuirea ţării acesteia. În ziua aceea, zice Domnul oştirilor, vă veţi pofti unii pe alţii sub viţă şi sub smochin.” (Zah. 3:8-10). Oricine va încerca să-i atace pe cei doi martori ai lui Dumnezeu din Ierusalim vor fi incendiați de mânia divină. Ei vor fi literalmente nemuritori pe durata misiunii lor: „Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc care mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta. Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor, şi au putere să prefacă apele în sânge şi să lovească pământul cu orice fel de urgie ori de câte ori vor voi” (Apoc. 11:5-6). Al treilea lucru pe care-l putem spune despre acești doi martori este că toate biruințele adversarilor lui Dumnezeu sunt numai aparente și doar de scurtă durată, în timp ce aparentele înfrângeri ale lui Dumnezeu sunt temporare și întotdeauna urmate de biruință. Fiara îi omoară pe cei doi martori și toți cei generic numiți „locuitorii pământului”, oameni lipsiți de Cer, se bucură și își trimit daruri. Înfrângerea celor doi martori însă, asemenea aparentei înfrângeri a Domnului lor, nu durează însă decât „trei zile”, după care ei învie spre groaza tuturor și sunt ridicați biruitori la Cer. „Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” şi „Egipt”, unde a fost răstignit şi Domnul lor. Şi oameni din orice norod, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam vor sta trei zile şi jumătate şi vor privi trupurile lor moarte şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului. Dar, după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat în picioare şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut. Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit într-un nor spre cer, iar vrăjmaşii lor i-au văzut” (Apoc. 11:7-12). Într-o altă simetrie cu mărturia Domnului Iisus, învierea celor doi martori va fi însoțită și ea de un cutremur de pământ, iar cei afectați se vor întoarce „în masă” la Dumnezeu, ca cei din marele seceriș de la Rusalii: „În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de oameni au fost ucişi în cutremurul acesta de pământ. Şi cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerului” (Apoc. 11:13). „Locuitorii pământului”, mulți dintre ei, ne spune textul, își vor relua legătura cu Cerul. Dumnezeu nu se va lăsa niciodată fără mărturie pe Pământ. În vremurile Necazului cel Mare, după Răpirea Bisericii, pe scena lumii va exista mărturia acestei cărți scrise de apostolul Ioan, Apocalipsa, și mărturia celor 144.000 de evrei pecetluiți pentru vestirea Evangheliei. Capitolul 11 ne prezintă încă două personaje excepționale însărcinate cu depunerea mărturiei despre Hristos și Împărăția Sa. Capitolul este fascinant, iar acești doi martori sunt cu totul ieșiți din comun. Prin lucrarea lor, harul lui Dumnezeu va aduna de pe Pământ prin pocăință și martiraj o mulțime al cărui număr nu-l poate socoti nimeni, așa cum am văzut în Apocalipsa 7. Apocalipsa 11:13 precizează un amănunt peste care nu putem trece cu vederea. Relatarea este despre cetatea Ierusalim și semnalizează împlinirea unor străvechi profeții despre reluarea planului mesianic al lui Dumnezeu cu evreii. Dincolo de faptul că șapte mii de locuitori ai Ierusalimului vor muri într-un cutremur care va distruge a zecea parte din cetate este precizat că „ceilalți” au început să-L slăvească pe Dumnezeu. „Şi cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerului” (Apoc. 11:13). Pare neînsemnat, dar urmează imediat în acest capitol reacția cerească la sunarea din cea de a șaptea trâmbiță. Dacă le citim una după alta, vedem că se va împlini atunci ceea ce a vestit apostolul Pavel în Epistola către Romani, contestând ideea unora că Biserica ar fi înlocuit pe veci poporul Israel în planul mesianic: „Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: ,,Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.” În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută” (Romani 11:25-29). Hotărârea lui Dumnezeu de a salva Israelul prin har și de a-l repune în privilegiile și prerogativele mesianice a fost vestită de mulți profeți. Ne vom limita aici să-l cităm pe Isaia: „Cine a auzit vreodată aşa ceva? Cine a văzut vreodată aşa ceva? Se poate naşte oare o ţară într-o zi? Se naşte un neam aşa dintr-o dată? Abia au apucat-o muncile, şi fiica Sionului şi-a şi născut fiii! Aş putea să deschid pântecele mamei şi să nu o las să nască? zice Domnul. Eu, care fac să nască, aş putea să împiedic oare naşterea?” zice Dumnezeul tău. „Bucuraţi-vă împreună cu Ierusalimul şi veseliţi-vă cu el, toţi cei ce-l iubiţi; împărţiţi şi bucuria cu el, acum, toţi cei ce l-aţi plâns, ca să fiţi săturaţi bând laptele mângâierilor lui, ca să vă desfătaţi în totul de plinătatea slavei lui.” Căci aşa vorbeşte Domnul: „Iată, voi îndrepta spre el pacea ca un râu şi slava neamurilor ca un pârâu ieşit din matcă, şi veţi fi alăptaţi; veţi fi purtaţi în braţe şi desmierdaţi pe genunchi. Cum mângâie pe cineva mamă-sa, aşa vă voi mângâia Eu; da, veţi fi mângâiaţi în Ierusalim! Şi când veţi vedea aceste lucruri, inima vi se va bucura şi oasele voastre vor prinde putere ca iarba”. Domnul Îşi va arăta astfel puterea faţă de robii Săi, dar va face pe vrăjmaşii Lui să-I simtă mania” (Isaia 66:8-14). În ziua descrisă de Apocalipsa 11:13, Necazul lui Iacov se va transforma în Binecuvântarea lui Iacov, în salvarea și mântuirea lui Iacov. Aceasta este una din marile teme ale acestui capitol! Altfel, de ce nu i-ar fi trimis Dumnezeu pe cei doi martori să profețească la Roma, Washington, Moscova, Beijing, Paris sau Londra? Lucrarea celor doi martori la Ierusalim marchează atenția acordată de Dumnezeu poporului Israel și momentul reașezării lui în planul mesianic. Într-o simetrie cu precizie matematică, în ziua în care Antihristul rupe legământul cu Israelul, la jumătatea celei de a șaptezecea săptămâni, Dumnezeu își reactivează Legământul Lui cu poporul ales! Imediat ce sună trâmbița a șaptea, Cerul intră în sărbătoare. Ascultați mesajul celor de acolo și veți vedea imediat că este legat de Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ împreună cu cei din Israel: „Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu şi au zis: „Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare” (Apocalipsa 11:15-19). Biserica a avut de a face cu Împărăția lui Dumnezeu în inimile oamenilor. Israelul are de a face cu Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ. Reacția glasurilor puternice din Cer care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor” marchează un moment de răscruce în istoria lumii. Ea declară că „vremurile Neamurilor” s-au încheiat: „Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 11:24). Dumnezeu se va întoarce la Israel și Israelul se va întoarce la Dumnezeu. Poporul lui Dumnezeu, un neam de preoți, o națiune sfântă, va redeveni instrumentul lui Dumnezeu în mijlocul omenirii. Satan se va năpusti asupra lor cu o furie teribilă, dar va fi neputincios în fața împlinirilor planului profetic. Ca să înțelegem mai bine acest program al lui Dumnezeu cu Pământul, autorul Apocalipsei suspendă narațiunea pedepselor declanșate de trâmbița a șaptea pentru a ne recapitula planul mesianic printr-o metaforă cu șapte personaje. Cu asta ne întâlnim în capitolele 12-14 ale Apocalipsei.

Suplimentar:  Despre cei doi martori:

Apocalipsa 11.7-9:

Cei doi martori omorâți în Ierusalim, denumit Sodoma și Egipt: Martorii sunt de neînvins până când mărturia lor este deplină. Atuncii ei sunt omorâți de fiara care se ridică din adânc, despre care avem detalii în capitolul 13. Mărturia lor avea ca centru Ierusalimul, și acolo zăceau trupurile lor moarte. Ierusalimul fusese numit „sfânta cetate” în versetul 2, așa cum este în planul lui Dumnezeu. Având pe acei martori omorâți și zăcând pe stradă, ea este numită „cetatea cea mare”, care din punct de vedere spiritul este chiar „Sodoma și Egipt”. Este clar identificată de cuvintele „unde a fost răstignit și Domnul lor”. Sodoma a devenit simbolul lumii în pofta ei nestăpânită și în imoralitatea ei, în care omul se degradează mai jos de nivelul animalelor, încât strigătul ei se ridică la Dumnezeu pentru a interveni în judecată. Egiptul simbolizează lumea cu exteriorul ei măreț care oferă tuturor celor ce se slujesc de ea plăceri omenești și satisfacții ale cărnii, dar care totodată stăpânește printr-o idolatrie care degradează și care chiar robește pe oamenii lui Dumnezeu, dacă ei vin sub puterea ei. Toate acestea pot fi mari în ochii omului, dar în mod sigur nu sunt sfinte. Așa va ajunge Ierusalimul călcat în picioare de națiuni și sub dominația fiarei care se ridică din adânc. Într-o astfel de cetate mor martorii, și bucuria celor ce și-au atins scopul va fi mare.

Apocalipsa 11.10: Cei ce locuiesc pe Pământ bucuroși că nu mai sunt chinuiți de adevăr: Versetul 10 îi menționează pe „cei care locuiesc pe pământ” - locuitorii pământului. Oamenii în general, potrivit versetului 1o, se vor bucura, dar acești „locuitori ai pământului” vor fi plini de veselie și vor avea mari festivități, pentru că mărturia celor doi profeți „îi chinuia”. Putem înțelege lucrul acesta, pentru că același fel de lucruri pot fi văzute și astăzi. Adevăraților martori ai lui Hristos în evanghelie li se împotrivește lumea nepăsătoare; totodată se stârnește o repulsie și o respingere violentă din partea celor ce se socotesc oameni moderni, al căror efort este să degradeze credința lui Hristos la o încercare de îmbunătățire pământească, tăgăduindu-i originea cerească și scopul ceresc la care ea te conduce. Ei nu pot sta alături de adevăr; el îi chinuiește.

Apocalipsa 11.11-12: Învierea și suirea la Cer a martorilor: Bucuria locuitorilor Pământului și a persecutorilor în general este totuși de scurtă durată. După trei zile și jumătate ei sunt ridicați din moarte și suiți la Cer într-un nor. Dușmanii lor îi văd, deci triumful lor este complet. Ei suferă sub domnia fiarei, dar sunt ridicați într-o poziție cerească, nu pământească. Înălțarea lor prevestea căderea care urma îndată a fiarei și a sateliților ei. 

Comentariu suplimentar 1:

 I s-a zis lui Ioan: „Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul și pe cei care se închină în el. Dar să nu masori curtea de afară a templului, căci a fost dată neamurilor”. Ierusalimul apare pe primul plan; el este acum centrul, cu toate că fiara poate să-şi exercite aici pustiirile ei. „Voi da celor doi martori ai Mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile”. Misiunea lor se îndeplineşte într-o perioadă relativ scurtă, mărturia lor nu este dată decât timp de trei ani si jumătate. „Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului Pământului”. Martorii sunt în număr de doi, nu pentru ca în realitate ar trebui să-i limităm din punct de vedere istoric ca să nu fie decât doi indivizi, ci pentru a indica cea mai mică mărturie care este de ajuns după Lege. A face din ea literalmente două persoane mi se pare un fel greşit de a interpreta profeţia, Apocalipsa îndeosebi fiind în cel mai înalt grad simbolică, după cum şi Daniel este de asemenea simbolic în oarecare măsură. A uita aceasta, înseamnă a te încurca într-o mulţime de greşeli și de inconsecvenţe. Uneori, de exemplu, se caută să se explice Apocalipsa prin pasaje scoase din Isaia, din Ieremia sau alţii; dar trebuie să ne amintim că aceste profeţii nu sunt simbolice, sunt structura lor, astfel că raţionamentul lui Isaia și Ieremia nu hotărăşte nimic pentru Daniel și Apocalipsa. Cât despre Ezechiel, el este în parte simbolic și în parte figurat. Avem, așadar, aici simboluri care au semnificaţia lor proprie, şi astfel numărul „doi” luat simbolic, arată în mod obişnuit o mărturie completă și suficientă. Apostolul spune: „Orice cuvânt să fie sprijinit pe mărturia a doi sau trei martori” (2 Corinteni 13.1) şi după Legea iudaică nu se putea nimic hotărî pe mărturia unui singur martor; trebuiau cel puţin doi, pentru ca dovada şi judecata să fie valabile. Domnul ne arată că în aceste zile, El va ridica o mărturie completă. Din câte persoane se va compune, aceasta este o altă chestiune asupra căreia nu se mai poate deloc discuta, aşa cum este cazul asupra numărului reprezentat de cei douăzeci şi patru de bătrâni glorificaţi. Cine ar vrea să tragă concluzia din acest ultim număr că el este literalmente acela al sfinţilor slăviţi? Tot aşa, pentru ca să credem că nu vor fi decât doi martori? Oricum ar fi, aceia care sunt ridicaţi pentru această mărturie nu trebuie să prorocească decât un timp limitat. „Dacă voieşte cineva să le facă rău, le iese din gură un foc si mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să fie omorât în felul acesta”. Este aceasta, întreb, mărturia Evangheliei? Astfel apără Domnul pe aceia care vestesc Evanghelia harului Său? Focul iese din gura evangheliştilor? Acela care învaţă pe alţii a sfâşiat vreodată pe duşmanii săi? Pe acest principiu Anania şi Safira au căzut morţi? Acestea sunt căile Evangheliei? Nu; este evident că ne găsim aici într-o cu totul altă atmosferă; că înaintea noastră este o stare de lucruri complet diferită de aceea care domnea în timp ce Biserica era încă pe Pământ, cu toate că, chiar atunci, putea să existe cutare păcat care ducea la moarte. Nu insist mai mult; dovada îmi pare de ajuns. „Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor”; ei au în aceasta oarecare asemănare cu Ilie; „şi au putere să prefacă apele în sânge”; sub acest aspect, ei se aseamănă și cu Moise. Aceasta nu vrea să spună că ei sunt Moise şi Ilie în persoană, ci caracterul mărturiei lor este asemănător cu acela al mărturiei acestor doi oameni ai lui Dumnezeu şi Dumnezeu o aprobă în acelaşi fel cum a făcut-o în zilele acestor doi mari slujitori de odinioară. „Când îşi vor termina mărturia lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî”. Ei sunt păziţi în ciuda fiarei, până ce lucrarea lor este împlinită; dar îndată ce mărturia lor a luat sfârşit, îi este îngăduit fiarei să-i biruiască. Este cu ei exact ca și cu Domnul. În timpul slujbei Sale aici pe Pământ, El a întâlnit cea mai violentă împotrivire. De asemenea, împotriva acestor martori, multă vreme înainte de sfârşitul lor, există toată voinţa posibilă de a-i nimici; dar, după cum Domnul spunea despre Sine, ceasul lor nu venise încă, astfel că, într-un fel sau altul, nimeni nu le putea face nimic, Domnul protejându-i pînă ce misiunea lor a fost îndeplinită. Dar există, între Domnul şi aceşti martori, această deosebire, că pentru El, misiunea Sa se îndeplinea în caracterul de har şi acesta îi aparţine mai presus de orice, că El era păzit împotriva turbării duşmanilor Săi, până ce ora Sa a venit; ei, dimpotrivă, sunt ridicaţi când se exercită plata pe Pământ, în acelaşi fel cum vedem în Vechiul Testament. Duhul îi va conduce astfel, şi nu trebuie să ne mirăm de aceasta, pentru că de fapt Dumnezeu revine aici la ceea ce El făgăduise atunci, dar nu împlinise niciodată încă, El este gata să împlinească acum. El nu-Şi propune numai să-Şi strângă un popor pentru slava cerească. El va cârmui pe Pământ pe iudei și pe neamuri în poziţiile lor respective, Israel fiind cel mai apropiat de El. El vrea să aibă un popor pământesc, ca și o familie sus. Când sfinţii cereşti vor fi fost strămutaţi, atunci El va începe ceea ce El are în vedere cu sfinţii pământeşti. El nu vrea ca ei să fie amestecaţi; aceasta n-ar fi nimic altceva decât încurcătura cea mai mare. „Şi trupurile lor moarte  vor zăcea pe strada cetăţii celei mari, care în înţeles duhovnicesc se numeşte „Sodoma” şi „Egipt”, unde a fost răstignit si Domnul lor”. Acesta este Ierusalimul, dar el este numit duhovniceşte Sodoma şi Egipt, din cauza răutăţii poporului său şi a domnitorului său. În el nu este mai puțină nelegiuire decât în Sodoma; aici se găseşte tot întunericul şi robia morală din Egipt; în realitate, acesta este locul unde Domnul a fost răstignit, adică Ierusalimul. Astfel martorii cad și oamenii arată în diferite feluri satisfacţia pe care ei o simt de a fi scăpaţi de mărturia lor supărătoare: „Şi oameni din orice popor, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam vor vedea trei zile şi jumătate trupurile lor moarte și nu vor da voie să fie puse în mormânt. Şi cei care locuiesc pe Pământ se vor bucura şi vor fi plini de veselie; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi proroci chinuiseră pe cei care locuiesc pe Pământ. Dar după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei; şi ei s-au ridicat în picioare; și o mare frică a căzut peste cei care-i priveau. Şi am auzit din Cer un glas tare care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au urcat într-un nor spre Cer; iar vrăjmaşii lor i-au privit. În ceasul acela s-a făcut un mare cutremur de pământ şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de nume de oameni au fost ucişi în cutremurul acesta de pământ. Și cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului Cerurilor. A doua nenorocire a trecut. Iată, a treia nenorocire vine curând”. În ultimul rând vine trâmbiţa a şaptea, care ne conduce într-un chip general până la sfârşit. Trebuie să fim atenţi pentru a înţelege bine structura cărţii; căci, cu toate că se neglijează adesea acest punct, el este totuşi foarte limpede arătat. „Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în Cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său. Şi El va împăraţi în vecii vecilor”. „Şi cei douăzeci și patru de bătrâni, care stau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele în jos şi s-au închinat lui Dumnezeu, zicând: „Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule Atotputernice, care eşti și care erai, că ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să împărăteşti. Neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta”. Să observăm că aici sfârşitul veacului este înfăţişat că a și venit. Nu împăraţii şi popoarele spun lucrul acesta în groaza lor (Apocalipsa 6.17), ci, în Cer, glasul acelora care au pricepere. Mai mult, „a venit timpul ca cei morţi să fie judecaţi”. Nu este vorba de sfinţii răpiţi în Cer, ci aici este ceasul care vine mai târziu, „să răsplăteşti pe robii Tai proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău”. Niciun cuvânt nu este spus care să ne arate că ei sunt răpiţi în Cer, ci numai că ei sunt răsplătiţi; dar, nu va fi răsplată decât la arătarea publică a Domnului Iisus Hristos. Răpirea, în afara scenei acestei lumi, a sfinţilor care sunt preschimbaţi este un adevăr de un alt ordin. Dar, cât despre cei care se tem de Numele Domnului, cu ocazia acestui sfârşit de veac, niciunuia dintre ei, mici și mari, nu-i va lipsi răsplata; și El va distruge de asemenea pe cei care distrug Pământul (versetul 18). Acest verset este adevărata concluzie a capitolului 11. Versetul 19 este, la drept vorbind, începutul unei noi serii de viziuni.  Cu acest verset din capitolul 11 începe ceea ce se poate numi al doilea volum al Apocalipsei. Partea profetică a acestei cărţi se împarte aici în mod lămurit în două părţi distincte. Acesta este un fapt pe care nu trebuie să-l neglijăm, dacă vrem să avem o idee corectă despre structura cărţii şi despre forţa conţinutului său. Este necesar să avem cel puţin o înţelegere exactă a principalelor sale trăsături şi am risca să cădem în încurcătură, dacă am amestesca diferitele părţi sau dacă am presupune că totul se desfășoară în ordine cronologică. Pentru a înţelege mai bine ceea ce vreau să zic, este suficient să ne reamintim că a şaptea trompetă, despre care am vorbit în ultimul rând, duce într-un chip general până la sfârşit. Profeţia se arată în mod constant în acest fel: ea prezintă o schiţă generală a faptelor, pentru a reveni apoi asupra anumitor amănunte. Avem un exemplu despre acest procedeu în ceea ce vesteşte Domnul în capitolul 24 din Matei, ca răspuns la întrebările ucenicilor Săi. Până la versetul 14, El ne dă o largă vedere de ansamblu: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi predicată în toată lumea ca o mărturie pentru toate popoarele. Şi atunci va veni sfârşitul”. După aceasta, Domnul revine şi se opreşte asupra a ceea ce se petrece într-o sferă mai restrânsă, adică în Iudeea, din momentul când „urâciunea pustiirii se va aşeza în Locul Sfânt”. Dar este evident că aceasta se întâmplă cu câtva timp înainte de sfârşit şi că obiectul pe care Domnul îl are în vedere este de a ne da o idee mai precisă despre îngrozitoarea stare de lucruri care va exista la Ierusalim înainte ca sfârşitul să vină. La fel este în Apocalipsă. Peceţile şi trâmbiţele care prezintă evenimentele în ordinea lor succesivă, ne conduc, începând din momentul în care Biserica este văzută glorificată în Cer, până la terminarea judecăţii, până la vremea când morţii vor fi judecaţi și la ziua mâniei pe Pământ, ceea ce evident este sfârşitul. Dar în partea care se deschide cu ultimul verset din capitolul 11, suntem aduşi înapoi şi o profeţie specială începe. Sunt, presupun, lucrurile despre care era vorba când i s-a zis lui Ioan că el trebuia să prorocească din nou despre popoare şi mulţi împăraţi (capitolul 10,11) şi de care ne vom ocupa acum. „Şi templul lui Dumnezeu care este în Cer a fost deschis; și s-a văzut chivotul legământului Său, în templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ și o grindină mare” (versetul 19). În primul moment, o uşă fusese deschisă în Cer, și prorocul fusese dus acolo pentru a ne da o vedere generală, după gândul lui Dumnezeu, despre ceea ce avea să se întâmple pe Pământ. Această privire fiind terminată, noi suntem introduşi într-o sferă de fapte mai restrânsă. Dumnezeu reia legăturile Sale cu vechiul Său popor Israel, cu toate că nu este încă ziua binecuvântării pentru iudei. Cerul nu s-a deschis, cum se va întâmpla în curând, pentru a lăsa să apară Iisus, urmat de sfinţi înviaţi şi venind să facă judecata asupra fiarei, a prorocului mincinos şi a celor care sunt una cu ei. Avem aici o stare de lucruri tranzitorie. Când Dumnezeu binevoieşte să-Şi amintească de chivotul legământului Său şi când El ni-l arată, înseamnă că El este pe punctul de a afirma credicioşia Sa faţă de poporul Său şi de a împlini tot ceea ce El promisese şi asigurase altădată părinţilor lor. Chivotul legământului Său este semnul sigur că El va împlini negreşit tot ceea ce S-a angajat El însuşi să facă. „Si au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare”, expresie mai puternică a neplăcerii lui Dumnezeu şi care arată clar că judecăţi vor cădea din Cer pe Pământ cu o mai mare asprime.

CEI DOI MARTORI - o altă posibilă interpretare; - comentariu suplimentar 2:

 Începutul capitolului este plin de mister și întrebări (mai exact primele 2 versete). Restul capitolului (de la versetul 3 încolo) este dedicat mărturiei celor 2 proroci. Această mărturie urmează firul logic al evenimentelor din capitolele precedente. Cele 6 trâmbițe descriu judecata progresivă a lui Dumnezeu care anunță judecata finală și cheamă la pocăință întreg pământul. Capitolul 10 ne prezintă o paranteză binevenită în care ni se explică că deși finalul include încă multe evenimente, acestea sunt așezate într-o perioadă scurtă de timp astfel încât nu va mai fi nicio zăbavă sau amânare cu privire la a doua venire a lui Hristos. Pământul respinge mărturia trâmbițelor. Astfel, în cap.11 Dumnezeul harului plusează și aduce o nouă mare lumină și chemare la pocăință prin mărturia celor 2 proroci. Dar înainte să fie descrisă această mărturie, Ioan este trimis cu o trestie să măsoare Templul lui Dumnezeu și pe cei ce se închină în el. Mai mult, curtea de afară a Templului trebuie lăsată nemăsurată pentru că a fost dată Neamurilor care vor călca în picioare sfânta cetate 42 de luni. Apoi, brusc atenția se comută pe cei doi martori fără ca narațiunea apocaliptică să mai revină la acțiunea măsurării Templului. Practic nu ni se mai spune cum Ioan a măsurat cu trestia Templul lui Dumnezeu. Ciudată introducere pentru pasajul cu cei doi martori. Despre ce Templu să fie vorba? Despre cel din ceruri? Despre Templul spiritual de pe pământ, și anume Biserica Domnului? Sau despre Templul fizic de la Ierusalim, cel reconstruit? Nu pare a fi cel din ceruri căci curtea de afară este dată Neamurilor. Nu pare a fi nici cel fizic deoarece Ioan trebuie să măsoare și pe cei ce se închină în el. Să fie vorba despre Biserică? Dar care? Toată Biserica de-a lungul istoriei (care include și o parte care este deja în ceruri) sau doar Biserica de pe pământ din perioada finalului? De ce curtea de afară rămâne nemăsurată? Această parte rămâne nemăsurată oare pentru că este întinată? Ea este dată Neamurilor vrăjmașe planului lui Dumnezeu. Va renunța Dumnezeu la această parte din Templul Său și din această pricină nu mai este supusă măsurării? Greu de spus. Totuși mi se pare că varianta cea mai pertinentă de interpretare vizează Biserica de pe pământ de la final. Dumnezeu pare să decidă a CÂNTĂRI câtă lumină sau mărturie mai are pe pământ la vremea finalului. Astfel îl pune pe Ioan să măsoare Templul lui Dumnezeu și pe cei ce se închină în el. Dar nu este măsurat tot Templu. Căci o parte din el (curtea de afară) va fi întinată, compromisă, își va pierde sarea și lumina. Măsurătoarea divină constată că o parte din Biserica finalului va fi înghițită de întunericul neamurilor și își va pierde funcția de a lumina. Astfel ea va fi dată Neamurilor și va deveni proprietatea Neamurilor, la fel cum, în vechime, pe vremea lui Ieremia, Dumnezeu și-a lepădat Casa de la Ierusalim și a lăsat-o pe mâna neamurilor. Aceste neamuri sunt vrăjmașe planului lui Dumnezeu deoarece ele vor călca în picioare sfânta cetate 42 de luni. Cine este sfânta cetate? Nu este cea din ceruri, căci aceea nu poate fi călcată în picioare de neamuri. Este vorba despre sfânta cetate de pe pământ? Aceasta ar putea fi Biserica ce va fi prigonită de împărăția fiarei în cei trei ani și jumătate. Sau, ar putea fi Ierusalimul fizic care va fi călcat în picioare în sens spiritual, pentru că va deveni probabil capitala împărăției lui Antihrist, principalul centru de păcat și de întuneric al întregului pământ (după cum vom vedea în capitolele 17-18). Da, se pare că Dumnezeul trâmbițelor, cel care vrea recuperarea lumii, își măsoară/cântărește mărturia/lumina pe care o mai are pe pământ la vremea finalului. Nu este întâmplător că Ioan, apostolul, este cel ce măsoară. Este ca și cum, autoritatea apostolică, măsoară închinarea autentică din Biserica Domnului. Deci măsurătoarea vizează Biserica Sa, dar nu toată, căci o parte din Biserică va fi lepădată și înghițită de întunericul neamurilor și seducția antihristică (aici putem include și acea lepădare de credință de care vorbea Pavel în 2 Tesaloniceni capitolul 2). Această interpretare se leagă cu restul capitolului dedicat mărturiei celor doi proroci. Astfel, Dumnezeu ar adăuga mărturiei Templului Său de pe pământ lumina celor doi măslini! După ce Dumnezeu ar măsura/cântări mărturia Templului Său de pe pământ, ar constata că aceasta nu este suficientă pentru a face față întunericului de la final. Și, drept consecință, ar adăuga luminii Bisericii mărturia celor doi prooroci.  Cei doi martori vor prooroci 1260 de zile, adică exact perioada cât sfânta cetate va fi călcată în picioare de Neamuri. Cu alte ocazii am argumentat de ce credem că această perioadă este relativ scurtă și s-ar referi la aproximativ 3 ani și jumătate. Observăm că dimensiunea harului din această perioadă de final este exprimată în zile (proorocia celor 2 martori în cap.11 și protejarea femeii în pustie în cap.12), iar dimensiunea de opresiune a acesteia este exprimată în luni (călcarea sfintei cetăți în cap.11 și lucrarea fiarei în cap.13). Interesant: harul se măsoară în zile și opresiunea în luni. Se sugerează poate că harul e mai mare și că acolo unde încercarea se înmulțește, se înmulțește și mai mult lumina divină. Ce va cuprinde proorocia celor 2 martori? Cu siguranță Evanghelia lui Dumnezeu în lumina finalului, a urgiilor din v.6 și a judecății divine iminente. Mesajul lor va fi o chemare la pocăință, la fel ca mesajul trâmbițelor și al potirelor. De fapt, cei doi martori vor avea rolul să VERBALIZEZE înaintea lumii întregi mesajul trâmbițelor. Cine sunt cei doi? Doi oameni sau două comunități? Observăm că în Apocalipsa, personajele semnifică fie persoane singulare (Balaurul din 12 fiind Satan, Copilul din 12 fiind Iisus), fie comunități (fiara din 13 fiind o împărăție, femeia din 12 fiind o națiune, cea din 17 o cetate etc). Detaliile din cap.11 ne fac să credem că cei doi martori sunt doi oameni. Lucrarea lor seamănă cu lucrarea a doi oameni din vechime (Moise și Ilie), și după cum vom vedea, cu însăși lucrarea omului Iisus Hristos. Cei doi sunt identificați cu cei doi măslini și cele două sfeșnice care stau înaintea Domnului întregului pământ. Or, aceste imagini sunt preluate din Zaharia cap.4 unde cei doi măslini nu erau decât doi oameni: Zorobabel, vice-regele și Iosua, marele preot. De asemenea detaliile referitoare la moartea și învierea lor ne sugerează de asemenea că avem de a face cu lucrarea a două persoane, și nu a două comunități. Cei doi martori sunt doi măslini. Ei sunt pregătiți pentru această lucrare prin multă suferință, la fel ca Moise cel din vechime. Măslinii produc undelemnul sfânt prin care lumina lui Dumnezeu se revarsă pe pământ. Cei doi sunt și două sfeșnice care luminează cu putere prin întunericul de la finalul istoriei. Observăm o primă asemănare cu lucrarea lui Iosua și Zorobabel, relatată în cartea Ezra și în cartea Zaharia. Aceștia au avut o lucrare în Israel cu scopul de a trezi poporul și de a finaliza Templul într-o perioadă relativ scurtă. Ne gândim că cei doi martori se vor adresa în primul rând poporului Israel și vor avea un rol cheie în trezirea acestuia. Acest fapt este întărit de asemănarea lucrării lor cu lucrarea lui Ilie și cea a lui Moise. Dar observăm că lucrarea lor se aseamănă în primul rând cu cea a lui Ilie (cel care a adus foc din cer peste vrăjmașii care vroiau să-l omoare, și a oprit ploaia în Israel pentru 3 ani și jumătate), și apoi cu cea a lui Moise (care a prefăcut în sânge apele Egiptului și a lovit Egiptul cu multe urgii). Lucrarea lui Ilie este în Israel pentru Israel. Lucrarea lui Moise este în Egipt, atât pentru Egipt cât și pentru Israel. Asemănarea cu Ilie ilustrează mai bine o lucrare locală adresată poporului evreu, iar asemănarea cu Moise o lucrare mondială adresată lumii întregi. Lucrarea celor doi martori este atât pentru Israel cât și pentru lumea întreagă. Este poate întâi pentru Israel și apoi pentru întreaga omenire. Cei doi vor beneficia de o protecție fizică specială timp de 3 ani și jumătate. Dumnezeu vrea ca aceștia să-și finalizeze mărturia. Prorociile lor vor fi întărite de tot felul de urgii care vor fi anunțate din timp de aceștia, la fel cum făceau Moise și Aaron. Putem include în aceste urgii potirele din capitolul 16 care se revarsă peste împărăția fiarei și poate unele trâmbițe (în special trâmbițele 5 și 6 după cum ne sugerează versetul 11:14). Poate vor fi și alte urgii. Ideea este că ei vor contracara mesajul lui Antihrist care se va declara pe sine Dumnezeu și care va face multe semne și minuni (vezi 2 Tes.cap.2). Dacă Antihrist se va declara Dumnezeu, trebuie atunci ca el să controleze creația. Cei doi proroci vor demonstra, ca Moise și Aaron, că Dumnezeul lor controlează creația și că acest Dumnezeu este mânios pe lume și este gata să aducă judecata finală peste fiară și peste întreg pământul. Având în vedere întunericul de la final, nu putem spune decât că este mare nevoie de lucrarea celor doi prooroci. Ne putem gândi chiar că proorocia din Maleahi cap.4 despre Ilie care va pregăti ziua Domnului să se împlinească în două faze: prima fază să fie îndeplinită de Ioan Botezătorul, iar a doua fază de acești doi proroci. Într-adevăr, lucrarea lui Ilie din Maleahi cap.4 este pentru a trezi pe Israel înainte de venirea zilei Domnului ca Israel să nu fie lovit cu blestem. Și Ioan a produs o trezire în Israel înainte de începerea lucrării lui Hristos, dar apoi Israel a respins pe Mesia. După cum vom vedea însă mai târziu, lucrarea celor doi prooroci va produce și ea o trezire în Israel astfel încât rămășița acestuia să fie pregătită pentru a doua venire a lui Hristos.  Cei doi martori vor fi protejați până își vor finaliza mărturisirea. Apoi, la finalul celor 3 ani și jumătate ei vor fi biruiți și omorâti de fiară. Reținem că vor fi biruiți fizic și nu spiritual. Această observație este importantă deoarece mai târziu vom vedea că fiara va birui și pe sfinți. În ce sens îi va birui? Posibil că doar din punct de vedere fizic. Nu ni se spun multe detalii despre fiară acum, doar faptul că vine din adânc și că este vrăjmașă planului lui Dumnezeu. Următoarea secțiune din Apocalipsa însă (cap.12-14a) va fi dedicată fiarei și va detalia obârșia și acțiunile ei. De ce îngăduie Dumnezeu ca cei doi martori să fie omorâți de fiară? Din punctul meu de vedere, din măcar două motive:

• Pentru a șoca mai pe urmă pământul prin învierea și înălțarea lor la cer.

• Pentru a întări asemănarea dintre lucrarea lor și lucrarea pământească a Mântuitorului Însuși.

 Și v.11 este extrem de important deoarece ne dezvăluie cine este cetatea cea mare, personaj principal al secțiunii din cap.14b-19a. Cetatea cea mare nu este altceva decât Ierusalimul pământesc, istoric, locul unde a fost răstignit și Domnul Iisus Hristos. În înțeles duhovnicesc, aceasta se cheamă Sodoma și Egipt - evidențiind astfel starea spirituală deplorabilă a Ierusalimului de la finalul istoriei. Însă în înțeles fizic cetatea cea mare este un oraș, o mare capitală. Nu știm dacă toată mărturisirea lor va avea loc la Ierusalim, dar se pare că măcar finalul lucrării lor pământești va avea loc acolo. Ierusalimul va fi la final un fel de Babilon, căci acolo vor fi oameni din orice norod și din orice limbă ce vor privi trupurile moarte ale proorocilor. Ura lumii asupra celor doi martori va fi imensă. Pe de o parte ei vor chinui pământul cu urgiile lor, iar pe de altă parte vor fi o ultimă redută împotriva fiarei, cea care va adormi conștiința întregului pământ și va justifica o viață fără prezența unui Dumnezeu moral. Astfel, ei vor refuza să le îngroape trupurile și acestea vor sta dovadă asupra faptului că fiara într-adevăr i-a biruit. De asemenea, bucuria va fi atât de mare încât se va genera un altfel de Purim, un Purim mondial în care oamenii își vor trimite cadouri unii altora. Însă Dumnezeu îi surprinde pe oameni prin învierea și înălțarea lor la cer în văzul tuturor. Și aici este momentul să punctăm asemănările între lucrarea celor doi martori și cea a Mântuitorului:

• Durata: 3 ani și jumătate;

• Presărate de minuni vizibile, șocante;

• Protecție fizică specială pe parcursul lucrării;

• Însoțite de un mesaj verbal puternic;

• Este anunțată iminența venirii Împărăției lui Dumnezeu pe pământ;

• Finalul lucrării este la Ierusalim;

• Ura din partea lumii;

• Uciderea fizică la Ierusalim;

• Aparentă înfrângere față de care lumea se bucură;

• Perioada morții trupurilor: aproximativ 3 zile;

• Învierea din morți acompaniată de cutremur;

• Înălțarea la cer.

  Cu siguranță  sunt și mari diferențe. Dar asemănările au un rol fundamental, și anume, acela de reeditare a lucrării lui Hristos în ochii întregi. Dar de această dată învierea și înălțarea la cer au loc înaintea întregului pământ. Evanghelia lui Iisus Hristos, atât de contestată de Antihrist, iată că nu este un mit, ci este demonstrată a fi adevărată prin faptul că cei doi martori ai lui Hristos, vor birui prin Hristos realitatea cruntă a morții. Această minunată mărturie va fi atât pentru evrei, cât și pentru neamuri. Ne întrebăm când va ajunge Evanghelia la marginile pământului? Poate că a ajuns deja prin Biserică, dar cu siguranță va ajunge și la final prin mărturia celor 2 proroci. V.13 aduce o mare lumină. Cutremurul de la învierea Mântuitorului a adus dintre morți în cetate pe mulți sfinți din vechime. Acum însă se prăbușește a 10-a parte din cetate și mor 7000 de oameni, ceea ce reprezintă o cifră foarte mare pentru o calamitate. Vestea bună este că cei rămași (din cetate) s-au îngrozit și au dat slavă Dumnezeului cerului. Este o diferență majoră față de finalul capitolului 9 când oamenii nu s-au pocăit sau față de finalul cap.16 când oamenii au hulit pe Dumnezeul urgiilor. Acum însă este altceva. Nu știm sigur dacă este o pocăință dusă până la capăt, dar este ceva. Atât evreii din Ierusalim, cât și neamurile din Ierusalim (și poate și alții din întreg pământul) au un profund moment de cercetare. Se sparge împietrirea de moarte în care i-a adus fiara și dau efectiv slavă lui Dumnezeu. Textul se focalizează pe reacția oamenilor din Ierusalim. Acest lucru nu este deloc întâmplător. Această trezire spirituală din Ierusalim anticipează pocăința rămășiței poporului evreu descrisă în finalul cărții Zaharia și în Romani 11. Dar va fi și o rămășiță a neamurilor care se va trezi și va intra în mia de ani. Iată că lucrarea celor doi proroci nu va fi lipsită de rod. Impactul lor va fi real. Lumina va birui întunericul! Este interesant v.14. El ne poate sugera că trâmbița 6 (nenorocirea a doua) ar putea suna în timpul lucrării celor 2 martori. V.14, de asemenea, anunță a treia nenorocire care vine curând. Vine curând dar nu imediat. Aceasta înseamnă că între înălțarea la cer a celor 2 proroci și trâmbița 7 mai este o scurtă perioadă de timp. După cum vom vedea mai târziu în Apocalipsa, în această perioadă de timp, fiara va distruge cetatea cea mare. Ne aducem aminte și în Zaharia că pocăința finală a lui Israel și revenirea Domnului are loc după cucerirea Ierusalimului de către oștile neamurilor. V.15-19 sunt dedicate trâmbiței 7. Ea este anunțată de v.14 ca o nenorocire, dar apoi este descrisă prin intermediul bucuriei și închinării din ceruri. Deși pentru pământul care a refuzat pocăința trâmbița 7 reprezintă cea mai mare nenorocire, pentru ceruri și pentru cei credincioși ea este cea mai mare bucurie. În mod cert, trâmbița 7 marchează a doua venire a lui Hristos. Cerul exclamă faptul că împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului și ale Hristosului Său. Deși lumea a fost creată de Domnul, și Acesta este prezentat din vechime ca Cel ce stăpânește în ceruri și pe pământ, se recunoaște faptul că totuși împărăția lumii aparținea altcuiva. Scriptura îl numește pe cel rău ca fiind stăpânitorul lumii acesteia. Dar iată că la revenirea lui Hristos împărăția lumii trece în mâinile lui Dumnezeu. Cerul răsuflă ușurat! Cei 24 de bătrâni cad cu fețele la pământ și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că a început să împărățească pe pământ. Acesta este un laitmotiv al cărții Apocalipsa și anume că momentul final al judecății este pentru cer un mare prilej de sărbătoare. Cei 24 de bătrâni empatizează mult cu cei credincioși de pe pământ, care au fost prigoniți în timpul stăpânirii întunericului și au avut de a face cu mânia neamurilor și cu cei ce prăpădesc pământul. Dar iată că acum a venit pentru cei credincioși momentul răsplătirii, iar pentru ceilalți momentul judecății. Se face în sfârșit dreptate. Se pune capăt prigonirii sfinților, suferinței și răului de pe pământ, și împărăția lui Dumnezeu coboară pe pământ. De-abia la a doua venire a lui Hristos, Dumnezeu începe cu adevărat să împărățească pe pământ. Se marchează trecerea într-o nouă etapă din planul divin, și începutul miei de ani, în care în mod progresiv lumina lui Dumnezeu va vindeca națiunile și pământul se va umple de slava lui Dumnezeu!  V.19 ne prezintă finalul acestei secțiuni. Unii comentatori susțin că acest versete sunt de fapt începutul următoarei secțiuni (cap.12-14a) dedicate fiarei. Totuși, nouă ni se pare că el se potrivește de minune ca final al secțiunii 8-11. Cap.11 începe cu templul lui Dumnezeu de pe pământ și se încheie cu templul lui Dumnezeu din ceruri. Cap.11 începe cu un templu asediat de întuneric, și se finalizează cu un Templu biruitor care își începe domnia pe pământ. Deschiderea Templului din ceruri ne aduce aminte de ceea ce a anunțat cap.10 și anume că în zilele trâmbiței 7 se va sfârși taina lui Dumnezeu. Din Templul ceresc se vede chivotul legământului Domnului, și anume tronul Domnului care are drept temelia Legea Sa. După această Lege, Cel ce șade pe tron va judeca lumea (fulgerele, glasurile, tunetele, cutremurul și grindina din finalul versetului), și tot după această Lege îți va instaura împărăția Sa pe pământ! 

Cei doi martori - ipoteză mai … nonconformistă! - comentariu suplimentar 3:

 Cei doi martori ai Mei, așa cum sunt numiți în Apocalipsa, sunt doi indivizi care vor profeți 1260 de zile la Ierusalim, apoi vor fi omorâți de Anticrist. După trei zile și jumătate, învierea lor „va declanșa” Învierea Drepților. Cine sunt ei? Înainte de a spune cine ar putea fi, vom spune cine nu pot fi și vom argumenta de ce.

Pasajul biblic despre cei doi martori: pentru a fi în temă, cităm integral, din capul locului, pasajul biblic despre cei doi martori ai Apocalipsei. „Voi da celor doi martori ai Mei să prorocească îmbrăcați în saci o mie două sute șaizeci de zile. Aceștia sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice care stau înaintea Domnului pământului.Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc care mistuie pe vrăjmașii lor. Și dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta.Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor, și au putere să prefacă apele în sânge și să lovească pământul cu orice fel de urgie ori de câte ori vor voi. Când își vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, îi va birui și-i va omorî.Și trupurile lor moarte vor zăcea în piața cetății celei mari, care, în înțeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” și „Egipt”, unde a fost răstignit și Domnul lor.Și oameni din orice norod, din orice seminție, de orice limbă și de orice neam vor sta trei zile și jumătate și vor privi trupurile lor moarte și nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt.Și locuitorii de pe pământ se vor bucura și se vor veseli de ei și își vor trimite daruri unii altora, pentru că acești doi proroci chinuiseră pe locuitorii pământului.Dar, după cele trei zile și jumătate, duhul de viață de la Dumnezeu a intrat în ei și s-au ridicat în picioare și o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut.Și au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiți-vă aici!” Și s-au suit într-un nor spre cer, iar vrăjmașii lor i-au văzut. În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ și s-a prăbușit a zecea parte din cetate. Șapte mii de oameni au fost uciși în cutremurul acesta de pământ. Și cei rămași s-au îngrozit și au dat slavă Dumnezeului cerului.” Apocalipsa 11: 3-13.

Cei doi martori nu vor avea trupul Învierii: putem deduce faptul că cei doi martori, în orice fel vor apărea pe scena lumii, nu vor avea trupul învierii decât după ce vor fi omorâți de Fiară. Despre trupul Învierii, acel trup cu totul special cu care S-a arătat Hristos ucenicilor, știm că este un trup în care nu mai există moarte: „Credem că vom și trăi împreună cu El, întrucât știm că Hristosul înviat din morţi nu mai moare. Moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui.” (Romani 6:8-9). „Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghițită de biruință.” (1 Corinteni 15:54). „El va schimba trupul stării noastre smerite și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.” (Filipeni 3:21). Întărirea faptului că cei doi martori nu vor fi înviați decât după ce Fiara îi va omorî, vine din următorul verset. „Dar va zice cineva: Cum înviază morții? Şi cu ce trup se vor întoarce? Nebun ce ești! Ce semeni tu nu înviază dacă nu moare mai întâi. Așa este și învierea morților. Trupul este semănat în putrezire și înviază în neputrezire.Ce spun eu, fraților, este că nu pot carnea și sângele să moștenească Împărăția lui Dumnezeu, și că putrezirea nu poate moșteni neputrezirea.” (1 Corinteni 15:35-36, 42, 50). Iar pentru că, în timp ce vor profeți 1260 de zile, nu vor avea trupul Învierii, este justificat faptul că vor scoate foc din gură, pentru a se apăra. Numai Anticristul îi va putea omorî. Oare de ce nu vor avea trupul Învierii? Fie pentru că vor fi doi indivizi care se vor naște în ultimul secol, fie pentru că au trăit în vremuri biblice, dar nu au murit niciodată.

Moartea înghițită de biruință (victorie): Când un om moare, „duhul se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat” (Ecl. 12:7), să fie judecat. Toți oamenii sunt datori cu o moarte, fie aceștia oameni simpli, profeți sau regi. „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.” (Evrei 9:27). Citatul de mai sus exclude posibilitatea reîncarnării, așa cum o susțin unele religii. Așadar oricine e dator cu o moarte. Am văzut în citatele anterioare că putrezirea nu poate moșteni neputrezirea. Profetul Ilie a fost urcat la cer într-un car de foc. Oare el n-a murit? Ce putem deduce? „Pe când mergeau ei vorbind, iată că un car de foc și niște cai de foc i-au despărțit pe unul de altul, și Ilie s-a înălțat la cer într-un vârtej de vânt.”
(2 Împărați 2:11). Luarea Profetului Ilie de pe pământ este un exemplu de „moarte înghițită de biruință”. Profetul Ilie nu a ajuns în Raiul Ceresc al lui Dumnezeu într-un trup de carne.  „Putrezirea nu poate moșteni neputrezirea” (1 Cor. 15:50). El nu putea să îl vadă pe Dumnezeu și să trăiască. „Domnul a zis: Fața nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă și să trăiască!” (Exod 33:20). Omul muritor nu îl poate vedea pe Dumnezeu și să trăiască, dar îngerii, care sunt duhuri (Evrei 1:14), nu au această restricție. Îngerii pot vedea chipul, înfățișarea lui Dumnezeu.  „Căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururea fața Tatălui Meu, care este în ceruri.” (Matei 18:10).

Luarea lui Ilie la cer a stabilit un precedent pentru moartea înghițită de biruință: îngerii sunt duhuri, ei nu mor dacă îl văd pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu stabilește precedente în Scriptură, luarea la cer a lui Ilie este un precedent stabilit pentru ceea ce înseamnă moartea înghițită în victorie. Când există precedent, în orice cadru legal, se merge pe soluția precedentului. Legea lui Dumnezeu funcționează tot așa. Un exemplu fiind șarpele de aramă al lui Moise: „Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3:14). După ce poporul evreu a fost scos din Egipt, a ajuns într-o pustietate numită Paran (Num. 21). Din lipsă de resurse, aflându-se în pustiu, L-au blestemat pe Dumnezeu. Domnul a trimis șerpi înfocați, să-i muște. Când au văzut că mor pe capete, au apelat la Moise. Dumnezeu i-a zis lui Moise să facă un șarpe înfocat (Num. 21:8) pe care să-l înalțe pe un lemn. Iar cine va privi la șarpele de aramă, chiar dacă a fost mușcat de șerpii veninoși, va trăi. Simplul act de a privi șarpele era un act de credință. Este dificil să crezi că doar a privi o mică statuie de bronz, agățată pe un lemn, te poate salva, de aceea actul de a privi era un act de credință! Dumnezeu a stabilit prin asta un precedent în pustia Paran și, în același fel, în Ioan 3:14, Iisus îi spune lui Nicodim că și Fiul va trebui să fie înălțat pe lemn (făcând referire la crucificare). Și, tot în același fel, salvarea va fi prin credință. Tot așa e și cu răpirea lui Ilie la cer: Dumnezeu a stabilit un precedent. La sfârșitul vremurilor, când va avea loc Învierea Drepților, unii oameni credincioși vor fi încă în viață. Nici ei nu vor vedea moartea, la fel ca Ilie, ci moartea va fi înghițită în biruință. „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiță. Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii și noi vom fi schimbați.” (1 Corinteni 15:51). „Noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiți. Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va coborî din cer și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” (1 Tesaloniceni 4:15-17). Despre stabilirea unui precedent s-ar putea scrie un întreg material separat. În toată misiunea lui Hristos pe pământ, când se confrunta cu fariseii, le spunea că în tot ceea ce face există un precedent scriptural. Când ucenicii au mâncat boabe de grâu în ziua Sabatului, Iisus le spune fariseilor că există un precedent (Luca 6:3), pâinile lui David. Când le vorbește fariseilor despre Învierea Lui, le dă semnul lui Iona (Luca 11:30). Când le vorbește saducheilor despre Învierea morților, le dă exemplul lui Avraam, Isaac și Iacov (Mat. 22:31-33). Întotdeauna Hristos se raporta la un precedent scriptural.

Toți oamenii sunt datori cu o moarte, dar acea moarte poate fi înghițită de biruință: Enoh a fost primul om care n-a văzut moartea. Nu Ilie a fost primul care a fost luat de pe pământ, la Dumnezeu. Enoh este cel prin care Dumnezeu a stabilit primul precedent al morții înghițite de biruință. Iată ce spune Biblia despre el: Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu.” (Geneza 5:24). Enoh era probabil căsătorit când a fost luat de pe pământ, avea doar 365 de ani; oamenii trăiau în jur de 900 de ani (tinerel pentru acele vremuri). Dacă era luat în trup, iar moartea lui nu era înghițită în biruință, înseamnă că jurământul căsătoriei sale era valabil, iar Dumnezeu îl ținea despărțit pe soț de soția lui. Dar știm că Dumnezeu urăște despărțirea în căsătorie (Maleahi 2:16). Încă un motiv să credem că n-a văzut moartea pentru că moartea a fost înghițită în biruință. „Prin credință a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Și n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu.” (Evrei 11:5). La fel ca Enoh, nici Ilie nu a mai fost găsit pe pământ (2 Împ. 2:17).

Enoh, Moise și Ilie nu pot fi martorii din Apocalipsa! Nici Enoh, nici Moise, nici Ilie nu pot face parte din perechea celor doi martori. Fiindcă putrezirea nu poate moșteni neputrezirea, Enoh și Ilie nu mai au trupuri de carne în cer. Și fiindcă Învierea Drepților încă nu a avut loc, ei nu au primit trupul despre care se spune că este un trup de slavă (Filipeni 3:21). Iar acel trup nu poate muri. La Învierea Drepților, ei vor învia nesupuși putrezirii (1 Cor. 15:51). Așadar, Enoh, Moise și Ilie sunt duhuri. Cum putem fi siguri că profeții, după ce mor, nu au un trup? Să ne amintim de episodul cu profetul Samuel, trezit dintre morți. Samuel fusese înmormântat la Rama, Saul se duce să-l cheme prin vrăjitoare, la En-Dor. Mormântul era la Rama, dar duhul lui Samuel s-a arătat la En-Dor.Samuel murise. Tot Israelul îl plânsese și-l îngropase la Rama. „Atunci, Saul a zis slujitorilor lui: Căutați-mi o femeie care să cheme morții, ca să mă duc s-o întreb. Slujitorii lui i-au zis: Iată că în En-Dor este o femeie care cheamă morții.Femeia a zis: Pe cine vrei să-ți scol? Și el a răspuns: Scoală-mi pe Samuel. Când a văzut femeia pe Samuel, a scos un țipăt mare și a zis lui Saul: Pentru ce m-ai înșelat? Tu ești Saul! Împăratul i-a zis: Nu te teme de nimic. Dar ce vezi? Femeia a zis lui Saul: Văd o ființă dumnezeiască sculându-se din pământ.El i-a zis: Cum e la chip? Și ea a răspuns: Este un bătrân care se scoală și este învelit cu o mantie. Saul a înțeles că era Samuel și s-a plecat cu fața la pământ și s-a închinat. Samuel a zis lui Saul: Pentru ce m-ai tulburat chemându-mă?” Despre faptul că apariția lui Samuel nu a fost rezultatul vrăjitoriei, este limpede. Vrăjitoarea s-a speriat când l-a văzut pe Samuel. Ea era o impostoare care escroca oamenii. Un chirurg nu se sperie când vede sânge, iar o vrăjitoare care cheamă morții n-ar trebui să se sperie când le vede spiritele! Nu știm cum proceda ea să înșele oamenii, dar e limpede că n-a mai văzut niciodată duhul unui mort. Probabil dracii luau înfățișarea morților chemați, înșelând clienții vrăjitoarei; evident, în afară de cazul lui Saul și Samuel. Nu știm ce și cum făcea cu ceilalți clienți.

Moise și Ilie la schimbarea la față a lui Iisus: unii susțin că cei doi martori sunt Moise și Ilie deoarece în pasajul din Apocalipsa ei scot foc pe gură. Ilie a fost cel care a chemat foc din cer peste jertfă (1 Împ. 18:38), iar Domnul a venit ca un foc peste Sinai (Exod 19:18). Dar asta nu garantează nimic, ei nu au „drepturi de autor” asupra minunilor dumnezeiești care implică focul: Dumnezeu este autorul. Dacă Dumnezeu a lucrat prin Moise să facă apa nepotabilă potabilă (Exod 15:25), nu înseamnă că n-a putut să facă prin profetul Elisei același lucru (2 Împ. 2:21). Sau dacă prin Ilie a avut loc o înviere (1 Împ. 17:22), nu înseamnă că lui Petru i-a fost interzis să îi ceară lui Dumnezeu să facă una (Fapte 9:40). Tot așa, dacă ar fi să identificăm pe cei doi martori după o minune dumnezeiască ce include focul, am putea zice că Avraam e un martor fiindcă și jertfa lui a fost mistuită ca a lui Ilie (Gen. 15:17). Dar Avraam a murit (Gen. 25:8). La schimbarea la față a lui Hristos, s-au arătat Moise și Ilie. Nu scrie că au urcat pe munte, nu scrie de unde au venit, scrie doar că se arătaseră în slavă: „Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfățișarea feței, și îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare. Și iată că stăteau de vorbă cu El doi bărbați: erau Moise și Ilie, care se arătaseră în slavă și vorbeau despre sfârșitul Lui, pe care avea să-l aibă în Ierusalim. Petru și tovarășii lui erau îngreuiați de somn, dar, când s-au deșteptat bine, au văzut slava lui Iisus și pe cei doi bărbați care stăteau împreună cu El. În clipa când se despărțeau bărbații aceștia de Iisus, Petru a zis lui Iisus: Învățătorule, este bine să fim aici; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise și una pentru Ilie. Nu știa ce spune. Pe când vorbea el astfel, a venit un nor și i-a acoperit cu umbra lui. Ucenicii s-au înspăimântat când i-au văzut intrând în nor. Și din nor s-a auzit un glas care zicea: Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultați.” (Luca 9:30-35). Ilie era la fel ca Moise, în slavă. Despre Moise știm cu siguranță că a murit, iar trupul său a fost ascuns într-un loc secret. „Moise, robul Domnului, a murit acolo, în țara Moabului, după porunca Domnului. Și Domnul l-a îngropat în vale, în țara Moabului, față în față cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi. Moise era în vârstă de o sută douăzeci de ani când a murit; vederea nu-i slăbise și puterea nu-i trecuse.” (Deuteronom 34:5-7).  „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului și se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: Domnul să te mustre!” (Iuda 1:9). De ce ar fi vrut Dumnezeu să ascundă trupul lui Moise? Am amintit mai sus despre șarpele de bronz (Num. 21), care a fost înălțat pe o prăjină în Deșertul Paran. Sute de ani mai târziu, exact același șarpe a ajuns idol, obiect de adorație (2 Împ. 18:4). Dacă șarpele făcut de Moise a ajuns obiect de adorație, oare ce-ar fi putut face Diavolul dacă avea chiar trupul lui Moise?Așadar, Moise a murit. El nu mai are trup. Așa cum Moise nu mai are un trup, nici Ilie nu mai are un trup. Amândoi sunt în slavă. Implicit, nici Enoh nu mai are trup, care a fost luat la cer și el, ca Ilie. Moartea a fost înghițită de biruință.

Ilie a și venit: Dumnezeu, prin profetul Maleahi, a spus că îl va trimite pe Ilie înainte să vină Ziua Domnului. „Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată. El va întoarce inima părinților spre copii și inima copiilor spre părinții lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc țara cu blestem!” (Maleahi 4:6). Însă îngerul care îi prevestește preotului Zaharia că va avea un fiu la bătrânețe, lămurește ce înseamnă misiunea lui Ilie. „Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare, și se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul Dumnezeul lor.Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii și pe cei neascultători, la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.” (Luca 1:15-17). Misiunea lui Ioan Botezătorul este în duhul și puterea lui Ilie. Așadar nu este Ilie întors din morți și nici reîntrupat. Știm acest lucru din faptul că și Elisei a avut duhul lui Ilie peste el (2 Împ. 2:15). Elisei îi ceruse lui Ilie o măsură dublă din duhul său (2 Împ. 2:9). Faptul că Ioan Botezătorul era acel Ilie și că evreii nu trebuiau să-l aștepte pe Ilie să se ridice din morți a fost lămurit chiar de Iisus Hristos: „Căci până la Ioan au prorocit toți prorocii și Legea. Și dacă vreți să înțelegeți, el este Ilie, care trebuia să vină.” (Matei 11:13-14). Am putea zice: bine, bine, dar Maleahi a profețit că Ilie va veni înaintea Zilei Domnului. Iar despre Ziua Domnului știm că este la sfârșitul vremurilor fiindcă e o zi care arde ca un cuptor (Mal. 4:1). Așa este. Doar că Ziua Judecății a fost amânată. Sfârșitul chiar trebuia să fie atunci, iar aceasta este o perioadă de har, o perioadă de grație.

Cei doi martori își vor începe misiunea la Muntele Măslinilor: la Muntele Măslinilor au fost înmormântați atât profeți cunoscuți din Biblie, cât și prooroci pe care evreii i-au avut de-a lungul timpului. Dacă cei doi martori ar fi profeți care revin la viață, asta ar reduce mult numărul profeților candidați. Însă la Muntele Măslinilor, din Ierusalim, se află un cimitir masiv. Aproape tot muntele este acoperit de morminte. Versetele care ne arată că cei doi martori au legătură cu Muntele Măslinilor este următorul: „Aceștia sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice care stau înaintea Domnului pământului.” (Apocalipsa 11:4). Domnul întregului pământ e o expresie pentru prezența lui Dumnezeu peste chivot (Iosua 3:11). Când Solomon a construit Templul, chivotul a fost mutat în noua clădire. Se zice că, dacă te uitai de pe Muntele Măslinilor spre Templu, când ușa era deschisă, se putea vedea în Sfintea Sfintelor.

Profetul Zaharia nu poate fi un candidat: simplul motiv pentru care profetul Zaharia nu poate fi unul din cei doi martori este pentru că el însuși a fost confuz despre ceea vede când a avut o viziune dumnezeiască despre acest lucru. „Îngerul care vorbea cu mine s-a întors și m-a trezit ca pe un om pe care-l trezești din somnul lui. El m-a întrebat: Ce vezi? Eu am răspuns: M-am uitat și iată că este un sfeșnic cu totul de aur și, deasupra lui, un vas cu untdelemn și, pe el, șapte candele, cu șapte țevi pentru candelele care sunt în vârful sfeșnicului. Și lângă el sunt doi măslini, unul la dreapta vasului și altul la stânga lui.Eu am luat cuvântul și i-am zis: Ce înseamnă acești doi măslini, la dreapta sfeșnicului și la stânga lui?Am luat a doua oară cuvântul și i-am zis: Ce înseamnă cele două ramuri de măslin care sunt lângă cele două țevi de aur prin care curge uleiul auriu din el?El mi-a răspuns: Nu știi ce înseamnă? Eu am zis: Nu, domnul meu. Și el a zis: Aceștia sunt cei doi unși care stau înaintea Domnului întregului pământ.” (Zaharia 4:1-3, 11-14). Citind textul de mai sus, am putea zice că dacă profetul Zaharia (nu este tatăl lui Ioan Botezătorul) a avut o viziune cu cei doi măslini, înseamnă că ei ar fi trăit înainte de Zaharia. Dar viziunile lui Zaharia sunt văzute în eternitate, el îl vede chiar și pe cel care va măsura Templul. Nu este neapărat ca măslinii să fie din trecutul lui Zaharia fiindcă ETERNITATEA NU ESTE CRONOLOGICĂ (vezi un alt articol de pe acest blog: Eternitatea nu este cronologică”). La fel ca-n restul viziunilor lui Zaharia, măslinii pot fi din viitor.

Ce vor vorbi cei doi martori? Cei doi martori vor profeți 1260 de zile. Cu siguranță că mesajul lor va fi unul de pocăință. De fiecare dată când Dumnezeu l-a trimis pe profetul Ezechiel în piața cetății, întotdeauna mesajul a fost unul de pocăință (Ez. 12:4-7). Când Dumnezeu l-a trimis pe Iona în cetatea Ninive, să profețească în public, mesajul a fost unul de pocăință (Iona 3:4).

Profeții pecetluite, tăinuite: însă, despre profețiile lor putem spune că vor fi tainice. Există două cazuri în Sfânta Scriptură în care nu se știe ce s-a profețit, deși se știe că s-a profețit ceva. Și-n ambele cazuri același înger este prezent. Primul este cazul profeției celor șapte tunete ale lui Dumnezeu, în Apocalipsa. „Apoi am văzut un alt înger puternic, care se cobora din cer învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; fața lui era ca soarele și picioarele lui erau ca niște stâlpi de foc. În mână ținea o cărticică deschisă.A pus piciorul drept pe mare și piciorul stâng pe pământ. Și a strigat cu glas tare, cum răcnește un leu. Când a strigat el, cele șapte tunete au făcut să se audă glasurile lor.Și când au făcut cele șapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; și am auzit din cer un glas, care zicea: Pecetluiește ce au spus cele șapte tunete și nu scrie ce au spus!” (Apocalipsa 10:4). Dumnezeu își rezervă dreptul de a ține ascunse anumite lucruri. Una din aceste taine a fost Iisus Hristos (Coloseni 1:26-27). Un alt lucru este mana ascunsă (Apoc. 2:17). În același fel, profețiile despre viitor ale celor doi martori sunt tăinuite în glasurile celor șapte tunete. Apostolul Ioan le-a auzit, dar nu le-a dezvăluit nimănui. În prezența aceluiași înger care a jurat pe Dumnezeu, profetul Daniel a avut o vedenie pe care a fost obligat să nu o destănuie. „Și am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului. El și-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă și mâna stângă și a jurat pe Cel ce trăiește veșnic că vor mai fi o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme și că toate aceste lucruri se vor sfârși când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.Tu însă, Daniele, ține ascunse aceste cuvinte și pecetluiește cartea până la vremea sfârșitului. Atunci, mulți o vor citi și cunoștința va crește.” (Daniel 12:4-7). Este greu de crezut că îngerul acela ar fi Domnul Iisus Hristos fiindcă Dumnezeu jură doar pe Sine (Evrei 6:13 cu referire la Gen. 22:16). Iar Domnul Iisus arată altfel decât îngerul acela, oricât de măreț ar fi îngerul. (Apoc. 1:14-15).

Cui i-a promis Iisus Hristos viață lungă? Înainte de Schimbarea la Față, Domnul Iisus face o remarcă absolut ieșită din comun despre întoarcerea Sa în slavă, pe norii cerului. „Pentru că de oricine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar și păcătos, Se va rușina și Fiul omului când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinții îngeri.El le-a mai zis: Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere.”(Marcu 8:38, 9:1). „Căci de oricine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, se va rușina și Fiul omului de el, când va veni în slava Sa și a Tatălui și a sfinților îngeri.Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu.” (Luca 9:26-27). „Căci Fiul Omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi, și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăția Sa.” (Matei 16:27-28). Am văzut că această declarație a lui Hristos este menționată în Evangheliile după Matei, Marcu și Luca. Așadar nu este o greșeală sau un accident!

Apostolul Ioan, primul dintre cei doi martori! Hristos desemnează minim două persoane (unii, zise El) dintre cei de față când vorbea, ca fiind binecuvântate cu viață lungă (nu vor muri până…). Este foarte interesant că declarația de mai sus nu este amintită în Evanghelia după Ioan. Însă în Evanghelia după Ioan este menționat un alt lucru: „Iisus i-a răspuns: Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ți pasă ție? Tu vino după Mine! Din pricina aceasta, a ieșit zvonul printre frați că ucenicul acela nu va muri deloc. Însă Iisus nu zisese lui Petru că nu va muri deloc, ci: Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ți pasă ție? Ucenicul acesta este cel ce adeverește aceste lucruri și care le-a scris. Și știm că mărturia lui este adevărată.” (Ioan 21:22-24). Așadar va muri și Apostolul Ioan pentru că nu i s-a promis că nu va muri deloc. Însă va muri când va veni Fiul omului în slavă. Iar din Apocalipsa știm că va fi martir, omorât de însuși Anticrist. În ebraică, cuvântul pentru martor este EID, iar în greacă, MARTUS. Iar când un martor începe să împărtășească ceea ce a văzut sau auzit, în ebraică devine UUD, iar în greacă MARTUREO. Devine tot mai limpede că etimologia cuvântului martir vine din grecescul martureo, adică o persoană care depune o mărturie de credință, iar „mărturia lui este adevărată”.

Cum au murit apostolii lui Hristos? Ne putem da seama dintre cei care au fost de față, când Hristos le-a promis viață lungă unor ucenici, cine sunt aleșii urmărind izvoarele biblice și istorice despre moartea apostolilor. Prin eliminare, cei doi care rămân ar trebui să fie cei doi martori, nu-i așa? Vom vedea.

Iacov, fratele lui Ioan, a fost omorât de Irod. Despre identitatea celui de-al doilea martor, unii s-au grăbit să spună că Ioan, fiind unul din fiii lui Zebedei, nu ar putea fi însoțit decât de fratele său de corp. Cei care spun acest lucru se bazează pe faptul că ei le-au cerut lui Iisus să fie unul la dreapta și celălalt la stânga Lui când va veni în slavă (Marcu 10:37). Dar Sfânta Scriptură ne spune lămurit că fratele lui Ioan a murit. „Cam pe aceeași vreme, împăratul Irod a pus mâinile pe unii din Biserică, pentru ca să-i chinuiască, și a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan.” (Faptele Apostolilor 12:1-2). Iacov a fost învinuit pe nedrept, cu martori mincinoși.Unul dintre acei martori s-a convertit la creștinism chiar la execuția lui Iacov, fiind omorât alături de apostol.

Petru a fost răstignit cu capul în jos, la Roma. „Adevărat , adevărat îți spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai și te duceai unde voiai, dar, când vei îmbătrâni, îți vei întinde mâinile și altul te va încinge și te va duce unde nu vei voi. A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu. Și, după ce a vorbit astfel, i-a zis: Vino după Mine.” (Ioan 21:18-19). Când călăii s-au apucat să-l răstignească, Petru a spus că el nu e vrednic să aibă parte de aceeași moarte ca Hristos și că dorește să fie răstignit cu capul în jos, de unde să privească spre cer. Înseamnă că nici Petru nu poate fi unul din cei doi martori. Chiar dacă a fost primul ucenic care a văzut fașele din mormântul gol al lui Iisus, el nu a trăit decât până în anul 69.

Andrei a fost răstignit. Apostolul Andrei, fratele lui Petru, cel care a creștinat oamenii de prin părțile noastre, a murit răstignit prin legare, nu țintuire, de o cruce în formă de X. Și el a spus că nu e vrednic să fie răstignit ca Hristos și i s-a dat o cruce în formă de X. De aceea i se spune crucea Sfântului Andrei. Acest fel de execuție ducea la moarte prin epuizare, înfometare, deshidratare, asfixiere (plămânii coborau) sau hemoragie fiindcă puteai fi mâncat de viu de animale și păsări.

Bartolomeu a fost jupuit și decapitat. Apostolul Bartolomeu a avut parte, probabil, de cea mai dureroasă moarte. Bartolomeu a fost belit de viu. După ce a fost jupuit complet, pentru că încă nu murise, a fost decapitat. Bartolomeu a mai fost numit Natanael.

Apostolul Toma a fost străpuns cu o lance. Apostolul Toma, căruia i se mai spune necredinciosul deoarece nu a crezut că Hristos înviase din morți până nu I-a atins coasta și palmele, a murit departe de casă, în misiunea de a duce lumii Vestea Bună. A fost străpuns de o suliță, împuns de mai multe ori, până când călăul l-a văzut că nu mai mișcă.

Apostolul Iacov, fiul lui Alfeu, a fost bătut cu pietre și ciomăgit. Pe lângă Iacov, fiul lui Zebedei și frate al lui Ioan, un alt ucenic este Iacov, fiul lui Alfeu. Faptul că pe ambii îi chema Iacov e o coincidență de nume. O altă coincidență de nume ar fi între Simon și Simon, diferențiindu-i prin supranumele Zelotul (Cananitul) respectiv Petru (care s-a lepădat de Iisus la Patimile Sale). Apostolul Iacov, fiul lui Alfeu, a fost bătut cu pietre. De obicei, cel care era bătut cu pietre, își apăra fața cu mâinile, până când rămânea fără degete și oase cu care să-și apere capul. Dușmanii lui, fiind nerăbdători să îl vadă mort, i-au ciomăgit capul până când i-au zdrobit țeasta.

Apostolul Matei a fost înjunghiat în timpul predicii. Apostolul Matei a fost martirizat în Etiopia. A reușit chiar să o convertească la creștinism pe nepoata regelui Etiopiei, care și-a dedicat viața lui Hristos, devenind o călugăriță. Însă nepoata regelui era foarte frumoasă, iar regele Etiopiei, unchiul ei, a vrut să se culce cu ea cu orice preț. Apostolul Matei a intervenit și l-a făcut de rușine în mod public pe rege. Mânios, regele a trimis un asasin, care l-a omorât pe Matei chiar în timp ce ținea slujba religioasă.

Apostolul Filip a fost răstignit. Nu doar Apostolul Matei a reușit să convertească la creștinism oameni sus-puși. Apostolul Filip a convertit-o la creștinism pe soția unui consul roman. Cum consulului nu i-a plăcut că soția lui nu mai participa la ritualuri în fața zeilor fertilității, și nici nu mai ducea ofrande idolilor, demnitarul a ordonat uciderea lui Filip prin crucificare. Nu se știe ce s-a întâmplat cu soția consulului.

Apostolul Simon Zelotul a primit moartea persană. Apostolul Simon Zelotul a răspândit Vestea Bună în Persia. A fost martirizat prin moartea persană. Acest tip de execuție este considerată cea mai înceată și grea moarte. Această execuție mai poartă numele de scafism.Victima era legată de o barcă, cu membrele în afara bărcii. Apoi i se dădea să mănânce lapte cu miere până când vomita și avea diaree, în interiorul bărcii. Peste tot, se mai turna lapte și miere. În final, era pus un capac, iar barca era lăsată să plutească în derivă pe un râu sau pe un lac. Insectele erau atrase de mirosuri. Victima nu murea de foame și sete fiindcă hrana primită cu forța îi era suficientă, ci era mâncată de vie de insecte și pești. Un asemenea nefericit supraviețuia chiar și 20 de zile, iar uneori viespii îi mâncau ochii și își făceau cuiburi în găvanele golite. Tot corpul era plin de infecții, iar de la statul îndelungat pe spate, pielea se necroza în zona respectivă.

Apostolul Iuda Tadeul (nu Iscarioteanul) a murit străpuns de săgeți. Încă o coincidență de nume: Iuda și Iuda Iscarioteanul. Iuda (nu cel care L-a vândut pe Iisus) a avut parte de o moarte de martir. După ce a întemeiat o biserică în Armenia, a fost legat de o cruce, iar soldații au tras în el săgeți, în jur de 50. Se zice că soldații s-au distrat trăgând la o țintă vie, fixă.

Iuda Iscarioteanul s-a sinucis.Probabil că informațiile despre locul și metoda de execuție a martirilor de mai sus nu sunt chiar exacte. Însă despre faptul că Iuda Iscarioteanul, cel care l-a vândut pe Iisus, a ales să se sinucidă este limpede în Sfintele Scripturi. „Iuda a aruncat arginții în Templu și s-a dus de s-a spânzurat.” (Matei 27:5) „A căzut cu capul în jos, a plesnit în două prin mijloc și i s-au vărsat toate măruntaiele.”(Fapte 1:18). Moartea prin spânzurare poate fi mai rapidă sau mai îndelungată. Unii cred că o asemenea moarte ca a lui Iuda Iscarioteanul este imposibilă, că nici spânzurat nu poți ajunge la o asemenea tensiune arterială încât să pleznești. Însă știm din istorie că Francesco Pazzi, rivalul lui Lorenzo de Medici, a fost omorât prin spânzurare, iar măruntaiele i s-au vărsat.

Apostolul Matia (Matias) a fost torturat și decapitat.Fiindcă Iuda Iscarioteanul s-a sinucis, ceilalți 11 ucenici rămași, imediat după moartea acestuia, s-au hotărât să aleagă un înlocuitor. Au tras la sorți, iar sorțul a căzut pe Matia (Fapte 1:26). Și el a devenit un martir.Modul în care a fost ucis Matia este ieșit din comun, chiar și pentru acele vremuri. A fost crucificat, crucea legată de o piatră mare, bătut cu pietre, împuns de multe ori, apoi decapitat.

Despre Apostolul Ioan se crede că a murit de bătrânețe. Am văzut că toți apostolii au devenit martiri, în afară de Ioan. Cu toții au murit. Toată această paranteză despre moartea apostolilor a fost făcută pentru a verifica dacă au murit sau nu. Implicit, dacă pot fi candidați pentru a fi unul din cei doi martori. Însă cazul lui Ioan, cel care a scris Apocalipsa, este ieșit din comun. Imperiul Roman nu l-a putut executa. L-au aruncat într-un cazan cu ulei fierbinte, dar el plutea deasupra cazanului, fără să fie ars. În loc să se întoarcă la Dumnezeu, torționarii au luat-o ca pe o provocare și au încercat alte metode de execuție pe el, dar el le supraviețuia fără să fie rănit, în mod miraculos. După nenumărate încercări, s-au dat bătuți și l-au exilat pe Insula Patmos, insulă nelocuită, unde a scris Cartea Apocalipsei. Astăzi se crede că acolo, în mijlocul sălbăticiei, a murit de bătrânețe, însă asta au crezut și cei care l-au trimis acolo, că a murit cumva. Dar nimeni nu știe cu siguranță ce s-a întâmplat cu el, probabil fiindcă nu își pot imagina că, într-un fel sau altul, Dumnezeu îl ține în viață până la A Doua Venire!! Probabil este greu de acceptat, dar nimeni nu îl poate lua la rost pe Dumnezeu, să-L întrebe: Ce faci? (Iov 9:12)

Profetul Daniel, unul din cei doi martori: dintre toți candidații Bibliei, numai despre Daniel și Ioan există versete concrete care spun că vor avea un rol la sfârșitul vremurilor. „Tu însă, Daniele, ține ascunse aceste cuvinte și pecetluiește cartea până la vremea sfârșitului. Atunci, mulți o vor citi și cunoștința va crește.Iar tu du-te până va veni sfârșitul; tu te vei odihni și te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârșitul zilelor.” (Daniel 12:4,13). Profetul Daniel este trimis să se odihnească până va veni sfârșitul. Iar despre apostolul Ioan, care a profețit, la fel ca Daniel, am citit mai sus că Iisus vrea să îl țină până la A Doua Venire. Atât de incredibil a fost ce a văzut în vedenie profetul Daniel încât îngerul a trebuit să îl reasigure că este adevărat ce a văzut, nu o minciună sau poate o halucinație: „Iar vedenia cu serile și dimineţile de care a fost vorba este adevărată. Tu pecetluiește vedenia aceasta, căci este cu privire la niște vremuri îndepărtate.” (Daniel 8:26). Iar dacă citiți Cartea lui Daniel până la versetul respectiv, până acolo nu a fost vorba de seri și dimineți. Este o vedenie despre o taină a unor seri și dimineți, despre care aflăm mai târziu că sunt 1260, 1290 și 1335 la număr. Oare vedenia lui Daniel n-a fost despre faptul că i se va da să profețească 1260 de seri și dimineți, la sfârșitul vremurilor?

Moartea celor doi martori aduce trâmbița a șaptea a Apocalipsei! După ce Anticristul îi omoară pe cei doi martori (Apoc. 11:7), ei sunt lăsați la vedere trei zile jumătate. După acele trei zile jumătate, ei învie. În momentul în care învie, are loc Învierea Drepților. Ne putem da seama de acest lucru, anume că n-au parte de o înviere special făcută doar pentru ei, fiindcă atunci are loc marele cutremur de pământ. - Aici țin să subliniez că Răpirea Bisericii poate avea loc în timpul Marelui Necaz, și, că, asupra acestei chestiuni nu putem fi dogmatici! M-am convins încă o dată de acest fapt, scriind acest articol. -  „În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ și s-a prăbușit a zecea parte din cetate. Șapte mii de oameni au fost uciși în cutremurul acesta de pământ. Îngerul al șaptelea a sunat din trâmbiță.” (Apocalipsa 11:13, 17). La acel mare cutremur de pământ în Ierusalim mor 7000 de oameni, se prăbușește a zecea parte din cetate, iar această prăbușire împarte orașul Ierusalim în trei (falii, probabil). Însă în cetățile Neamurilor mor o mulțime de oameni fiindcă orașele se vor prăbuși.  „Și au urmat fulgere, glasuri, tunete și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur așa de mare. Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți și cetățile neamurilor s-au prăbușit. Și Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.” (Apocalipsa 16:18-19). Despre faptul că Învierea Drepților va avea loc la trâmbița a șaptea (ultima) ne spune Apostolul Pavel (1 Cor. 15:52). Nu este neobișnuit ca Învierea Drepților, care va fi o înviere într-un trup de slavă, să fie însoțită de cutremur (Matei 28:2). Și la întâiul rod al Învierii, adică morții înviați la Învierea lui Hristos, învierea a fost însoțit de cutremur (Matei 27:51-53). Morții drepți de pretutindeni vor învia, iar cutremurul va fi global, toate orașele se vor prăbuși. De ce putem presupune că Învierea Drepților (implicit preschimbarea credincioșilor aflați încă în viață) poate avea loc în mijlocul Necazului cel Mare? Deoarece asta ar însemna că cei doi martori sunt lăsați pe dinafară de la Nunta Mielului! Cum ar fi ca ei să rămână pe pământ, iar poporul răscumpărat să fie cu Mirele în cer? Iată un argument puternic în favoarea ideii că Învierea va avea loc la trâmbița a șaptea.

Concluzie cu privire la cel de-al doilea martor: Iisus Hristos a spus că unii din cei ce erau prezenți la respectiva predică nu vor muri până nu îl vor vedea revenind pe norii cerului. Și, totuși, am văzut că toți apostolii au murit, în afară de Ioan, despre care nu se știe nimic, așadar s-a presupus că a murit de bătrânețe. A fost ridicată o biserică în memoria lui la Efes fiindcă aceea a fost biserica pe care a condus-o personal. A mințit Hristos despre faptul că unii din cei prezenți la predică vor vedea venirea Sa? Nu. Singura concluzie logică la care putem ajunge este că Iuda Iscarioteanul trebuia să fie unul din cei doi martori, însă a fost corupt de Satana și s-a sinucis. „Dacă un om neprihănit se va abate de la neprihănirea lui și va face ce este rău, îi voi pune un laț înainte și va muri.” (Ezechiel 3:20). Iuda Iscarioteanul a avut de ales. Putea avea o soartă cu un final luminos. „Iată, îți pun azi înainte viața și binele, moartea și răul.” (Deuteronom 30:15). Dumnezeu are întotdeauna un plan de rezervă. El l-a avut ca plan de rezervă pe profetul Daniel. A spus că se va scula iarăși, lăsând loc de interptare atât pentru o trezire, cât și pentru o Înviere a Drepților. Chiar se poate ca să îți pierzi locul privilegiat? Da. Hristos îi spune Bisericii Filadelfia să păstreze credința, pentru ca nimeni să nu îi ia cununa (Apoc. 3:11). În același fel, talantul nefolosit al robului necredincios din Pilda talanților a fost dat celui mai avut rob (Matei 25:28). Tot așa s-a întâmplat și cu Iuda Iscarioteanul. El și-a pierdut locul de drept și a fost dat altuia (Fapte 1:20). Și, să nu uităm că Iuda Iscarioteanul este asemănat cu Anticristul, fiind numit fiul pierzării, iar Anticristul va vedea A Doua Venire, fiind omorât de Mesia.  „Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat și niciunul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.” (Ioan 17:12).  „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare.” (2 Tesaloniceni 2:3-4). Chiar umblă printre noi Apostolul Ioan? Nu știm. Probabil se odihnește și el, la fel ca profetul Daniel. Dumnezeu i-a trimis un somn adânc și lui Adam, când a făcut-o pe Eva (Geneza 2:21). Este posibil să nu fie Daniel și Ioan cei doi martori. Da, s-ar putea să fie doi indivizi necunoscuți, care se vor naște în ultimul secol dinainte de A Doua Venire, vor trăi atunci și vor profeți atunci. Posibil. Sau să se creadă greșit și despre Matia, că ar fi murit. Atunci ar fi Matia, într-adevăr, că el fusese înlocuitorul lui Iuda Iscarioteanul. De ce n-ar fi Melhisedec (Melchisedec) unul din cei doi martori, despre care Pavel spune că nu a avut nici tată, nici mamă, cu alte cuvinte nu a avut nici început, nici sfârșit?

CAPITOLUL 12 - Taina fărădelegii:

 Pe lângă descoperirea lui Iisus Hristos, cartea Apocalipsa ne înlesnește accesul într-o serie întreagă de alte realități din Multiversul în care existăm. Una dintre ele este „taina fărădelegii” despre care amintește și apostolul Pavel, el însuși un om care a fost pentru o vreme „dincolo” de dimensiunile lumii noastre, în realitățile celui de al Treilea Cer (2 Cor. 12:1-5). Scriindu-le celor din Thesalonic, Pavel le aduce aminte despre acest subiect pe care îl mai abordase într-una din vizitele sale: „Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tes. 2:5-8).

Ce este „taina fărădelegii”? O taină este un adevăr ținut ascuns de Dumnezeu până la vremea la care devine public. Există o „taină a fărădelegii”,  ca o piesă în mai multe acte care străbate toată istoria omenirii. Ea clocotește în adâncuri și manevrează din umbră, căutând să împiedice realizarea planului mesianic pe Pământ. Apocalipsa ridică cortina să putem privi pe scena lucrărilor demonice cu care au cochetat, conștienți sau inconștienți, toți împărații Pământului. Vom afla lucruri extraordinare în capitolele care urmează! Până acum am privit în Apocalipsa istoria prin prisma oamenilor de pe Pământ a căror existență este determinată decisiv de evenimente din Cerul al Treilea. Ni s-a îngăduit să privim în ceea ce oamenii de știință de astăzi numesc intuitiv „hiperspațiu”, chiar dacă n-am putut înțelege deplin realitatea cu dimensiunile multiple de acolo. În capitolul 12 schimbăm punctul de vedere al acțiunii și recapitulăm evenimentele de la finalul istoriei din prisma ridicării, lucrării și prăbușirii lui Antihrist. Apocalipsa 12 - 14 așează în context marele conflict din ultima parte a săptămânii a șaptezecea din profeția lui Daniel, numit Necazul cel Mare sau Necazul lui Iacov. Va fi cumplit pentru poporul care s-a identificat cu planul mesianic al lui Dumnezeu în istorie, căci „taina fărădelegii” va lucra cu toară puterea în fiii neascultării. Suntem la mijlocul cărții Apocalipsa și Dumnezeu vrea să ne familiarizăm cu evoluția răului în lume ca să justifice încă o dată mânia și pedeapsa pe care o va dezlănțui asupra lui prin revărsarea celor șapte potire ale mâniei Mielului. Efectele trâmbiței a șaptea vor veni doar începând cu capitolul 15. Până atunci, Dumnezeu vrea să ne deschidă ochii să înțelegem teribila încleștare care există în lume între forțele răului și Dumnezeu. Vom cunoaște „taina fărădelegii”. Narațiunea va fi mai ușor de urmărit dacă identificăm cele „șapte” personaje ale ei. 1. Femeia învăluită în soare - Apoc. 12:1-2; 2. Balaurul - Apoc. 12:3-4; 3. Copilul de parte bărbătească - Apoc. 12:5-6; 4. Arhanghelul și războiul stelelor - Apoc 12:7-12; 5. Rămășița evreiască - Apoc. 12:17; 6. Fiara ieșită din mare - Apoc. 13:1-10; 7. Fiara ridicată din Pământ - Apoc. 13:11-18. Pe măsura parcurgerii textului vom vedea ce rol a jucat, joacă și va juca fiecare personaj în marea dramă a istoriei umane. În capitolul 12 ne întâlnim cu primele cinci personaje principale. În capitolele 12 - 19 se găsesc nu mai puțin de șapte „semen” care apar pe Cer. Secțiunea este supranumită și „cartea semnelor”. După ce n-am avut niciun „semn” în primele 11 capitole, vom citi despre trei semne în Cer (Apoc. 12:1, 3; 15:1) și patru semne pe Pământ (Apoc. 13:13-14; 16:14; 19:20). Ne așteptam să fie așa, pentru că și în Evanghelia scrisă de același Ioan am întâlnit tot șapte „semen” ale divinității lui Iisus din Nazaret.

1. Femeia învăluită în soare - Apoc. 12:1-2: „În cer s-a arătat un semn mare - o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii şi avea un mare chin ca să nască” (Apoc. 12:1-2). Expresia „un semn mare” atrage atenția nu doar asupra dimensiunilor, ci a importanței. În limba greacă, „semeion” înseamnă un anunț, o comunicare, un gest simbolic, un tip, iar termenul „mare” este „megas”.  Asistăm la descrierea unor megaviziuni, care acopere adevăruri masive, cu implicații majore în istoria lumii. Cine este „femeia învăluită în soare”? Dacă ar fi să  ne luăm după iconografia catolică și ortodoxă, femeia este Maria, mama Domnului Iisus, iar cele douăsprezece stele sunt apostolii. Din această fantasmagorie s-a născut doctrina „învierii Mariei” și a înălțării ei la Cer. Alții spun că femeia ar fi Biserica, iar stele sunt cei doisprezece apostoli. Pentru aceștia din urmă, femeia este biserica cu literă mică, adică organizația instituțional-tradițională, iar pruncul pe care-l va naște este Biserica cu literă mare, adevărata Biserică, singura care va fi răpită la Cer. Realitatea este că „femeia” metaforică nu poate fi nici fecioara Maria și nici Biserica creștină. Ea este poporul Israel, națiunea lui Israel. Este suficient să ne aducem aminte de visul lui Iosif: „Am mai visat un vis! Soarele, Luna şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pământ înaintea mea.” L-a istorisit tatălui său şi fraţilor săi. Tatăl său l-a mustrat şi i-a zis: Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni eu, mama ta şi fraţii tăi să ne aruncăm cu faţa la pământ înaintea ta?” (Gen. 37:9). Iosif a fost atunci cea de a douăsprezecea stea din cununa amintită în textul Apocalipsei, întregind astfel numărul celor doisprezece seminții ale lui Israel. Vechiul Testament este plin de pasaje în care poporul Israel este asemănat metaforic cu o femeie. Iată un exemplu din Isaia: „Nu te teme, căci nu vei rămâne de ruşine; nu roşi, căci nu vei fi acoperită de ruşine, ci vei uita şi ruşinea tinereţii tale şi nu-ţi vei mai aduce aminte de văduvia ta, căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El Se numeşte Dumnezeul întregului pământ, căci Domnul te cheamă înapoi ca pe o femeie părăsită şi cu inima întristată, ca pe o nevastă din tinereţe, care a fost izgonită, zice Dumnezeul tău. Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău.” (Isaia 54:4-8). Când a păcătuit și a fost lepădată temporar de Dumnezeu, națiunea a fost comparată cu o „văduvă” (Isaia 47:7-9; Luca 18:1-8), cu o femeie părăsită de bărbat (Isaia 50:1) și chiar cu o femeie curvă (Ieremia 3:1-25, Osea 2:1-23). Prin contrast, Biserica este prezentată în Noul Testament drept „o fecioară”, o logodnică curată care se pregătește de nuntă: „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos” (2 Cor. 11:2-3). „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efes. 5:25-27). În Apocalipsa, „femeia învăluită în soare” este „însărcinată, țipa în durerile nașterii și avea un mare chin ca să nască”.  Cum ar putea Biserica să fie într-o astfel de stare? S-ar potrivi așa ceva pentru o fecioară care se pregătește de nuntă? Realitatea biblică este că nu Biserica L-a născut pe Hristos, ci Biserica s-a născut din suferințele Lui! Nu este scris nicăieri în Biblie că Biserica va deveni Mamă, dar acest lucru este pomenit de multe ori despre poporul Israel. Chiar și apostolul Pavel, amintind despre cele șapte privilegii ale poporului ales scrie: „Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!” (Romani 9:4-5). Hristos s-a născut trupește din Israel. El este „sămânța promisă” de Dumnezeu: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui” (Isaia 9:6-7). Revenirea lui Iisus Hristos pentru Israel se va petrece după evenimente pe care Biblia le numește „durerile nașterii”: „Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume” (Ioan 16:20-21). „Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu” (Mat. 24:8-0). Nu există nicio îndoială! Femeia din Apocalipsa 12 este poporul Israel! De fapt, în Apocalipsa sunt pomenite patru „femei” simbolice. Cu cea dintâi ne-am întâlnit în scrisoarea adresată bisericii din Tiatira și este un simbol al idolatriei păgâne deșănțate și poartă numele Izabelei din Vechiul Testament (Apoc. 2:20-23; 1 Regi 16:31;21:25; 2 Regi 9:7). Cea de a doua femeie din Apocalipsa este pomenită în Apocalipsa 19 și este Biserica cea Adevărată, Mireasa Mielului. Cea de a treia femeie este „curva cea mare cu care au curvit împărații pământului” și simbolizează Babilonul religios (Apoc. 17:1-18). Vom vorbi mai mult despre ea când vom ajunge la capitolul 17. Cea de a patra „femeie” este aceasta pomenită în capitolul 12 și ea este națiunea lui Israel.

2. Balaurul - Apoc. 12:3-4: Cel de al doilea „semn” cu semnificațoii profunde care s-a arătat „în Cer”, adică în hiperspațiul celei de a treia „întinderi” este grozav la înfățișare: „În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ. Balaurul a stat înaintea femeii care stătea să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte” (Apoc. 12:3-4). Identitatea lui ne este descoperită în versetul 9: „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apoc. 12:9). Balaurul poartă culoarea sângelui vărsat, pentru că este ucigaș prin însăși natura lui (Ioan 8:44). Cele șapte capete și zece coarne și șapte cununi împărătești sunt embleme ale puterii lui și ale autorității, căci el este „domnul puterii văzduhului” și „stăpânitorul lumii acesteia” (Efes. 6:12. Ioan 12:31, 14:30, 16:11). Înfățișarea lui se aseamănă cu înfățișarea „fiarei” cu care ne vom întâlni în următorul capitol, ceea ce ne face să spunem că între cei doi există o legătură organică. Fiara va fi întruparea balaurului. Ea nu apare decât după ce balaurul va fi aruncat din Cer. Diavolul va intra în Antihrist, cum a intrat altă dată în Iuda (Ioan 13:27), va rupe legământul cu evreii la jumătatea Săptămânii Necazului cel Mare, va intra în Templu ca „urâciune a pustiirii”, se va da drept dumnezeu și va prăbușii lumea într-un teribil cataclism final. „A treia parte din stelele cerului” care îl urmează sunt îngerii contaminați de răscoala lui împotriva lui Dumnezeu. Îngerii sunt numiți „stele ale cerului” (Iov 38:7). Ei vor împărtăși soarta eternă a lui Satan în iadul de foc și pucioasă (Mat. 25:41). Ioan ne spune că balaurul „a stătut înaintea femeii, care stătea să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naște”. Istoria lumii este istoria acestei încercări a lui Satan de a împiedica lucrarea lui Dumnezeu prin Mesia-Iisus Hristos. El știe că Cel născut din „sămânța femeii” îi va zdrobi capul (Gen. 3:15). În Egipt, Diavolul a încercat să-i omoare pe toți copiii de parte bărbătească din Israel. Prin Haman, același Diavol a încercat să omoare tot neamul evreilor. Toate eforturile lui au fost însă zadarnice și copilul minune s-a născut în Betleemul din Iudea. Atunci Diavolul l-a influențat pe Irod să ucidă toți copiii de parte bărbătească sub doi ani din ținutul acela. Dumnezeu  și-a scăpat Fiul, trimițând familia lui Iosif în Egipt. Toată viața lui Iisus a fost marcată de încercări ale Diavolului de a-L omorî. I-a făcut pe cei din Nazaret să încerce să-L arunce în prăpastie de pe sprânceana muntelui, a stărnit o furtună teribilă pe marea Galileii, I s-a împotrivit prin cărturari și farisei, a intrat în Iuda ca să-L vândă și L-a pus pe o cruce prin vocea norodului și prin indecizia compromițătoare a lui Pilat. Dezbrăcat de putere la Calvar, Satan a căutat și mai caută încă și azi să zădărnicească planurile lui Dumnezeu prin Hristos cu Biserica Sa. Apostolul Pavel a simțit-o pe propria lui piele: „Astfel, o dată şi chiar de două ori, am voit (eu, Pavel, cel puţin) să venim la voi, dar ne-a împiedicat Satana” (1 Tes. 2:18).

3. Copilul de parte bărbătească - Apoc. 12:5-6: Cel de al treilea personaj al dramei dezlănțuite de „taina fărădelegii” în Apocalipsa 12 - 14 este acest copil, neapărat de parte bărbătească: „Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie. Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile” (Apoc. 12:5-6). Nu încape nicio îndoială! Acest copil născut din Israel este Iisus Hristos, nădejdea veacurilor. Psalmul 2 ne-o spune clar: „Totuşi Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, Muntele Meu cel sfânt.” „Eu voi vesti hotărârea Lui - zice Unsul. Domnul Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar” (Ps. 2:6-9). Biruitor asupra lui Satan, Pruncul ceresc a fost „răpit” la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie. Apostolul Ioan, insuflat de Duhul lui Dumnezeu, trece cu vederea perioada Bisericii (care ar trebui să fie între versetele 5 și 6 din Apocalipsa 12) și sare de la „stărpirea Unusului” direct la „fuga femeii în pustie”. Turbat de mânie pentru că l-a scăpat pe Prunc, balaurul caută să se răzbune pe femeia care l-a născut, adică pe poporul Israel, instrumentul împlinirilor profetice despre Domnia lui Hristos pe Pământ. Important de știut: Trebuie să fim atenți să nu cădem în plasa „cronologiilor” minuțioase în care se desfășoară aceste evenimente. Pentru că avem de a face cu revelații din hiperspațiu, despre o realitate cu mult mai multe dimensiuni decât ale noastre, este bine să ne ferim de tabele și schițe care să încerce să așeze „în timp”, ceea ce se petrece mult dincolo de timp și de spațiu. Relatarea din Apocalipsa atinge iar sferele evenimentelor care se desfășoară dincolo de lumea noastră, așa că trebuie să le luăm „thematic”, nu cronologic, silindu-le și înghesuindu-le ca să ne iasă nouă schițele și tabelele escatologice. Revelațiile din capitolul 12 ne dau panorama cerească a evenimentelor legate de lucrarea „tainei fărădelegii” de-a lungul istoriei. Analiza acestui tip de text trebuie să fie în același timp analitică, dar și integratoare, pentru că anumite „evenimente” acopere de fapt perioade foarte mari de „timp”. În timpul Necazului lui Iacov, întrupat în Antihrist, Satan se va năpusti ca un turbat asupra celor din Israel. Poporul lui Dumnezeu va fugi însă într-un loc din pustie. Vor fi vremuri grele pentru evrei, vremuri teribile. Comentându-le, Domnul Iisus a spus: „De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt - cine citeşte să înţeleagă! - atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:15-22).

4. Arhanghelul și războiul stelelor - Apoc 12:7-12: După cele două „semen” care au apărut în Cer, apostolul Ioan ne vorbește despre un teribil conflict angelic care a avut loc acolo. Nevăzut de noi, dar resimțit din plin, în sferele Cerului de Mijloc are loc un război teribil, un conflict angelic, un veritabil „război al stelelor”: „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apoc. 12:7-9). Faptul că Satan a putut veni în Eden să-i ispitească pe Adam și Eva, precum și faptul că el s-a putut înfățișa împreună cu ceilalți „fii ai lui Dumnezeu” înaintea tronului ceresc pentru a-l învinovăți pe Iov ne arată clar că, deși aruncat de pe „muntele lui Dumnezeu”, el are pentru o vreme o mare libertate de mișcare. El și îngerii lui nu sunt aruncați deocamdată toți în adânc, ci sunt oarecum liberi. Ioan ne spune că această libertate de mișcare îi va fi restrânsă drastic la sfera din jurul planetei Pământ. Nu știm multe despre acest război al stelelor. Am mai auzit despre el dintr-una din exclamațiile Domnului Iisus: „Isus le-a zis: Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer” (Luca 10:18). Cel care se luptă cu Satan din partea lui Dumnezeu este arhanghelul Mihail. Ne-am mai întâlnit cu el în descoperirile din profețiile lui Daniel. Vorbind despre Mihail în contextul conflictelor angelice din sferele cerești, un alt înger de rang înalt, Gabriel, a spus: „Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei” (Daniel 10:13). „Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru Mihail” (Daniel 10:21). „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte” (Daniel 12:1-2). Tradus, numele lui Mihail înseamnă „Cine este ca Iehova?”, o foarte categorică alternativă la atitudinea lui Lucifer-Satan care a fost creiat un heruvim strălucitor, dar s-a semețit și a vrut să fie ca Dumnezeu (Ezec. 29:2). Marele voievod Mihail este ocrotitorul poporului evreu și va fi instrumental în pecetluirea soartei lui Satan. El s-a luptat cu Satan și pentru trupul lui Moise, într-o înfruntare al cărui sens nu ne-a fost descoperit nouă: „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: Domnul să te mustre!” (Iuda 1:9). Este important să observăm că Satan nu se luptă direct cu Dumnezeu. Nici n-ar putea! Dumnezeu este infinit în toate atributele Sale și atotputernicia Lui l-ar nimici într-o clipă. Pentru a-l alunga pe Satan, marele balaur, din Cer este suficient ca Dumnezeu să trimită împotriva lui pe una din căpeteniile oștilor cerești. Mihail biruiește, iar Satan este alungat. Ioan spune simplu: „Și locul lor nu s-a mai găsit în cer” Apoc. 12:8). „Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc. 12:10-12) Alungarea lui Satan din sferele înalte ale Cerului va umple de bucurie pe cei de acolo, dar va fi vai de cei de pe Pământ. Apostolul Petru a avut în vedere și el aceste vremuri atunci când a scris: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). Războiul din Cer s-a transformat în războiul de pe pământ. „Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.” Hristos l-a biruit pe Satan prin sângele Său vărsat și tot așa îl vor birui și cei care-l urmează pe Hristos, mai ales cei care vor pecetlui cu viața mărturia lor în cea de a doua parte a Necazului cel Mare: „Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui” (Apoc. 12:13-14). Pentru că femeia și balaurul sunt numiri metaforice, trebuie să luăm în același semn și numirea pentru „cele două aripi ale vulturului celui mare care au fost date femeii ca să zboare cu ele în pustie”. Expresia ne aduce aminte de izbăvirea evreilor din robia egipteană: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine” (Exod 19:4). Profetul Isaia vorbește și el despre această vreme a protecției divine când scrie: „Du-te, poporul meu (Israel), intră în odaia ta şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe (trei ani și jumătate), până va trece mânia!” (Isaia 26:20). Persecuția dezlănțuită de balaur împotriva evreilor va fi mare, dar protecția oferită de Dumnezeu va fi și mai mare. „Atunci, şarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul. Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul din gură.” (Apoc. 12:15-16). Profetul Daniel a avut mari probleme cu aceste vremuri din urmă și a cerut explicații suplimentare. Iată răspunsul primit atunci: „Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni? Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme (3,5 ani) şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot. Eu am auzit, dar n-am înţeles şi am zis: Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri? El a răspuns: Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului.  Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege. De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile (3,5 ani). Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!” (Daniel 12:6-12). Putem vedea în urmărirea evreilor de balaurul cel mare prigoana care i-a însoțit pe cei din Israel în cei aproape 2.000 de ani scurși de la răstignirea lui Hristos. Iată scena petrecută în Ierusalim: „Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, şi-a spălat mâinile înaintea norodului şi a zis: Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră! Şi tot norodul a răspuns: Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27:25).Dreptatea lui Dumnezeu a făcut ca aceste vorbe să fie împlinite întocmai. Pentru vina sângelui vărsat, „răzbunătorul sângelui” îi urmărește în fiecare generație. Au ajuns pribegi printre străini. Porecla batjocoritoare pe care au primit-o a fost „evreul rătăcitor”. Antisemitismul a fost, este și va fi o constantă a lumii acesteia, împlinind într-un fel descrierile din Deuteronom: „Domnul te va împrăştia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă, şi acolo vei sluji altor dumnezei pe care nu i-ai cunoscut nici tu, nici părinţii tăi, dumnezei de lemn şi de piatră.  Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. În groaza care-ţi va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: O, de ar veni seara! şi seara vei zice: O, de ar veni dimineaţa!” (Deut. 28:64-67). Singura scăpare pentru vărsătorul de sânge era să fugă într-una din cetățile de scăpare rânduite de Dumnezeu. Trebuia să stea acolo până la moartea Marelui Preot, iar apoi putea pleca în siguranță, absolvit de vină. Poporul evreu n-a putut beneficia de protecția cetății de scăpare, care-L simboliza pe Hristos, din pricina necredinței. Când se vor întoarce însă la Domnul, evreii vor intra sub protecția divină, așa cum ne indică acest text din Apocalipsa. În total, balaurul a lansat trei atacuri asupra femeii și le-a ratat pe toate. A vrut să ucidă copilul și n-a putut. A atacat femeia și ea a scăpat în pustie. A lansat un potop de ape, dar a ratat și atacul acesta. Nebun de furie, el s-a întors să se lupte cu urmașii femeii.

5. Rămășița evreiască - Apoc. 12:17: Mânios că nu i-a putut face nimic femeii apărate de Dumnezeu în pustie, balaurul s-a întors să se răfuiască cu cei rămași: „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus Hristos” (Apoc. 12:17). Aici avem încă o dovadă că „femeia” din acest capitol nu este Biserica, ci Israelul. Când Biserica va fi răpită la Cer nu va rămâne în urma ei nicio „rămășiță”. Toți cei găsiți „în Hristos” vor părăsi Pământul. Versetul ne vorbește aici despre o rămășiță cu două caracteristici: cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus Hristos. Ei sunt în același timp și evrei ortodocși care țin foarte strict Legea strămoșească (de aceea le spune Domnul Iisus: „Rugați-vă ca fuga voastră să nu fie iarna și nici într-o zi de Sabat”), dar au ajuns să creadă și în salvarea prin Iisus Hristos. Aduceți-vă aminte cele spuse de profetul Daniel: „Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul.  Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor face mari isprăvi. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea, pentru o vreme, loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin, şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi până la vremea sfârşitului, căci sfârşitul nu va fi decât la vremea hotărâtă” (Daniel 11:31-35). Acesta este contextul istoric în care se va împlini ceea ce a spus Domnul Iisus în Matei 25 despre Judecata viitoare a neamurilor. El va despărți atunci oile de capre, după atitudinea pe care au avut-o „față de unul din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei”. Sub influența balaurului, „rămășița seminței femeii” va fi persecutată și privată de drepturi în toată lumea. Dumnezeu îi va răsplăti pe cei care, în ciuda pericolelor care-i amenință pe toți cei ce-i vor ajuta pe evrei, le vor da apă și mâncare, haine și îngrijire. Aparent, va fi o judecată a faptelor, dar vor fi niște fapte ale credinței și consacrării față de poporul lui Dumnezeu.  Despre vremea teribilă a progromului mondial vom citi în capitolul următor: „I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască” (Apoc. 13:7).

Comentariu suplimentar 1:

 „Şi în Cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în Soare, cu Luna sub picioare”. Nu trebuie să ne închipuim că atunci când va avea loc împlinirea profeţiei, se va vedea imaginea aceasta în mod literal.Un astfel de sistem de interpretare este un izvor bogat în greşeli. Femeia este văzută în Cer, pentru a arăta că nu numai istoria a ceea ce se va petrece pe Pământ ne este înfăţişată, ci că totul este văzut în gândul lui Dumnezeu; sus, prin urmare. Femeia reprezintă ce va fi Israel pe Pământ; ea este simbolul poporului ales, privit ca întreg, în starea de lucruri viitoare pe care Dumnezeu o are în plan de a o stabili aici pe Pământ. Ea este „învăluită în Soare”: în loc de a zice în prezent, într-o stare de jale, călcată în picioare de neamuri, Israel va fi îmbrăcat cu autoritatea supremă. „Şi cu Luna sub picioare”; aceasta este, cred, o aluzie la vechea condiţie a acestui popor, când el era sub jugul poruncilor legii, care nu-l vor mai conduce, ci îi vor fi supuse. Se vede cu uşurinţă că Luna este o imagine potrivită să înfăţişeze sistemul mozaic, care, constând în umbre şi în figuri, nu făcea decât să reflecteze lumina unei stări de lucruri cu totul altfel, glorioasă. Dar, în timpul Mileniului, acest sistem nu va fi îndepărtat în întregime, cum este acum în creştinism; el va reapare, dar ocupând un loc subordonat, aşa cum o arată profeţia lui Ezechiel. „Şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap”, simbol care arată cu siguranţă că autoritatea omenească în materie de administraţie îi va aparţine aici pe Pământ. Astfel vedem autoritatea supremă, ca şi autoritatea derivată sau subordonată, legate de femeie, adică de Israel după gândul lui Dumnezeu. Israel este  în mod clar instrumentul de care Dumnezeu Se va servi pentru a împlini măreţele Sale planuri cu privire la Pământ. Dumnezeu aşa îl priveşte si ni-l înfăţişează aici. Ce completă şi minunată schimbare pentru acest popor!Dar nu este tot. „Şi fiind însărcinată, ea tipa în durerile naşterii şi avea un mare chin ca să nască”. Ziua de bucurie și de biruinţă în care se vor împlini planurile lui Dumnezeu nu a sosit încă; acea zi, când, după Isaia, Sionul a născut înainte ca să o apuce durerile si „înainte ca să-i vină durerile, ea a dat naştere unui copil de parte bărbătească”. Slăbiciunea şi suferinţa au rămas încă pentru ea, dar eliberarea este asigurată și sfârşitul necazurilor este garantat de Cuvântul Domnului. „În Cer s-a arătat şi un alt semn: şi iată, s-a văzut un mare balaur roşu, având şapte capete, zece coarne şi şapte diademe pe capete”. Acesta este Satan, cum îl vedem mai departe, îmbrăcat cu însuşirile care caracterizează pe duşmanul cel mai înverşunat pe care Israel l-a întilnit vreodată şi care a câştigat cele mai multe foloase de pe urma lui; căci oricât a putut să fie de rea tirania lui Nebucadneţar, este sigur că puterea romană a călcat sub picioarele sale şi a zdrobit Ierusalimul cu o cruzime cu totul altfel, îngrozitoare şi prelungită. Semnificaţia acestui dublu simbol este astfel făcută cu atât mai izbitoare. Israel nu este încă eliberat, dar profetul arată ceea ce este el în gândul lui Dumnezeu şi care va fi într-o zi poziţia sa. Puternică încurajare, când se consideră pe unde trebuie să treacă Israel, înainte ca să se realizeze totul! Dar înainte ca aceasta să se întâmple, vedem pe duşman sub caracterul său de putere răzvrătită şi apostată. Balaurul are şapte capete: aceasta este autoritatea în materie de guvernământ. El are zece coarne; aceasta nu este ceva complet, dar care se apropie de ce este complet; este o mare cantitate de putere în uneltele puse în lucru în Apus. Ceea ce este omenesc nu este niciodată complet. Dumnezeu îi dă femeii dousprezece stele, în timp ce balaurul nu are decât zece coarne. Cele şapte capete ne oferă, cum presupun, o succesiune completă a diferitelor forme de guvernământ; dar Dumnezeu nu permite ca să fie acolo această plinătate a puterii administrative pe care o vedem aparţinând femeii. Ordinea va fi perfectă atunci când, în veacul viitor, Domnul Iisus va lua în mână conducerea Pământului. El însuşi spune apostolilor Săi: „Adevărat vă spun că atunci când va sta Fiul Omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la reînnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi sta şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19.28). Acesta este locul special de onoare şi de încredere destinat celor doisprezece apostoli ai Mielului. „Cu coada lui trăgea după el a treia parte din stelele Cerului”. Aceasta pare să indice că a treia parte, despre care a fost vorba în capitolele 8 şi 9, se referă la Imperiul Roman -  refăcut sub forma unei uniuni de națiuni. Prin aceasta, trebuie să înţelegem ceea ce este propriu roman, adică partea apuseană a Europei şi nu ceea ce romanii au cucerit în plus, Grecia, de exemplu, apoi ţinuturile din Babilonia, Persia și Media. Aceste din urmă ţinuturi sunt Răsăritul. În partea apuseană a Europei, puterea balaurului se face în mod deosebit simţită. „Balaurul a stat înaintea femeii care era să nască, pentru ca să-i sfâşie copilul, când îl va naşte. Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească, care va păstori toate neamurile cu un toiag de fier; și copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Său de domnie”. Sunt aici mai multe puncte care cer o explicaţie. În primul rând, gândul care circulă în general este că femeia reprezintă Biserica. O simplă remarcă este de ajuns pentru a răsturna această falsă noţiune. Biserica nu este niciodată prezentată în Scriptură ca o mamă; cu mult mai puţin încă ar putea ea să fie mama lui Hristos, care, în mod evident, este fiul de parte bărbătească. Sub imaginea unei femei, Biserica este logodnica lui Hristos, în timp ce Israel poate să fie considerat în mod simbolic ca acela care a dat naştere lui Hristos; El, într-adevăr, a ieşit din iudei după trup (Romani 9.5). Că Hristos este fiul de parte bărbătească, dovedesc clar Scripturile. „Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat”, exclamă Isaia (capitolul 9.6); şi Psalmul 2 ne arată că Acela care nu este numai copilul lui Israel, ci care este de asemenea recunoscut şi onorat de Dumnezeu ca Fiul, trebuie să cârmuiască neamurile cu un toiag de fier. Femeia reprezintă, așadar, pe Israel după gândul lui Dumnezeu; Israel ca trup, ca totalitate completă; și fiul de parte bărbătească este, fără nicio îndoială, Domnul Iisus. Aceasta odată stabilit, putem să înţelegem semnificaţia şi întinderea scenei în care suntem introduşi. Voi atrage atenţia asupra altui lucru. Cu toate că mi se pare evident că Hristos este fiul de parte bărbătească născut din Israel, poate să fie, la prima vedere, pentru unele spirite, o anumită greutate de a înţelege cum naşterea lui Hristos este introdusă în acest capitol. Pentru a rezolva problema, să remarcăm, cum am explicat deja, că Duhul lui Dumnezeu nu continuă aici să prezinte cursul evenimentelor viitoare. El Se întoarce înapoi şi nimic nu limitează până la ce epocă. Nu există în această parte a cărţii nicio dată care să poată să slujească la fixarea momentului în care are loc naşterea fiului de parte bărbătească. Dar de ce, se va întreba iarăşi, este aici vorba despre această naştere, deoarece era un fapt bine cunoscut şi vestit de multă vreme, prin predicarea Evangheliei şi învăţătura creştinilor, că Domnul nostru Se născuse, trăise şi Se urcase la Cer? Pentru ce să o prezinte într-un chip atât de extraordinar în profeţie? Motivul este, mi se pare, că Dumnezeu voia, fără să menţioneze în mod distinct, să reamintească, în mod mistic şi într-un chip izbitor, naşterea lui Hristos, legând-o de înălţarea Sa la Cer și la scaunul Său de domnie. Aceasta se leagă de redeschiderea căilor lui Dumnezeu faţă de iudei şi restabilirea lor definitivă ca neam. Este clar că Dumnezeu nu prezintă aici subiectele în ordinea desfăşurării lor în timp, ci după legătura lor cu Hristos, centrul lor. Ioan va intra curând după aceea în descrierea scenelor finale: mai înainte, el ne arată sfatul lui Dumnezeu cu privire la Israel. Aceasta ne permite să vedem împotrivirea înverşunată a Diavolului cu privire la împlinirea acestui sfat, căci acesta este lucrul de care adversarul se teme cel mai mult. Satan pune în împotrivirea sa faţă de Hristos toată dârzenia posibilă, toată ura şi orgoliul care se pot închipui. El recunoaşte în Hristos pe Acela care l-a zdrobit şi care este eliberatorul omului şi al creaţiei; de aici vrăjmăşia neschimbată care există între el şi Fiul lui Dumnezeu. Ceva mai mult: Satan se ridică împotriva legăturii lui Hristos cu sărmanul popor al lui Israel, sortit dispreţului. Totuşi, înainte ca Dumnezeu să ia în mod deschis în mână cauza lui Israel, găsim acest fapt remarcabil, că Hristos este răpit la Dumnezeu şi la scaunul Său de domnie. Nicio menţiune nu este făcută despre viaţa Sa, nici chiar despre moartea Sa şi despre învierea Sa; s-ar părea, după acest pasaj, că Domnul S-a urcat în Cer îndată după naşterea Sa. Totul este înfăţişat aici dintr-un punct de vedere în întregime mistic. Nu este în niciun fel istorie, nici anticipată, nici în fapt. Dacă ar fi fost un sumar istoric, am fi văzut indicate aici marile evenimente ale vieţii Domnului, pe care noi le-am menţionat şi pe care se bazează toată nădejdea pentru Univers. Totul este în întregime trecut sub tăcere şi, după părerea mea, pentru a ne învăţa, cum o face și profeţia Vechiului Testament, cum Domnul şi poporul Său sunt învăluiţi, pentru a spune astfel, în acelaşi simbol. Tot aşa, dar într-un fel mai intim încă, ceea ce este spus despre Hristos se aplică creştinului. Potrivit acestui principiu, eu consider răpirea copilului de parte bărbătească la Dumnezeu şi la scaunul Său de domnie ca si cum ar cuprinde în sine Răpirea Bisericii. Motivul pentru care faptul acesta este introdus aici, depinde de acest adevăr că Hristos şi Biserica sunt una şi au un destin comun. Deoarece El S-a urcat la Cer, Biserica de asemenea trebuie să fie răpită acolo. „După cum este Hristos”, zice apostolul Pavel, vorbind despre Biserică, căci în acest pasaj este vorba despre trup mai degrabă decât despre cap; și Pavel nu zice „după cum este Biserica”, ci, „după cum este Hristos”. Urmând aceeaşi linie de gânduri, Ioan, în profeţie ne arată pe fiul de parte bărbătească aşezat în Cer într-un loc complet în afară de loviturile Satanei. Dacă este astfel, acest fapt se referă într-un chip remarcabil la ceea ce a fost deja afirmat privitor la structura cărţii: există un nou început, în raport cu obiectul special pe care Duhul Sfânt îl are în vedere în această ultimă parte. Înainte de toate, Ioan a arătat planul general al lui Dumnezeu cu privire la iudei. În aceasta, ordinea este în mod strict păstrată. Noi am fi putut să gândim că cea mai naturală cale era de a stabili mai întâi faptul că acest copil de parte bărbătească fusese răpit; dar nu: Dumnezeu produce și descrie totdeauna lucrurile după metoda cea mai înţeleaptă şi cea mai bună. Hristos ieşise din Israel, trebuie mai întâi să arate legătura Sa cu Israel. Al doilea fapt este împotrivirea Diavolului faţă de planurile lui Dumnezeu; obstacolul care este pus pentru o vreme în calea împlinirii lor, oferă Domnului însuşi ocazia de a lua locul Său în Cer, iar mai târziu Bisericii de a-L urma acolo. În urmă revine pe scenă intenţia Domnului de a acţiona pentru executarea planurilor Sale cu privire la Israel și la Pământ. În rezumat, prima parte a acestui capitol este o reprezentare simbolică a legăturii Domnului cu Israel şi a strămutării Sale în afara scenei, acesta fiind efectul vrăjmăşiei Satanei; dar aceasta dă, pentru a spune astfel, ocazie lui Dumnezeu, de a lega de această dispariţie a lui Hristos în Cer, faptul că Biserica îl va urma la timpul potrivit; căci Biserica este unită cu Hristos. Se vede astfel că răpirea copilului de parte bărbătească nu este un simplu fapt istoric. Înălţarea lui Hristos este introdusă aici, pentru că ea cuprinde ca urmare răpirea ulterioară a Bisericii, pentru ca ea să fie unde este El, trupul său formând cu El un singur si acelaşi om simbolic înaintea lui Dumnezeu, „plinătatea Celui care împlineşte totul în toţi.” Ceea ce precede fiind bineînţeles, subiectul în întregime se găseşte în mod considerabil luminat. „Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească, care va păstori toate neamurile cu un toiag de fier”. Nu există cea mai mică greutate în a aplica aceste cuvinte fiului de parte bărbătească, privit nu în mod personal și singur, ci în mod simbolic; cu atât mai mult cu cât aceeaşi făgăduinţă este făcută bisericii din Tiatira sau mai degrabă credincioşilor care se găsesc în ea. Domnul spune în mod lămurit că celui ce va birui… îi va da stăpânirea peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier, după cum El însuşi a primit puterea de la Tatăl Său (Apocalipsa 2.26-27). Aceasta nu confirmă din plin ceea ce noi am anticipat? „Şi femeia a fugit în pustie, unde are un loc pregătit de Dumnezeu ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile”. La versetul 7 se deschide o nouă scenă. Nu mai sunt sfaturile lui Dumnezeu sau principii văzute în gândul Său; ajungem la fapte pozitive, mai întâi în Cer, apoi mai târziu vedem efectele şi schimbările care rezultă din ele pe Pământ. „Şi în Cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui se războiau cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în Cer. Și balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satan, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe Pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui”. „Şi am auzit în Cer un glas puternic, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său; pentru că acuzatorul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi acuza înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea, bucurati-vă Ceruri şi voi care locuiţi în ele!” Potrivit acestor cuvinte este evident că se găsesc, în acest moment, în Cer, persoane care locuiesc acolo şi care simt profund împreună cu fraţii lor care suferă pe Pământ. Acesta este un fapt incontestabil; şi curând după aceea, Satan pierde această posibilitate pe care o avusese înainte, de a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu ca acuzatorul fraţilor. Niciodată el nu trebuie să mai recapete această înaltă poziţie de putere şi nu va mai umple Cerul cu învinuirile sale amare şi cu acuzaţiile sale împotriva sfinţilor lui Dumnezeu. „Vai de voi, Pământ şi mare! Căci Diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, ştiind că are puţin timp”. Aceasta leagă în mod limpede expulzarea Satanei din locul său, din locurile cereşti, de ultima criză prin care trebuie să treacă iudeii şi neamurile la sfârşitul veacului; şi ne dă cauza ascunsă a acestei crize. Pentru ce această extraordinară dezlănţuire de persecuţii? Pentru ce această acţiune înspăimântătoare a lui Satan aici pe Pământ, pentru o scurtă perioadă, timp de trei ani şi jumătate înainte de sfârşit? Pentru că Satan nu mai poate să aducă acuzaţii sus, el face aici pe Pământ tot răul care îi este posibil. El este aruncat pe Pământ şi nu va mai intra niciodată în Ceruri. Curând după aceea, el va fi alungat de pe Pământ, cum o vom vedea, și va fi închis în Adânc; şi în sfârşit, cu toate că trebuie să fie „dezlegat pentru puţin timp”, pieirea sa finală şi iremediabilă va sosi, căci atunci el va fi aruncat nu în Adânc, ci în Iazul de Foc, de unde nimeni nu se întoarce niciodată. Iată ceea ce Dumnezeu ne descoperă cu privire la căile Sale faţă de acela care, de la început până la sfârşit, se arată marele duşman al oamenilor. De la versetul 13, istoria se continuă pe Pământ: „Când s-a văzut balaurul aruncat pe Pământ, a persecutat pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locui ei, unde este hrănită un timp, timpuri și jumătatea unui timp, departe de faţa şarpelui”. Astfel femeia primeşte, nu puterea pentru a se împotrivi Satanei şi a se lupta contra lui, ci mijloace de a fugi repede de violenţa lui şi de a se pune la adăpost de persecuţia lui. Aceasta este închipuit prin cele două aripi ale vulturului celui mare, al cărui zbor energic ne arată o imagine vie a unei fugi procurate prin instrumente puternice. Vedem atunci pe duşmanul, ale cărui planuri i le-a zădărnicit Dumnezeu, făcând alte sforţări. „Şi şarpele a aruncat din gură apă ca un râu după femeie, ca s-o ia râul”. Satan încearcă să ridice „apele” popoarelor care sunt într-o stare de dezorganizare, pentru a zdrobi pe evrei, dar în zadar; „Pământul”, ceea ce, la această epocă, se găseşte sub o cârmuire statornică, „a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care balaurul îl aruncase din gură. Şi balaurul, mâniat pe femie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţiei ei, care păzește poruncile lui Dumnezeu şi are mărturia lui Iisus Hristos”. Prin această rămășiță din urmă trebuie să înţelegem pe aceia dintre evrei care vor fi remarcabili prin puterea mărturiei lor. Femeia reprezintă acest popor în chipul cel mai general. „Rămăşiţa seminţiei ei” este partea din acest popor care dă mărturie. Toţi evreii din această epocă, să înţelegem bine, nu vor avea aceeaşi putere spirituală: vor exista deosebiri. Unii vor fi mai energici si mai pricepuţi decât ceilalţi. Satan îi va urî cu atât mai mult si se va strădui să nimicească pe aceia care vor menţine în chip mai deosebit mărturia lui Iisus.

FEMEIA ȘI BALAURUL: - comentariu suplimentar 2:

 Începând cu capitolul 12 pășim într-o nouă secțiune dedicată fiarei, cu care am făcut deja cunoștință în capitolul 11. În această secțiune fiara va intra în scenă de-abia în cap.13. Intrarea ei în atenția cititorului este precedată de tabloul prezentat în cap.12 și care se focalizează pe conflictul dintre Femeie și Balaur. Într-adevăr, capitolul 12 debutează cu două semne cerești care introduc cele două personaje-cheie ale acestui pasaj. Ordinea este importantă. Mai întâi este prezentată Femeia sub forma unui semn MARE. Balaurul apare doar sub forma unui alt semn. De la început înțelegem că Femeia și nu balaurul reprezintă personajul central. Mă impresionează faptul că acest semn mare s-a arătat ÎN CERURI. De ce în ceruri? - dacă Femeia este după cum vom vedea un personaj pământesc. Și un semn pentru cine? Femeia este învăluită în soare, cu luna sub picioare și cu o cunună cu 12 stele pe cap. Ne aducem aminte de visul lui Iosif din Genesa 37:9-10 și ne gândim că Femeia nu poate fi altcineva decât poporul Israel, cel care a fost ales de Dumnezeu să fie Lumina întregului pământ și să îl aducă în istorie pe Copilul-Mesia. Ne impresionează cum se vede în ceruri/din ceruri acest popor și cât de mare este slava cu care a fost îmbrăcat. Desigur, nu putem să nu ne întrebăm dacă imaginea se referă doar la rămășița credincioasă a lui Israel (cea care a avut un rol-cheie ca planul lui Dumnezeu să meargă mai departe în istorie) sau la tot poporul evreu. Greu de răspuns la o astfel de întrebare. Indiferent de varianta pe care o alegem rămânem cu contrastul izbitor dintre slava poporului din viziunea cerească și micimea și fragilitatea acestuia din realitatea istorică de pe pământ. Femeia-Israel era însărcinată, țipa în durerile nașterii și avea un mare chin ca să nască. Imaginea ne aduce aminte de promisiunea din Genesa 3:15 despre Sămânța femeii care va zdrobi capul șarpelui, precum și despre promisiunile făcute lui Avraam și poporului evreu că din ei va veni Mesia cel mult așteptat. Mesia se află în pântecele Femeii-Israel dar nașterea nu este deloc ușoară. Chinul mare al femeii ne trimite cu gândul la toate suferințele istorice prin care a trecut poporul evreu de la întemeierea sa până la venirea lui Mesia în lume. Odată cu alegerea sa, poporul evreu a devenit ținta atacurilor și uneltirilor celui rău atât de natură spirituală cât și de natură fizică. De la Avraam până la Hristos, Israel a parcurs un traseu tare greu și chinuit. Cel rău încerca din răsputeri să stingă Lumina pe care Dumnezeu o aprinsese în lume, să realizeze dispariția efectivă a acestui popor de pe scena istoriei și să împiedice în cele din urmă venirea Seminței promise în lume. Ne amintim de dificultatea nașterii lui Isaac, și apoi de cea a nașterii lui Iacov, de ura lui Iacov împotriva lui Esau, de marile suferințe din viața lui Iosif, de genocidul din Egipt, de anevoiosul drum de 40 de ani din pustie, de greutatea cu care Israel a cucerit țara promisă, de întunecata perioadă a judecătorilor, de ura vecinilor din jur, de criza neamului de după moartea lui Solomon, de atacul Ataliei împotriva urmașilor lui David, de robia asiriană și cea babiloniană, de genocidul inițiat de Haman, de lupta intensă pentru reconstruirea Templului, de atrocitățile făcute de Antioh Epifanes IV, de întunericul spiritual de la răscoala Macabeilor până la domnia lui Irod cel Mare. Într-adevăr, un mare chin ca să nască. Mesia a venit doar la împlinirea vremurilor. Deducem că Mesia nu se putea naște oricând din Israel. Israel trebuia mai întâi să aibă un parcurs istoric în care revelația scripturilor Vechiului Testament să fie completă. Această revelație creionează profilul și lucrarea lui Mesia și face posibil ca Mesia să fie recunoscut și înțeles și ca slujba Sa să aibă impact în istorie. Dacă Israel ar fi trăit în ascultare ar fi pus mai repede stăpânire pe țară și ar fi primit mai repede revelația adusă de Templul de la Ierusalim. Dar tocmai uneltirile celui rău au dus pe Israel în neascultare, au provocat mari suferințe, au zădărnicit și chiar întârziat planul lui Dumnezeu, și au dus la amânarea venirii lui Mesia în lume. Astfel, nașterea lui Mesia în lume a durat foarte mult și a presupus un mare chin. Dumnezeu însă a avut un as în mânecă prin rămășița credincioasă din Israel și prin marii oameni ai credinței prin care Israel a fost protejat, a avansat în dezvoltarea sa ca neam și a primit marile revelații de la Dumnezeu: Legea, Cortul, Templul, mărturia profeților. De ce imaginea femeii slăvite care naște este un mare semn în cer? Imaginea apare în cer doar pentru că Ioan este în ceruri? Este un mare semn doar pentru Ioan și cititorii săi sau și pentru restul cerului? Semnul cel mare pare a fi și pentru cei din cer. Este un semn pentru cei din ceruri asupra faptului că Dumnezeu nu rămâne nepăsător la apariția răului în Univers ci are un plan împotriva răului, un plan care se derulează prin istoria poporului Israel. Putem înțelege astfel că istoria lui Israel a fost o mărturie și o încurajare pentru cei din ceruri că Dumnezeu nu rămâne pasiv la problema răului ci că lucrează intens la anihilarea acestuia din Univers.  Urmează un al doilea semn în ceruri. El îl are în vedere pe cel rău, înfățișat printr-un mare balaur roș. Nu doar femeia, ci și el este însoțit de o anumită slavă: 7 capete, 10 coarne, 7 cununi împărătești pe capete. Ni se sugerează multă putere, multă autoritate. Observăm o încercare a celui rău de a imita puterea și autoritatea divină. Cifra 7, cifra 10 (cele 10 urgii, cele 10 porunci) și cununa împărătească sunt elemente asociate adesea divinității. Iată că cel rău își însușește aceste elemente. El imită autoritatea lui Dumnezeu și oferă o alternativă stăpânirii divine. „Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului și le arunca pe pământ”. Imaginea trimite la momentul în care Lucifer a contestat pe Dumnezeu și a amăgit o parte din îngeri să treacă de partea lui. Aceștia au devenit astfel prin răzvrătire îngeri decăzuți sau demoni. Suntem uimiți de faptul că a reușit să amăgească o treime din îngerii buni care stăteau în prezența lui Dumnezeu și vedeau Fața Acestuia. Acest fapt ne îngrozește deoarece ne punem întrebarea: dacă o treime din îngeri au fost amăgiți, ce șanse avem noi, oamenii decăzuți, în fața uneltirilor diavolului? Nu putem decât să ne alipim de Dumnezeu mereu și să nădăjduim că harul Lui ne va proteja de un vrăjmaș mult mai puternic decât noi. Dacă primul semn din ceruri (femeia care naște) vine în apărarea autorității lui Dumnezeu, al doilea semn din ceruri (balaurul roș) vine să conteste stăpânirea Celui Preaînalt. Balaurul este în conflict cu femeia care stă să nască. Este interesant că nu ni se spune nimic despre acțiunile balaurului de a împiedica/întârzia nașterea. În schimb ni se precizează că el stătea înaintea femeii pentru a-i mânca pruncul când îl va naște. Conflictul este de fapt între balaur și copil, între cel rău și Sămânța promisă în Genesa 3:15. Femeia nu are nicio putere asupra balaurului, dar ea poate aduce în lume pe cel ce poate nimici balaurul. Conflictul dintre balaur și femeie este indirect, el derivând din conflictul dintre balaur și Copil. Cel rău nu ignoră promisiunea din Genesa 3:15 ci luptă împotriva ei. El vrea să mănânce Copilul, adică să-l distrugă pe Mesia, fie fizic (prin genocidul inițiat de Irod de exemplu), fie spiritual prin contaminarea cu păcatul. Nașterea are loc și Copilul însă nu este mâncat de balaur. Copilul este identificat cu Mesia despre care Vechiul Testament a profețit că va cârmui toate neamurile cu un toiag de fier. Ne surprinde faptul că nu se menționează nimic despre lucrarea pământească a Copilului: nimic despre biruința Sa asupra ispitirilor celui rău, nimic despre predicarea și minunile Sale, nimic despre moartea Sa ispășitoare pe cruce, nimic despre învierea Sa în trup de slavă. Ni se spune doar că Acesta este răpit la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie, cu alte cuvinte că este acum protejat de atacurile balaurului. Apoi textul, în v.6, revine la femeie, care fuge în pustie ca să fie hrănită acolo 1260 de zile. Deducem că femeia fuge în pustie din pricina balaurului. Finalul capitolului va confirma acest lucru. Înțelegem că pasajul se focalizează pe conflictul dintre balaur și femeie, și nu pe cel dintre Copil și balaur. Mai observăm că trecerea de la v.5 la v.6 ne sugerează că perioada de 1260 de zile ar începe de la răpirea Copilului la cer. Acest lucru ar însemna că este vorba despre un timp simbolic ce ar cuprinde toată perioada Bisericii, toată secvența de timp dintre prima și a doua venire a lui Iisus Hristos. Cu siguranță că există și interpretarea că narațiunea glisează de la v.5 către finalul istoriei, adică v.6. De fapt, după cum vom vedea sunt două interpretări majore ale cap.12, interpretări care propun două abordări diferite asupra conținutului Apocalipsei. Aceste două interpretări vizează războiul din ceruri și momentul aruncării celui rău pe pământ. Din această pricină vom intra cu analiza în pasajul următor din cap.12.

Război în ceruri. Acest război se pare că începe după răpirea Copilului la Dumnezeu, și ne putem gândi că poate fi declanșat de acest eveniment. Dar marea întrebare este: când este aruncat cel rău din ceruri? Și aici interpreții se împart în două. Primii susțin că războiul este de scurtă durată și că cel rău este aruncat din cer pe pământ imediat după înălțarea la cer a Mântuitorului. Iată principalele argumente aduse de aceștia:

- Motivul prezenței celui rău în cer îl constituia păcatele neispășite ale sfinților din Vechiul Testament și care erau depozitate în Templul ceresc. Astfel este logic ca după ispășirea păcatelor pe cruce și după înălțarea la ceruri a Mântuitorului (care curăță cu sângele Său Cortul ceresc - vezi Evrei cap.9) să aibă loc și aruncarea din ceruri a celui rău.

- Celebrul pasaj din Ioan 12:31 în care Mântuitorul, înainte de cruce, spune: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară”.

- Trecerea narațiunii apocaliptice din cap.12 de la v.5 direct la v.6, ceea ce ne sugerează că perioada de 1260 de zile începe imediat după înălțarea la cer a Mântuitorului. Perioada aceasta coincide cu cea de la finalul cap.12 (12:14), adică cu cea în care acționează balaurul DUPĂ ce a fost aruncat la pământ. Deci, deducem că acesta a fost aruncat imediat după răpirea la cer a Copilului.

A doua categorie de interpreți susține că cel rău este aruncat din ceruri la finalul istoriei, înainte de ultimii 3 ani și jumătate. De asemenea, războiul din ceruri ar putea fi unul de lungă durată. El începe la înălțarea la cer a Mântuitorului (sau chiar din Vechiul Testament) dar durează până la finalul istoriei, adică până încep ultimii 3 ani și jumătate din istoria pământului decăzut. Iată argumentele aduse de aceștia:

- Faptul că motivul prezenței celui rău în ceruri îl constituie neispășirea păcatelor sfinților Vechiului Testament este o presupunere, dar nu găsim niciun singur pasaj din Scriptură care să susțină explicit această teorie. De asemenea, dacă acesta ar fi motivul, de ce nu ni se precizează nimic în Apocalipsa 12:5 despre lucrarea ispășitoare a Copilului? Mai mult, dacă ispășirea păcatelor ar îndepărta motivul legitimității prezenței celui rău în ceruri, de ce aruncarea lui nu se întâmplă automat? De ce este nevoie de un război? De ce în acest război, în primă fază, balaurul și îngerii lui se împotrivesc?

- Pasajul din Ioan 12:31 susține nu doar că ACUM are loc aruncarea afară a stăpânitorului lumii acesteia, ci și că ACUM are loc și judecarea lumii acesteia. Or, la cruce, lumea a fost judecată doar de drept. De fapt, ea va fi judecată la a doua venire a lui Hristos. La fel deci, la cruce are loc doar aruncarea de drept a celui rău. De fapt, ea ar putea avea loc mai târziu, la finalul istoriei.

- Dacă aruncarea din ceruri a celui rău are loc imediat după înălțarea la ceruri a Mântuitorului, înseamnă că perioada de 1260 de zile din Apocalipsa este simbolică și cuprinde TOATĂ istoria Bisericii. Deci atât trâmbițele și potirele, atât împărăția de 42 de luni a fiarei, cât și lucrarea celor 2 prooroci se împlinesc de fapt în întreaga perioadă a Bisericii. Primează, așadar, o interpretare simbolică, spirituală și istorică. Înseamnă că la final nu va mai fi nimic spectaculos. Totuși, Pavel ne spune în mod explicit că va fi la final un Antihrist cu o mare lucrare de amăgire (vezi 2 Tes.cap.2). De asemenea, în Apocalipsa sunt prea multe detalii (dimensiunea trâmbițelor și potirelor, urgiile celor 2 prooroci, minunile fiarei, închinarea primită de fiară, etc.) care în mod EVIDENT NU corespund evenimentelor din istoria Bisericii.

- Femeia-Israel este protejată departe de fața șarpelui în cele 1260 de zile. Or, în istoria bisericii, evreii au fost foarte prigoniți și oprimați. Este suficient să amintim Holocaustul.

- În Noul Testament sunt pasaje care vorbesc despre prezența celui rău în ceruri după înălțarea Mântuitorului (duhurile răutății din locurile cerești din Efeseni cap.6), precum și despre continuarea acțiunii de acuzare a celui rău (1 Timotei 3:6, Tit 2:8). 

 Recunosc faptul că sunt argumente importante de ambele tabere. Optez totuși pentru a doua variantă de interpretare. Principalul motiv pentru această opțiune îl reprezintă limbajul cărții Apocalipsei și mulțimea detaliilor spectaculoase asociate cu perioada de 1260 de zile. Aceste detalii spectaculoase mă fac să cred că este  vorba de o perioadă unică, scurtă, ce vizează finalul istoriei pământului decăzut. Dacă perioada de 1260 de zile se referă la toată perioada Bisericii, atunci pur și simplu nu înțeleg rostul și sensul acestor detalii spectaculoase care s-ar regăsi doar printr-o interpretare simbolică și forțată. Pavel ne spune negru pe alb în 2 Tesaloniceni cap.2 că va fi un Antihrist (o fiară) la finalul istoriei. Deci vor fi evenimente șocante și spectaculoase la acest final! Revenim la războiul din ceruri. Se prea poate ca el să fi început încă din vechime, adică din Vechiul Testament. V.7 care introduce războiul nu este obligatoriu să urmeze o ordine cronologică față de răpirea copilului la cer. Narațiunea pur și simplu poate continua cu altă imagine care ar putea precede răpirea Copilului la cer. Războiul este condus de Mihail. Or Mihail este îngerul lui Israel și în cartea Daniel îl găsim ducând lupte în văzduh cu puterile întunericului. Poate că războiul din ceruri a început de la obârșia poporului Israel, adică de la alegerea lui Avraam. Sau poate că el va începe chiar înainte de finalul istoriei când scena finalului va fi pregătită, când numărul neamurilor (sau plinătatea neamurilor) va fi aproape de împlinire. Trebuie să luăm în calcul toate variantele. Dar care să fie natura acestui război? Cum se luptă îngerii luminii cu îngerii întunericului? În săbii și săgeți? Nicidecum. Avem motive să credem că este un război al discursurilor (vezi Iuda v.9 unde arhanghelul Mihail se certa cu diavolul pentru trupul lui Moise). Și se pare că la un moment dat discursul lui Mihail și al îngerilor lor devine mai puternic. Dar ce dă putere discursurilor îngerilor luminii? Ar putea fi planul lui Dumnezeu și revelația lui Dumnezeu care crește înaintând spre final. Dar ar putea fi dată și de credincioșia oamenilor luminii de pe pământ. Ne aducem aminte din cartea Daniel de conlucrarea dintre rugăciunile de pe pământ ale lui Daniel și lucrarea din văzduh a arhanghelului Mihail. Ne aducem aminte din Apocalipsa 1-3 că fiecare Biserică are un înger ceresc și că într-un fel puterea îngerului este direct proporțională cu curăția și credincioșia Bisericii de pe pământ. Și să nu uităm de v.11 din Apocalipsa 12 care vorbește despre cei de pe pământ care au biruit balaurul prin sângele Mielului, prin cuvântul mărturisirii lor și prin faptul că NU și-au iubit viața chiar până la moarte. Nu cred că este întâmplător că se vorbește despre biruința lor imediat după biruirea celui rău în ceruri. Cred că este o legătură între biruința lor de pe pământ și biruința lor în ceruri. În Efeseni 6 ni se spune că Biserica de pe pământ nu are de luptat împotriva cărnii și sângelui ci împotriva căpeteniilor întunericului din locurile cerești. Și se pare că atunci când se va împlini un număr al biruitorilor de pe pământ, și un număr al martirilor de pe pământ, îngerii din ceruri vor putea da celui rău lovitura decisivă. Ne putem gândi că înșiși îngerii luminii au avut nevoie de un timp pentru a înțelege în profunzime planul divin, pentru a-și consolida încrederea în Dumnezeu și în cele din urmă pentru a obține un discurs mai puternic decât al celui rău. Această ipoteză este susținută de începutul capitolului 12. Într-adevăr cele două semne din ceruri sunt pentru îngeri! Deci ei au fost derutați de discursul balaurului. O treime din îngerii luminii au trecut de partea balaurului. Dar ceilalți au rămas probabil derutați de discursul balaurului, de succesul lui, de aparenta pasivitate din partea lui Dumnezeu. Astfel ei au nevoie de un semn mare pentru încurajare și anume: femeia care naște Copilul. Dar se pare că acest semn nu este suficient. Încurajarea îngerilor prin istoria lui Israel continuă prin mărturia Bisericii și a martirilor acesteia. În cartea Daniel, Mihail luptă singur. În Apocalipsa 12 este susținut de mai mulți îngeri - probabil de îngerii tuturor Bisericilor autentice de pe pământ. Ne aducem aminte de Efeseni cap.3 în care ni se spune că Biserica este o universitate a îngerilor și că prin ea lumile cerești pricep înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu. Așadar, îngerii luminii sunt la început derutați de discursul balaurului. Apoi însă sunt încurajați de istoria Israelului care naște pe Mesia. Apoi continuă întărirea lor în universitatea Bisericii ca la finalul perioadei Bisericii, aproape de momentul împlinirii numărului deplin al neamurilor (pleroma neamurilor din Romani 11) discursul lor să capete o asemenea putere încât să învingă în mod rușinos pe diavol și pe îngerii lor. Aruncarea celui rău din ceruri este bineînțeles un mare motiv de bucurie în ceruri. Cel rău este numit „pârâșul fraților noștri, cel care zi și noapte îi pâra înaintea lui Dumnezeu”. Într-adevăr, imaginile din Vechiul Testament despre acțiunea celui rău din ceruri îl prezintă ca pe un mare contestatar și acuzator al sfinților de pe pământ (vezi Iov cap.1-2, Zaharia cap.3). Activitatea sa de pârâș continuă și în Noul Testament așa cum am arătat mai sus. V.10 ne arată că în momentul aruncării celui rău pe pământ, în ceruri deja se celebrează biruința și venirea stăpânirii lui Hristos. Deși mai sunt 3 ani jumătate de mare război pe pământ, cerul deja declară biruința finală. Pentru ei, aruncarea celui rău din ceruri este un semn și o garanție că biruința finală este aproape și că va veni negreșit! Ei l-au aruncat din ceruri pe diavol și nu o intervenție directă și suverană din partea lui Dumnezeu. Ei l-au văzut pe cel rău dezbrăcat de puterea lui. Deși pe pământ Biserica trebuie să mai reziste 3 ani și jumătate, deși Israel trebuie mai întâi protejat și apoi trezit, îngerii nu mai au nicio îndoială cu privire la împlinirea planului lui Dumnezeu și a biruinței lui Hristos asupra balaurului. Ei deja declară și celebrează biruința finală. Minciunile, pretențiile și furia balaurului nu-i mai impresionează. Ei sunt siguri că Biserica va rezista până la final, că Israel se va trezi și că Hristos va reveni și va nimici pe cel rău cu suflarea gurii Lui! Dar cel rău nu este aruncat direct în Adânc, ci pe pământ. E adevărat că pentru puțină vreme. El însă mai are drept de acțiune pe pământ. Pe pământ încă lucrurile nu sunt coapte, nu sunt pe deplin pregătite pentru a doua venire a lui Hristos. Și aici mă refer în primul rând la Israel care încă nu strigă după Iisus Hristos. Or strigătul lor va declanșa a doua venire a lui Hristos (vezi Zaharia cap.12-14). Deci el mai are drept de a acționa pe pământ. Însă pentru puțină vreme. Observăm că aruncarea sa pe pământ este ceva neașteptat: „când s-a văzut aruncat pe pământ”… Deci împlinirea numărului biruitorilor și martirilor de pe pământ care va da putere decisivă lui Mihail și îngerilor lui în războiul din ceruri este o taină pe care o știe doar Dumnezeu! Diavolul aruncat pe pământ este cuprins de o mânie mare pentru că știe că mai are puțină vreme de a acționa înainte de reîntoarcerea în slavă a lui Hristos. Și ce va face el în această puțină vreme? Ne așteptăm în primul rând să se năpustească asupra Bisericii. Dar surpriză! Primul lucru pe care îl face este să se năpustească asupra femeii, adică asupra lui Israel. Și din v.17 care face o distincție clară între femeie și Biserică, deducem că femeia se referă la întreg Israelul și nu doar la rămășița credincioasă. De ce întâi asupra lui Israel? Pentru că Israel este cheia declanșării revenirii lui Hristos în glorie! Dacă Israel este distrus fizic de pe pământ, Scripturile nu se mai pot împlini, Hristos nu mai poate reveni, promisiunile lui Dumnezeu rămân neîmplinite și diavolul câștigă războiul împotriva lui Dumnezeu! De asemenea dacă Israel este amăgit spiritual și blocat în împietrirea sa, iarăși revenirea Mielului este blocată. Iată de ce mai întâi se năpustește asupra femeii. Textul ne întâmpină cu o nouă surpriză: femeia este protejată de fața șarpelui în cei 3 ani și jumătate. Este o protecție în primul rând fizică. Este incredibil. Cel rău este coborât  pe pământ, este cuprins de mare mânie, prin fiară (vom vedea în următorul capitol) stăpânește peste tot pământul, are ca primă țintă distrugerea lui Israel și TOTUȘI NU SE POATE ATINGE DE ISRAEL! Este absolut incredibil! Iată că puterile celui rău nu sunt nelimitate. Dumnezeu este stăpân peste pământ și El trasează granițe clare acțiunilor celui rău. La fel cum protejează pe cei doi martori 3 ani și jumătate, la fel protejează femeia 1260 de zile! Vom vedea că de-abia la finalul celor 3 ani și jumătate, fiarei i se va da voie să se atingă de femeia-Israel și să declanșeze războiul împotriva lui Israel și împotriva Ierusalimului. Dar astfel, el nu va face decât să împlinească Scripturile (vezi Zaharia cap.12-14) și să treacă pe Israel printr-un ultim creuzet care nu va face decât să-l curățească și să-l trezească. Mari sunt planurile și minunile Domnului! Însă 3 ani și jumătate nu se va putea atinge de Israel. Probabil Domnul vrea ca Israel să poată fi expus mai întâi la mărturia trâmbițelor și la proorociile celor doi martori. Doar în lumina acestora creuzetul de la final își va face efectul dorit și va duce la marea trezire a lui Israel. Textul insistă cum este protejată femeia. Avem 2 imagini. Mai întâi i se dau aripile vulturului celui mare și este dusă în pustie departe de fața șarpelui. Apoi pământul își deschide gura și înghite râul pe care-l aruncă balaurul împotriva femeii. Prima imagine insistă pe o intervenție a cerului/văzduhului și a doua pe o intervenție a pământului. Realitățile cerești conlucrează cu cele pământești pentru protejarea femeii. Ducerea în pustie, ne amintește de ducerea lui Israel în pustie de după ieșirea acestuia din Egipt. În pustie Dumnezeu a protejat pe Israel de furia lui Faraon, de alți vrăjmași și i-a purtat de grijă. Realitățile cerești țin probabil de decizia suverană a lui Dumnezeu și de lucrarea îngerilor din văzduh. Realitățile pământești vizează probabil un context politic al popoarelor favorabil lui Israel. Râul din gura celui rău poate să fie doar o imagine sau se poate referi la vreun popor (vezi Apocalipsa 17:15) care va încerca un război împotriva lui Israel dar nu va izbândi. Cel rău se vede total neputincios în asaltul lui asupra femeii Israel. De-abia atunci, mâniat pe femeie, se duce să facă război „cu rămășița seminței ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus Hristos”, adică cu Biserica de pe pământ. Evident că și Biserica este o țintă. Prima țintă este Israel și am argumentat de ce. Dar și Biserica rămâne o țintă. De ce? Dumnezeu are două mari promisiuni cu privire la Biserică:

1. Mărturia Bisericii va rezista până la finalul istoriei și la a doua Sa venire Hristos va răpi la ceruri pe cei credincioși rămași în viață! (vezi 1 Tes. cap.4).

2. Harul primit de Biserică se va întoarce spre Israel spre pocăința și mântuirea acestuia (vezi Romani 11). Subliniem aici că Romani 11 arată că Israel se va întoarce la Hristos Iisus, nu printr-un har special venit de sus, ci prin harul și mărturia Bisericii. Dacă Biserica este distrusă fizic și spiritual de pe pământ, iarăși promisiunile lui Dumnezeu nu se pot împlini, Israel nu se poate întoarce la Hristos și Hristos nu mai poate reveni. E adevărat că Biserica, fiind o entitate spirituală, poate renaște oricând prin minunea nașterii din nou în sânul oricărui popor. Dar Israel fiind o entitate fizică, dacă este distrus, el nu mai poate renaște în veci. Iată de ce Israel este o țintă mai sigură, și prima țintă a balaurului în puținul timp care îi va mai rămâne la finalul istoriei. Însă Israel fiind protejat, el se repede asupra Bisericii. Observăm un lucru interesant: balaurul nu atacă simultan femeia și Biserica. El se concentrează mai întâi asupra femeii-Israel, și de-abia mai pe urmă asupra Bisericii. Această înseamnă că resursele sale nu sunt nelimitate, ci limitate. El le concentrează mai întâi asupra femeii, și de-abia apoi asupra Bisericii. Capitolul 13 ne va descrie în ce constă războiul declanșat împotriva Bisericii. Dar înainte să pășim în acest capitol merită să mai subliniem câteva lucruri. O întrebare: aruncarea celui rău din ceruri are implicații pozitive doar pentru cer sau și pentru Biserica de pe pământ? Și aici nu mă refer la pământul aflat în întuneric despre care se spune în v.12 „vai de el!”, ci mă refer la Biserica autentică de pe pământ, cea care șade împreună cu Hristos în locurile cerești! Care sunt implicațiile pentru Biserică? Doar că războiul împotriva ei crește în intensitate? Nicidecum. Aruncarea celui rău din ceruri nu este o veste bună doar pentru cer ci și pentru Biserica de pe pământ! Și vestea bună nu constă doar în faptul că vremea s-a scurtat, că cel rău mai are doar un scurt timp de acțiune pe pământ și apoi vine Hristos în slavă. Vestea bună constă în faptul că pârâșul Bisericii din ceruri este aruncat jos pe pământ! Deci în ultimii trei ani și jumătate Biserica nu va mai avea pârâș în ceruri. Or acest lucru înseamnă cu siguranță mari implicații pozitive pentru Biserică. De ce? Pentru că activitatea de acuzator din ceruri a celui rău nu este o joacă ci are o putere și o influență reală asupra credincioșilor de pe pământ. Este suficient să ne aducem aminte de primele două capitole din cartea Iov sau de Zaharia cap.3. Pâra celui rău în ceruri are putere. De aceea Pavel ne îndeamnă în Tit cap.2:8 să avem grijă ca potrivnicul să nu poată spune nimic rău de noi. Este adevărat că mânia lui Dumnezeu se descoperă împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu de pe pământ, indiferent dacă este un acuzator sau nu (vezi Romani 1). Totuși, rolul și impactul acuzatorului ceresc este real. Sunt legități cerești pe care nu le putem pricepe. Dar putem pricepe că acuzatorul are dreptul să ceară cernerea celor sfinți (vezi cazul lui Iov sau cernerea ucenicilor Mântuitorului etc.) și să-L determine cumva pe Dumnezeu să îngăduie asupra copiilor Lui încercări, necazuri sau pedepse ieșite din comun care în mod normal nu ar trebui să aibă loc. Deducem faptul că fără să mai aibă un pârâș în ceruri, puterea spirituală a Bisericii de pe pământ crește foarte mult! Nu mai există acel mare bruiaj din ceruri. Comunicarea dintre Biserică și cer e mult mai clară. Puterea lui Dumnezeu devine deplină în Biserica de pe pământ. Cred și sper că aruncarea celui rău din ceruri va însemna o nouă Cincizecime/Rusalii pentru Biserica de pe pământ. Nu mă refer la un Rusalii spectaculos ci la unul la nivelul duhului, în Duhul. Acest Rusalii va împuternici Biserica pentru ultimul război de trei ani și jumătate. Acest Rusalii va da Bisericii autentice și aflate în veghere (fecioarele înțelepte) un nou entuziasm și o mare bucurie cu privire la așteptarea venirii Domnului. Astfel Biserica nu va tremura 3 ani și jumătate, ci va aștepta cu bucurie revenirea Mirelui. Fără o astfel de putere și încurajare de ce să mai așteptăm finalul? Dacă finalul este așa de greu, dacă ne putem pierde credința în el, nu mai bine să ne dorim să trecem la Domnul înainte de acesta? Cum să ne dorim revenirea Mirelui și să-L așteptăm cu mare bucurie? Doar prin harul lui Dumnezeu, care la final nu va îngădui doar amplificarea asaltului întunericului, ci va opera și înmulțirea resurselor și mărirea puterii celor credincioși. Oare nu acest lucru l-am învățat din capitolul 11 și anume că atunci când întunericul se înmulțește pe pământ, lumina se înmulțește și mai mult?! La final nu se va amplifica doar războiul împotriva Bisericii ci va crește și puterea acesteia. Și totuși, de ce în cei 3 ani și jumătate Dumnezeu protejează pe Israelul necredincios dar îngăduie balaurului să prigonească Biserica credincioasă și să omoare pe mulți creștini? De ce nu îi protejează și pe creștini? Se pare că mai este nevoie de încă o jertfă. Planul lui Dumnezeu înaintează în istorie prin tainica strategie a Mielului, prin jertfele sfinților de pe pământ. Am văzut cum toate jertfele creștinilor din istorie sunt absolut necesare ca îngerii din ceruri să câștige războiul împotriva celui rău. Jertfa din ultimii trei ani și jumătate a Bisericii se pare că nu mai este pentru îngerii din ceruri ci pentru trezirea lui Israel, pentru ca harul primit de Biserică să se poată întoarce la Israel. Dacă nu ar mai fi nevoie de această jertfă, Dumnezeu nu ar îngădui-o. Dar dacă vine de la Dumnezeu, să o primim cu bucurie.  Capitolul 12 îl introduce pe balaur, pe cel care stă în spatele fiarei din cap.13. Desigur este prezentat cu multă putere și ca un vrăjmaș care nicidecum nu trebuie subestimat. În același timp, cap.12 ne oferă o perspectivă echilibrată care ne arată că acesta nici nu trebuie supraestimat. Semnul din ceruri al femeii este mai mare decât semnul balaurului. Balaurul nu reușește să împiedice nașterea Copilului, nici să mănânce Copilul. Balaurul este aruncat din cer nu de puterea suverană a lui Dumnezeu ci de discursul îngerilor luminii. Balaurul este luat prin surprindere de aruncarea sa din cer. Acesta are resurse limitate și astfel le concentrează mai întâi asupra lui Israel, și apoi asupra Bisericii. Cerul este deja convins de biruința finală a lui Hristos și de înfrângerea Balaurului. Și nu în ultimul rând, mulți amărâți (ca și noi) de-a lungul istoriei au biruit balaurul prin sângele Mielului, prin cuvântul mărturisirii lor, și prin faptul că nu și-au iubit viața până la moarte. Este incredibil. Nu ni se spune că au biruit păcatul, sau pe demoni, ci pe însuși marele balaur. Și dacă Biserica autentică l-a biruit pe balaur când acesta își desfășura activitatea de acuzator în ceruri, cu atât mai mult îl va birui la final când acesta va fi aruncat pe pământ. Este important să ne amintim că secțiunea din cap.12-15a nu este dedicată doar fiarei, ci fiarei și biruitorilor acesteia. Dumnezeu nu vrea să ne umple de frică prin această secțiune. Da, ne atenționează ca să fim mereu în veghere. Dar El vrea dimpotrivă să ne umple de bucurie, încredere și multă încurajare!  

CAPITOLUL 13 - Fiarele fărădelegii:

 Mâniat pe femeie, „balaurul” s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei (Apoc. 2:17). Taina fărădelegii descoperită în capitolul 12 devine vizibilă prin influența pe care o are asupra sistemului politico-administrativ și a sistemului religios. În capitolul 13 asistăm la instaurarea unui climat de teroare prin ridicarea celor două „fiare” care vor stăpâni cu autoritate absolută asupra tuturor „locuitorilor pământului”. Fiara ieșită din mare - Apoc. 13:1-10; Fiara ridicată din pământ - Apoc. 13:11-18. Împreună cu balaurul, aceste două fiare vor alcătui o trinitate. Comentatorii o numesc „ne-sfânta trinitate” sau „trinitatea satanică”, o imitație demonică a sfintei trinități a dumnezeirii. Pentru recuperarea omenirii și pentru instaurarea Împărăției lui Dumnezeu pe Pământ, Tatăl a făcut planul, Fiul este instrumentul prin care se realizează, iar Duhul Sfânt este Cel care-i convinge pe oameni să se supună Fiului. Cele două fiare din acest capitol vor imita demonic lucrarea Fiului și a Duhului Sfânt. Să le luăm pe rând.

6. Fiara ieșită din mare - Apoc. 13:1-10: Cel de al șaselea personaj din drama numită „taina fărădelegii” este teribil în putere, în împotrivire față de Dumnezeu și în tiranie. El se ivește „din mare” adică din zarva popoarelor și va instaura domnia absolută a lui Antihrist într-o formă finală a Imperiului Roman readus la viață. Să nu uităm că ultima „trăznaie” a Romei a fost să-și proclame Cezarul ca ființă „divină”. În anul 42 d.H., romanii l-au zeificat pe Cezar cu titlul „Divus Iulius”, Octavian, urmașul său a devenit în mod automat Divi filius („Fiul celui divin”). Aceeași obrăznicie exaltantă îl va caracteriza și pe Antihrist: „Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă” (Apoc. 13:1). Cel care însuflețește această fiară este „balaurul” din capitolul precedent, adică Diavolul însuși. Nu este la prima ispravă de genul acesta. El a fost păpușarul care a tras sforile și în spatele altor puteri politico-administrative.  Cele șapte imperii care s-au succedat sub influența demonică au fost: Egipt, Asiria, Babilon, Medo-Persia, Grecia, Roma și Roma redivivus sau faza romană a Antihristului. Înainte de a prezenta fiara ieșită din mare este folositor să ne aducem aminte cum a fost numit balaurul care a însuflețit împotrivirile față de planul lui Dumnezeu în alte cărți ale Bibliei: În Vechiul Testament: „Asirianul” - Isaia 10:5-6; Isaia 30:27-33; „Împăratul Babilonului” - Isaia 14:4; „Lucifer” - Isaia 14:12 „Cornul cel mic” - Dan. 7:8; Dan. 8:9-12; „Împărat fără rușine și viclean” - Dan. 8:23; „Domnul care va veni” – Dan. 9:26; „Împăratul care va face ce va dori” - Dan. 11:36. În Noul Testament: „Fiul pierzării” - Ioan 17:12; „Omul fărădelegii” - 2 Tesal. 2:3-8; „Fiul pierzării” (din nou) - 2 Tesal. 2:3-8; „Potrivnicul” - 2 Tesal. 2:3-8; „Antihrist” - 1 Ioan 2:18; „Fiara” - Apoc. 13:1-2. Aceeași „fiară” ca în profețiile lui Daniel: Fiara din vedenia lui Ioan este aceiași cu cea de a patra fiară din vedeniile profetului Daniel. Ordinea imperiilor este însă inversă, pentru că Daniel le vedea în perspectiva viitorului, iar Ioan le privește retroactiv, spre trecut. Daniel le-a văzut în ordinea: leu, urs, pardos, fiara înspăimântătoare, iar Ioan le amintește invers: leopard (pardos), urs și leu. „Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard, avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” (Apoc. 13:2). Fiara din Apocalipsa este o combinație a fiarelor din cartea Daniel, cea de a patra nemaifiind descrisă pentru că Ioan o va descrie în acest capitol. Ca și în cartea profetului Daniel, sistemul omenesc dominant pe Pământ la un anumit moment este numit „fiară”, pentru a sublinia faptul că este ceva sălbatic, sub nivelul omului și al animalelor obișnuite, total sălbăticit și neascultător de Dumnezeu. Și tot ca în cartea lui Daniel, fiara politico-administrativă este alcătuită dintr-un complex de patru imperii mondiale, așezate într-o ordine decrescătoare. În cartea profetului Daniel, în capitolul 2 ni se spune că Dumnezeu i-a dat lui Nebucadnețar programul politic al veacurilor prin imaginea unui chip de om care avea capul de aur, pieptul și brațele de argint, pântecele și coapsele de aramă, iar picioarele de fier cu partea de la fluierele picioarelor în jos parte de fier și parte de lut (Dan. 2:31-33). Imperiile mondiale s-au succedat unul după altul, babilonienii, medo-persanii, grecii și romanii, de fiecare dată următorul fiind mai puțin puternic și slăvit decât precedentul. Dumnezeu îi descoperă apoi lui Daniel aceeași succesiune de imperii mondiale sub chipul a patru „fiare” distincte: „În vedenia mea de noapte, am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta. Cea dintâi semăna cu un leu … o a doua fiară era ca un urs … o a treia ca un pardos … și a patra era nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică” (Dan. 7:2-7). Același personaj misterios cu puteri nemaipomenite: Ca și în cartea lui Daniel, fiara a patra este dominată de apariție unui personaj extrem de puternic și de obraznic față de Dumnezeu. Iată ce este scris în cartea profetului Daniel: „M-am uitat cu băgare de seamă la coarne şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor şi, dinaintea acestui corn, au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie” (Dan. 7:8). „Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt. Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început” (Dan. 9:9-12). „La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean. El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti” (Dan. 8:23-25). Iată ce este scris în Apocalipsa: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” (Apoc. 13:3-4). Nu cred că acest personaj va muri și va avea parte de o înviere demonică pentru simplul fapt că Satana nu poate da viață nimănui. Cred că „rănit de moarte” este o aluzie la revenirea Imperiului Roman după o aparentă moarte care a durat multe secole. Imperiul se va reface în vatra vechii Europe unite și va avea sediul de conducere la Roma. Personajul care va stăpâni atunci peste toată lumea se va numi Antihrist, care înseamnă în același timp și „împotriva lui Hristos” și „înlocuitorul lui Hristos”. Numirea a fost lansată tot de apostolul Ioan în cea dintâi epistolă a sa: „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti - prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2:18). „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acela este Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul” (1 Ioan 2:22). „ … şi orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum” (1 Ioan 4:3). „Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Iisus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată antihristul!” (2 Ioan 1:7). Antihristul va apărea mai întâi ca un veritabil „superman”. Va poza drept un mare umanitarian, un prieten al tuturor și mai ales un protector al poporului Israel, pe care-i va convinge că este purtătorul de vești bune, cel ce inaugurează „epoca de aur” descrisă de profeți și pe care-i va convinge să-l accepte drept un adevărat mesia. Aceeași obrăznicie împotriva lui Dumnezeu: Ca în toate cazurile aparițiilor lui anterioare, Satana se va ridica împotriva lui Dumnezeu în persoana acestui final Antchrist. De data aceasta o va face public și va câștiga adeziunea locuitotilor Pământului în cea de a doua jumătate a Necazului cel Mare: „I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni” (Apoc. 13:5). Pentru liniștea noastră este bine să reamintim că aici apare iar expresia „i s-a dat”. Asta înseamnă că Satan nu poate face decât exact cât îi permite Cel Atotputernic, ca și în cazul patriarhului Iov. Intensitatea lucrărilor lui și durata lor este prestabilită de Dumnezeu însuși, care este întotdeauna pe tron, deasupra tuturor tronurilor care există. Profetul Daniel precizează durata lucrării la exact „trei ani și jumătate”, adică durata celei de a doua jumătăți a Necazului cel Mare. Când citim că „Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” trebuie să înțelegem că până și tronul Satanei, Domnul veacului acestuia, îi este subordonat lui Dumnezeu. Conflictul Antihristului cu Cerul va fi pe față. Vor fi două tabere clare și distincte. „Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer” (Apoc. 13:6). Fără nicio îndoială că Satana va prezenta o variantă mincinoasă a evenimentelor, justificând Răpirea Bisericii și atrăgând asupra celor plecați de pe Pământ antipatia și dușmănia „locuitorilor pământului”. Antihrist îi va vrăji pe oameni cu abilitățile lui de a rezolva toate problemele, toate situațiile de criză, câștigându-și astfel încrederea  lor totală și libertatea de a face tot ce dorește: „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea” (Dan. 7:25). Îl va deranja probabil că „era noastră” se numără de la nașterea Domnului Iisus și va introduce un calendar universal nou, cu date legate de propria sa identitate. Scopul lui declarat va fi să-L scoată pe Iisus Hristos și influența Lui din istoria și conștiința oamenilor: „Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor” (Dan. 8:25). „Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţine seamă nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţine seamă de niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi” (Dan. 11:36). Este posibilă apariția unui astfel de exemplar al speciei umane? Biblia spune că da, iar istoria o confirmă. Vreau să vă dau un exemplu din istoria recentă. Am avut curiozitatea să studiez viața lui Hitler. M-am convins că el a fost cea mai grafică ilustrare a Antihristului. A fost un fel de „repetiție generală”, înainte de apariția lui. Am citit o carte fascinantă cu titulul „The Morning of the Magicians” (Dimineața vrăjitorilor) scrisă în 1969 de Louis Paules și Jacque Bergier. Autorii examinează activitatea lui Hitler și ajung la o concluzie teribillă. Ei nu au fost creștini, ci scriitori liberali. Ca să se documenteze, s-au dus și au studiat procesele verbale de la procesul din Nuremberg și au citit o mulțime de alte cărți scrise de alții despre hitlerism. Iată concluzia lor. Citez de la pagina 249: „Este imposibil să înțelegi planurile politice ale lui Hitler dacă nu ești familiarizat cu convingerile lui fundamentale, iar cea mai importantă dintre aceste convingeri a fost că există o legătură magică între om și Univers.” Cu alte cuvinte, Hitler a crezut din toată inima că între om și lumea nevăzută există o legătură mistică, magică. Autorii continuă spunând că Hitler a practicat personal magia și a fost obsedat de ea. Hitler și-a văzut viața ca un destin care i-a fost hărăzit de forțele nevăzute. L-a citit cu aviditate pe Aenids de Plutonius, un mare specialist în domeniul inițierii oculte în magie. Hitler a devenit membru al unor societăți secrete oculte ale intelectualilor pro-arieni, unde s-a familiarizat cu texte hinduse străvechi. A fost inițiat în aceste discipline împreună cu Nietzsche și magiciani din Tibet. Paules și Bergier spun că cea mai probabilă explicație a faptelor lui Hitler este căderea lui sub influența unor forțe satanice care s-au manifestat în aceste societăți mistice. Ei cred că lumea a fost atunci sub umbra întunecată a forțelor oculte și că nimeni nu va putea înțelege exaltarea care l-a cuprins pe Hitler dacă nu ține seama de intrarea lui sub influența lor. Am găsit o altă carte, scrisă de Eric Norman în 1972, cu titlul „The Hollow Earth” (Pământul gol pe dinăuntru). Autorul spune că participarea lui Hitler la societățile oculte l-a convins să se închine la niște ființe care trăiesc în interiorul Pământului. Aceste spirite puternice au programul de a ieși până  la urmă din centrul planetei și vor deveni stăpânii Pământului. Sună familiar, nu-i așa? Este exact ceea ce ni se spune în cartea Apocalipsa că va face Satan. Am văzut în capitolul 9 că miriade de demoni vor ieși din Adânc și-i vor chinui pe oamenii din toată lumea. Societățile oculte nu studiază Biblia, așa că singura lor sursă de informare este direct de la demonii care așteaptă în Adânc. Hitler a fost convins că dacă nu se va alinia cu planurile civilizației subpământene, va fi ucis când vor veni ele să ia în stăpânire lumea. Pare caragios, dar el a căutat în trei ocazii să pătrundă pe căi bizare în interiorul Pământului. Tot din cărțile despre civilizația subpământeană s-a născut și ideea de a-i folosi pe copii în război. Hitler i-a numit „mici pui de lup”, le-a făcut uniforme negre iar pe mâneci le-a așezat câte un sinistru cap de mort. Fanatismul acestor copii a fost teribil și majoritatea încercărilor făcute asupra lor după război pentru a-i recupera pentru o viață normală au eșuat. Cel de al Treilea „Reich” a fost incredibil de înțesat cu practicanții ai științelor oculte. De exemplu, Karl Haushofer, unul din generalii lui Hitler, a fost unul din fondatorii Societății Zorilor de Aur specializată în magia neagră. El a fost cel care l-a îndemnat pe Hitler să scrie „Mein Kampf”, cartea ideologiei naziste. Haushofer a vizitat Tibetul, China și India, s-a convertit la budism, devenind membrul unei societăți secrete care practica magia neagră și din care nu puteai să ieși decât prin moarte naturală sau sinucidere. A avut puteri magice deosebite cu care l-a manipulat pe Hitler. Rudolf Hess a declarat că, de fapt, „Haushofer conduce, magicianul din spatele lui Hitler și legiunile lui de demoni”. În contionuare el spune că Hitler însuși era un „medium” dirijat de puterile oculte. Chiar și „svastica”, emblema hitlerismului, care avea forma unei cruci pătrate cu brațele rupte a fost adusă tot din magia neagră din Tibet și India. În 1925, la ordinul lui Hitler, un grup de călugări budiști din Tibet s-au mutat în Berlin, au jurat credință societății oculte din care făcea parte Hitler și au început imediat să infiltreze toată societatea germană cu învățăturile lor. Emisarii trimiși de Hitler în Tibet i-au identificat pe cei cu puteri oculte și au finanțat toată expediția care i-a transplantat în inima Germaniei. După capitularea Germaniei la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, când anchetatorii au căutat să deznoadele ițele structurii de putere ale nazismului prin stabilirea rolului jucat de conducătorii temutului SS, au descoperit cu uimire că foarte mulți dintre ei au fost tibetani din Himalaia, fără niciun fel de acte de identitate germane. Rosenberg spune că au fost ultimii care au rămas alături de Hitler ca să-l sfătuiască și să-l direcționeze. În martie 1946, Haushofer și-a omorât soția, iar apoi, în fața unui altar budist, și-a jertfit fiul și s-a sinucis. Toți cei șapte membrii fondatori ai partidului nazist au fost membrii în societăți oculte. Am fost uimit să citesc în cărțile studiate mărturiile celor din preajma lui Hitler. Ei au declarat că Hitler avea întotdeauna o altfel de voce când vorbea în public, de parcă o putere supraomenească venea peste el și-i vrăjea pe cei care-l ascultau. Avea un magnestism teribil. Nu era vocea cu care erau ei obișnuiți din convorbirile lor personale cu „marele lider”. De pe buzele lui ieșeau în public altfel de sunete care vesteau lucruri mari, viziuni cuceritoare. Un apropiat cu care a trăit sub același acoperiș, mărturisește că Hitler avea coșmare teribile, convulsii mari în somn care făceau să se miște patul. Intra într-o formă de catarsis (semiparalizie imobilizantă) și scotea gemete înfricoșătoare. Într-un miez de noapte l-au găsit sufocându-se și scoțând sunete neinteligibile, din care n-au putut desluși decât mărturisiri teribile: „Uite-l! Este aici! A venit după mine!” Avea buzele albe și a început să strige isteric. Hitler era convins că aparține unei rase superioare, „ariene” cu rădăcini orientale, destinată să conducă lumea și să o ducă spre orizonturi noi, necunoscute. La fel de convins a fost și că omenirea pe drumul înnoirii purta în ea vestigiile unor rămășițe nereușite, un fel de rase inferioare, care trebuie eliminate repede. Aceste rase nici nu merită să poarte numele de oameni, fiind încă la nivelul porcilor și al gândacilor puturoși. Rasele inferioare sunt negrii, țiganii și evreii. Sunt convins că acesta a fost motivul holocaustului și al lagărelor de exterminare. Un singur om, cu puteri de mediu spiritist, stăpânit de puteri supranaturale demonice a putut duce o întreagă națiune de germani inteligenți în pragul nebuniei și i-a transformat în asasini fără scrupule. A fost la lucru puterea incredibilă a lui Satan. Cred că, cel de al Treilea Reich, cu conotațiile lui de cea de a treia încercare de a reface puterea Imperiului Roman, după Carol cel Mare și Napoleon, a fost una din „repetițiile generale” cu public de dinaintea ridicării adevăratului Antihrist. Până și pretențiile lui de a fi o împărăție care va dura o mie de ani (un mileniu nebiblic) au fost imitații caraghioase ale planului lui Dumnezeu cu poporul Său, Israel. Hitler i-a urât pe evrei cu o ură desăvârșită. A omorât șase milioane din poporul Israel, împlinind parcă ad literam versetul din Apocalipsa 12:3: „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus Hristos” (Apooc. 12:17). Aceeași neputincioasă încercare de a-L imita pe Dumnezeu: Balaurul se va întrupa în Antihrist ca să imite întruparea Fiului lui Dumnezeu. El îi va imita până și „învierea” ca să-i ducă în eroare pe locuitorii Pământului: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei” (Apoc. 13:3). Se va împlini astfel profeția făcută de Domnul Iisus: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu, şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5:43). Deși va fi extrem de puternic, asta nu înseamnă că Antichrist va fi invincibil! Iată ce vom citi peste doar câteva capitole tot în cartea Apocalipsa: „ … Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului. Şi ziceau: Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apoc. 15:2-3).Aceeași falsitate a celui ce este mincinos și tatăl minciunii: Satan n-ar putea niciodată să-i păcălească pe fiii luminii, dar cei ce au preferat întunerecul vor fi o pradă ușoară pentru vicleșugurile lui: „I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat” (Apoc. 13:7-8). Asta pentru că „locuitorii pământului” n-au vrut să primească adevărul adus de Evanghelia Domnului Iisus. Aduceți-vă aminte de avertismentul apostolului Pavel: „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase  şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi” (2 Tesal. 2:7-12). Dumnezeu reușește în tot ceea ce-și propune și când El însuși trimite oamenilor o lucrarea de rătăcire, lumea va fi înșelată. Este permisiunea pe care i-o dă El lui Satan. Ioan nu se poate opri să-și avertizeze cititorii de această tragică posibilitate. Simțim imediat simpatia apostolului pentru cititorii și ascultătorii lui, care mai aveau șansa să creadă Evanghelia și să nu ajungă în teribila vreme a Necazului lui Iacov. Formularea avertismentului lui este identică cu cea din avertismentele trimise de Domnul Iisus creștinilor în cuprinsul celor șapte scrisori din Apocalipsa 2 și 3: „Cine are urechi să audă! Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor” (Apoc. 13:9-10).

7. Fiara ridicată din pământ - Apoc. 13:11-18: Cel de al șaptelea personaj din drama „tainei fărădelegii” este tot o fiară, tot însuflețită de Satan, dar diferită de cea dintâi: „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată” (Apoc. 13:11-12). Această a doua fiară are un nume: „profetul mincinos”. „Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura proorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte” (Apoc. 16:13 vezi și Apoc. 19:20; 20:10). Dacă prima fiară se ridică din mare, adică din mijlocul neîntreruptei agitări a popoarelor lumii, această a doua fiară se ridică ,,din pământ”, adică din ceva stabil din punct de vedere social. Fiara aceasta va întregi „trinitatea păgână” cu origini demonice. Ea va apare după ridicare fiarei dintâi, ca să respecte ordinea în care au lucrat cele trei persoane ale Trinității dumnezeiești. Tatăl l-a trimis pe Fiul, iar apoi s-a pogorât asupra oamenilor Duhul Sfânt. Într-o voită imitare a lucrării Duhului Sfânt, „profetul mincinos” va lua ceea ce este al fiarei dintâi și le va descoperi oamenilor ca să-i aducă la o totală închinare și ascultare. Printr-o concurență asemănătoare cu cea în care vrăjitorii Egiptului i s-au opus lui Moise și au făcut o vreme aceleași minuni ca ale lui, această fiară a doua va deveni un „mare preot, și profet” care va concura cu lucrarea miraculoasă a celor doi martori: „Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei” (Apoc. 13:13-14). În esență, profetul acesta mincinos face două mari lucrări: produce o icoană a fiarei, un fel de robot însuflețit și pune la punct un sistem totalitar de control absolut asupra omenirii: „Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi - mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei” (Apoc. 13:14b-17). Pe vremuri, cei ce citeau aceste lucruri le priveau cu neîncredere. Astăzi, când lumea este obișnuită deja cu computerele, cărțile de credit, camerele de supraveghere și telefonia mobilă inteligentă, versetele acestea reprezintă o realitate nu numai posibilă, dar și probabilă. Taina fărădelegii descrisă în capitolele 12 și 13 din Apocalipsa se încheie cu un test pentru înțelepciunea sfinților. Examenul nu este însă prea greu pentru că imediat ni se dă și rezolvarea: „Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13:18). Pentru ilustrarea acestei probleme ne sunt necesare câteva cunoștințe elementare de numerologie biblică. Le puteți găsi în studiul „Planul profetic în Biblie: Cifrul spiritual al cifrelor - de pe acest blog! Pentru cei ce n-aveți timp sau dispoziție să citiți întreg studiul este suficient aici să spunem că numărul 3 reprezintă trinitatea dumnezeirii, iar numărul 6 reprezintă imperfecțiunea ființei umane. Trei cifre de 6 așezate una lângă alta ne dau mesajul despre „un om care se dă drept Dumnezeu”. Problema este și simplă și complicată, în funcție de pătrunderea fiecăruia în tainele limbii ebraice în care fiecare literă din alfabet joacă și rolul unei cifre!

Comentariu suplimentar 1:

 Suntem acum puși în situația de a vedea desfăşurându-se planurile pe care le încropește Satan pentru a-şi împlini intenţia multă vreme nutrită, de a submina nu numai Evanghelia şi Legea, ci mărturia Împărăţiei lui Dumnezeu în lume. În acest scop, Satan va urma două căi potrivite ca să înlănţuie cele două clase de oameni fireşti care au existat totdeauna aici pe Pământ: aceia care iubesc puterea și aceia care se alipesc de religie. Bineînţeles, nu vorbesc aici despre aceia care sunt născuţi din Dumnezeu, dar este evident că inima omului se lasă orbită de atracţia inteligenţei şi puterii sau se năpusteşte în forme religioase. Diavolul va pune, așadar, înainte două unelte principale, drept căpetenii ale acestor sisteme care vor exprima aceste două tendinţe ale firii omeneşti şi care vor răspunde exact la ceea ce inima omului caută si vrea să aibă. Astfel, chiar de la început, Satan a avut planul de a se aşeza el însuşi ca Dumnezeu în om. După cum lui Dumnezeu îi place să dezvolte în om toate căile Sale şi sfaturile Sale minunate, Satan de asemenea va lucra prin om. După cum Domnul Iisus este nu numai o persoană divină, ci şi expresia slavei şi a harului lui Dumnezeu, după cum Biserica este obiectul dragostei Sale care se desfăşoară în binecuvântările cereşti cu care El o îmbogăţeşte şi după cum Israel este obiectul favorii Sale pe Pământ, tot aşa duşmanul, care nu poate să producă, ci numai să strice adevărul, va imita într-un chip profan şi prin căi de minciună, sfaturile lui Dumnezeu şi va avea fiarele lui, aşa după cum Dumnezeu are pe Mielul Său. Aceasta ne face limpede capitolul 13. Aici vedem aceste două fiare; una, puterea civilă, alta, puterea religioasă şi amândouă apostate (lepădate de credinţă). „Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea nume de hulă”. Fiara care se ridică din lumea romană într-o stare de anarhie revoluţionară închipuită prin mare, este cu totul potrivită să-i slujească şarpelui în împotrivirea sa faţă de planurile lui Dumnezeu. Ea este înfăţişată îmbrăcată cu aceleaşi atribute ca şi balaurul, în capitolul 12, cu aceste forme de putere care caracterizează Imperiul Roman. Dar există o diferenţă: balaurul avea cununile pe capete, în timp ce fiara le are pe coame, ceea ce ne arată mai mult lucrurile aşa cum vor fi în adevăr. Balaurul reprezintă pe duşmanul lui Hristos, slujindu-se, de la început până la sfârşit, de puterea politică a Imperiului Roman, astfel încât capetele, adică formele succesive ale puterii, sunt încununate, şi nu coarnele. Acestea, de fapt nu trebuiau să apară înainte de sfârşitul istoriei Imperiului Roman, cel puţin înainte ca barbarii să fi răsturnat Imperiul din Apus. De altă parte, în prima fiară din capitolul 13 se vede nu numai duhul ascuns al răului, folosindu-se de puterea Romei în diferitele forme pe care ea le-a îmbrăcat, ci Imperiul în starea sa finală, când rana de moarte făcută fiarei imperiale va fi fost vindecată şi când astfel readusă la viaţă - Satan îi va da puterea lui, scaunul lui de domnie şi o mare autoritate. Aceasta este epoca în care cele zece coame primesc autoritate ca împăraţi, în acelaşi timp cu fiara, cum arată capitolul 17 (Apocalipsa). Iată pentru ce coarnele fiarei sunt văzute încununate, și nu capetele, ca în cazul balaurului. Fiara este în urmă descrisă în termeni remarcabili care reamintesc fiarele din capitolul 7 din Daniel, la care fără nicio îndoială este făcută aluzie. „Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard, avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu”. Aceste trăsături aparţin primelor trei fiare văzute de Daniel. Satan nu poate să producă nimic, dar el îşi însuşeşte, din ceea ce a existat, tot ceea ce convine planurilor lui şi astfel el încearcă, prin cea mai ciudată dintre combinaţii, să formeze fiara celui de-al patrulea Imperiu, căreia nimeni nu trebuie să-i mai urmeze, astfel că ea depăşeşte, în zilele din urmă, tot ceea ce a apărut altădată. Ce trebuie să înţelegem printr-o fiară? Un sistem imperial sau un imperiu care refuză să recunoască pe Dumnezeul Cerurilor. Omul a fost creat pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi numai el poate avea calitatea aceasta, fiind învăţat de Dumnezeu. Singurul dintre toate fiinţele de pe Pământ, omul a fost făcut pentru a privi spre Acela care este sus și el este aşezat sub răspunderea de a face voia lui Dumnezeu. Fiara, dimpotrivă, nu priveşte decât spre Pământ, ea nu are nicio conştiinţă despre o fiinţă superioară invizibilă. „Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu!” În principiu, aceasta este adevărat despre orice om care nu este născut din nou, dar în cazul unei puteri imperiale este cu atât mai îngrozitor, cu cât ea trebuie să oglindească autoritatea pe care Dumnezeu, în providenţa Sa, i-a acordat-o. Niciun Imperiu nu poate să scape de sentinţa morală implicată în aceste simboluri, dar fiara care este aici în discuţie va merge cu mult peste ceea ce a apărut vreodată. În timpul când profeţia de care ne ocupăm a fost dată, cea de a patra fiară exista; dar profetul este chemat să vadă că dintr-o stare de tulburare politică, tocmai înaintea ultimei jumătăţi a săptămânii de ani și în legătură cu alungarea Satanei afară din Cer prin puterea lui Dumnezeu, această fiară va ieşi din mare. Aceasta vrea să spună că va fi în Apus o stare de completă încurcătură şi că o putere imperială se va ridica. Este puterea a cărei descriere o găsim aici. „Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot Pământul era în admiraţie după fiară”. Există motive suficiente pentru a trage concluzia că acest cap rănit era forma imperială de guvernământ. Imperiul din Apus va fi încetat de multă vreme de a exista, când, lucru ciudat de spus, el va reapare în ultimele zile. Ceea ce va trezi uimirea lumii, nu este simplul fapt al întoarcerii imperialismului; căci dacă s-a putut înţelege că a luat fiinţă din Imperiul Roman, nimic nu împiedică să concepi apariţia unui nou Imperiu, germanic, moscovit sau orice altă stăpânire de o vastă întindere. Dar învierea Imperiului Roman va lovi lumea cu uimire şi la o parte din aceasta este făcută aluzie aici. Totuşi, deoarece cauzele acestei afirmaţii depind de capitolul 17, nu pot să intru acum într-o discuţie detailată a acestui subiect, fără să anticipez asupra a ceea ce vom vedea mai târziu. Să fie de ajuns că am indicat, în treacăt, ceea ce cred că este, cu privire de acest punct, adevărul descoperit. Găsim apoi mai mult decât faptul că acest Imperiu posedă caracterele de putere care aparţineau Imperiilor de altădată; mai mult decât caracterul său propriu marcat prin învierea imperialismului în ultimele zile: citim că „au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” cuvinte care ne arată în mod clar lumea într-o stare de lepădare de credinţă şi de închinare la idoli. Balaurul este adorat ca și fiara. Capitolul 2 din 2 Tesaloniceni arată clar că închinarea este adusă unui alt personaj, dar deosebit de ele, care este numit „omul fărădelegii” şi care este mai degrabă o putere religioasă. Prima fiară este un corp politic; şeful religios nu se va găsi deloc în Apus, ci la Ierusalim, unde el va fi, la sfârşit, un obiect cu totul special de închinare în templul lui Dumnezeu. Este aici pentru unii o dificultate, în aceea că este spus în mod pozitiv, că omul fărădelegii nu va îngădui niciun alt obiect de închinare în afară de el însuşi. Dar trebuie să ne reamintim că cei trei sunt asociaţi pentru acelaşi scop și au acelaşi gând. A te închina unuia este totuna cu a te închina celuilalt. Este tot aşa cu privire la adevăratul Dumnezeu: nu se adoră o Persoană în Dumnezeire, fără să dai acelaşi respect celorlalte. În zadar s-ar pretinde că-L adori pe Tatăl, fără să-L adori pe Fiul; şi acela care adoră pe Tatăl şi pe Fiul, nu poate face lucrul acesta decât în puterea Duhului Sfînt. Când noi îl adorăm pe Dumnezeu ca atare, când noi spunem „Dumnezeu”, nu înţelegem numai pe Tatăl, ci Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aşa va fi în această îngrozitoare imitaţie, roadă a energiei, a vicleniei și a puterii satanice care se desfăşoară la sfârşit. Adorarea balaurului și a fiarei mi se pare cu totul compatibilă cu serviciul/cultul divin dat omului fărădelegii. Faptul este că aceştia trei formează, cum s-a remarcat cu dreptate, marea „antitreime”, treimea răului opusă Treimii divine. Este clar că Diavolul este iniţiatorul a toate; dar şeful public al puterii sale din punct de vedere politic este fiara; în timp ce marele reprezentant religios, care execută toate planurile şi face chiar minuni pentru a le sprijini, este a doua fiară sau omul fărădelegii. Astfel pare să fie adevăratul înţeles și legătura tuturor acestor lucruri, dacă ne supunem diferitelor pasaje ale Scripturilor care vorbesc despre ele. Ştiu că asupra acestui punct, ca şi aproape asupra oricărui altuia există deosebiri de gândire. Dar această obiecţie nu este una din acestea. Singura întrebare este: Ce se potriveşte cel mai bine Cuvântului lui Dumnezeu? - ce răspunde cel mai exact, nu numai literei acestui Cuvânt, ci marilor principii pe care el le pune? Sunt încredinţat că, departe de a exista vreun obstacol adevărat în a admite faptul că aceste trei personaje diferite sunt unite ca obiect al aceluiaşi cult, dimpotrivă, nu se pot înţelege bine puterea şi natura a ceea ce va avea loc, dacă se pierde aceasta din vedere. Să continuăm studiul celorlalte puncte pe care Scriptura le pune înaintea noastră. „I s-a dat o gură care rostea lucruri mari si hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei care îşi au locuinţa în Cer”. După aceste cuvinte, este evident cum de altfel am remarcat deja, că există în Cer un popor pus la adăpost de acţiunea şi de puterea, fie a lui Satan, fie a instrumentelor publice ale răutăţii sale în lume. În acelaşi timp, există de asemenea sfinţi aici pe Pământ. Locuinţa de sus poate fi hulită: Satan poate să batjocorească pe aceia care locuiesc în ea; dar el nu poate să-i atingă: el nici nu mai poate să-i acuze înaintea lui Dumnezeu. El îşi întrebuinţează toată puterea sa pentru a face ca omul să acţioneze pe Pământ, urmând planurile lui. „I s-a dat să facă război cu sfinţii” (evident cu aceia care nu sunt în Cer) „si să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice popor, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi cei care locuiesc pe Pământ i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului înjunghiat”. Se vede că există o deosebire totdeauna respectabilă între mulţimea neamurilor răspândite pe suprafaţa globului, şi „cei care locuiesc pe Pământ”. Cei dintâi formează o clasă care cuprinde totalitatea lumii; este un termen mai general; prin cei din urmă trebuie să înţelegem pe aceia care compun o sferă mult mai restrânsă, al cărui caracter de alipire de Pământ este mai hotărât, pentru că ei au cunoscut mărturia cerească a lui Hristos şi a Bisericii. Ei pot să păstreze Numele lui Hristos şi al Bisericii, dar inimile apostate au preferat în mod hotărât Pământul în locul Cerului; partea lor nu va fi nici Pământul, nici Cerul, ci Iazul de Foc. Cât este de solemn să vedem că acesta este sfârşitul spre care creştinătatea se năpusteşte! Necredinţa şi superstiţia o târăsc aici cu repeziciune. Totul este la lucru pentru a produce această stare de lucruri pământească şi străină de Dumnezeu. Niciodată, de când Evanghelia a fost predicată, oamenii n-au pus atâta avânt în încercările lor de a îmbunătăţi Pământul şi, prin urmare, de a uita, zi după zi, Cerul, la care ei nu se gândesc decât ca la o tristă şi întunecoasă necesitate când vor trebui să moară şi nu vor putea să evite de a părăsi această lume. Dar cât despre a se întoarce spre Cer, ca spre o nădejde plină de bucurie şi o locuinţă spre care tinde dragostea, niciodată aceasta n-a fost mai în întregime depărtată de gândurile oamenilor. Toate acestea pregătesc soarta care va fi dată acelora care, auzind vorbindu-se despre Cer, au părăsit de bunăvoie toate nădejdile care se leagă de el, ca să se aşeze aici pe Pământ, ai cărui locuitori sunt prin excelenţă ei aici, unde şi-au pus şi parcă şi-au legat inima şi gândurile. Ceilalţi sunt „orice seminţie, orice popor, orice limbă şi orice neam”, care în comparaţie (cu cei de mai sus) au auzit puţin vorbindu-se de Evanghelie. Fiara va încerca să exercite acţiunea sa asupra unora şi asupra celorlalţi, dar în mod mai deosebit către „toţi cei care locuiesc pe Pământ, care i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului înjunghiat.” Să remarcăm cu grijă şi să ne reamintim că expresia „de la întemeierea lumii” nu se referă, aşa cum ar voi anumite versiuni, la „Mielul înjunghiat”, ci la „numele care n-a fost scris”. Ioan nu vrea să spună că Mielul a fost înjunghiat „de la întemeierea lumii”, ci că numele n-a fost scris „de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului înjunghiat”. Comparaţi acest pasaj cu Apocalipsa 17.8. „Cine are urechi să audă! Cine duce pe alţii în robie, va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabia. Aici este răbdarea și credinţa sfinţilor.” Aceste cuvinte importante au drept scop de a păzi cu tot dinadinsul pe sfinţi de a lua puterea în propriile lor mâini. Ei pot să strige către Dumnezeu și să-I ceară să se ridice pentru a judeca Pământul, dar ei nu trebuie să se lupte ei înşişi. Deoarece fiara a luat puterea, ea va suferi consecinţele acestui fapt. Ea poate să ducă în robie, dar va merge și ea în robie; ea poate să ucidă cu sabia, dar ea va fi ucisă cu sabia și soarta ei va fi mult mai groaznică. Răbdarea, cu aprobarea drept răsplată care îi este unită, este arătată ca un principiu general, astfel ca să se aplice fiecăruia. Acest pasaj este cu siguranţă şi în mod deosebit destinat să păzească pe sfinţi de orice greşeală şi de orice acţiune supărătoare. El nu se aplică numai în timpul fiarei, este mai de grabă un avertisment dat, într-un chip general, sfinţilor lui Dumnezeu. Trebuie să ne oprim mai mult atenţia asupra ultimei părţi a capitolului, în care este vorba despre o a doua fiară, pentru că este un subiect care a prezentat şi care prezintă oarecare dificultate și unde se poate face cu uşurinţă vreo confuzie. Să remarcăm mai întâi că o a doua fiară este ceea ce, în mod mai deosebit, se aseamănă în răutate cu ceea ce Domnul Iisus era în bunătate. Este, ce-i drept, „o fiară”, adică ea posedă un fel de putere împărătească, cu toate că foarte probabil pe o scară mult mai mică decât prima. Totuşi ea poartă caracterul împărătesc; ea nu este numai un corn, ci o fiară. În al doilea rând, coarnele ei prezintă ceva deosebit: „ea avea două coarne ca ale unui miel”. Aceasta este pretenţia de a se asemăna cu Mesia; „dar vorbea ca un balaur”: ea este cu adevărat expresia lui Satan. „Ea lucrează cu toată autoritatea fiarei dintâi înaintea ei”; este clar, după aceasta, că a doua fiară este cea mai energică dintre amândouă și unealta activă a răului. Aceasta a fost totdeauna cazul în orice fel de rău care s-a arătat în lume. Iniţiatorii răului, vreau să spun persoanele care, pe faţă sau în ascuns, exercită cea mai rea influenţă, sunt ca regulă generală, acelea care se aşază la adăpostul religiei. Religia de pe Pământ este izvorul rodnic al celor mai rele dintre toate relele care s-au produs sub soare; fără ea, Diavolul n-ar putea să-şi împlinească planurile. Nu este, pentru cei care au cu această religie cea mai mică legătură, un lucru totodată îngrozitor şi solemn? Urmare acestui caracter al celei de a doua fiare care se aseamănă cu Hristos şi care ia acest loc, vedem că ea nu iese din mare, adică dintre neamurile aflate într-o stare de tulburare și de agitaţie, ci ea iese din Pământ. Starea de lucruri este mai stabilă, când ea apare, lucrând cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei. Aceasta vrea să spună în prezenţa ei, cu deplina ei aprobare; aceasta nu este luarea cu forţa a puterii politice, nu este în niciun sens ceva pe care ea să-l facă fără fiara dintâi; ea lucrează înaintea ei, „si face ca Pământul şi cei care locuiesc pe el să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată”. Se vede că se înţeleg între ele; totuşi se va observa că în capitolul 2 din 2 Tesaloniceni, acţiunea celei de a doua fiare pentru a face să se aducă închinare fiarei dintîi nu este menţionată; însă ea pretinde și îşi însuşeşte onorurile divine; ea este adorată ca Dumnezeu. Cum să împăcăm aceste două pasaje? Totul se limpezeşte, dacă ne reamintim că prima fiară indică Imperiul Roman și că, prin urmare, sediul puterii este în Apus. Cea de a doua fiară, dimpotrivă, este în Palestina şi ia o formă iudaică. O simplă privire asupra capitolului 2 din 2 Tesaloniceni arată că apostolul înfăţişează ceea ce va fi în Iudeea şi nu la Roma, deoarece în templul lui Dumnezeu se aşază „omul fărădelegii” ca fiind un obiect de închinare. Dar să ne amintim că trebuie să luăm Scriptura în totalitatea sa. Dacă citim 2 Tesaloniceni 2, ca şi cum ar da tot ceea ce Biblia cuprinde privitor la „omul fărădelegii”, lăsăm de o parte o porţiune a Scripturilor și nu vom avea decât o noţiune incompletă. De altă parte, dacă ne mărginim numai la ceea ce se găseşte în capitolul 13 din Apocalipsa, anumite elemente ne vor lipsi. Dumnezeu a aranjat totul cu o înţelepciune perfectă, nevoind ca noi să ne mărginim să citim o parte numai din Cuvântul Său, ci ca noi să-l cercetăm cu siguranţă în totalitatea sa. El nu ne va da o mare înţelegere a Sfintelor Scripturi, dacă nu avem o încredere reală în tot ceea ce El ne-a comunicat prin ele şi dacă nu le apreciem pe toate la adevărata lor valoare. Deci, alăturând aceste diverse porţiuni ale Scripturilor, în care există din belşug lumină pentru a arăta despre ce este vorba, vom ajunge la o adevărată înţelegere a subiectului. Este cu totul clar că prima parte a capitolului 13 din Apocalipsă aşază sub ochii noştri o puternică putere politică; şi este de asemenea evident că 2 Tesaloniceni 2 nu prezintă un mare sistem imperial, ci mai degrabă o putere religioasă. „Omul fărădelegii” este, fără îndoială, un personaj cu desăvârşire nelegiuit (fără lege); totuşi este o putere religioasă. El pretinde pentru el însuşi, ceea ce nu aparţine decât lui Dumnezeu; şi tocmai aceasta se referă la fiara a doua. Putem să remarcăm o altă trăsătură în simbolul care ne este înfăţişat aici. Fiara are două coarne: aceasta se leagă, cred, de mărturia lui Ioan în întregime. Se poate cu uşurinţă vedea că tendinţa sa generală este de a ne arăta ceea ce a fost preaiubitul nostru Domn pe Pământ, şi nu ceea ce este El în Cer, cu toate că sunt fără nicio îndoială, în Ioan, pasaje care fac excepţie; în aceasta mărturia sa contrastează cu aceea a lui Pavel, al cărui obiect principal este de a îndrepta privirile noastre spre Hristos în Cer. Această remarcă mi se pare importantă pentru a stabili ce înseamnă aceste două coarne. Domnul Iisus, o ştim toți, a fost un proroc pe Pământ; şi noi ştim, cu aceeaşi siguranţă, că El va împăraţi ca împărat pe Pământ; dar ce este El între timp? El este Preot în Cer, şi Pavel pune în relief această funcţie cerească a lui Hristos. Ioan nu se întinde niciodată, după câte ştiu, asupra slujbelor lui Hristos în Cer, decât atunci când arată ceea ce se leagă de ele, ca în capitolele 13,14,17 şi 20 ale Evangheliei sale, dar acestea sunt excepţii. Curentul general al gândurilor lui Ioan ni-L arată pe Hristos manifestându-L pe Dumnezeu aici pe Pământ; învăţătura lui Pavel este omul slăvit în Cer. Iată, cred, ceea ce ne explică ce sunt cele două coarne ale fiarei. Când Antihrist va apărea, el nu va lua locul de preot; pretenţiile lui vor fi mai ridicate. El se va aşeza ca proroc şi ca rege; da, ca rege, imitând ceea ce Hristos va fi pentru Israel. El are două coarne, şi nu şapte; aceasta este o imitaţie, dar nu este deplina şi perfecta putere a lui Hristos. În Antihrist se va vedea pretenţia de a poseda ceea ce aparţine lui Hristos în legătură cu Pământul, cu absenţa cea mai marcantă a ceea ce îl caracterizează în Cer. Spunem în treacăt, noi vedem de aici că este o greşeală să aplicăm toate aceste trăsături ale celei de a doua fiare la Papalitate cum au făcut mulți, de-a lungul timpului, ca și cum aceasta ar fi întreaga semnificaţie. Caracterul esenţial al Papalităţii este tocmai de a pretinde că este pe Pământ reprezentarea vie a preoţiei lui Hristos; aceasta este stricarea a ceea ce este ceresc și nu a ceea ce este mesianic, prin urmare papismul este anti-Biserica mai degrabă decât Antihristul. Aceasta este deosebirea. Dar când se împlineşte ceea ce este scris în Apocalipsa 13, nu mai este vorba despre Biserică. Trupul creştin nu mai este văzut pe Pământ, sfinţii din locurile înalte sunt în Cer. Antihrist nu va căuta să treacă drept îmbrăcat cu demnitatea preoţească a lui Hristos, ci el va asuma locul de proroc pe care Hristos l-a avut pe Pământ şi pe acela de împărat pe care El trebuie să-l ocupe mai târziu. Acest personaj va pretinde și una și cealaltă din aceste puteri. El are „două coarne ca ale unui miel” şi va săvârşi semne mari şi minuni. Activitatea lui este dublă. Înainte de toate, el împrumută puternica influenţă a Imperiului Roman şi exercită toată autoritatea primei fiare. În plus, el face cu de la sine putere multe lucruri pe care împăratul roman n-ar putea să le săvârșească. „Face semne mari, încât chiar foc din Cer face să se coboare pe Pământ, în faţa oamenilor” (Apocalipsa 13.13). Adică ea (fiara a doua) nu imită numai puterea lui Hristos, ci pe aceea a lui Dumnezeu. Ea are pretenţia de a fi Domnul, Dumnezeul lui Israel, întocmai cum Iisus este atât Domnul, cât şi Mesia. Astfel, acest instrument al puterii lui Satan la Ierusalim va voi să rivalizeze cu ceea ce Dumnezeu a făcut altădată prin Ilie pentru a răsturna pretenţiile preoţilor lui Baal şi va face minuni, nu în realitate totuşi, ci în aparenţă. „Şi amăgeşte pe cei care locuiesc pe Pământ prin semnele care i s-a dat să le facă”. Totul ne arată că fiara aceasta este Antihristul. Prima fiară nu face nicio minune; ea pune lumea în uimire, arătându-i Imperiul Roman reînviat/restaurat, dar acesta nu poate fi numit un semn sau o minune. Fiara care se ridică din Pământ este incomparabil mai energică şi mai activă; ea face minuni mari, prin puterea lui Satan, fără îndoială, dar ea le săvârşeşte și urmarea acestui fapt este că ea „amăgeşte pe cei care locuiesc pe Pământ”, până acolo încât „le-a zis să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie şi trăia.” Nu pot să afirm dacă această icoană este sau nu „urâciunea pustiirii aşezată în locul sfânt”, cu toate că pare probabil că acesta este idolul. „I s-a dat să dea suflare icoanei fiarei/chipului fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei care nu se vor închina icoanei fiarei. Şi face ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi si robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei, căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase”. Diferitele eforturi făcute pentru a ghici ce reprezintă acest număr au lăsat chestiunea fără soluţie satisfăcătoare. Acesta poate să fie unul din acele secrete care nu vor fi descoperite, înainte de a apărea personajul despre care este vorba; atunci putem să fim siguri că cel puţin „cei pricepuţi” îl vor înţelege. Ca noi să-l putem socoti acum este mai mult, după părerea mea, decât ar trebui să pretindem. Ce folos moral am scoate noi de aici? Desigur, avem de cules acum din Apocalipsa, bine înţeleasă, tot ceea ce poate să zidească şi să răcorească sufletul, tot ceea ce Duhul Sfânt a pus aici pentru adevărata noastră binecuvântare, despărţindu-ne de lume şi alipindu-ne de Cer şi, mai presus de toate, de Hristos; de fapt, eu cred că noi putem să scoatem din ea mult mai mult decât aceia care, în zilele viitoare, vor avea de trecut prin împrejurările pe care această carte le menţionează. Dar există puncte de detalii ţinute în rezervă de înţelepciunea lui Dumnezeu şi care, ca şi acesta, n-ar fi potrivite acum decât să satisfacă oarecum curiozitatea. A le cunoaşte va avea mai târziu, numai importanţa sa practică. Niciuna din explicaţiile date nu mulţumeşte în întregime. Unele sunt în întregime greşite, ca de exemplu, „apostazie” sau „apostat”, care n-ar putea fi numărul unui om. „Omul” sau „Imperiul Latin”, cu toate că meritând atenţia, nu poate fi primit, pentru motive asemănătoare. Mai mult, nu pare să poată fi numărul lui Antihrist, cum se crede în general, ci acela al Imperiului sau mai de grabă al împăratului roman, în duşmănia sa finală împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Unsului Său.

LUCRAREA FIAREI - comentariu suplimentar 2:

 Capitolul 12 s-a încheiat cu decizia balaurului să facă în timpul care i-a mai rămas pe pământ un mare război împotriva Bisericii autentice. Capitolul 13 ne descrie acest război. Balaurul va ataca Biserica prin intermediul fiarei. El nu poate ataca Biserica în mod rapid și direct ci trebuie să o facă prin intermediul structurilor politice ale lumii acesteia. Astfel, Ioan este dus pe malul mării și vede ridicându-se din mare o fiară. Imaginea este luată din capitolul 7 din cartea Daniel unde Daniel vede mai multe fiare ieșind din marea cea mare. Fiara reprezintă o împărăție a lumii acesteia dar poate în același timp să semnifice un împărat care conduce o împărăție. Fiara are 10 coarne și șapte capete și ne aduce aminte de imaginea balaurului de la începutul capitolului 12. Capetele balaurului pot sugera o inteligență nemaipomenită, iar coarnele o mare putere. Cele 7 capete s-ar putea opune celor 7 Duhuri ale lui Dumnezeu, și cele 10 coarne celor 10 porunci. Fiara este o întruchipare a balaurului pe pământ, a inteligenței și puterii acestuia. E interesant că în Apoc.12:3 cununile împărătești sunt pe capete, dar acum în 13:1 sunt pe coarne. Acest lucru s-ar putea explica prin faptul că în realitatea de pe pământ coarnele reprezintă 10 împărați. Într-adevăr, în Daniel 7 ultima fiară are 10 coarne, iar ideea de coarne în Daniel 7 se pare că se referă la împărați. În Apocalipsa 17:12 ni se spune negru pe alb că cele 10 coarne ale fiarei sunt 10 împărați care vor domni cu fiara și care vor da fiarei puterea și stăpânirea lor. Pe capete fiara are nume de hulă. Ni se arată de la început că această împărăție este total sub autoritatea celui rău și se opune lui Dumnezeu și planurilor Acestuia. Fiara seamănă cu un leopard, are labe ca de urs, și gură ca o gură de leu. Aceste imagini ne aduc din nou aminte de Daniel cap.7. în care prima fiară seamănă cu un leu, a doua cu un urs, a treia ca un pardos, și a patra are 10 coarne. În Apocalipsa 13 fiara înglobează toate imaginile prin care ni se descriu fiarele din Daniel. Toate cele 4 împărății din Daniel sunt prezentate ca fiare, deci ca manifestări ale răului pe pământ. Dar ele sunt descrise prin imagini diferite sugerându-se astfel că sunt manifestări/versiuni diferite ale răului. Însă fiara din Apocalipsa 13 însumează la un loc toate aceste manifestări ale răului. Fiarele din Daniel cap.7 ies din marea cea mare care este probabil Marea Mediterană. Fiara din Apocalipsa 13 iese din mare. Se referă tot la Marea Mediterană, sau simbolic la marea popoarelor, sau doar la faptul că are ieșire la mare? Nu știm sigur. Balaurul dă acestei fiare puterea lui, scaunul lui de domnie și o stăpânire mare. Este incredibilă puterea primită de fiară. Fiara apare ca o împărăție a răului, o împărăție total ocultă, aflată în comuniune deplină cu lumile întunericului. Pavel în 2 Tes.cap.2 când ne vorbește despre împărăția lui Antihrist ne spune că taina fărădelegii a și început să lucreze. Această împărăție pare a fi rezultatul păcatelor oamenilor, rodul înmulțirii fărădelegii pe pământ. Versetul 3 ne arată că această fiară are o evoluție în timp. Acest fapt este dezvoltat cu mai multă claritate în Apocalipsa 17:8-13 în care ni se prezintă o succesiune de împărați, și o revenire spectaculoasă a celui al 8-lea împărat care este identificat cu fiara însăși, respectiv cu Antihrist. Ne aducem aminte și de Daniel 9:24 în care Antihristul face un legământ de o săptămână cu mulți, dar de-abia la jumătatea săptămânii va întrerupe jertfa și darul de mâncare din Templu. După cum vom vedea, Apocalipsa 13 se focalizează pe ultimele 42 de luni ale acestei împărății (care corespunde probabil cu cea de a doua jumătate a săptămânii din Daniel 9:24) când puterea fiarei este deplină. Ceea ce vreau să spun este că fiara există pe scena istoriei înainte de aceste ultime 42 de luni. Dar la începutul acestor 42 de luni își întregește puterea (poate fi vorba de momentul semnalat în 17:12-13 când cei 10 împărați dau fiarei puterea și stăpânirea lor), își dă arama pe față și declanșează prigoana împotriva sfinților. Ce anume declanșează această nouă etapă din domnia fiarei? Versetul 3 ne arată că este vorba de vindecarea miraculoasă a unuia din capetele ei. Acest fapt este întărit și de Apocalipsa 17:10-11: Sunt și 7 împărați: 5 au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, și când va veni, el va rămânea puțină vreme. Și fiara, care era și nu mai este, ea însăși este al 8-lea împărat: este din numărul celor 7 și merge la pierzare. Antihristul este al 8-lea împărat, dar și unul din cei 7. Aceasta înseamnă că el are o primă perioadă de domnie și apoi cade, ca apoi să revină spectaculos pe scena politică a lumii. Se pare că se va simula o vindecare miraculoasă sau chiar o înviere din morți. Rana sa este o rană de moarte (v.3, v.12) sau de sabie (v.14). Expresia rana de sabie ne sugerează un posibil atac din partea oponenților săi (un atentat?), iar expresia rana de moarte ne arată că acest atac va fi devastator și va aduce moartea sau aproape moartea. Această vindecare spectaculoasă seduce tot pământul, după cum se subliniază în verstele 3,12,14. Seducția este totală pentru că oamenii încep să se închine balaurului și fiarei. Ne îngrozim de v.4 care ne spune că mai întâi oamenii au început să se închine balaurului. Este vorba de o închinare directă la diavol sau doar de una indirectă prin intermediul închinării la fiară? Nu știm sigur dar totul este posibil în această perioadă atât de întunecată. Închinătorii fiarei spun: Cine se poate asemăna cu fiara și cine se poate lupta cu ea? Înțelegem că va avea loc din partea fiarei manifestarea unei puteri politice și militare nemaiîntâlnite în istorie. V.5 și 6 continuă descrierea fiarei prin faptul că i s-a dat o gură care să rostească vorbe mari și hule. Două versete sunt alocate prezentării puterii discursului fiarei. Gura îi va fi dată din partea balaurului dar cu aprobarea Celui de sus. Ne aducem aminte că și ultima fiară din Daniel cap.7 avea o gură care vorbea cu mare trufie. Antihristul va avea un discurs teribil de puternic și seducător. Împărăția sa va avea o ideologie clară și plină de argumente. Mesajul său va fi unul pe față, îndreptat în mod direct împotriva lui Dumnezeu. El va huli pe Dumnezeu, Numele Lui, cortul și pe cei ce locuiesc în cer. 2 Tes. cap.2 ne spune de asemenea că el se va înălța pe sine mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau vrednic de închinare, că se va așeza în Templul lui Dumnezeu dându-se drept Dumnezeu. V.5 menționează și perioada limitată în care va putea lucra: 42 de luni. Înțelegem din nou că în prima fază a domniei sale (prima jumătate din ultima săptămână danielică din Daniel cap.9) va avea o altă strategie, mai subtilă. De-abia în a doua parte a săptămânii, după vindecarea sa miraculoasă, el își va da toată arama pe față și va începe să ceară închinare, să hulească pe Dumnezeu, să prigonească pe sfinți. Într-adevăr, următorul lucru care se precizează în v.7 este că i s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască. Este vorba despre prigonirea Bisericii. În ce constă biruirea sfinților? Îi va birui din punct de vedere fizic sau din punct de vedere spiritual? Expresia folosită în 11:7 (fiara va face război cu ei - cei 2 martori, îi va birui și-i va omorî) mă face să cred că sensul biruirii sfinților este doar cel fizic. Evident este că războiul împotriva sfinților este elementul central al lucrării fiarei. Vom vedea cum a doua parte a capitolului detaliază acest război. Stăpânirea fiarei va fi una mondială (peste orice seminție, norod, limbă și neam) și TOȚI locuitorii pământului i se vor închina. Expresia TOT pământul are o uzanță interesantă în Biblie. În Vechiul Testament e folosită adesea pentru zona stăpânirilor din jurul Israelului (de exemplu Babilonul - ni se spune în Daniel, Ieremia etc. stăpânea peste tot pământul). În Noul Testament vizează adesea lumea civilizată (acel celebru koine) sau toate zonele unde erau răspândiți evreii (vezi Fapte 2:5). Dar lumea civilizată s-a extins și acum cunoștințele noastre despre pământul locuit au crescut. Nu cred că greșim dacă ne așteptăm ca Antihristul să aibă stăpânire peste toate continentele, peste toată lumea așa cum o cunoaștem noi astăzi. V.8 este foarte interesant. Deși afirmă că toți locuitorii pământului i se vor închina introduce și o minoritate care NU se va închina înaintea fiarei. Se vor închina toți cei al căror nume nu este scris în cartea vieții, cu alte cuvinte cei care sunt răzvrătiți și trăiesc în păcat. Întunericul și amăgirea lui Antihrist va avea putere asupra lor pentru că ei deja aparțin celui rău printr-o viață trăită în minciună și necurăție. Însă toți aceia al căror nume este scris în cartea vieții NU se vor închina. Ei slujesc lui Dumnezeu, aparțin luminii și adevărului, trăiesc în curăție și NU vor fi amăgiți. Se insistă că scrierea în cartea vieții a avut loc încă de la întemeierea lumii. Ne aducem aminte de pasajul din Romani 8 în care ni se spune că noi, cei credincioși, am fost cunoscuți și aleși mai dinainte pentru slavă. Trimeterea la întemeierea lumii și la preștiința lui Dumnezeu e binevenită deoarece oferă siguranță în planul lui Dumnezeu pentru mântuire a celor ce au de traversat acest mare întuneric de pe pământ. Noi nu suntem o entitate neglijabilă în planul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne-a creat pentru pierzanie. El ne-a creat pentru mântuire, ne-a cunoscut mai dinainte și ne-a scris în cartea vieții. Aici este introdus și Mielul. Cartea vieții este a Mielului care a fost înjunghiat. Unele traduceri ar propune: Mielului care a fost înjunghiat la întemeierea lumii. Ni s-ar aduce astfel aminte de faptul că Mielul lui Dumnezeu a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii (vezi 1 Petru 1:20). Dumnezeu a pregătit Soluția pentru răscumpărare și mântuire ÎNAINTE de tragedia căderii omului în păcat. Și acest fapt oferă încredere și siguranța mântuirii celor ce vor parcurge această cumplită perioadă de istorie. Nu este întâmplător că se amintește aici de înjunghierea Mielului. Ea reprezintă garanția iubirii lui Dumnezeu și a faptului că nu ne va abandona ci va rămâne alături de noi și ne va ajuta să ne ducem mântuirea până la capăt. Cum ne spune Pavel în Romani cap.5: Dacă Dumnezeu ne-a mântuit atunci când eram vrăjmași prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult acum când suntem împăcați cu El ne va mântui prin viața Domnului Iisus Hristos. De asemenea adevăratul Miel al lui Dumnezeu este pus în contrast cu cele două fiare din Apocalipsa cap.13. Înjunghierea Mielului contrastează cu rana de moarte a primei fiare (în original se pare că sunt expresii asemănătoare). Fiara dintâi va încerca să imite ceva din moartea și învierea Domnului Iisus. Dar cei care vor cunoaște adevărul și rațiunea jertfei Mielului nu se vor lăsa nici impresionați, nici înșelați. Mielul lui Dumnezeu este în contrast și cu a doua fiară, care vom vedea că are coarne de miel dar glas de balaur. Și a doua fiară va încerca să imite ceva din lucrarea lui Iisus Hristos. Mielul adevărat are și coarne de Miel și glas de Miel. Mielul adevărat a dat libertate oamenilor și NU le-a impus mesajul Său. Fiara, în schimb, va implementa un sistem coercitiv și va obliga oamenii să i se închine. Acest simplu fapt este suficient ca să deosebești minciuna și amăgirea din stăpânirea fiarei. Și nu în ultimul rând înjunghierea Mielului devine o resursă pentru cei ce vor trebui să sufere sau chiar să fie martirizați. Hristos a suferit pentru noi. Acum este rândul nostru să suferim pentru El. El ne-a arătat calea spre slavă prin jertfă și suferință pentru Dumnezeu. Acum e rândul nostru să urmăm această cale. Într-adevăr, următoarele versete (v.9 și 10) se focalizează pe răbdarea și suferința sfinților. Ni se arată resursele de care au nevoie sfinții pentru a parcurge această perioadă de cumplită prigoană. Ei au nevoie de răbdare și credință. Răbdare pentru a birui suferința, și răbdare până la capăt pentru că doar cel ce rabdă până la sfârșit va fi mântuit. Credință în puterea lui Dumnezeu care ne va proteja și ne va ajuta să ne ducem mântuirea până la capăt, în răsplătirea viitoare a celor ce sufăr pentru Dumnezeu dar și în pedeapsa a eternă a celor ce renunță la El și a celor ce prigonesc pe sfinți. Aceste resurse sunt precedate de afirmația: Cine duce pe alții în robie, va merge și el în robie. Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabie. Pe de o parte sfinții sunt opriți de la ripostă, de la răzbunare, iar pe de altă parte li se dă garanția judecății lui Dumnezeu asupra prigonitorilor lor. Afirmația este precedată de atenționarea: Cine are urechi, să audă! Deci nu este de glumit. Resursa amintită este foarte importantă. Suferința și nedreptatea trăită de sfinți în acea vreme va fi foarte mare. Doar ancorarea în dreapta judecată a lui Dumnezeu îi va ajuta să nu riposteze și să nu devină asemenea prigonitorilor lor. V.11 introduce o a doua fiară care se ridică din pământ. Aceasta are coarne de miel, fapt care trimite la încercarea de imitare a lui Hristos și a lucrării binelui. Dar glasul este de balaur. Simțul vizual poate fi înșelat de coarnele de miel. Însă cel ce are urechea formată să audă glasul Păstorului și al Duhului va deosebi vocea de balaur și se va depărta de chemarea celei de a doua fiare. Cine este această fiară? Cred că cea mai pertinentă interpretarea este cea care o identifică cu puterea religioasă a acestei lumi. Prima fiară este o putere politică, cu alianțe între împărății și împărați, iar Antihristul este el însuși un împărat, deci o figură politică. A doua fiară pare a fi puterea religioasă a acestei lumi. Ieșirea din pământ (care trimite la adânc) ne sugerează o legătură mai apropiată cu lumile spirituale ale întunericului. Lucrarea ei descrisă în a doua parte a cap.13 trimite la religios. Și nu în ultimul rând, mai târziu în Apocalipsa, această fiară este identificată cu prorocul mincinos, fapt care ne trimite cu gândul tot la o acțiune de tip religios. Poate fi vorba de toate religiile lumii unite într-un singur sistem condus de un singur om, respectiv prorocul mincinos. Cei doi martori din cap.11 trimiși de Dumnezeu, prin lentila cap.4 din Zaharia, corespund celor doi unși din Israel, adică regelui și marelui preot. Balaurul are și el doi unși pe pământ cu care cei doi martori se vor confrunta: Antihrist regele și prorocul mincinos (liderul religios al acestei lumi). Această a doua fiară lucrează cu toată puterea fiarei dintâi și face ca pământul să se închine fiarei dintâi. Obiectul acțiunii este închinarea, fapt ce ține de religios. La fel ca fiara dintâi este și ea conectată la lumile întunericului și la puterea balaurului. De asemenea puterea politică și militară a fiarei dintâi este la dispoziția acesteia. Ea are un scop clar și precis: să facă pământul să se închine fiarei dintâi a cărei rană de moarte fusese vindecată. Pentru aceasta ea inițiază trei tipuri de acțiuni: semnele miraculoase, icoana fiarei și sistemul economic 666. Deci în primul rând va face semne MARI în fața fiarei. Aceste semne mari sunt amintite și de Pavel în 2 Tes.cap.2: Arătarea lui (antihrist) se va face prin puterea satanei, cu tot felul de minuni, de semne, și puteri mincinoase, și cu toate amăgirile nelegiuiri. Și vrăjitorii lui Faraon din Egipt au făcut semne mari prin puterea întunericului și au imitat până la un punct semnele făcute de Moise și Aaron. Cunoaștem slăbiciunea omului pentru senzațional, pentru supranatural, pentru miraculos. Oamenii vor fi o pradă ușoară a acestor semne. Un semn în sine nu reprezintă nimic. Important este mesajul pe care-l poartă aceste semne. Semnele făcute de Iisus erau sub autoritatea Cuvântului și o împlinire a Acestuia. Semnele făcute de prorocul mincinos vor fi considerate o dovadă incontestabilă cu privire la identitatea lui antihrist, că acesta este cu adevărat dumnezeu și vrednic de închinare. Dar ele vor fi în deplină contradicție cu autoritatea Logosului. A doua acțiune vizează reprezentarea fiarei. Ea cere locuitorilor pământului să facă o icoană (o reprezentare) fiarei. Deducem că această reprezentare (să spunem statuie) va umple tot pământul ca oamenii din orice loc să se închine icoanei fiarei. Ne uimește însă ce se întâmplă mai departe: i s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei ca icoana fiarei să vorbească și să facă să fie omorâți toți cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Așa ceva pământul nu a mai văzut. Prorocul mincinos imită actul creator al lui Dumnezeu. Bănuiesc că materia (icoana fiarei) va interfera cu lumile spirituale ale întunericului și astfel va putea să vorbească. Sistemul de închinare al fiarei este unul obligatoriu: cine nu se va închina va fi omorât. Diavolul are două țeluri. Primul este să cufunde omenirea cât mai adânc în păcat, întuneric și răzvrătire. Al doilea este să distrugă Biserica autentică. Și cum se poate apropria repede de Biserică? Urmând modelul din Daniel cap.6 prin care vrăjmașii lui Daniel l-au țintit pe acesta. În Daniel cap.6 s-a dat o lege care obliga pe toți oamenii să se roage doar la împărat. Astfel Daniel fie se compromitea, fie își pierdea viața. La fel Antihristul va impune lumii un sistem fals de închinare pentru a putea lovi rapid în Biserică. Scopul lui este dispariția Bisericii: fie prin lepădare de credință și acceptarea închinării false, fie prin moarte fizică. Dar creștinii s-ar putea ascunde și scăpa cu viață. De aceea urmează a treia acțiune a prorocului mincinos, și anume sistemul economic 666. Nu știm exact în ce va consta (cip sau altceva) dar el include TOATĂ lumea: pe cei mici, și pe cei mari, bogați și săraci, slobozi și robi. Înțelegem că primirea acestui semn este posibilă doar printr-un act de închinare la fiară. Primirea semnului (care este numele fiarei sau numărul numelui ei) echivalează cu închinarea la fiară și lepădarea de Hristos Iisus. Ținta este tot Biserica care fie primește semnul fiarei, fie este exclusă din sistemul social și economic și este gata să moară de foame. Semnul este numărul numelui fiarei și anume: 666. În ziua 6 a fost creat omul. Trei de 6 ne poate duce cu gândul la glorificarea omului care înlocuiește trinitatea divină (adică cei trei de 7). Cifra 666 ne amintește și de perioada lui Solomon în care venitul anual era de 666 de talanți de aur. Solomon, prin decăderea lui, poate fi un prototip al Antihristului! Perioada lui Solomon s-a caracterizat prin pace și prosperitate, dar din perspectivă spirituală a fost un timp al dualității și compromisului care s-a finalizat printr-o închinare fățișă la idolii mincinoși. Se face un apel la înțelepciune ca cel care are pricepere să socotească numărul fiarei. În v.10 s-a făcut apel la răbdare și credință. Acum se face un apel la înțelepciune și pricepere. Alături de disponibilitatea de a suferi este nevoie de discernământ. În ce să constea socotirea numelui fiarei și la ce ar ajuta acest lucru? În limbile vechi (ebraică, greacă etc.) fiecărei litere îi corespundea o cifră. Astfel fiecare nume putea avea un corespondent numeric care se obținea prin însumarea cifrelor reprezentate de literele ce compuneau acel nume. Astfel, numele Nero scris în ebraică corespundea chiar numărului 666. Și în primul secol mulți au văzut în Nero o prefigurare a Antihristului. Ne cheamă acest pasaj la astfel de calcule? La ce ne-ar ajuta? Mă gândesc că ar putea ajuta la identificarea lui Antihrist pe scena istoriei înainte de ultimii 3 ani și jumătate. Socotirea numelui fiarei rămâne în continuare un mare mister. Reținem că este mare nevoie la final de înțelepciune, pricepere, discernământ pentru a citi vremurile și a ști ce trebuie făcut. Balaurul, fiara și prorocul mincinos reprezintă o hidoasă trinitate care imită lucrarea Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt. Se imită autenticul tocmai pentru a avea impact și a seduce cât mai multă lume. Amăgirea va fi reală și va ținti și pe cei aleși. E nevoie de un discernământ spiritual profund. Îi putem mulțumi lui Dumnezeu pentru că prin acest capitol ne-a înștiințat mai dinainte ce ne așteaptă și ce arme va folosi întunericul împotriva noastră. Astfel vom fi motivați să ne trăim viața în veghere și nu vom fi luați prin surprindere de evenimentele din vremea sfârșitului. Arsenalul celui rău include un sistem totalitar mondial, un discurs puternic și o ideologie seducătoare îndreptate împotriva Dumnezeului Scripturilor, vindecarea miraculoasă a unii împărat, glorificarea unui om și închinarea forțată la acesta, prigonirea și omorârea celor ce vor refuză închinarea, o abundență de semne și minuni amăgitoare, o icoană care poate vorbi, un sistem economic mondial din care pot face parte doar închinătorii la fiară. Acest capitol a ținut în gardă Biserica de-a lungul istoriei. Și a fost foarte bine așa deoarece Biserica a parcurs multe perioade întunecate care reprezentau o degustare a ceea ce va fi la final. Practic în forme mai mici, în anumite zone și pe anumite perioade istorice grozăviile descrise în capitolul 13 au fost deja experimentate de Biserică. De exemplu într-una din prigoanele din primele secole în Imperiul Roman împăratul a dat următorul edict: cine aducea închinare împăratului primea un sigiliu și doar cei care dețineau un astfel de sigiliu puteau să vândă sau să cumpere. Și exemplele pot continua. Aceste fapte istorice ne arată că Apocalipsa 13 nu este o poveste ci o realitate experimentată deja în istorie și care își va atinge manifestarea plenară în vremurile sfârșitului. Ce va trebui să facă Biserica în ultimii trei ani și jumătate? Sunt multe pasaje în Noul Testament care ne arată că atunci când prigoana atinge un anumit nivel care vizează exterminarea efectivă a creștinilor, aceștia trebuie să renunțe la mărturisirea publică, să intre în subteran, să fugă și să se ascundă până ce trece măcelul. Deci exact aceste lucruri trebuie să le facă Biserica în ultimii trei ani și jumătate. Cei doi martori vor împlini rolul mărturiei publice. Scopul Bisericii va fi acela de a rezista până în momentul răpirii. Vor și mulți martiri. Dar vor fi și unii care vor rezistă până la capăt și vor fi răpiți la cer (vezi 1 Tes. cap.4). Biserica va duce în ascuns lupta în rugăciune pentru susținerea celor doi martori și pentru revenirea Mielului. Mântuitorul, în Matei 24, poruncește ca atunci când vom vedea urâciunea pustiirii - despre care a vorbit prorocul Daniel - așezată în locul sfânt, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți. Mântuitorul se adresa în Matei 24 în primul rând ucenicilor, creștinilor evrei. Pasajul se referă și la evenimentele din anul 70 d.H (căderea Ierusalimului) dar cum arătat cu alte ocazii vizează și vremea sfârșitului. În anul 70 d.H. nu a avut loc o așezare a urâciunii în Templu, așa cum a avut loc pe timpul lui Antioh Epifanes IV. Dar în vremea sfârșitului Antihristul va intra în Templu dându-se drept Dumnezeu. E posibil ca prigoana să înceapă din Israel, dar Apocalipsa 13 ne arată că ea se va extinde pe tot pământul. Astfel, porunca lui Hristos pentru creștinii din Iudeea de a fugi la munți devine valabilă pentru toată Biserica. Momentul declanșator este așezarea urâciunii în locul sfânt. Având în vedere dificultatea ultimelor 3,5 ani pregătirea din timp e binevenită. Ea poate presupune în primul rând provizii de alimente căci nu se va putea cumpăra, și nu se va putea vinde. Acestea sunt binevenite și pentru alte situații groaznice din istorie: războaie, catastrofe naturale, crize economice. Ea poate continua cu pregătirea unor ascunzători în munți, așa cum ne sugerează și Mântuitorul. Aceste pregătiri ar trebui accelerate în prima jumătate a ultimei săptămânii danielice (adică în primii trei ani și jumătate, înainte să înceapă măcelul). Dar ce indicii avem ca să ne dăm seama că ne aflăm din punct de vedere istoric în primii 3.5 ani? Iată care ar putea fi aceste indicii:

 Primele 4 trâmbițe (catastrofe naturale de proporții).·

 Reconstruirea Templului de la Ierusalim (deși nu știm cu siguranță cât timp va trece de la momentul reconstruirii Templului până la cel în care urâciunea pustiirii va fi așezată în locul sfânt).·

 Lepădarea de credință (fenomen în masă de lepădare de credință care va avea loc înainte de arătarea omului fărădelegii - conform lui 2 Tesaloniceni cap.2).·

 Apariția unei personalități politice fascinante care va face (sau reface) un legământ (sau o alianță mondială) cu mulți (inclusiv cu Israelul) - după cum ni se spune în Daniel cap.9:27.·

 Oare sunt suficiente aceste indicii? Să ne rugăm și să nădăjduim în călăuzirea Duhului Sfânt care ne poate deschide mintea ca să pricepem vremurile.

Reflecții suplimentare: Antihristul! - Capitolul 13.11-18:

 Lumea aşteaptă un lider religios cu autoritate. Într-un timp al îndoielii şi nesiguranţei, oamenii ar dori pe cineva care să aibă răspuns la toate problemele etice, religioase şi politice care îi frământă. Credincioşii însă ştiu că Dumnezeu a vorbit deja cu autoritate în persoana Fiului Său şi Şi-a descoperit gândul în Cuvântul Său cel sfânt. Privitor la Pământ, şi credincioşii aşteaptă pe Cineva în viitor, și anume pe Domnul Iisus Hristos venind în glorie ca să stabilească autoritatea şi puterea Cerului pe Pământ. El va coborî din Cer pe Pământ însoțit de toți sfinţii Lui glorificaţi, care vor domni pe Pământ împreună cu El timp de o mie de ani de pace şi binecuvântări. Însă „omul viitor” pe care necredincioşii îl aşteaptă să se nască pe Pământ este un om al pământului, pământesc, și nu Domnul din Ceruri. Aşteptarea aceasta urmează să-şi aibă împlinirea în „omul păcatului”, Antihristul, falsul Mesia, care se va descoperi în curând. Acesta nu va fi cunoscut decât după ce Biserica celor întâi născuţi va fi răpită în prezenţa Domnului. Mulţi care aşteaptă pe Antihrist, închipuindu-şi că aşteaptă o reîntoarcere a lui Hristos Însuşi, mărturisesc că sunt în aşteptarea unui mântuitor care să se nască pe Pământ în mod firesc. O societate cunoscută ca „Ordinul Stelei de Răsărit” a înrolat la repezeală mii de membri care declară că aşteaptă un mare învăţător mondial, dar care în realitate pregătesc lumea pentru primirea acelui monstru al nelegiuirii, falsul Hristos, a cărui venire este prin lucrarea balaurului, cu semne şi minuni mincinoase. A fi înştiinţat înseamnă a fi înarmat: sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu a prezis venirea acelui viclean şi a arătat unde va duce descoperirea lui. Niciun cercetător atent al Cuvântului, învăţat de Duhul Sfânt, nu poate să nu observe umbra Antihristului descrisă pe multe pagini ale Scripturii. Ioan spune: „aţi auzit că are să vină Antihrist” (1 Ioan 2.18). Singura întrebare care frământă pe mulţi priveşte identificarea persoanei sau a lucrurilor la care se referă. Este Antihristul o persoană sau un sistem? Multe nume cu greutate pot fi citate ca fiind în favoarea unei sau altei opinii, dar, pentru ca încrederea noastră să nu se întemeieze pe înţelepciunea oamenilor ci pe puterea lui Dumnezeu în această problemă, ca şi în oricare alta, dorim să fim călăuziţi de Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Să reamintim acest fapt binecuvântat şi anume că, Hristos este o Persoană glorioasă, sfântă, atotputernică, una din Treimea veşnică, care a pus pe oameni în legătură cu Dumnezeu; El S-a născut ca om pe Pământ dintr-o fecioară, şi S-a smerit şi S-a făcut ascultător ca om până la moarte şi încă moarte de cruce. Logic vorbind, cine aşteaptă ca Antihristul să fie tot om, cu o personalitate definită și opusă Domnului Iisus Hristos, dar pretinzând să fie tot ce a fost El, aşteaptă uzurparea locului lui Hristos. Să nu uităm că în lume există un Trup unit cu Hristos, al cărui Cap glorios este El. Tot în lume există de asemenea, şi un sistem religios apostat, așa-zis creștin, opus celui divin, pretinzând fals că este mireasa lui Hristos şi singurul păzitor autorizat a tainelor lui Dumnezeu. Este sistemul acesta Antihrist sau este mai degrabă Babilonul cel Mare, Antibiserica? Probabil că această opinie din urmă este cea corectă. Cuvântul profetic scoate în evidenţă două mari înşelătorii religioase: un fals Hristos şi o falsă Biserică. Nu trebuiesc confundate una cu cealaltă. Antihristul va fi un om, aşa cum Hristosul lui Dumnezeu a fost Om. Babilonul însă este un vast sistem organizat, aşa cum Biserica lui Dumnezeu este o organizaţie divină. Dar una este o contrafacere satanică. Când glasul profeţiei vorbeşte despre Antihrist, este folosit pronumele masculin „el”. Când se vorbeşte despre biserica falsă, se foloseşte femininul „ea”. Antihristul este capul suprem al sistemului apostat care are aceeaşi relaţie cu el, ca şi Hristos cu Biserica. De la prima promisiune făcută Seminţei femeii, care urma să zdrobească la împlinirea vremii capul şarpelui, oamenii au aşteptat şi aşteaptă să se ridice dintre ei un izbăvitor. O astfel de aşteptare se bizuie pe Scriptură şi a fost realizată la naşterea Domnului Hristos. Dar de când El a fost lepădat, continuarea aşteptării a devenit o pervertire a adevărului. Pentru că Izbăvitorul trimis de Dumnezeu, „Sămânţa femeii”, a fost răpit de Dumnezeu şi aşezat pe tronul Său. În locul Lui a venit sămânţa şarpelui (Antihristul) şi cei ce îl aşteaptă nu-şi dau seama de aceasta. De mii de ani şarpele a fost simbolul religiei ezoterice (ascunse) care reprezintă înţelepciunea şi venirea celui ce revendică a fi înţelepciunea lui Dumnezeu. Religia ezoterică este religia prin excelenţă a lui Antihrist. Deci, un om este aşteptat. Venirea lui se apropie. El va veni când, în cele din urmă, puterea care-l opreşte acum, adică Duhul Sfânt, va fi luat la venirea Domnului Iisus pentru răpirea credincioșilor Lui. Cel ce va veni este marele monarh al cultului Noii Ordini Mondiale. El va fi un supus al lui Satan, un hulitor al lui Dumnezeu, fără nicio conştiinţă, aproape un supraom, un individ a cărui descoperire va însemna încoronarea prezentei apostazii şi deplina zeificare a umanităţii pentru victimele lui zăpăcite. Astfel, lumea va fugi de Hristosul lui Dumnezeu şi îşi va întinde mâinile dornice să ureze bun venit viitorului, adică „omului păcatului”. Bizuindu-se pe el, acesta va urma să vină la timpul său. Cuvântul lui Dumnezeu declară că venirea lui este la fel de sigură ca şi a doua venire a Domnului Iisus Hristos din glorie. Între timp marea Antibiserică (sistemul rău care este o contrafacere a adevăratei Biserici), aruncă sistematic peste bord adevărurile Scripturii şi urmează minciunile ce va pregăti lumea să primească pe „mincinosul” despre care spune 1 Ioan 2.22, adică Antihristul. Cine este mincinosul? Cel ce tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Cine iubeşte şi spune o minciună îşi va avea partea în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, este porunca neschimbată a Dumnezeului adevărului. Nu este de dorit pentru nimeni să fie amestecat în această nelegiuire îngrozitoare! Cea mai completă descriere a lui Antihrist în Scriptură se află în Daniel 11.36-45. A se citi acest pasaj. Observăm că aici este prezis că un împărat, care va fi un ateu, se va ridica în Ierusalim, deci un evreu; pentru că este prezis clar despre el că „nu va ţine seamă nici de Dumnezeul părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor”. Expresia „Dumnezeul părinţilor săi” nu poate însemna nimic altceva decât Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, şi este o expresie frecvent folosită în Scriptură; în timp ce expresia „dorinţa femeilor” este recunoscută, atât de evrei cât şi de comentatorii creştini ca referindu-se la Mesia. Punctul acesta cred că este foarte important, pentru că Antihristul n-ar fi putut să fie falsul Mesia dacă n-ar fi fost evreu, sau, în caz contrar, n-ar fi putut revendica supunerea lui Israel. El va fi un mare conducător evreu care, la început, va părea un mare iubitor al poporului său. Dar în curând va da la o parte orice restricţie şi înălţându-se pe sine, se va mări împotriva oricărui dumnezeu, va vorbi lucruri mari împotriva Dumnezeului dumnezeilor în timpul ultimilor trei ani şi jumătate a celei de-a 70 săptămână a lui Daniel. Să facem o comparaţie dintre cele două texte: cel din Daniel şi cel din Apocalipsa 13.11 unde citim: „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur”. Observăm că nu se ridică din naţiunile păgâne ca prima fiară, ci iese din pământ (ţară), ţara Palestinei, exact aceeaşi ţară în care împăratul din Daniel 11, urmează să se descopere. El avea „două coarne ca un miel”, pentru că la început pare să aibă şi blândeţe (ca un miel), dar vorbirea lui este apoi asemănătoare cu a balaurului şi aceasta îl trădează ce este de fapt. Este vorbirea înălţării de sine care arată că păcatul său este acelaşi ca şi al stăpânului său, diavolul, care a căzut datorită mândriei. Acum Daniel spune că deşi încăpăţânatul împărat nu vrea să recunoască niciun dumnezeu supranatural, totuşi el cinsteşte pe unul numit „dumnezeul cetățuilor”, evident, un om, pentru că este unul căruia el îi plăteşte tribut: „un dumnezeu pe care părinţii lui nu l-a cunoscut, va fi cinstit cu aur, argint, pietre scumpe şi lucruri plăcute”. Acest om puternic va fi sprijinitorul lui Antihrist şi, în schimbul protecţiei lui, va face ca Palestina să se supună autorităţii sale şi să-i plătească tribut. Acest „dumnezeu străin” îl va confirma şi îl va acoperi cu slavă şi-l va face să cârmuiască peste mulţi şi să împartă ţara pentru câştig. Dar acelaşi lucru este implicat în Apoc.13.12: „Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii ei să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată”. Înţelegem că el este viceregele primei fiare, pe care lumea o recunoaşte ca dumnezeu (în sensul în care erau recunoscuţi Cezarii în vechime, ca dumnezei), și ca stăpân, îmbogăţind-o cu averile evreiești. Antihristul nu va fi numai un abil om de stat, un politician viclean, ci şi un făcător de minuni: „Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dădea să le facă în faţa fiarei. Și a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia” (v.13-14). Aceasta se potriveşte cu relatarea izbitoare a „omului fărădelegii” din 2 Tesaloniceni 2.3-12. A se citi aceste versete. Aici este o precizare a venirii împăratului ateu din Daniel 11 şi a făcătorului de minuni din Apocalipsa 13. Unul din semnele timpurilor din zilele noastre este setea nesănătoasă după minuni şi semne, predominantă în multe domenii. Este cea mai periculoasă stare a minţii, iar Domnul Hristos se ferea de orice lucru de genul acesta. Suntem prea aproape de sfârşitul epocii actuale, a Bisericii, ca să mai aşteptăm vreo minune divină; numai semnele satanice şi minunile vor creşte pe măsură ce ne apropiem de sfârşit şi, când Antihristul va apărea, el va da oamenilor toate minunile pe care le doresc, doar ca să-i amăgească şi să-i facă să accepte pretenţiile lui nelegiuite. Ce semnifică cu exactitate imaginea fiarei, nu ştim. Putem spune că este legată de înştiinţarea Domnului nostru că „urâciunea pustiirii” va fi aşezată în locul sfânt. În orice caz, va fi apogeul apostaziei, va fi semnalul ca toţi evreii credincioşi, care în zilele acelea de mari prigoniri se vor lipi de Domnul, trebuie să fugă din Ierusalim printre naţiuni, până la arătarea Domnului Hristos. Se spune că fiara, asemănătoare cu mielul, va da viaţă imaginii (icoanei) şi va vorbi şi va face „ca cei ce nu se vor închina icoanei fiarei, să fie omorâţi”. O mare companie se va forma din evrei apostaţi şi naţiuni apostate care vor copia într-un fel sindicatele noastre din ziua de astăzi şi organizaţiile unite prin jurământ. Aceasta se spune în versetele 16 şi 17: „Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei”. Este bine ca cei credincioşi de astăzi să se păzească de astfel de asociaţii lumeşti şi de juguri nepotrivite.Domnul nostru Iisus Hristos spunea iudeilor: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5.43). El vorbea despre această îngrozitoare persoană arătată mai sus. Şi Zaharia 11.16-17 spune: „Căci iată că voi ridica în ţară un păstor, căruia nu–i va păsa de oile care pier; nu se va duce să caute pe cele mai tinere, nu va vindeca pe cele rănite, nu va îngriji de cele sănătoase; ci va mânca din carnea celor mai grase şi nu le va mai lăsa decât copitele! Vai de păstorul de nimic care îşi părăseşte oile! Să cadă sabia pe braţul lui şi pe ochiul lui cel drept! Să i se usuce braţul de tot şi să i se stingă ochiul drept!” Acest idol păstor este pus în contrast cu Păstorul cel Bun, pe care Zaharia trebuie să-l personifice sau să-l reprezinte, aşa cum este descris în prima parte a capitolului, că a fost vândut pe 30 de arginţi. Această parte a profeţiei a fost literalmente împlinită şi putem crede că restul se va împlini la timpul potrivit. Pe idolul păstor evreii îl aşteaptă chiar acum, deşi ei nu-şi dau seama. Mulți reformaţi moderni consideră că Papa reprezintă împlinirea profeţiilor la care am meditat. Şi nu ne miră, pentru că papalitatea, acest sistem nesfânt, este unul din cele mai uluitoare contrafaceri a ceea ce este din Dumnezeu. Însă este cert că aceasta nu satisface cerinţele cazului nostru, deşi negreşit că este unul din „mulţii antihrişti” despre care scrie apostolul Ioan, când ne înştiinţează mai dinainte de „Antihrist”, a cărui venire este încă viitoare. Dacă ne îndreptăm atenţia către acest mincinos înlocuitor al lui Iisus pe Pământ, de la Roma, găsim şase lucruri prezise despre Antihrist care pentru papă n-au fost niciodată adevărate şi probabil că nu vor fi nici în viitor:

1.    Antihristul trebuie să fie iudeu, altfel nu ar fi recunoscut de Israel ca Mesia al lui;

2.   El trebuie să se ridice în Palestina, nu în Italia la Roma, și nici în Ierusalim;

3.  El trebuie să fie supus şi legat cu putere civilă; nu să o domine, cum a făcut papalitatea de veacuri;

4.  El trebuie să fie recunoscut de masa evreilor ca împăratul şi liderul lor religios şi este bine cunoscut faptul că evreii n-au recunoscut niciodată pretenţiile papilor;

5.   El trebuie să fie ocrotitorul Israelului, pe când Biserica Romano-Catolică a fost întotdeauna prigonitorul lor;

6.   El nu trebuie să se descopere decât după ce piedica, adică Duhul Sfânt, va fi luat din drumul lui, iar aceasta va fi numai atunci când Duhul Sfânt se va ridica împreună cu Biserica la revenirea Domnului Iisus Hristos; aceasta va avea loc înainte să sune ceasul judecăţii pentru această lume nelegiuită unde Domnul Iisus Hristos și Cuvântul lui Dumnezeu au fost lepădați.

 Sunt şi alte sisteme deopotrivă anticreştine ca şi papalitatea, dar niciuna din ele nu corespunde cerinţelor de mai sus; de aceea niciuna din ele nu trebuie confundată cu Antihristul ca persoană, care trebuie totuşi să se ridice şi să înşele o vreme pe cei ce „au refuzat dragostea adevărului ca să fie mântuiţi”. Antihriştii cei mulţi pregătesc numai calea pentru această întrupare a nelegiuirii; şi setea cu care oamenii beau din învăţăturile lor rele, pot să ne dea o idee de cât de ușor îi va fi falsului Mesia să stabilească revendicările sale.Unii poate ar ridiculiza gândul că va fi un mare număr de oameni ce va răspunde la acele pretenţii monstruoase, dar noi să ne amintim că Dumnezeu Însuşi îi va lepăda la judecată pentru că au crezut o minciună şi n-au primit adevărul. Şi în timpurile moderne, ce uşor au putut înşelători ca Mary Baker Patterson Clover Eddy, Ellen G. White, doamna Blatvasky, Annie Basant, Katherine Tingley, John Alexander, „Elijah” Dowie, dar şi alţi şarlatani, să înrobească mintea şi cugetele unor vaste mulţimi de oameni care refuză adevărul simplu al Cuvântului lui Dumnezeu; şi acestea se întâmplă acum când este prezent Duhul Sfânt în lume, când El călăuzeşte în tot adevărul pe fiecare suflet cinstit care se lasă călăuzit de El şi învăţat prin Cuvântul lui Dumnezeu, dar atunci ce uşor vor fi rătăciţi oamenii când Duhul Sfânt nu va mai fi pe Pământ. „Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Pentru că este un număr de om. Şi numărul ei este: 666”. Tot ce pot să spun este că numărul şase este numărul omului, iar trei al Dumnezeirii. În aceşti trei de şase eu văd descoperirea a ceea ce este în inima omului - ultimul efort al omului de a atinge divinitatea şi zeitatea - de a fura gloria lui Dumnezeu ca să se înalţe pe sine. Evident, când Antihristul se va arăta în realitate şi prima fiară se va descoperi, înţelesul va fi atât de deplin încât oricine se va întoarce la Dumnezeu în timpul acela, va fi înştiinţat prin aceasta să „nu aibă nicio părtăşie cu lucrările neroditoare ale întunericului”, ci să se lipească de Domnul cu atât mai serios, pentru că se ştie că sfârşitul s-a apropiat. Presupunerile cu privire la 666 au fost nenumărate. Timpul zboară atât de repede! Dacă vreunul din noi nu este mântuit, este bine să-şi aducă aminte că ziua harului aproape s-a dus. Lumina Evangheliei va dispărea de pe Pământ; întunericul apostaziei face progrese; în curând aici va fi foame după auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Fie ca acum, în această zi a harului, oamenii să ia seama la mărturia Scripturii adevărului, să primească pe Fiul lui Dumnezeu născut din fecioară ca Mântuitor şi Domn, şi să dispreţuiască minciunile fiecărui antihrist. „Cel ce aude Cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24).

CAPITOLUL 14 - Biruitorii tainei fărădelegii:

  Tema generală a capitolului 14 este „finalul tainei fărădelegii”. După capitolele 12 și 13 care ne-au arătat drama sfârșitului din punctul lui Satan de vedere, capitolul 14 ne readuce la perspectiva lui Dumnezeu asupra sfârșitului. Taina fărădelegii care lucrează acum pe Pământ în fiii neascultării din marea dramă de la sfârșit poate și trebuie să fie învinsă. O va învinge Iisus Hristos însuși și o vor învinge sfinții Mielului. Ei răspund obrăznicei provocării din capitolul 12: „Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” (Apoc. 13:4). Vă aduc aminte că ne aflăm într-un intermezzo, o pauză în descrierea efectului pe care-l are pe Pământ sunetul celor șapte trâmbițe. Ca într-un reportaj cinematografic, camera se retrage din scenele apropiate ale conflictelor pentru a ne da o perspectivă panoramică, ajutându-ne să înțelegem de unde a început și spre ce se îndreaptă istoria. Prin aceasta vedem nu numai ce se întâmplă, ci și cine se află în spatele evenimentelor, cine „face să se întâmple” istoria. În Apocalisa 12 am văzut efortul depus de Satan de-a lungul istoriei pentru a împiedica nașterea copilului femeii (Iisus Hristos - Mesia) și eforturile lui disperate de a distruge femeia și sămânța ei (poporul Israel) ca să împiedice venirea Împărăției. În Apocalipsa 13 am văzut cum se vor materializa aceste eforturi ale Diavolului în formarea trinității satanice: fiara, antihristul și proorocul mincinos. În capitolul 14, ne întoarcem în slava Cerului pentru a arunca o privire panoramică asupra biruinței pe care o va lucra Mielul prin sfinții Lui de pe Pământ. Limbajul este caracteristic timpului profetic, ne-liniar, ne-cronologic, preocupat cu descrierea tematică a evenimentelor. Capitolul este o anticipare a judecăților care vor veni, culminând cu glorioasa revenire a Domnului Iisus, la sfârșitul Necazului cel Mare. Capitolul 15 va relua apoi șirul cronologic și va începe să descrie în amănunt cele prezentate tematic în capitolul 14. Este esențial să înțelegem balansul descrierilor din acest interludiu dinaintea trâmbiței a șaptea. Pe de o parte, în capitolele 12 și 13 personajul central este Satan. În capitolul 14, personajul central este Dumnezeu. Acțiunile ne sunt prezentate pe rând, deși în timpul profetic ele se împlinesc simultan pe straturi suprapuse. Contrastul dintre capitolul 13 și 14 este categoric, evident și total. Capitolul 14 este inversul capitolului 13. Capitolul 13 este întunericul de pe Pământ, capitolul 14 este lumina din Cer. Capitolul 13 este despre Antihrist și oamenii lui; capitolul 14 este despre Hristos și oamenii Lui. Capitolul 13 este despre Satan, antihrist, profetul mincinos, demoni, decadență, idolatrie și semnul fiarei. Capitolul 14 este despre Dumnezeu, Hristos, îngerii, sfinții biruitori, adevărul, închinarea adevărată și pecetea lui Dumnezeu. În treisprezece ne-am întâlnit cu fiara. În paisprezece ne întâlnim cu Mielul. În treisprezece avem hulă, în paisprezece avem laudă. În treisprezece avem 6-6-6, îm paisprezece avem 144.000. În Apocalipsa 14 ni se dau trei viziuni în care-L vedem pe Dumnezeu în acțiune. Toate trei anticipează biruința Domnului Iisus asupra tainei fărădelegii. Cea dintâi viziune este cea a celor 144.000. A doua viziune este despre acțiunile a trei îngeri, iar cea de a treia este despre judecata secerișului și a culegerii viei.

Viziunea celor 144.000: Ne aflăm iar în hiperdimensiunile Cerului, pe muntele Sion, descris și în Epistola către Evrei: „Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge …  Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, … (Evrei 12:18-23). Ce vede apostolul Ioan acolo? „Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său” (Apocc. 14:1). Astăzi sunt în lumea aproximativ 50.000 de misionari creștini. Vă dați seama ce forță extraordinară vor fi acești 144.000 de evrei de talia apostolului Pavel pentru evanghelizarea lumii? Viața lor a fost unică, închinarea lor pe muntele Sionului din Cer va fi unică și cântarea lor înaintea celei mai ilustre audiențe din Univers va fi unică: „Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ” (Apoc. 14:2-3). Impactul  lor asupra lumii va fi excepțional pentru că și consacrarea lor, pecetluirea divină combinată cu caracterul lor impecabil, vor fi excepționale. Dacă vreți să-i asemuiți cu cineva, metafora cea mai potrivită mi se pare a fi „vitejii” care l-au însoțit în lupte pe împăratul David. Oameni mari care au făcut mari isprăvi împreună cu Dumnezeu. Cei 144.000 sunt oameni excepționali în viața lor, în misiunea lor, în sacrificiul lor, în destinul lor etern și chiar, ne spune Ioan, în cântarea pe care o vor cânta. Biserica ordodoxă are termenul de „anahoret” aplicat unuia care nu se căsătorește niciodată, ci își dedică viața pentru Dumnezeu. Tudor Vladimirescu a fost un „anahoret”. Cam așa ceva a fost și apostolul Pavel ( 1 Cor. 9:5) și la fel vor fi acești 144.000: „Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciori şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Apoc. 14:5). Acești misionari evrei nu vor fi perfecți, altfel ei ar fi singurii oameni din istorie pentru care n-ar fi trebuit să moară Hristos!  Textul ne spune însă clar că și  ei au avut nevoie de răscumpărare: „cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ” (Apoc. 14:3). Nu vor fi perfecți, dar vor purta în ei perfecțiunea și puterea lui Hristos, Mielul pe care-L urmează etern. Amintiți-vă că rodul mărturiei lor va fi acea „mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini şi strigau cu glas tare şi ziceau: Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apoc. 7:9-10).

Acțiunile celor trei îngeri: După viziunea celor 144.00 urmează această viziune a celor trei îngeri, iar apoi va fi viziunea sfârșitului. Toate cele trei viziuni folosesc, așa cum o face Dumnezeu în toată Biblie, limbajul unui an agricol. Cei 144.000 au fost „cel dintâi rod” sau „pârga”, iar finalul istoriei acestui veac va fi ca un „seceriș” și ca un „cules al viei”. Toate acestea se vor petrece la porunca lui Dumnezeu. Capitolele 14-16 pomenesc de 11 ori expresia „un glas” alături de prezența îngerilor. Ei sunt purtătorii mesajelor lui Dumnezeu care marchează desfășurarea fiecărei etape din evenimentele sfârșitului. Este răspunsul lui Dumnezeu la cuvintele de „hulă” cu care a umplut Satan Pământul (Apoc. 13:5-6). Am putea intitula acest capitol și „vocile victorioșilor” sau „glasurile biruitorilor”. Mesajele acestor trei îngeri anticipează efectele judecățiilor celor șapte potire ale mâniei cu care ne vom întâlni în următorul capitol. Apocalipsa ne descoperă rolul îngerilor în împlinirea planului lui Dumnezeu; de la capitolul 4 la 14, cu excepția capitolului 13, ne-a întâlnit cu o mulțime de îngeri. Acum ne concentrăm atenția asupra acestor trei. Iată ce strigă cel dintâi înger: „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui, şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Apoc. 14:6-7). Este pentru prima dată că ni se spune despre un înger că predică. Misiunea aceasta a fost încredințată prin excelență oamenilor. Și tot pentru prima dată în textul Apocalipsei întâlnim aici termenul „judecată”. Doar ca o observație pe text, aici este pomenit pentru prima dată cuvântul „judecată” în cartea Apocalipsei. Îl vom mai întâlni apoi în capitolele 16, 18 și 19, dar aici apare pentru prima dată. Spre deosebiore de „evanghelia mântuirii” (Efes. 1:13), de „evanghelia împărăției” (Mat. 24:14) sau de orice „altă evanghelie”, acest strigăt este o veste bună trimisă ca un avertisment final. „Evanghelia veșnică” anunță apropierea marii judecăți de la urmă. Chiar și în pragul distrugerii, Dumnezeu mai lasă încă ușa corăbiei salvării deschisă, ca pe vremea lui Noe. Primul înger le dă oamenilor motivația pentru temerea de Dumnezeu și pentru închinarea în fața Lui: Dumnezeu este Făcătorul tuturor lucrurilor. Satan și Antihristul n-au creat nimic. Totul, până și izvoarele apoelor care dau viața pe Pământ au fost făcute de Dumnezeu. El le-a adus în ființă și tot El, numai El, le poate distruge. Acesta este baza închinării noastre. Bunul simț ar trebui să-i îndemne pe toți oamenii să se plece înaintea Celui de care depind cu suflarea, ființa și mișcarea lor. Iată ce strigă cel de al doilea înger: „Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” (Apoc. 14:8). Este anticiparea tematică a unui eveniment cu care ne vom întâlni iar în descrierea narațiunii cronologice din capitolele următoare. Suficient să spunem aici că Biblia profețește reconstrucția acestui mare oraș și revenirea lui în centrul atenției mondiale. Istoria se va întorce acolo unde a început, în valea Mesopotamiei, acolo unde Satan i-a ispitit pe primii doi oameni în grădina Eden. Și tot acolo unde, după potop, oamenii nostalgici după lumea de dinaintea lui Noe s-au apucat să construiască turnul Babel, cu care să forțeze intrarea în Cer. Când au fost împiedicați de Dumnezeu s-o facă și răspândiți ca pedeapsă pe toată fața Pământului, cei de atunci au luat cu ei elementele religioase ale Babelui, elementele idolatre din care s-au adăpat în istorie toate religiile păgâne. Istoria încheie o evoluție de 360 de grade. Cei ce au fost una la turnul babel vor fi iar una sub Antihrist și în Babilonul cel Mare. Posibil, acest oraș va fi capitala lumii, iar la Ierusalim va fi așezată doar icoana profetului mincinos. Ca și la potop, unitatea locuitoriulor pământului nu duce la nimic bun, pentru că ei sunt nu „una în Hristos“, ci una împotriva Lui prin adorarea Antihristului. Mesajul celui de al doilea înger nu mai este o „evaghelie”, ci pronunțarea unei judecăți teribile. Îngerul nu spune că Babilonul „va cădea”, ci anunță caderea ca un fapt deja împlinit. În cel de al Treilea Cer, timpul nu curge după regulile noastre, pentru că operează o realitate în alte dimensiuni legate de omniștiința lui Dumnezeu. Iată ce strigă cel de al treilea înger: „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei! Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus.” (Apoc. 14:9-12).  Cei ce se închină fiarei vor bea din potirul mâniei lui Dumnezeu. „În mâna Domnului este un potir în care fierbe un vin plin de amestecătură. Când îl varsă toţi cei răi de pe pământ sug, îl sorb şi-l beau până în fund!” (Psalm 75:8 - T.M.). Iadul a fost pregătit pentru Diavol și pentru îngerii lui, nu pentru oameni, dar cei ce se pleacă înaintea lui Satan vor împărtăși și soarta lui (Mat. 25:41). Mesajul acesta este comentat de Dumnezeu, așa că nu trebuie să-i căutăm prea mult înțelesul.  „Şi am auzit un glas din cer care zicea: Scrie: Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!  Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!” (Apoc. 14:13). În vremea aceea va fi foarte greu să fi de partea lui Dumnezeu, dar va fi și mai greu în eternitate dacă cineva va fi credincios fiarei și sistemului ei antihrist. Versetele citate mai sus se folosesc și azi la înmormântări, dar ele vor fi în mod special valabile și se vor aplica prin excelență sfinților care îi vor fi credincioși lui Dumnezeu în vremea Necazului cel Mare. Nu uitați că, tematic, capitolul 14 este antiteza lucrării lui Satan din capitolul 13 și arată că, deși va fi foarte greu, Dumnezeu va salva oameni și în acele vremuri teribile. În versetele 11 și 13, apostolul Ioan face un joc de cuvinte, așezând în contrast pe cei ce se închină fiarei și vor ajunge în pedeapsă chinului veșnic unde „n-au odihnă” și cei ce se ostenesc în credincioșia lor pentru Domnul, care „se vor odihni” veșnic.

Judecata secerișului și a culesului viei: Alți trei îngeri sunt menționați în această a treia viziune, dar personajul principal nu sunt ei, ci Altcineva: „Apoi m-am uitat şi iată un nor alb şi pe nor şedea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul pământului este copt. Atunci, Cel ce şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat” (Apoc. 14:14-15). Prima dată Fiul lui Dumnezeu a venit pe Pământ smerit și umil ca un Miel, ca o jertfă de ispășire. A doua oară va veni în toată Slava Sa Cerească asemenea unui ca Suveran care stăpânește peste tot și peste toate. Prima dată a venit ca să ne aducă harul și adevărul. A doua oară vine mânios să-i judece pe cei care n-au vrut să le primească. Mânia divină n-a fost un concept străin celor care L-au cunoscut pe Dumnezeu. Aduceți-vă aminte că ea a fost tema principală a predicilor lui Ioan Botezătorul: „Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră.  … Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom, care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în foc.”  (Mat. 3:7-10). În Vechiul Testament, mânia lui Dumnezeu este anunțată de profetul Isaia: „Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina. Voi pedepsi - zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9-13). Cred că am ajuns destul de familiarizați cu studiul profețiilor ca să abordăm un termen „de specialitate”, numit „rezonanță profetică”. El definește legătura dintre diferitele pasaje profetice ale Bibliei. Dicționarul definește astfel rezonanța: „Stare de vibrație în care se găsește un corp sau un sistem fizic când asupra lui se exercită o acțiune exterioară periodică, cu o frecvență egală ori apropiată cu frecvența proprie vibrației corpului sau a sistemului”. Profețiile sunt ca o rețea uriașă răspândită în mai toate cărțile Bibliei. Dacă a „apeși” pe un anumit pasaj profetic, se „aprind” o sumedenie de alte pasaje asemănătoare cu aceeași temă. Acesta este motivul pentru care am spus la începutul acestui comentariu asupra Apocalipsei că pătrunderea sensului acestei cărți este direct proporțională cu măsura în care suntem familiarizați cu restul Bibliei, pentru că toate temele majore din celelalte cărți ale ei se întălnesc în această carte „ a sfârșitului”. Cartea Geneza lansează temele Bibliei, celelalte cărți le completează, iar iar cartea Apocalipsa le dă rezolvarea finală. Cei ce au studiat textul Scintelor Scripturi au plasat sub fiecare verset „trimiteri” spre aceste legături tematice. În pasajul de față, care consemnează cea de a treia viziune din acest capitol, întâlnim cel puțin două „rezonanțe profetice”: tema celui ce „seamănă cu un fiu al omului” și tema celor două finaluri de an agricol, secerișul și culesul viei. „Apoi m-am uitat și iată un nor alb; și pe nor ședea cineva care semăna cu un fiu al omului” (Apoc. 14:14). Sub versetul din Apocalipsa 14:14, care vorbește despre „cineva care semăna cu un fiu al omului” sunt așezate două „trimiteri” de rezonanță profetică spre Ezec. 1:26 și Daniel 7:13.  Faptul că în acele două pasaje s-a vorbit clar despre o apariția a lui Iisus Hristos i-a făcut pe cei care au tradus și tipărit Biblia în limba română să folosească în versetul imediat următor literă mare atunci când îl pemenesc cu termenul generic „Celui ce ședea pe nor”: „Şi un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul pământului este copt” (Apoc. 14:15). Ce scrie în Ezechiel 1:26? „Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el”. Ce spune Daniel 7:13? „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui.  I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan. 7:13-14). Dumnezeu este Domnul secerișului (Mat. 9:38), iar agentul Lui în această lucrare este Iisus Hristos. Despre secerișul lumii ne-a vorbit Domnul Iisus în pilda neghinei: „Iisus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu şi a plecat. Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis: Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină? El le-a răspuns: Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta. Şi robii i-au zis: Vrei dar să mergem s-o smulgem? Nu, le-a zis el, ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu. ” (Mat. 13:24-30). Secerătorul cu cununa de aur este Semănătorul care a ieșit să semene (Mat. 13:1-23), adică Iisus Hristos, Fiul omului și Fiul lui Dumnezeu. Apocalipsa ne spune că este vremea sfârșitului și secera este ascuțită, gata de lucrare. În alte pasaje, secerișul este metafora care identifică aducerea păcătoșilor la Dumnezeu prin Hristos, ca în pasajul care vorbește despre femeia samariteancă  (Ioan 4:34-38), în alte pasale el este folosit clar pentru judecata lui Dumnezeu (Mat. 13:24-30, 36-43; Luca 3:8-17). Dumnezeu a îngăduit în istorie ca răul să coexiste împreună cu binele până la o anumită limită prestabilită: „În al patrulea neam, ea se va întoarce aici, căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful” (Gen. 15:16). Dezlănțuirea mâniei lui Dumnezeu este ilustrată în Apocalipsa 14 și prin culesul viei: „Şi din Templul, care este în cer, a ieşit un alt înger, care avea şi el un cosor ascuţit. Şi un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea cosorul cel ascuţit: Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi. Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat în picioare afară din cetate; şi din teasc a ieşit sânge până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii” (Apoc. 14:17-20). Pasajul de rezonanță profetică este în cartea profetului Ioel: „Să se scoale neamurile şi să se suie în valea lui Iosafat! Căci acolo voi şedea să judec toate neamurile de primprejur. Puneţi mâna pe secere, căci secerişul este copt! Veniţi şi călcaţi cu picioarele, căci linurile sunt pline şi tocitorile dau peste ele! Căci mare este răutatea lor! Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii. Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd strălucirea. Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim de se zguduie cerurile şi pământul. Dar Domnul este scăparea poporului Său şi ocrotirea copiilor lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, care locuieşte în Sion, muntele Meu cel sfânt” (Ioel 3:12-17). Metafora viei care trebuie culeasă este folosită în Biblie în trei feluri distincte. a. Via este poporul lui Dumnezeu, Israelul. Ei au fost plantați în țara promisă ca să aducă rod pentru Dumnezeu, dar și-au neglijat misiunea și a trebuit să simtă asprimea judecății divine (Psalm. 80:8-16 - T.M.; Isa. 5:1-7; dar și Mat. 21:33-46). b. Astăzi, via lui Dumnezeu este Hristos, iar cei credincioși sunt mlădițele care trebuiesc curățite din când în când (Ioan 15). c. Din perspectiva finalului de istorie, lumea întreagă este o vie sălbăticită care trebuie tăiată, pentru că nu mai aduce roadă. Vicleanul Babilon a răspândit altoiul lui care a produs „vinul mâniei curviei lui”  idolatre. Altoiul acesta sălbatic trebuie cules și stors în „teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu”. Anunțul acesta întră în rezonanță profetică cu toate celelalte din Biblie care vorbesc despre zdrobirea Neamurilor la grozava bătălie de la Armaghedon. Vom vedea împlinită descrierea și în Apocalipsa va fi descris în amănunțime în capitolul 16 al cății: „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu.” (Apoc. 19:15). Potirul mâniei, secerișul nemilos de la urmă și culegerea viei sunt toate trei metafore ale soartei teribile pe care o vor avea cei care nu se întorc cu pocăință la Dumnezeu. Iisus Hristos, în mânia Mielului, se va ocupa personal de pedepsirea de la urmă. S-ar putea ca această pedeapsă în două faze, mai întâi seceratul și după aceea culesul viei să nu fie o repetare care să accentueze, ci o distincție necesară a celor două faze în care va lucra Hristos. Mai întâi va trimite succesiunea rapidă a celor șapte potire ale mâniei, iar apoi va veni El însuși și-i va zdrobi pe cei care au cutezat să I se împotrivească. Profetul Isaia descrie extrem de clar acest lucru: „Cine este acesta care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii, în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui? Eu sunt Cel care am făgăduit mântuirea, şi am putere să izbăvesc! Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc? Eu singur am călcat în teasc şi niciun om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el.  Căci în inima Mea era o zi de răzbunare şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijine; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor şi urgia mea M-a sprijinit! Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea şi le-am vărsat sângele pe pământ” (Isaia 63:1-6; vezi și Isaia 34:1-8). Vom reveni asupra acestei imagini în capitolele următoare.

Reflecții suplimentare: 1. O altă perspectivă (foarte posibilă!) asupra Babilonului cel Mare: „Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” Babilonul este descris mai complet în cap. 17 şi 18. Babilonul din vechime a fost izvorul idolatriei, pe când Babilonul mistic de astăzi este mama oricărei false învăţături religioase în creştinătate (dar și din celelalte religii). În timpurile din urmă el va fi vârful unei biserici mari şi false - acea Biserică universală care s-a dovedit nevrednică de Domnul ei şi care urmează să fie sfărâmată în bucăţi, distrusă completamente. Probabil că vor fi scene în toată lumea ca cele ce se petreceau  în U.R.S.S., cu oameni strigând: „Fără Biserică, fără Dumnezeu”. Sunt mulţi lideri religioşi în timpul de faţă foarte entuziasmaţi de ceea ce numesc „unirea creştinismului”, dar unirea va fi pur şi simplu o mare federaţie a Bisericilor fără Hristos, formând cea mai puternică asociaţie religioasă cunoscută vreodată în lume - catolici, greci, protestanţi şi toate celelalte sisteme unite în una - după ce adevăraţii credincioşi vor fi fost luaţi de pe Pământ. O vreme, această mare instituţie va domina totul, până ce oamenii vor spune în final „la ce ne foloseşte o biserică asemănătoare; de ce să n-o nimicim cu totul şi să terminăm cu ea odată pentru totdeauna?” Şi astfel ei o vor distruge pretutindeni în lume, cum au distrus-o odată în Franţa revoluționară  sau în Rusia sovietică. S-au gândit vreodată predicatorii titraţi ai Evangheliei, înainte de a fi prea târziu, că atunci când oamenilor li se serveşte o religie lipsită de o întoarcere reală la Dumnezeu şi fără niciun loc pentru lucrarea Duhului Sfânt, în curând totul se risipeşte? În ciuda toleranţei religioase a timpului în care trăim, este încă o binecuvântare că atunci când bărbaţi credincioşi predică vechea Evanghelie curată a harului lui Dumnezeu cu putere, oamenii sunt bucuroşi să se ducă şi să asculte. Vorbind la modul general, chiar oamenii nemântuiţi au mai mult respect faţă de vechea istorie a răscumpărării decât au pentru aceste prefăcătorii moderne. Când cineva vine într-un loc unde nu se mai crede în Biblie, în sângele lui Hristos, în naşterea din nou, îşi zice lui însuşi: „sunt un prost că plătesc bani ca să întreţin Biserica. Mai bine aş plăti la o lojă masonică sau un club. M-aş alege cu ceva mai mult decât cu ce-mi poate da Biserica”. Când un predicator ajunge la concluzia că nu mai crede în dreapta lui credinţă, o să constatăm că rămâne pe acea poziţie cât timp poate pentru avantajul financiar! Şi astfel putem înţelege cum va fi în Necazul cel Mare. Câtva timp, Babilonul va domina totul. Capul naţiunilor va fi capul Bisericii. Antihristul va fi suprem în materie religioasă; dar când Babilonul va cădea, ce ruină cumplită va fi!

2.  Mesajul celui de-al treilea înger: „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului” (v.9-10). Ce serios este lucrul acesta! Un mesaj ceresc declarând că cei care se abat de la adevăratul Dumnezeu, care leapădă Cuvântul Său şi în schimb se închină fiarei şi icoanei ei, va trebui să bea din vinul paharului mâniei lui Dumnezeu. Adventiştii de ziua a şaptea cred că mesajul celui de-al treilea înger este mesajul care îndreptăţeşte ţinerea Sabatului, şi că primirea semnului fiarei constă în recunoaşterea sfinţeniei primei zile a săptămânii, adică duminica, în loc de ziua a şaptea, sâmbăta. Care poate să fie condiţia mintală, ca să nu mai vorbim de starea morală, a oamenilor care pot concepe despre un Dumnezeu al dragostei şi al harului că îşi revarsă mânia peste oameni doar pentru că, din cea mai fierbinte dorinţă de a-L glorifica, păzesc ziua învierii (întâi a săptămânii) care, din cele mai vechi timpuri ale istoriei Bisericii este cunoscută ca Ziua Domnului? Cred că cineva care susţine o astfel de teorie absurdă a pierdut orice simţ al valorilor morale, nu doar că s-a înşelat cu privire la ziua ce trebuie sfinţită. Dar când totuşi cineva îşi poate da seama că osânda rostită aici este osânda pentru apostazie, pentru care, în judecata de pedeapsă, Dumnezeu va pune paharul mâniei Lui pe buzele acelora care au refuzat paharul mântuirii, totul se clarifică. Mai mult, nu este nicio referire că acea judecată va avea vreun sfârşit, pentru că v.11 spune limpede: „Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!”. Într-adevăr, se cere curaj de cel mai înalt grad ca cineva să se ridice împotriva acelei condiţii de apostazie generală de atunci şi să ţină cu tărie adevărul lui Dumnezeu, aşa cum va fi el descoperit atunci. De aceea în v.12 se spune: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus”. Partea acestor martiri nu este să facă parte din trupul lui Hristos, -  acest adevăr glorios al epocii Bisericii de acum nu este pentru ei -; ajungem astfel la o expresie izbitoare din v.13, şi anume: „de acum încolo”. Această expresie am auzit-o adesea la înmormântări, că „de acum încolo” pentru cel mort în Domnul va fi ferice, şi aşa este; orice suferinţă şi nedesăvârşire a luat sfârşit pentru cel plecat la Domnul şi în odihna prezenţei Lui. Acum însă sunt evidenţiaţi cei ce mor în Domnul de acum încolo, ca fiind ferice: „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! „Da”, zice Duhul; „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”. Esenţialul este că cea mai întunecată parte a Necazului celui Mare este încă înaintea lor. Eruperea norilor grei ai judecăţii se pot sparge în orice moment, şi imediat după aceea, Împărăţia urmează să fie instaurată. Cei ce trec prin necaz vor intra în Împărăţia Pământului, dar cei ce mor în timpul înfăptuirii ei vor avea parte de Împărăţia Cerească, şi astfel de o binecuvântare deosebită. De aceea, din acest punct de vedere, mai ferice va fi atunci să mori decât să trăieşti. În Cer se vor odihni de ostenelile lor, vor fi cruţaţi de strâmtorările ulterioare ce vor mai veni pe Pământ şi vor avea locul cu Domnul în Ceruri, care va fi mult mai bun decât cel mai de sus loc al împărăţiilor de pe Pământ, oricât de glorioase ar fi ele. O întrebare atât pentru cei mântuiţi cât şi pentru cei nemântuiţi, care vom părăsi curând scena acestui Pământ: Ce fel de fapte ne vor urma? Dacă suntem mântuiţi, ce am făcut pentru Domnul? Dacă sunteţi nemântuiţi, să vă aduceţi aminte că păcatele vă vor urma - acele păcate pe care încercaţi să le uitaţi; păcatele de care aţi fugit; păcatele pe care, în nebunia voastră, credeaţi că le veţi ispăşi prin fapte. Când vă veţi afla în faţa tronului mare şi alb al judecăţii, veţi afla acolo toate păcatele făcute, şi acestea vă vor târî în iazul de foc. Acum, numai sângele Domnului Iisus Hristos poate să vă spele de toate păcatele; iar după aceea, ca şi credincios al Domnului Iisus, vei putea trăi o viaţă nouă pentru El, iar faptele vă vor urma în Ceruri, pentru că tot ce este făcut pentru Domnul Hristos rămâne veşnic. Așadar, versetele 12 și 13 vorbesc despre sfinții care nu se vor pleca înaintea Fiarei! Va fi un test suprem al răbdării și al tăriei. Când oamenii vor fi în mod general forțați să accepte cerințele și poruncile Fiarei, aceștia vor ține poruncile lui Dumnezeu; și se vor purta în acest fel pentru că ei nu se vor clinti de la „credința lui Iisusˮ. Ei poate nu-L vor cunoaște pe Iisus în felul acesta deplin, care este partea creștinilor astăzi, dar vor cunoaște că El, care a venit odinioară și a fost disprețuit și respins, este adevăratul Hristos al lui Dumnezeu, și vor avea credință în ciuda oricărui fapt, și vor înfrunta mânia diavolului. Unii vor scăpa de sub puterile lui, dar mulți dintre ei vor cădea ca victime înaintea Fiarei, și o binecuvântare deosebită este partea acestora. Închinătorii Fiarei vor trece din viața aceasta într-o condamnare veșnică de o intensitate deosebită - din gloria aparentă, în chin. Unii dintre sfinții cu credința lui Iisus vor fi martirizați în împrejurări cu maximum de necaz și aparent înviați, dar „de acum înainteˮ, chiar din acea clipă, începe binecuvântarea lor. O subliniere importantă este adăugată prin felul în care întreaga Dumnezeire este introdusă aici. Acești sfinți țin poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus; ei mor în Domnul, adică recunoscând autoritatea Lui; Duhul le întărește binecuvântarea. Am văzut că cei condamnați nu au odihnă, dar aceștia „se odihnesc de lucrările lor și faptele lor îi urmează” în lumea veșnică, ca să-și primească răsplata.

Comentariu suplimentar 1:

 Ajungem acum la capitolul 14, unde nu întâlnim nici împotrivirea lui Satan faţă de sfaturile lui Dumnezeu, mai întâi în Cer și apoi pe Pământ, nici planul pe care el îl urmează şi uneltele pe care le întrebuinţează în acest scop. Aceasta am văzut-o în capitolul 12 și 13. Intrăm acum într-o altă ordine de lucruri. Este imposibil ca Dumnezeu să nu lucreze pentru ai Săi. Trebuie să fie şi o activitate a binelui contra răului. Dumnezeu binevoieşte, așadar, să ne descopere aici diferitele căi prin care El va arăta puterea Sa, va trezi o mărturie şi va trimite înştiinţarea, potrivit cu criza prezentă. Aceasta se desfăşoară într-un chip complet în cele şapte secţiuni pe care le prezintă simplu acest capitol. Prima scenă ne arată (versetul 1-5) un număr precis de persoane despărţite și unite cu Mielul pe muntele Sionului. Domnul Iisus este gata să-Şi susţină drepturile în mijlocul lui Israel. Sionul este centrul harului împărătesc. Zic împărătesc, pentru că Hristos afirmă aici titlul Său de Fiul al lui David; dar este şi un har, pentru că aceasta implică faptul că, în urma ruinei totale a lui Israel, Domnul, printr-o favoare deosebită, începe acolo din nou să-l adune în jurul Lui. Aceasta este prima formă sub care Dumnezeu va desfăşura acţiunea Sa în ultimele zile. Diavolul poate să aibă fiarele sale şi coarnele sale; Dumnezeu are pe Mielul Său pe care noi nu-L vedem, în această ocazie, pe scaunul de domnie în Cer, nici luând cartea, ci pe muntele Sionului. Cea ce ne este astfel clar prezentat înainte de sfârşit este un pas însemnat către stabilirea împărăţiei. „Apoi m-am uitat şi iată, Mielul stătea pe Muntele Sion; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său”. Nu este spus că ei au conştiinţa că sunt cu Dumnezeu în această legătură de fii; căci nu este vorba de Tatăl lor. Nu se găseşte nimic asemănător în Apocalipsă, ci „Numele Tatălui Său este scris pe frunţile lor”: ei Îi aparţin. „Şi am auzit venind din Cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu harpa, şi cântau din harpele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci și patru de mii care fuseseră răscumpăraţi de pe Pământ. Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt virgini”. Aceşti sfinţi nu s-au întinat; ei n-au luat deloc parte la răutatea babiloniană aici pe Pământ, ei sunt curaţi şi sunt strâns uniţi cu Cel Sfânt care a suferit. „Ei urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină”. Aşa este prima lucrare a lui Dumnezeu. Există o rămăşiţă completă, despre care nu este spus că ar fi din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, ca în capitolul 7, dar care totuşi este evreiască. Ei sunt scoşi din mijlocul acelora care s-au făcut vinovaţi de lepădarea Mielului. Dumnezeu răspunde aici la această crimă şi la atâtea altele, punând cu îndurare deoparte pentru Miel pe aceşti o sută patruzeci și patru de mii şi dându-le un loc de cinste lângă Acela care este pe punctul de a fi aşezat pe scaunul Său împărătesc în Sion. În scena următoare vedem un înger, „un alt înger”, zburând prin mijlocul Cerului, având o Evanghelie veşnică pentru ca s-o vestească celor care trăiesc pe Pământ, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi si oricărui popor”. Pentru ce Evanghelia aici este numită „veşnică”? Să ne amintim că Evanghelia predicată în prezent este o Evanghelie foarte specială, şi nicidecum Evanghelia veşnică. Niciodată Evanghelia de acum n-a fost propovăduită înainte ca Iisus să fi murit, să fi înviat și chiar să Se fi urcat la Cer. Astfel, Evanghelia, aşa cum trebuie să fie propovăduită în creştinătate şi în afară, depinde de faptele cele mai extraordinare care s-au săvârşit vreodată aici pe Pământ și pentru arătarea cărora Dumnezeu a aşteptat mai mult de patru mii de ani din momentul când omul a fost aşezat pe Pământ. Evanghelia harului lui Dumnezeu nu poate, la drept vorbind, să fie numită Evanghelia veşnică şi niciodată Scriptura nu-i dă acest nume. Unii fără îndoială se servesc de această expresie fără să-şi dea seama de ceea ce înseamnă ea şi o aplică la Evanghelia predicată în zilele noastre, având în duh oarecare gând vag că ea ne leagă de veşnicie; sau încă, se întrebuinţează acest cuvânt „veşnic” ca un epitet care sună bine la ureche, fără a prezenta nimic precis. Orice ar fi, a caracteriza astfel „Evanghelia lui Dumnezeu” este cu siguranţă o confuzie, dacă rămânem la Scriptură. Expresia „Evanghelie veşnică” înseamnă ceea ce cuvintele spun: adică aceste vesti bune care au fost totdeauna adevărate și vor fi totdeauna; este ceea ce rămâne neschimbat, oricare ar fi celelalte lucruri pe care Dumnezeu le face cunoscute omului. Ce este deci Evanghelia veşnică? Veştile bune ale lui Dumnezeu care au existat dintotdeauna, este planul pe care El l-a format de a binecuvânta pe om prin sămânţa făgăduită a femeii, Iisus Hristos, şi de a-l pune peste restul creaţiei pentru a avea stăpânirea, ca fiind imaginea şi slava lui Dumnezeu. Chiar de la început, în primul capitol din Geneza, avem dovada că acesta este gândul lui Dumnezeu pentru om aici pe Pământ. Sfârşitul tuturor lucrurilor va vesti acelaşi adevăr; Mileniul va fi o mare mărturie care o va demonstra, iar sub Cerurile Noi și pe Pământul Nou omul va fi binecuvântat în chip desăvârşit şi pentru totdeauna. Propovăduirea acestui adevăr este ceea ce cred eu „Evanghelia veşnică”. În ultimele zile, lucrarea sa va avea drept obiect de a răsturna minciuna Satanei, al cărui scop este de a-l îndepărta pe om de Dumnezeu și de a-l ține în această depărtare, astfel că Dumnezeu trebuie să-l judece pe om în loc de a-l binecuvânta împreună cu tot Pământul, iar la sfârşit, de a-l arunca în iad. Acesta este efectul vicleniilor Satanei, în timp ce Evanghelia veşnică îl înfăţişează pe Dumnezeu ca voind să binecuvânteze pe om și creaţia, aşa cum acesta a fost totdeauna planul Său şi aşa cum El îl va împlini cu siguranţă. Este evident că aceasta nu va fi pentru fiecare om individual: aceia care dispreţuiesc îndurarea Sa în Hristos şi îndeosebi aceia care, după ce au auzit-o, dispreţuiesc Evanghelia harului Său, aceia vor avea parte de pedeapsă. Eu vorbesc în acest moment despre ceea ce a fost totdeauna în gândul lui Dumnezeu şi de ceea ce El a înfăţişat necurmat omului în Cuvântul Său. Chiar propovăduirea îngerului confirmă ceea ce am expus mai înainte: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă”; aceasta este evident îndreptată împotriva închinării la idoli: „căci a venit ceasul judecăţii Lui”. Atunci va avea loc căderea tuturor acelora care se împotrivesc lui Dumnezeu, nu numai a tuturor deşertăciunilor neamurilor, ci a tuturor acelora care se alipesc de ele și care le susţin în contradicţie cu Dumnezeu. „Închinati-vă Celui care a făcut Cerul și Pământul, marea şi izvoarele apelor!” Se vede clar că acesta este mesajul universal pe care Dumnezeu îl adresează omului şi care se leagă de slava Sa de Creator. Ameninţarea solemnă a unei apropiate judecăţi este puternicul motiv destinat să imprime, în conştiinţele orbite ale oamenilor, dreptul de a fi onorat, care nu-I aparţine decât Lui singur. Unii, fără îndoială, vor găsi ciudat că Dumnezeu trimite un mesaj ca acesta într-o perioadă care, cu siguranţă, este foarte apropiată de a noastră. Dificultatea vine din aceea că avem obiceiul de a face presupuneri și de a judeca după poziţia şi legătura în care ne găsim; dar nimic nu împiedică mai mult de a ajunge la o adevărată înţelegere a lucrurilor. Această remarcă se aplică la toate părţile Bibliei şi la profeţie mai mult poate ca la oricare alta. Fie că este vorba pentru noi de purtare sau de datorie, este obligatoriu ca noi să rămânem în legătura care ne este proprie şi în locul pe care Dumnezeu ni l-a fixat, supunându-ne la ceea ce, în Cuvântul Său, se aplică la această legătură şi la această poziţie. Cum putem noi să acţionăm într-un chip drept și inteligent, ca nişte creştini, dacă nu ştim ce înseamnă a fi creştini si dacă nu suntem cu adevărat? Noi nu-L slăvim pe Dumnezeul nostru și Tatăl decât numai în măsura în care, fiind copii ai Săi, privim la El ca la Tatăl nostru și când, ca sfinţi, îl mărturisim ca fiind Dumnezeul nostru. Iată ceea ce cu siguranţă este adevărat. Dar în epoca în care profeţia ne-a condus, nu este spus că sunt creştini pe Pământ; găsim aici evrei aleşi, masa neamurilor, seminţii, limbi şi popoare şi „pe cei care locuiesc pe Pământ”, această ultimă denumire aplicându-se evident celor care au lepădat orice credinţă. Se pare că, în acest moment Dumnezeu coboară, pentru a-i întâlni pe oameni, până la cele dintâi elemente ale adevărului. Ei sunt invitaţi să se teamă de Dumnezeu și să-I dea slavă; pe acest teren Se aşază El ca Judecător, gata să acţioneze faţă de această lume care îi aparţine și pe care El o cheamă să părăsească idolatria care va domni în chip deosebit în aceste zile. Această afirmaţie poate să pară nechibzuită; dar cât despre mine, eu n-am cea mai mică îndoială cu privire la faptul că, în momentul de faţă, există un aluat a cărui acţiune tinde să târască în idolatrie atât clasele de sus ale societăţii, cât şi clasele de jos. Ce vedem noi în acestea de pe urmă? O grosolană alipire de lucrurile plăcute simţurilor și strălucirea din afară, care pregăteşte pentru idolatrie; în timp ce, în clasele cultivate, se strecoară și pătrunde cu succes un duh, fără îndoială mai subtil şi mai rafinat, care, după judecata mea, le va conduce în curând la zidirea şi la adorarea puterilor naturii. Nu observăm noi, pe de o parte, tendinţele materialiste ale ştiinţei şi literaturii moderne şi, pe de altă parte, întoarcerea la formele cele mai grosolan superstiţioase din vremuri care nu mai sunt? Tot ceea ce se frământă în prezent cu energie în lume, o târăşte pe aceste pante primejdioase și tinde să readucă omul la păgânism, adică să-l facă să cadă în apostazie. Oricare ar fi aprecierea asupra celor de mai sus, să nu uităm că va fi, la această orbire, o altă cauză de felul cel mai solemn şi care ne este clar descoperită: Dumnezeu, acţionând ca Judecător, va trimite asupra creştinătăţii un duh de rătăcire. Nu numai că El va lovi cu groaznicele lovituri ale judecăţilor Sale, dar El va părăsi pe oameni să creadă o minciună - marea minciună a Diavolului. În prezenţa acestei stări de lucruri, îngerul vesteşte marele adevăr care este dintotdeauna, că Dumnezeul care S-a descoperit acum în Hristos şi prin răscumpărare, este singurul Căruia I se datoreşte închinarea. Departe ca acest mesaj să trebuiască să pară ciudat, el este, după părerea mea, cu totul adaptat poziţiei pe care omul o va avea atunci şi face în acelaşi timp să iasă în relief înţelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu. O altă consideraţie întemeiată pe Matei 25, care se leagă de subiectul care ne preocupă şi îl confirmă, va ajuta poate să pricepem bine înţelesul pasajului pe care îl avem sub ochi. În acest capitol vedem neamurile chemate înaintea Fiului Omului aşezat ca împărat pe tronul Său. Ne amintim că El spune celor care sunt desemnaţi ca oile Sale, că binele făcut de ei fraţilor Săi, a fost făcut în realitate Lui însuşi; şi pe de altă parte, că dispreţul revărsat peste ai Săi, cădea de asemenea asupra Lui. Astfel, aceste fapte de bunătate şi de îndurare, ca şi nepăsarea şi împietrirea inimii, vor fi recunoscute de Domnul aici pe Pământ. Să nu ne închipuim că aceasta este judecata din urmă, nici judecata faptelor noastre: aceasta ar fi o greşeală. Unicul principiu aşezat în faţa noastră în această parte a Scripturilor este felul în care Domnul va acţiona faţă de neamurile care vor trăi pe Pământ când El va veni, tratându-le după ceea ce ele vor fi făcut fraţilor Săi. Va trebui o adevărată putere a lui Dumnezeu pentru a face bine în aceste timpuri, când prigoana îndreptată împotriva trimişilor lui Dumnezeu va fi atât de îngrozitoare. Dacă unul îi primeşte, aceasta nu va putea fi decât prin credinţă; o credinţă a cărei măsură este slabă, sunt de acord, deoarece ei nici măcar nu ştiu că, a primi pe fraţii Domnului este a-L onora pe El însuşi. Ce uimire pe ei, când găsindu-se în prezenţa Împăratului, ei află că El priveşte ca făcut Lui însuşi, ceea ce va fi fost făcut vestitorilor Evangheliei Sale în zilele din urmă. Cu siguranţă, harul divin va lucra în aceste neamuri, cu toate că evident ele nu pot să fie puse printre cei pe care îi vom numi „pricepuţi”. Dar cât de mult trebuie să luăm noi seama ca să nu facem prea mult caz numai de inteligenţă. Noi suntem în pericol permanent de a ne deda, fără să ne dăm seama de asta, la criticarea celorlalţi și ne arătăm foarte înclinaţi să dăm o importanţă exagerată cunoştinţelor noastre, în timp ce Dumnezeu, sunt încredinţat de acest lucru, pune totdeauna o mult mai înaltă valoare onoarei aduse Domnului Iisus însuşi sau celor pe care El îi trimite. Aceasta este piatra de încercare sigură. Va fi aşa mai ales în perioada aceasta, când neamurile de pe Pământ se vor ridica în orgoliul si mulţumirea de ele însele si când mesagerii, săraci și de dispreţuit în ochii lor, vor veni să vestească Împărăţia gata să se arate şi să propovăduiască sosirea Împăratului care vine să judece pe cei vii aparte, înainte ca să aibă loc judecata celor morţi. În mijlocul necredinţei și nelegiuirii generale, vor fi ici-colo câteva suflete care vor primi pe vestitorii Împăratului; aceasta nu numai din bunătate firească, ci pentru că ele vor crede mesajul. Puterea Duhului Sfânt va produce în ele această credinţă; Dumnezeu singur va putea să încline inima lor. În consecinţă, Domnul va privi această primire sau bunătatea și afecţiunea care o vor însoţi, ca un semn evident al alipirii de El Însuși în persoana trimişilor Săi. Eu consider că, ceea ce Matei numeşte „Evanghelia Împărăţiei”, este asemănătoare şi identică în substanţă cu „Evanghelia veşnică”, pentru că a fost totdeauna în planurile lui Dumnezeu de a aşeza Împărăţia Sa asupra lumii si de a-l binecuvânta pe om aici pe Pământ. Aceasta numeşte Matei, în armonie cu scopul pe care şi-l propune, „Evanghelia Împărăţiei”, al cărei Împărat va fi Hristos. Ioan îi dă numele „de Evanghelie veşnică”, în contrast cu alte mesaje speciale trimise dintr-o vreme în alta, ca şi cu toate căile lui Dumnezeu faţă de om aici pe Pământ. În acest timp de stricăciune ajunsă la ultima limită, mesajul va fi vestit şi unele suflete prin harul lui Dumnezeu, îl vor primi. A treia secţiune a capitolului, asupra căreia nu ne vom opri, este un avertisment privitor la căderea Babilonului. „Un alt înger a urmat, al doilea, şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei!” În al patrulea rînd, avem un avertisment privitor la fiară. „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, zicând cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei și primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; și va fi chinuit în foc și în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei care se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei”. Până aici aceste căi divine merg două câte două: lucrarea printre iudei şi mărturia finală către neamuri; apoi cele două avertismente privitor la Babilon şi privitor la fiară. „Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu si credinţa lui Iisus”. A cincea parte diferă de cele precedente. Este o declaraţie care vine din Cer și care anunţă: „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!” După acest timp, niciunul din aceia care aparţin Domnului nu va muri şi aceia care, în timpul acesta, vor muri în Domnul (în realitate toţi aceia care au murit astfel) sunt fericiţi, pentru că momentul binecuvântării a venit, nu printr-o scutire personală în favoarea lor, ci prin prima înviere şi împărăţia cu Domnul, la care ei vor avea parte. Atunci va lua sfârşit orice persecuţie a sfinţilor; atunci nu vor mai fi daţi la moarte pentru Numele Său. Cei răi vor primi plata păcatului; ei vor fi nimiciţi de judecăţile lui Dumnezeu, dar după acest timp nu vor mai fi sfinţi care mor în Domnul; aceştia trebuie să fie binecuvântaţi de acum încolo, şi nu să moară. „Da”, zice Duhul; „ei se vor odihni de muncile lor, căci faptele lor îi urmează!” Există un sfârşit al atâtor suferinţe și dureri, căci Domnul însuşi va lua în mână lumea şi tot ce cuprinde ea. Cele două scene următoare ne-o arată. Mai întâi, citim: „Apoi m-am uitat si iată un nor alb; şi pe nor şedea Cineva care semăna cu Fiul Omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din templu, strigând cu glas tare Celui care şedea pe nor: „Trimite secerea Ta și seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul Pământului este copt”. Atunci Cel care şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe Pământ. Şi Pământul a fost secerat”. Nu este vorba aici de a strânge în grânar. Fiul Omului este văzut purtând cununa de aur, ca Împărat al dreptăţii şi încă nu ca Împărat al păcii. Apoi vine scena finală: „Și din templul care este în Cer a ieşit un alt înger, care avea o seceră ascuţită. Şi un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea secera ascuţită: „Trimite secera ta cea ascuţită și culege ciorchinii viei Pământului, căci strugurii ei sunt copţi”. Aceasta merge mai departe decât scena precedentă. Pentru seceriş, strigătul iese din templu; aici iese din templul care este în Cer. Nu este numai mânia care se exercită pe Pământ, ci mânia care vine din Cer. Și un alt înger iese din altar, adică din locul responsabilităţii omeneşti, unde Dumnezeu Se manifestă El însuşi păcătoşilor în jertfa lui Hristos, judecând păcatele, dar în har. Cu atât mai groaznică este răzbunarea Sa împotriva acestor mărturisitori de religie alipiţi de Pământ, care dispreţuiesc pe Hristos și crucea, în fapt, dacă nu în cuvinte. Acest înger are putere asupra focului, simbol al unei judecăţi care scrutează, dezvăluie şi mistuie. În rezumat, avem în aceste două scene secerişul şi culesul strugurilor, cele două mari forme ale judecăţii la sfârşit: secerişul fiind judecata în care cel drept este despărţit de cel rău; culesul strugurilor exprimând că mânia cade fără amestec peste o religie apostată, „via de pe Pământ”, obiect al unui dezgust cu totul special în ochii lui Dumnezeu. Este clar că, în acest capitol, avem şapte fapte disctincte, prin care Dumnezeu intervine pentru a forma o mărturie; pentru a înştiinţa lumea şi a mângâia pe poporul Său; şi în sfârşit, pentru a judeca rezultatele, întrucât este vorba de cei vii.

BIRUITORII FIAREI VERSUS ÎNCHINĂTORII FIAREI - comentariu suplimentar 2 - o altă posibilă interpretare!

 Capitolul 14 este o continuare firească a capitolului 13. În capitolul 13 autorul ne descrie teribila lucrare a fiarei pe pământ. Capitolul 14 ne explică ce se va întâmpla cu cei care se închină fiarei dar și cu cei care nu se închină acesteia. Se zugrăvește un contrast izbitor între destinul biruitorilor fiarei și destinul închinătorilor fiarei. Capitolul debutează cu biruitorii fiarei. Ei sunt prezentați ca și grupul celor 144.000 cu care ne-am întâlnit în cap.7. Acum nu mai sunt descriși ca fiind evrei. Ei apar în contrast cu cei care vor primi pe frunte semnul fiarei căci ei au pe frunte numele Mielului și Numele Tatălui Său. Acest contrast ne sugerează că cei 144.000 sunt cei care au trăit pe pământ în timpul domniei fiarei dar au refuzat să se închine acesteia și să primească pe frunte semnul numelui ei. Astfel și-au păstrat pentru eternitate identitatea de slujitori ai Mielului și pe frunte Numele Singurului căruia i-au dat închinare. Ei stau cu Mielul pe muntele Sionului. Muntele Sionului este locul unde era Templul lui Dumnezeu, locul închinării autentice. Este un munte al Sionului pe pământ, dar și unul în ceruri (vezi Evrei 11:22). La care se referă acest verset? Greu de spus. Probabil cel ceresc cum ne sugerează și începutul cap.15 în care sunt descriși biruitorii fiarei stând cu alăutele lor pe marea de sticlă din locurile cerești. Desigur este posibil ca imaginea să vizeze și mia de ani în care Mielul va domni pe pământ de pe muntele Sionului. Indiferent de interpretare, importantă rămâne semnificația muntelui: locul închinării autentice care contrastează izbitor cu închinarea falsă la fiară din cap.13. Închinarea la fiară este doar pe pământ și pentru o scurtă perioadă. Închinarea la Miel continuă și în ceruri și este eternă. O vestă bună este că TOȚI cei pecetluiți în cap.7 au biruit fiara și acum stau pentru veșnicie în prezența Mielului. Niciunul nu a fost pierdut pe drum. Cu alte cuvinte dacă ai adunat untdelemn în candelă, dacă ești în creștere și în veghere înainte de perioada lui Antihrist, Dumnezeu va rămâne cu tine, te va ajuta să învingi fiara și să-ți păstrezi credința până la capăt. Apoi este introdusă o cântare susținută de alăute (sau harpe după alte traduceri). Nu-mi este clar dacă această cântare răsună în mod misterios din ceruri și este învățată APOI de cei 144.000 sau cei 144.000 sunt chiar cei care o cântă prima dată în ceruri. Această cântare deosebită este una NOUĂ pe care cerul nu a mai auzit-o și ea este cântată înaintea scaunului de domnie, înaintea celor 4 făpturi vii și înaintea bătrânilor. Nimeni nu putea să învețe să cânte cântarea în afara celor 144.000. Nici cei 24 bătrâni, și nici măcar cele 4 făpturi vii. Se subliniază astfel răsplătirea specială pe care o primesc biruitorii fiarei. În ceruri răsplata este însuși Dumnezeu, cunoașterea Celui fără sfârșit. Iată că ei au înțeles lucruri noi despre Dumnezeu și planul Lui și cântă astfel o cântare nouă pentru cer. Ei au privilegiul să vestească aceste lucruri noi și minunate despre Dumnezeu întregului cer. Cerul ascultă cântarea dar nu poate să o învețe. Cei 144.000, în urma suferințelor prin care au trecut au atins un nivel de cunoaștere al Celui Prea Înalt care este inaccesibil chiar și bătrânilor și celor 4 făpturi vii. Dar cine sunt bătrânii? Cel mai probabil 12 patriarhi ai Vechiului Testament (nu neapărat cei 12 fiii ai lui Iacov ci mai degrabă 12 vârfuri al credinței din Vechiul Testament cum ar fi: Avraam, Iosif, Moise, David etc.) și cei 12 apostoli. Iată că cei 144.000, în mod incredibil au căpătat o răsplată chiar mai mare decât a acestora. Și cine sunt cele 4 făpturi vii? 4 heruvimi care au o înțelegere MAI profundă a planului lui Dumnezeu decât cea a bătrânilor (vezi cap.4). Dar iată că cei 144.000 întrec în cunoaștere chiar pe cele 4 făpturi vii. Cu adevărat, așa da răsplată! Pasajul acesta este  binevenit după întunericul din cap.13. După ce citești grozăviile din perioada fiarei în mod firesc NU îți poți dori să traversezi aceste vremuri în care îți poți pierde chiar credința. Însă capitolul 14 ne pironește ochii spre răsplătirea specială pe care o vor primi cei care vor birui în aceste vremuri. Și răsplata este, după cum am văzut, una neașteptat de mare, absolut incredibilă! Această perspectivă ne arată că merită să fii la dispoziția lui Dumnezeu și să traversezi alături de El cea mai întunecată perioadă din istorie. El va rămâne alături de tine și își va păzi credința ca să îți duci mântuirea până la capăt. Ba mai mult, îți va da o răsplătire specială, la care nu te aștepți, care pare să o eclipseze și pe cea a apostolilor! Și Pavel în Filipenii cap.3 ne îndeamnă să nu ne mulțumim cu puțin din răsplătirea cerească ci să alergăm spre premiul alergării cerești, spre maximul de răsplată cerească. Acest lucru îl onorează pe Dumnezeu și-i face plăcere, căci răsplata este El Însuși. Să te mulțumești cu puțin din răsplată înseamnă se te mulțumești cu puțin din Dumnezeu. Or acest lucru nu poate să placă Domnului. Înseamnă să-I desconsideri valoarea. În Filipeni 3 Pavel ne spune răspicat că pentru prețul nespus de mare al cunoașterii lui Iisus Hristos, nu merită doar să pierzi totul ci să mergi până acolo încât să te faci asemenea cu moartea Lui ca cei doi proroci din Apocalipsa 11. Lenea și delăsarea nu este plăcută Domnului. Este o problemă de credință. În cele din urmă ne putem gândi să ajungem și măturători la ușa cerului și tot este mai bine, decât să ajungi în iad. Dar Scriptura nu ne prezintă ca pe un caz fericit pe cei care sunt mântuiți ca prin foc și își pierd răsplata (vezi în cor. Cap.3a) ci ne îndeamnă de nenumărate ori se ne înmulțim mereu talanții și să alergăm spre o răsplată cât mai mare. Această perspectivă îl bucură și îl onorează pe Dumnezeu. Următoarele versete insistă pe neprihănirea celor 144.000. Neprihănirea lor este  descrisă în termenii virginității care vizează, cred, planul spiritual. În Vechiul Testament falsa închinare, închinarea la idoli era descrisă ca și prostituție spirituală. Babilonul cel mare va fi prezentat ca fiind prostituata cea mare, cu care s-au prostituat toți împărații și locuitorii pământului. În contrast cu tot pământul care se închină la fiară, cei 144.000 s-au închinat doar la Dumnezeu și și-au păstrat astfel puritatea și integritatea. Ei sunt răscumpărați dintre oameni ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel. Nu sunt singurul rod, dar reprezintă cel dintâi rod, care ar putea fi interpretat ca și cel mai prețios rod. Dintre toți oamenii răscumpărați de pe pământ, cei 144.000 reprezintă fala și mândria Mielului. Al doilea aspect al neprihănirii lor este acela că în gura lor nu s-a găsit minciună. Ne aducem aminte că sfinții din cap.12 au biruit pe diavol și prin cuvântul mărturisirii lor. Locuitorii pământului se închină la fiară și îl proclamă cu gura lor ca Dumnezeu și Împărat. În original termenul folosit (minciună) pare a viza problema doctrinei și teologiei. Cei 144.000 și-au păstrat virginitatea neînchinând-se la fiară și au proclamat cu gura lor ca Împărat pe Dumnezeul cerului, și au făcut acest lucru chiar cu prețul vieții lor. Capitolul 14 aduce lumini care să contrabalanseze întunericul din cap.13. Prima lumină o reprezintă răsplătirea cu totul specială a celor ce vor birui fiara. A doua lumină (v.6-7) este constituită de îngerul care vestește o Evanghelie veșnică întregului pământ. Ni se aduce aminte că Dumnezeu nu va lăsa pământul fără mărturie în timpul domniei fiarei. O Evanghelie eternă va fi vestită tuturor locuitorilor pământului. Mesajul acestei Evangheliei se focalizează tot pe problema închinării. Pământul este îngrozit de fiară și decide să se închine fiarei. Evanghelia cheamă pe oameni să se teamă mai mult de Dumnezeu decât de fiară și să aducă închinare doar Creatorului. Motivația este pe măsură: ceasul judecății este aproape! Nu peste mult timp Dumnezeu va judeca și pe fiară și întreg pământul. Evanghelia vestită de înger este eternă, fiind astfel în contrast cu domnia de scurtă durată a fiarei. Evanghelia cerească pecetluiește destinul omului pentru eternitate, pe când domnia fiarei afectează soarta oamenilor doar pentru o foarte scurtă perioadă de timp. Cum anume va vesti acest înger Evanghelia cea veșnică locuitorilor pământului? În cartea Apocalipsa acțiunile în plan ceresc au de obicei corespondent pe pământ. Deci este posibil ca slujba aceasta a îngerului să vizeze doar planul ceresc, iar pe pământ mărturisirea să fie realizată efectiv prin cei doi proroci și prin restul Bisericii. Într-adevăr cei doi martori din cap.11 vor finaliza mandatul primit de apostoli, și anume acela de a duce Evanghelia Împărăției până la marginile pământului. Biserica a dus și ea Evanghelia spre marginea pământului. Dar adesea a fost vorba de o Evanghelie destul de ciuntită. Cei doi martori însă vor vesti tuturor neamurilor o Evanghelie completă și autentică. Și cel mai probabil ei vor împlini acel verset faimos din Matei 24: Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul. Mai apar doi îngeri care ne descriu soarta celor care vor refuza Evanghelia veșnică a îngerului dintâi și vor trece de partea fiarei. Întâi se anunță pe scurt căderea Babilonului, a cetății celei mari. Cu cetatea cea mare ne-am întâlnit în Apoc.11 unde este identificată cu Ierusalimul istoric, locul morții Mântuitorului și a celor doi martori. Acum ni se mai spune un lucru despre această cetate: a adăpat toate neamurile cu vinul mâniei curviei ei. Ea reprezintă deci principalul focar de infecție, principalul motor al răului din perioada sfârșitului. Acest lucru va fi detaliat în cap.17 și 18. Dar marele rău din perioada finalului este tocmai amăgirea adusă de Antihrist. Deducem că Babilonul cel mare va fi centrul amăgirii antihristice. Babilonul nu pare fi altceva decât capitala imperiului lui Antihrist, centrul politic, economic și religios al întregii lumi. De acolo se va răspândi amăgirea antihristică spre întreaga lume. Curvia ei se referă la infidelitatea față de Dumnezeu prin închinarea la fiară. Vinul se referă la rătăcirea cu care va îmbăta tot pământul. Dar la ce se refere mânia ei? Este extrem de interesantă expresia: vinul mâniei curviei ei. Curvia ei este plină de mânie. Dar mânie împotriva cui? Împotriva creștinilor autentici desigur! Cap.17 ne va arăta că vinul trimite și la sângele sfinților și mucenicilor lui Iisus. Cu alte cuvinte prigonirea creștinilor va începe și va fi ațâțată tot din acest mare Babilon. Vom dezvolta aceste aspecte în cap.17 și 18. Acum doar subliniem faptul că Dumnezeu dă un mare har lumii ca această cetate a răului să cadă ÎNAINTE de finalul istoriei. Ea va arăta chiar înainte de ceasul cel mare al judecății care va fi soarta celor ce se închină fiarei și prigonesc pe creștini. Soarta lor este distrugerea. Al treilea înger subliniază că această distrugere este eternă. Cine se adapă din vinul mâniei Babilonului, va bea la rândul lui din vinul mâniei lui Dumnezeu. Chinul închinătorilor fiarei este neîntrerupt și pentru totdeauna. Pasajul ne arată că nu te poți juca cu problema închinării. Nu poți spune:mă închin fiarei doar formal, însă în inima mea mă închin doar lui Dumnezeu. Nici cei 3 prieteni din Daniel cap.3 nu au putut spune: ne vom pleca la pământ doar de fațadă, dar noi știm că un idol e totuna cu nimic. Cei trei prieteni au refuzat închinarea la chipul de aur chiar cu prețul vieții. Mântuitorul ne avertizează în Evanghelii că cel care se leapădă pe pământ de Mântuitorul, va fi și el lepădat de Mântuitorul în ceruri. Căderea lui Petru care a spus doar: nu-L cunosc! a fost considerată o lepădare reală de credință. Cu atât mai mult va fi considerată lepădare gestul de a te închina înaintea fiarei. Și lepădarea atrage cu sine pierderea relației cu Mântuitorul, împietrirea și apoi ajungerea în focul veșnic al mâniei lui Dumnezeu. Închinătorii fiarei vor fi chinuiți înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului. Dumnezeu nu se rușinează cu mânia Sa eternă împotriva falșilor închinători. Nu consideră acest lucru o slăbiciune, ceva incompatibil cu iubirea Sa sau cu cerul Său. Dimpotrivă, din cerul Său se poate vedea acest chin etern al sufletelor răzvrătite. Alte pasaje (ca cel din finalul cap.66 din Isaia) ne arată că și sfinții răscumpărați vor avea acces la acest tablou al judecății eterne. Un chin etern poate părea la prima vedere o pedeapsă prea mare și cu siguranță ceva inacceptabil pentru umaniștii zilelor noastre. Însă din ceruri lucrurile se văd diferit. Cerul are acces la întreg tabloul răzvrătirii umane. Cerul consideră că este pe deplin DREPT ca un suflet care a călcat în picioare toate chemările disperate la pocăință din partea Creatorului să primească de fapt ce el a cerut, adică o eternitate în afara prezenței lui Dumnezeu. Și în afara prezenței lui Dumnezeu este doar moarte, întuneric și chin. Ce contrast izbitor între destinul celor ce au refuzat închinarea la fiară (cei 144.000 care cântă o cântare nouă în ceruri și sunt mândria Mielului) și al celor ce s-au închinat fiarei care vor fi pentru o eternitate plini de rușine și chinuiți înaintea Mielului. Pasajul continuă cu un îndemn la perseverență în răbdare și credință (v.12-13) pentru sfinții care vor prinde vremurile întunecate ale finalului. Prigoana fiarei va exercita o presiune teribilă asupra celor credincioși și tentația de a se închina fiarei va fi una foarte mare. Va fi nevoie de multă răbdare și credință ca să reziști ispitei până la capăt. Însă doar cel ce va răbda până la sfârșit va fi mântuit. Cel ce va ceda va avea apoi parte de un chin etern. Evitarea acestui chin etern va fi o motivație importantă pentru credincioși în a accepta mai degrabă suferințele trecătoare ale prigoanei antihristice. Renunțarea în fața ispitei va duce la pierderea eternă a sufletului. Dar ducerea credinței până la capăt chiar cu prețul vieții va însemna primirea unei răsplătiri eterne și cu totul speciale. Răsplata este așa de mare pentru cei care își duc credința până la capăt în acele vremuri întunecate încât glasul din ceruri zice: Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul! Desigur fericit este oricine moare în Domnul în orice moment al istoriei. Totuși o fericire mai mare este a celor ce mor în Domnul în perioada finalului. După cum am văzut la începutul cap.14, aceștia vor primi o răsplată cu totul specială. Și se pare că va fi un număr foarte mare de martiri în acea perioadă. Ultima parte a capitolului reliefează contrastul dintre secerișul pământului și tescuirea pământului. Secerișul pare să se refere la înălțarea la cer a celor neprihăniți iar tescuirea la pedepsirea celor nelegiuiți. Sunt unele interpretări că ambele imagini ar avea în vedere judecata pământului. Este adevărat că imaginea secerișului ar putea fi aplicată și judecății divine (ca în Ioel 3:13). Totuși cred că aici ea mai degrabă vizează mântuirea finală a celor credincioși. Teascul mâniei lui Dumnezeu apare doar în contextul tescuirii viei pământului și întreg capitolul este construit pe contrastul dintre destinul biruitorilor fiarei și cel al închinătorilor fiarei. Cel ce înfăptuiește secerișul pare a fi Mântuitorul deoarece apare pe un nor alb și seamănă cu un fiu al omului. Totuși, acest personaj primește în v.15 de la un înger imperativul (ordinul) de a secera pământul. Acest detaliu ne-ar sugerea că ar fi mai degrabă un alt înger care doar seamănă cu Mântuitorul, la fel cum și îngerul din cap.10 semăna foarte mult cu Domnul slavei. Există și posibilitatea de interpretare ca Mânuitorul să primească prin acest înger semnalul de la Tatăl că este momentul secerișului. Mântuitorul (când era pe pământ) ne-a spus că nu știa ceasul și ziua finalului. Acum Tatăl l-ar înștiința printr-un înger că a sosit ceasul secerișului. Dar Mânuitorul rămâne în această neștiință și după înălțare? Și apoi Tatăl comunică Fiului această mare taină prin intermediul unui înger? Iată întrebări grele care ne fac să ezităm asupra identității personajului din v.14. Atât în cazul secerișului cât și în cel al tescuirii se subliniază elementul Templului. Îngerul care anunță marele seceriș vine din Templu, îngerul cu cosorul ascuțit iese tot din Templu, iar cel ce anunță momentul tescuirii are putere asupra focului și iese din altar. Templul este locul închinării autentice. De acolo din Templu se decide destinul oamenilor pe pământ. Cei a căror închinare ajunge în Templul ceresc vor fi mântuiți, iar cei a căror închinare este falsă vor fi pierduți. Imaginea secerișului apare în pilda neghinei (Matei 13) unde secerătorii sunt îngerii. În Matei 24 la vremea sfârșitului tot îngerii sunt trimiși să adune pe aleșii Domnului din cele 4 vânturi. Momentul secerișului pare să nu fie decât răpirea la cer a Bisericii (vezi 1 Tes.cap.4). Ea va avea loc/ar putea avea loc, după cum vom vedea și mai târziu în Apocalipsa, la finalul celor 3,5 ani ai domniei lui Antihrist (este posibil ca Răpirea să poată avea loc și în mijlocul Necazului cel Mare. Nu putem fi dogmatici asupra acestei chestiuni!).  Tescuirea viei este o imagine consacrată a judecății finale (vezi Isaia 63a). Sângele vărsat afară din cetate pe o distanță incredibil de mare (aproximativ 300 km) ne aduce aminte de imaginile din Vechiul Testament care insistă că judecata finală a neamurilor începe cu nimicirea neamurilor din jurul cetății Ierusalimului (vezi Zaharia cap.12-14 etc.). Ce aduce nou finalul cap.14? Doar reia contrastul dintre cele două tipuri de destine? Marele element de noutate constă în faptul că pământul este COPT. Atât secerișul este copt, cât și strugurii viei pământului sunt copți. Ce să însemne acest lucru? Ne aducem aminte de pilda neghinei când robii stăpânului au vrut repede să smulgă neghina dar li s-a spus: Nu, ca nu cumva smulgând neghina să smulgeți și grâul împreună cu ea. Lăsați-le să crească împreună până la seceriș. Când un om moare pentru el este momentul final al destinului său. Dar nu este așa și pentru cei care în momentul lui rămân în viață. Aceștia mai au de străbătut o perioadă cheie până la momentul final al destinului lor. Până la acest moment fiii luminii pot cădea și se pot transforma în fii ai întunericului, iar fiii întunericului se pot căi și pot deveni fii ai luminii. Ideea este că momentul final al unui suflet nu coincide cu momentele finale ale celorlalte suflete. Însă la a doua venire a lui Hristos, va fi momentul final pentru toate sufletele de pe pământ. Se pare că perioada lui Antihrist va ajuta la acest lucru, adică la coacerea pământului: cei neprihăniți vor fi testați, curățiți și puși deoparte, iar cei răi se vor cufunda iremediabil în moarte și răzvrătire. Dar ideea că pământul este copt se poate referi și la altceva. A doua venire a lui Hristos este un ceas al judecării întregii omeniri și al răsplătirii Bisericii. Pe de o parte paharul fărădelegilor omenirii trebuie să fie umplut (ca în vremea lui Noe), iar pe de altă parte Biserica trebuie să-și fi dus până la capăt misiunea ei istorică. Doar când aceste două dimensiuni vor fi atinse, pământul va fi COPT/PREGĂTIT pentru final. Sfârșitul deci nu poate veni oricând. Atât binele, cât și răul de pe pământ trebuie să-și atingă coacerea sau apogeul. Doar atunci poate veni sfârșitul. Un alt aspect poate fi acela că a doua venire a lui Hristos înseamnă și o judecată a popoarelor. Or fiecare popor are un parcurs istoric aparte. Doar după un anumit timp parcursul a ajuns la final și judecata este legitimă. Faptul că pământul este copt se poate referi și la faptul că parcursul istoric al popoarelor a ajuns la capăt.

CAPITOLUL 15 - Motivația mâniei Mielului:

 Acesta este cel mai scurt capitol din Apocalipsa. Scopul lui este să arate motivele dezlănțuirii mâniei lui Dumnezeu asupra Pământului, așa cum le vom vedea în revărsarea celor șapte potire din capitolul șaisprezece. Ele fac parte din perioada celei de a șaptea trâmbițe cu care se va încheia „taina lui Dumnezeu”: „Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor” (Apoc. 10:5-7). Capitolul este așadar o pregătire, o argumentare a mâniei care va produce măcelul final. „Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu” (Apoc. 15:1). Apogeul mâniei divine este ilustrat prin două lucruri: marea de sticlă ca de cristal pomenită în Apocalipsa 4:6 este acum amestecată cu foc și Templul ceresc este plin de fum: „Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc” (Apoc. 15:2). Şi Templul s-a umplut de fum din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri” (Apoc. 15:8). Singurii oameni muritori care au văzut cu ochii lor Templu (Cortul) din Cer au fost Moise și Ioan.  Lui Moise i s-a spus să facă pe Pământ un fel de „machetă” a locașului ceresc și să așeze în slujbă preoți. Iată ce găsim scris în Epistola către Evrei: „Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: Ia seama, i s-a zis, să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte” (Evrei 8:5; Exod 25:40; 26:30). Un Templu plin de fumul Slavei lui Dumnezeu înseamnă o judecată teribilă. Dumnezeu era plin de mânie. Cum poate un Dumnezeu al dragostei să nimicească Pământul și omenirea? Capitolul 14 ne furnizează trei justificări mai mult decât suficiente. I. Cererea sfinților martirizați: Aduceți-vă aminte ce cereau sfinții de sub altarul din slavă: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului? Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi i s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apoc. 6:9-11). Aduceți-vă aminte și de ceea ce cântau cei douăzeci și patru de bătrâni căzuți cu fața la pământ înaintea lui Dumnezeu: „Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” (Apoc. 11:17-18). La fel va striga și mulțimea care va asista din Cer la prăpădul dezlănțuit pe Pământ asupra cetății blestemate: „După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: Aleluia! Ale Domnului, Dumnezeului nostru, sunt mântuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.” (Apoc. 19:1-2). Nu este pentru prima dată că citim în Biblie despre necesitatea răzbunării tuturor celor chinuiți și uciși din pricină că au fost reprezentanții lui Dumnezeu printre oameni. Când era pe Pământ, Fiul lui Dumnezeu a anunțat venirea unui astfel de ceas: „De aceea, iată, vă trimit proroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate, ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta.” (Mat. 23:34-36). Sistemul lumii stăpânite de Diavol va fi tras la răspundere pentru toate persecuțiile religioase îndreptate asupra celor ce L-au mărturisit pe Dumnezeul cel adevărat. Aceasta se va vedea deslușit în Apocalipsa 18: „Lumina lămpii nu va mai lumina în tine şi nu se va mai auzi în tine glasul mirelui şi al miresei, pentru că negustorii tăi erau mai-marii pământului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta şi pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ” (Apoc. 18:23-24). Ucigașii vor fi uciși, iar cei ce băgau groaza în copiii lui Dumnezeu vor avea parte de groază. Acesta este motivul pentru care se bucurau cei amintiți în versetul 2 din acest capitol: „Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei” (Apoc. 15:2). II. Caracterul lui Dumnezeu: Corul biruitorilor fiarei, al icoanei ei și al numărului ei slăvea cel de al doilea motiv al mâniei Mielului: sfințenia caracterului lui Dumnezeu. „Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului. Şi ziceau: Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!” (Apoc. 15:2-4). Dumnezeu nu este doar dragoste, ci și sfințenie, excelență dincolo de orice ne putem închipui noi astăzi. Cântarea lui Moise și cântarea Mielului proslăvesc atributele dumnezeirii, scoțând în evidență sfințenia Lui și necesitatea eradicării totale a oricărui lucru care nu este conform cu desăvârșirea lui Dumnezeu. Moise i-a trecut pe evrei prin Marea Roșie și i-a scos biruitori de cealaltă parte. Iisus Hristos, Mielul înjunghiat, i-a trecut pe oameni prin marea sângelui Său ispășitor și i-a scos de cealaltă parte biruitori. Credința în El și loialitatea lor i-a făcut să iasă biruitori asupra teribilelor încercări din vremea prigoanelor dezlănțuite împotriva lor sub domnia lui Antihrist. Textul cântării biruitorilor vorbește despre măreția, atotputernicia, dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu așa cum au fost ele scoase în relief de căile Lui și de judecățile Lui pe Pământ. Cântarea ne spune că a trebuit ca Dumnezeu să-și manifeste mânia pentru ca toți oamenii să învețe dreptatea și să I se închine. Titlul cu care va fi încuronat va fi „Împărat al Neamurilor”! În zilele în care Antihristul va intra în templu și se va da drept Dumnezeu (2 Tesal. 2:4), primind închinarea locuitorilor Pământului, în Templul Ceresc se dezlănțuiește mânia divină. Dumnezeu este un Dumnezeu gelos care nu-și împarte slava cu nimeni. Pământul va cunoaște ce înseamnă acum să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu. III. Clădirea Împărăției din planul lui Dumnezeu: Teribilele judecăți revărsate de potire asupra Pământului fac parte dintr-o slujbă preoțească legată de centrul închinării din Cer, Templul. Șapte îngeri înveșmântați ca preoții din vechiul Testament ies din prezența lui Dumnezeu ca să-i împlinească planurile: „După aceea, am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei. Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii. Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur. Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur, pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor” (Apoc. 15:5-7). Distrugerea lumii de acum nu este decât o etapă a planului lui Dumnezeu cu lumea. Va urma o lume viitoare, Ceruri Noi și un Pământ Nou pe care va locui neprihănirea. Finalul Apocalipsei ne va descoperi scopul final minunat al tuturor lucrurilor: „Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi. Şi a adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:5). Lucrurile de acum trebuie să dispară pentru ca în locul lor să apară lucrurile viitoare, din Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ.

Comentariu suplimentar 1:

 În capitolele 15 si 16 sunt descrise scene de o natură cu totul deosebită, asupra cărora câteva cuvinte vor fi de ajuns. „Apoi am văzut în cer un alt semn mare si minunat: şapte îngeri care aveau şapte nenorociri, cele din urmă, căci cu ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu”. Aceasta se leagă clar de ceea ce este spus în capitolul 12. Pentru a pricepe bine ordinea acestei părţi a cărţii, este important de remarcat că venirea lui Hristos n-a avut încă loc. Evenimentele înfăţişate prin cele şapte potire nu urmează în mod cronologic ceea ce este raportat la sfârşitul capitolului 14, adică venirea Fiului Omului pentru secerişul şi culesul strugurilor de pe Pământ. Viziunea priveşte înapoi, nu spun până la început, dar înainte de sfârşitul capitolului 14. În adevăr, ultimul dintre cele şapte potire cuprinde căderea Babilonului, faptă de judecată care corespunde celei de a treia din căile lui Dumnezeu care ne sunt înfăţişate în acest capitol. Ultimul potir ne readuce deci la acelaşi punct. El este ultima expresie a mâniei lui Dumnezeu înainte ca Domnul Iisus să vină şi trebuie prin urmare să fie plasat înainte de sfârşitul capitolului 14, a cărei a patra parte, probabil şi sigur cele trei de pe urmă, sunt ulterioare tuturor potirelor. Avem astfel o idee dreaptă despre locul pe care trebuie să-l ocupe în ordinea cronologică diferitele părţi ale cărţii. Să intrăm acum puţin în examinarea acestor capitole. „Am văzut ca o mare de sticlă”. Aceasta reaminteşte ceea ce am văzut în capitolul 4, dar se deosebeşte de ea prin tot ceea ce o înconjoară şi o însoţeşte. Acolo bătrânii erau aşezaţi pe scaune de domnie, iar marea de sticlă aşezată, înaintea lor, dădea tăcuta dar puternica mărturie că aceşti sfinţi o sfârşiseră cu necesităţile si primejdiile de pe Pământ si nu mai aveau nevoie de spălarea cu apă prin Cuvânt. Toate acestea sunt limpezi si clare. Când sfinţii slăviţi au fost răpiţi în Cer, de ce folos ar fi pentru ei ceea ce reprezentau ligheanul şi apa pe care o conţinea? Ei sunt în afara scenei în care necurăţiile lor zilnice trebuiau să fie spălate; curăţia este acum desăvârşită şi neschimbătoare, și aceasta o confirmă marea de sticlă, asemănătoare cristalului. Dar aici nu este numai o mare de sticlă; ea este „amestecată cu foc”. Ce ne învaţă acest simbol? După părerea mea, înseamnă că sfinţii pe care îi găsim aici și care au fost în luptă cu Fiara şi cu Prorocul mincinos, au trecut printr-o vreme de persecuţii groaznice, ceea ce nu este cazul pentru bătrâni. Marea de sticlă din capitolul 4, în raport cu bătrânii, şi aceea amestecată cu foc pe care sunt biruitorii Fiarei, prezintă o diferenţă foarte semnificativă. Dacă se întreabă: „Sfinţii trebuie să treacă prin necazul cel mare?” voi spune mai întâi: „Despre care sfinţi vorbiţi?” Dacă se înţelege prin aceasta aceia pe care îi reprezintă bătrânii şi care la venirea lui Hristos sunt răpiţi, răspunsul este negativ; Scriptura este categorică în privinţa aceasta. Dar că anumiţi sfinţi trebuie să străbată aceste timpuri groaznice, este în afara oricărei îndoieli. Totul devine clar dacă se face această distincţie; neglijând-o, te cufunzi în întuneric. „Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; şi pe marea de sticlă, cu harpele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei”. Nu se vorbeşte niciodată de biruinţă asupra Fiarei când este vorba despre bătrâni, iar aici ei nu apar. Aceasta este scena finală a unei încercări deosebit de grele. Biruinţele aici sunt limitate la timpul când se încheie executarea ultimelor planuri ale lui Satan. Sfinţii pe care îi vedem în acest capitol sunt probabil scăpaţi înainte de căderea Fiarei. În tot cazul, nu pare de o mare importanţă să cunoaştem momentul precis; faptul de necontestat este că aceşti biruitori aparţin în mod exclusiv epocii în care Diavolul face ultimele sale eforturi prin mijlocirea Fiarei şi Prorocului mincinos. Am văzut mai înainte pe aceia care, printre sfinţii apocaliptici, au suferit cei dintâi; aceştia formează ultima categorie a sfinţilor apocaliptici: ei au putut să cadă sub loviturile Imperiului Roman Restaurat, dar, în realitate, ei au câştigat biruinţa asupra lui şi ei sunt aici pe marea de sticlă cu harpele lui Dumnezeu. Cântarea lor de laudă Domnului se potriveşte admirabil, după această mare de necazuri prin care ei au trecut pentru a sosi în prezenţa Sa. „Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului.” Este evident prin aceasta că ei nu sunt creştini în înţelesul strict al cuvântului. Sunt sfinţi cu siguranţă şi în înţelesul cel mai real; dar ei nu sunt cu Dumnezeu în relaţiile care există acum şi nu posedă această legătură formată prin locuirea Duhului Sfânt în aceia care în prezent sunt uniţi cu Hristos; poziţie atât de exclusivă încât cei care au fost sub Moise nu mai sunt sub el şi nu-L recunosc decât pe Hristos drept Căpetenie şi Domn. Dimpotrivă, sufletele despre care este vorba aici, cu toate că slujesc lui Dumnezeu şi Mielului, păstrează încă ceea ce îi leagă de lucrurile evreieşti. De aceea noi le auzim zicând: „Mari si minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, împărate al Neamurilor!” Nu „împărat al Sfinţilor”, cum se citeşte uneori. Este această una dintre cele mai rele alterări ale textului Apocalipsei și care este contrar celor mai bune mărturii. Nicăieri această expresie nu se găseşte în Scriptură şi eu nu ezit să spun că ea poartă cu sine o idee eretică. Ea nu este potrivită decât să distrugă practic adevărata legătură a sfinţilor cu Domnul; ea nu poate avea un înţeles just. Fără îndoială că Iisus este, pentru sfinţi, Stăpân și Domn, dar expresia „împărat” implică o legătură cu o naţiune care trăieşte pe Pământ şi nu este deloc o relaţie care să se potrivească noii creaţii. Mai mult, cei care cântă cântarea, dacă au trecut prin martiriu, aparţin Cerului, unde desigur o astfel de legătură (relaţie) ar fi ciudată. În cuvintele lor este făcută aluzie la Ieremia 10.7, unde se găseşte „împărat al neamurilor”, cu alte expresii citate aici. Dacă aceşti sfinți nu sunt în mod exclusiv neamuri, cel puţin printre ei se găsesc unii dintre neamuri și nu trebuie să uităm lucrul acesta citind textul. Adevăratul titlu dat Domnului este deci împărat al neamurilor; El este, fără îndoială, împăratul evreilor, dar aceia în chip deosebit care erau dintre neamuri trebuiau să se bucure şi se bucurau de a putea să-L laude ca împărat al neamurilor. (Acest titlu este de asemenea în armonie desăvârşită cu sfârşitul versetului 4, ca şi cu Psalmii 2.8; 72.11. - T.M.). A venit momentul când Hristos va apărea ca împăratul împăraţilor și va pune totul sub stăpânirea Sa. „Cine nu se va teme, Doamne, și cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt. Şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că faptele Tale cele drepte au fost arătate”. Aici iarăşi nu este Israel, ci toate neamurile care vor veni. În laudele lor, sfinţii anticipează biruinţa rezervată lui Dumnezeu în ziua glorioasă a venirii lui Hristos. „După aceste lucruri m-am uitat: și templul cortului mărturiei din ceruri a fost deschis. Şi din templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte pedepse. Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor și erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur. Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur, pline cu mânia lui Dumnezeu care este viu în vecii vecilor. Și templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu și a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în templu, până se vor sfârşi cele şapte pedepse ale celor şapte îngeri”. Nu mai apare chivotul legământului lui Dumnezeu în templul deschis, cum am văzut în capitolul 11.19; de aceea nu este vorba despre sfaturile lui Dumnezeu cu privire la Israel; ceea ce caracterizează aici templul este cortul mărturiei şi judecăţile lui Dumnezeu care vor cădea peste lumea lepădată de credinţă.

PLEDOARIE PENTRU CELE 7 POTIRE - comentariu suplimentar 2:

 Capitolele 12-14 au fost dedicate fiarei și biruitorilor acesteia. Acum pășim într-o nouă secțiune (15:1-19:10) care ne prezintă ultimele 7 potire ale mâniei lui Dumnezeu (cap.15-16) și judecata Babilonului celui mare (cap.17-19a). Judecata prostituatei celei mari a fost anunțată încă din secțiunea precedentă (14:8) iar acum se detaliază acest eveniment cu o importanță aparte pentru vremea sfârșitului. Secțiunea dedicată fiarei a început cu un semn mare în ceruri: femeia care sta să nască (12:1). Secțiunea de față începe cu un ALT semn mare și minunat în ceruri: 7 îngeri având cele din urmă 7 urgii cu care se isprăvește mânia lui Dumnezeu. Înțelegem că revelația divină pentru cer și pământ, care a început cu femeia care a născut pe Mesia nu este completă. Ea trebuie să continue cu manifestarea deplină a mâniei lui Dumnezeu. Deci încă de la începutul acestei secțiuni manifestarea mâniei divine este pusă într-o lumină pozitivă: ea face parte din revelația cerului și fără ea această revelație nu este completă. Acest fapt este întărit și prin introducerea bruscă în text a biruitorilor fiarei. Într-adevăr, povestea celor 7 îngeri se întrerupe în v.2 și este reluată abia în v.5. Autorul creează o paranteză dedicată cântării biruitorilor fiarei. Subliniem că această cântare va avea loc DUPĂ revărsarea celor 7 potire. Deci autorul nu doar că face o paranteză dar și glisează în timp spre momentul celebrării biruinței finale ce va avea loc după manifestare deplină a mâniei divine. De ce face autorul acest lucru? Mai întâi să analizăm conținutul parantezei. Ni se prezintă biruitorii fiarei pe marea de sticlă din ceruri cântând cântarea lui Moise și cântarea Mielului. Se subliniază că aceștia au biruit toate cele trei forme de presiune din vremea Antihristului: cea politică (fiara), cea religioasă (icoana fiarei) și cea economică (numărul numelui fiarei). Desigur ne întrebăm dacă acest grup coincide cu cei 144.000 de la începutul cap.14. Și aici avem două interpretări. Prima ar susține că cei 144.000 ar fi doar o parte din grupul biruitorilor fiarei (poate doar creștinii evrei care vor birui fiara dacă păstram varianta literală a pecetluirii lor din Israel din cap.7). A doua ar susține că este vorba de același grup deoarece avem multe elemente de asemănare: biruința asupra fiarei, prezența alăutelor, o cântare deosebită. S-ar putea argumenta că cei 144.000 cântă o cântare nouă pe când grupul din 15 cântă cântarea lui Moise. Dar ei cântă și cântarea Mielului (pe care nu o găsim până acum în Scriptură!) care ar putea fi foarte bine coincide cu cântarea nouă din cap.14. Optez pentru a doua interpretare. Cap.14 ne anunță o misterioasă cântare nouă. Acum în cap.15 ni se oferă câteva detalii despre conținutul acestei cântări. Biruitorii fiarei stau pe o mare de sticlă amestecată cu foc. Este vorba de marea de sticlă din fața scaunului de domnie al Domnului (vezi 4:6). Acum este amestecată și cu foc. Ea ne vorbește despre sfințenia, dreptatea și judecata lui Dumnezeu. În Templul lui Solomon aveam o mare de aramă care ne vorbea despre sfințenie, curățire și judecată. În Scriptură apa este adesea atât un agent al judecății, cât și unul al curățirii. Revărsarea apelor aduce judecată asupra lumii la potop și asupra oștilor lui Faraon la trecerea Mării Roșii. La cort apa este un element esențial în ritualurile de curățire. Nu este întâmplător că biruitorii fiarei stau pe această mare. Se realizează o paralelă clară între biruința asupra lui Faraon la Marea Roșie și biruința finală asupra fiarei. Faraonul din cartea Exodului este o prefigurare a lui Antihrist. El a oprimat poporul lui Dumnezeu și i-a ucis copiii. El se numea pe sine Dumnezeu și cerea închinare. El s-a opus planului lui Dumnezeu în ciuda celor 10 urgii. După cele 10 urgii, la Marea Roșie primește lovitura de grație, după care cei răscumpărați cântă alături de Moise frumoasa cântare din Exod 15 în care se celebrează judecarea vrăjmașilor poporului lui Dumnezeu. În Apoc.15 stau pe mare cei răscumpărați de pe pământ, care după manifestarea celor 7 urgii îndreptate asupra împărăției fiarei, celebrează și ei judecata lui Dumnezeu. Într-adevăr ei cântă mai întâi cântarea lui Moise. Dar despre ce cântare este vorba? Cea din Deuteronom 32 sau cea din Exod 15? Contextul ne sugerează că este mai degrabă vorba despre cântarea din Exod 15 al cărei rezumat îl și regăsim în v.3-4 din Apocalipsa cap.15. Dar ei cântă nu doar cântarea lui Moise, ci și cântarea Mielului aducând perspective cu totul noi asupra actului răscumpărării și asupra manifestării judecății divine. Ei laudă lucrările și căile lui Dumnezeu ca fiind mari, minunate, drepte și adevărate! Prin aceste lucrări revelația lui Dumnezeu a atins un apogeu și drept consecință toți se vor teme de Numele Domnului, toți vor slăvi acest Nume și toate neamurile vor veni și se vor închina înaintea Celui Sfânt. Ne întâlnim iarăși cu tema închinării. Ce contrast între cei 3,5 ani când tot pământul se închină fiarei și finalul celor 3,5 ani când toate neamurile se închină lui Dumnezeu! Ce înseamnă că toate neamurile se vor închina lui Dumnezeu? Este o primă perspectivă a faptului că cei care sunt judecați vor da și ei slavă lui Dumnezeu chiar din iad! Dar este și perspectiva istorică a miei de ani când neamurile rămase pe pământ se vor închina doar lui Dumnezeu după judecarea fiarei. Astfel înțelegem că nu este deloc întâmplător faptul că în v.3 Dumnezeu este numit împărat al Neamurilor. Indiferent ce perspectivă alegem sau dacă le păstrăm pe ambele, marea întrebare rămâne: ce a determinat această schimbare radicală în actul închinării neamurilor? Ieri tot pământul se închina fiarei. Astăzi se închină doar Domnului. Ce s-a întâmplat? Răspunsul îl găsim la finalul v.4: pentru că judecățile Tale au fost arătate! Și contextul ne arată că aceste judecăți se referă la manifestarea ultimă a judecății divine, adică la revărsarea celor 7 potire. Și acum începem să pricepem logica textului. Înainte să ne descrie aceste potire (cap.16), autorul vrea să le pună într-o lumină pozitivă și ne explică rolul minunat al acestora (cap.15). Înainte să ne prezinte grozăvia lor el insistă asupra rolului lor special în planul lui Dumnezeu. Aceste 7 potire finalizează revelația lui Dumnezeu pentru cer și pământ ducând-o într-un mare apogeu care va realiza o fantastică transformare în actul închinării: toate neamurile care se închinau fiarei se vor închina doar lui Dumnezeu!  A doua parte a cap.15 (v.6-8) continuă în același spirit. Cei 7 îngeri nu apar de oriunde, ci ies chiar din Templul lui Dumnezeu. Ies din prezența lui Dumnezeu, din fața scaunului de domnie al cerului. Ei au primit direct de la Dumnezeu slujba revărsării potirelor. Ieșirea lor din Templu este marcată printr-un moment special al deschiderii Templului cortului mărturiei (v.5). Ni se aduce aminte de mărturia din Templu/cort care este reprezentată de cele 10 porunci scrise pe două table de piatră. Aceste table prezintă sfințenia morală a lui Dumnezeu care este și fundamentul judecăților Sale. Și primele două porunci vizează tocmai actul închinării: închinarea se aduce doar lui Dumnezeu. Potirele vor aduce judecata asupra celor ce se închină fiarei. Cei 7 îngeri erau îmbrăcați în in curat, strălucitor și erau încinși împrejurul pieptului cu brâie de aur. Vom observa că tema hainelor străbate toată secțiunea de față (hainele celor 7 îngeri, păzirea hainelor în 16:15, hainele prostituatei, îmbrăcămintea miresei). Strălucirea hainelor celor 7 îngeri ne arată importanța slujbei lor, precum și marele lor privilegiu de a revărsa potirele pe pământ. Marele ceremonial al pregătirii revărsării celor 7 urgii continuă cu momentul primirii potirelor. Potirele pline de mânia lui Dumnezeu sunt de aur, alt detaliu care insistă asupra slavei slujbei celor 7 îngeri. Cele 7 potire sunt înmânate de către una din cele 4 făpturi vii. Făpturile vii sunt cei mai slăviți heruvimi, cei care în cap.4 laudă zi și noapte sfințenia Celui Prea Înalt. Doar un astfel de agent al sfințeniei divine putea fi cel care înmânează cele 7 potire. Dar apogeul marelui ceremonial culminează în v.8: Templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu și a puterii Lui. Și nimeni nu putea să intre în Templu până se vor sfârși cele 7 urgii ale celor 7 îngeri. Se subliniază faptul că este vorba de un moment cu totul special în istoria Templului, a cerului, a revelației și planului lui Dumnezeu. În Vechiul Testament ni se relatează doar două astfel de momente. Primul este la inaugurarea Cortului Întâlnirii când slava Domnului a umplut efectiv Templu astfel încât nici măcar Moise nu putea intra în el. Al doilea moment, similar primului este la inaugurarea Templului lui Solomon când prezența Domnului a umplut din nou clădirea astfel încât nimeni, nici măcar preoții nu puteau intra înăuntru. Ambele momente (ridicarea Cortului, respectiv zidirea Templului) sunt puncte culminante ale planului și revelației lui Dumnezeu. Așadar, și acum în Apoc.16-17 ne aflăm într-un asemenea moment. De asemenea umplerea Cortului lui Moise/Templului lui Solomon cu slava lui Dumnezeu ne poate arăta și marea bucurie a lui Dumnezeu de a coborî în sfârșit în prezența poporului Său. În cazul Cortului Întâlnirii avem u moment fundamental al refacerii părtășiei omului cu Dumnezeu după mii de ani de la alungarea omului din Eden. Iată de ce atâta emoție și bucurie din partea lui Dumnezeu. Faptul că nimeni nu putea intra în Cort/Templu ne poate arăta că acea emoție a lui Dumnezeu NU putea fi înțeleasă de nimeni. Nici marele Moise, care mijlocise 40 de zile și 40 de nopți pe munte pentru popor, care primise planurile Cortului, care ceruse ca mai bine să fie el șters din cartea vieții decât să fie nimicit poporul, nu putea înțelege ce simțea Dumnezeu în acele clipe. Astfel Dumnezeu alege să rămână singur. Este un moment special pentru El. Nu vrea să fie deranjat, Nu poate fi înțeles. Nu poate împărtăși cu nimeni ce înțelege. Momentul cu pricina este dedicat doar părtășiei din sânul Sfintei Treimi. Un astfel de moment este pentru Dumnezeu ultima fază a revărsării mâniei Lui. Nu poate împărtăși cu nimeni din cer ce simte El în acele momente. De data aceasta însă nu cred că este vorba de o bucurie care nu poate fi împărtășită ci de o durere ce nu poate fi înțeleasă. În cap.8, înaintea celor 7 trâmbițe, Dumnezeu și cerul este încremenit în tăcere. Acum este mai greu decât atunci căci este vorba de ultima fază a judecății divine. Creatorul se pregătește să-și nimicească creația. Doar El a creat această lume. Nimeni nu poate pricepe ce simte Creatorul în momentul judecării propriei creații.

CAPITOLUL 16 - Demolarea finală! 

 Celor ce le este greu să citească aceste capitole pline de judecăți, suferințe și pedepse vreau să le aduc aminte că Dumnezeu le-a poruncit evreilor să sărbătorească în fiecare an Paștile, care a fost tot un eveniment plin de pedepsele plăgilor. Dacă vreunul din copiii generațiilor de după eveniment avea să-i întrebe despre rolul atâtor suferințe trimise de Dumnezeu asupra egiptenilor, trebuia să i se răspundă: „Aceasta este spre pomenirea celor ce a făcut Domnul pentru mine, când am ieşit din Egipt” (Exodul 13:8). Atunci ce este „luminos” și demn de a fi sărbătorit de Paști? Ziua de Paști a fost decretată drept cea dintâi zi dintr-un calendar nou, al eliberării. În mod similar, după plăgile din Apocalipsa, ziua imediat următoare va fi cea dintâi zi din Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ. Judecățile potirelor din acest capitol nu sunt arbitrare, ci seamănă cu plăgile din Egipt și cu judecățile trâmbițelor din Apocalipsa 8-9, cu două deosebiri. Prima este că cele din Egipt s-au manifestat asupra unei singure țări de pe Pământ, cele din Apocalipsa 8-9 s-au manifestat asupra celei de a treia părți a Pământului, dar acestea șapte de la urmă vor fi pe toată fața Pământului. Cea de a doua deosebire constă în rapiditatea cu care se succed. Cele din acest capitol vin rapid unele după altele. Apostolul Pavel a anunțat această caracteristică atunci când a spus: „Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesal. 5:2-3). În procesul nașterii, durerile vin peste femeia însărcinată la intervale din ce în ce mai mici și cu intensitate din ce în ce mai mare. Metafora durerilor nașterii a fost folosită profetic și de Domnul Iisus: „Aceste lucruri vor fi începutul durerilor” (Matei 24:8 și Marcu 13:8). Procesul durerilor nașterii are un final frumos prin nașterea copilului. La fel va fi și cu Israel și cu Pământul acesta. După durerile nașterii va fi instaurată Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ! Acesta este singurul lucru bun pe care-l putem spune când ne ocupăm de capitolul acesta: Durerile vor trece, dar bucuria noii creații va rămâne: „Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume” (Ioan 16:21). Toate aceste revărsări ale mâniei din potirele divine se vor întâmpla în timp ce se va desfășura pe Pământ grozava încleștare de forțe de la Armaghedon. Dumnezeu va veni astfel în ajutorul poporului Său și va tuna și fulgera împotriva dușmanilor lui: „Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot” (Daniel 12:7). Satan va fi în fruntea confederației care va urmări să aneantizeze Israelul pentru ca Împărăția lui Dumnezeu să nu poată fi instaurată. Este acea mânie a balaurului pornit împotriva rămășiței femeii despre care am citit în Apocalipsa 12:17. Violența atacurilor lui asupra Israelului va fi întâmpinată cu violența din potirele mâniei divine trimisă din Cer de Dumnezeu însuși. Vor fi vremuri teribile: „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.  Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:21-22). Primul verset din acest capitol Îl prezintă pe Dumnezeu dând comanda pentru vărsarea potirelor mâniei pe Pământ: „Şi am auzit un glas tare, care venea din Templu şi care zicea celor şapte îngeri: Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!” (Apoc. 16:1). Cel dintâi potir vărsat a cauzat o boală teribilă: „Cel dintâi s-a dus şi a vărsat potirul lui pe pământ. Şi o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei” (Apoc. 16:2). Pedeapsa aceasta va veni NUMAI peste cei ce aveau semnul fiarei! Asta înseamnă că nu peste toți cei vii, iar asta înseamnă că încă vor mai fi atunci oameni care nu se vor închina fiarei! Suferința aceasta trimisă peste împotrivitorii lui Dumnezeu seamănă cu cea de a șasea plagă trimisă de Dumnezeu asupra Egiptului: „Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: Umpleţi-vă mâinile cu cenuşă din cuptor, şi Moise s-o arunce spre cer, sub ochii lui Faraon. Ea se va preface într-o ţărână care va acoperi toată ţara Egiptului şi va da naştere în toată ţara Egiptului, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi. Ei au luat cenuşă din cuptor şi s-au înfăţişat înaintea lui Faraon; Moise a aruncat-o spre cer, şi ea a dat naştere, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi. Vrăjitorii nu s-au putut arăta înaintea lui Moise din pricina bubelor, căci bubele erau pe vrăjitori, ca şi pe toţi egiptenii” (Exodul 9:8-11). Al doilea și al treilea potir al mâniei a pricinuit transformarea apelor în sânge. Este o „pedeapsă poetică”. Celor care nu s-au săturat să verse sângele copiilor lui Dumnezeu li se va da sânge ca pedeapsă. „Sânge vreți, am să vă dau Eu sânge!” pare că este mesajul acestei pedepse: „Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Şi marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare. Al treilea a vărsat potirul lui în râuri şi în izvoarele apelor. Şi apele s-au făcut sânge. Şi am auzit pe îngerul apelor zicând: Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici. Şi am auzit altarul zicând: Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!” (Apoc. 16:3-7). Suferința seamănă cu prima plagă trimisă de Dumnezeu peste egipteni: „Acum, aşa vorbeşte Domnul: Iată cum vei cunoaşte că Eu sunt Domnul. Am să lovesc apele râului cu toiagul din mâna mea, şi ele se vor preface în sânge. Peştii din râu vor pieri, râul se va împuţi, aşa că le va fi greaţă egiptenilor să bea din apa râului. Domnul a zis lui Moise: Spune lui Aaron: Ia-ţi toiagul şi întinde-ţi mâna peste apele egiptenilor, peste râurile lor, peste pâraiele lor, peste iazurile lor şi peste toate bălţile lor. Ele se vor preface în sânge şi va fi sânge în toată ţara Egiptului, atât în vasele de lemn, cât şi în vasele de piatră. Moise şi Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul şi a lovit apele râului sub ochii lui Faraon şi sub ochii slujitorilor lui, şi toate apele râului s-au prefăcut în sânge. Peştii din râu au pierit, râul s-a împuţit, aşa că egiptenii nu mai puteau să bea apa râului şi a fost sânge în toată ţara Egiptului. Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul. Faraon s-a întors de la râu şi s-a dus acasă, dar nu şi-a pus la inimă aceste lucruri. Toţi egiptenii au săpat în împrejurimile râului ca să găsească apă de băut, căci nu puteau să bea din apa râului” (Exodul 7:17-24). Dacă mă veți întreba cum se va reface flora și fauna planetei în aceste condiții vă voi răspunde că ele nu se vor mai reface. Aceasta este demolarea totală! Cel de al patrulea potir a cauzat intensificarea radiației solare: „Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Şi soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă” (Apoc. 16:8-9). Gândiți-vă că oamenii aceia nu vor avea de unde să bea apă, căci a fost prefăcută în sânge. Ce teribilă va fi suferința lor. Ea amintește de o profeție a lui Maleahi: „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură” (Mal. 4:1). Cu numărul fiarei pe frunte și cu inima împietrită, locuitorii pământului vor refuza să se pocăiască, preluând atitudinea de frondă luciferică a Celui cu care au ales să fie părtași. Al cincilea potir va fi vărsat direct asupra fiarei: „Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele şi nu s-au pocăit de faptele lor” (Apoc. 16:10). Efectul seamănă cu cea de a noua plagă trimisă de Dumnezeu peste Egipt. Atunci, țara a fost acoperită de întuneric, dar locul unde erau evreii a fost luminat. Acum, lumea va avea parte de lumină, dar împărăția fiarei va fi cufundată în întuneric, ca o cerească bătaie de joc: „Domnul a zis lui Moise: Întinde-ţi mâna spre cer, şi va fi întuneric peste ţara Egiptului, aşa de întuneric de să se poată pipăi.  Moise şi-a întins mâna spre cer şi a fost întuneric beznă în toată ţara Egiptului timp de trei zile. Nici nu se vedeau unii pe alţii şi nimeni nu s-a sculat din locul lui timp de trei zile. Dar în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel era lumină” (Exodul 10:21-23). Ca și în cazul ciudatului întuneric din Egipt și ca și în cazul întunericului neobișnuit de la Cruce, întunericul acesta în care va cufunda Dumnezeu împărăția Antihristului va fi supranatural, dincolo de explicațiile posibile prin fenomeneologia obișnuită. Întunericul n-are „substanță”. El marchează doar lipsa luminii. Dumnezeu este Lumina și atunci când El își retrage prezența Sa de la cineva apare întunericul. În Egipt, Dumnezeu S-a retras puțin deasupra țării, dar a rămas cu lumina Sa acolo unde locuiau evreii (Exodul 10:23). La Calvar, de la ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea „s-a făcut întuneric peste toată țara” (Marcu 15:33), semn că Dumnezeu și-a întors fața de la Fiul Său. Așa ne spune evanghelistul Matei: „De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara. Şi pe la ceasul al nouălea, Iisus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27:45-46). Efectele revărsării mâniei Mielului devin enorme când ajungem la cel de al șaselea și al șaptelea potir. Nu-i de mirare că li se acordă un spațiu mai mare în narațiunea biblică. Efectele lor sunt legate direct de marea conflagrație de la Armaghedon. Vom vedea aceasta când vom analiza capitolele 17 și 18 din Cartea Apocalipsa. Deocamdată este suficient să spunem următoarele: Țara Sfântă este locul ales de Dumnezeu pentru desfășurarea a două evenimente cruciale, interdependente, unul pe munte, iar altul într-o vale. Muntele Calvarului și valea Meghido sunt în esență două altare planetare care domină istoria lumii. Amândouă sunt sângeroase. Amândouă sunt retribuții pentru păcat. Amândouă sunt provocate de dușmanii înverșunați ai lui Dumnezeu. Din amândouă derivă o masă, un ospăț: una de amintire pentru copiii lui Dumnezeu, iar cealaltă de răsplată pentru corbi. Pe muntele Calvar a răsunat spre porțile slavei cerești strigătul: „S-a sfârșit!” (Ioan 19:30). În valea lui Armaghedon se va auzi ecoul întors din Cer: „S-a isprăvit!” (Apoc. 16:17). Folosirea naturii pentru pedepsirea oamenilor este justificată pentru că, iar și iar, în ciuda tuturor ocaziilor pe care li le-a oferit Dumnezeu, locuitorii pământului au refuzat să se întoarcă la El cu pocăință. Toate catastrofele provocate de „forțele naturii” de-a lungul istoriei n-au fost altceva decât avertismente trimise de Dumnezeu. Al șaselea potir provoacă schimbări cu consecințe geopolitice pe cursul râului Eufrat: „Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit. Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon” (Apoc. 16:12-16). Intensificarea dogoririi Soarelui provocată de potirul al patrulea (Apoc. 16:8), va face ca nivelul apelor planetare să crească. Topirea zăpezilor de pe muntele Ararat va produce inevitabil inundații majore pe tot cursul Eufratului care izvorăște de acolo. De aceea este numit aici „Râul cel mare”. Aparent, secarea apelor este un favor pe care li-l face Dumnezeu împăraților care au să vină din Răsărit (China, India, Japonia, etc.). În realitate, secarea apelor râului Eufrat le va înlesni intrarea într-o cursă și vor fi măcelăriți în „teascul mâniei” de la Armaghedon. Dar de ce vin împărații Răsăritului dincoace de Eufrat? Ce-i aduce? Cine-i mână din spate să intre în întunericul care planează peste împărăția lui Antihrist? Răspunsul este în activitatea celor trei duhuri care ies „din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos”. Noi știm de la Domnul Iisus că un duh „n-are nici carne, nici oase”  (Luca 24:39), așa că asemănarea cu broaștele subliniază, nu forma, ci  natura lor necurată (Levitic 11). Nu cred că vor fi trei broaște vizibile, ci doar entități demonice care vor intensifica lucrarea „trinității necurate” prin care se manifestă Diavolul. Ni se spune că „Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic”. Venirea împăraților din Răsărit va fi un rezultat al activității lor. Ei sunt o pradă ușoară în mâna marelui tartor. Fără să știe, ei împlinesc o profeție străveche din cartea lui Ioel: „Vestiţi aceste lucruri printre neamuri: pregătiţi războiul! Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se suie toţi oamenii de război! Fiarele plugurilor voastre prefaceţi-le în săbii şi cosoarele, în suliţe! Cel slab să zică: „Sunt tare!”. Grăbiţi-vă şi veniţi, toate neamurile de primprejur, şi strângeţi-vă! Acolo pogoară, Doamne, pe vitejii Tăi! Să se scoale neamurile şi să se suie în valea lui Iosafat! Căci acolo voi şedea să judec toate neamurile de primprejur. Puneţi mâna pe secere, căci secerişul este copt! Veniţi şi călcaţi cu picioarele, căci linurile sunt pline şi tocitorile dau peste ele! Căci mare este răutatea lor! Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii. Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd strălucirea. Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim de se zguduie cerurile şi pământul” (Ioel 3:9-16). „Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon” (Apoc. 16:16). Marșul împăraților din Răsărit va fi tratat mai amănunțit în Apocalipsa 17. Între potirul al șaselea și cel de al șaptelea este un scurt „respiro”, o pauză pusă între ghilimele, un avertisment și o încurajare pentru sfinți: „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” (Apoc. 16:15). Este același avertisment pe care-l găsim în Evanghelia lui Matei (Mat. 24:42), în Epistola către Thesaloniceni (1 Thesal. 5:3) și în cea de a doua Epistolă a lui Petru (2 Petru 3:10). Parte din limbajul lui se găsește deasemenea în avertismentul dat de Domnul Iisus Bisericii din Laodicea (Apoc. 3:18). Așezat aici, acest avertisment este adresat tuturor celor ce citesc de-a lungul veacurilor, cu precădere însă pentru cei ce vor simți presiunea persecuției în vremurile viitoare. Cel de al șaptelea potir declanșează lovitura de grație asupra locuitorilor pământului, care vor fi adunați atunci toți în asedierea Ierusalimului și la marea conflagrație de la Armaghedon. Dumnezeu a promis solemn: „că cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui” (Zaharia 2:8) și lucrul acesta se va vedea clar în cea din urmă scenă din marea dramă a istoriei lumii: „Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare” (Apoc. 16:17-21). „Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh”, ne spune Ioan. Oare de ce în văzduh? Este atacat domeniul în care locuiește și activează Satan însuși. Apostolul Pavel scrie: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (Efes. 2:1-3). Apocalispa ne îngăduie, ne invită chiar să ieșim din dimensiunile pământești și să vedem unele din evenimentele și ființele care activează dincolo de ele, în hiperspațiu, în „lumea de dincolo”, în ceea ce ne este deocamdată „nevăzut” și „necunoscut”. Nu trebuie să înțelegem cum locuiește Satan în văzduh, ci este suficient să luăm Biblia pe cuvânt. Avem un dușman teribil care a fost alungat din Cer și limitat la statutul de „domn al puterii văzduhului”, cu un destin legat inseparabil de făptura pe care a ispitit-o în grădina Eden. În acest conflict final, Dumnezeu va zdrobi capul șarpelui străvechi, desăvârșind lucrarea începută la Calvar. Reluând această perioadă din perspectiva timpului profetic. vom vedea în capitolele următoare cum judecă Dumnezeu întregul eșafodaj al împărăției lui Satan pe Pământ: sistemul religios („curva cea mare”, Apoc. 17), sistemul politico-economic („Babilonul cel Mare”, Apoc. 18) și sistemul militar (armatele, Apoc. 19). Până atunci, este fascinant să ne oprim la semnificația versetelor de aici: „Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: S-a isprăvit!” (Apoc. 16:17). Urmăriți împreună cu mine, frumusețea acestei declarații divine. Declarația lui Iisus Hristos din Nazaret, regele iudeilor, „S-a sfârșit!” a fost pecetluită atunci de un cutremur de pământ. Aceeași declarație, „S-a sfârșit!” din Apocalipsa 16 va fi pecetluită de un alt cutremur de pământ, cel mai mare pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Împreună cu el se vor dezlănțui alte forțe telurice care vor aduce prăpădul, demolarea totală pe Pământ: Dumnezeu curăță nu numai Pământul, ci și văzduhul. Potirul al șaptelea va provoca perturbări neînchipuite în ecosistemul planetar. Mânia lui Dumnezeu străbate întreaga creație: „Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni” (Apoc. 16:18-21). Ierusalimul va fi împărțit în trei, pregătindu-se de vremea în care va izvorî din el un râu care va vindeca apele Mării Moarte (Zah. 14:3-4; Ezechiel 47:8). Toate cetățile de pe fața Pământului vor fi dărâmate. Așa cum am spus din titlul acestui capitol, va fi demolarea finală. Va cădea Parisul, va cădea Moscova. Praf se va alege de New York și de Shanghai. Va cădea până și Babilonul cel mare, cetatea azi încă nereconstruită. Dar despre această monumentală cădere a Babilonului vom mai vorbi în capitolele vitoare. Relieful se va aplatiza („munții nu vor mai fi”), iar insulele îndepărtate, poate continentele despărțite de placa tectonică afro-eurasiatică, nu vor mai fi. Este imposibil să ne imaginăm ce clătinare de magnitudine astronomică va avea ultimul cutremurul de pământ. Va fi de parcă planeta se scutură de mizeria păcatului care a acoperit-o vremelnic și se pregătește pentru marea ei înnoire. O grindină globală cu blocuri de ghiață de câte 20-50 de kilograme va face prăpăd. Aceste proiectile din tunurile văzduhului vor nărui toate orașele neamurilor. Pedeapsa cu blocurile de gheață este și ea o justiție poetică. Inimile oamenilor vor rămâne însă la fel de reci ca grindina care-i chinuiește. Cu aceasta încheiem studiul evenimentelor din această teribilă „săptămână de ani”, numită Necazul cel Mare. Întrebare este: Ce facem noi? „Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:13). „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1).

Comentariu suplimentar 1:

 Capitolul 16 înfăţişează urmările celor şapte potire vărsate pe Pământ. Nu numai „a treia parte” este lovită, ca sub trâmbiţe, cu care totuşi există o strânsă asemănare; acţiunea judecăţilor nu este restrânsă la Imperiul Roman de Apus Restaurat/ Uniunea Europeană? Toată sfera lumii apostate suferă efectele judecăţilor lui Dumnezeu, cu mai multă intensitate decât sub trâmbiţe. Pământul, marea, râurile şi izvoarele apelor, apoi soarele sunt treptat obiectele judecăţilor divine, când primele patru potire sunt vărsate. Diferitele părţi sau domenii ale naturii sunt cercetate de mânia lui Dumnezeu, oricare ar fi de altfel obiectele pe care ele le simbolizează; şi semnificaţia lor nu mi se pare nici neprecizată, nici neclară. Ultimele trei potire, ca şi cele trei trâmbiţe de nenorociri, au un înţeles mai intim relativ la om. „Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei”. Avem, în mod evident, înaintea noastră o sferă a neamurilor, ceea ce se potriveşte în totul cu scena care este ca o introducere la ceea ce vedem aici. „Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia ei s-a întunecat. Oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din cauza durerilor lor şi din cauza rănilor lor rele, şi nu s-au pocăit de faptele lor. Al şaselea a vărsat potirul lui peste fluviul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor de la răsăritul soarelui”. Eufratul era frontiera răsăriteană a Imperiului. El îl despărţea de hoardele numeroase ale neamurilor necivilizate din nord-est, destinate să intre în conflict, în zilele din urmă, cu puterile Apusului. Calea le este deschisă pentru a înainta și a lua parte la lupta finală. Aceasta pare a fi semnificaţia uscării marelui fluviu. „Apoi am văzut ieşind din gura balaurului si din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos, trei duhuri necurate, ca nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de demoni care fac semne şi care se duc la împăraţii întregii lumi locuite, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic”. Aceasta confirmă ceea ce am anticipat. O răscoală universală are loc şi o luptă pe viață și pe moarte este pe punctul de a se începe între Răsărit şi Apus. Dar Domnul are planurile Sale neştiute de una şi de cealaltă parte şi de care ele nu ţin nicio socoteală: El nu rămâne spectator nepăsător. „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel care veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” Şi i-au strâns în locul care în evreieşte se numeşte Armaghedon”. În sfârşit, vine al şaptelea înger, care, vărsând potirul său în aer, exercită asupra lumii o acţiune încă mai apăsătoare şi mai universală. „Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din templul cerului, din scaunul de domnie, a ieşit un glas puternic, zicând: „S-a sfârşit!” Şi au început să fie fulgere şi glasuri şi tunete; şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum, de când este omul pe pământ, n-a mai fost un cutremur aşa de mare.” Astfel este limpede că judecata Cerului devine şi mai neînduplecată în pedepsele cu care ea loveşte pe om aici pe Pământ. „Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare”. Aceasta explică avertismentul relativ la căderea Babilonului, menţionat în seria completă a căilor lui Dumnezeu în capitolul 14; şi cât despre timp, până acolo ne conduce capitolul 16.

CELE 7 POTIRE - comentariu suplimentar 2:

 Cei 7 îngeri, după ce au primit potirele, nu se grăbesc să le verse pe pământ. Ei așteaptă glasul din Templu (v.1) care nu poate fi decât glasul lui Dumnezeu, căci El a rămas singur în Templu. Revărsarea potirelor se face doar la porunca lui Dumnezeu. Îngerii, plini de solemnitate și demnitate, varsă pe rând potirele pe pământ. Primul potir ne ajută să plasăm aceste urgii pe axa timpului. O rană rea și dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei și care se închinau icoanei ei. Deci ne aflăm în ultimii 3,5 ani, în timpul domniei fiarei. Poate ne aflăm chiar în a doua parte a domniei ei căci sistemul economic 666 (semnul fiarei) deja este implementat la scară largă pe pământ. Cel mai probabil aceste urgii sunt aduse pe pământ de cei doi martori despre care ni se spune în cap.11 că vor lovi pământul cu tot felul de urgii tot în timpul domniei fiarei, în cei 3,5 ani de mare întuneric. 11:6 ne oferă două exemple de urgii: oprirea ploii și prefacerea apei în sânge. Or oprirea ploii ar putea coincide cu potirul 4 (mare arșiță), iar prefacerea apei în sânge coincide cu siguranță cu potirele 2 și 3. Faptul că cei doi martori ar anunța dinainte revărsarea potirelor (așa cum făceau Moise și Aaron în Egipt) ar amplifica impactul lor asupra conștiințelor oamenilor. De la început observăm că potirele rănesc (potirul 1 fiind o rană dureroasă dar care nu aduce neapărat moartea) și nu nimicesc. Ele sunt menite să arate oamenilor consecințele închinării la fiară și să-i facă să deguste din pedeapsa eternă care îi așteaptă în speranța că se vor căi și se vor întoarce la Dumnezeu pentru a fi mântuiți. Mai observăm că potirul 1 țintește doar pe cei ce se închină fiarei. Cei credincioși sunt protejați de acest potir, la fel cum erau evreii în Egipt protejați de urgiile aduse. Deși nu găsim la celelalte potire precizări clare că cei credincioși vor fi protejați de ele, putem spera că aceștia vor beneficia măcar în parte de un statut special ca cel al Gosenului de altădată. Potirele 2 și 3: apa mării și apa râurilor sunt prefăcute în sânge, ca sângele unui om mort. Ni se explică rațiunea acestor urgii. Îngerul apelor laudă dreptatea lui Dumnezeu: pentru că locuitorii pământului au vărsat sângele sfinților și prorocilor, din această pricină, Dumnezeu le dă să bea sânge. Ne aducem aminte că în Egipt prima urgie a transformat apa Nilului în sânge. Or în Nil fuseseră aruncați la porunca lui Faraon copiii de parte bărbătească ai evreilor. Acum această apă se prefăcea în sânge. Egiptenii puteau pricepe că urgiile sunt o răzbunare din partea lui Yahwe pentru tot răul pe care ei îl făcuseră evreilor. Acum în cadrul potirelor 2 și 3 avem o situație similară. Cap.13 ne-a arătat că sistemul antihristic va declanșa o prigoană fără precedent împotriva creștinilor. Ni se spune că mulți vor muri în această prigoană. Imaginea potirelor 2 și 3 ne arată dimensiunea carnagiului, faptul că vor fi foarte mulți creștini omorâți astfel încât sângele lor va umple tot pământul. De asemenea, ne descoperă că locuitorii pământului vor fi agenți activi în această prigoană, și direcți vinovați de sângele martirilor. Cu alte cuvinte, oamenii vor aproba acțiunile fiarei împotriva creștinilor și se vor implica în mod direct în arestarea și omorârea celor credincioși. În timpul fiarei ura oamenilor împotriva creștinilor va atinge cote nemaiîntâlnite. Atunci se vor împlini pe deplin cuvintele Mântuitorului care a spus: Veți fi urâți de toate Neamurile din pricina Mea. Așa că nu ne putem aștepta în acele zile de prigoană de sprijin din partea oamenilor. Aceștia ne vor urî și se vor bucura să ne dea pe mâna sistemului. Duhul de amăgire antihristic va convinge se pare întreaga lume că cei credincioși, cei care refuză să se închine fiarei, ar reprezenta cel mai mare rău de sub soare și poate sursa tuturor necazurilor omenirii. La fel cum în timpul Imperiul Roman creștinii care nu se închinau zeilor erau percepuți ca și cauză principală a nenorocirilor din imperiu (zeii mânioși pe creștini aduceau necazuri mari peste imperiu), la fel va fi probabil și la finalul istoriei. Potirele 2 și 3 vor arăta lumii însă că Dumnezeul cel viu este de partea martirilor și că este plin de mânie față de locuitorii pământului care au vărsat sângele celor credincioși. Îngerul apelor laudă dreptatea manifestării mâniei divine. La fel face și altarul (probabil este același altar din cap.6 sub care se află sufletele martirilor care cer răzbunare). Se insistă pe slava dreptății și judecății lui Dumnezeu. Revelația lui Dumnezeu este incompletă fără actul judecății. Evanghelia este ciuntită fără judecata finală. Tabloul revelației devine complet doar atunci când alăturăm îndurării și răbdării divine revărsarea judecăților Sale. Tocmai din această pricină sunt atât de importante aceste ultime 7 potire. Potirele 4 și 5 abordează tema luminii: o arșiță foarte mare (potirul 4) este urmată în mod surprinzător de un mare întuneric (potirul 5). Mai întâi un exces de lumină, și apoi absența luminii. Această alăturare contrastantă arată că Dumnezeul martirilor, și nu fiara, este adevăratul Dumnezeu care are control absolut asupra pământului și cosmosului. Marele întuneric ne amintește de urgia 9 din Egipt. Cred că este important să subliniem că este vorba de un tip de întuneric în care sursele de lumină ale oamenilor (lumânări, făclii, becuri) nu sunt de niciun folos. Este un întuneric asemenea unei cenuși cosmice care blochează efectiv manifestarea oricărei surse de lumină. Tocmai de aceea este așa de dureros și afectează așa de mult pământul. La ambele potire autorul insistă pe reacția oamenilor: au hulit pe Dumnezeu și nu s-au pocăit de faptele lor. Înțelegem că, chiar dacă s-au închinat fiarei, oamenii mai au șansă la iertare și mântuire dacă se căiesc. Mai pricepem faptul că mesajul celor 2 martori va fi așa de clar încât oamenii vor fi conștienți că aceste urgii vin din partea lui Dumnezeu și nu din pricina unor fenomene terestre sau cosmice întâmplătoare sau unor factori ca încălzirea globală. Ne minunăm de împietrirea oamenilor. Nu doar că refuză pocăința, dar aleg să hulească pe Dumnezeu. Chiar și orgoliosul Faraon din Egipt se smerea puțin și încerca o formă de căință sub presiunea celor 10 urgii (vezi cartea Exodului). Când presiunea era îndepărtată iarăși revenea la încăpățânarea sa de a nu lăsa pe evrei să plece din țară. Și acest Faraon îndumnezeit nu a hulit totuși pe Dumnezeul evreilor. Dar acum întreaga omenire, chiar sub presiunea urgiilor, alege să hulească pe Dumnezeu. Iată cât de mare este răzvrătirea oamenilor la final. Și iată câtă încredere are omenirea în conducătorul ei. Într-adevăr, acesta a învățat pe oameni să hulească pe Dumnezeu (vezi cap.13) și se pare că i-a învățat foarte bine. Mai subliniem și faptul că expresia oamenii au hulit pe Dumnezeu indică faptul că majoritatea oamenilor refuză pocăința dar nu exclude posibilitatea unor mici excepții. Ne așteptăm (mai ales la finalul potirelor după cum ne-a anunțat și 11:13) ca unii oameni, deși foarte puțini, să accepte pocăința și întoarcerea la Dumnezeu. Mai remarcăm faptul că în cadrul potirului 5 se precizează că acesta a fost vărsat peste scaunul de domnie al fiarei și că, drept urmare, împărăția fiarei a fost acoperită de întuneric. Ni se aduce aminte că potirele sunt răspunsul Creatorului la domnia fiarei pe pământ dar și faptul că se aproprie confruntarea directă dintre Dumnezeu și fiara însăși. Pecețile afectau o pătrime din pământ, trâmbițele o treime, dar potirele afectează tot pământul. Se anunță cât se poate de clar că judecata finală, a întregii lumi, este iminentă. Cea mai mare cantitate de text (practic jumătate de capitol) este alocată potirelor 6 și 7. Potirele 6 și 7 se centrează cumva pe judecarea Babilonului celui mare. Potirul 6 este, după cum vom vedea, o pregătire pentru judecata Babilonului, iar pe la finalul potirului 7 avem judecata propriu-zisă a acestui Babilon. Potirul 6 este foarte interesant. Practic nu mai avem de a face cu o urgie care să lovească pământul, ci cu o adunare rapidă și urgentă a împăraților pământului pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. Mai întâi ni se spune că potirul este vărsat peste Eufrat care seacă pentru ca să fie pregătită calea împăraților care au să vină din Răsărit. Eufratul era o barieră naturală între lumea asirienilor, babilonienilor sau perșilor și zona în care se afla Israelul. Pentru ca oștile acestor neamuri din Răsărit să ajungă în Israel, era necesară traversarea Eufratului. Or acest lucru necesita multe resurse și mult timp neexistând niciun pod peste Eufrat. Or secarea marelui râu ar fi ușurat foarte mult deplasarea acestor oști. Acest lucru era valabil și pe timpul lui Ioan cu privire la oștile Imperiul Part care ar fi putut ataca aripa de Est a Imperiului Roman de care aparținea și Israelul. Înțelegem că nu se are în vedere doar deplasarea unei delegații de împărați, ci deplasarea acestor împărați și a oștilor lor. Mai mult, se subliniază ideea deplasării urgente și rapide a acestor oști, care este acum posibilă prin secarea Eufratului. Nu cred că trebuie să ne așteptăm neapărat la o secare fizică a râului Eufrat. Autorul folosește mai degrabă o imagine vechi testamentară simbolică care s-ar putea traduce prin ideea îndepărtării grabnice a obstacolelor care ar putea încetini o mobilizare generală a oștilor pământului împotriva unui obiectiv anume. Eufratul l-am mai întâlnit în Apocalipsa în cap.9. Atunci era vorba de mobilizarea oștilor demonice. Acum pare a fi vorba de mobilizarea oștilor împăraților pământului. V.13-14 ne sugerează că obstacolele din fața mobilizării armatelor împăraților pământului ar putea fi de altă natură decât cea fizică (bariera naturală reprezentată de marele râu). Observăm cu surprindere că deși împărații pământului slujesc fiarei și se închină fiarei, cu toate acestea nu este suficient un simplu ordin al fiarei pentru mobilizarea generală a armatelor pământului. Este nevoie de trei duhuri necurate extrem de puternice care să iasă din gura balaurului, a fiarei și a prorocului mincinos și care să facă semne nemaipomenite pentru a convinge împărații pământului să se adune pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic. Oare de ce? Răspunsul îl putem găsi în rațiunea pământească, politica mobilizării, în identitatea obiectivului terestru împotriva căruia vrea fiara să adune oștile pământului. Împărații pământului par a avea o reținere fața de această mare mobilizare. De aceea este nevoie de mari duhuri de amăgire și de semne nemaipomenite pentru a fi convinși. Dar până la urmă de ce convoacă fiara această imensă mobilizare? În capitolul următor vom vedea cum la finalul celor 3,5 ani de domnie a fiarei, aceasta și coaliția celor 10 împărați vor nimici Babilonul cel mare. Deci se pare că mobilizarea armatelor din potirul 6 au în vedere distrugerea Babilonului celui mare. Într-adevăr, după această mobilizare, în următorul potir (potirul 7) are loc judecata Babilonului celui mare. Babilonul cel mare însă este un mare aliat al fiarei, chiar marea capitală a fiarei unde se află centrul politic, religios și economic al imperiului întunericului. Este cu totul surprinzătoare decizia fiarei ca să-și distrugă marea capitală. Astfel s-ar explica și reținerea inițială a împăraților pământului. În următoarele două capitole vom descoperi că deși cei mai puternici 10 împărați ai pământului vor urî Babilonul cel mare alături de fiară și vor participa la nimicirea ei, vor fi și alți împărați (cei din cap.18) care vor plânge la aflarea veștii distrugerii acesteia. În cadrul potirului 6 nu ni se spune de ce se adună aceste oști ci doar faptul că împărații pământului sunt strânși pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. Despre ce să fie vorba? În Vechiul Testament găsim mai multe profeții (cea mai clară este cea din Zaharia cap.12-14) care ne prezintă finalul istoriei prin adunarea oștilor neamurilor împotriva unei cetăți (este vorba de Ierusalim desigur). Mai întâi cetatea este nimicită, dar rămășița de oameni din cetate se căiește și strigă către Dumnezeu. Apoi urmează ziua cea mare a Domnului în care toate aceste neamuri din jurul cetății sunt dărâmate, după care începe domnia lui Dumnezeu pe pământ (mia de ani). Or este o singură zi a Dumnezeului Celui Atotputernic, și anume ziua Domnului vestită de toți profeții din vechime. Cartea Apocalipsa trebuie să fie în armonie cu aceste profeții, deci este logic să interpretăm mobilizarea armatelor din potirul 6 ca fiind aceeași cu cea din Zaharia cap.12-14. De ce este nevoie de un potir pentru mobilizarea acestor armate? Pentru că este vorba de o decizie politică a fiarei cu totul surprinzătoare: întoarcerea împotriva celui mai mare aliat și susținător, întoarcerea împotriva propriei capitale! Este nevoie ca Dumnezeu să îngăduie manifestarea unor mari duhuri de rătăcire ca istoria lumii să curgă în acest sens. Aceste armate vor împlini însă voia Sa (judecarea Babilonului) ca apoi să fie la rândul lor nimicite. Potirul 6 ne arată că Dumnezeu este în continuare stăpân peste istorie în ciuda domniei fiarei, și că fiara și împărații pământului nu fac altceva decât să împlinească profețiile din vechime și planul misterios al lui Dumnezeu. V.15 este o atenționare pentru credincioși: aceștia sunt îndemnați să-și ducă vegherea până la capăt deoarece venirea Domnului este iminentă. Domnul vine ca un hoț pentru lumea care doarme sub domnia fiarei. Dar nici credincioșii nu știu ziua și ceasul venirii Lui. Apare din nou tema hainelor cu care ne-am mai întâlnit în cap.15 în contextul descrierii celor 7 îngeri. Cei credincioși își păzesc hainele spălate în sângele Mielului, adică identitatea de creștin și de copil al lui Dumnezeu. Păstrarea identității este posibilă doar dacă credința și răbdarea sunt duse până la capăt. Faptul că această atenționare apare în contextul potirului 6 ne arată că această mare mobilizare a armatelor pământului este un semn pentru iminența venirii Domnului și are loc la finalul celor 3,5 ani de domnie ai fiarei. Lupta celor credincioși trebuie dusă până la capăt. Și se pare că ultimele zile de așteptare vor fi cele mai grele. Există posibilitatea să cedezi pe ultima sută de metri și să pierzi totul. Este posibil ca și marea mobilizarea armată din potirul 6 să creeze derută printre credincioși. Astfel este necesar acest îndemn din v.15. Duhurile rele au strâns împărații pământului la locul care pe evreiește se cheamă Armaghedon. Expresia în original ar fi Har Meghido care ar însemna muntele lui Meghido. Meghido este un loc din Nordul Israelului, de lângă muntele Carmel. El reprezintă mai degrabă o vale sau cel mult un deal. Meghido era un loc strategic din ruta dinspre Israel spre Siria. Poziția sa geografică a făcut ca în istorie să fie locul multor bătălii, dintre care unele sunt menționate și în Biblie. Printre acestea ar fi bătălia dintre oștile lui Sisera și oștile evreiești conduse de Barac și Debora (vezi Jud. 5:19), și lupta în care regele Iosafat s-a înfruntat cu Faraonul Neco al Egiptului (vezi 2 Cronici 35:22). În aceasta din urmă regele Iosafat moare și drept urmare tot Iuda plânge pe Iosafat, iar Ieremia face un cântec de jale pentru Iosia. Amintim și faptul că în Zaharia cap.12 ni se precizează că atunci când Israel se va întoarce la Mesia, Cel pe care L-au străpuns, îl vor jeli mult și va fi o jale mare la Ierusalim ca jalea din valea Meghidonului. Cu alte cuvinte, la fel cum poporul l-a plâns pe Iosia, acum îl va plânge pe Mesia pe care-L respinseseră. De ce duhurile rele ar aduna împărații pământului tocmai la Meghido? Și de ce ni se spune că este vorba de muntele Meghido când acolo nu este niciun munte? Unii comentatori susțin că mențiunea muntele Meghido ar arăta tocmai faptul că nu este vorba de locația fizică Meghido ci mai degrabă de un înțeles simbolic. Și de ce ar fi folosită tocmai locația Meghido pentru acest simbolism? Poate pentru a arăta că marea luptă de la final se va încheia cu o jale ca cea de la Meghido. Într-adevăr marea luptă de la final se va încheia cu pocăința evreilor pe care am amintit-o mai sus (cea din Zaharia cap.12). Astfel termenul Meghido ar fi folosit pentru a ne arăta că acțiunea din potirul 6 vizează împlinirea profețiilor din Zaharia cap.12-14. Alte interpretări păstrează chiar locația fizică de la Meghido, cea din Nordul Israelului. Ea ne-ar indica că oștile lui Antihrist se adună împotriva lui Israel iar războiul care se va finaliza la Ierusalim va începe la granița de Nord a Israelului. Indiferent de interpretare pe care o alegem, folosirea termenului Meghido ne indică faptul că oștile împăraților pământului se adună împotriva lui Israel. Potirul 7 este și ultimul potir. El este vărsat în văzduh și din scaunul de domnie din Templu se aude un glas tare care spune: S-a isprăvit! La finalul săptămânilor patimilor Mântuitorului, pe cruce, marele calvar s-a finalizat cu același strigăt: S-a isprăvit! Să reprezinte revărsarea celor 7 potire o nouă săptămână a patimilor pentru un Creator încă plin de dragoste pentru lumea ce trebuie judecată? Tot ce este posibil. Potirul 7 conține mai multe elemente ale judecății. Avem un mare cutremur de pământ care dărâmă cetățile neamurilor. Însăși cetatea cea mare este  afectată de acest mare cutremur și se împarte în trei. Acest cutremur pare a fi altul decât cel din Apoc.11:13 de la învierea celor 2 martori când se prăbușește a 10-a parte din cetatea cea mare. După acest mare cutremur urmează judecarea Babilonului celui mare. V.21 mai menționează și o grindină mare în contextul căreia se subliniază că cea mai mare parte a oamenilor continuă să hulească pe Dumnezeu și refuză pocăința chiar în ultimul ceas. V.20 (toate ostroavele au fugit și munții nu s-au mai găsit) ne aduce aminte de imaginile din pecetea 6 (vezi Apoc.6:14) și ne arată că potirul 7 se finalizează cu judecata finală prin a doua venire a lui Hristos. Reținem că judecarea Babilonului reprezintă un eveniment deosebit de important pentru vremea sfârșitului și că acesta are loc la finalul domniei fiarei, cu puțin timp înainte de a doua venire a lui Hristos. Acest fapt este confirmat și de Apocalipsa 11 care ne arată că cetatea este încă în picioare la moartea celor doi martori care-și finalizează mărturisirea prin martiraj după 1260 de zile, adică spre finalul domniei fiarei. Cele 7 potire ne arată răspunsul plin de mânie al lui Dumnezeu față de grozăviile împărăției fiarei. Dumnezeu rupe tăcerea și ripostează în mod vizibil. Potirele arătă că, în ciuda domniei și glorificării fiarei, Dumnezeu este Cel care rămâne adevăratul Stăpân și domn. Dumnezeu este cel ce domnește pe pământ (potirul 1) și pedepsește în trup pe cei care au semnul fiarei. Fiara nu-i poate proteja de mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu este  Cel care domnește peste ape (potirele 2 și 3) și pedepsește pe cei care varsă sângele copiilor Lui. Dumnezeu este  Cel ce domnește peste aștrii (potirele 4 și 5) și aduce arșiță și întuneric peste împărăția fiarei. Dumnezeu este Cel care domnește peste istoria popoarelor și mobilizează armatele pământului pentru a judeca Babilonul cel mare. Aceste potire ne arată că închinătorii fiarei vor beneficia de multă suferință chiar în timpul domniei fiarei! Teama de suferință ne-ar putea face să renunțăm la credință și să ne închinăm fiarei. Dar faptul de a trece de partea fiarei nu te scutește de suferință. Cei ce se tem de mânia fiarei vor avea parte de mânia lui Dumnezeu. Potirele vor fi o resursă imensă de încurajare pentru cei credincioși arătându-le că Domnul nu i-a uitat, că Domnul pedepsește pe prigonitorii lor și că ceasul final al judecății este foarte aproape.

CAPITOLUL 17 - Istoria celor două cetăți: Babilon și Ierusalim:

 Pentru cei ce au răbdare să studieze și har să înțeleagă, Apocalipsa este marea simplificare a istoriei. Dumnezeu ne răspunde la întrebările: „cine?”, „ce?” și „de ce?” pe care ni le-am pus când am parcurs Biblia. „Repetiția este mama învățăturii” s-a spus. Repetiția poate fi însă și recapitularea care iluminează, rumegarea care transformă ceea ce am înghițit repede în hrana necesară pentru creștere. Ce poate urma după acel: „S-a isprăvit!” (Apoc. 16:17) rostit cu glas tare de Dumnezeu în Templul Său?  Urmează să ne urcăm puțin mai sus la o perspectivă profetică mai înaltă și să aruncăm o privire integratoare asupra istoriei lumii. Capitolele 17, 18, 19 și 20 conțin deznodământul istoriei. Reluând această perioadă din perspectiva panoramei profetice, vom vedea cum judecă Dumnezeu întregul eșafodaj al împărăției lui Satan pe Pământ. Apostolul Pavel ne scrie despre un imperativ al istoriei stabilit de logica planului lui Dumnezeu cu lumea: „În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” (1 Cor. 15:24-26). Pentru că Apocalipsa este cartea seriilor de șapte, vom grupa evenimentele din capitolele următoare în „șapte lucruri duse la pierzare”. Cu răbdare, le vom lua pe fiecare și le vom analiza în contextul Scripturii. Cartea Geneza ne-a arătat Paradisul pierdut. Cu Apocalipsa mergem prin reparațiile necesare spre Paradisul regăsit. În capitolele următoare vom vedea cum „toți dușmanii lui Hristos vor fi făcuți așternut al picioarelor Sale”.

Spre viitorul conflictelor … de ieri! Omenirea a avut, are și va avea întotdeauna doar două alternative: să existe în ordinea stabilită de Dumnezeu sau „să-și facă de cap”, implementând propria ei idee de ordine. Biblia ne spune că oamenii optează de regulă pentru cea de a doua alternativă. Stăruind în greșeala lor din Eden, oamenii nu urmează calea lui Dumnezeu, ci ascultă mai mult de Satan. Aceasta a doua alternativă, luciferică în esența ei, urmărește să se ridice independent de prezența, planul și puterea lui Dumnezeu. Ea este numită generic în Scriptură „Babel” și Babilon, oraș al răzvrătirii. Prin contrast, Dumnezeu a intervenit în istorie și a pus înaintea omenirii perspectiva revenirii în împărăția binecuvântată a ascultării și a părtășiei cu El. Cetatea aleasă de El s-a numit întotdeauna „Ierusalim”, orașul păcii. Babilonul ilustrează urcarea luciferică a omului care vrea să ajungă asemenea lui Dumnezeu. Ierusalimul ilustrează coborârea lui Dumnezeu să locuiască prin har împreună cu oamenii. Babilonul clădește mereu același turn al uzurpării autorității lui Dumnezeu. Ierusalimul este inițiativa lui Dumnezeu care vrea să ne dea pacea împărăției Sale. Există trei Babiloane istorice: Babilonul lui Nimrod zidit lângă turnul Babel, Babilonul de pe vremea exilului evreilor și acest „Babilon Mare” profețit în cartea Apocalipsa.

Babilonul numărul unu! - Un rebel din naștere: În Geneza 10, printre descendenții lui Noe, există un individ cu numele „Nimrod”. Sonoritatea acestui nume este foarte asemănătoare cu cea a cuvântului ebraic „Marad”, care înseamnă rebel, răzvrătit, războinic. Textul din Geneza 10:8-9 face un adevărat joc de cuvinte prin asocierea acestor două cuvinte: „Cuș a născut și pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului”. Există chiar și o zicere proverbială răspândită printre cei care i-au cunoscut faima: „ … iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului”. Versetul următor, 10, enumeră orașele peste care s-a întins domnia lui și, primul de care dăm este … Babilonul, prima cetate zidită de oameni după potopul lui Noe. Gândiți-vă la aceasta: Babilonul a fost prima aglomerare urbană de după potop, iar numele celui care a ctitorit-o are semnificația de „rebel”! Ni se spune că omul acesta a mai zidit și alte cetăți: „El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad și Calne, în țara Șinear” (Gen. 10:10). Șinear este câmpia aluvionară din sudul Irakului modern, între Bagdadul de azi și golful în care se varsă Tigrul și Eufratul. Șinear este regiunea, Babilon este cetatea, Nimrod este întemeietorul, iar cronologic evenimentul este prima formațiune urbană a oamenilor de după potop. Nimrod a fost liderul care i-a condus pe oamenii de după potop spre câmpia Șinear, unde au ridicat un turn și au întemeiat prima aglomerare umană din istorie. A fost o sfidare la adresa lui Dumnezeu care le-a poruncit după potop să se răspândească pe toată suprafața Pământului. „Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul” (Gen. 9:1). Să trecem acum la Geneza 11, pe care-l cunoaștem așa de bine că am ajuns să nu mai băgăm în seamă amănuntele lui semnificative. Iată primele două versete: „Tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în țara Șinear; și au descălecat acolo. Și au zis unul către altul: Haidem! Să facem cărămizi, și să le ardem bine în foc. Și cărămida le-a ținut loc de piatră, iar smoala le-a ținut loc de var. Și au mai zis: Haidem! Să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul, și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului” (Gen. 11:1-4). Acestă „declarație-program” este „cheia” care ne poate ajuta să înțelegem ce înseamnă Babilonul în Biblie. Sub conducerea lui Nimrod, mulțimea aceea de oameni care s-au hotărât să întemeieze prima cetate de după potop urmărea un scop precis. Sunt trei raționamente pentru care a trebuit să existe o cetate și un turn în locul numit Babilon: I. Au vrut reintegrare în lumea spirituală cerească: „Un turn care să atingă cerul”. Așa cum bine a spus poetul englez John Milton trăim „În căutarea paradisului pierdut”. Expresia „Turnul Babel” nu se află în textul Bibliei, decât sub forma unui subtitlu adăugat mai târziu. „Babel” se poate traduce prin „poarta lui Dumnezeu” (Babilu în limba acadiană) sau „șarpele inelat”, din pricina formei în spirală pe care se presupune că a avut-o. În ebraică, „balal” înseamnă „încurcătură, confuzie” (Geneza 11:9). Profetul Isaia ne dă semnificația numelor străvechi și simbolurile lor: „În ziua aceea, Domnul va lovi cu sabia Lui cea aspră, mare şi tare Leviatanul, Babilonul, şarpele fugar (Asur), şi Leviatanul, şarpele inelat (Babel), şi va ucide balaurul de lângă mare (Egiptul)” (Isaia 27:1). Turnul din valea Șinear a reprezentat încercarea oamenilor de a construi o punte între locul „căderii lor” și „cerul prezenței lui Dumnezeu”. De aici și până acolo! De la Pământ până la Cer: „un turn al cărui vârf să atingă cerul”. Nimrod și oamenii de atunci nu s-au supus limitărilor stabilite de Dumnezeu după momentul căderii în păcat. Zidirea turnului a fost echivalentă cu adunarea tuturor resurselor umane de atunci pentru ca, prin puterile lor, oamenii să-L oblige pe Dumnezeu să-i reintegreze în ordinea cosmică. Examinat ușuratic și printr-un complex de falsă superioritate, pasajul ne-ar putea duce pe o pistă falsă, subliniindu-ne aparent incapacitatea omenirii de atunci de a înțelege legile fizicii și dimensiunile realității în care trăiau. Este clar că toată masa planetei Pământ nu le-ar fi fost deajuns oamenilor de atunci ca să facă un turn suficient de înalt pentru a străbate galaxiile spațiului cosmic. Turnul Babel n-ar fi putut niciodată să-și atingă scopul, dacă o punte materială între Pământ și Cer ar fi fost adevăratul scop al construirii lui. Amănuntul care ne arată că turnul a urmărit o altfel de dimensiune și o altfel de incursiune de la Pământ la Cer este scris în versetul 6. Examinând situația creată, Dumnezeu nu-și bate joc de oameni și nici nu le declară inițiativa drept o imposibilitate. Dumnezeu a înțeles că era vorba despre altceva și acest „altceva” ar fi fost foarte posibil și chiar probabil de realizat: „Domnul S-a coborât să vadă cetatea și turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor. Și Domnul a zis: Iată, ei sunt un singur popor, și toți au aceeași limbă; și iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce și-au pus în gând” (Gen. 11:6). Turnul Babel din cetatea Babilonului așezat în câmpia Șinear a fost, în opinia, mea, un fel de „portal cosmic”, un observator astronomico-religios prin care creaturile de pe Pământ urmăreau să se asocieze cu „puterile văzduhului” despre care ne vorbește Noul Testament, extratereștrii supranaturali ostili ordinii lui Dumnezeu și atrași de arhanghelul Lucifer în răscoala lui spirituală. Nimrod și omenirea de atunci era nostalgică după combinarea dintre „îngerii lui Dumnezeu și fetele oamenilor” care produsese vremuri de nemaiauzit progres, este drept, cu foarte puternice tente demonice. Turnul era și realizabil și profund religios în întrebuințarea lui. Religia lui urmărea însă să fie „închinarea la Satan” și pătrunderea prin această alinață în dimensiunile pierdute ale „supranaturalului”. „Salvarea” pe care o dorea Nimrod era ieșirea din „starea noastră smerită” despre care vorbește Pavel și reintegrarea prin forță în sferele civilizațiilor cerești: „El va schimba trupul stării noastre smerite, și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile” (Filipeni 3:21). „Ba încă, cineva a făcut undeva următoarea mărturisire: Ce este omul, ca să-ți aduci aminte de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puțină vreme mai prejos de îngeri …” (Evrei 2:6-7). De ce le-a blocat Dumnezeu calea aceasta spre salvare? Pentru că alternativa Babilonlui n-ar fi fost de fapt o „salvare”, ci o alegere rea cu consecințe nefaste eterne. Oprirea construirii turnului a fost un gest al dragostei și înțelepciunii divine, după cum fusese și alungarea din paradis și potopul de pe vremea lui Noe. Prin toate aceste trei aparente pedepse lucra harul lui Dumnezeu și hotărârea Lui nestrămutată de a ne face bine. Prin alungarea din paradis ni s-a interzis accesul la pomul vieții, care ar fi dat un caracter etern înstrăinării noastre de Dumnezeu; am fi început „moartea a doua” cu consecințele ei ireversibile. Prin potop, Dumnezeu a selectat o familie necontaminată de morbul încuscririi demonice cu „fiii lui Dumnezeu care nu și-au păstrat locuința”, ci s-au coborât să contamineze zestrea genetică și spirituală a omenirii pentru a bloca planul mesianic al întrupării lui Hristos printr-o femeie. Tot restul populației lumii, împreună cu toate viețuitoarele au trebuit omorâte, pentru a da o șansă unui început necontaminat: „Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii: aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume. Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, și S-a mâhnit în inima Lui. Și Domnul a zis: Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare și până la păsările cerului; căci îmi pare rău că i-am făcut. Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ, și iată că pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ” (Gen. 6:1-12). Oprirea construirii turnului Babel a blocat accesul omenirii „pe ușa din dos” în Universul spiritual cosmic și alianța dintre urmașii lui Noe și aceia care pervertiseră creația de pe Pământ înainte de Potop. II. Au vrut o semnificație deosebită de cea dată de Dumnezeu: „Și să ne facem un nume!” În Biblie, numele nu sunt doar o colecție plăcută de sunete, ci formulări care ascund în ele destăinuiri despre identitatea și destinul cuiva. Un „nume” reprezintă o anumită „stare”, definește o foarte precisă „calitate a cuiva”. Îndepărtarea de Creator a dus creatura în rătăcire. Alungarea din paradis le-a produs oamenilor o teribilă criză de identitate. Nemaifiind „ai Domnului”, ajunseseră „ai nimănui”. Aceasta era ceea ce simțeau și resimțeau dureros în inimi. A reintra în sferele cerești prin propriile puteri era echivalent cu a-I spune lui Dumnezeu: „Am făcut-o și fără Tine. Am realizat-o prin puterile noastre. Ne-am făcut singuri un nume mare printre creaturile Cerului”. Dumnezeu știa criza de semnificație prin care trecea omenirea și avea pregătită o cale pentru rezolvarea acestei probleme. În capitolul imediat următor citim că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din mulțimea păgână și i-a propus tocmai să-l scoată din groaznica criză de semnificație și să-i dea un „nume”: „Domnul zisese lui Avram: Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, și te voi binecuvânta; Îți voi face un nume mare, … ” (Gen. 12:1-2). Identitatea veritabilă se definește în funcție de „ceva” sau de „cineva”. Orice identitate definită față de lucruri sau situații este falsă și efemeră. Numai identitatea definită față de Creatorul Universului, este și va rămâne pururi adevărată. Dumnezeu este un punct de reper universal pentru toate făpturile. Problema identității umane, rezolvată pentru Avraam prin chemarea lui, va fi rezolvată de Dumnezeu în final pentru toți aceia care s-au întors prin credință la El. Despre aceasta ne spune Domnul Iisus în cartea Apocalipsei: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, și-i voi da o piatră albă, și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește” (Apoc. 2:17). „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu și Numele Meu cel nou” (Apoc. 3:12). Semnificația noastră eternă va fi dată de această întreită identitate: pe noi va fi „scris”: „Numele Dumnezeului Meu”, „numele cetății Dumnezeului Meu”, și „Numele Meu cel nou”. Un veritabil „Social Security Number” cu trei seturi de numere! Ințiativa lui Nimrod și a oamenilor din Babilon urmărea dobândirea unei identități false obținute prin uzurpare. Era calea propusă de Lucifer. III. Au vrut puterea gloatei: „ … ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului” Condițiile lumii de după cădere și potop erau grele și locurile erau periculoase. Există o putere în mulțime și un sentiment de siguranță în aglomerația unei mulțimi. Chiar așa a sunat și deviza din Internaționala comuniștilor: „De ce uitați că-n voi e număr și putere”. Formarea unor mari aglomerări umane era însă în directă contradicție cu porunca pe care le-o dăduse Dumnezeu oamenilor: „Iar voi, creșteți și înmulțiți-vă, răspândiți-vă pe pământ, și înmulțiți-vă pe el!” (Gen. 9:7). Nimrod a ales să nu se supună acestei porunci divine, de parcă i-ar fi spus lui Dumnezeu: „Nu sunt de acord cu planurile Tale. Avem noi unul mai bun. Vom sta aici împreună și nu vom merge nicăieri”. Babilonul este cel dintâi oraș zidit de oameni după pedeapsa potopului. A fost ridicat de un om care în nume, în porniri și în acțiuni a fost un „rebel” față de Dumnezeu. Nimrod a fost un om plin de mândrie. El și-a ridicat pumnul spre Dumnezeu și i-a zis: „N-avem nevoie de Tine! Nu Te vrem! Vrem să trăim așa cum hotărâm noi. Vom face ce ne place, când ne place și cum ne place. Vom trăi fără Tine”. Din momentul acesta, Babilonul și-a definit un caracter anume: Cetatea mândriei, a rebeliunii față de Dumnezeu, a împotrivirii față de planurile Lui și a construirii unor alternative proprii pentru soluționarea problemelor omenirii. Știm ce s-a întâmplat atunci. Dumnezeu a venit, a văzut și a spulberat planurile lui Nimrod. Prin încurcarea limbilor, Dumnezeu i-a împrăștiat cu forța pe toată suprafața Pământului. Edictele lui Dumnezeu sunt foarte eficiente. Cel dat la Babel n-a fost revocat niciodată și, de atunci, omenirea nu s-a mai putut aduna din fărâmițarea Neamurilor. Separată de Dumnezeu „mulțimea nu face putere”, ci prostii. Înțelepciunea divină a socotit că este mai bine să o fărâmițeze în fragmentele naționale pe care le vom întâlni chiar și în marea unitate a Împărăției viitoare: „frunzele pomului servesc la vindecarea Neamurilor” (Apocalipsa 22:2). Fiecare națiune a lumii își poate trasa drumul înapoi spre același punct de origine: Babilonul străvechi. De acolo au început toate problemele noastre. Toate au fost puse la cale în această cea dintâi cetate a omenirii care se ridica nesmerită după pedepsirea prin apele Potopului: „Domnul a zis în inima Lui: Nu voi mai blestema pământul din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui” (Gen. 8:21).

Babilonul numărul doi - temnița popoarelor: A doua apariție a Babilonului a fost prin 1972 î.H., odată cu apariția lui Hammurabi și a ținut până în 529 î.H., când a fost cucerit de Medo-persani. Supremația modială a Babilonului a durat deci cam 1.443 de ani. Mult, foarte mult, nemaiauzit de mult! Nu-i de mirare că în „chipul” pe care l-a visat Nebucadnețar, Babilonul ocupă locul prioritar: capul de aur: „Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur!” (Daniel 2:37-38). Babilonul al doilea a fost ridicat în aceeași regiune ca și Babilonul străvechi din cartea Genezei. Interesant, pe același mal al râului Eufrat, Nebucadnețar a ridicat un zigurat în șapte trepte, cea mai înaltă platformă, acoperită cu cărămidă de culoarea albastră, primind numele de „poartă a cerului”. Dincolo de extraordinara putere militară, Babilonul era renumit pentru „știința” vrăjitorilor, cititorilor în stele, descântătorilor și a magilor (Dan. 2:2). Împăratul nu făcea mai nimic fără a se consulta cu ei. Aduceți-vă aminte că Daniel și cei trei prieteni ai săi au fost supuși la „teste” de înțelepciune (Daniel 1:17-21). Babilonul și Egiptul au fost renunite pentru casta „preoților” care erau sfetnicii puterii politice. Am putea spune că imperiile de atunci erau conduse de „satrapi” cu puteri dictatoriale absolute, dar că acești satrapi se lăsau la rândul lor conduși de reprezentanții religioși ai cunoștințelor supranaturale. Împărații erau puterea naturală, iar preoții le adăugau accesul la puterea supranaturală. Babilonul de pe Eufrat a funcționat ca o temniță a popoarelor, dominând totul, dar înlesnind în același timp progresul și bunăstarea tuturor. Dumnezeu a avut dreptate atunci când l-a desemnat drept „epoca de aur” a istoriei. Babilonul de pe vremea robiei evreilor a căzut, dar multe din profețiile rostite atunci pentru el aveau în vedere căderea unui alt Babilon, păstrat pentru vremurile din urmă. Acele fragmente profetice rămase neîmplinite au accentul caracteristic evenimentelor din Apocalipsa: „Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el.  Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina. Voi pedepsi - zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse. Atunci, ca o căprioară speriată, ca o turmă fără păstor, fiecare se va întoarce la poporul său, fiecare va fugi în ţara lui…. Şi astfel, Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mândrie a caldeenilor, va fi ca Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu. El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-şi va mai întinde cortul acolo şi păstorii nu-şi vor mai ţărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei îşi vor face culcuşul acolo, bufniţele îi vor umple casele, struţii vor locui acolo şi stafiile se vor juca acolo. Şacalii vor urla în casele lui împărăteşti pustii şi câinii sălbatici, în casele lui de petrecere. Vremea lui este aproape să vină şi zilele nu i se vor lungi” (Isaia 13:9-22). Dacă vreți să aflați când va fi pedepsit Babilonul astfel, căutați în Biblie descrierea unei zile ca aceasta. Căutați o zi în care Dumnezeu „va nimici pe toți păcătoții” de pe Pământ; una în care oamenii vor fi nimiciți în număr așa de mare că vor ajunge „mai rari decât aurul curat de Ofir”. Uitați-vă după o zi care se va preface în noapte, când Cerurile (la plural) se vor clătina și Pământul se va zgudui din temelia lui”. Dacă sunteți, cât de cât, familiarizați cu Biblia, veți găsi ceva despre această zi în cartea profetului Ioel (capitolele 2 și 3) și mai ales în cartea Apocalipsa (capitolele 6 la 19). Acolo se vorbește despre astfel de evenimente care se vor petrece pe Pământ cu foarte puțin timp înainte de revenirea Domnului Iisus în slavă. În esență deci, Isaia ne spune că Dumnezeu va pedepsi Babilonul, dar nu numai cetatea, ci și regiunea întreagă unde se află. Această distrugere masivă se va petrece în „ziua Domnului”. Vor fi semne supranaturale în Ceruri, distrugeri nemaintâlnite pe Pământ, uriașe pierderi de vieți omenești, toate acestea ca o consecință a faptului că Dumnezeu vine ca să-i judece pe cei păcătoși. „Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pământ pe împăraţii pământului. Aceştia vor fi strânşi ca prinşi de război şi puşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle şi, după un mare număr de zile, vor fi pedepsiţi. Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele, de groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui” (Isaia 24:19-23).

Babilonul numărul trei: Babilonul cel Mare: Spre surprinderea noastră, Apocalipsa 17 ne vorbește despre o a treia apariție a Babilonului în istorie. Isaia și Ieremia au profețit despre Babilon înainte ca el să cadă. În Apocalipsa, Ioan profețește despre căderea celui de al treilea Babilon mai înainte ca acesta să existe! Suntem invitați de unul din cei șapte îngeri care purtau cele șapte potire să privim panoramic, în timp profetic, ultima formă de organizare a omenirii fără Dumnezeu. Va fi o „renaștere” a dimensiunilor religioase și politice care au existat latent în toate veacurile. „Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei! Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă şi avea şapte capete şi zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.” (Apoc. 19:1-5). Există o asemănare și o deosebire între Babilonul din Apocalipsa 17 și cel din Apocalipsa 18. Femeia îmbrăcată în stacojiu reprezintă Babilonul religios, iar Babilonul din capitolul 18 este Babilonul politic, reprezentat printr-o cetate. Babilonul din capitolul 17 este devorat chiar de fiara care-l poartă, în timp ce Babilonul din capitolul 18 este distrus de Dumnezeu și bocit de sistemul politico-economic mondial. În Apocalipsa 17:5, ne este prezentată o femeie care călărea pe o fiară. Pe frunte avea un nume, o taină: „Babilonul cel mare”. În capitolul 18, Dumnezeu descrie o putere economică mondială. Care este numele ei? Tot „Babilonul cel mare” (Apoc. 18:2). Conținutul celor două capitole merge în paralel, dar sunt deosebite unul de celălalt. Iată un tabel care ilustrează aceasta:

BABILONUL APOCALIPTIC:
Apocalipsa 17	Apocalipsa 18
„Babilonul cel mare” - 17:5	„Babilonul cel mare” - 18:2
„Și femeia, pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărații pământului” - 17:18	„Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! într-o clipă ți-a venit judecata!” - 18:10
„Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură și stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare” - 17:4	„Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subțire, cu purpură și cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare…” – 18:16
„Ținea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei” – 17:4	„Răsplătiți-i cum v-a răsplătit ea, și întoarceți-i de două ori cât faptele ei. Turnați-i îndoit în potirul în care a amestecat ea!” - 18:6
„Cu ea au curvit împărații pământului, și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!”           – 17:2	„Pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, și împărații pământului au curvit cu ea, și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei” - 18:3
„Și am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Iisus. ”- 17:6	„Și pentru că acolo a fost găsit sângele proorocilor și al sfinților și al tuturor celor ce au fost jungheați pe pământ” – 18:24

  În Vechiul Testament, Dumnezeu ne-a spus că Babilonul a fost locul în care a început răul pe fața Pământului după potop. După aceasta, Babilonul lui Nebucadnețar a distrus Ierusalimul și i-a dus în robie pe evrei. Prin profeții Isaia și Ieremia, Dumnezeu spune: „Am să pedepsesc Babilonul pentru tot răul pe care l-a făcut și am să reașez poporul Meu în legămintele făgăduințelor sfinte”. Acum, în Apocalipsa 17 și 18, Dumnezeu reia aceste două teme și ne spune: „Știți ceva? Vreau să vă spun ce am să-i fac Babilonului, cetății care va fi iarăși mare și tare la vremea sfârșitului. Babilonul va fi o cetate foarte bogată, cu influență puternică asupra întregii lumi. În plus, reputația ei va fi că i-a chinuit și persecutat pe copiii Mei. Am să nimicesc Babilonul cu desăvârșire. În Apocalipsa 17, numirea „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului” identifică religia falsă dintotdeauna care va reapare în forma ei finală. Ea este deja numită o „religie a Epocii Noi” și îi va fermeca pe toți locuitorii Pământului. Sămânța ei este din răsadului străvechi al religiilor păgâne. Prin numirea „Babilonul cel mare” suntem anunțați că lumea va reveni la simbolurile mitologiei și se va uni într-o închinare despre care apostolul Pavel scrie că a fost, este și va fi o formă demonică de dominare a societății: „Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor este ceva? Sau că un idol este ceva? Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor” (1 Cor. 10:19-21). „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor” (1 Cor. 4:1-2).Babilonul numărul trei nu există încă, dar semnele apariției lui sunt inconfundabile. Vă semnalizez doar câteva dintre ele. Ca o inconștientă și involuntară confirmare a profețiilor din Apocalipsa, „Europa Unită” a reactivat nostalgia unei noi ordini mondiale care seamănă suspect cu cea propusă de Nimrod în Babilonul numărul unu și de Nebucadnețar în Babilonul numărul doi. Simbolic și semnificativ „Europa unită” și-a ales drept „efigie” o imagine în care o femeie (Europa mitologică) este călare pe un taur (Zeus întrupat) și a publicat-o până și pe timbrele poștale. „Femeia sezând pe o fiară de culoare stacojie” este religia falsă pe care le-a oferit-o Satan oamenilor încă de la începutul istoriei, iar „fiara” este puterea politică pe care a călărit-o mereu, dar care o va distruge la sfârșit cu desăvârșire: „Apoi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi. Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apoc. 17:15-18). Obrăznicia Europei unite merge însă dincolo de coincidențele întâmplătoare și alege deliberat simbolul biblic al Babilonului numărul unu! Pentru sediul puterii europene le-a fost comandată arhitecților o clădire care să semene întocmai cu cea dintr-n tablou făcut de un pictor celebru pentru Turnului Babel! Este vorba de tabloul realizat de Pieter Bruegel cel Bătrân - „Turnul Babel”! Europa lui Antihrist se prevestește acum prin arhitectură pentru al întâmpina! Europa se grăbește. În lume se propovăduiește o „nouă ordine mondială” în termenii unui „sat global” în care să locuim toți. Babilonul numărul trei este în construcție. Ce va fi cu el? Să citim ce ne spune capitolul 17 din Apocalipsa. Este evident că ni se prezintă o formă de spiritualitate păgână care „călărește” adică are autoritate, asupra unui sistem mondial politic.

Identitatea Babilonului religios: Unii cred că „Babilonul religios” este religia catolică. Nu împărtășesc această convingere din două motive. În Apocalipsa 17 ni se vorbește despre o religie cu care au curvit împărații Pământului. Aceasta include toată istoria omenirii, iar catolicismul nu se califică pentru această definiție. „Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” (Apoc. 17:2). Al doilea motiv este că Babilonul religios va fi religia lui Antihrist, fără nicio asemănare cu creștinismul. Ea va apare așa cum precizează apostolul Pavel „după lepădarea de credință”. Apostazii locale și parțiale au mai fost dar, va exista o apostazie totală și definitivă, în care orice urmă de creștinism adevărat va fi înlăturat: „ … să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:2-4). Asta nu înseamnă că nu există elemente de păgânism străvechi în catolicism. Dimpotrivă! În cea mai adâncă decădere a ei, Biserica Roamo- Catolică a ajuns într-adevăr ca o religie păgână, dar n-a fost și nu este o religie păgână. În ea însă au pătruns, ca în toate celelalte religii, elementele unei „proto-religii” cu originea, ați ghicit, în … Babilon. Mulți scriitori și teologi notează faptul că multe ritualuri păgâne, necurate ale Babilonului s-au strecurat în Biserica Primară, iar mai târziu au fost încorporate în Romano-Catolicism (și Ortodoxie), de care Protestantismul s-a separat în Evul Mediu. Texte străvechi din surse extrabiblice indică faptul că soția lui Nimrod, cel care a întemeiat cetatea Babilon, a devenit conducătoarea unei mișcări mistice numite „misterele babiloniene”, care constau în ritualuri religioase secrete. Femeia aceasta, cunoscută sub numele de Semiramis, a ajus mare preoteasă idolatră. Se spune că ea ar fi născut un fiu pe care l-ar fi conceput în chip miraculos. Acest fiu, numit Tamuz, a fost considerat salvatorul poporului său, un fel de precursor fals al lui Mesia, presupus a fi împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu lui Eva: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15). Elementele acestei legende babiloniene au fost încorporate în ritualurile religioase din câteva din marile religii ale lumii. Imaginea mamei, regină a Cerului, ținând un fiu în brațe este întâlnită în toată lumea antică și a fost introdusă în practici cu semnificația curățirii de păcat.Cu toate că ritualurile practicate în falsa religie a Babilonului erau mult diferite de la o cetate la alta, aproape în fiecare loc exista un ordin de preoți care se închinau mamei și copilului, practicau stropirea cu apă sfântă și au înfințat un ordin al fecioarelor care să practice prostituția religioasă. Despre Tamuz, fiul, se spune că a fost ucis de o fiară sălbatică și apoi a fost readus la viață, ceea ce, evident, este o imitație satanică care anticipează învierea lui Hristos. Religia Babilonului nu este descrisă expres în Biblie, dar avem refetințe clare la conflictul dintre adevărata credință și această pseudoreligie. Profetul Ezechiel s-a ridicat să protesteze din partea lui Dumnezeu față de ceremonia bocirii lui Tamuz: „Și mi-a zis: Vei mai vedea și alte urâciuni mari, pe care le săvârșesc ei! Și m-a dus la intrarea porții Casei Domnului dinspre miază-noapte și iată că acolo stăteau niște femei care plângeau pe Tamuz” (Ezechiel 8:13-14). Ieremia condamnă practica păgână a facerii de turte în cinstea împărătesei cerului și de a arde tămâie în cinstea ei: „Nu vezi ce fac ei în cetățile lui Iuda și pe ulițele Ierusalimului? Copiii strâng lemne, părinții aprind focul, și femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, și să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie” (Ieremia 7:17-18). „Nu te vom asculta în nimic din cele ce ne-ai spus în Numele Domnului. Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, și anume: să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut, noi și părinții noștri, împărații noștri și căpeteniile noastre, în cetățile lui Iuda și în ulițele Ierusalimului. Atunci aveam pâine de ne săturam, eram fericiți, și nu treceam prin nici o nenorocire! Dar, de când am încetat să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate, și am fost nimiciți de sabie și de foamete… De altfel, când aducem tămâie împărătesei cerului și-i turnăm jertfe de băutură, oare fără voia bărbaților noștri îi pregătim noi turte ca s-o cinstim făcându-i chipul, și-i aducem jertfe de băutură?” … Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: Voi și nevestele voastre ați mărturisit cu gurile voastre și ați împlinit cu mâinile voastre ce spuneți: Vrem să împlinim juruințele pe care le-am făcut, să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură!” (Ieremia 44:17-19,25). Pentru cei care privesc cu atenție, închinarea către Baal, foarte răspândită la popoarele Canaanului, a fost o altă formă a aceleași religii a misterelor originară în Babilon. Baal este echivalentul perfect al lui Tamuz. Mai toate religiile antice conțin elementele „Tainelor” din religia babiloniană. Europa a fost fascinată de „Mitraism” o religie a acestor „taine” care a lăsat urme adânci în practicile și ritualurile catolicismului și ortodoxiei. Pe vremea bisericilor din primul secol, cultul misterelor Babilonului ajunsese și în Pergam, locul uneia din cele șapte biserici ale Asiei (Apocalipsa 2:12-17). Probabil că mulți v-ați întrebat de ce episcopii și cardinalii catolici poartă pe cap acele turnuri asemănătoare cu niște capete de pește! Ei bine, marii preoți ai cultului babilonian purtau pe cap coroane în formă de cap de pește, ca o recunoașterea lui Dagon, zeul pește. Acești mari preoți se numeau „păzitori ai podului”, adică ai pasajului de trecere dintre oameni și Satan, titlu imprimat pe aceste coroane. Echivalentul roman al acestui titplu, „Pontifex Maximus”, a fost folosit de Cezar Augustus și de împărații romani de mai târziu, dar a fost adoptat și ca titlu al episcopului Romei. În primele secole de existența ale bisericii din Roma, confuzia a crescut la cote incredibile. S-a încercat combinarea unor elemente ale religiei misterelor din Babilon (Mitraismul) cu credința creștină. Rezultatul n-a fost încreștinarea păgânismului, cum s-a dorit, ci păgânizarea creștinismului, cum vedem astăzi. Confuzia amalganului de atunci este prezentă și astăzi. Apostazia, vizibilă astăzi în forma ei latentă, va înflori în forma ei finală în vremea acestei „superbiserici” care se pare că va înghiți toate formele religioase după răpirea adevăratei Biserici la Cer. „Babilonul cel mare” va fi ceea ce „turnul din Șinear” a fost încă de la început: o încercare de spiritualitate pervertită, un asalt ilicit al lumii cerești, prin mijloace contaminate de Satan și îngerii lui căzuți. Apostolul Pavel scrie lămurit că religiile păgâne sunt demonice: „Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc Neamurile, jertfesc dracilor, și nu lui Dumnezeu. Și eu nu vreau ca voi să fiți în împărtășire cu dracii” (1 Corinteni 10:20). Curva cea mare reprezintă spiritualitatea pervertită a celor care, dorind să recâștige paradisul pierdut al Cerului, sunt gata să facă pact cu orice forță supranaturală care le promite obținerea acestui deziderat. Ultima religie a lumii nu va fi „catolicismul corupt”, ci religia Babilonului, un sincretism de religii foarte variate, toate încercări de a lua legătura cu ființe supranaturale „amabile” și gata să ne călăuzească pașii pe calea „îndumnezeirii”. Catolicismul nu mai face astăzi mulți convertiți. Se înmulțesc însă cu grămada adepții a tot felul de religii prin care oamenii iau legătura cu ființe extraterestre, cu entități angelice și cu reprezentanți ai unor civilizații care spun că veghează de mii de ani asupra noastră și ne dirijează evoluția. Iată mărturia uimitoare a unei prințese dintr-una din casele regale ale Europei: „Prințesa Norvegiei, Martha Louise, a declarat că deține puteri supranaturale și că poate învăța oamenii cum să comunice cu îngerii, informează bbc.com. Fiica regelui Harald și a reginei Sonja a făcut acest anunț pe un site, unde a mai spus că intenționează să deschidă un nou centru de terapie alternativă. Prințesa, în vârstă de 35 de ani, a mai declarat că încă din copilărie putea să citească gândurile și sentimentele oamenilor și că a reușit să intre în contact cu îngerii prin intermediul cailor. Martha Loise, care are pregătire de psihoterapeut, a mai spus că întotdeauna a fost interesată de tratamentele alternative. Cei care vor veni să studieze la centrul ei, vor învăța cum să „creeze miracole” în viața lor și cum să utilizeze puterile îngerilor lor. Prințesa descrie îngerii ca fiind „niște forțe care ne înconjoară, care ne dau resursele necesare și ne ajută în tot ceea ce facem pe parcursul vieții”. „Totul s-a întâmplat pe vremea în care aveam grijă de cai. Atunci am reușit să vorbesc cu îngerii. De abia mai târziu am înțeles cât de important este pentru mine acest dar și vreau să îl împărtășesc și altor oameni”, a mai declarat Martha Loise. Cursul prințesei se desfășoară pe o perioadă de trei ani și va costa 4150 de dolari pe an. Catolicismul, oricât de corupt și greșit ar fi el, mai este încă o religie care-L proclamă pe Iisus Hristos ca Domn. Înainte de cea de a doua venire a lui Hristos, împreună cu apariția „omului fărădelegii” se va produce și tragica „lepădare de credință”: „Cât privește venirea Domnului nostru Iisus Hristos și strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră, și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi și venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință, și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:1-4). Apostazii mai mici sau mai mari, mai banale sau mai spectaculoase s-au petrecut în toate veacurile. Nu despre ele vorbește apostolul Pavel. Un alt loc în care apostolul Pavel vorbește despre vremea „apostaziei” este 1 Timotei 4:1-2, unde apostolul adaugă câteva detalii: „Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor, abătuți de fățărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnați cu fierul roșu în însuși cugetul lor”.

Soarta Babilonului religios: Este interesant că apostolul Ioan s-a mirat mult când a văzut-o pe femeia îmbătată de sângele sfinților și de sângele martirilor (mucenicilor) lui Iisus. Mirarea lui ilustrează mirarea noastră. Dumnezeu este însă gata să explice și să ne spună clar ce se va întâmpla cu ea: „Şi am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare. Şi îngerul mi-a zis: De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne” (Apoc. 17:5-7). Existența ei este legată de apariția „fiarei” descrisă deja în Apocalipsa 11:7 și 13:1. Este teribila fiară a patra din viziunile profetului Daniel, „nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică” pe care am identificat-o deja cu Imperiul Roman. Intrat într-o adormire după primele secole de creștinism, prima fază a Imperiului Roman a ținut aproximativ 1.000 de ani, din 753 î.H. până în 476 d.H.. După această aparentă moarte, Imperiul Roman revine în cea de a doua lui formă prin parafarea Europei Unite cu semnarea tratatului de la Maastricht în anul 1993. Semnatarii noii Constituții europene s-au grăbit să scoată din textul ei orice referinre la trecutul sau prezentul creștin al continentului. Era normal, această formă politică este insuflată de Satan însuși: „Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni” (Apoc. 17:8-9). Îngerul leagă reapariția fiarei de spațiul geografic al celor șapte coline (referință tradițională pentru Roma): „Aici este mintea plină de înţelepciune. - Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia. Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă şi, când va veni, el va rămâne puţină vreme.  Şi fiara, care era şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte şi merge la pierzare” (Apoc. 17:10-11). Îngerul îi spune lui Ioan, care trăia întemnițat de prima formă a Imperiului Roman, că acest Imperiu va reveni în viitor sub forma unei confederații de zece unități administrative: „Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara” (Apoc. 17:12) Peste ele îl vor întrona pe Antihristul obraznic care se va lupta pe față cu Dumnezeu: „Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui” (Apoc. 17:13-14). Înainte de a pieri în lupta cu Mielul, Antihristul va face însă ceva: va distruge orice formă de religie pentru că se va declara pe sine drept Dumnezeu, atunci când va intra în Templul de la Ierusalim: „Apoi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi. Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apoc. 17:15-18). Religiile idolatre vor fi înlăturate pentru a putea face loc cultului Satanei. Paradoxal, orgoliul Satanei va pune capăt tuturor formelor de religie păgâne. Măștile vor cădea și Satan va cere tuturor să i se închine pe față. Capitolul următor, Apocalipsa 18, ne va arăta cum va distruge Iisus Hristos Babilonul politic al Fiarei.

Comentariu suplimentar 1:

 Este necesar să remarcăm că acest capitol 17 nu continuă profeţia în ordinea cronologică. Al şaptelea potir pe care l-am văzut în ultimul rând cuprinde căderea Babilonului de care Şi-a adus aminte Dumnezeu, „ca să-i dea potirul de vin al furiei mîniei Lui”. Capitolul 17 este o descriere care explică ce făcea Babilonul atât de urât în fața lui Dumnezeu şi pentru ce El îl judecă atât de aspru dar, dând această descriere, Sfântul Duh intră mai ales în povestirea amănunţită a relaţiilor Babilonului cu Fiara, puterea imperială despre care a fost vorba mai înainte. Acestea sunt cele două obiecte principale de judecată, aşezate înaintea noastră în acest capitol și de care ne vom ocupa, cu toate că, ce-i drept, judecata Fiarei este numai menţionată ca având loc prin puterea Mielului, iar amănuntele sunt rezervate unei alte părţi a profeţiei. Principiul a ceea ce este înfăţişat aici este foarte clar. Dacă privim păcatul din punctul de vedere cel mai general, vom vedea că el a îmbrăcat totdeauna una sau alta din aceste două forme, corupţia sau violenţa. Cea dintâi (depravarea) este reprezentată prin femeie: este firea omenească lăsându-se pradă dorinţelor sale rele, fără să ia în consideraţie voia lui Dumnezeu; a doua, (violenţa), închipuită prin Fiară, este expresia voinţei omului, punându-se în vrăjmăsie directă cu Dumnezeu. Dar Scriptura intră, asupra acestui subiect și cu o mare precizie, în multe amănunte. Am vrut numai să reamintesc care a fost chiar de la început principiul păcatului. Se va observa că, în acest caz, unul din îngerii care aveau cele şapte potire înaintează şi-i zice lui Ioan: „Vino aici, ca să-ţi arăt judecata desfrânatei cele mari, care şade pe ape multe”. Apoi el semnalează două efecte deosebite ale răutăţii ei: unul, legăturile ei întinate cu împăraţii Pământului; celălalt, faptul că „cei care locuiesc pe pământ s-au îmbătat de vinul desfrânării ei”. „Şi m-a dus în Duh într-un deşert” un loc complet necultivat în ce priveşte cunoştinţa de Dumnezeu şi bucuria care vine din legătura cu El. Femeia era acolo, aşezată pe o fiară de culoare roşie, adică, după cum aceasta este bine cunoscut, puterea imperială a Romei. Fiara este „plină de nume de hulă”, ea manifestă reaua şi perversa sa împotrivire faţă de Dumnezeu; mai mult, ea poartă simbolurile pe care le-am văzut deja, „şapte capete şi zece coame”, Duhul lui Dumnezeu privind-o sub forma sa finală şi starea cea mai completă la care îi este dat să ajungă. „Femeia era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu perle”. Ea are tot ceea ce este atrăgător pentru omul firesc şi tot ceea ce i se pare frumos din punct de vedere religios; dar în mâna ei ţinea un potir de aur plin de urâciunile și de necurăţiile desfrânării ei. Ea poartă pecetea groaznică a idolatriei; se vede aceasta, fie în ceea ce ea prezintă oamenilor, fie în ceea ce este scris pe fruntea ei înaintea lui Dumnezeu. „Pe frunte purta scris un nume, o taină: „Babilonul cel mare, mama prostituatelor şi a urâciunilor pământului”. Adevărata semnificaţie și înţelesul deplin al acestui capitol au fost necunoscute chiar din primele vremuri. Unii s-au străduit să o aplice Romei păgâne; alţii au vrut să vadă aici Ierusalimul după ce el s-a pervertit. Dar consideraţia importantă a relaţiei femeii cu Fiara și, mai ales, ceea ce vom vedea îndată, răstoarnă curând una și cealaltă din aceste vederi. Dacă aplicarea la Roma păgână este dificilă și fără ţel îndestulător, din toate explicaţiile, cea mai absurdă este cu siguranţă aceea care pretinde că femeia reprezintă Ierusalimul. În adevăr, foarte departe de a fi purtat de puterea imperială, Ierusalimul a fost călcat în picioare de puterea imperială. Dacă a existat din zilele lui Ioan, o putere care, foarte departe de a susţine Ierusalimul, l-a persecutat şi l-a oprimat, aceasta este puterea Romei; cum deci cetatea Iudeilor ar fi putut să fie prostituata neruşinată urcată pe acest vast Imperiu? În acelaşi timp, încercarea de a face din Roma antică, Babilonul mistic este aproape tot atât de nefericită, şi aceasta pentru un motiv foarte clar. Atâta timp cât Roma a fost păgână, nu a existat nimic care să poată să exprime în mod complet cauza celor şapte capete ale Fiarei, nici nimic care să se asemene măcar cu unul singur dintre cele zece coarne. Mulţi ani se scurseseră de când păgânismul încetase de a fi religia oficială a Romei, când căderea Imperiului adusese împărţirea sa în zece împărăţii, formate în mod providenţial în Europa, astfel că nimeni nu o poate nega, după ce unitatea Romei a fost distrusă ca urmare a invaziei barbarilor. Cu această dragoste de libertate pe care ei o aduceau din pădurile Germaniei, aceştia n-ar fi suportat ca sceptrul de fier al unităţii vechiului Imperiu să dăinuie încă; fiecare din popoarele care năvăliseră în provinciile romane, a stabilit propriul său regat independent într-unul din fragmentele Imperiului dezmembrat. În prezenţa faptelor istoriei, este  cu totul neserios să vrei să aplici acest capitol la perioada, păgână a Romei. Noi vom vedea câte lumini dă Scriptura pentru a hotărî adevărata întindere a profeţiei şi a arăta că nicio aplicare la trecut nu-i corespunde într-un chip satisfăcător. Timpurile vechi nu pot deloc să îndeplinească cerinţele capitolului şi este evident că acelea din Evul Mediu au trecut fără să-l împlinească în totalitatea sa. Trebuie, pentru o deplină realizare, să privim la o zi încă viitoare. Aceasta se acordă în mod perfect cu caracterul general al cărţii; totuşi recunosc că anumite elemente care figurează în Apocalipsă existau atunci şi există încă și acum. Nimeni nu va tăgădui că Babilonul şi-a luat deja oarecum locul, dar este altceva de a pretinde că felul său special de a fi și, mai presus de toate, caracterul său în plină dezvoltare, a fost arătat aşa cum este descris aici. Putem să spunem cu siguranţă că potirul său nu era încă plin și că, înaintea oamenilor, nu apăruse încă în mod clar ceea ce Dumnezeu prevedea că va trebui la sfârşit să atragă judecata Sa. Mai mult, mi se pare sigur până la evidenţă că relaţia Babilonului cu Fiara, astfel cum ea ne este înfăţişată aici, nu poate să se refere decât la o epocă viitoare. Astfel, nu este chestiunea de a şti dacă unii dintre actorii în scenele finale ale marei drame, cum ar fi cetatea împărătească şi Imperiul Roman, se găseau deja acolo; aceasta este evident. Elementele morale care vor caracteriza ultima epocă, nici ele nu lipseau: taina fărădelegii lucra deja de multă vreme, cu toate că duşmanul nu adusese încă apostazia, şi încă mai puţin arătarea celui nelegiuit. Nu se poate găsi în trecut nimic care să îndeplinească totalitatea a ceea ce Duhul ne înfăţişează în acest capitol, iar noi trebuie neapărat să aşteptăm, pentru o mai completă dezvoltare, momentul în care, înainte ca Mielul să judece Fiara, aceasta, cu cele zece coarne va nimici Babilonul. Este şi o altă remarcă de făcut. Se înţelege cu greutate cum cetatea romană sau orice ar fi civil care se leagă de aceasta, poate fi numită „taina”. În parte, din această cauză mulţi oameni excelenţi au încercat să aplice această viziune catolicismului şi eu admit că se poate găsi oarecare asemănare. Acest sistem religios are o legătură incomparabil mai strânsă cu această misterioasă prostituată, ca niciunul din lucrurile despre care am vorbit. Roma, sub o formă oarecare, este cu siguranţă femeia descrisă în acest capitol; cele şapte capete sau coline arată în mod clar acest oraş, singurul despre care s-a putut spune că „are stăpânirea peste împăraţii pământului”. Explicaţia protestantă a acestui capitol este, așadar, când le compari, cu mult superioară teoriei care vrea să vadă aici Roma păgână. O vom găsi totuşi imperfectă, pentru motive care, nădăjduiesc, vor părea clare oricărui spirit neprevenit. Rana de moarte este imprimată nu pe Fiara care huleşte, ci pe fruntea aceleia pe care stă scris: „Taină, Babilonul cel mare”. Pentru ce femeia este astfel reprezentată? Dacă ea reprezintă numai o cetate imperială, ce este în aceasta comun cu o taină? Simplul fapt de a cuceri aproape şi departe şi de a exercita o mare putere politică pe Pământ, nu constituie niciun titlu cu acest nume. O taină are neapărat legătură cu ceva care nu poate fi descoperit prin duhul firesc al omului; este un secret care, pentru a fi descoperit, cere o lumină a lui Dumnezeu clară şi nouă; dar care, odată descoperită în acest fel, este destul de clară. Aşa este cu acest Babilon care vine aici înaintea noastră. Pe bună dreptate îşi trage numele de la oraşul care a fost chiar din timpurile îndepărtate izvorul închinării la idoli, în acelaşi timp şi sediul unei puteri care nu-L recunoştea pe Dumnezeu; această confuzie chiar fiind în viziunea lui Ioan, semnul caracteristic, desemnarea acestei stări de lucruri este luată de la cetatea renumită a caldeenilor, primul loc remarcabil din acest dublu punct de vedere. Dar încercarea făcută de a aplica ceea ce este spus aici, la un Babilon viitor în Caldeia, mi se pare deopotrivă de puţin întemeiată. Există un contrast mare între cetatea descrisă de Ioan şi vechiul Babilon. Acesta din urmă se ridica în câmpia Şinear, în timp ce este spus anume despre prima că ea are şapte capete care, după Cuvânt, arată şapte munţi pe care este aşezată femeia. Eu admit că simbolul cuprinde ceva mai mult decât colinele Romei luate în înţelesul literal, deoarece este spus de asemenea că aceştia sunt şapte împăraţi; dar noi n-avem libertatea de a elimina din descriere prima trăsătură; ea este scrisă pentru a fi crezută, și nu pentru a fi ignorată sau dată de o parte prin interpretări subtile. În rezumat, se pare că Dumnezeu a trasat cu propria Sa mână descrierea Babilonului, astfel ca să fie cu totul evident că Roma „cetate şi sistem”, figurează în scenă. Aceasta cuprinde neapărat şi timpurile Evului Mediu, cu toate că deplinul rezultat nu trebuie să se arate decât la sfârşitul veacului, căci femeia este urcată pe Fiară, adică împărăţie, caracterizată în aşa fel încât simbolul cuprinde natural invazia barbară care a avut loc în trecut, precum şi starea care rezultă din invazia barbară, aceea a celor zece împărăţii. Nu s-ar putea nici pune la îndoială că expresia „taină”, legată de Babilon nu arată că este vorba despre Roma după ce ea a mărturisit că este creştină. Această taină este pusă limpede în contrast cu o alta: cu marea taină a evlaviei (l Timotei 3.16). Aici, există una cu totul diferită: „Taină, Babilonul cel mare, mama prostituatelor și a urâciunilor pământului”. Acolo se găsesc unite binele şi răul într-o legătură nelegiuită, pentru a săvârşi ceea ce este cel mai rău și nu ceea ce este bun. Această alianţă, profană în principiu, caută să unească pe Dumnezeu şi omul firesc, pune ritualurile în locul harului și al Cuvântului lui Dumnezeu, al sângelui lui Hristos şi al puterii Duhului Sfânt şi se serveşte de Numele Domnului pentru a acoperi ambiţia şi poftele cele mai grosolane, pretinzând totuşi că năzuieşte mai sus decât lumea de rând. Toate aceste lucruri îşi au locul în Babilonul cel mare. Dar dacă ea este de asemenea, cu o vinovăţie mai adâncă, mama prostituatelor, ea este de asemenea, mama urâciunilor Pământului. Aceasta ne arată în ea idolatria, o idolatrie reală şi neruşinată, şi nu numai această acţiune subtilă a duhului de idolatrie împotriva căruia fiecare creştin trebuie să fie în gardă. Aici există, alături de Creator, închinarea pozitivă la creatură şi chiar a creaturii aşezată mai presus de Creator. Cine nu cunoaşte, într-adevăr, grozăviile Mariolatriei (închinarea adusă Mariei)? Babilonul este „mama urâciunilor pământului”. Nu este vorba despre acei idoli închipuiţi, în stare să amăgească pe copiii lui Dumnezeu, ci de ceea ce este conform cu pământul însuşi, - de o idolatrie pipăibilă și care merge dezvoltându-se mereu mai mult. Aşa este descrierea pe care Dumnezeu o face Babilonului celui mare. Ceea ce confirmă explicaţia pe care tocmai am dat-o este că, atunci când Ioan vede pe femeia beată de sângele martirilor lui Iisus, el este cuprins de o mare mirare. Dacă ar fi fost vorba numai de o persecuţie din partea păgânilor, ar fi avut motive să se mire văzându-i arătându-şi ura lor de moarte împotriva adevărului și acelora care îl mărturisesc? Că metropola lumii păgâne dedată cultului lui Marte, Jupiter, Venus şi celorlalte divinităţi necurate şi monstruoase ale mitologiei antice, se mânia împotriva Evangheliei care expunea toate aceste mârşăvii la lumina zilei, și că ea căuta să facă rău credincioşilor, trebuia să se aştepte la aşa ceva; era un rezultat care trebuia în mod inevitabil să se producă, de îndată ce s-ar fi înţeles că, creştinismul nu admite compromisuri. Dacă aceia care predicau n-ar fi spus nimic despre deşertăciunile păgâne și s-ar fi mărginit să prezinte Evanghelia ca pe un lucru mai bun decât toate acele lucruri cu care păgânismul putea să se laude, nicio îndoială că păgânii înşişi ar fi recunoscut-o în mare parte. Cu mult înainte de Constantin, puţin după moartea Domnului, unul dintre cei mai răi împăraţi romani propunea Senatului ca Hristos să fie primit şi adorat în Panteon. Dar gândul de a da lui Hristos unicul loc pe care El poate să-l ia, nu putea fi admis. Hristos cere nu numai locul suprem, ci un loc exclusiv faţă de oricare altul; de aceea nimic nu putea și nu poate fi mai respingător pentru păgânism, nimic de asemenea mai fatal pentru el, sub orice formă se prezintă, decât adevărul descoperit în Hristos, care nu admite niciun lucru care nu este el însuşi adevărul hotărât şi exclusiv. În consecinţă creştinismul, atacând direct păgânismul, era, dintre toate lucrurile, cel mai contrar Romei păgâne. Trebuia să se aştepte ca ea să se ridice, cum a făcut-o, împotriva lui Hristos şi a lor Săi. Dar răul care lovea cu uimire pe profet nu era acesta. Era de a vedea că această tainică formă de rău, această contra-mărturie a duşmanului (nu Antihrist, ci Antibiserica), părea şi era în mod larg acceptată ca sfânta biserică catolică a lui Dumnezeu; că, creştinătatea a devenit prigonitorul cel mai înverşunat al sfinţilor lui Dumnezeu şi s-a arătat aprinsă împotriva martorilor lui Iisus, de o ură mai ucigătoare decât a avut vreodată păgânismul în vreun loc, nici în vreun timp. Iată ceea ce, foarte natural, trebuia să-l umple de o mare uimire. „Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei.” Dacă Ioan ar fi pătruns mai întâi în mod real sub suprafaţă, dacă el ar fi văzut că sub această frumoasă aparenţă de creştinătate, femeia era, din toate lucrurile care sunt sub soare, cel mai stricat şi cel mai vrednic de a fi distrus de către Dumnezeu, n-ar fi avut motive să fie surprins în felul acesta. De aceea îngerul îi spune: „Îti voi spune taina acestei femei și a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete și cele zece coarne. Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea se va ridica din Adânc şi se va duce la pierzare. Şi cei care locuiesc pe pământ, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este şi va veni”. Cuvintele care termină acest pasaj, să reţinem bine, descriu Fiara în starea ei finală, când ea va intra în ciocnire cu Babilonul. Această remarcă ne va ajuta să înţelegem că, oricare a putut să fie condiţia trecută a Babilonului, există o condiţie şi în viitor şi în această stare viitoare ea trebuie să piară. În adevăr, remarcaţi aceasta: Fiara, adică Imperiul Roman, este descrisă aici ca și când a existat altădată; apoi existenţa sa a luat sfârşit, dar ea trebuie să apară din nou sub o ultimă formă când ea va veni din Adânc. Oricât de coruptă ar fi fost Roma păgână, ar fi fals să afirmăm că ea s-a urcat vreodată din Adânc. Când apostolul Pavel scrie sfinţilor care erau în Roma, el îi îndemna într-un chip deosebit să fie cu totul supuşi, ca și creştini, puterilor care erau atunci instituite. Pentru orice creştin din Roma, aceasta se aplica în mod evident la Imperiul Roman. Dar noi ştim ce era atunci împăratul; niciodată n-a fost unul mai rău şi totuşi Dumnezeu prinde această ocazie chiar de a arăta creştinilor datoria lor cu privire la autoritatea omenească aşezată în afară de ei şi peste ei. „Căci nu este autoritate decât de la Dumnezeu. Şi cele care există sunt rânduite de Dumnezeu”, acesta este principiul pe care îl pune apostolul relativ la puterile pământeşti. Iar aceasta nu înseamnă a ieşi din Adânc. Dar vine timpul când autoritatea va înceta de a fi rânduită de Dumnezeu; la această perioadă se referă ultima condiţie a Fiarei. Dumnezeu, în providenţa Sa, aprobă marile imperii de altădată şi acest principiu continuă atâta timp cât Biserica este pe Pământ. De aceea noi trebuie să recunoaştem originea divină a guvernelor, chiar când cei care ţin frânele lor o uită şi îşi menţin autoritatea în lume ca un lucru care decurge din popor, independent de Dumnezeu. Dar se apropie ziua când îi va fi îngăduit Satanei să conducă lucrurile după propriul său plac. Pentru puţin timp (şi ce îndurare din partea lui Dumnezeu că acest timp trebuie să fie scurt!), Satan va ridica un Imperiu potrivit planurilor sale, Imperiu care va ieşi din principiile satanice care tăgăduiesc pe Dumnezeu. Aici este o parte din ceea ce pare a însemna faptul că Fiara urcă din Adânc. „Ea se va duce la pierzare”, este adăugat ca urmare. „Şi cei care locuiesc pe pământ, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira cînd vor vedea că fiara era, nu mai este și va veni”. Iată ceea ce va răsturna cu totul şi maximele politicienilor şi ideile obişnuite ale omului asupra istoriei. Niciodată n-a fost făcută o experienţă asemănătoare. Care este Imperiul care, după ce a existat, a dispărut, pentru a reapărea cu pretenţii şi o putere mai mare, şi numai pentru a găsi sfârşitul cel mai groaznic? Este un lucru cu totul străin de istorie. Una din ideile cele mai acceptate este că împărăţiile se aseamănă omului prin aceea că încep, se ridică şi cad. Dar, după cum omului îi este greu să creadă în învierea omului, nu este de mirare că el refuză să creadă în învierea unui Imperiu. Marea diferenţă constă în aceea că, în cazul omului, Dumnezeu lucrează învierea, în timp ce, când va fi vorba de Imperiu, puterea Diavolului îl va ridica din nou. Fără îndoială, aceasta va fi o reapariţie din toate punctele extraordinară și anormală, cu totul excepţională în istoria lumii. De aceea această înviere a Imperiului Roman va duce cu sine ca un torent pe oamenii uimiţi. Ei ştiu puţin acum, pentru că ei nu cred ceea ce este scris aici, ceea ce este pe punctul de a ieşi din Adânc. Satan va fi izvorul ridicării și puterii finale a acestui Imperiu: el, şi nicidecum Dumnezeu îi va da caracterul său. „Aici este mintea care are înţelepciune: cele şapte capete sunt şapte munţi pe care stă femeia. Sunt şi şapte împăraţi.” Am atins deja dubla semnificaţie a simbolului „munţii”; „cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă”; adică al şaselea cap, acela care stăpânea în zilele lui Ioan, care indică forma imperială de guvernământ. Nimic nu poate să fie mai clar. Avem aici o indicaţie de timp de o importanţă majoră. O a şaptea formă trebuie să urmeze şi, ceea ce este mai mult, a şaptea, sub un anumit raport, trebuia să fie a opta. „Şi fiara care era şi nu mai este, ea însăşi este un al optulea; este dintre cei şapte şi merge la pierzare.” Într-un sens, ea trebuia să fie o a opta formă de guvernământ şi, în alt sens, dintre cei şapte; a opta, poate, din cauza caracterului pe care i-l imprimă învierea sa extraordinară, dar totuşi una din cele şapte, pentru că din punct de vedere exterior este vechiul imperialism care reapare. Aceasta explică, mi se pare, capul rănit de moarte, care a fost în urmă vindecat (capitolul 13.3). Ea este dintre cei şapte, din punctul de vedere al caracterului său de Imperiu; dar este un al optulea, pentru că, atunci când ea reînvie, originea sa este satanică. Nimic asemănător nu va fi fost văzut vreodată mai înainte. „Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi autoritate ca împăraţi timp de un ceas împreună cu fiara.” Ei trebuie toţi să domnească în acelaşi timp cu Fiara; acesta este unul din principalele elemente necesare înţelegerii acestui capitol. Toţi aceia care cunosc istoria timpurilor trecute ştiu că, atunci când cei zece împăraţi au apărut, Fiara, puterea imperială, nu mai exista. Pe ruina unităţii romane s-au ridicat cele zece împărăţii bine cunoscute, pe care barbarii le-au întemeiat după aceea. Eu nu ridic nicio problemă relativ la numărul împăraţilor. Ştim că uneori au fost nouă, alte ori unsprezece şi mai mult; dar, orice ar fi, afirm, potrivit istoriei, că ei n-au primit niciodată puterea ca împăraţi pentru unul singur şi în acelaşi timp cu Fiara, căci aceasta înseamnă aceste cuvinte: „un ceas împreună cu fiara.” Este contrariul chiar care nu poate fi respins. Ei au primit puterea ca împăraţi, când Fiara încetase de a exista. Astfel, când considerăm stingerea Imperiului şi ridicarea împărăţiilor barbare, vedem, daca ne alipim de ceea ce Dumnezeu ne-a spus, o diferenţă completă între istoria trecută şi împlinirea sigură a profeţiei în viitor. Nu există, în expresii, nimic greu, nici cu două înţelesuri; omul singur este de condamnat când el le-a aplicat rău. Eu recunosc totuşi bucuros că a existat deja o împlinire parţială. Se înţelege bine că Dumnezeu a voit, prin mijlocirea acestei cărţi, să susţină și să mângâie pe poporul Său în timpul unei epoci de întuneric; în harul Său, El a putut să dea o slabă lumină privitor la adevăratul folos al profeţiei, pentru a întări pe sfinţi în încercările lor. Ei au suferit din partea Romei; şi era uşor de văzut că prigonitoarea, descoperită în această carte şi numită Babilon, este identificată cu Roma, cetatea împărătească. Până aici ei aveau dreptate. Nu avem motive să ne mirăm că o lumină parţială le-a fost de un astfel de ajutor. Ei nu aveau de asemenea decât o vedere imperfectă despre îndreptăţire, o înţelegere şi mai mică încă, dacă chiar se poate spune că a existat o astfel de înţelegere, despre Hristos drept Căpetenie sau Cap al Bisericii, despre preoţia Sa şi despre multe alte adevăruri. Ei nu aveau de asemenea decât foarte puţine lumini asupra profeţiei, dar Domnul, prin puţinul pe care ei îl posedau, îi susţinea cu putere şi le făcea mult bine. Dar există vreo raţiune care să ne oblige să ne mulţumim cu măsura de lumină pe care o aveau sfinţii de altădată? Nu, desigur, și aceasta este totuşi aspra robie pe care tradiţiile istorice o impun celor care sunt de acord cu ele. Neacceptând decât ceea ce cunoşteau aceia care au trăit înaintea lor, ei se reduc astfel ei înşişi la cea mai mică măsură a adevărului. Când harul lui Dumnezeu este atât de abundent, când Cuvântul Său este atât de bogat, atât de complet şi atât de adânc, este trist să vezi copii ai lui Dumnezeu mulţumiţi de a avea numai cu ce să-şi salveze sufletele sau de a le împiedica să moară de foame. În prezenţa a tot ceea ce harul Său are în rezervă pentru ei, a acţiona astfel nu este nici pentru slava Sa, nici pentru propria lor binecuvântare. În toate lucrurile, singurul principiu adevărat este de a merge la izvorul adevărului divin, pentru a scoate din el răcorirea, puterea şi dispoziţiile în stare să împlinească lucrul la care Dumnezeu ne cheamă; este în afara oricărei îndoieli că Dumnezeu atrage într-un chip cu totul special atenţia poporului Său asupra valorii Cuvântului Său și îndeosebi asupra părţii pe care o studiem acum. Este evident că versetul de care ne ocupăm nu are legătură nici cu puterea romană în unitatea sa, nici cu partea orientală sau bizantină, după ce Imperiul a fost scindat, nici cu starea de fragmentare în care se găsea Apusul după răsturnarea lui Augustus. Într-adevăr, în timpul Evului Mediu au putut să fie zece regate (în contrast cu vechea stare în care Fiara exista făre ele), dar nu avea, în acelaşi timp cu ei zece şefi, o fiară sau sistem imperial. Aceasta a condus la gândul că Papa era Fiara. Dar această explicaţie nu răspunde exigențelor lui Dumnezeu; dimpotrivă, Scriptura furnizează argumente clare şi puternice care demonstrează că nu s-ar putea aplica acest simbol Papei, cel puţin ca fiind în el împlinirea completă. Un dublu fapt ne este înfăţişat într-un chip distinct în acest verset, că cele zece coarne primesc puterea lor împărătească pentru acelaşi ceas sau acelaşi timp cu Fiara, şi nu după ce puterea acesteia a luat sfârşit. Fiara şi cei zece împăraţi exercită puterea simultan. Aceasta ne scuteşte de o mulţime de comentarii; căci noi găsim totodată ceea ce este perfect simplu şi ceea ce orice creştin care crede că această carte este Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să recunoască. A introduce aici istoria, nu poate decât să ne arunce în încurcătură; cei care apelează cel mai mult la evidenţa pe care istoria o aduce, par de asemenea că ignoră cel mai mult faptele ei. Sunt de ajuns cunoştinţele cele mai elementare; într-adevăr, cine printre noi nu ştie, prin Biblia însăşi, că la naşterea lui Hristos exista un Imperiu Roman guvernat de un sigur împărat şi care nu era divizat în zece regate? A fost dat un decret ca să se facă recensământul întregii lumi. Dacă împăraţii ar fi existat şi ar fi avut o parte la autoritate, cu toate că subordonată Fiarei, ar fi trebuit cel puţin să fie consultaţi. Dar nu, era un decret absolut, emis fără îndoială de un şef unic al unui Imperiu nedivizat. Cu câteva secole mai târziu, se întâmplă nu numai împărţirea în Imperiul de Apus şi de Răsărit, ci şi starea de diviziune a Occidentului, când n-a mai fost căpetenie împărătească. Profeţia, din contră, ne arată că Fiara care a reînviat şi împăraţii separaţi domnesc în acelaşi timp, înainte ca judecata divină să le nimicească la venirea lui Hristos şi a sfinţilor Săi. Prin urmare aceasta trebuie să fie într-o epocă viitoare. Cât de bine se armonizează totul cu gândul care predomină în toate timpurile moderne! Constituţionalismul, cum este numit, este fructul sistemului teutonic, survenind peste acela al Imperiului Roman dezmembrat. Barbarii au introdus ideile de independenţă ca şi de feudalitate; ei, prin urmare, au ţinut piept pentru libertate, astfel că toate eforturile întreprinse de atunci pentru a reconstitui Imperiul au eşuat complet. Motivul este limpede; există un obstacol, „cel ce o opreşte” (2 Tesaloniceni 2.7). Lucrul nu poate să se facă înainte ca să sosească momentul. Când momentul va fi venit, divinul obstacol va fi ridicat și Diavolul va putea să facă tot ce el vrea mai rău. Latura politică a acestei acţiuni este descrisă aici cu o claritate şi o concizie surprinzătoare. Cele zece coarne cu Fiara trebuie toate să primească autoritatea - Fiara exercitând puterea imperială şi cele zece coarne autoritatea ca regi; aceasta are loc într-unul şi acelaşi timp, înainte ca să vină sfârşitul. Este clar că, aceasta trebuie să aibă loc în viitor. Este imposibil de a vedea ceva în trecut care să se aplice aici cu oarecare aparenţă de dreptate. Scriptura şi faptele sunt de acord pentru a respinge orice teorie asemănătoare. „Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei atât puterea cât şi stăpânirea lor”. Până în prezent, contrariul a fost adevărat în istorie. Coarnele au luptat mereu unul contra altuia şi chiar adesea contra Papei. De la Imperiul Roman, niciodată lumea n-a văzut o putere imperială sub care total să se fi plecat. N-am auzit noi toţi vorbindu-se despre echilibrul european? Acesta este lucrul de care naţiunile s-au ocupat continuu, de teamă ca nicio putere să nu devină Fiara. Dacă unele se unesc între ele, celelalte se grăbesc să vină în ajutorul celui mai slab, geloase cum sunt toate de a vedea pe una din ele câștigând o autoritate și o putere prea preponderentă şi de a guverna tot restul. Dar în epoca pe care o comentăm, ele îşi dau fiarei atât puterea cât şi stăpânirea lor, aceasta fiind căpetenia lor imperială. „Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domn al domnilor și împărat al împăraţilor şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sunt cu El, de asemenea îi vor birui”. Dar n-am văzut încă sfârşitul Babilonului. Rolul pe care el l-a avut pentru a corupe pe cei mari şi a otrăvi pe cei mici - caracterul său de idolatrie - a fost plasat înaintea noastră, ca şi legătura lui cu Fiara. Acum un conflict izbucneşte. I se îngăduie femeii să fie urcată pe Fiară, adică să influenţeze şi să guverneze Imperiul, dar la sfârşit ea devine obiectul urii celor zece coarne şi a Fiarei, care o pustiesc, o jefuiesc şi o nimicesc. „Apoi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut, pe care stă prostituata sunt popoare, mulţimi, neamuri şi limbi”. Astfel influenţa nu se exercita numai asupra Fiarei, ea se întindea mult mai departe. Hoardele gotice n-au fost încorporate la Imperiu şi ele nu erau coarne ale Fiarei; ele nu i-au dat puterea lor, ci dimpotrivă, au nimicit-o pe a sa. Ele au zdrobit Fiara, mult mai mult decât Babilonul. Istoria timpurilor trecute nu răspunde nicidecum la profeţie. „Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe prostituată, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc.” Astfel coarnele și Fiara se unesc într-o aceeaşi ură împotriva prostituatei: le vedem nu numai existând împreună, ci unindu-se în schimbarea lor de sentiment cu privire la Babilon. O alianţă între cei răi n-ar putea să dureze. Mai mult, noi vedem că nu Evanghelia, nici puterea Duhului Sfânt nu acţionează pentru a nimici Babilonul, ci nelegiuitul Imperiu Latin Reînviat, unit cu regatele sale vasale din Apus. O unire profană trebuie să se termine prin ură. Ei vor trata Babilonul cu dispreţ, îl vor expune ruşinii, vor pune mâna pe lucrurile lui şi pe resursele lui şi în sfârşit îl vor nimici. Poate să existe ceva mai puţin rezonabil decât să gândeşti că Papa (admiţând că Fiara îl reprezintă) se va uni cu diferitele căpetenii ale puterilor occidentale, regii catolici, pentru a nimici propriul său oraş sau propria sa biserică, fie că este privit Babilonul ca una sau ca alta? Unii caută să ocolească dificultatea, spunând că pustiirea Babilonului este aceea pe care au făcut-o Romei hoardele barbare. Deci în trecut ar trebui raportate toate aceste evenimente. Ce confuzie! Aceasta nu este de ajuns să arate că un astfel de sistem nu stă pe nicio temelie solidă? De aici provin eforturile care au fost făcute pentru a susţine o falsă lecţie în text. S-a voit să se menţină o noţiune care nu se potriveşte cu adevărul; trebuie citit „cele zece coarne și fiara” ceea ce implică prezenţa lor în aceeaşi perioadă și pentru o aceeaşi acţiune cu Fiara, în scopul de a jefui apoi și de a distruge Babilonul. Dumnezeu Se serveşte de ei pentru a pune deoparte pe marea corupătoare religioasă, al cărui centru al puterii se găseşte la Roma. Este uşor de a înţelege că puterea imperială poate să se dezvolte fără obstacol sub forma sa finală de violenţă, de răzvrătire contra Domnului şi de apostazie. Religia, oricât de coruptă ar fi, lucrează ca un frâu asupra voinţei umane, ca și un guvern, chiar dacă este rău. Cel mai rău dintre guverne valorează mai mult decât anarhia. Nu vreau totuşi să spun că o religie coruptă valoreză mai mult decât absenţa religiei, dar în toate cazurile este ceva care îi tulbură pe oameni și este un spin pentru cei care nu vor religie nicidecum. Aceasta este cauza pentru care coarnele şi Fiara se unesc împotriva prostituatei și o pustiesc. Mângâierile cu care au desfătat-o împăraţii Pământului, supunera Fiarei la influența sa, fac cu atât mai amară ura lor, cu atât mai arzătoare furia lor contra aceleia care, necredincioasă lui Dumnezeu, se slujeşte de Numele lui Hristos pe care ea îl uzurpase şi dezonorase, pentru a câştiga ceea ce acum era pierdut fără întoarcere. „Căci Dumnezeu le-a pus în inimi să-I aducă la îndeplinire gândul: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei împărăţia lor, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.” Acesta este un timp de amăgire puternică, să nu uităm. „Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului.” Roma singură răspunde la această descriere. „Femeia” este simbolul mai general, desemnându-o ca pe marea cetate imperială; „prostituata” o reprezintă în caracterul său religios, dar stricat, cuprinzând Roma papală, dar neterminându-se cu papalitatea aşa cum este ea în prezent.

JUDECATA CURVEI CELEI MARI (PARTEA I) - comentariu suplimentar 2 - o altă posibilă interpretare!

 Potirul 7 ne-a arătat că la finalul celor 3.5 ani, cu puțin timp înainte de a doua venire a lui Hristos, va avea loc judecata Babilonului celui mare. Această judecată fusese anunțată încă din 14:8. Cap.18-19a detaliază această mare judecată. Spațiul alocat acestei judecăți ne arată încă odată ce mare semnificație are acest eveniment pentru vremea sfârșitului. Babilonul este înfățișat ca și curva cea mare deoarece cu ea au curvit împărații pământului, și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei. Ea pare că este prima care părăsește valorile lui Dumnezeu și primește duhul amăgirii antihristice. Ba mai mult, această amăgire antihristică pe care ea o îmbrățișează se răspândește cu ajutorul ei în toate împărățiile lumii. Ea reprezintă în primul rând centrul ideologiei și religiei împărăției fiarei. Religia promovată de prorocul mincinos (închinarea la fiară) are ca și mare centru acest Babilon întunecat. V.3 ne înfățișează curva cea mare ca pe o femeie dintr-o pustie, amintindu-ne astfel de femeia din pustie din cap.12. Ea șade pe o fiară. Fiara este plină de nume de hulă, are 7 capete și 10 coarne. Deci este aceeași fiară descrisă în cap.13, cea care va aduce închinare unui singur om și care va prigoni pe sfinți. Elementul de noutate despre fiară este culoarea ei: stacojiu, adică roșu aprins. Este aceeași culoare ca cea a balaurului (vezi 12:3). Deci fiara este manifestarea puterii balaurului pe pământ. Culoarea roșie poate trimite și la sângele sfinților vărsat în cantități uriașe de această împărăție (vezi și potirele 2 și 3 din cap.16). Ce înseamnă că femeia șade pe fiară? Ne arată în primul rând că femeia are o relație specială cu fiara, că există o alianță și o colaborare aparte între fiară și femeie. În al doilea rând ne arată că femeia ocupă o poziție privilegiată de autoritate în împărăția fiarei, ea putând fi chiar marea capitală din imperiul fiarei. V.4 insistă pe ținuta fiarei. Ne amintim că tema hainelor străbate întreaga secțiune de față (cap.15-19a). Ținuta femeii conține: purpură, stacojiu, aur, pietre scumpe, mărgăritare, un potir de sur plin de necurățiile curviei ei. Purpura trimite la slavă și regalitate, adică la poziția specială de autoritate politică a femeii în împărăția fiarei. Stacojiul ne arată că ea este una cu fiara, inima împărăției fiarei și că de asemenea va participa la vărsarea sângelui martirilor. Purpura și stacojiul erau materiale foarte scumpe. Aceste haine regale sunt împodobite cu aur, pietre scumpe, mărgăritare și se adaugă și un potir de aur. Acestea trimit la luxul și prosperitatea economică și materială a acestei femei. Capitolul 18 va dezvolta această temă subliniind că femeia devine centrul economic al împărăției fiarei căci toți negustorii pământului se îmbogățesc prin risipa desfătării ei. Căderea ei declanșează un colaps economic global. Dar aceste materiale pot arăta și puterea ei de seducție căci le regăsim și în prezentarea Cortului, Templului și Noului Ierusalim. Femeia imită slava împărăției lui Dumnezeu și exercită o seducție reală asupra pământului întreg. Pe frunte femeia poartă scris un nume, o taină: Babilonul cel mare, mama curvelor și spurcăciunilor pământului. Esența identității ei constă în faptul că ea este marea sursă a răului de pe pământ. Modul în care ea devine principala sursă de amăgire și răspândire a răului de pe pământ pare a fi o taină. De ce este denumită Babilonul cel mare? Babilonul era marea capitală a Imperiului Babilonian. Ea avea un lux inimaginabil pentru acele vremuri și era un mare centru de ocultism. Babilonul este foarte prezent în profețiile Vechiului Testament și este învinovățit pentru mândria sa luciferică, pentru vrăjitoria sa dar și pentru faptul că a vărsat fără milă sângele poporului lui Dumnezeu. Babilonul este cel care a distrus Ierusalimul și Templul și a dus pe Israel într-o aspră robie. Această asociere între curvă și Babilonul cel mare este încă un argument că ea reprezintă marea capitală a imperiului lui Antihrist. Și într-adevăr, imediat după ce se menționează Babilonul cel mare (marele vrăjmaș al poporului lui Dumnezeu din vechime) autorul ne spune în v.5 că această femeie era și îmbătată de sângele sfinților și mucenicilor lui Iisus. Ea este responsabilă și cu generarea prigonirii creștinilor din timpul domniei fiarei. Până acum femeia din pustie este prezentată ca marele centru politic, religios, economic și de prigonire a creștinilor din împărăția fiarei. Ce altceva ar putea fi ea decât marea capitală a împărăției lui Antihrist? Ioan se miră foarte mult când vede această femeie. Nu știm exact motivul mirării lui. Se miră oare din pricina grozăviilor femeii și a arătării ei spectaculoase, din pricina relației acesteia cu fiara sau din pricina identității ei? Sau pur și simplu poate se întreabă ce ar putea să reprezinte această femeie. Într-adevăr în v.7, ca răspuns la mirarea lui Ioan îngerul îl asigură că îl va lămuri în cele ce urmează cu privire la taina femeii și a fiarei care o poartă. Și în a doua parte a capitolului 17 îngerul oferă explicații deopotrivă pentru identitatea fiarei și a femeii. Faptul că și fiara este inclusă în aceste explicații ne arată că identitatea femeii este strâns legată de identitatea fiarei, și că nu putem pricepe ce este cu femeia dacă nu înțelegem mai întâi ce este cu fiara. Așa se explică faptul că Ioan ne oferă mai întâi multe detalii cu privire la identitatea fiarei (v.8-14) și apoi la finalul capitolului revine la femeie (v.15-18). Detaliile cu privire la fiară ne confirmă în primul rând că este vorba de aceeași fiară din cap.11 și cap.13, adică de împărăția lui Antihrist. Termenul fiară se poate referi fie la o împărăție, fie la împăratul care conduce acea împărăție, adică la Antihrist. Astfel imaginea fiarei cu 7 capete și 10 coarne trimite în primul rând la împărăția lui Antihrist, dar imaginea fiarei care era, nu mai este și va veni trimite în primul rând la Antihrist, așa cum ne arată v.11 în care fiara este identificată cu cel al 8-lea împărat. Aceste pasaj ne oferă și informații noi despre fiara din capitolul 13, și în mod special despre semnificația celor 7 capete și 10 coarne și despre relația dintre acestea. Într-adevăr în cap.13 ni s-au amintit cele 7 capete și cele 10 coarne dar nu ni s-au lămurit semnificațiile acestora. Observăm o anumită temporalitate în pasajul dedicat fiarei (v.8-14): există un acum profetic, un trecut profetic și un viitor profetic. Prezentul profetic coincide cu momentul dispariției temporare a fiarei de pe scena istorică: Fiara pe care ai văzut-o era, și nu mai este. A doua parte a v.8 ne arată că este vorba de momentul rănirii fiarei cu rana cea de moarte (descris în 13:3) deoarece la fel cum pământul se miră în cap.13 de vindecarea rănii, aici locuitorii pământului se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este și va veni. Următoarele versete ne explică această revenire spectaculoasă a fiarei pe scena istoriei. Mai întâi însă ni se atrage atenția că aici este mintea plină de înțelepciune (v.9). O expresie similară o găsim în 13:18 când suntem îndemnați să socotim numărul fiarei. Avem nevoie tot de o minte plină de înțelepciune pentru a pricepe semnificația celor 7 capete, căci despre acest lucru este vorba în următoarele versete (v.9b-v.11). Cele 7 capete (menționate și în 13:1) au o dublă semnificație. Prima se referă la 7 munți pe care șade femeia. A doua se referă la o succesiune de 7 împărați. Cei 7 munți par a fi o trimitere la Roma deoarece în secolul întâi era bine cunoscut faptul că Roma era așezată pe 7 coline. Dar de ce ai avea nevoie de o minte plină de înțelepciune pentru a înțelege această trimitere spre Roma, foarte facilă pentru orice cetățean din imperiu din vremea lui Ioan? Deși foarte mulți comentatori identifică femeia cu Roma secolului întâi sunt foarte multe elemente din text care NU se potrivesc cu această interpretare (vom reveni mai târziu la aceste aspecte). Mai degrabă cei 7 munți creează doar o asemănare între Roma secolului întâi și femeia care șade pe fiară: la fel cum Roma este marea capitală a Imperiului Roman, la fel Femeia este marea cetate a imperiului fiarei. Într-adevăr, mai degrabă aici este nevoie de o minte ascuțită care să priceapă că cei 7 munți nu înseamnă o identificare cu Roma ci doar realizarea unei asemănări cu măreață cetate romană. Însă autorul nu insistă pe prima semnificație a celor 7 capete (cei 7 munți pe care șade femeia), ci pe a doua si anume: cei 7 împărăți. Versetele 10 și 11 ne explică că este vorba de o succesiune de 7 împărați și nu de 7 împărați care domnesc în același timp. Apare întâi o primă succesiune de 5 împărați care deja au căzut, deci care în prezentul profetic al imaginii apocaliptice nu mai sunt în poziție de conducere. Observăm că unul dintre primii 5 împărați este chiar fiara care era, nu mai este, dar va veni. Textul continuă: unul este cu referire deci la al 6-lea împărat care corespunde prezentului profetic al pasajului. Mai departe: celălalt (al 7-lea deci) n-a venit încă, și când va veni, el va rămâne puțină vreme. Versetul 11 este extrem de important căci identifică fiara (care era și nu mai este) cu al 8-lea împărat, dar care este din numărul celor 7, și deci nu face decât să revină pe scena istoriei în mod spectaculos. De aceea fiara are doar 7 capete și nu 8. Ne aducem aminte de 13:3 în care ni se spune că unul din cele 7 capete ale fiarei părea rănit de moarte. Capitolul 17 lămurește misterul arătându-ne că este vorba de un împărat (dintr-o succesiune de 7 împărați) care revine spectaculos pe scena istorie. Deci NU este vorba de revenirea uimitoare a unei împărății, ci de revenirea la domnie a unui împărat. Și cum am precizat deja fiara este unul din primii 5 împărați, dar are o rană de moarte și se retrage temporar de la domnie. Urmează doi alți împărați (împăratul al 6-lea și împăratul al 7-lea care domnește foarte puțin). Apoi are loc vindecarea miraculoasă și revenirea la domnie a fiarei care este în același timp al 8-lea împărat dar și unul din cei 7 împărați. Această revenire și vindecare miraculoasă declanșează mirarea întregului pământ și faza de apogeu din împărăția fiarei (cele 42 de luni când pământul se închină fiarei iar creștinii sunt prigoniți). În lumina acestui șir de evenimente este logic să credem că cel mai probabil Antihristul este chiar al 5-lea împărat pentru a nu se crea astfel o distanță temporală foarte mare între rănirea sa și revenirea sa șocantă pe tron. De ce ne sunt oferite aceste detalii despre succesiunea celor 7 împărați? În primul rând ni se dezleagă misterul din 13:2 cu referire la vindecarea miraculoasă a unuia din cele 7 capete a fiarei. În al doilea rând aceste informații ne-ar putea ajuta să-l putem identifica pe Antihrist pe scena istoriei. Și aici într-adevăr este o minte plină de înțelepciune pentru a realiza o paralelă corectă între o succesiune de împărați din istoria contemporană și succesiunea de împărați din Apocalipsa 17. Dar împărații din această succesiune peste ce domnesc: peste împărăția inițială (de origine) a fiarei sau peste o alianță de împărății (imperiul fiarei în fază preliminară)? Pun această întrebare din pricina versetului următor care introduce pe cei 10 împărați. Într-adevăr fiara din 13:1 avea nu doar 7 capete ci și 10 coarne. Capitolul 13 nu lămurește semnificația acestora. De-abia acum în capitolul 17 găsim lămuririle necesare. Întâi ni se explică semnificația celor 7 capete și anume: o succesiune de 7 împărați. Apoi (în v.12) ni se tălmăcește cele 10 coarne: aceștia sunt 10 împărați care nu au primit încă împărăția, care, așadar, nu sunt la conducere în timpul domniei celui al 6-lea împărat din succesiunea de 7 (prezentul profetic al pasajului). Ei însă vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. Și aici avem două posibile interpretări: prima că ei își vor începe domnia în același timp cu revenirea spectaculoasă a fiarei (adică odată cu al 8-lea împărat și la începutul celor 42 de luni), sau că ei vor primi domnia doar la finalul domniei fiarei (adică la finalul celor 42 de luni) pentru a se uni cu acesta în actul distrugerii curvei celei mari. În text găsim argumente pentru ambele interpretări. La prima citire pare că ei primesc putere împărătească la începutul celor 42 de luni. Într-adevăr, v.13 ne spune că toți au același gând și dau fiarei puterea și stăpânirea lor. Or în cap.13 fiara capătă o stăpânire mondială la începutul celor 3.5 ani și nu la finalul acestora. Astfel cap.17 ar explica cum de reușește fiara din cap.13 să capete așa repede o stăpânire mondială, și anume cele 10 centre de putere ale lumii, prin cei 10 împărați, vor da concomitent stăpânirea lor fiarei. Apoi în v.14 ni se spune că ei se vor război alături de fiară împotriva Mielului, ceea ce ar putea însemna în lumina cap.13 că ei vor sprijini prigoana urmașilor Mielului din cele 42 de luni. Mielul însă îi va birui. Dar și cei credincioși vor birui acești împărați. Or dacă acești 10 împărați vor apărea doar la finalul celor 42 de luni pentru a nimici curva de unde mai apare ideea că cei credincioși îi vor birui? Însă dacă ei prigonesc pe creștini cele 42 de luni alături de fiară, atunci are sens ideea că cei care biruiesc fiara prin răbdare și credință, biruiesc implicit și pe acești 10 împărați. Aceste argumente ne-ar face să credem că ei primesc domnia la începutul celor 42 de luni. Însă este un amănunt care ne face să punem în calcul și cealaltă variantă, și anume faptul că ei vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. Or este o diferență între 42 de luni și un ceas. Iar în 18:17 ni se spune că distrugerea Babilonului a avut loc într-un ceas. Să fie vorba de același ceas, adică cel al domniei celor 10 împărați? De asemenea v.16 și 17 ne sugerează că decizia lor de a da fiarei puterea lor împărătească este direct legată de judecarea curvei, care are loc repede, într-o singură zi, la finalul celor 42 de luni. Pe care din cele 2 interpretări să o alegem? Marea întrebare ar fi de ce autorul ar prezenta în cap.17 cele 42 de luni de domnie din cap.13 ca un singur ceas? Să accentueze și mai mult că domnia fiarei va fi foarte scurtă și că Dumnezeu îi va pune repede capăt domniei? Pe de altă parte dacă cei 10 împărați apar doar la finalul domniei fiarei, înseamnă că fiara capătă putere mondială absolută doar la finalul celor 42 de luni? Celelalte 10 centre de putere ale lumii vor avea o anumită autonomie în cele 42 de luni? Totuși capitolul 13 ne arată că fiara domnește 42 de luni peste tot pământul, și tot pământul se închină la fiară și participă la prigonirea sfinților. Cum armonizăm toate aceste perspective? Oricum ar fi, cele 10 centre de putere ale lumii țin de împărăția fiarei de la începutul celor 42 de luni, se închină fiarei și prigonesc pe sfinți în cei 3.5 ani și jumătate. Poate dețin totuși o anumită autonomie și doar la finalul celor 42 de luni, ele renunță la această autonomie prin decizia simultană a celor 10 împărați de a da fiarei stăpânirea lor împărătească. Capitolul 17 ne aduce, așadar, detalii noi despre fiară lămurindu-ne semnificația celor 7 capete și a celor 10 coarne. Pe de o parte există o succesiune de 7 împărați, iar pe de altă parte există 10 centre de putere în lume a căror unire/alianță formează baza imperiului fiarei. De ce ne sunt oferite aceste informații? Cu ce ne ajută? Aceste informații sunt introduse de expresia: Aici este mintea plină de înțelepciune. Am precizat deja faptul că o expresie similară apare la finalul cap.13 când suntem îndemnați să calculăm numărul fiarei. După cum socotirea numărului numelui fiarei ne-ar ajuta să-l identificăm mai repede pe Antihrist pe scena istoriei, la fel este posibil ca și aceste noi detalii despre fiară să ne fie date pentru același scop al înțelegerii vremurilor. În acest context este interesant să aducem în discuție și celebrul verset 24 din Daniel cap.9: El (Antihristul) va face (sau: va întări) un legământ trainic cu mulți timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare… Acest verset ne arată că alianța există înainte de ultimii 3 ani și jumătate care încep la jumătatea săptămânii din Daniel 9:24. Să încercăm să creionăm un posibil scenariu. Personajele: 10 principale centre ale puterii mondiale (probabil primele 10 state ca putere), Antihristul (fiara ca om) și curva cea mare (vasul cetate/popor în care se naște ideologia antihristică). Toate aceste personaje participă la formarea unei alianțe mondiale care se transformă în imperiul antihristic (fiara ca sistem/imperiu). Cele 10 centre de putere sunt actorii principali ai alianței mondiale. Antihristul (fiara ca împărat) este creierul acestei alianțe (vezi Daniel 9:24) și foarte probabil chiar inițiatorul ei. Ca personaj politic el poate fi reprezentatul unuia din cele 10 centre de putere, sau al unui al 11-lea centru de putere, sau chiar al curvei celei mari (Neavând suficiente detalii cu privire la acest aspect trebuie să luăm în calcul toate cele 3 posibilități). Curva cea mare este centrul ideologic al alianței care va deveni și marea capitală a imperiului antihristic. Acum este momentul să introducem cele 7 capete, sau cei 7 împărați care se succed. Această mare alianță are la rândul ei un conducător. Se succed mai mulți conducători/împărați ai acestei alianțe mondiale, și anume 7. (Acești împărați se numără odată cu începutul alianței, primul împărat fiind primul conducător al alianței). Ei pot reprezenta pe rând 10 centre de putere sau să fie conducătorii țării de origine a fiarei (în cazul în care Antihristul ar fi propulsat de un al 11-lea centru de putere). În prima fază acești conducători ai alianței nu vor avea o putere deplină, și actorii alianței se vor bucura de multă autonomie. Avem o primă succesiune de 5 împărați la conducerea alianței. Unul din ei va fi însuși Antihristul. Dar care dintre ei? Ca și creier al alianței, se pare că este nu doar cel care o desăvârșește ci și cel care o inițiază. Totuși, în primă fază el nu este singurul și marele lider al alianței. Se acceptă o succesiune de conducători (posibil cu mandate destul de scurte ca timp). Poate că Antihrist în mod ipocrit dar seducător va respinge o vreme ideea să conducă el alianța ca apoi să accepte acest lucru și astfel devine unul din primii 5 împărați ai alianței. În mod cert este cel mai strălucitor din primii 5. Cum am menționat mai sus este posibil să fie al 5-lea (ca pauza sa de la domnie să nu fie prea lungă). Mandatul său este întrerupt de rana de sabie (un posibil asasinat). Urmează apoi un al 6-lea și un al 7-lea lider al alianței (dar pentru scurtă vreme). Apoi rana de moarte este vindecată și el, Antihristul, (unul din cei 7) revine la conducerea alianței ca cel de al 8-lea împărat. Aici este momentul cheie când alianța se transformă într-un imperiu totalitar și încep cele 42 de luni de domnie supremă a fiarei. Cele 10 centre de putere sprijină pe Antihrist în prigonirea sfinților, în actul închinării la un singur om și în sistemul economic 666. Curva, centru preliminar al alianței, devine marea capitală a acestui imperiu. Iar la finalul celor 3.5 ani, după cum vom vedea, cele 10 centre de putere se aliază cu Antihristul pentru a distruge curva cea mare. Cam acesta ar părea scenariul evenimentelor sugerat de Apocalipsa cap.17. În ultima parte a capitolului (v.15-18) autorul revine la femeie. Ni se clarifică faptul că apele pe care șade femeia sunt noroade, neamuri și limbi pe care femeia le domină, asupra cărora are stăpânire și influență. Apoi ni se elucidează identitatea femeii: ea este cetatea cea mare care are stăpânire peste împărații pământului. Deci este vorba de o mare cetate sau de un mare oraș, iar în contextul împărăției fiarei este cel mai probabil marea capitală a acestui imperiu întunecat. Însă ce este șocant la finalul capitolului este MODUL în care Dumnezeu judecă această mare cetate. Cetatea cea mare este distrusă de fiară și de cei 10 împărați. Fiara și cei 10 împărați vor urî curva. De ce o vor urî? De când o vor urî: de la început sau în mod special la finalul celor 3.5 ani când curva este judecată? Nu ni se oferă multe detalii cu privire la aceste aspecte. Este posibil ca ura celor 10 împărați să fie declanșată sau dusă la apogeu de cele trei duhuri de broaște din cadrul potirului 6. Oricum, decizia fiarei de a-și distruge propria capitală este șocantă. În cele din urmă curva a avut un rol cheie în ascensiunea și domnia fiarei. De ce s-ar întoarce fiara împotriva ei? Din punct de vedere politic, economic, religios, ideologic pare o decizie irațională, o decizie împotriva propriului său imperiu. În cap.18 vom vedea că împărații pământului (ceilalți decât cei 10) și negustorii lumii vor plânge pe curvă. Deci aceștia nu vor aproba acțiunea fiarei împotriva curvei. Necesitatea unirii celor 10 împărați împotriva curvei ne arată că aceasta reprezintă și o forță militară redutabilă în împărăția fiarei. V.17 este spectaculos: el ne arată că deasupra împărăției fiarei este Dumnezeu însuși. El le pune pe inimă celor 10 împărați să dea stăpânirea lor fiarei ca să se ducă la îndeplinire cuvintele lui Dumnezeu! Este șocant! În cap.12-13, în spatele fiarei este prezentat ca fiind balaurul. Acum este prezentat ca fiind Dumnezeu. Ce să mai înțelegem din aceste lucruri? Că cel rău, trage fără să vrea la carul de slavă a lui Dumnezeu, și face ca profețiile Acestuia să se împlinească. Dumnezeu ține toate lucrurile din istorie sub controlul Său și îngăduie împărăția fiarei cu anumite scopuri: ca o pedeapsă pentru pământul plin de păcate, ca o chemare la o ultimă jertfă pentru credincioși, deci pentru ca secerișul pământului să devină copt - atât binele să devină copt, cât și răul să devină copt. Și în acest plan El rezervă judecata curvei la finalul celor 42 de luni chiar prin mâna fiarei. Așa cum am comentat și în cap.14:8, căderea Babilonului celui mare este o ultimă lingură de har pentru pământ înainte de a doua venire a lui Hristos. Se arată mai întâi soarta celor care se închină la fiară și care curvesc cu fiara: soarta lor este nimicirea. Apoi, fiarei îi este dată arama pe față: fiara nu ține la supușii ei ci după ce se folosește de ei, îi nimicește fără milă (vezi și soarta lui Iuda vânzătorul). De aceea este  important că judecata curvei vine chiar prin fiară. Cum de reușește Dumnezeu să orchestreze un asemenea eveniment? În cele din urmă împărăția celui rău nu se dezbină împotriva ei înșiși și fiara nu ar avea nicio intenție să-și distrugă sau să-și slăbească propriul imperiu. Cum de va decide deci fiara să-și distrugă propria capitală? Această ultimă întrebare ne conduce către dezbaterea cu privire la identitatea curvei. În teologie s-au oferit multe variante cu privire la Babilonul cel mare din Apocalipsa. Una foarte cunoscută este Roma secolului întâi. Sunt într-adevăr asemănări cu Roma secolului întâi. Dar Roma antică nu a fost distrusă de Imperiul Roman. De fapt nici nu a fost distrusă. Ea a decăzut odată cu imperiul și a fost de câteva ori jefuită de triburile barbare. Dar a continuat să există ca cetate ca să renască apoi sub Papalitate. Alta vizează Ierusalimul secolului întâi. Sunt anumite asemănări și cu Ierusalimul (distrus într-adevăr de Imperiul Roman în anul 70 d.H). Dar distrugerea Ierusalimului nu a dus la un colaps economic mondial (ca cel descris de cap.18), și nici nu putem spune că Ierusalimul ședea pe Imperiul Roman și avea stăpânire peste împărații din Imperiu. Dar mai mult decât aceste contraargumente, subliniem că judecarea Babilonului din Apocalipsa are loc la finalul istoriei, în cadrul potirului 7, puțin înainte de a doua venire a lui Hristos în slavă. Deci nu putem privi spre trecut (secolul întâi sau altă perioadă de istorie), ci mai degrabă spre viitor, spre marele centru de putere din împărăția antihristică. Trecutul ne poate ajuta (adică Roma sau Ierusalimul secolului întâi se ne ofere indicii și trăsături cheie a cetății celei mari din Apocalipsa), dar identitatea curvei trebuie căutată în viitor. Dar și în acest context al viitorului sunt mai multe interpretări. Astfel marele centru de putere din împărăția lui Antihrist ar putea fi:

- orice mare oraș al lumii, sau

- Biserica apostată, sau

- Sistemul religios al lumii, sau

- Roma (reînviată),

- Ierusalimul (reînviat).

 Vom continua dezbaterea cu privire la identitatea femeii după ce vom studia și capitolul 18. Acum subliniem doar faptul că interpretarea că Ierusalimul istoric va deveni un mega-oraș și marea capitală a lui Antihrist, se potrivește cel mai bine cu limbajul și escatologia Vechiului Testament și cu aspectul șocant că marea cetate va fi nimicită chiar de fiară. Într-adevăr, în Vechiul Testament curva cea mare este Israel, respectiv Ierusalimul (capitole întregi din Ieremia, Ezechiel, Osea înfățișează Ierusalimul - sau Israelul- idolatru ca pe marea curvă a pământului). Apoi, escatologia Vechiului Testament ne arată că la finalul istoriei Ierusalimul idolatru va fi înconjurat de neamurile pământului și distrus ca pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru păcatele lui. În urma acestei judecăți, rămășița evreilor se va întoarce la Dumnezeu și va începe mia de ani (vezi în special Zaharia cap.12-14). Astfel, am înțelege de ce fiara și-ar distruge propria capitală. În spate este ura balaurului împotriva femeii Israel (vezi cap.12), și încercarea lui ca prin nimicirea lui Israel să împiedice a doua venire a lui Hristos (care conform profețiile poate fi declanșată doar de pocăința evreilor). Dacă Israel dispare de pe scena istoriei, dispare și posibilitatea împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu. Astfel că decizia fiarei de a-și distruge propria capitală nu are rațiuni politice sau economice, ci doar rațiuni spirituale, și anume rațiunile balaurului din a cărei gură iese și primul duh de broaște care se duce în cap.16 (potirul 6) la împărații pământului pentru ai convinge să se strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. Vom continua această dezbatere după ce vom studia și cap.18.

CAPITOLUL 18 - Babel, Babilon, Babilonie - biruința binelui:

 Tot ce este înălțat înaintea omului trebuie să piară. Dumnezeu are ultimul cuvânt în istoria omenirii. Apocalipsa 18 descrie distrugerea Babilonului politico-economic al lui Antihrist condus de Satan însuși. După ce unul din cei șapte îngeri a vestit căderea Babilonului religios și a stat de vorbă cu Ioan în capitolul 17, „un alt înger” s-a coborât cu o altă solie: „După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte, pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei şi împăraţii pământului au curvit cu ea şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei” (Apoc. 18:1-3). Ioan vede acest eveniment de pe Pământ, căci scrie: „am văzut pogorându-se din cer un alt înger”. Acțiunea din capitolul 18 începe „după aceea”, adică după prăbușirea Babilonului magiei religioase din capitolul 17. Strigătul „A căzut Babilonul cel mare!” este un ecou al profeției din Isaia 21:9. Îngerul motivează decizia distrugerii Babilonului prin trei afirmații. El a ajuns: un locaş al dracilor; o închisoare a oricărui duh necurat; o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte. Cea dintâi afirmație ne spune că pe dărâmăturile Babilonului vor sta demoni (daimon). Nu va mai fi locuit de nicio ființă umană. Ideea că demonii locuiesc în locuri pustii apare și în alte locuri în Scriptură (Isaia 13:21-22; 34:14; Ieremia 9:11; 10:22; 51:37; Plângeri 5:18). Păsările necurate care îl vor locui vor fi carnivorele de pradă care se vor hrăni cu cadavrele celor morți.

Babilonul va fi reclădit: Ca să cadă trebuie mai întâi să se ridice în slavă și în putere. Prin Antihrist, Satan se va strădui să aducă lumii un climat de pace și bunăstare, o imitație a promisiunilor lui Dumnezeu pentru Împărăția milenară. Ca să fie distrus, Babilonul trebuie să existe, iar în vremea de acum, din Babilon au rămas numai niște ruine cu ziduri reconstruite pe ici pe colo de Saddam Husseim. Biblia ne vorbește despre Babilonul de pe vremea lui Nimrod și despre Babilonul de pe vremea robiei evreilor. Apocalipsa vestește însă un alt Babilon, ridicat din ruine la o stare de dominație mondială, un centru al comerțului mondial. Cei familiarizați cu cărțile profetice ale Bibliei știu că Isaia a vestit o distrugere a Babilonului înainte ca Babilonul să fie ridicat ca Imperiu mondial. În mod asemănător, Ioan ne vestește în Apocalipsa distrugerea Babilonului cel Mare, iar noi ne uităm de douăzeci de secole și vedem că Babilonul încă nu există! În nerăbdarea noastră am căutat să explicăm acest paradox spunând că Apocalipsa vorbește despre un Babilon metaforic care trebuie identificat cu complexul politico economic al lumii fără Dumnezeu. Unii au zis că Babilonul este Organizația Națiunilor Unite, Unii cred că Babilonul cel Mare este … America.  Lăsând la o parte astfel de „tălmăciri” metaforice fanteziste, trebuie să credem că Babilonul va fi exact ceea ce scrie în Apocalipsa 18, o cetate extraordinar de influentă în sistemul politic și economic al lumii, un centru indispensabil pentru comerțul și bunăstarea lumii. Pe timpul lui Isaia, Babilonul nu era decât o putere de mâna a doua. Tartorul cel mare era Asiria. Ea conducea atunci lumea. Asiria dusese în robie cele zece seminții din Regatul lui Israel și tot Asiria era atunci puterea care amenința Regatul lui Iuda. Asiria nu este însă decât pe locul doi în lista făcută de Dumnezeu. Pe locul întâi este, ca deobicei, Babilonul. „Proorocie împotriva Babilonului, descoperită lui Isaia, fiul lui Amoț. Ridicați un steag pe un munte gol, înălțați glasul spre ei, faceți semne cu mâna, ca să vină la porțile asupritorilor!” (Isaia 13:1-2). Întrebarea care ne stă în minte este: „La ce nimicire a Babilonului se referă profetul Isaia? Numai la cea de pe vremea mezilor sau și la o distrugere viitoare, păstrată pentru „vremurile de la urmă”? Isaia 13 ne spune clar că cel puțin o parte a pedepsei va fi prin poporul mezilor: „Iată, ațâț împotriva lor pe Mezi, care nu se uită la argint, și nu poftesc aurul. Cu arcurile lor vor dobor pe tineri, și vor fi fără milă pentru rodul pântecelor: ochiul lor nu va cruța pe copii. Și astfel Babilonul, podoaba împăraților, falnica mândrie a Haldeilor, va fi ca Sodoma și Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu. El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-și va mai întinde cortul acolo, și păstorii nu-și vor mai țărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei își vor face culcușul acolo, bufnițele îi vor umple casele, struții vor locui acolo, și stafiile se vor juca acolo. Șacalii vor urla în casele lui împărătești pustii, și câinii sălbatici în casele lui de petrecere. Vremea lui este aproape să vină, și zilele nu i se vor lungi” (Isaia 13:17-22). Textul are însă elemente escatologice și apocaliptice care ne obligă să credem că suntem în fața unei profeții cu împliniri multiple, în care planul imediat se suprapune peste planul îndepărtat în panorama profetică. Versetul 6 pomenește despre „ziua Domnului” care poate fi orice zi aleasă de Dumnezeu pentru una din intervențiile Sale pe Pământ, dar care înseamnă profetic epoca de la sfârșitul veacurilor, când Dumnezeu va pune capăt „zilei Omului” și va inaugura „Ziua Domnului”, cea mare și binecuvântată. Ziua Domnului despre care ni se vestește în profeția din Isaia 13 este plină de descrieri apocaliptice. Iată ce citim începând cu versetul 9: „Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie și urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu, și va nimici pe toți păcătoșii de pe el. Căci stelele cerurilor și Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui, și luna nu va mai lumina. Voi pedepsi, zice Domnul, lumea pentru răutatea ei, și pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufași, și voi doborî semeția celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat, și mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile, și pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oștirilor, în ziua mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9-13). O astfel de pedepsire a Babilonului n-a avut loc niciodată în istoie. Ea stă să vină în capitolul 18 din Apocalipsa.

Pregătirea Babilonului: În cartea profetului Zaharia ni se spune ceva foarte interesant despre comerț și despre valea Șinear. În primele șase capitole, profetul are o serie de opt vedenii, opt anunțuri făcute despre ordinea cronologică în care va lucra Dumnezeu cu Israelul până când va instaura cu ei Împărăția Mesianică. Să privim cu atenție la penultima vedenie. „Îngerul, care vorbea cu mine, a înaintat, și mi-a zis: Ridică ochii, și privește ce iese de acolo. Eu am răspuns: Ce este aceasta? Și el a zis: Iese efa. Și a adăugat: Aceasta este nelegiuirea lor în toată țara” (Zaharia 5:5-6). Un coș de mărime mijlocie s-a ridicat înaintea lui Zaharia, iar conținutul lui era acoperit de un capac greu ca de plumb, de mărimea unui talant. Când Dumnezeu a dat capacul la o parte, Zaharia a văzut o femeie. „Aceasta este nelegiuirea!” a zis îngerul (versetul 8). Este clar că imaginea ne spune că Dumnezeu ține sub control nelegiuirea și nu o lasă să se manifeste în toată puterea ei. Mai mult, Zaharia vede cum femeia numită „nelegiuire” este aruncată înapoi în coș: „Și i-a dat brânci în efă, și a aruncat bucata de plumb peste gura efei. Am ridicat ochii și m-am uitat, și iată că s-au arătat două femei. În aripile lor sufla vântul: ele aveau aripi ca ale cocostârcului. Au ridicat efa între pământ și cer. Atunci am întrebat pe îngerul care vorbea cu mine: Unde duc ele efa?” (Zaharia 5:9-10). Răspunsul este plin de semnificație: „El mi-a răspuns: Se duc să-i zidească o casă în țara Șinear, ca să fie așezată acolo și să rămână pe locul ei” (Zaharia 5:11).Unde am mai auzit noi de câmpia Șinear? În Geneza 10-11. „Nelegiuirea” este trimisă înapoi în locul de unde a început. Nelegiuirea este trimisă înapoi în Babilonia, în țara Șinear „ca să fie așezată acolo și să rămână pe locul ei”. În vremea lui Zaharia, Imperiul Babilonian tocmai căzuse. Iudeii se întorseseră în țara lor și se întrebau dacă venise vremea ca profețiile făcute de Isaia și Ieremia despre restaurarea împărației să se împlinească. Zaharia s-a ridicat și le-a spus din partea Domnului: Nu încă. Nelegiuirea lumii este ținută încă sub control. Va veni însă o zi în care nelegiuirea va fi eliberată din strânsoarea divină și așezată în țara Șinear ca să se manifeste acolo. La vremea potrivită, nelegiuirea se va arăta public acolo. Dacă este ca profeția lui Zaharia să se împlinească, Babilonul va trebui reconstruit încă o dată și va reveni în primul plan al activităților umane. Când Dumnezeu anunță prin Isaia și prin Zaharia că cetatea Babilon va fi fi în ființă înainte de revenirea Domnului Iisus și va conduce comerțul mondial trebuie să-L credem pe cuvânt. Babilonul, Babilonul cel mare, va exista iar și va fi judecat cu toată asprimea. Dumnezeu trebuie să termine ceea ce a început în cartea Genezei. Babel și Babilonul trebuiesc făcute praf.

Pericolul coabitării cu Babilonul: Imediat după solia îngerului s-a auzit un alt glas din Cer: „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei. Răsplătiţi-i cum v-a răsplătit ea şi întoarceţi-i de două ori cât faptele ei. Turnaţi-i îndoit în potirul în care a amestecat ea! Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi şi s-a desfătat în risipă, pe atât daţi-i chin şi tânguire! Pentru că zice în inima ei: Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi şti ce este tânguirea!” (Apoc. 18:4-8). Porunca separării prin care Dumnezeu le spune copiilor Lui; „Ieșiți din mijlocul lor!” este pomenită de cîteva ori în Biblie. În Vechiul Testament ea apare în Geneza 12:1; 19:12; Numeri 16:23; Isaia 48:20; 52:11; Ieremia 50:8; 51:6, 45; Zaharia 2:6-7. „Fugiţi, fugiţi din ţara de la miazănoapte! zice Domnul. Căci v-am împrăştiat în cele patru vânturi ale cerurilor, zice Domnul. Scapă, Sioane, tu care locuieşti la fiica Babilonului!”(Zaharia 2:6-7). Porunca separării apare și în Noul Testament: „Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le” (Efeseni 5:10-11). „Să ieşim dar afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui” (Evrei 13:13). Coabitarea cu Babilonul va fi o mare ispită cu o deosebită forță de atracție, mai ales pentru evreii pricepuți la afaceri comerciale! Glasul ceresc este o chemare și un avertisment totodată. Cei tentați să împărtășească belșugul Babilonului vor gusta și belșugul de pedeapsă divină care se va vărsa asupra cetății. După cum Sodoma și Gomora n-au fost distruse până ce n-a fost scos de acolo neprihănitul Lot, nici Babilonul nu va fi distrus până ce copiii lui Dumnezeu nu vor ieși de acolo! Ce mare har! Babilonul numărul trei va păstra ceva din strălucirea „capului de aur” din vedeniile profetului Daniel. În timp ce Imperiul Roman a ocupat o arie de aproximativ circa 4.000.000 km. pătrați stăpânind peste aproximativ 20% din populația lumii de atunci, Imperiul Babilonian a ocupat o suprafață de peste 5.000.000 km pătrați stăpânind peste aproximativ 44% din populația lumii de atunci. Așezat în buricul pământului între platformele economice ale Asiei și platformele comerciale ale Europei și Africii, Babilonul va fi un centru nodal pentru toate tranzacțiile lumii. Citiți descrierile făcute de cei care bocesc distrugerea cetății ca să vă dați seama de enorma importanță economică pe care o va avea. În cuvintele Apocalipsei întrevedem parcă acțiunile unei Burse Mondiale, ale unei Case Mondiale de comerț și ale unei Bănci Mondiale: „Negustorii pământului o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa:  marfă de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, de in subţire, de purpură, de mătase şi de stacojiu; nici feluritele lor soiuri de lemn de tiin, tot felul de vase de fildeş, tot felul de vase de lemn foarte scump, de aramă, de fier şi de marmură; nici scorţişoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia, nici vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici oile, nici caii, nici căruţele, nici robii, nici sufletele oamenilor. Şi roadele atât de dorite sufletului tău s-au dus de la tine. Toate lucrurile alese, strălucite, sunt pierdute pentru tine şi nu le vei mai găsi. Cei ce fac negoţ cu aceste lucruri, care s-au îmbogăţit de pe urma ei, vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui şi vor zice: Vai! vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare! Atâtea bogăţii într-un ceas s-au prăpădit!” (Apoc. 18:11-17a). Distrugerea Babilonului va afecta și comerțul maritim: „Şi toţi cârmacii, toţi cei ce merg cu corabia pe mare, marinarii şi toţi cei ce câştigă din mare stăteau departe şi, când au văzut fumul arderii ei, strigau: Care cetate era ca cetatea cea mare? Şi îşi aruncau ţărână în cap, plângeau, se tânguiau, ţipau şi ziceau: Vai! Vai! Cetatea cea mare, al cărei belşug de scumpeturi a îmbogăţit pe toţi cei ce aveau corăbii pe mare, într-o clipă a fost prefăcută într-un pustiu!” (Apoc. 18:17b-19).

Distrugerea Babilonului: Distrugerea Babilonului va fi rapidă și totală. Informațiile date în Apocalipsa ne spun că va fi distrus în urma marelui cutremur amintit în Apocalipsa 16:19: „Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare.  … şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.” (Apoc. 16:18-19). A doua cauză va fi focul „va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare”. Regiunea este bogată în bitum și petrol așa că nu este greu de imaginat un incendiu teribil. „Tocmai pentru aceea într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare. Şi împăraţii pământului, care au curvit şi s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge şi o vor boci. Ei vor sta departe de frică să nu cadă în chinul ei şi vor zice: Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a venit judecata!” (Apoc. 18:8-10). Descrierea se potrivește cu profeția făcută de Isaia: „Şi astfel, Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mândrie a caldeenilor, va fi ca Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu” (Isaia 13:19). A treia cauză a distrugerii va fi prăbușirea sub scoarța Pământului. Va fi probabil o scufundare într-o baie de foc a unei pungi petroliere. „Atunci, un înger puternic a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră de moară, a aruncat-o în mare şi a zis: Cu aşa repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit!” (Apoc. 18:21). Cuvintele îngerului sunt un ecou al unei profeții din cartea lui Ieremia: „Ieremia a scris într-o carte toate nenorocirile care aveau să vină asupra Babilonului, toate cuvintele acestea scrise asupra Babilonului. Ieremia a zis lui Seraia: Când vei ajunge la Babilon, vezi să citeşti toate cuvintele acestea şi să zici: Doamne, Tu ai spus că locul acesta are să fie nimicit şi că n-are să mai fie locuit nici de oameni, nici de dobitoace, ci are să ajungă un pustiu pentru totdeauna. Şi când vei isprăvi citirea cărţii acesteia, să legi de ea o piatră şi s-o arunci în Eufrat şi să zici: Aşa va fi înecat Babilonul şi nu se va mai ridica din nenorocirile pe care le voi aduce asupra lui; vor cădea sleiţi de puteri!” (Ieremia 51:60-64). Dumnezeu însuși va pedepsi Babilonul! Nu o armată ostilă îi va produce căderea, ci mâna Celui Atotputernic o va arde, îi va reduce clădirile la praf și moloz și o va probuși în adânc. Cel care s-a pogorât odinioară la turnul Babel să oprească progresul și să împiedice reintegrarea în sferele cerești cu ajutorul fințelor demonice, va veni s-o mai facă încă o dată. Blestemul rostit la turnul Babel n-a fost revocat niciodată și tot așa de parmenentă va fi și rostirea împotriva Babilonului numărul trei: „Şi nu se va mai auzi în tine nici sunet de alăute, nici cântece din instrumente, nici cântători din fluiere, nici cântători din trâmbiţe; nu se va mai găsi la tine niciun meşter în vreun meşteşug oarecare. Nu se va mai auzi în tine vuietul morii. Lumina lămpii nu va mai lumina în tine şi nu se va mai auzi în tine glasul mirelui şi al miresei, pentru că negustorii tăi erau mai-marii pământului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta şi pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ” (Apoc. 18:22-24). Ca „scaun de domnie al lui Satan”, Babilonul va fi distrus nu numai pentru uciderea sfinților lui Dumnezeu, ci pentru toți cei care au fost omorâți vreodată în istorie. Satan este cel care a adus moartea și uciderea în ecosistemul terestru: „Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr” (Ioan 8:44). „Babilonul”, „șarpele inelat” care a râvnit la „poarta cerului”, vicleanul strecurat în paradis să-i ispitească pe primii doi oameni ca să-i despartă de Dumnezeu și să-i aducă sub stăpânirea lui va fi încă o dată înfrânt. Cel ce i-a zdrobit capul la Cruce are tot dreptul și toată puterea ca s-o facă. Apocalipsa 18 se încheie cu cântări de jale. Gata! Pe Pământ, petrecerea s-a terminat! În Cer, Apocalipsa 19 începe cu cântece de bucurie. Acolo, petrecerea abia începe. Toată lumea se pregătește de … nuntă!

Comentariu suplimentar 1 - o altă posibilă interpretare:

  Acest capitol nu ne va opri mult timp. Găsim aici, nu legătura Babilonului cu Fiara, ci descrierea căderii oraşului, cu cântecele funebre ale diferitelor clase de oameni care se plâng pentru că ea a dispărut de pe scena de aici de pe Pământ. În acelaşi timp Dumnezeu înştiinţează pe poporul Său despre ruina Babilonului şi îl invită să iasă din el. „Ieşiti din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei și să nu primiţi din pedepsele ei! Pentru că păcatele ei au ajuns până la cer; și Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei.” Auzim în urmă acest cuvânt: „Răsplătiţi-i cum v-a răsplătit ea şi întoarceţi-i de două ori cât faptele ei! Turnaţi-i de două ori mai mult în potirul în care a amestecat ea! Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi şi a trăit în lux, pe atât daţi-i chin şi întristare. Pentru că zice în inima ei: „Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi vedea întristarea”. Adică Babilonul este văzut în acest capitol, nu atât sub forma sa misterioasă şi religioasă, dând curs la tot felul de confuzii între adevăr și eroare, între bine şi rău, otrăvind, amăgind și corupând, după cum toţi pot să vadă, prin fatala şi vătămătoarea sa influenţă religioasă; dar el apare aici în chipul cel mai evident, ca ajutând şi împingând lumea în tot luxul şi desfătările şi mândria vieţii - tot ceea ce oamenii numesc „civilizaţie”. Aceasta este tratat în capitolul nostru cu multe amănunte, în acelaşi timp fiindu-ne prezentate regretele şi plânsetele acelora care se bocesc din cauza căderii Babilonului şi a pierderii bogăţiilor lor. Dar istorisirea nu se termină fără ca Duhul lui Dumnezeu să ne fi arătat un alt aspect al Babilonului. „Atunci un înger puternic a ridicat o piatră ca o piatră de moară și a aruncat-o în mare, zicând: „Cu aşa violenţă va fi aruncat Babilonul cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit.” Cauza este arătată la sfârşit; nu numai îi este spus: „pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta”, dar mai presus de orice, „în ea a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor care au fost înjunghiaţi pe pământ.” Ce fapt grav și solemn în guvernarea lui Dumnezeu! Cum se poate ca acest sistem josnic, corupt şi închinător la idoli din zilele din urmă, să fie vinovat de sângele tuturor martirilor? Pentru că a urmat duhul şi astfel a acceptat moştenirea tuturor acelora care, din zilele lui Cain, au ridicat mâinile lor împotriva fraţilor lor drepţi. În loc de a scoate un avertisment din răutatea acelora care au fost înaintea lui, care, pe de o parte, antrenau prin amăgirile lor şi, pe de alta, persecutau, Babilonul, de câte ori a putut, a întrecut pe înaintaşii lui, până ce, în sfârşit, lovitura judecăţii divine l-a atins. Aceasta este regula obişnuită a lui Dumnezeu în judecăţile Sale. El nu le lasă să cadă neapărat asupra aceluia care, cel dintâi, a introdus răul, ci asupra acelora care au mers pe aceeaşi cale vinovată şi poate au agravat răul, în loc de a se întoarce de la el. Şi când Dumnezeu judecă, nu este numai pentru răul săvârşit de aceia pe care îi loveşte judecata, ci pentru tot, de la început până în momentul judecăţii. Departe ca acest fel de a proceda să fie nedrept, este, dintr-un punct de vedere divin, calea celei mai înalte dreptăţi. Să luăm de exemplu membrii unei familii. Să presupunem că tatăl s-a îmbătat. Dacă există la fiii săi o scânteie de sentimente cinstite, nu numai ei vor simţi o ruşine adâncă şi o vie durere din cauza greşelii tatălui lor, dar, ca aceia dintre fiii lui Noe care simţeau ce datorau tatălui lor, ei se vor strădui să arunce vreo manta de dragoste asupra aceluia pe care nu-l pot tăgădui şi de la care totuşi îşi întorc ochii, dar cu siguranţă mai presus de orice, ei vor veghea ca să nu se lase surprinşi ei înşişi de acest ruşinos păcat. Dar vai! În familie se găseşte un fiu care, în loc de a scoate învăţătură din ceea ce i s-a întâmplat tatălui său, profită de ocazie ca să-şi satisfacă aceeaşi patimă. Lovitura cade asupra lui, nu asupra ticălosului tată. El este dublu vinovat, pentru că a văzut goliciuna tatălui său, că a înţeles că trebuia să o acopere şi n-a făcut-o. El ar fi trebuit să urască păcatul, având în acelaşi timp pentru tatăl său cea mai adâncă milă. În loc de aceasta, el dimpotrivă, a stăruit în acelaşi curent al răului şi face poate mai rău decât tatăl său; astfel vina lui este agravată. Iată tocmai ceea ce avem aici. Babilonul auzise diferitele mărturii ale lui Dumnezeu: nicio parte a adevărului nu-i fusese ascunsă. După cum altădată Babilonul din Caldeea putuse să cunoască legea şi profeţii, predicarea Evangheliei a răsunat în aceasta, care trebuie să audă de asemenea mărturia finală a lui Dumnezeu, Evanghelia Împărăţiei care va fi vestită în zilele din urmă. Dar el ţine la obiceiurile sale, la puterea sa şi respinge adevărul. El va ajunge să dispreţuiască tot ceea ce este cu adevărat divin; el nu va întebuinţa din Cuvântul lui Dumnezeu decât ceea ce el va putea să strice pentru a-l face să slujească să crească propria sa importanţă, să obţină o mai mare autoritate asupra cugetelor și să se bucure mai din plin de lux şi de plăceri în această lume; el va face totul pentru a şterge orice amintire a cerului şi a face din această lume un fel de paradis pe care el îl va înfrumuseţa, nu printr-o religie curată şi fără pată, ci cu ajutorul artelor omeneşti şi al idolatriilor din lume. Aceasta va face să izbucnească indignarea și judecata lui Dumnezeu peste ultima fază a Babilonului, astfel că tot sângele vărsat pe pământ se va cere de la el si el va fi judecat în consecinţă. Este evident că aceasta nu împiedică deloc ca, la judecata celor morţi, fiecare om să fie judecat pentru propriul său păcat. Acest adevăr rămâne. Ziua Domnului pentru lume nu anulează cu nimic căile Sale şi acţiunea Sa faţă de fiecare suflet individual. Judecata morţilor este strict individuală, judecăţile care ating lumea nu sunt individuale; ele vin asupra ei ca altădată asupra Israelului, adică ele cad peste neamuri; ele sunt incomparabil mai severe pentru creştinătatea coruptă sau Babilonul, cum ea este numită aici, pentru că ea s-a bucurat de privilegii mult mai mari. După acest principiu al guvernării lui Dumnezeu, nu numai vinovăţia personală vine sub judecată, ci aceea care, prin dispreţuirea mărturiei lui Dumnezeu, s-a acumulat astfel din punct de vedere moral din epocă în epocă, din pricina chiar a mărturiei lui Dumnezeu şi a răutăţii în care oamenii s-au complăcut, în ciuda acestei mărturii.

Comentariu suplimentar 2 - argumente în favoarea ideii că Ierusalimul apostat ar putea fi Babilonul cel Mare - capitala lui Antihrist!

 Revelația divină a considerat că nu este suficient capitolul 17 pentru prezentarea judecării Babilonului, și astfel mai adaugă un capitol și jumătate (din cap. 19) despre această temă. Și într-adevăr, vom descoperi multe elemente noi în această porțiune de text. Capitolul 17 a insistat asupra identității Babilonului și a relației acestuia cu fiara. Capitolele 18-19a se concentrează asupra reacției pământului ș cerului față de judecarea cetății celei mari. Subsecțiunea are următoarea structură:

 18:1-8 - Un înger anunță căderea Babilonului;·

 18:9-19 - Reacția pământului: împărații, negustorii, marinarii;·

 18:20-24 - Un alt înger anunță căderea Babilonului;·

 19:1-10 - Reacția cerului - vom comenta la cap. 19.·

1) 18:1-8 - Un înger anunță căderea Babilonului: îngerul care anunță căderea Babilonului este foarte puternic și întreg pământul se luminează de slava lui. În cartea Apocalipsei slava îngerului este proporțională cu slujba sa. Slava copleșitoare a acestui înger ne arată încă odată ce mare importanță are în istoria revelației acest eveniment. V.3 subliniază cauzele căderii Babilonului. Sunt punctate trei cauze. Primele două le-am întâlnit și în cap.17, și anume: toate neamurile beau din vinul mâniei curviei ei și împărății pământului au curvit cu ea. Se insistă din nou că această cetate a generat ideologia, religia și seducția antihristică ce a îmbrățișat tot pământul. A treia cauză reprezintă un element de noutate și este, după cum vom vedea în cele ce urmează, tema centrală a capitolului 18. Aceasta este prezentată astfel: negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei. Deci cetatea cea întunecată constituie și un mare centru economic în împărăția lui Antihrist. Luxul și risipa în care trăiește cetatea face ca negustorii pământului să se îmbogățească. În mod clar Dumnezeu condamnă opulența, risipa, luxul și le consideră la fel de grave ca și adulterul spiritual al cetății. V.2 anunță căderea Babilonului celui mare. Se poate referi la dimensiunea fizică a căderii cetății și la faptul că după ce are loc judecarea acesteia ea ajunge o mare ruină (imaginea vechi-testamentară de locaș al dracilor și al păsărilor necurate vizează rămășițele nelocuite ale unui oraș distrus pentru totdeauna de judecata divină - cu referire chiar la Babilon: Isaia 13:21, Ieremia 50:39, Ieremia 51:37, sau cu referire la Edom: Isaia 35:14). Astfel v.1-3, deși folosesc timpul trecut (a căzut Babilonul), reprezintă un anunț generic al judecății, o introducere a tabloului profetic din capitolul 18. Ideea judecății este apoi reluată și detaliată în restul capitolului. Unii autori pun în calcul o posibilă dimensiune spirituală a v.2. Cu alte cuvinte el nu ar anunța căderea fizică a cetății ci momentul în care decăderea ei spirituală este definitivă. Acest moment ar putea fi plasat în prima parte a domniei de 42 de luni a fiarei și s-ar putea referi la actul divinizării lui Antihrist în mijlocul acestei cetăți. Acest act ar desăvârși stăpânirea demonică asupra cetății și ar face ca judecarea ei fizică să devină iminentă. V.3 este cheia aplicativă a cap.18 deoarece se adresează poporului lui Dumnezeu. El reprezintă un mare imperativ care cere Bisericii să plece din mijlocul Babilonului pentru a nu fi părtașă la păcatele ei și a nu fi lovită cu urgiile sale. Imperativul ieșirii din Babilon îl găsim și în textele profetice din Vechiul Testament. Este interesant să observăm că în contextul imediat al acestor profeții (în special cele din Isaia și Ieremia), imperativul nu se referă la o acțiune fizică ci la o delimitare de spiritul Babilonului. Într-adevăr, nu a fost nevoie ca evreii din timpul robiei babiloniene să plece fizic din Babilon. Pe Daniel și pe alți evrei îi găsim prezenți în Babilonul antic când acesta este cucerit de Medo-Perși (vezi Daniel cap.5). Cetatea, deși a căzut foarte repede în mâna medo-perșilor nu a fost distrusă de aceștia. Nici nu a avut loc un asediu efectiv. Cuceritorii au reușit pur și simplu să intre repede în cetate (fie că unii preoți din cetate le-au deschis porțile, fie că au deviat Eufratul și au pătruns prin canalul fluviului), au omorât conducătorii babilonieni și au schimbat administrația. Apoi cetatea a continuat să prospere chiar până în timpul lui Alexandru cel Mare. De-abia pe urmă a intrat într-un proces lent de decădere astfel încât după câteva secole a fost părăsită de toți locuitorii ei și a ajuns efectiv o mare ruină. Însă evreii care s-au lăsat seduși de spiritul Babilonului, nu au răspuns chemării de a se întoarce în țara promisă (vezi edictul lui Cirus din Ezra cap.1) ci au rămas în Babilon. Deci imperativul ieșirii din cetate a vizat în primul rând dimensiunea spirituală. Tot în notă spirituală este comentat acest imperativ de către Pavel în 2 Cor.6:17. Dar dacă te lași sedus de spiritul Babilonului ce se întâmplă? Mai întâi te faci părtaș la păcatele ei și apoi primești urgiile ei. Cu alte cuvinte spiritul Babilonului este foarte seducător, foarte molipsitor, te înfășoară repede și apoi te conduce către multe păcate. De-abia apoi vine judecata. Ne întrebăm dacă imperativul din v.4 poate avea însă și o dimensiune fizică. Matei cap.24 ne sugerează că da: De aceea, când veți vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel , așezată în locul sfânt - cine citește să înțeleagă - atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți; cine va fi pe acoperișul, să nu se pogoare să-și ia lucrurile din casă; și cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-și ia haina. Momentul așezării urâciunii pustiirii în locul sfânt coincide cu cel în care ASntihristul intră în Templul lui Dumnezeu dându-se drept Dumnezeu (vezi 2 Tes.cap.2). Acesta are loc la începutul ultimilor 3,5 ani când fiara începe să fie glorificată ca Dumnezeu. Acest eveniment impune părăsirea urgentă a Ierusalimului și a Iudeii. De ce? Pentru că acolo va fi așezat scaunul de domnie al Satanei și va fi cea mai mare concentrare demonică și de amăgire din istoria omenirii. Pericolul să fii contaminat de seducția antihristică este imens. De asemenea acolo va fi centrul prigonirii creștinilor. Și nu în ultimul rând, acel loc va fi sortit peste puțină vreme nimicirii. Textul din Matei 24 reprezintă un alt argument că Babilonul cel Mare din Apocalipsa este Ierusalimul istoric și ne sugerează (prin urgența fugii) că este cam târziu să părăsești cetatea când urâciunea este așezată în locul sfânt. Cel înțelept poate fugi mai devreme. După cum vom vedea în cele urmează, cetatea va deveni un mare pol de atracție pentru toată lumea. Acest lucru va începe cel mai târziu odată cu întemeierea marii alianței mondiale de care am vorbit în cap.17, adică cu începutul ultimei săptămâni danielice (Daniel 9:27). Curva cea mare va avea de la început un rol important în realizarea alianței. În prima jumătate a săptămânii danielice (înainte de ultimii 3,5 ani) alianța se va caracteriza cel mai probabil prin toleranță, libertate, democrație, pace, prosperitate. Centrul și simbolul acestei prosperității va fi cetatea cea mare, respectiv Ierusalimul. Va fi o atracție pentru întreaga lume să meargă la Ierusalim, și în mod special pentru creștini și evrei. Antihristul va avea tot interesul să atragă cât mai mulți creștini și evrei la Ierusalim căci îi va veni apoi mult mai ușor să-i omoare. Marea cetate va fi pedepsită când păcatele ei vor ajunge până la cer (v.5). Pentru unele cetăți a durat sute de ani până când fărădelegile lor au atins cerul. Dar cu privire la Babilonul de la finalul istoriei, acesta va accelera acest proces și va reuși într-o perioadă relativ scurtă (în special în ultima săptămână danielică) să umple paharul nelegiuirilor. Cât mare rău va săvârși această cetate în ultimii ani ai istoriei! V.6 cere ca pedeapsa ei să fie de două ori mai mare decât răul făcut de ea. Într-adevăr, cine seamănă vânt seceră furtună și noi trebuie să dăm seama lui Dumnezeu și de faptele noastre punctuale dar și de consecințele acestora. Or răul făcut de curvă s-a răspândit în toată lumea. Este firesc să primească cel puțin de două ori cât faptele ei! V.7 condamnă din nou risipa și luxul în care a trăit, dar amintește și alte păcate: aroganța, mândria, îndumnezeirea, autosuficiența: Șed ca împărăteasă, nu sunt văduvă și nu voi ști ce este tânguirea. Ea nu are nevoie de Dumnezeu, nu este dependentă de Dumnezeu, nu se teme de nimic, nici chiar de judecata divină. Expresia este luată din Isaia 47:7 unde este folosită în dreptul Babilonului antic. Babilonul antic, marea cetate a Imperiul Babilonian nu se gândea că va mai apune vreodată. Însă a fost cucerit într-o singură zi. Nici Roma antică nu se gândea că cineva ar putea să-i facă rău. Cu atât mai mult nu se va gândi la acest lucru marea capitală a lui Antihrist care va domni peste tot pământul. Capitala va fi adulată de tot pământul și practic nu vor mai exista potențiali dușmani. Nimănui nu-i va trece prin minte că însuși Antihrist o va distruge. Judecata ei însă va veni repede (o singură zi), va veni prin foc (cu trimitere și la v.16 din cap.17 unde fiara și cele 10 coarne vor arde curva cu foc) și va fi înfăptuită de Dumnezeul cel tare. (v.17).

2) 18:9-19 - Reacția pământului: împărații, negustorii, marinarii: partea centrală a cap.18 insistă pe reacția pământului față de distrugerea cetății celei mari. Sunt prezentate trei reacții: cea a împăraților pământului, cea a negustorilor lumii și cea marinarilor. Pasajul este inspirate din capitolele din cartea Ezechiel dedicate căderii Tirului. Aceste reacții au mai multe lucruri în comun: toți plâng și bocesc căderea cetății. Cu alte cuvinte ei nu sunt de acord cu acțiunea lui Antihrist de a distruge marea capitală a lumii. Doar cei 10 împărați au participat la distrugerea cetății (și se pare că și ei au avut nevoie să fie convinși în acest sens de duhurile de broaște din potirul 6 - vezi cap.16). Ceilalți împărați bocesc la căderea cetății. De ce așa mare bocet? Observăm că nu este vorba de o întristare a inimii ci de un bocet pe față descris în amănunt și cu multe cuvinte și expresii:

· vor plânge, o vor boci, vai, vai!, (împărații);

· o plâng și o jelesc, vor plânge, se vor tângui, vai, vai!, (negustorii);

· își aruncau țărână în cap, plângeau, se tânguiau, țipau și ziceau: vai, vai! (marinarii).

 Există și o rațiune economică a bocetului (după cum vom vedea) dar și una de altă natură: mai marii pământului au curvit cu această cetate, au aderat la ideologia ei, au adulat-o și au iubit-o. Ea întruchipa marele vis al omenirii decăzute: o viață fără Dumnezeu, în care să poți face ce vrei și să ai ce vrei! Dar acum mărețul vis este spulberat. Observăm un crescendo al mărimii bocetului de la împărații care se bocesc la marinarii care și țipă, și își aruncă și țărână în cap. Bocetul pare a fi invers proporțional cu poziția socială și profitul economic obținut din relația cu femeia. Astfel, cel mai mult plâng cârmuitorii mărilor (cei responsabili cu transportul mărfurilor), pe locul doi sunt negustorii (producătorii și comercianții mărfurilor) și de-abia pe locul trei împărații pământului (cei care au beneficiat în mod direct cel mai mult de acest sistem economic și care s-au dezmierdat cu ea în risipă). Ne-am aștepta să fie invers. De ce este totuși așa? Vom reveni mai târziu la această întrebare. Alte întrebări: Ce face restul locuitorilor pământului? De ce nu sunt menționați? În listă sunt selectați probabil cei mai afectați de căderea cetății. Deducem însă că tot pământul este cuprins de bocet la distrugerea cetății celei mari. Toți stau deoparte de frica chinului ei. Deși bocesc, mai marii pământului sunt cumva reținuți, și nimeni nu îndrăznește să sară în ajutor, să riposteze, să conteste sau să comenteze acțiunea fiarei. Acest lucru arată ce putere militară are fiara. Aceștia se tem că ar putea urma soarta cetății dacă se opun deciziilor fiarei. Toți folosesc expresia cetatea cea mare sau cea tare. Se confirmă din nou că prostituata cea mare este o cetate, un oraș, mai exact marele oraș al împărăției lui Antihrist. Amintim în acest sens că femeia curvă este denumită cetate (de obicei și cea mare) de 2 ori în cap.11, o dată în 14, o dată în cap.16, o dată în cap.17 și de 6 ori în cap.18, deci în total de 11 ori. Este destul de clar că se referă la un oraș. Toți se miră de rapiditatea distrugerii cetății. Nimicirea cetății va avea loc într-un timp extrem de scurt, probabil o singură zi. Va fi un imens ȘOC pentru întreaga omenire. De trei ori se menționează în Apocalipsa 18 elementul FOC ca agent al judecății (v.8, v. 9, v.18). Oamenii vor vedea fumul arderii ei. Poate fi vorba de un bombardament fulger care va rade cetatea de pe fața pământului. Înainte de a comenta elementul economic, mai menționăm că doar în cazul reacției împăraților pământului sunt folosite cuvintele curvie și judecată. Aceștia deci s-au infectat cel mai tare cu spiritul Babilonului, dar ei sunt și cei care par să perceapă mai bine că este vorba de o judecată a lui Dumnezeu. Textul alocat reacției pământului față de distrugerea cetății insistă cel mai mult pe dimensiunea economică. Luxul cetății este așa de mare încât ea îmbogățește pe negustorii pământului și aduce venituri substanțiale celor responsabili cu transportul mărfurilor. Cetatea este motorul economiei mondiale astfel încât dispariția ei produce un colaps economic global. Ea este principala piață de desfacere a economiei planetei. Solomon și-a început domnia printr-un mare proiect de construcții (Templul, palatul regal și multe cetăți) care a polarizat economia Orientului Mijlociu. Sistemul economic solomonic a avut succes și a ajuns să producă anual 666 talanți de aur, cifră care reprezintă o trimitere directă la sistemul economic al lui Antihrist. Se pare că și Antihristul va iniția încă de la începutul ultimei săptămâni danielice un mare proiect de construcții care va revigora economia mondială. Acest proiect ar putea fi transformarea Ierusalimului istoric în marele oraș al lumii. Ce va impresiona nu va fi doar mărimea orașului ci mai ales opulența, strălucirea, bogăția și luxul acestuia. Într-adevăr din lista mare de materiale enumerate în v.12 și 13 primele, și cea mai mare parte din ele, reprezintă obiecte de lux: pietre scumpe, materiale scumpe, vase prețioase, parfumuri scumpe. Dacă ne gândim la ascensiunea Dubaiului modern (în doar 10 ani prin câțiva investitori arabi), ne dăm seama că proiectul amintit mai sus este realizabil în scurt timp în zilele noastre. Roma secolului întâi a fost cel mai strălucitor oraș al Antichității (2 milioane de locuitori, clădiri și infrastructură impresionantă, bogăție foarte mare, alimente și mari spectacole gratuite pentru cetățenii ei). Ea polariza efectiv economia Imperiului Roman și căderea ei ar fi produs un colaps economic similar celui descris în Apoc.18. De-abia în epoca modernă câteva orașe ale lumii au reușit să egaleze (și apoi să întreacă) Roma antică ca număr de locuitori și infrastructură. Babilonul din Apocalipsa va fi într-adevăr pentru împărăția lui Antihrist ce reprezenta Roma pentru Imperiul Roman (semnificația celor 7 munți din cap.17 - deși sunt articole care afirmă că și Babilonul antic sau Ierusalimul antic ar fi stat tot pe 7 coline). Capitolul 18 ne descoperă un alt mare pol de seducție al Babilonului, și anume cel economic. El este plin de bogății dar și ajută mai marii pământului să se îmbogățească și pe locuitorii pământului să aibă venituri mai mari. Puterea banului este  bine explicată în Scriptură. De la căderea lui Solomon, la căderea lui Iuda, banul a făcut ravagii și este numit de Pavel rădăcină a tuturor relelor. Aproape toți oamenii se îngrijorează cu privire la bani sau tânjesc după mai mulți bani. Babilonul va specula din plin această mare slăbiciune a oamenilor. Alături de ideologia ei seducătoare ea va oferi celor ce o urmează MULȚI bani. De aici și marele bocet al omenirii la căderea ei. Poate din această pricină cei care o plâng cel mai mult sunt cei mai săraci și nu cei mai bogați. Cei cu venituri mici cunosc o criză materială mai mare într-un colaps economic dar trăiesc și cu mai mare intensitate actul îmbogățirii. Cei bogați mai au rezerve și sunt mai obișnuiți cu bogățiile. În lista de bunuri din cap.18, ultimul lucru menționat este sufletele oamenilor. Practic cu toate acele bunuri, Babilonul a cumpărat sufletele oamenilor. Acesta este scopul ascuns al curvei celei mari. Observăm o asemănare între Babilon și Biserica din Laodicea a cărei autosuficiență era alimentată tot de prosperitatea materială. Biserica din Laodicea este în pericol de moarte în fața seducției Babilonului. Pentru a rezista în fața acestei atracții teribile, lupta începe de azi prin credincioșia în lucrurile mici, prin consecvența în dărnicie, prin limitarea confortului personal, prin alipirea de bogățiile eterne ale Împărăției lui Dumnezeu.

3) 18:20-24 - Un alt înger anunță căderea Babilonului: V.20 introduce reacția cerului față de judecarea cetății celei mari. Este interesantă menționarea apostolilor în acest verset. La care apostoli se referă? La marii apostoli din primul secol, sau la cei cu dar de tip apostolic din perioada finalului? Greu de precizat. Dacă s-ar referi la apostolii din primul secol ar fi din nou o trimitere la Ierusalim, principalul centru de prigonire a creștinilor din primii 70 de ani ai primului secol. Bucuria cerului este detaliată la începutul capitolului 19. Înainte de acest lucru însă este introdus un alt înger puternic care anunță acest fapt. Oare de ce se reia tema anunțării distrugerii marii cetăți? La prima vedere îngerul nu face decât să reia lucruri care au fost deja menționate, și anume:

 Repeziciunea cu care va cădea Babilonul ( prin imaginea cu piatra aruncată în mare, inspirată de la finalul cărții Ieremia care a folosit-o cu referire la Babilonul antic).·

 Cauzele pedepsirii Babilonului: îmbogățirea negustorilor pământului, amăgirea tuturor neamurilor, vărsarea sângelui celor credincioși.·

 Totuși găsim un element de noutate, și anume ideea că Babilonul nu va mai fi găsit vreodată, adică nu va mai renaște ca cetatea a răului pe pământ. În ea nu vor mai renaște:

 Muzica, bucuria, sărbătoarea,·

 Lucrările meșterilor,·

 Lumina lămpii,·

 Glasul mirelui și al miresei.·

 Aceste imagini sunt preluate în special din cartea lui Ieremia și sunt adresate de acesta Ierusalimului istoric. Și este normal să fie așa, deoarece imediat după căderea Babilonului urmează a doua venire a lui Hristos care va pune capăt domniei răului pe pământ. Căderea cetății marchează sfârșitul stăpânirii celui rău asupra pământului. În locul cetății apostate se va ridica adevăratul Ierusalim, cel care va aduce adevărata pace și prosperitate pe pământ. De aici și imensa bucuria a cerului! Mai găsim câteva elemente de noutate cu privire la Babilon și în v.23 și 24. Este menționată vrăjitoria ei subliniind ocultismul din ea și relația ei bolnavă cu lumile demonice. Și de asemenea se precizează că la ea fost găsit sângele tuturor celor ce au fost junghiați pe pământ. Ce vrea să arate această expresie? Se referă la tot sângele vărsat pe pământ în perioada finalului sau la tot sângele vărsat pe pământ în toată istorie? Prima variantă ar aduce în discuție faptul că în vremea finalului, din pricina înmulțirii fărădelegii se vor face multe crime între necredincioși. Cum prostituata cea mare este responsabilă de această înmulțire a păcatului, ea este vinovată și de aceste crime. A doua variantă ne aduce aminte de un pasaj din Evanghelia după Matei: Șerpi, pui de năpârci! Cum veți scăpa de pedeapsa gheenei? De aceea vă trimit proroci, înțelepți și cărturari. Pe unii îi veți omorî și răstigni, pe alții îi veți bate în sinagogile voastre și-i veți prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia pe care l-ați omorât între Templu și altar. Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta. Ierusalime, Iersalime care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine!... (Matei 23:33-37). Ce legătură are Ierusalimul din secolul întâi cu sângele lui Abel? Se pare că vina Ierusalimului de a respinge apogeul revelației și de a vărsa sângele Lui Mesia și al Bisericii este atât de mare încât este comparabilă cu cea a vărsării sângelui tuturor celor de pe pământ. V.24 din Apocalipsa 18 pare a fi o trimitere la această vină istorică a Ierusalimului. Ne gândim doar la faptul că dacă Ierusalimul din secolul întâi ar fi recunoscut pe Mesia, atunci s-ar fi curmat împărăția răului pe pământ. Deci toate crimele din ultimii 2000 de ani nu ar mai fi fost făcute. Ierusalimul se face astfel vinovat de sângele tuturor celor care au fost junghiați pe pământ! Capitolul 18 ne arată din nou complexitatea marii capitale ale imperiului lui Antihrist. Găsim asemănări cu Roma și Ierusalimul antic. Versetele care compun tabloul judecății Babilonului sunt inspirate din profețiile Vechiului Testament cu referire la Babilon, Tir, Ierusalim sau Edom. Dar acum avem o singură cetate care adună în ea toate relele Romei, Ierusalimului, Babilonului, Tirului și Edomului. De asemenea găsim noi indicii cu privire la identitatea ei istorică. Trimiterile clare către pasajele din Matei 23 și Matei 23 (menționate mai sus) reprezintă noi argumente că cetatea cea mare va fi Ierusalimul istoric. Desigur ne întrebăm de ce nu este precizată în text trezirea rămășiței evreilor care are loc în momentul distrugerea cetății (ca în Zaharia cap.12-14)? Această trezire este amintită în Apocalipsa 11, însă acum autorul pare să-și propună altceva. El se adresează Biserici (nu lui Israel) și vrea să creeze un contrast între destinul Babilonului celui Mare și cel al Miresei Mielului. Nici Mântuitorul în Matei cap.23-24 nu face referire la trezirea finală a evreilor, ci insistă doar pe pedepsirea cumplită a Ierusalimului apostat. Practic Ierusalimul apostat își pierde identitatea. De aceea el trebuie ras din temelii. De-abia apoi poate să apară Ierusalimul cel credincios, care este de fapt UN ALT IERUSALIM, O ALTĂ CETATE. Ierusalimul apostat nu va mai renaște ci va fi pierdut pentru totdeauna. Va exista doar coincidența de loc de geografic, dar în rest vorbim de o cu totul altă cetate. Iată un alt posibil motiv pentru care în aceste capitole NU se precizează nimic despre trezirea finală a rămășiței evreilor. 

CAPITOLUL 19 - Nunta Mielului:

 După ce am văzut distrugerea primilor doi dușmani ai lui Dumnezeu, capitolul 19 începe cu o paranteză care ne strămută iar pe tărâmul hiperdimensiunilor din spațiului profetic: „După aceea am văzut în cer …” (Apoc. 19:1). Vedem la prezent ceea ce ne așteaptă, pământește vorbind, în viitor. Între cea de a doua și cea de a treia distrugere de pe Pământ suntem invitați în spațiul profetic pentru a asista la proclamarea Nunții Mielului. Capitolele 19 și 20 din Apocalipsa pot fi intitulate: „Împăratul și Împărăția Lui”. După ce a distrus Babilonul, care este o întruchipare a împărăției celui rău cu oamenii, Iisus Hristos vine în slavă, puternic să readucă Pământul în limitele Împărăției lui Dumnezeu. El nu „cucerește”, ci recuperează ce era pierdut.

Nunta Mielului: Înainte de a analiza elementele nunții cerești, se cuvine să facem câteva observații de ansamblu. Nunta este precedată de trei strigări, fiecare dintre ele începând cu un „Aleluia!” Prima sărbătorește distrugerea „Babilonului religios”: „ … am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: Aleluia! Ale Domnului, Dumnezeului nostru, sunt mântuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei” (Apocalipsa 19:1-2). Cel de al doilea glas este despre căderea cetății Babilon: „Şi au zis a doua oară: Aleluia! Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor! Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii s-au aruncat la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şedea pe scaunul de domnie. Şi au zis: „Amin! Aleluia!” Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!” (Apocalipsa 19:3-5). Iar cel de al treilea glas este despre revenirea Mielului pentru Nuntă și pentru Împărăție: „Şi am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.) (Apocalipsa 19:6-8). Reacția celor din Cer este pusă în contrast cu bocetul care s-a rostogolit pe Pământ la căderea Babilonului cel Mare. Ea scoate în evidență marile diferențe care există între cei din Cer și cei de pe Pământ. Este pentru prima dată când întâlnim cuvântul „alleluia” (alelu - lăudat - ia - Iehova) în Noul Testament! El apare de 24 de ori în Vechiul Testament și de numai 4 ori în Noul Testament. O a doua observație generală asupra pasajului este că evenimentul nu este numit „Nunta Miresei”, ci „Nunta Mielului!”. De obicei, la nuntă atenția tuturor este atrasă de mireasă, dar în cazul nostru, toți ochii vor fi îndreptați spre Mire. Mărețul eveniment va fi nu atât împlinirea așteptărilor Miresei, cât împlinirea așteptărilor Fiului lui Dumnezeu căruia Tatăl i-a promis o Mireasă mai înainte de întemeierea lumii: „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui” (Efes. 1:4). „Nunta Mielului” este împlinirea nădejdii lui Hristos ca OM. Unirea aceasta n-ar fi fost posibilă dacă Hristos nu s-ar fi întrupat mai întâi ca om, pentru că am fi avut naturi diferite. Iată care a fost logica nașterii Lui pe Pământ și iată de ce ni se spune că și astăzi El poartă în Cer chip de om: „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Iisus Hristos” (1 Timotei 2:5). Apostolul Pavel profețește despre această unire de după învierea și înălțarea lui Hristos la Cer, zicând: „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (2 Corinteni 11:2). Au fost multe logodne în care așteptarea a fost lungă, dar aceasta este fără îndoială cea mai îndelungată dintre toate. Biserica așteaptă de două mii de ani, dar Fiul așteaptă dinainte de întemeierea lumii! O altă observație necesară este că nu Mireasa și-a pregătit rochia de nuntă, ci ea doar a primit-o în dar: „ … soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor) (Apoc. 19:8). Iar aceste fapte neprihănite sunt „faptele bune care au fost pregătite pentru ca noi să umblăm în ele”: „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10). Haideți acum să privim mai de aproape care sunt elementele Nunții Mielului.

I. Unde și când va avea loc Nunta Mielului? Evenimentul va avea loc înaintea tronului Tatălui, după ce Biserica va fi curățită prin „judecata răsplătirilor” (1 Cor. 3:10-15). Va fi o ceremonie grandioasă la care vor participa toate făpturile cerești. Biserica va fi lauda lui Hristos, pentru că El … „S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efes. 5:25-27).

 II. Cine este Mirele? Asupra acestui lucru nu încape nicio îndoială: Mirele este Iisus Hristos, fiul împăratului din pilda unui împărat care a făcut nuntă fiului său (Mat. 22:1-14). Mirele este Mielul prezentat lumii de Ioan Botezătorul. Ioan s-a prezentat pe sine drept „prietenul mirelui” care se bucură când îi aude glasul (Ioan 3:28). Domnul Iisus s-a prezentat El însuși drept mire atunci când a spus „Se pot jeli nuntașii câtă vreme este mirele cu ei?” (Mat. 9:15) și a vorbit clar despre Sine în pilda celor zece fecioare (Mat. 25:1-10).

III. Cine este Mireasa? Există păreri diferite. Unii cred că această „mireasă” ar fi poporul Israel pentru că este numită în versetul 7 „soția Lui”. Aceasta este poziția pe care a avut-o Israelul în Vechiul Testament: „ … căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El Se numeşte Dumnezeul întregului pământ … ” (Isaia 54:5). Cei ce îmbrățișează această părere spun că „soție” ar identifica numele terestru al Israelului, în timp ce „mireasă” ar fi numele ceresc al poporului lui Dumnezeu. Ei mai spun că așa cum Isac a trebuit să caute o nevastă „din neamul lui” și Domnul Iisus trebuie să se căsătorească cu cei din poporul Lui, Israel, nu cu cei ce sunt dintre neamuri. Nu trebuie să uităm însă că dacă Avraam a fost într-adevăr primul evreu, rudele lui au fost toate dintre ne-evrei, adică dintre păgâni. Rebeca, deși rudă de sânge cu Avraam, n-a fost o iudeică. Nu trebuie să uităm că Scriptura menționează două „mirese”. Una este în Vechiul Testament, iar cealaltă în Noul Testament. Cea din Vechiul Testament este Israelul, mireasa lui Iehova. Cea din Noul Testament este Biserica, Mireasa lui Iisus Hristos. Despre Israel este scris „Făcătorul tău este bărbatul tău” (Isaia 5:-8). Din cauză că s-a dus în curvie după alți dumnezei, Israelul a fost lepădat o vreme, dar Dumnezeu a promis că o va lua înapoi atunci când va fi sfârșit cu curviile ei (Ier. 3:1-18; Ezec. 16:1-63; Osea 2:1-23; 3:1-5). Ea nu va fi luată înapoi ca fecioară, ci ca NEVASTĂ. Nunta pe care o va face Mielul este cu o FECIOARĂ, așa că Nevasta (Israelul) din Vechiul Testament nu poate fi Mireasa (Biserica) din Noul Testament. Într-o paralelă cu Cântarea Cântărilor, Mireasa provine dintr-un neam inferior ajuns așa din cauza păcatului tatălui lor în grădina Eden, dar prințul a văzut-o, a pețit-o, a răscumpărat-o, s-a dus să-i pregătească un loc, L-a lăsat pe Duhul Sfânt să aibă grijă de ea și o va chema la El, în văzduh, cu un mare alai de nuntă: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesal. 4:16-17). Unii cred că Mireasa va fi alcătuită din toți neprihăniții de la Adam până la ultimul convertit dinainte de Răpire, dar nu cred că va fi așa. „Biserica lui Hristos” n-a existat înainte de Rusalii, așa că numai cei ce au trăit în perioada de la Rusalii până la Răpire vor putea face parte din Mireasă.

IV. Ce este ospățul nunții Mielului? „Apoi mi-a zis: Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!” Apoi mi-a zis: Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!” (Apoc. 19:9). După ceremonia nunții va urma masa! Este o mare cinste să fi invitat la o asemenea festivitate. Nu degeaba i-a zis îngerul lui Ioan: „Scrie!”; avem de-a face cu o veritabilă invitație la ospăț! Toți sfinții veacurilor care n-au făcut parte din Biserica slăvită a lui Hristos vor sta la masă. „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. Dar vă spun că vor veni mulţi de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Mat. 8:10-12).

V. Ce se va întâmpla după ospățul Nunții Mielului? Primul lucru care se va întâmpla va fi marea taină a Bisericii, unirea ei cu Hristos: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mamă-sa şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică). (Efeseni 5:31-32). Din acel moment înainte, Biserica va fi oriunde va fi Hristos și oriunde va fi Hristos va fi și Biserica. Împreună cu El va fi în Mileniul Domniei terestre și împreună cu El va fi în Noul Ierusalim. Biserica este o ceată distinctă în rândul cetelor mântuiților lui Dumnezeu. Destinul ei depășește destinele tuturor celorlalte. Nu există suficiente cuvinte ca să pot descrie această cinste. Biserica este cu mult mai mult decât poporul Israel. Biserica este net superioară sfinților mântuiți din Necazul cel Mare. Biserica … ei bine, numai Biserica va fi unită cu Hristos. Atunci se va împlini deplin rugăciunea de mijlocire făcută de Fiul lui Dumnezeu în Ioan 17: „Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu să fiu în ei” (Ioan 17:24-26). Se pare că această revelație i-a tăiat respirația lui Ioan și acesta a căzut la picioarele îngerului care-i vorbea. Copleșit de recunoștință, el vrea să mulțumească și nu știe cui: „Şi m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui, dar el mi-a zis: Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi care păstrează mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te! (Căci mărturia lui Iisus este duhul prorociei.)  (Apoc. 19:10). S-ar putea ca anumite lucruri scrise de Ioan sau comentate de mine aici să nu corespundă cu ordinea evenimentelor din diferitele scheme profetice. Vă rog, țineți minte că avem de-a face cu înălțarea la planul superior al revelației profetice. Nu căutați cadențe cronologice acolo unde totul se vede deplin și deslușit „dintr-o dată”. Avem de-a face cu revelații tematice care se clădesc succesiv unele peste altele, se suprapun și se întrepătrund. Peste revelația Nunții Mielului se va suprapune acum revelația revenirii lui Hristos în glorie. Asistăm uimiți la următoarele trei distrugeri ale dușmanilor lui Hristos: Fiara, Profetul Mincinos și Neamurile Antihristice.

Marele război de la Armaghedon: De data aceasta, Ioan este plasat la intersecția dintre Pământ și Cer. În această vedenie, apostolul îl vede pe Domnul Iisus venind. Identitatea Lui este dincolo de orice îndoială: este Domnul Domnilor și Cuvântul întrupat în istorie: „Apoi am văzut cerul deschis şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el se cheamă „Cel credincios” şi „Cel adevărat” şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. … Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor”. (Apocalipsa 19:11-13; 15-16). Domnul nu revine singur, ci în compania unei oștiri a Cerului: „Oştile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat” (Apoc. 19:14). Este clar că această a doua venire nu este tot una cu Răpirea Bisericii, cum confundă unii. Cele două evenimente sunt diferite și diferențiate în timp și în menire. Pentru cei ce doresc o privire panoramică asupra deosebirilor dintre Răpire și cea de  adoua venire a Domnului, iată un tabel cu astfel de date:

RĂPIRE	A DOUA VENIRE
Hristos vine DUPĂ‚ ai Săi 1Tes. 4:13-18	Hristos vine CU ai Săi Apoc. 19:14
Credincioșii sunt duși în casa Tatălui Ioan 14:3	Credincioșii vin pe Pământ Mat. 24:30
Văzut doar de credincioși 1 Cor. 15:52	Orice ochi Îl va vedea Apoc. 1:7: 19:11-6, Mat. 24:30
Nicio referire la Satan	Satan va fi legat Apoc. 20:1-3
Pământul nu este judecat	Pământul este judecat Apoc. 20:4-5
Este o „taină“ 1 Cor. 15:51	Vestită în Vechiul Testament Dan. 12:1-3; Zah. 12:10; 14:4

 Hristos revine așa cum a fost vestit în planul mesianic descris în Biblie. El împlinește astfel una din cele mai vechi profeții din Biblie, cea făcută de Enoh, omul care a umblat cu Dumnezeu: „Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iuda 14-15). Revenirea Domnului Iisus va avea loc în toiul marii înfruntări de la Armaghedon, când toți împărații Pământului vor veni să se înfrunte în Israel. Intervenția Lui în acest conflict va pune capăt măcelului total dezlănțuit de o umanitate sinucigașă.  Comentând acel ceas, Domnul Iisus a spus: „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:21-22). Expresia „din gura lui ieșea o sabie ascuțită” este o metaforă pentru felul în care vor fi nimiciți dușmanii Lui. Nu va fi o înfruntare armată, ci doar o „rostire” a „Cuvântului lui Dumnezeu”. Oștirile cerești nu vor lupta nici ele, ci doar vor privi nimicirea celor răi. Suntem familiari cu această imagine din profețiile făcute de apostolul Pavel: „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tesal. 2:7-8). Probabil că apostolul Pavel a fost la rândul lui familiar cu o altă profeție, aceea făcută de Isaia: „ … va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale şi credincioşia, brâul mijlocului Său” (Isaia 11:4-5). Aceste versete apar în Isaia în contextul capitolului 11 care vestește lucrea lui Dumnezeu prin „odrasla” mesianică cu care Dumnezeu va instaura pe Pământ Împărăția Lui de o mie de ani (despre asta vom vorbi în capitolul următor). Cu singuranță, apostolul Ioan cunoștea foarte bine conținutul Psalmului 2: „Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă!” (Psalm 2:12). De ce va avea Domnul Iisus haina muiată în sânge? Răspunsul îl găsim tot în cartea profetului Isaia: „Cine este acesta care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii, în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui?” „Eu sunt Cel care am făgăduit mântuirea, şi am putere să izbăvesc!” „Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?” „Eu singur am călcat în teasc şi niciun om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el. Căci în inima Mea era o zi de răzbunare şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijine; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor şi urgia mea M-a sprijinit! Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea şi le-am vărsat sângele pe pământ” (Isaia 63:1-6). Ioan ne-a vestit deja despre teascul mâniei lui Dumnezeu în Apocalipsa 14; 14-20. Este important că Ioan nu revine la descrierile de acolo, pentru că el are de data aceasta un alt scop: nimicirea dușmanilor numărul trei, Fiara și Profetul mincinos, și numărul patru,  Neamurile care l-au urmat pe Antihrist. Judecata acestora începe printr-un anunț teribil: „Apoi am văzut un înger, care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor păsărilor, care zburau prin mijlocul cerului: Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari! Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui” (Apoc. 19:17-19). Urmează apoi nimicirea Fiarei și a Profetului mincinos. Remarcați că ei nu sunt aruncați în locuința morților, ci direct în iazul cu foc și pucioasă. Pentru aceștia nu va fi o judecată, ci vor fi trimiși direct la pierzarea veșnică: „Şi fiara a fost prinsă. Şi, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă” (Apoc. 19:19-20). Amănuntele de mai sus ne arată clar că cei doi sunt Persoane, nu sisteme politice. Ei vor merge „de vii” în iazul cel veșnic. Așa cum Enoh și Ilie au fost mutați în Cer fără să moară, tot așa acești doi dușmani ai lui Dumnezeu vor fi aruncați fără să moară în pierzarea veșnică. Îi vom vedea vii acolo și la finalul Împărăției de o mie de ani (Apoc. 20:10). Este surprinzător ce puține amănunte ni se dau aici despre marea confruntare de la Armaghedon. Motivul este că s-a vorbit despre ea destul în alte părți ale Scripturii. Cu revenirea Domnului Iisus se împlinește profeția străbună făcută odată cu ispitirea femeii și căderea primilor oameni: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15). Cu revenirea Domnului Iisus se încheie un ciclu al istoriei profețit încă din Geneza 49: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo. Şi de El vor asculta popoarele” (Geneza 49:10). Cu revenirea Domnului Iisus se împlinește profeța din 2 Samuel 7:13 care ne vorbeșe despre Fiul lui David care îi va zidi Numelui lui Dumnezeu o casă și un scaun de domnie care va dăinui veșnic. Cu revenirea Domnului Iisus se împlinesc profețiile din Ezechiel 37 și 38 care vorbesc despre adunarea lui Gog și Magog în valea lui Meghido. Dacă vreți amănuntele grozave ale măcelului de la Armaghedon, citiți Ezechiel 39 și țineți cont că evenimentul se desfășoară cronologic în perioada celui de al șaptelea potir al mâniei despre care am studiat în Apocalipsa 16: „Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. … Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon” (Apocalipsa 16:14-16). Cu revenirea Domnului Iisus la acest ultim conflict se împlinește profeția din Zaharia care vorbește despre  Ierusalim ca de nodul problemelor imposibil de rezolvat ale omenirii: „În ziua aceea, voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toţi cei ce o vor ridica vor fi vătămaţi şi toate neamurile pământului se vor strânge împotriva lui” (Zaharia 12:3). Am văzut cum au fost nimiciți fiara și profetul mincinos la revenirea Domnului Iisus. Al patrulea dușman învins cu această ocazie vor fi Neamurile care l-au urmat pe Antihrist. Ei nu vor fi aruncați deocamdată în iazul cu foc, ci se vor coborî în locuința morților: „Apoi am văzut un înger, care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor păsărilor, care zburau prin mijlocul cerului:Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari!” (Apoc. 19:17-18). „Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor” (Apoc. 19:21). Războiul de la Armaghedon prilejuiește desfințarea barierei temporare dintre Cer și Pământ. Cerul se deschide și din el coboară biruitor Fiul lui Dumnezeu împreună cu suita Sa regală. Prin aceasta, Pământul nu va mai fi niciodată ce a fost mai înainte. Vom vedea în capitolul următor ce urmări extraordinare va avea aceasta pentru Pământ, care nu va mai fi împărăția lui Satan, ci va intra în Împărăția odihnei de o mie de ani.

REFLECȚII SUPLIMENTARE!

Apocalipsa 19:1-3: În cer un glas: „Aleluia!ˮ (19.1):

  Cât de încântător este contrastul când trecem în capitolul 19! Dacă ar fi să caracterizăm cu un singur cuvânt capitolele 17 și 18 acesta  este „pământul”. Credința creștină, care este centrată într-un Hristos ceresc, fusese înjosită într-o religie pământească - un plan de a produce un paradis pământesc, unde oamenii să-și aibă din plin bucurii pământești. Acest fel de religie se potrivește foarte bine „împăraților pământului”, și „locuitorilor pământului”, și „oamenilor mari ai pământului”, și „negustorilor pământului”; totuși aceasta produce „urâciunile pământului” și face ca sfinții să fie „omorâți pe pământ”. Acum, „după aceste lucruri”, spune Ioan, „am auzit în cer ca un glas puternic de mulțime mare”. Prin urmare pășim într-o scenă a purității și a laudei. Cuvântul caracteristic este „Aleluia”. Să notăm că în timp ce Babilonul este judecat pe Pământ, este o „mulțime mare” în cer. Toți sfinții care au fost adunați la Hristos la Răpire, acolo sunt. Ei înțeleg semnificația celor ce se întâmplă. Ei văd că Dumnezeu, ocupându-Se de centrul corupției Pământului, va termina repede cu violența pământului. Ei atribuie lui Dumnezeu mântuirea și Îi dau slavă, onoare și putere. Orice ar fi cu oamenii răi în această zi a mântuirii, ar fi greu pentru un sfânt să strige „Aleluia” dacă ar vedea judecata căzând peste cineva. Dar aici vede ziua judecății și faptele de judecată ale lui Dumnezeu sunt lăudate atunci, după cum faptele Sale pline de har sunt lăudate acum.

Fum care se ridică în vecii vecilor ca urmare a judecății (19.2-3):

  Judecățile oamenilor nu sunt niciodată absolut adevărate și drepte în ele însele, pentru că unele elemente ale eului nu pot fi niciodată înlăturate din ele. Ceea ce judecățile oamenilor nu sunt, judecățile lui Dumnezeu sunt. Prostituata cea mare a corupt Pământul, și judecata pură și sfântă a Cerului a venit peste ea. Fumul ei se va ridica în veci de veci. Este o amintire a judecății lui Dumnezeu împotriva corupției, care își va rosti glasul de avertizare în veacurile eternității.

Apocalipsa 19. 7: Adevărata Biserică recunoscută în Cer ca soția Mielului:

 „Biserica” falsă (Babilonul cel Mare religios este considerat de mulți comentatori ai Apocalipsei ca fiind reprezentat de Creștinismul fals), prostituata, fiind judecată și distrusă pe Pământ, a venit clipa ca adevărata Biserică să fie recunoscută în cer ca „soția” Mielului. Este o măreție deosebită în limbajul versetelor 6 și 7. O dramă teribilă a corupției care depășește felul obișnuit de vorbire și o judecată violentă a trecut pe dinaintea noastră, dar, mai presus de orice rău, Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic stătea pe tron. Toate lucrurile au slujit puterii Lui și nimic nu s-a abătut de la scopul pe care îl are El. El a lucrat dincolo de ceea ce se vede pentru ca acel Unul, care aici este numit Mielul, să vadă pe deplin rodul muncii sufletului Său și să aibă „mireasa” pentru care a murit. Scopul Său în privința aceasta este acum împlinit, sfinții sunt în glorie și, mai mult, „soția Lui s-a pregătit”.

Apocalipsa 19:11-16: Cerul deschis pentru arătarea în glorie a lui Hristos (19.11):

 În versetul 11 Cerurile se deschid pentru a se arăta gloria marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Iisus Hristos. Știm că El este, deși limbajul simbolic este încă folosit. Judecata va fi în cele din urmă într-o dreptate absolută, și numele Său - Cel credincios și adevărat - este garanția acestei lucrări. În final, perioada lungă a nedreptății omului și a păcatului se va termina. Toate simbolurile folosite vorbesc despre curăție, despre un discernământ pătrunzător, despre toată autoritatea și puterea Sa care înfruntă orice investigație a creaturii. El are un nume pe care niciun alt om nu-l cunoaște, în afara Lui Însuși.

Patru nume divine în arătarea glorioasă a Domnului (19.11-16):

  Numele divine sunt pline de semnificație. În arătarea Sa glorioasă, Domnul Iisus ne este prezentat prin patru nume. Deoarece El Se arată pentru judecată, Numele Său „Cel Credincios și Adevărat” este cel dintâi, asigurând absoluta corectitudine a fiecărui act de judecată al Său. Apoi vine Numele pe care nimeni nu-l cunoaște decât numai El Însuși. Numele acesta, deși necunoscut nouă, exprimă ceea ce este în El - Dumnezeu adevărat și totuși Om perfect - care trece dincolo de priceperea oricărei creaturi. De aceea nu suntem surprinși când citim: „Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui!” (Romani 11.33).
În al treilea rând, „Numele lui este: Cuvântul lui Dumnezeu” (versetul 13). Este foarte semnificativ. Citim: „Cuvântul era Dumnezeu… Toate au fost făcute prin El” (Ioan 1.1-3); în felul acesta Dumnezeu S-a exprimat în mod foarte real în creație. Din nou, în același capitol citim: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi”, pentru a fi o prezentare deplină a Tatălui în har și adevăr față de noi. Dar acum nici creația, nici răscumpărarea nu sunt arătate, ci judecata. Dacă în judecată Numele Său trebuie să fie „Cuvântul lui Dumnezeu”, aceasta înseamnă că Dumnezeu va fi cunoscut în judecată - îndeosebi în dreptatea și sfințenia Sa, fără îndoială. Gândul este exprimat în cuvânt. Domnul Iisus este exprimarea gândului divin în toată această ordine de idei. Cel din urmă, Nume al Său de „Împărat al împăraților și Domn al domnilor” (versetul 16) este scris pe haina Lui; aceasta, în mod exterior, unde orice ochi îl poate vedea. Este de asemenea pe coapsa Lui; în exterior, în locul secret al puterii Lui. Cu greu ar putea fi o numire eternă, ca celelalte, deoarece cu greu ar fi luat când împărații și domnii ar veni în existență, creați de El. Totuși va fi de mare importanță în arătarea Sa glorioasă. Împărații sunt stăpânii (potentații) Pământului, în timp ce „domnii”, după cum gândim, ar cuprinde pe demnitarii cerești și pământești. La arătarea Sa, Domnul Iisus va veni „ca să-Și supună toate” (Filipeni 3.21). Acele multe diademe împărătești despre care vorbește versetul 12 sunt potrivite acestei situații.

Oștirile din cer care Îl urmează (19.14):

  Avem, așadar, înaintea noastră „venirea Domnului nostru Iisus împreună cu toți sfinții Săi” (1 Tesaloniceni 3.13). În pasajul nostru avem „oștile din cer”, care reprezintă pe sfinți într-un fel simbolic. Ei sunt pe cai albi, pentru că se anunță timpul când „sfinții vor judeca lumea”. Îmbrăcămintea lor de „in subțire, alb și curat” îi identifică astfel cu „soția” Mielului, care a fost împodobită într-un fel asemănător.

Sabia ascuțită care lovește și haina înmuiată în sânge (19.13-16):

 Ar fi bine să citim acum din nou capitolul 16.13-16. La Armaghedon împărații Pământului și ai întregii lumi sunt adunați pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. Oștirile Pământului se adună la luptă, însă oștirile Cerului nu vor avea de luptat. Lovitura decisivă vine din gura slăvitului lor Conducător, ca o lovitură a unei săbii ascuție. Niciun om nu poate sta împotriva cuvântului hotărâtor care iese din gura Cuvântului lui Dumnezeu. Prin puterea cuvântului Său a venit în existență întreaga creație. Prin puterea cuvântului Său va fi dată judecata în această luptă. Însă răscumpărarea, care își are locul între acestea două nu s-a împlinit în felul acesta. Nu lucrarea unui cuvânt minunat a adus răscumpărarea; nimic altceva mai puțin decât însăși moartea și învierea Lui au împlinit-o. El era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Dar faptul acesta gândim că nu este o referire la sângele crucii Lui, ci la ceea ce este profețit în Isaia 63.1-6, unde este prezisă lucrarea Sa de judecată. Când a citit în sinagoga din Nazaret, Domnul Iisus a închis cartea înainte de a ajunge la „ziua de răzbunare a Dumnezeului nostru”. În capitolul 63.4 se spune: „în inima Mea era ziua răzbunării” și sângele dușmanilor Lui era stropit pe hainele Lui, când a călcat singur în teasc. Aceasta este o lucrare de judecată, cum am văzut la sfârșitul capitolului 16. Înfrângerea oamenilor în mândria lor este pentru a începe o perioadă în care națiunile vor fi conduse cu o nuia de fier.

Apocalipsa 19:19-21: Război împotriva lui Dumnezeu (19.19):

  În viziune, Ioan îi vede pe regii Pământului și armatele lor strânse împreună sub Fiară ca să-și exprime scopul de a face război împotriva lui Dumnezeu, reprezentat de Hristos și armele Sale cerești. Ca omul muritor, chiar împreună cu alții, să fie văzut chiar pentru scurt timp luptând împotriva lui Dumnezeu ne-ar fi părut altădată incredibil. Am ajuns totuși să vedem o zi când descoperirile și invențiile minunate ale oamenilor i-au făcut să se îngâmfe și nu puțini să fie stăpâniți de acest spirit. Un conducător revoluționar al Rusiei sovietice  se mândrea că, înlăturând pe țar și autoritățile pământești, se va lupta cu Domnul Dumnezeu la timpul potrivit. Atât de departe s-a dus în mintea lui încât Îl desconsidera pe Dumnezeu și-l slăvea pe om. Versetul 19 ne dă culmea acestui spirit. Versetele 20 și 21 arată înfrângerea acestui spirit. Cei doi oameni în care își găsise expresia deplină sunt scoși în relief pentru pedeapsa meritată în cel mai extraordinar fel. În „Babilonul” din capitolele 17 și 18 s-a văzut corupția maximă. În Fiara descrisă în capitolul 13, violența a atins punctul culminant. „Timpurile neamurilor” se termină cu Fiara, după cum a început cu tiranul Nebucadnețar. Pe Profetul Fals îl identificăm cu acela pe care Domnul l-a prezis, spunând: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu, și nu Mă primiți; dacă va veni un altul în numele lui însuși, pe acela îl veți primi” (Ioan 5.43). El este falsul Mesia, „idolulˮ sau păstorul nebun” care se va ridica „în țară”, despre care vorbește Zaharia 11.15-17. Iudeu apostat, va fi primit fără șovăire de iudeii apostați. Pe plan politic el își va găsi o afirmare profitabilă în calitate de marele monarh al națiunilor, urmând exemplul irodianilor despre care citim în evanghelii.

Fiara și profetul mincinos aruncați de vii în iazul de foc (19.20-21):

 Amândoi acești oameni sunt prinși de puterea irezistibilă a Domnului. Pe ei nu-i așteaptă ziua viitoare de judecată. Luați ca prinși asupra faptului, ca fiind conducători ai acțiunilor cele mai violente și mai sfidătoare față de Dumnezeu cum n-au mai fost vreodată, ei nu trec întâi prin moarte - despărțirea dintre suflet și trup - ci sunt aruncați direct în iazul de foc. Aici limbajul, ca în toată cartea, este simbolic, fără îndoială, dar este o arătare teribilă a judecății lui Dumnezeu în puterea ei pătrunzătoare. Chiar cuvântul „pucioasă„ are în el gândul la „focul divin”. În istoria Vechiului Testament doi oameni au fost luați în Cer fără să treacă prin moarte. Aici doi oameni trec de vii în pedeapsa focului. Oștile fără număr care îi urmaseră pe cei doi sunt oameni care au primit semnul Fiarei și au susținut relele lor enorme. Ei nu au parte de îndată de aceeași soartă. Ei mor, loviți de cuvântul cuceritor a toate al Celui care este Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca să-și aștepte judecata în ziua cea mare despre care vorbește capitolul următor. Situația lor va fi adusă la lumină într-o sesiune solemnă. Păcatul celor doi conducători este atât de revoltător și deschis încât le poate fi dată acea judecată sumară. Principiul acesta se vede în 1 Timotei 5.24.

Comentariu suplimentar 1 - de avut în vedere:

 „După aceste lucruri am auzit în cer ca un glas puternic de mulţime multă, zicând: „Aleluia! Mântuirea, slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru. Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte: pentru că a judecat pe prostituata cea mare, care a stricat pământul cu desfrîâl ei şi a răzbunat sângele robilor Săi, din mâna ei”. Şi au zis a doua oară: „Aleluia!… Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor!” Duhul pune acum în contrast cu cădera Babilonului, nunta Miresei, şotia Mielului. Babilonul a înfăţişat falsa biserică, atâta timp cât fusese vorba de Biserică; ea devine în sfârşit corupătoarea finală și atunci de asemenea este ridicată ultima mărturie a lui Dumnezeu. Fără îndoială, a existat în timpurile trecute o formă de corupţie asemănătoare, în raport cu Israel, adică natural, Babilonul literal a existat mai întâi; dar aici el este simbolic. Când Roma este scoasă în evidenţă, o misterioasă nelegiuire moşteneşte numele bine cunoscut de Babilon şi ea nu-şi exercită acţiunea numai în timpul creştinismului, ci de asemenea la sfârşitul veacului, după ce Biserica nu mai este recunoscută pe pământ şi când vine perioada judecăţilor. Să ne amintim bine că a lăsa de o parte această ultimă parte a existenţei Babilonului mistic, împiedică în mod fatal de a avea o înţelegere completă şi exactă a Apocalipsei. Pentru ultima dată, cei douăzeci şi patru de bătrâni și cele patru făpturi vii sunt aşezate înaintea noastră; adică sfinţii de sus sunt încă văzuţi ca fiind căpeteniile preoţiei glorificate și de asemenea ca puterea executivă în administrarea judecăţii lui Dumnezeu. Dar un glas iese din scaunul de domnie, spunând: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!” Şi am auzit, ca un glas de mare mulţime, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, zicând: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic a început să împărățească. Să ne bucurăm și să ne înveselim și să-I dăm slavă, fiindcă nunta Mielului a venit și şotia Lui s-a pregătit!” Acum ne este prezentat simbolul miresei; ea este în vedere, iar bătrânii ca şi făpturile vii dispar. Să spunem oare că bătrânii şi făpturile vii luaţi împreună trebuie să fie acum consideraţi ca fiind mireasa? Că sfinţii reprezentaţi mai întâi sub prima din aceste figuri, sunt din acest moment sub numele şi figura de mireasă? Părerea mea nu este întocmai aşa. Bătrânii sunt căpeteniile cereşti ale preoţiei, cuprinzând, cum cred, sfinţii Vechiului Testament şi pe aceia ai Noului; adică ei nu reprezintă numai Biserica, trupul lui Hristos. Când Mielul care a fost înjunghiat şi care a răscumpărat pentru Dumnezeu prin sângele Său, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi de orice neam, este lăudat în cer, cele patru făpturi vii, până acum deosebite, se unesc cu bătrânii. Sfinţii glorificaţi trebuie din acel moment să administreze puterea într-un chip superior îngerilor. De aceea, începând din capitolul 5, cele patru făpturi vii sunt intim asociate bătrânilor, cum le găsim la sfârşitul capitolului 19. Dar când aceste simboluri dispar, când nu se mai văd pe scenă nici bătrânii nici făpturile vii, pentru că o nouă acţiune a lui Dumnezeu, adică împlinirea bucuriei Bisericii ia loc, atunci nu numai mireasa ne este înfăţişată, ci cu ea o nouă clasă de sfinţi. În adevăr, citim mai întâi: „Soţia Lui s-a pregătit și i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor și curat”. Inul subţire, sunt faptele drepte ale sfinţilor”. Nu este spus: „dreptatea”, ci „faptele drepte ale sfinţilor”. Nu este dreptatea cu care ei au fost îmbrăcaţi în Hristos, ci tot ceea ce Dumnezeu, chiar în acest moment, recunoaşte că a fost în ei după voia Lui, cu toate că a fost produs, fără nicio îndoială, prin lucrarea Duhului lui Hristos. În al doilea rând, cu toate că este vorba de ceea ce aparţine fiecărui sfânt, gândul exprimat nu este că Biserica îl are numai în acest sens, că fiecare individ care o compune, îl posedă ca propria sa parte, ci că mireasa, adică Biserica în slavă, o are în totalitate. Mireasa, ca totalitate, este îmbrăcată cu faptele drepte (dreptăţile) ale sfinţilor. Ceea ce Duhul lui Dumnezeu arată în acest verset 8, nu este îndreptăţirea care vine printr-un Altul, aceea care ne este socotită şi prin care noi suntem socotiţi drepţi, ci o dreptate personală și practică. Fără îndoială noi avem de asemenea cealaltă dreptate, căci pentru a putea să stăm înaintea lui Dumnezeu ne trebuie ceea ce nu se găseşte decât prin Hristos şi în Hristos, ceea ce este de un caracter cu totul altul și mult mai înalt când o comparăm cu „faptele drepte” ale sfinţilor. După ce am văzut mireasa astfel împodobită, citim: „Şi apoi mi-a zis: „Scrie: „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nuntii Mielului!” Aceste cuvinte îmi dovedesc ceea ce am anticipat mai sus, că cei douăzeci şi patru de bătrâni și cele patru făpturi vii nu reprezintă numai Biserica. În adevăr, când aceste simboluri dispar pentru a face loc aceluia al miresei, vedem în acelaşi timp apărând invitații la ospăţul nunții Mielului. Cine sunt ei? Nu putem să-i vedem în sfinţii perioadei apocaliptice, care, în acest moment, nu sunt încă înviaţi dintre cei morți, cum o dovedeşte capitolul următor. După gândul meu, invitaţii sunt sfinţii din Vechiul Testament, prietenii Mirelui (a se vedea Ioan 3.29). Astfel, bătrânii şi cele patru făpturi vii reunite, cum le vedem chiar din capitolul 5, cuprinzând totodată pe sfinţii Vechiului Testament şi Biserica, mireasa lui Hristos; şi de îndată ce aceasta este menţionată în mod distinct, ceilalţi sunt înfăţişaţi ca formând un corp aparte. Apoi profetul cade la picioarele îngerului pentru a i se închina și fapta aceasta dă loc unui serios avertisment. Nu numai că îngerul îl mustră pe Ioan, spunându-i că el nu este decât un rob împreună cu el si cu fraţii lui care au mărturia lui Iisus şi că prin urmare nu se cuvine deloc să-i aducă o închinare care nu este datorată decât lui Dumnezeu care l-a trimis pentru a sluji, ci, mai mult, el ne învaţă că Duhul de profeţie, acela care vorbeşte în această carte este mărturia lui Iisus. Astfel, mărturia lui Dumnezeu nu este limitată la Evanghelie și la Biserica pe pământ, ci după ce aceasta a fost luată în cer, Duhul profetic care caracterizează Apocalipsa este deopotrivă o mărturie a lui Iisus. Este foarte important de a face să reiasă acest fapt, pentru că unii l-au neglijat, socotind că Evanghelia şi ceea ce îi corespunde ei, adică prezenţa Duhului Sfânt, sunt aceleaşi în toate timpurile, în timp ce alţii au gândit că Apocalipsa, chiar din capitolul 4, netratând decât despre iudei şi despre neamuri, ca şi despre starea lumii sub judecăţile lui Dumnezeu, nu poate să fie în această perioadă, în niciun fel, o mărturie a lui Iisus. Dar în realitate este una. Mărturia Lui este duhul prorociei şi acesta în toată Apocalipsa, după ce s-a terminat ceea ce are legătură cu cele şapte Biserici. Noi îl cunoaştem pe Duhul Sfânt mai degrabă ca un duh de părtăşie cu Hristos; dar în curând, când vom fi fost răpiţi la cer pentru a fi totdeauna cu Domnul, Duhul va lucra cu tot atâta putere de viaţă în aceia care se vor supune lui Dumnezeu pentru a primi mărturia profetică, care este aici arătată ca fiind aceea a lui Iisus. Apoi cerul se deschide şi înaintea ochilor noştri se desfăşoară scena cea mai solemnă. Nu templul apare aici, deschis pentru a lăsa să se vadă chivotul legământului, garanţie a credincioşiei lui Dumnezeu faţă de Israel, obiectul sfaturilor Sale; nu este numai, ca la începutul profeţiei, o uşă prin care văzătorul este primit în cer pentru a privi aici căile lui Dumnezeu faţă de lume în totalitatea sa, cu toate că în aceste două cazuri totul se grupa evident în jurul Domnului Iisus. Cerul se deschide în vederea unor fapte de o gravitate mai mare și de o importanţă incalculabilă pentru om, pentru univers şi pentru duşman. Hristos însuşi vine să arate, în faţa lumii, drepturile Sale ca împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. „Apoi am văzut cerul deschis şi iată un cal alb”, simbol al unei puteri biruitoare care înaintează pentru a supune. „Cel care stătea pe el se numeşte „Cel credincios” şi „Cel Adevărat” şi El judecă şi Se luptă cu dreptate”. Nu numai că este vorba să ajute pe sfinţii Săi prin harul Său, ci este vorba de puterea Sa suverană pentru a judeca pământul. „Ochii Lui sunt ca para focului; pe capul Lui sunt multe diademe”. În acelaşi timp cu discernămîntul necesar pentru a judeca, el posedă în mod clar toate drepturile la domnie. „Având un nume scris, pe care rumeni nu-L ştie, decât numai El singur”. El pare îmbrăcat, ca om, de o slavă pe care nimeni nu I-o poate contesta, dar ne este reamintit cu cea mai mare grijă că El are ceea ce este mai presus de om - mai presus de orice creatură, căci „nimeni nu cunoaşte pe Fiul afară de Tatăl”. A purta un nume pe care nimeni nu-l cunoaşte decât El singur, mi se pare că ar corespunde cu această declaraţie. El este o persoană divină, oricare ar fi noul caracter sub care El Se prezintă pentru lume. „Este îmbrăcat cu o haină muiată în sânge”. El vine pentru a face răzbunarea, iar culoarea veşmântului său este pentru cei răzvrătiţi un semn al morţii. „Şi Numele Său este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. El era Cuvântul lui Dumnezeu când descoperea harul; în curând El va apare ca atare când va veni să execute judecăţile lui Dumnezeu. În aceste două manifestări ale Lui însuşi, El este expresia a ceea ce este Dumnezeu; Evanghelia lui Ioan şi Apocalipsa ni-L fac cunoscut perfect sub acest dublu caracter de har si de judecată. „Oștile din cer îl urmau pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat”. Aflăm de aici cine sunt persoanele care formează suita sa. Acestea sunt sfinţi slăviţi, şi nu îngeri. Aceasta este confirmat prin ceea ce am citit în capitolul 17.14. Când Fiara cutează să se lupte cu Mielul, Mielul o va birui şi cei cu El „cei chemaţi și aleşi și credincioşi”, termeni care, în totalitatea lor, nu pot nicidecum să se aplice îngerilor. Îngerii nu sunt niciodată „chemaţi”, cu toate că sunt „aleşi”; şi cu toate că epitetul de sfinţi le este dat în Scriptură, nu se spune nicăieri despre ei ca fiind „credincioşi”. Într-adevăr, această expresie care presupune urmarea şi exerciţiul credinţei, se potriveşte mai presus de orice omului. Cât despre termenul „chemaţi”, el nu poate evident să se aplice îngerilor, pentru că apelul adresat unei persoane presupune că ea este scoasă afară dintr-o anumită stare pentru a fi adusă într-una mai bună; dar acesta nu poate fi cazul unui înger. Îngerii căzuţi nu sunt chemaţi, iar sfinţii îngeri nu au nevoie să fie chemaţi - ei sunt păstraţi. Chemarea este roadă lucrării harului lui Dumnezeu şi nu are loc decât după cădere. Când omul era nevinovat, nu era nevoie de chemare pentru el, dar de îndată ce a păcătuit, cuvântul lui Dumnezeu a venit la el, și el a fost chemat. Este evident, prin compararea acestor două versete 17.14 si 19.14, că aceia despre care este vorba în acesta din urmă sunt sfinţii slăviţi care îl urmează pe Domnul când El iese din cer. Ei nu sunt văzuţi aici ca mireasă; această figură nu s-ar potrivi nicidecum cu scena care este aşezată sub ochii noştri. Când împăratul înaintează pentru a obţine biruinţa, judecând oamenii şi o lume răzvrătită, sfinţii Îl însoţesc nu în calitate de mireasă, ci ca oştirile care sunt în cer, cuprinzând astfel, fără nicio îndoială, pe invitaţii la ospăţul nunții. Astfel toţi sfinţii slăviţi iau locul lor în suita Domnului. Remarcaţi în acelaşi timp că nu este spus despre ei că sunt executorii judecăţii, cum este Hristos. Dumnezeu I-a dat Lui toată judecata (Ioan 5.22,27) și nu neapărat nouă. Noi putem să avem aici o anumită parte, dar aceasta nu este lucrarea noastră, mi se pare. De aceea nu se vorbeşte deloc de sabia care iese din gura sfinţilor şi nu vedem oştirile îmbrăcate ca Domnul. Ele îl urmează cu simbolul puterii biruitoare și nimic mai mult; „îmbrăcaţi cu in subţire, alb si curat.” Noi ştim, din alte scrieri, că îngerii vor fi prezenţi la această scenă, dar aici nu este vorba despre ei. „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea; îi va păstori cu un toiag de fier”. Este de remarcat că s-a făgăduit sfinţilor că ei vor avea autoritate asupra neamurilor și „le vor păstori cu un toiag de fier” (Apocalipsa 2.26,27); dar nu este vorba de sabie pentru ei. Ei primesc puterea pentru a domni, dar nu pentru a executa judecata în acest chip teribil, atribuită Domnului însuşi. „Şi va călca în picioare teascul vinului mâniei aprinse a lui Dumnezeu Cel Atotputernic”, caracter de judecată care nu este niciodată indicat ca aparţinînd sfinţilor. „Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: „împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.” Citim apoi cuvintele îngerului şi chemarea sa către toate păsările care zboară prin mijlocul cerului: „Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a celor care stau pe ei, si carnea a tot felul de oameni, liberi şi robi, mici şi mari!” Apoi vine strângerea la un loc şi lupta. „Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi armatele lor, adunate ca să facă război cu Cel care şedea călare pe cal şi cu armata Lui. Şi fiara a fost prinsă” (prinsă vie); „şi împreună cu ea era prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei care primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei.” Astfel, a doua Fiară din capitolul 13 nu mai este văzută ca putere pământească, ci ca proroc mincinos. Toată energia pe care ea o desfăşura pentru a-i deruta pe oameni, pe care o exercita în prezenţa primei Fiare, îi aparţin nu multă vreme; acum nu mai este vorba despre ea, ci ca proroc mincinos, puterea spirituală este în întregime în mâinile ei. Se înţelege că prin acest cuvânt de „putere spirituală” nu trebuie să înţelegem nimic altceva decât rău. „Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.” Astfel judecata veşnică i-a lovit dintr-o dată. Prinşi asupra faptului unei trădări şi al unei răzvrătiri evidente, ce nevoie era de vreo altă formă de judecată? „Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care ieşea din gura Celui care şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.” Groaznică este soarta lor, dar cu toate acestea, deloc asemănătoare cu aceea a căpeteniilor lor.

Comentariu suplimentar 2:

4) 19:1-10 - Reacția cerului - continuare a comentariului suplimentar 2 de la cap. 18: pe cât de mult plânge pământul, pe atât de mult se bucură cerul. Practic are loc o explozie de bucurie care nu se mai termină. Mai întâi o gloată multă laudă pe Dumnezeu pentru că a judecat curva cea mare care strica pământul cu prostituția ei (v.1-2). Aceiași gloată zice a doua oară Aleluia! (v.3) și laudă pe Dumnezeu că pedeapsa cetății este una eternă. Evenimentul este atât de important încât și cei 24 de bătrâni, și cele 4 făpturi vii se aruncă la pământ înaintea lui Dumnezeu și spun: Amin! Aleluia! (v.4). Dar închinarea cerului nu se oprește aici. Din scaunul de domnie iese un glas care cheamă la închinare pe toți robii Domnului, mici și mari. Aceștia par a fi diferiți de prima gloată. Prima mulțime pare să adune oștirile de îngeri, iar cei numiți robii Lui (vezi aceiași expresie în 19:2) par a fi cei răscumpărați de pe pământ. În v.6-9 închinarea cerului se focalizează pe a doua venire a lui Hristos și pe nunta Mielului. Căderea cetății celei mari anunță sfârșitului stăpânirii celui rău asupra pământului. Cerul celebrează de acum începerea domniei lui Dumnezeu pe pământ (v.6), domnie făcută posibilă prin a doua venire a lui Hristos. Un alt motiv de închinare și bucurie este nunta Mielului (v.7-9). Această reprezintă răsplătirea sfinților și celebrează biruința lui Dumnezeu asupra răului. Mireasa, soția Mielului este pusă în contract cu prostituata cea mare. Apare din nou tema hainelor. De această dată găsim doar inul subțire, strălucitor și curat (compară cu 18:16 în care curva alături de in are și purpură, și stacojiu, și aur, și pietre scumpe și mărgăritare!). În contrast cu risipa și luxul Babilonului apare frumusețea și simplitatea Miresei. Ba mai mult, este vorba de un alt fel de in, și de o cu totul altfel de bogăție: inul subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților. Curăția de inimă, loialitatea, sfințirea, sacrificiul de sine, bunătatea, dragostea iată slava adevăratei Regine! Lucrurile care nu izbesc ochiul și sunt făcute în ascuns pe pământ reprezintă adevărata comoara în ochii cerului, o comoară eternă. Faptele sfinților nu au dispărut, nici nu au fost uitate. Ele au adus în ființă valori foarte scumpe și eterne care vor împodobi acum soția Mielului. V. 9 fericește pe cei chemați la ospățul nunții Mielului. Este o referire tot la cei răscumpărați de pe pământ care formează Mireasa (ca în pasajele din Evanghelii despre ospățul final), sau la o altă categorie? Dacă ar fi vorba de o altă categorie, cine ar fi aceștia: cei răscumpărați de pe pământ care nu fac parte din Mireasă (cine ar fi aceștia? Cei mântuiți dintre neamuri din Vechiul Testament? Cei mântuiți ca prin foc?), sau mulțimile de îngeri? Nu știm exact, Oricum accentul cade pe slava ospățului nunții Mielului și pe autenticitatea acestuia: Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu. Această insistență pe autenticitatea vine în contrast cu lipsa de autenticitate a Babilonului celui mare. Ne surprinde reacția lui Ioan din v.9: vrea să se închine îngerului dar este oprit de acesta. Nu știa oare marele apostol că doar lui Dumnezeu i se cuvine închinare? Desigur! Dar slava descoperirilor cerești a atins un punct atât de însemnat încât el simte nevoie să se închine și este gata să se închine mesagerului ceresc. Observăm că Ioan nu a vrut să se închine îngerului mesager mai înainte ci doar acum când revelația divină a ajuns la nunta Mielului. Aici este apogeul revelației și al planului lui Dumnezeu. Cât de mare, așadar, trebuie să fie slava Miresei Mielului! Secțiunea de față (cap.15-19a) ne-a oferit noi detalii cu privire la perioada sfârșitului (potirele, identitatea și judecarea Babilonului celui mare) și se încheie, la fel ca toate celelalte secțiuni, tot cu imaginea revenirii lui Hristos și a biruinței finale. Această biruință este însă prezentată acum prin imaginea nunții Mielului. Acest lucru nu este întâmplător. Mireasa apare în contrast cu prostituata cea mare, și reprezintă personajul central al următoarei secțiuni din Apocalipsa (cap.19b-22). Pășim în ultima secțiune din Apocalipsa. Toate secțiunile de până acum s-au încheiat cu imaginea biruinței finale a revenirii lui Hristos. De asemenea cu cât am înaintat în carte cu atât ni s-au oferit mai multe detalii despre vremea finalului, despre ultimii 3,5 ani ai istoriei răzvrătirii umane. Ultima secțiunea din Apocalipsa este dedicată finalului și dezvoltă (așa cum era și firesc pentru ultima secțiune din Apocalipsa) biruința cea mare asupra răului. În cele din urmă toată cartea a fost scrisă ca să ne ancoreze credința în această biruință. Era timpul să ni se prezinte în amănunt această mare victorie. Ultima secțiune din Apocalipsa urmează un șir logic și chiar cronologic:

 Revenirea lui Hristos în slavă și nimicirea neamurilor (19b),·

 Împărăția de o mie de ani (20a),·

 Judecata de apoi (20b),·

 Nunta Mielului (21-22a),·

 Epilogul cărții (22b).·

19:11-21 - Revenirea lui Hristos în slavă! Deși pasajul pare să înfățișeze cât se poate de clar revenirea în slavă a lui Hristos, sunt mulți teologi care consideră că acesta se referă la altceva, și anume la biruința spirituală a Evangheliei asupra neamurilor. Într-adevăr, teologii post-mileniști, care percep a doua venire a lui Hristos, ca având loc după mia de ani se văd astfel constrânși să ofere o altă interpretare acestui pasaj. Pentru ei mia de ani este perioada în care, după ce toate neamurile vor primi Evanghelia, Hristos va împărăți pe pământ prin Biserică. După acest mare triumf al Bisericii va avea loc a doua venire a lui Hristos. Astfel, mia de ani nu poate fi inaugurată de revenirea în slavă a lui Hristos ci de biruința Evangheliei asupra neamurilor. Astfel, pasajul din 19b nu se referă la a doua venire a lui Hristos și la judecarea neamurilor, ci la o moarte a acestor neamuri prin Evanghelie (moartea în Hristos) spre o renaștere spirituală. Înțeleg această interpretare, dar mi se pare o forțare excesivă a textului de față. Să-l parcurgem cu atenție. Tabloul începe cu descrierea Domnului Iisus Hristos. El este pe un cal alb, deci biruitor și ca să biruiască (vezi Apocalipsa 6:2). El este numit Cel credincios și Cel adevărat, și este pus în contrast cu fiara de pe pământ care se caracterizează prin necredincioșie, minciună și falsitate. Această fiară a contestat pe față pe Domnul Hristos. Însă acesta este Împăratul autentic. El este credincios poporului Său și promisiunilor Sale, și astfel revine să aducă dreptatea: judecarea prigonitorilor și răsplătirea sfinților. El este înfățișat ca un războinic viteaz și ca un mare judecător: Cel ce judecă și se luptă cu dreptate, iar ochii lui sunt ca para focului. El are și multe cununi împărătești care-l autentifică ca adevăratul Împărat. El vine ca mare Împărat ca să pună capăt rebeliunii împăraților pământului. El poartă un nume scris, pe care nimeni nu-l știe, decât numai El singur. Acest fapt ne arată relația specială pe care o cu Tatăl, El singurul născut din Tatăl, și singurul Fiu al Tatălui. O parte din identitate Sa este încă ascunsă și tăinuită. Este îmbrăcat cu o haină muiată în sânge, și Numelui Lui este Cuvântul lui Dumnezeu. El este Cel care S-a jertfit și Și-a trimis Evanghelia Sa pentru mântuirea lumii. Dar acum vine pentru judecată. Cel respins ca Mântuitor acum vine să judece. Logosul trimis să aducă salvare acum aduce pedeapsă. Hristos în slavă nu vine singur: oștile din cer îl urmau pe cai albi îmbrăcate cu in subțire, alb și curat. Aceste oști pot fi formate din îngeri dar și din cei răscumpărați de pe pământ după cum ne sugerează apostolul Pavel (vezi 2 Tes.2:10). Scopul coborârii din cer a lui Hristos și a oștilor cerești este unul clar, al judecății: din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu care să lovească Neamurile pe care le va cârmui cu un toiag de fier în mia de ani. El nu va avea doar intenția judecății ci chiar va opera judecata asupra neamurilor: și va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Ultimul lucru care ni se spune despre Hristos în această minunată descriere este: pe haină și pe coapsă avea scris numele acesta: Împăratul împăraților și Domnul Domnilor. Finalul istoriei este plin de acțiunile nelegiuite ale împăraților pământului care se unesc într-o rebeliune totală împotriva Mielului. Este vremea ca Adevăratul Împărat să dea un răspuns. Cel care a venit ca Mântuitor, acum vine ca Împărat ca să judece și apoi să domnească pe pământ. Toată această descriere este plină de elementele judecății și ni-l zugrăvesc pe Hristos ca venind să pedepsească neamurile și nu să le nască din nou prin Evanghelie. Și ca lucrurile să fie și mai clare urmează pasajul cu chemarea păsărilor la marele ospăț (v.17-18). Păsările cerului sunt chemate să mănânce carnea împăraților și locuitorilor pământului. Sugerează această imagine câtuși de puțin ideea unei treziri spirituale printre neamuri? Nicidecum. Ea este o imagine clară din Vechiului Testament care acompaniază un mare eveniment al judecății divine. Dacă este vorba de nașterea din nou a popoarelor, ce rost are chemarea păsărilor cerului? De asemenea v.19 nu ne prezintă un pământ care este gata să se căiască și să primească Evanghelia ci dimpotrivă unul în care răul și răzvrătirea au ajuns la apogeu. Pe pământ fiara, împărații pământului și oștile lor sunt adunate ca să facă război cu Cel ce șade pe cal și cu oastea Lui. Atât cap.16 (Armaghedon - potirul 6), cât și cap.17 ne prezintă cum la finalul celor 3,5 ani împărații pământului se unesc împotriva Mielului și a promisiunilor Sale. Dumnezeu însă nu mai rabdă răul de pe pământ și nu lasă împărații pământului să distrugă de tot pe poporul Său (fie că este vorba doar de creștini, fie că este vorba și de rămășița evreilor care s-a întors la Hristos). Are loc marea judecată. Aceasta începe cu nimicirea fiarei și a prorocului mincinos (v.20). Ei sunt aruncați de vii în iazul cu foc. Ei au parte de o nimicire cu totul aparte. Expresia folosită ne trimită cu gândul la:

 Imaginea din Numeri 16 (răzvrătirea lui Core, Datan și Abiram) când cei nelegiuiți au fost aruncați de vii în Locuința morților.·

 Imaginea din Daniel 7:11 când ultima fiară este ucisă și trupul ei nimicit și aruncat în foc ca să fie ars.·

 Pasajul din 2 Tes.2:8:· Și atunci se va arăta acel nelegiuit pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Lui și-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.

 Judecata continuă cu nimicirea neamurilor (v.21): ceilalți au fost uciși cu sabia care ieșea din gura Celui ce ședea călare pe cal. Poate fi aceasta o imagine a nașterii din nou a popoarelor? Dacă are loc o moarte în Hristos, unde mai este învierea în Hristos în text? Și de ce apar din nou păsările (Și toate păsările s-au săturat de carnea lor)? Prezența insistentă a păsărilor în acest pasaj pare să îmi arate că Autorul știa mai dinainte că teologii creștini vor fi ispitiți să-i ofere o interpretare supra-spiritualizată. Și astfel ca să-i ajute să nu cadă în această capcană tot amintește de păsările judecății în acest pasaj.

CAPITOLUL 20 - Lucrurile de la urmă: legarea lui Satana, cea dintâi înviere, Împărăția de o mie de ani:

 Ultimele capitole (20-22) sunt capitolele mele preferate din Apocalipsa. Mă bucur de ele cu bucuria descrisă de apostolul Petru: „Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2 Petru 1:19). De fiecare dată când ajung la Apocalipsa 20 îmi pare rău că evenimentele descrise sunt consemnate parcă „pe scurt” și în grabă. Gândiți-vă că Apocalipsa a dedicat unei perioade de șapte ani din Necazul cel Mare toate capitoltele de la 6 la 19, iar perioadei de o mie de ani îi acordă doar câteva versete din capitolul 20. Mi-ar fi plăcut ca să fie adunate aici toate elementele acestei perioade și să zăbovim în detaliu asupra fiecăruia din ele. De ce oare n-a făcut așa Duhul Sfânt? Primul motiv este că mai toate elementele Împărăției vitoare au fost deja pomenite și prezentate în celelalte cărți ale Bibliei. Al doilea este că, oricât ni s-ar spune, nu vom putea pătrunde în realitatea acestor evenimente pentru că ele sunt deasupra capacității noastre actuale de a înțelege. Vom vorbi despre Împărăția Milenară, de exemplu. Aici nu i se acordă decât șase versete succinte. Unii le consideră, așa cum deplângea Beniamin Fărăgău într-unul din studiile sale, drept „șase versete otrăvite” rătăcite într-o culegere de descoperiri adevărate. M-am bucurat să-l ascult cu cât dor a vorbit însă el despre ele. Mileniul este contestat de foarte mulți, iar venirea lui nu este așteptată aproape de nimeni. Mișcarea „milenaristă” a fost caracterizată pe nedrept „eretică” și oricine încearcă în România să se mai atingă de acest subiect a pierdut din start. Îmi aduc aminte că prin anii 90, Jody Dillow, trimisul bisericii păstorite de John MacArthur, care venea în România pentru a ține cursuri de BEE (Bible Education by Extension) cu păstori și lideri de biserici, a stârnit o reacție alergică atunci când a programat una din lecții despre „mia de ani”. Păstorii români i-au reproșat imediat că este o învățătură bazată doar pe șase versete dintr-una din cele mai metaforice cărți ale Bibliei. Jody a făcut ochii mari și le-a promis că a doua zi va vorbi despre Mileniu, fără să pomenească de loc textul din Apocalipsa. Așa a și făcut. A doua zi a fost una din cele mai fascinante călătorii prin profețiile Bibliei. Jody a luat ițele profețiilor din cărțile străvechi și a țesut covorul multicolor al planului minunat promis de Dumnezeu pentru evrei și nu numai pentru ei.  Rând pe rând, cam toate cărțile profetice au fost arătate ca având în finalul ultimelor capitole sau versete pasaje cu trimitere directă la gloria viitoare păstrată de Dumnezeu pentru copiii Săi. Fără venirea Împărăției Milenare, această mulțime de profeții ar rămâne neîmplinite, neputincioase sau, și mai rău, mincinoase. Reticiența și reținerea ascultătorilor lui s-a topit repede și au fost înlocuite cu emoția unei sinteze care arunca dintr-o dată altă lumină asupra revelației. Totul s-a încheiat cu emoție și anticipație. Mileniul sau Mia de ani este ținta profețiilor legate de destinul terestru al planului mesianic cu poporul Israel. Vechiul Testament mustește cu aluzii la el. Așa cum am mai scris, cartea Apocalipsa nu poate fi pătrunsă decât de cei suficient familiarizați cu restul Bibliei. Paranteza dintre cea de a patra și cea de a cincea „nimicire” a dușmanilor lui Dumnezeu cuprinde trei evenimente distincte: legarea lui Satana (20:1-3), cea dintâi înviere (20:4-5) și împărăția de o mie de ani (20:4). Pentru unii, acestea sunt concepte stranii și va trebui să ne familiarizăm puțin cu ele.

1. Legarea lui Satana pentru o mie de ani: „Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme” (Apocalipsa 20:1-3). Textul folosește patru nume diferite care-l identifică pe cel rău: balaur, șarpele cel vechi, Diavolul (pârâșul) și Satana (împotrivitorul). Din acest fapt și din faptul că această entitate va fi legată vedem clar că este vorba despre o persoană reală, nu despre o „influență” sau un „principiu al răului”. Satana nu este omnipotent (atotputernic) deși este numit în alte părți ale Scripturii „domnul puterii văzduhului” (Efes. 2:2), „dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor. 4:4), „stăpânitorul întunericului acestui veac” (Efes. 6:11-12). Ioan ne spune că „un înger”, nici măcar un înger de rang mare a putut pune mâna pe el și l-a legat. Cred că acest înger este același pe care l-am văzut în Apocalipsa 9:1-2 când a răsunat pe Pământ cea de a cincea trâmbiță. Se pare că el este responsabil cu cheia „adâncului”. Dumnezeu și Satana nu evoluează pe același palier existențial. Dumnezeu este Creator. Satana este o simplă creatură. Nu, istoria nu este o înfruntare între doi adversari de forțe egale,Yin și Yang, cum cred orientalii și nici înfruntarea din interiorul unui dumnezeu care poate fi când bun, când rău, cum spunea misotheismul lui Goethe. Unii au obiectat la textul din Apocalipsa spunând că nu poți să legi un „spirit” imaterial cu un lanț de fier. Dar textul nu spune nicăieri că lanțul a fost de fier, ci doar că a fost „un lanț mare”. Așa ceva mai apare și în alte locuri din Scriptură: „Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată …” (2 Petru 2:4), „El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa” (Iuda 6). Cel ce a legat extraordinara putere creatoare în atom și ține galaxiile suspendate în spațiu îl poate lega și pe Satana. Nu este important ce fel de natură a avut această restrângere, ci că Satana a putut fi legat și ținut în adânc pentru o mie de ani. Dumnezeu are putere asupra lui și și-o exercită când și cum dorește, conform cu planul pe care-l are cu lumea. Observați că Satana nu este aruncat deocamdată în „iazul de foc, care arde cu pucioasă” unde au fost aruncați deja Fiara și Profetul Mincinos  (Apoc. 19:20), pentru că Dumnezeu mai are ceva de făcut pentru el la finalul celor o mie de ani. Ioan ne spune că atunci „va fi dezlegat” (Apoc. 20:7). Pentru o mie de ani, Diavolul va fi legat în „adânc”, care este un fel de temniță, de închisoare temporară pentru îngerii căzuți. Aduceți-vă aminte cu câtă groază au pomenit demonii de „adânc”, atunci când au avut de-a face cu Domnul Iisus în ținutul gherghesenilor: „Când a văzut pe Iisus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui şi a zis cu glas tare: Ce am eu a face cu Tine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui. Căci Iisus poruncise duhului necurat să iasă din omul acela, pe care pusese stăpânire de multă vreme; era păzit, legat cu cătuşe la mâini şi cu obezi la picioare, dar rupea legăturile şi era gonit de dracul prin pustii. Iisus l-a întrebat: Cum îţi este numele? „Legiune”, a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el. Şi dracii rugau stăruitor pe Iisus să nu le poruncească să se ducă în Adânc” (Luca 8:28-31). În Apocalipsa 9 am văzut cum 200 de milioane de demoni au fost eliberați temporar din „adânc” pentru a-i chinui pe locuitorii Pământului. Toți aceștia, împreună cu căpetenia lor cea mare, Satana, vor fi trimiși iar în adânc și legați acolo pe durata Împărăției terestre. Omenirea nu va mai fi infectată cu influența lor pe Pământ. Nu vor mai exista ideologii satanice, nici filozofii satanice, nici moralitate satanică, nici teorii juridice satanice, nici teorii sociale satanice, nici teorii militare satanice, nici teorii economice satanice, nimic din toate acestea. Pe tot Pământul nu vor exista decât elementele agendei de conducere a Domnului Iisus Hristos. Dacă am fi deja în Împărăția lui Dumnezeu, cum cred amileniștii, Satana ar trebui să fie legat și n-ar mai exista influența lui asupra oamenilor! Nu aceasta este însă realitatea pe care o experimentăm zilnic. Iată ce ne spune apsotolul Petru: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). Va veni însă o zi în care Împărăția lui Hristos cu oamenii va debuta pe Pământ, iar pentru aceasta Satana, marele nostru dușman, va trebui legat cu un lanț mare și trimis în „adânc”.

2. Cea dintâi înviere: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apoc. 20:4-6). Este pentru prima oară când întâlnim expresia „cea dintâi înviere” în cartea Apocalipsei. Conceptul, mai puțin băgat în seamă, nu este nici el nou în Noul Testament. Iată un text complementar din scrierile apostolului Pavel: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Thesaloniceni 4:16). Pavel nu-i menționează în text pe „cei răi”. Învierea despre care vorbește el este rezervată doar pentru creștini. Revenind la analiza textului din Apocalipsa, remarcăm două categorii de beneficiari ai celei dintâi învieri. Ele urmează metafora secerișului anual: adunarea snopilor, adunarea spicelor rămase și pleava de la urmă care va fi arsă în foc. Adunarea snopilor a început cu „pârga celor adormiți”, Iisus Hristos și sfinții care au ieșit din morminte odată cu Învierea Lui: „Şi îndată, perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor, care muriseră, au înviat. Ei au ieşit din morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora” (Matei 27:51-53). Adunarea snopilor se va declanșa plenar la Răpirea Bisericii, înainte de Necazul cel Mare (1 Tes. 4:13-18). La începutul Împărăției de o mie de ani va exista o strângere a spicelor rămase, iar după Împărăția de o mie de ani vor învia păcătoșii, pleava care va fi aruncată în foc. În capitolul 20 din Apocalipsa sunt descrise cele trei cete distincte afectate de înviere. Cea dintâi este ceata celor descriși așa: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata” (Apoc. 20:4a). Aceștia nu pot fi decât cei douăzeci și patru de bătrâni care sunt deja în sala tronului ceresc cu care am făcut cunoștință în Apocalipsa 4:4-5. Ei îi reprezintă pe cei din Biserica răpită deja la Cer înainte de Necazul cel mare. Ei sunt snopii marelui seceriș de suflete din vremea Bisericii. Cea de a doua ceată sunt sfinții din Necazul cel Mare, identificați prin cuvintele: „Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână” (Apoc. 20:4b). Acești sfinți martirizați pentru credința lor reprezintă spicele răzlețe rămase în urma secerătorilor. Ni se spune despre aceste două cete că „au înviat”, adică au fost morți și au fost readuși la viață. Țineți minte că Ioan a văzut sub altarul din Cer „sufletele celor ce fuseseră înjunghiați” din pricina Cuvântului și din pricina mărturisirii pe care o ținuseră sub teribila domnie a lui Antihrist. „Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani” (Apoc. 20:4). Aceste două cete de sfinți fac parte din cea dintâi înviere. Următoarele cinci versete din Apocalipsa 20 vorbește despre o a treia ceată distinctă numită „ceilalți morți”, despre acare aflăm că: „ … n-au înviat până ce nu s-au sfârșit cei o mie de ani”. Este clar că avem de a face cu două învieri ale celor morți, cea dintâi va fi a celor neprihăniți, iar cea de a doua va fi a celor „răi”, iar intervalul dintre aceste două evenimente distincte va fi de cel puțin o mie de ani. Unii spun că nu putem face o doctrină bazată doar pe un singur verset din Biblie. Lor le răspundem că tot așa a fost și cu naștera Domnului din fecioară, care n-a apărut decât o singură dată în Vechiul Testament. În Apocalipsa, prima înviere apare de trei ori!  În plus, nici nu trebuie să depindem doar de textul din Apoxalipsa 20 ca să vestim că „cei neprihăniți” vor învia înaintea celor „răi”. Limbajul altor texte din Noul Testament implică acest lucru. Ele ne vorbesc despre dualitatea învierii: „Îţi mărturisesc că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea pe care ei o numesc partidă; eu cred tot ce este scris în Lege şi în Proroci şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi” (Fapte 24:14-15). „Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28-29). Textul spune clar că cei ce au făcut binele vor învia pentru viață și nu vor ajunge la învierea pentru judecată! Aceasta este promisiunea  Domnului Iisus: „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24). Luca folosește aceeași terminologie a unui dublu caracter al învierii. Există „învierea celor neprihăniți”, deosebită de învierea celor răi: „Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească, dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi” (Luca 14:14). Luca ne spune că ea va avea un caracter selectiv, afectându-i doar pe unii „dintre cei morți”, nu pe toți: „Iisus le-a răspuns: Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita” (Luca 20:34-35). La fel este și în Evrei 11:35: „ … unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea şi au fost chinuiţi”. Există deci această „înviere mai bună” de care vor avea parte doar fericiții copii ai lui Dumnezeu! Revenind la Apocalipsa 20, textul continuă cu această afirmație cât se poate de clară și de limpede: „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apoc. 20:6). Moartea este separarea sufletului de trup. Aceasta este cea dintâi moarte. După Judecata de la urmă (descrisă în ultima parte a acestui formidabil capitol), sufletele celor păcătoși vor fi trimise departe de fața lui Dumnezeu în cea de a doua moarte. Ei vor ajunge în „iazul de foc și pucioasă” unde vor arde pentru totdeauna, ca bogatul nemilostiv din relatarea Domnului Iisus (Luca 16:19-31). Această „a doua moarte” nu are nicio putere asupra celor ce au avut parte de cea dintâi înviere în Hristos. Conceptele legării lui Satan și a celei dintâi învieri sunt strict necesare pentru înțelegerea învățăturii despre Împărăția terestră a Domnului Iisus.

3. Împărăția lui Hristos: Perioada de o mie de ani în care Hristos va domni pe Pământul acesta este menționată de șase ori în Apocalipsa 20:1-7 și este cunoscută de majoritatea creștinilor sub numele de „Mileniu”, de la cuvântul latin „mille” care înseamnă o mie și „annum” care înseamnă ani. Este regretabil însă că acest nume a fost preferat aceluia de „Împărăție”, pentru că Domnul Iisus nu ne-a învățat în „Tatăl nostru” să ne rugăm nu  pentru Mileniu, ci pentru venirea „Împărăției” Lui! Da, oricine rostește rugăciunea „Tatăl nostru”, crede implicit în mia de ani și se roagă pentru ea! Vă propun să renunțăm în acest studiu la termenul „mileniu“ (care a fost comprimis de așa zisă mișcare a mileniștilor) și să ne oprim asupra aceluia de „Împărăție“. Durata este secundară, esențială este Împărăția!

Un caracter dublu așezat în două faze: Promisiunea despre Împărăția lui Dumnezeu are un caracter dublu: terestru și ceresc. Cine citește cu atenție va observa că există în Biblie texte care descriu o Împărăție terestră și există alte texte care descriu o împărăție cerească. Împărăția terestră este poarta intermediară care ne poartă spre Împărăția cerească. Aceasta este și succesiunea din ultimele capitole ale Apocalipsei. În faza Împărăției terestre intră și oameni muritori care vor avea copii, vor putea alege să I se supună sau să nu I se supună lui Dumnezeu și vor fi supuși morții. În treapta cerească a Împărăției vor intra numai oameni în trupuri proslăvite care vor avea acces în multiplele dimensiuni ale hiperspațiului. În Apocalipsa 20 ne vom întâlni cu Împărăția terestră, iar în Apocalipsa 21 ne vom întâlni cu Împărăția cerească, caracterizată sumar prin expresia „ceruri noi și un pământ nou”.

A cincea împărăție mondială: În cartea profetului Daniel am fost anunțați că vor mai fi pe pământ încă patru „imperii mondiale”, patru „împărății ale neamurilor” și că acestea vor fi făcute praf de „împărăția de la urmă”. O „piatră”, care se va desprinde fără ajutorul vreunei mâini omenești va lovi chipul din vedenia lui Daniel la nivelul picioarelor, îl va preface în praf împrăștiat de vânt și va instaura pe pământ o împărăție „care va umple tot pământul”. O putem numi deci fără să greșim: „Împărăția pietrei”! Cele patru împărății din profeția lui Daniel au fost împărății reale, așa că n-avem altă alternativă decât să credem că și această ultimă împărăție va fi tot la fel de reală pe pământ. Am văzut deja în Apocalipsa 19:11-21) cum Iisus Hristos va reveni cu armata Sa pe Pământ și va zdrobi pe Antihrist și pe toți aceia care se vor alia cu el. Este evenimentul anunțat cu atâta precizie de însuși Domnul Iisus: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Mat. 25:31-34). Domnul Iisus nu se ține de povești și nici nu minte. El ne promite că toți cei care sunt ascultători de El vor intra într-o Împărăție reală, cu toate elementele unei Împărății terestre. Le vom enumera în continuare pe fiecare dintre ele. Fiți atenți toți, chiar și cei care cred că, despre Împărăția de o mie de ani scrie „doar în Apocalipsa”!

1. Forma de guvernământ: Împărăția va fi împlinirea unui anunț străvechi din cartea Genezei: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo, Şi de El vor asculta popoarele” (Geneza 49:10). Va fi o teocrație. Dumnezeu va domni în persoana Domnului Iisus Hristos, așa cum a fost vestit la debutul Noului Testament: Îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1:30-33). Promisiunea făcută Mariei are șase verbe la timpul viitor. Patru din ele s-au împlinit deja prin faptul că Maria a avut un „fiu”,al cărui nume a fost „Iisus”. El a fost „mare” și a fost chemat Fiul Celui Preaînalt”. Nu încape nicio îndoială că la fel de literal vor fi împlinite și celelalte două: „va împărăți peste casa lui Iacov în veci” și „Împărăția Lui nu va avea sfârșit”.Să ne amintim de mărturia pe care a depus-o Domnul Iisus înaintea lui Pilat:  „Da”, a răspuns Iisus. „Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume” (Ioan 18:37). Destinul lui Iisus nu s-a schimbat după Înviere. Timp de 40 de zile, El s-a arătat ucenicilor și a vorbit cu ei „despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu”. Singurul lucru pe care nu li l-a spus lor a fost data inaugurării acestei Împărății. De aici și curiozitatea lor: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” (Fapte 1:3-7). Împărăția terestră este un imperativ în planul lui Dumnezeu cu lumea: „Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale” (1 Cor. 15:25). Profetul Daniel descrie venirea Împărăției lui Hristos astfel: „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 7:13-14). Nu este clar dacă Iisus Hristos în trup proslăvit de om va sta pe tron sau dacă David, reprezentantul său va ocupa funcția aceasta. Există texte, cam obscure cei drept, care par a anunța că Dumnezeu îl va învia pe David și-i va da această cinste: „După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui în vremurile de pe urmă” (Osea 3:5). „Ci vor sluji Domnului, Dumnezeului lor, şi împăratului lor David, pe care li-l voi scula” (Ieremia 30:9). „Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, şi Robul Meu David va fi voievod în mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit!” (Ezechiel 37:24). „Robul Meu David va fi împărat peste ei şi toţi vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile mele şi le vor împlini” (Ezechiel 37:25). Isaia ne spune că … „Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele, de groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui” (Isaia 24:23) … așa că David va fi doar un reprezentant cu autoritate delegată și va fi chemat uneori „domnitor”: „Domnitorul va aduce în ziua aceea, pentru el şi pentru tot poporul ţării, un viţel ca jertfă de ispăşire” (Ezechiel 45:22). Nu cred că există nimeni care să creadă că Domnul Iisus ar trebui să mai aducă jertfă pentru sine. El s-a adus deja jertfă „pe Sine”! Din guvernarea Împărăției vor face parte cei uniți organic cu Hristos, Mireasa care a devenit între timp una cu El. Un rol distinct îl vor avea cei doisprezece ucenici ai Domnului: „Iisus le-a răspuns: Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19:28). Expresia „la înnoirea tuturor lucrurilor” trebuie să se refere la Împărăția Milenară, pentru că niciunul din ucenici nu s-a bucurat de această cinste deocamdată. Se pare că ea a intrat în vocabularul și în nădejdea ucenicilor, pentru că o întâlnim în predica lui Petru de la templul din Ierusalim: „Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Iisus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor - despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapte 3:19-21). Unii obiectează spunând că nu văd cum s-ar putea face ca oameni cu trupuri proslăvite să locuiască alături de oameni în trupuri muritoare. Ei uită însă că așa ceva s-a întâmplat deja cu Domnul Iisus cel înviat din morți! El s-a arătat oamenilor de nu mai puțin de unsprezece ori după patima Sa, iar ucenicii au stat iar împrenă cu El în acea perioadă de patruzeci de zile menționată în Faptele Apostolilor: „După patima Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori, timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1:3). Nu vă amintiți că El a mâncat și a băut împreună cu ei, a mers împreună cu ei fie în drum spre Emaus, fie înspre Muntele Măslinilor de unde s-a și înălțat la Cer? „El i-a dus până spre Betania. Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer” (Luca 24:50-51). Chiar și în Vechiul Testament, Dumnezeu și îngerii Lui au venit la Avraam și „au mâncat și au băut” împreună (Gen. 18:1-18). Dacă acei îngeri au mers la Sodoma și au fost așa de naturali că oamenii nici nu și-au dat seama, nu se va putea ca să fim și noi așa, că vom fi ca acei îngeri? Vom fi la fel ca ei în „veacul vitor”: „Iisus le-a răspuns: Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” (Luca 20:34-36). Există un text în Isaia care nu-și are corespondent în experiența umană și care anunță vremea când oamenii vor împărtăși ceva din puterea lui Dumnezeu: „Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin. Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină, dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc” (Isaia 40:28-31). Așa ceva se va putea spune doar de aceia care vor învia în putere, cum spune apostolul Pavel: „Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire; este semănat în ocară şi învie în slavă; este semănat în neputinţă şi învie în putere. Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc” (1 Cor 15:42-43).

2. Locul scaunului de domnie: Locul scaunului de domnie din Împărăția Milenară va fi la Ierusalim. Atunci se vor încheia „vremurile Neamurilor”, o perioadă de timp în care Neamurile au avut rolul determinant în istorie: „Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile, şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 21:24). Capitala Israelului va fi reclădită la dimensiuni pe care nu le-a cunoscut până atunci. Cetatea cea nouă va avea 25 de kilometri pătrați, înconjurată cu un zid înalt străpuns de câte trei porți pe fiecare parte, cu un total de douăsprezece porți, câte una pentru fiecare seminție a lui Israel (Ezechiel 48:15-18, 30-35). De fapt, toată țara lui Israel își va schimba înfățășarea. Nu uitați că lumea va trece printr-un mare cutremur de pământ care va împărți Ierusalimul și va produce schimbări majore de relief peste tot: „Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit” (Apocalipsa 16:18-20). Templul nu va fi reconstruit în Ierusalim, ci în mijlocul unei uriașe porțiuni de teren închinate Domnului (Ezechiel 48:10, 20, 21). Asta îl va plasa cam pe unde a fost istoric Șilo, locul de odihnă al Cortului întâlnirii după ce evreii au cucerit țara Canaan. De la templu la Ierusalim va exista un „bulevard” lung cam de 20 de kilometri, cu pomi pe o parte și pe cealaltă: „Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea sfântă: niciun om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte nu vor putea să se rătăcească. Pe calea aceasta nu va fi niciun leu şi nicio fiară sălbatică nu va apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea. Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!” (Isaia 35:8-10). Profetul Zaharia ne spune că: „În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara, şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume” (Zah. 14:8-9). Apele acestui râu vor izvorî de fapt de sub noul Templu și curgerea lui va inversul entropiei de azi, debitul crescând odată cu scurgerea lui la vale: „M-a adus înapoi la uşa casei. Şi iată că ieşea apă de sub pragul casei, dinspre răsărit, căci faţa casei era spre răsărit. Apa se pogora de sub partea dreaptă a casei înspre partea de miazăzi a altarului. M-a scos pe poarta de miazănoapte, şi m-a făcut să ocolesc pe dinafară până la poarta de răsărit. Şi iată că apa curgea din partea dreaptă. Când a înaintat omul acela spre răsărit cu măsura în mână, a măsurat o mie de coţi şi m-a trecut prin apă; apa îmi venea până la glezne. A mai măsurat iarăşi o mie de coţi şi m-a pus să trec prin apă, şi apa îmi venea până la genunchi. A măsurat iarăşi o mie de coţi şi m-a trecut prin ea, şi apa îmi venea până la şolduri. A măsurat iarăşi o mie de coţi, şi atunci era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă încât trebuia să înot – un râu care nu se putea trece. El mi-a zis: „Ai văzut, fiul omului?” Şi m-a luat şi m-a adus înapoi pe malul râului. Când m-a adus înapoi, iată că pe malul râului era o mulţime de copaci pe amândouă părţile.  El mi-a zis: Apa aceasta curge spre ţinutul de răsărit, se pogoară în câmpie şi se varsă în mare şi, vărsându-se în mare, apele mării se vor vindeca. Orice făptură vie, care se mişcă, va trăi pretutindeni pe unde va curge râul şi va fi o mulţime de peşti, căci pe oriunde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă. Pescarii vor sta pe malurile lui, de la En-Ghedi până la En-Eglaim, şi vor întinde mrejele; vor fi peşti de felurite soiuri, ca peştii Mării celei Mari, şi vor fi foarte mulţi. Mlaştinile şi gropile ei nu se vor vindeca, ci vor fi lăsate pradă sării. Dar, lângă râul acesta, pe malurile lui, de amândouă părţile, vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va veşteji şi roadele lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi din Sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană şi frunzele lor, ca leac” (Ezechiel 47:1-12 și, așa cum vom vedea, Apocalipsa 22:2). Templul cel nou va avea cinci sute de prăjini pe fiecare latură (Ezechiel 42:15-20), mult mai mult deât a fost primul Templu. Dumnezeu ne dă o descriere amănunțită a Templului în Ezechiel 41:1 până în Ezechiel 44:31. Ce scrie acolo nu s-a potrivit nici cu Templul micuț rezidit de Zorobabel, nici cu Templul restaurat de Irod. Cum astăzi nu mai există Templu, singura concluzie este că descrierea este a unui templu care va exista în timpul Împărăției de o mie de ani. Descrierea lui Ezechiel nu poate fi nici a unui templu din creația cea nouă, pentru că în Ezechiel ni se spune despre un rău care curge în două mari, iar în Apocalipsa se va spune în următorul capitol: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Mai mult, ni se spune că în noua creație nici nu va mai exista un templu: „În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei” (Apocalipsa 21:22). Parte din schimbarea de relief din Israel se va întâmpla la revenirea Domnului. Iată ce scrie profetul Zaharia: „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi. … Toată ţara va ajunge ca şesul Iordanului, de la Gheba până la Rimon, la miazăzi de Ierusalim, iar Ierusalimul va fi înălţat şi va rămâne liniştit la locul lui” (Zaharia 14:4, 10-11). Ezechiel ne spune că numele nou care se va da Ierusalimului va fi „Domnul este aici!” (Ezechiel 48:35). Întraga țară a lui Israel va suferi transformări remarcabile. Granițele Israelului se vor extinde la dimensiunile promisiunii pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui Avraam, de la pârâul Egiptului până la răul Eufrat, de opt ori mai mare decât acela pe care l-a ocupat Israelul în istorie. „În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat” (Geneza 15:18). Convertirea evreilor la Mesia-Iisus Hristos va aduce împlinirea plenară a profeției profetului Ioel, doar parțial împlinită la Rusalii. Cunoștința de Dumnezeu va umple Pământul și toate Neamurile vor recunoaște prerogativele lui Israel: „Şi multe popoare şi multe neamuri vor veni astfel să caute pe Domnul oştirilor la Ierusalim şi să se roage Domnului. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un iudeu de poala hainei şi-i vor zice: Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!” (Zaharia 8:22-23). „Slava lui Dumnezeu” care a părăsit Templul înainte de robia babiloniană (Ezechiel 10:18-20; 11:22-23), se va întoarce și va locui în Templul cel nou (Ezechiel 43:1-5).

3. Atmosfera din Împărăție: Foarte multe lucruri vor fi „altfel”:

(1) Satana va fi legat (Apocalipsa 20:1-3): Omul nu va mai putea să dea vina pe Satana pentru neascultările lui! Vom vedea atunci dacă „omul este bun de la natură”! Testul va dura … o mie de ani. Toți locuitorii Pământului se vor afla sub influența binefăcătoare a Duhului lui Dumnezeu și a Fiului lui Dumnezeu. Sub influența prezenței lui Hristos, Împărăția se va bucura de pace, așa cum vestește Isaia într-un mesaj preluat apoi literă cu literă, într-un „plagiarism” biblic și de profetul Mica: „Se va întâmpla în scurgerea vremurilor că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: „Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui.” Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim, Cuvântul Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor, cosoare: niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiu” (Isaia 2:2-4; Mica 4:3-4).

(2.) Țara va conoște o ferilitate și o abundență deosebite: Canaanul  care a fost ocupat prima dată de evrei sub comanda lui Iosua era cunoscut ca o țară unde curge lapte și miere, cu tot felul de fructe. Dar rămânerea lor într-o țară binecuvântată a fost condiționată de ascultarea față de Dumnezeu (Deuteronom 11:13-17). Dumnezeu le-a rânduit anotimpuri cu „ploaie timpurie”, care prefgătea pământul pentru arătură și „ploi târzii” care hrăneau o recoltă bogată. Împărăția viitoare va asigura cele mai bune condiții pentru agricultură: „În vremea aceea, va picura must din munţi şi va curge lapte din dealuri, toate pâraiele lui Iuda vor fi pline de apă. Un izvor va ieşi, de asemenea, din Casa Domnului şi va uda valea Sitim” (Ioel 3:18). Vor fi posibile recolte multiple, așa cum anunță profeția: „Iată, vin zile, zice Domnul, când plugarul va ajunge pe secerător şi cel ce calcă strugurii, pe cel ce împrăştie sămânţa, când mustul va picura din munţi şi va curge de pe toate dealurile” (Amos 9:13). „Pustia şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori şi va sări de bucurie, cu cântece de veselie şi strigăte de biruinţă, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului. Vor vedea slava Domnului, măreţia Dumnezeului nostru” (Isaia 35:1-2). „În locul spinului se va înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul. Şi lucrul acesta va fi o slavă pentru Domnul, un semn veşnic, nepieritor” (Isaia 55:13). „Nu vă temeţi, fiare de pe câmp, căci izlazurile pustiei iarăşi vor înverzi, pomii îşi vor da roadele, smochinul şi viţa îşi vor da rodul lor. Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimite ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară. Ariile se vor umple de grâu, vor geme tocitoarele şi teascurile de must şi de untdelemn, vă voi răsplăti astfel anii pe care i-au mâncat lăcustele Arbeh, Ielec, Hasil şi Gazam, oştirea Mea cea mare pe care am trimis-o împotriva voastră. Veţi mânca şi vă veţi sătura, şi veţi lăuda Numele Domnului, Dumnezeului vostru, care va face minuni cu voi şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară! Şi veţi şti că Eu sunt în mijlocul lui Israel, că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, şi nu este altul afară de Mine. Şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară” (Ioel 2:22-27, de citit și Psalmul 67 - T.M.).

(3.) Vor fi mari schimbări în regnul animal: În Împărăție vor fi restaurate relațiile dintre animale de dinaintea potopului, când toate erau ierbivore: „Atunci, lupul va locui împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârcii şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina basilicului” (Isaia 11:6-8). Nu trebuie să „spiritualizăm” aces text. Nu sunt lucruri nemaipomenite. Așa a fost întreaga creație în vremea de la începutul istoriei. În finalul ei, Dumnezeu o va ridica pe culmi încă neatinse. Vom vedea că în condițiile „noii creații” din capitolele următoare ale Apocalipsei, va fi desfințată entropia generală care le trage pe toate spre stricare, spre degenerare. Aduceți-vă aminte de cuvintele aspotolului Pavel: „Căci firea a fost supusă deşertăciunii - nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o - cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.  Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi.“ (Romani 8:20-24). Împărăția de o mie de ani va fi un fel de avampremieră a acestor schimbări totale din noua creație.

(4.) Va crește durata vieții oamenilor: „Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos” (Isaia 65:20). Asta înseamnă că vărsta de o sută de ani va fi vârsta copilăriei. Oamenii vor trăi ca pe vremea patriarhilor câteva sute de ani: „Nu vor zidi case ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii pentru ca altul să le mănânce rodul, căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor” (Isaia 65:22). „Cuvântul Domnului oştirilor a vorbit astfel: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Am o mare râvnă pentru Sion şi sunt stăpânit de o râvnă plină de mânie pentru el. Aşa vorbeşte Domnul: Mă întorc iarăşi în Sion şi vreau să locuiesc în mijlocul Ierusalimului. Ierusalimul se va chema: Cetatea cea credincioasă şi muntele Domnului oştirilor se va chema: Muntele cel sfânt. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Iarăşi vor şedea pe uliţele Ierusalimului bătrâni şi femei în vârstă, fiecare cu toiagul în mână, din pricina marelui lor număr de zile” (Zaharia 8:1-4). Știm din capitolele precedente ale Apocalipsei că va fi un enorm cutremur de Pământ care va reașeza relieful planetei. Munții nu vor mai fi, iar insulele vor dispare. Isaia ne-a spus și el despre vremurile viitoare: „Un glas strigă: Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi strâmtorile, în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea, căci gura Domnului a vorbit” (Isaia 40:3-5). Probabil că cea mai mare schimbare va fi determinată de refacerea „canopiei de apă” care a acoperit pământul înainte de potop. Radiațiile cosmice vor fi astfel reduse și tot ecosistemul planetar va fi mult mai prielnic vieții, cu o temperatură moderată pe toată suprafața globului. Vor dispare calotele polare care acoperă acum vegetația tropicală de altădată, iar regiunile de pustie vor fi pline iar de verdeață și flori. „Voi face să izvorască râuri pe dealuri şi izvoare în mijlocul văilor; voi preface pustia în iaz şi pământul uscat în şuvoaie de ape; voi sădi cedri, salcâmi, mirţi şi măslini în pustie; voi pune chiparoşi, ulmi şi merişori turceşti la un loc în pustie, ca să vadă cu toţii şi să ştie, să priceapă şi să înţeleagă că mâna Domnului a făcut aceste lucruri şi Sfântul lui Israel le-a zidit” (Isaia 41:18-20). Israelul își va împlini în sfârșit destinul de a fi o binecuvântare pentru toate Neamurile. Dumnezeu îi va face „cap, iar nu coadă” (Deuteronom 28:13). Neamurile care vor încerca să fie ostile Israelului vor fi nimicite: „Porţile tale vor sta veşnic deschise, nu vor fi închise nici zi, nici noapte, ca să lase să intre la tine bogăţia neamurilor şi împăraţii cu alaiul lor. Căci neamul şi împărăţia care nu-ţi vor sluji vor pieri şi neamurile acelea vor fi în totul nimicite. Slava Libanului va veni la tine, chiparosul, ulmul şi merişorul (cimişirul), cu toţii laolaltă, ca să împodobească locul sfântului Meu Locaş, căci Eu voi proslăvi locul unde se odihnesc picioarele Mele. Fiii asupritorilor tăi vor veni plecaţi înaintea ta şi toţi cei ce te dispreţuiau se vor închina la picioarele tale şi te vor numi Cetatea Domnului, Sionul Sfântului lui Israel.” (Isaia 60:11-14). Pământul va fi stăpânit de Iisus Hristos „cu un toiag de fier”, adică cu o autoritate totală care va pedepsi imediat orice neascultare. De aceea „nu se va face niciun rău pe totă fața pământului”. S-ar putea ca cele scrise mai sus să nu vă umple de bucurie, dar vă dați seama ce simte un evreu când citește toate aceste lucruri? Nu, Domnul nu a lepădat pe poporul său, cum ne explică apostolul Pavel. Alunecarea lor temporară din palnul mesianic a fost rânduită de Dumnezeu pentru mântuirea Nemurilor și alegerea Bisericii: „Întreb dar: S-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; dacă, deci, alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor? V-o spun vouă, neamurilor, întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba mea,  şi caut, ca, dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din neamul meu şi să mântuiesc pe unii din ei. Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi? … Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele. În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor.  Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută” (Romani 11:11-15; 25-29). Înțelegeți acum sursa optimismului evreilor? Și nu doar ei, dar și noi vom avea parte să împărtășim autoritatea și stăpânirea lui Hristos. Iată ce este scris despre Hristos: „Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 12:5). „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu” (Apocalipsa 19:15). Și iată ce este scris pentru noi: „Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu” (Apocalipsa 2:27). Și când te gândești că rugăciunea cea mai răspândită pe Pământ, pe care unii o repetă cu o neatentă inconștință, este cea mai sublimă și cea mai supremă cerere a copiilor lui Dumnezeu din toate timpurile: „Tatăl nostru care ești în ceruri … vină/vie Împărăția Ta” (Matei 6:10; Luca 11:2).  Perioada milenară va fi caracterizată, așadar, de o conducere dreaptă, totuși binefăcătoare. La sfârșitul veacurilor de conducere greșită, păcătoasă a oamenilor, cu toate mizeriile care o însoțesc, se va arăta perfecțiunea și gloria domniei divine sub Hristos ca Fiu al Omului și Împărat al lui Israel. Totuși păcatul nu va fi cu totul absent, după cum ne arată Isaia 65.20 și după cum vom vedea, mai ales,  în momentul dezlegării lui Satan!

Lucrurile de la urmă - Nimicirea ultimilor vrăjmași: Gog, Magog, Satana și a celor păcătoși: Iată un studiu de care ne apropiem cu trepidația unor sentimente amestecate. Pe de o parte experimentăm bucuria pentru biruințele lui Dumnezeu, pe de altă simțim tristețe pentru mulțimea oamenilor care vor merge în focul cel veșnic. După paranteza care ne-a vorbit despre legarea Satanei, prima înviere și Împărăția de o mie de ani, reluăm istoria nimicirii dușmanilor lui Dumnezeu și vom parcurge ultima revoltă împotriva lui Dumnezeu, cu nimicirea lui Satan și cu sfârșitul celor păcătoși. Mileniul va fi și marea demonstrația prin care Dumnezeu va arăta că omul este pornit spre rău nu doar din cauza ispitirilor satanice, ci și din natura lui. Omenirea va trebui condusă „cu un toiag de fier” pentru că altfel ar lua-o razna. Cel care va muri la o sută de ani va muri ca blestemat, din cauza neascultării lui, iar la finalul celor o mie de ani, când Satana va fi dezlegat iarăși, el nu va trebui să depună mari eforturi ca să înșele iar neamurile: „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării” (Apocalipsa 20:8). Dezlegarea lui Satana va produce o scurtă rebeliune a color nemântuiți care au trăit în Împărăția de o mie de ani. Ea se numește generic „Gog și Magog” pentru că este o renaștere a duhului de împotrivire care a adunat popoarele lumii la marea bătălie de la Armaghedon. Se va dovedi astfel că vina pentru răutatea oamenilor nu poate fi dată în întregime pe influențarea lor de Satana. Inspirat de „Paradisul pierdut” al lui John Milton, Lord Byron a scris un poem celebru numit „Cain”. În el, întâiul născut al lui Adam, refuză să participe la rugăciune și la închinarea față de Dumnezeu. El se răscoală împotriva lui Dumnezeu pentru că „nu este drept”, spune el, nu i-a dat aceeași șansă ca tatălui său Adam, ci a fost „forțat” să trăiască și mai ales să moară într-o lume căzută. Cain întruchipează într-un fel protestele tuturor urmașilor lui Adam care, crezându-se mai buni, contestă deciziile înțelepciunii divine. Crescuți pe vremea când Satana a fost legat, oamenii nemântuiți din Împărăția Milenară vor da pe față răutatea din inimile lor, ținută în frâu doar atunci când Mielul i-a condus „cu un toiag de fier”.

Nimicirea lui Gog și Magog: Ce ni se spune despre această ultimă rebeliune? „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit” (Apoc. 20:7-9). Ni se spune că va fi inițiată de Satana: „va ieși ca să înșele Neamurile”. Cei o mie de ani de temniță nu i-au schimbat în niciun fel caracterul și pornirile. Ni se spune că va avea caracter mondial: „Neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale pământului”, „Numărul lor va fi ca nisipul mării”. Inima omului nenăscut din nou, chiar după ce a trăit o mie de ani sub influența lui Iisus Hristos, este la fel de rea și înșelătoare, un veritabil butoi de pulbere gata să explodeze la cea mai mică scânteie! Ni se spune că va fi o reeditare a conflictului lui Gog și Magog. Ni se spune că va fi printr-un război împotriva Ierusalimului: „au înconjurat tabăra sfinților și cetatea prea iubită”. Ni se spune că nu va fi nicio luptă, ci Dumnezeu îi va nimici imediat: „Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit”.

Nimicirea lui Satana: Ioan ne spune simplu că Dumnezeu a încheiat foarte repede și de data aceasta definitiv conflictul multimilenar cu Satana. Textul contrazice orice formă de „anihilare„, de „aneantizare”, de „nimicire spre neființă”! Entitățile acestea care au perturbat și pângărit sfințenia lumii lui Dumnezeu vor continua să sufere veșnic. Satana va fi acolo împreună cu Fiara și cu Profetul Mincinos. Lucrul acesta și locul acesta a fost pregătit de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii noastre. Satana s-a răsculat în sferele cerești, dar a fost înfrânt și pedepsit prin evoluția lui în lumea noastră: „ Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!” (Matei 25:41 vezi și 2 Petru 2:4 și Iuda 6). Atunci se va încheia „conflictul angelic” declanșat în sferele cerești, focarul în care a fost creat și așezat omul. Probabil că unul din motivele pentru care Satana îi convinge pe oameni să nu citească Apocalipsa este și acela că nu vrea ca ei să afle care îi va fi sfârșitul, căutând să ducă împreună cu el cât mai mulți ignoranți! El nu poate suporta gândul că omul, o creatură infinit mai neînsemnată ca el, va ajunge în Împărăția Harului divin în timp ce el se va perpeli etern în flăcări.

Judecata de la urmă: Judecata aceasta este confundată și combinată de mulți cu judecata neamurilor descrisă în Matei 25: 31-46. Există însă mari deosebiri între cele două. Judecata descrisă de Domnul Iisus în Matei nu este Marea Judecată de la urmă, pentru că are următoarele caracteristici: 1. Cei judecați - Neamurile; 2. Timpul - la Revenirea Domnului Iisus, după Necazul cel Mare și înainte de Împărăția terestră (Apoc. 19); 3. Locul - Tronul slavei Sale, aici pe Pământ;  4. Criteriul judecății - Atitudinea față de martorii lui Hristos în Necazul cel Mare; 5. Rezultatul - unii sunt răsplătiți, alții sunt nimiciți. Răsplătirea celor de la Judecata Neamurilor va fi să intre în Împărăția terestră a Fiului lui Dumnezeu: „Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei. 25:34). Răsplătirea celor din ziua Marii Judecăți de la urmă va fi cu totul … alta. Așa cum vom vedea din studiul acestui capitol. Oricâte lămuriri am avea însă, problema evenimentelor de la urmă va rămâne totuși pentru majoritatea confuză, iar pentru cei studioși, incompletă. Așa cum spunea și apostolul Pavel: „Cunoaștem în parte și propovăduim în parte”. Este greu să plasezi cu certitudine evenimentele despre care vorbește apostolul Pavel: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (1 Cor. 6:2) și „Nu știți că noi vom judeca pe îngeri?” (1 Cor. 6:3). Ambele presupun că Biserica va trece ea însăși printr-o judecată de curățire anterioară. Nu știm totul, dar ceea ce știm este suficient ca să ne alerteze și să ne facă să ne pregătim cum se cuvine pentru ceea ce ne așteaptă. Să citim, acum, mai întâi textul din Apocalipsa capitolul 20, care ne descrie cea mai solemnă și mai serioasă scenă, pentru că descrie cel mai tragic eveniment din istoria omenirii, sala Judecății de la urmă dinaintea merelui tron alb al lui Dumnezeu: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.  Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.  Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc” (Apoc. 20:11-15). Să privim împreună la scena judecății, la standardul de justiție și la sentința pronunțată.

Scena Judecății de la urmă: În terminologia unui tribunal, aceasta este „ultima înfățișare în fața dreptății divine”. Nu va fi un tribunal ca toate tribunalele și nu va fi o procedură ca procedurile obișnuite. Nu vor fi dezbateri despre vinovăție sau nevinovăție. Va fi un acuzator, dar nu va exista un avocat al apărării. Nu vor exista dezbateri, doar o scurtă citire a capetelor de acuzare, fără martori și fără circumstanțe atenuante. Va fi un Judecător suprem lipsit de simpatie, care va pronunța o sentință la care nu există drept de apel, o pedeapsă din care nu se poate ieși prin cauțiune și din care nu se poate evada. Locul unde se va desfășura această Mare Judecată va fi undeva între Pământ și Cer, între cea dintâi creație și creația cea nouă. Indiferent și independent de lucrurile create, plasat în „neființa creată” din afara lumii materiale, există acest scaun de domnie mare și alb adus la ființă din Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Este mare în importanță cosmică și alb ca semn al neprihănirii absolute: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele” (Apoc. 20:11). „Domnul împărăţeşte în veac şi Şi-a pregătit scaunul de domnie pentru judecată” (Psalm 9:6 - T.M.). Este scena pe care a văzut-o și profetul Daniel: „Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.” (Daniel 7:9-10). Dar ce înseamnă „Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele”? Aceasta este o afirmație imensă, atotcuprinzătoare. Pământul primei creații a fost reașezat și refăcut pe timpul Împărăției Milenare, dar tot purtător de germenele păcatului pângăritor a fost. El nu are loc în eternitate!  Avem aici procesul de dizolvare a creației vechi, învechite ca o haină.  „Nu s-a mai găsit loc pentru ele!” Apocalipsa 21 descriind faza cerească a Împărăției lui Hristos, va debuta cu afirmația: „Am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era” (Apoc. 21:1). Unii fizicieni susțin că lumea există în Cosmosul actual prin echilibrul dintre materie și antimaterie, așa cum pentru fiecare cifră reală există una imaginară (1,-1; 2,-2; etc.). Dacă materia s-ar întâlni cu antimateria ar rezulta energie creatoare de o lume nouă, la fel cum numerele reale și negative s-ar îndrepta unele spre celelalte, s-ar uni în locul lui zero și s-ar despărți apoi într-o altă axă a numerelor. Este imaginea pe care ne-a dat-o apostolul Petru. De unde ar fi știut „pescarul” din Galileia despre astfel de lucruri dacă n-ar fi stat de vorbă cu Cel înviat în Seminarul celor 40 de zile? „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. …   aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” (2 Petru 3:10, 12-13). Biblia are un mesaj clar pentru ecologiștii panicați care se tem că stricăm Pământul: Dacă vi se pare că acum este stricat, așteptați să vedeți ce va face mânia lui Dumnezeu din sistemul acesta blestemat din pricina păcatului! Nu încercați să salvați planeta, ci grăbiți-vă să vă salvați pe voi înșivă!! Dumnezeu ne spune prin profetul Isaia: „Ridicaţi ochii spre cer şi priviţi în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte, dar mântuirea Mea va dăinui în veci şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit” (Isaia 51:6). „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). Dr. Donald Grey Barnhouse  a spus: „Cerurile materiale și Pământul pe care-l cunoaștem acum vor avea un sfârșit. Ele nu vor fi doar curățate sau reabilitate, ci vor fi pur și simplu distruse, vor înceta să mai existe, vor trece printr-o inversare a procesului creației, au fost făcute prin Cuvântul Domnului din nimic și se vor întoarce prin același Cuvânt al Domnului în nimic.” Cel care stă pe scaunul de domnie mare și alb este Iisus Hristos, persoana desemnată de Sfânta Treime să conducă procesul. El s-a calificat prin două argumente: 1) este alesul Tatălui s-o facă și (2) a trăit experiența umană, „a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat”: „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5:22-23). „Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului” (Ioan 5:27). „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte, acum, tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…” (Fapte 17:30-31). Mulțimea celor acuzați care stau înaintea Lui este imensă și impresionantă, alcătuită din toți oamenii care în toate veacurile au ales să nu asculte de Dumnezeu: „Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie” (Apoc. 20:12). Îi putem numi generic „păcăliții istoriei”, cei care crezând că-L pot păcăli pe Dumnezeu s-au păcălit pe ei înșiși, lăsându-se înșelați de dușmanul sufletelor lor, Satana.  Acum îl vor urma pe Satana în locul de peseapsă veșnică. Satana, Profetul Mincinos și fiara se află deja în „iazul de foc și de pucioasă” și-i așteaptă! Cum vor putea aceștia „să stea în picioare” înaintea scaunului de domnie, când nu va exista ceva pe care să se așeze? Îmi veți spune că este greu de priceput. Vă voi răspunde că nu este  greu, este … imposibil!! Doar când vom ieși din limitările experiențelor noastre terestre vom putea pricepe! Cine sunt cei din mulțimea imensă care stă înaintea scaunului de judecată? Există, nu uitați, două judecăți, pentru că există două învieri, așa cum a spus Domnul Iisus în Evanghelia lui Ioan: „Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28-29). Există judecata pentru răsplata creștinilor prin examinarea faptelor celor din Biserica lui Hristos descrisă în 1 Corinteni 3:10-15 și explicată iar în cea de a doua epistolă către cei din Corint: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Corinteni 5:10). Toți copiii lui Dumnezeu din Biserică vor supraviețui Judecății pentru fapte, chiar dacă unii vor ajunge de cealaltă parte a ei „ca prin foc”, adică fără nicio răsplătire. Curățați prin focul acestei judecăți, ei vor sta apoi pe tronuri alături de Hristos și „vor judeca lumea”! Cea de a doua judecată nu va fi pentru „răsplată”, ci pentru „pentru pedeapsă” și vor ajunge la ea toți cei care n-au vrut să creadă în Dumnezeu și să fie salvați prin credința în jertfa Lui ispășitoare. Judecata celor răi va avea loc la sfârșitul istoriei lumii. Toți cei care n-au fost înviați până atunci împreună cu sfinții înviați odată cu Iisus, împreună cu toți credincioșii morți la Răpire, împreună cu credincioșii martirizați în Necazul cel Mare și împreună cu cei proslăviți prin moarte în timpul Împărției terestre, vor învia pentru această Mare Judecată de la urmă. Miliarde și miliarde de oameni vor sta fără excepție și fără deosebire („cei mici și mari”) înaintea scaunului mare și alb al lui Hristos. Va fi o părtășie teribilă acolo, cei morți, suflete moarte înviate în trupuri moarte într-o părtășie a groazei și a disperării! Oameni mici și femei pierdute care s-au complăcut toată viața în fleacuri și în lucruri de nimic, toți cei care s-au pângărit în certuri, bârfe, mici înșelătorii, viclenii de duzină, minciunele, furtișaguri, vulgarități de mahala, glume vulgare vor fi acolo. Tot acolo vor fi și cei considerați pentru o vreme „mari”, un Napoleon, un Alexandru cel Mare, un Hitler, asasini care au mâinile pătate de sângele a milioane și milioane de oameni. Acum toți și fiecare în parte va fi judecat și condamnat, o gloată înspăimântată adunată pentru prima și ultima oară ca să-și primească osânda binemeritată! Așa cum spune autorul Epistolei către Evrei: „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (Evrei 10:31). Am privit de aproape scena marii Judecăți. Să trecem acum la …

Standardul de justiție - capetele de acuzare: Ioan scrie: „Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.  Fiecare a fost judecat după faptele lui” (Apoc. 20:12-13). Standardul judecății va fi sfințenia absolută a lui Dumnezeu. Toți cei care nu s-au refugiat sub sângele răscumpărător al lui Iisus Hristos vor fi osândiți de acest standard: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). În fața sfințeniei absolute care zice că „plata păcatului este moartea”, nimeni nu poate spune că este „fără de păcat”: „Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate” (Iacob 2:10). Tragedia este că oamenii din acea mulțime imensă ar fi putut avea și ei parte de harul iertării și ar fi putut avea numele scrise în cartea vieții, dar … n-au vrut! Și noi am fost ca ei, dar am fost salvați de la osândă: „Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2:13-14). Pentru refuzul harului manifestat în sângele lui Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, majoritatea imensă a oamenilor din istorie vor sta la Judecata de la urmă în fața standardului de sfințenie absolută a lui Dumnezeu și-și vor primi „sentința”.

Sentința pronunțată la judecata de la urmă: Verdictul dat pentru fiecare om care va sta la Marea Judecată de la urmă va fi: „Vinovat!” Pedeapsa este descrisă în aceste cuvinte: „Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc” (Apoc. 20:14-15). Statistica arată că Domnul Iisus a vorbit de trei ori mai mult despre iad decât despre rai. A fost modul Lui de a-Și arăta dragostea și dovada că Dumnezeu „nu dorește moartea păcătosului”: „Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?” (Ezec. 18:23). Iazul cu foc și pucioasă este despărțirea definitivă de Dumnezeu, numită și „moartea a doua”. Este un loc de chin în care oamenii vor fi torturați de flăcările remușcărilor, vinovăției, păcatului și ale durerii! Dacă vă aduceți aminte de relația lui Dumnezeu cu omenirea prin metafora secerișușui, cu judecata aceasta am ajuns la ultima lui fază. După semănat, secerat, și vânturat, pleava nefolositoare trebuie aruncată în foc. Așa i-a avertizat Ioan Botezătorul pe cei din vremea lui, îndemnându-i din toată inima să se pocăiască: „Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge grâul în grânar, dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” (Mat. 3:11-13). Biblia este foarte clară și explicită. Iadul veșnic este un loc care nu aparține creației actuale, ci este din afara ei și de dicolo de ea. Creația actuală va exploda într-o zi într-o formă de energie pură din care va apare o creație nouă. Păcătoșii care mor acum, în veacul acesta al creației actuale cu timp și spațiu, vor mai muri o dată într-o lume în care nu mai există timp și spațiu, în pedeapsa veșnică. Iazul de foc este deja în existență, chiar dacă în prezent nu este ocupat de nimeni. Oamenii care mor acum, merg în locuința morților, în compartimentul numit iad, iar demonii rebeli sunt legați în „adânc”. Cei dintâi locuitori ai iazului cu foc vor fi Fiara și Profetul Mincinos (Apoc. 19:20), iar după încă o mie de ani, va fi și Satana și toți îngerii răzvrătiți care l-au urmat (Apoc. 20:10). În urma Judecății de apoi, toți oamenii neîmpăcați cu Dumnezeu vor ajunge și ei acolo! Se spune că Wolfgang Amadeus Mozart a pus atâta simțire în compunerea unui recviem, o compoziții despre moarte, comandat de un eluziv personaj foarte bogat,  încât a murit de epuizare. S-a stins compunând despre stingerea sufletului! Am același sentiment de chin ori de câte ori trebuie să vorbesc ceva despre chinurile iazului de foc. Sunt teribile! O metaforă pentru iazul de foc este „Gheena”. Domnul Iisus spune: „ Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul, şi trupul în gheenă” (Mat. 10:28). Locuința morților, prin iad, a găzduit numai sufletele celor păcătoși, dar iazul îi va primi după înviere când li se va da un trup veșnic! Valea Gheenei (Valea Ben-Hinnom) se afla la sud-vest de Ierusalim. Acolo era groapa de gunoi a orașului. Locul era asociat cu un miros teribil, cu un foc care nu se stinge, cu fum și cu o lume a viermilor. O altă numire a pedepsei eterne este „locul de afară”, sau „întunericul de afară”. „Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8:12). Lumea se îndreaptă irevocabil spre Marea Judecată de la urmă. Dar numai cei care vor cu tot dinadinsul vor ajunge acolo. Ei aleg să nu-L primească pe Iisus Hristos ca Mântuitor și Domn, preferând să trăiască în plăcerile de o clipă ale păcatului, înșelați de Satana care le-a întunecat mintea și le-a orbit ochii! Mă rog ca acest studiu să ne trezească pe toți la o viață de veghere și sfințire, pentru că, așa cum vom vedea începând cu capitolul următor, ne așteaptă creația cea nouă, cu minunatele ei realități cerești!

REFLECȚII SUPLIMENTARE:

Apocalipsa 20.7-9: Firea păcătoasă a omului neschimbată și în împărăția de o mie de ani (20.7, 8): în timpul Împărăției de o mie de ani viața omenească pe Pământ va continua ca în prezent și mulțimi se vor naște în trecerea anilor, iar cuvintele Domnului: „ce este născut din carne este carne” vor fi tot atât de adevărate atunci ca și acum. Dacă nu are loc o lucrare a harului în astfel de inimi, toate tendințele firii păcătoase vor fi prezente, înăbușite de stăpânirea divină din afară; Satan, instigatorul la rău, nu va fi prezent ca să lucreze asupra lor. Aceasta justifică faptele deosebit de rele din versetul 8, care altfel nu s-ar putea explica. La sfârșitul Mileniului Satan va fi dezlegat din închisoare și i se va permite să-și facă voia. El n-a învățat nimic și n-a primit vreo corectare. Este absolut neschimbat. Îndată se duce să înșele națiunile. Oamenii, urmașii lui Adam, în afară de cazul când sunt născuți din nou, sunt de asemenea neschimbați, cu toate că au trăit sute de ani sub un regim absolut drept. Prin evanghelie am învățat că „gândirea firii păcătoase este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu și nici nu poate. Și cei care sunt în firea păcătoasă nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8.7, 8). De aceea este absolut necesară nașterea din nou! Lucrul acesta va fi arătat din nou într-un fel izbitor la sfârșitul Mileniului. Oamenii în firea păcătoasă nu pot să fie plăcuți lui Dumnezeu, iar Dumnezeu și stăpânirea Lui dreaptă nu le este plăcută lor. De aceea la prima ocazie, când sunt provocați, ei se răzvrătesc.

Națiunile răzvrătite împotriva sfinților și a cetății cea iubită (Apocalipsa 20.8-9): răzvrătiții vin din toate națiunile, deși „Gog și Magog” sunt numiți în mod special. Ezechiel 38 și 39 prezic distrugerea marii puteri de la nord când începe timpul Mileniului - ultima lovitură, se pare, a conflictului de la Armaghedon. Au trecut o mie de ani, și din nou aflăm reprezentanți ai acelei puteri luând conducerea în mișcarea împotriva lui Dumnezeu. Marile teritorii rusești sunt destul de clar indicate în capitolele lui Ezechiel, și chiar în timpul nostru spiritul împotriva lui Dumnezeu pare să se pregătească aici. Obiectivul lor este tabăra sfinților și cetatea cea iubită, în centrul căreia va sta templul lui Dumnezeu, de unde va ieși și autoritatea și binecuvântarea timpului Mileniului. Este curată răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ea cere o judecată meritată, și o primește. Foc din Cer îi mistuie și acest teribil episod duce la sfârșitul perioadei milenare și a tuturor veacurilor timpului, încât ajungem pe pragul stării eterne. Capitolul nostru continuă să prezinte faptele lui Dumnezeu în judecarea păcatului, și guvernamentală și eternă. Nu se menționează ce se întâmplă cu pământul material (decât că „pământul și cerul au fugit și nu s-a mai găsit loc pentru ele” în versetul 11), până ajungem la cel dintâi verset din capitolul următor, și atunci ni se spune că Cerul și Pământul dintâi „trecuseră”. Trebuie să ne referim la 2 Petru 3.7, 10 pentru detalii mai precise, și atunci aflăm că focul este folosit pentru aceasta. Deci s-ar putea foarte bine ca această cădere a focului din Cer ca să mistuie pe răzvrătiți este de asemenea un act al lui Dumnezeu care dă drumul forțelor atomice care vor produce ceea ce a prezis Petru.

Apocalipsa 20.10: Diavolul aruncat în iazul de foc: ultimele 6 versetele din acest capitol ne dau rezultatele judecăților de la urmă ale lui Dumnezeu; nu partea lor materială, ci partea morală și spirituală. Se termină cu izvorul oricărui rău. În tot Universul, cum ne revelează Scriptura, Satan a fost rebelul original. În lumea aceasta el a introdus păcatul pe calea amăgirii. Numele lui, diavol, înseamnă acuzator, calomniator și, prin defăimarea lui împotriva lui Dumnzeu și a cuvântului Său, a amăgit-o pe Eva, după cum Geneza 3 poartă mărturie. Ca o ființă spirituală măreață, având puteri uriașe ale inteligenței, dincolo de ce este uman, n-a fost nicio dificultate să-l amăgească pe om. Tot așa lucrează el și astăzi și va lucra până la sfârșit. Dar s-a ajuns acum la limita determinată de Cel ce este Atotputernic și el este aruncat în „focul cel veșnic, pregătit diavolului și îngerilor lui”,despre care a vorbit Domnul în Matei 25.41. Aici focul este numit ca un „iaz”, care dă ideea unui loc închis, limitat. În el fuseseră aruncați Fiara și Profetul fals/mincinos când începe timpul Mileniului, iar acum, la sfârșitul acestei perioade, citim că ei sunt deja, nu că vor fi. Focul nu i-a distrus.
Suntem foarte obișnuiți cu focul și efectele lui în lucrurile materiale; dar, din câte știm, focul nu are vreun efect asupra ființelor spirituale. Gândim deci că fraza aceasta este simbolică, întocmai ca multe altele din cartea aceasta, dar ea rămâne ca simbolul necazului și chinului arzător al judecății lui Dumnezeu, care și pentru diavol va însemna un chin „zi și noapte, în vecii vecilor”.

Apocalipsa 20:12-15: Morții judecați după faptele lor, după cele scrise în cărți (20.12): marea judecată finală a păcătoșilor fi bazată nu pe ceea ce știa Dumnezeu despre ei că vor fi, ci pe ceea ce ei înșiși s-au arătat a fi în faptele lor exterioare. Despre aceste fapte s-a păstrat o „însemnare” înaintea lui Dumnezeu. Este de remarcat că la sfârșitul Vechiului Testament se vorbește despre o „carte de aducere aminte” scrisă înaintea Domnului pentru cei ce se temeau de El (Maleahi 3.16); Noul Testament la încheierea lui vorbește despre „cele scrise în cărți”, pe baza cărora sunt condamnați cei necredincioși. În timpul nostru știm cum să înregistrăm vorbirea și faptele oamenilor în așa fel încât să fie păstrate pentru generațiile viitoare. Ceea ce oamenii învață să facă în mod imperfect, Dumnezeu a făcut de veacuri în mod perfect! Un gând îngrozitor pentru fiii oamenilor păcătoși!

Marea și locuința morților dau înapoi pe morți (20.13): cam trei sferturi din suprafața Pământului este mare, ocean. Dacă unii dintre morți ar putea fi trecuți cu vederea în ceasul acela, ar fi cei care și-au găsit îngroparea în întinderea largă și în adâncurile imense ale apei. Dar marea le va da înapoi. Moartea este văzută ca ținând trupurile oamenilor și locuința morților (hadesul/iadul) ținând sufletele lor. Amândouă vor lăsa libere prada lor, pentru ca trupurile și sufletele lor să fie unite din nou! Ei au păcătuit în trupurile lor, și în trupurile lor vor fi condamnați. Și din nou este subliniat: „judecați fiecare potrivit faptelor lor”.

Moartea a doua: iazul de foc (20.14-15):  moartea și hadesul vor avea numai pe cei nemântuiți, de aceea versetul 14 arată faptul solemn că toți cei din ele își vor găsi locul în iazul de foc, și în felul acesta moartea și hadesul nu vor mai fi! Acestea două n-au fost permanente; amândouă au avut un scop provizoriu și acum el se termină. Versetul 15 arată același fapt teribil într-un alt fel. Dacă scrierea „cărților” a condamnat pe oameni într-un fel pozitiv, „cartea vieții” a lucrat într-un mod negativ. Dacă numele lor nu este scris în această carte, acest fapt le pecetluiește soarta.

Un studiu de caz: Ziua Judecăţii divine: deznodământul care aduce bucurie! Noi oamenii, am fost creaţi ca să trăim pentru totdeauna. Dacă Adam şi Eva ar fi ascultat de poruncile lui Dumnezeu, n-ar fi murit niciodată (Geneza 1:28; 2:8, 16, 17;Eclesiastul 3:10, 11). Dar, păcătuind, ei au pierdut perfecţiunea şi viaţa. Prin urmare, şi descendenţii lor le-au pierdut, iar moartea, acest duşman de neînduplecat, a ajuns să domnească peste omenire (Romani 5:12, 14; 1 Corinteni 15:26). Totuşi, scopul lui Dumnezeu nu s-a schimbat. El doreşte ca Pământul transformat în paradis, în timpul Mileniului, să fie locuit de oameni perfecţi care să trăiască veşnic. În marea sa iubire faţă de omenire, el l-a trimis pe Pământ pe Fiul său, Iisus, care şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru „mulţi” dintre descendenţii lui Adam (Matei 20:28;Ioan 3:16). Glorioasa Domnie de O Mie de Ani a lui Iisus începe după aruncarea lui Satan în abis. Ioan spune: „Şi am văzut un tron mare şi alb şi pe cel ce stătea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11). Ce reprezintă acest „tron mare şi alb”? Nu poate fi decât scaunul de judecată al lui „Dumnezeu, Judecătorul tuturor” (Evrei 12:23). El va judeca omenirea, pentru a stabili cine va beneficia de jertfa de răscumpărare a lui Iisus. - Marcu 10:45. Despre tronul lui Dumnezeu se spune că este „mare”, subliniindu-se astfel măreţia Tatălui Ceresc  şi „alb”, fapt ce arată dreptatea Sa perfectă. El este Judecătorul suprem al omenirii (Psalmul 19:7-11 - T.M.; Isaia 33:22; 51:5, 8). Cu toate acestea, El i-a încredinţat lui Iisus Hristos judecata: „Căci Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata i-a încredinţat-o Fiului” (Ioan 5:22). Ioan vede o mulţime foarte numeroasă la Judecata Finală. Ea va fi alcătuită din miliarde de oameni!! „Şi am văzut morţii, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului şi au fost deschise nişte suluri” (Apocalipsa 20:12a). Printre cei „mari şi mici” se numără oameni de seamă şi nu numai, oameni care au trăit şi au murit pe acest Pământ înmiile de ani de istorie umană. În Evanghelia pe care apostolul Ioan a scris-o la puţin timp după Apocalipsă, Isus a zis despre Tatăl: „(El) i-a dat (lui Iisus) autoritate să judece, pentru că este Fiul omului. Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul său şi vor ieşi afară” (Ioan 5:27-29). Ce perspectivă uluitoare: moartea şi Locuința Morților care au marcat întreaga istorie a omenirii vor dispărea! Miliardele de oameni care se află în memoria lui Dumnezeu vor fi readuşi la viaţă.   Ioan spune: „Dar a fost deschis şi un alt sul: sulul vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în suluri, după faptele lor. Marea i-a dat înapoi pe morţii din ea, moartea şi Hadesul i-au dat înapoi pe morţii din ele. Şi au fost judecaţi fiecare după faptele lui” (Apocalipsa 20:12b, 13). Ce privelişte extraordinară! Iisus a spus că, la sfârşitul lumii, vor exista oameni asemănători caprelor, care vor merge în „focul veşnic pregătit pentru Diavol şi îngerii lui”, adică în moartea a doua - iazul de foc și de pucioasă!  Cine sunt „cei nedrepţi” din Faptele 24:15? În această categorie intră mulţimile de oameni care au murit de-a lungul vremii, îndeosebi cei care au trăit în „timpuri de neştiinţă” (Faptele 17:30). Din cauza locului în care s-au născut şi a epocii în care au trăit, ei n-au avut ocazia să cunoască voia lui Dumnezeu şi s-o împlinească. Ei vor fi înviați în timpul Mileniului; această categorie de oameni va trebui să facă schimbări în modul de gândire şi de viaţă pentru a putea beneficia, la Judecata Finală, de posibilitatea  obţinerii vieţii veşnice. Este strict o părere personală! Este deasemenea posibil, ca printre acești nedrepți să fie și oameni sinceri, căutători de Dumnezeu, dar care au fost înșelați de doctrinele și învățăturile diverselor biserici existente în prezent. Ei, în timpul Mileniului, vor avea șansa de a cunoaște adevărata credință creștină și vor trebui să o accepte sau … nu! Ioan vorbește şi despre alte suluri/cărți, care vor fi deschise, după unii comentatori, în timpul Domniei Milenare (Apocalipsa 20:12). Ce sunt aceste suluri? Ioan spune în continuare că morţii vor fi „judecaţi după cele scrise în suluri, după faptele lor”. Când se vor deschide aceste suluri se va şti în detaliu ce le va cere Dumnezeu oamenilor în timpul celor o mie de ani. Aplicând în viaţa lor legile şi poruncile din aceste suluri, oamenii ascultători îşi vor putea prelungi zilele, ajungând în cele din urmă la viaţă veşnică. Așadar, admitem posibilitatea ca aceste suluri să fie noi cărți inspirate adaptate vieții în timpul Mileniului! Este tot o părere personală! După cât se pare, învierea „celor nedrepți” va avea loc în aşa fel încât cei care vor fi în viaţă să îi poată întâmpina cu bucurie şi să-i instruiască pe membrii familiilor lor şi pe cunoscuţii lor, care şi ei îi vor întâmpina şi îi vor instrui pe alţii (compară cu 1 Corinteni 15:19-28, 58).

Comentariu suplimentar 1 - de avut în vedere:

  Apoi este descris un alt fapt de o importanţă imensă: Satan este legat. Nu-i mai este îngăduit să se plimbe şi să dea târcoale încoace şi încolo prin lume, înlănţuind-o în vicleniile lui şi târând-o la nimicire. „Apoi am văzut un înger coborându-se din cer, având cheia Adîncului şi un lanţ mare în mână. El a pus mâna pe balaur, şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani.” Aceasta nu este încă judecata sa finală. „L-a aruncat în Adânc, l-a închis şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţin timp.” Apoi ochii noştri sunt întorşi de la aceste scene îngrozitoare şi duşi spre o altă scenă, potrivită să mângâie şi să bucure inima. „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au stat pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din cauza mărturiei lui Iisus şi din cauza Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu primiseră semnul pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.” Nu presupunem că ar fi necesar să demonstrăm pe larg că nu trebuie să luăm acest verset ca reprezentând numai creştinismul şi urmările sale. Majoritatea acelora care citesc aceste pagini, dacă nu toţi, înţeleg că este vorba de o înviere adevărată. Acesta nu este un limbaj figurat, ca atunci când este spus despre fiul risipitor: „Acest frate al tău era mort şi a înviat… ” sau când se vorbeşte despre restaurarea Israelului, care este comparată cu o înviere dintre cei morţi (Romani 11.15. comparaţi Ezechiel 37 şi Daniel 12) pentru restul lumii. Viziunea ne arată scaune de domnie şi pe cei care le ocupă, apoi alte persoane care le sunt asociate; explicaţia pe care autorul insuflat o dă acestei scene arată că este vorba de „prima înviere”, învierea dintre cei morţi a celor drepţi. Să analizăm diferitele grupuri ale celor care au parte de prima înviere. În primul rând citim: „Am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au stat pe ele li s-a dat judecata.” Când Ioan îi vede, scaunele de domnie erau deja ocupate; în loc de a fi obiectele judecăţii, aceia care sunt aşezaţi pe ele exercită judecata, pentru că ea le este dată. Cine sunt aceste persoane pe care le vedem astfel învestite cu o autoritate de judecată atât de glorioasă şi care domnesc împreună cu Hristos, aşa cum vedem mai departe? Evident, sunt aceiaşi sfinţi pe care i-am văzut mai întâi reprezentaţi prin bătrâni, în Cer, apoi prin bătrâni şi cele patru făpturi vii, în urmă prin mireasă și cei chemaţi la ospăţul nunţii, şi în sfârşit prin armatele care ies din Cer în suita Domnului. Nu mai este vorba, în punctul în care viziunea ne-a condus, de a vesti căile şi sfaturile lui Dumnezeu, nici de a lupta împotriva Fiarei şi a împăraţilor. De aceea profetul întrebuinţează alte figuri. Este vorba de o împărăţie și vedem scaune de domnie pe care sunt aşezaţi aceia care domnesc împreună cu Hristos. Cu această ocazie, să remarcăm în treacăt că limbajul simbolic este tot atât de hotărât ca oricare altul; departe de a fi lipsit de precizie, el nu lasă deloc să rămână ceva vag și, ba mai mult, el posedă o energie care îi este specifică. Al doilea lucru care se cuvine să-l observăm aici este că Ioan vede suflete - sufletele acelora care fuseseră decapitate pentru mărturia lui Iisus si pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă ne ducem cu gândul la capitolul 6.9, vom recunoaşte acolo pe aceşti martiri văzuţi sub altar, ca cenuşa unei arderi-de-tot oferită lui Dumnezeu. Ei strigaseră către Stăpânul lor suveran să răzbune sângele lor asupra duşmanilor lor şi li se spusese să aştepte încă puţin timp, până ce alţii, împreună slujitori cu ei şi fraţii lor, aveau să fie omorâţi. Aici aceştia din urmă apar de asemenea. Aceştia sunt martirii care au suferit când Fiara s-a ridicat sub ultima sa formă, cu ambiţiile ei de blestem şi când a doua Fiară a pus să fie omorâţi toţi aceia care nu voiau nici să adore Fiara, nici să se închine icoanei ei, nici să primească numărul numelui ei (capitolul 13). Ei formează a treia clasă menţionată în acest pasaj. Cei dintâi sunt aceia care îl urmau pe Hristos când El a ieşit din Cer. Ei erau deja înviaţi din morţi și slăviţi; de aceea ei sunt imediat văzuţi aşezati pe scaune de domnie, în timp ce celelalte două clase de persoane sunt încă în starea de duhuri despărţite de trup. „Şi sufletele”, este spus despre ele; dar nu este niciun motiv pentru a nu lua acest cuvânt în sensul simplu şi literal. Sunt „sufletele”, nu persoanele (trup si suflet) celor ce au fost decapitaţi. Ioan vede starea în care ele se găsesc mai întâi. Trebuie în plus să avem grijă să nu amestecăm laolaltă cele două clase de pe urmă, cum o fac traducerile obişnuite. Trebuie să citim „ … şi ale celor care nu se închinaseră fiarei și icoanei ei şi nu primiseră semnul pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.” Astfel, cei pe care i-am văzut mai întâi ca duhuri despărţite de trup, „sufletele”, au fost înviate, reunite cu trupurile lor și ei au înviat şi au împărăţit cu aceia care erau deja aşezaţi pe scaune de domnie. Nimic mai simplu şi mai frumos decât felul în care acest verset 4 rezumă toată Apocalipsa. Viziunile acestei cărţi profetice nu se deschid prin răpirea sfinţilor în Cer, ci arătându-i, chiar de la început, deja slăviţi. Ei sunt adesea aşezaţi înaintea văzătorului și totdeauna într-o stare completă, care nu implică nicio adăugare la numărul lor. Răpirea Bisericii şi a sfinţilor Vechiului Testament, răpiţi toţi împreună ca să întîmpine pe Domnul, trebuie deci deja să fi avut loc. De aceea îi vedem însoţind pe Domnul când iese din Cer şi apoi aşezaţi pe scaunul de domnie. Când Hristos vine să ocupe scaunul de domnie care îi aparţine, ei, prin har, iau locul pe scaunele lor. Apoi sfinţii care au suferit pentru Hristos, în timp ce aceştia dintâi erau în Cer, înviază şi trăiesc. Domnul nu lasă pe niciunul lipsit de această fericire. Toţi acei care au suferit, fie în primele persecuţii ale perioadei apocaliptice (capitolul 6), fie în acelea care au venit mai târziu (capitolul 13.15), până la nimicirea Babilonului, toţi sunt acum înviaţi dintre cei morţi şi introduşi astfel într-o stare potrivită pentru a domni cu Hristos, în aceeaşi măsură ca sfinţii din Vechiul Testament şi din Biserica însăşi. „Ei au înviat” este spus; si înţelesul pe care noi îl dăm acestei expresii este confirmat de ceea ce urmează: „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere”. Nu trebuie totuşi să presupunem că toţi cei care au parte de prima înviere, înviază în aceeaşi clipă. Aceasta ar fi o greşeală. Cu siguranţă există (fără să socotim învierea celor răi la sfârşit), două mari acte de înviere; unul când, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, sfinţii Vechiului Testament și Biserica (morţii în Hristos) vor învia, și când sfinţii vii vor fi schimbaţi şi toţi împreună vor fi răpiţi în Cer; celălalt, când după ce Satan a fost legat, după judecata Babilonului, a Fiarei şi a prorocului mincinos, martirii acestor vremuri din urmă vor învia pentru a domni cu Hristos. Şi nu menţionez ceea ce ar avea un caracter excepţional sau deosebit, ca de exemplu, învierea celor doi martori din capitolul 11, care, fiind omorâţi, au înviat după trei zile și jumătate şi s-au urcat la Cer. Vorbesc de două acte generale în care două clase de sfinţi sunt înviaţi. Chipul în care Scriptura vorbeşte despre înviere, lasă din plin loc la această interpretare; căci, când este spus: „Eu îl voi învia în ziua de la urmă”, ziua de la urmă nu înseamnă un simplu moment, ci o perioadă de timp. Cu siguranţă, dacă noi considerăm ca o totalitate pe sfinţii Vechiului Testament şi Biserica, și ca o altă totalitate pe sfinţii apocaliptici (dacă eu pot să-i desemnez astfel), cei dintâi înviază toti în aceeaşi clipă; şi ceilalţi toţi de asemenea în aceeaşi clipă; dar între învierea celor două clase există un interval de timp. Nu numai că nu există o singură expresie în cuvântul lui Dumnezeu, care să includă că toţi sfinţii din toate epocile înviază în acelaşi moment, dar Cuvântul ne arată, din contră, că trebuie să existe mai multe acte în prima înviere. Pasajul cu care ne ocupăm face să se vadă lucrul acesta şi nu există deloc altă interpretare care să poată să mulţumească pe deplin. Aşa fiind lucrurile, o mare lumină se află aruncată asupra întregii cărţi. Şi ce vom spune de înţelepciunea minunată a Domnului? Aceasta este „prima înviere”; nu înseamnă că toţi sfinţii au fost înviaţi înainte ca să înceapă Împărăţia de o mie de ani, astfel că, atunci când Împărăţia lui Hristos soseşte, toţi au avut parte de prima înviere: Hristos Însuşi, „pârga” înviată cu mai mult de nouăsprezece veacuri înainte de Biserică, apoi Biserica împreună cu sfinţii Vechiului Testament şi în sfârşit sfinţii apocaliptici, cu cel puţin câţiva ani după Biserică. Noi avem astfel o vedere exactă şi adevărată a acelora care participă la învierea dintre cei morţi. „Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împăraţi cu El o mie de ani.” S-a observat pe bună dreptate că această expresie: „Ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos” face zadarnică interpretarea care ar vrea să vadă în acest pasaj o înviere figurată, aceea a principiilor creştinismului. Este limpede, într-adevăr, că dacă nişte principii pot să domnească, este absurd să ne gândim că ele pot să fie preoţi. Acest titlu este o răsplată personală acordată acelora care au suferit. Când cei o mie de ani s-au împlinit, Satan reapare pe scenă, spre durerea şi ruina neamurilor care nu sunt născute din Dumnezeu. Dar aceasta este pentru ultima oară în diferitele economii ale lui Dumnezeu. „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat din închisoarea lui şi va ieşi să însele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război”. Aceasta este de o mare importanţă morală. Slava chiar a Împărăţiei nu-l ocroteşte pe omul firesc când el este expus atacurilor duşmanului. Naţiunile din Mileniu, „al căror număr este ca nisipul mării”, devin prada Satanei. „Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită.” Cetatea cea iubită este Ierusalimul; tabăra sfinţilor este, presupun, un cerc mai vast, care îmbrăţişează tot Israelul și neamurile care, fiind întorşi la Dumnezeu, nu se lasă amăgiţi de Satan. Este aici un contrast evident cu starea pe care o presupune ogorul amestecat cu grâu şi cu neghină, care reprezintă creştinătatea la sfârşitul veacului. Grâul şi neghina cresc împreună până ce judecata le desparte. La sfârşitul Mileniului, cei drepţi şi cei răi formează două clase bine distincte şi despărţite, cu toate că, chiar atunci, apare o linie de demarcaţie care există între tabăra sfinţilor şi Ierusalim, cetatea cea iubită pe pământ, în care se găsesc iudeii. Cei nenascuţi din nou dintre neamuri îi înconjoară acum cu armatele lor nenumărate, asemănătoare unor nori de lăcuste care merg să devasteze şi să nimicească totul. „Dar din cer s-a coborât un foc şi i-a mistuit. Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor.” Atunci urmează o scenă și mai solemnă; din toate acelea pe care noi putem să le privim, cea mai potrivită ca să inspire groaza; dar, în acelaşi timp, aceea spre care creştinului îi place să privească, ca trebuind să suprime pentru totdeauna orice urmă de rău şi să îndreptăţească binele acolo unde omul a dat totdeauna faliment. Aici nu apare decât un singur scaun de domnie. Este Dumnezeu, judecîndu-l pe om - este judecata veşnică. Când Dumnezeu îşi va exercita judecăţile Sale providenţiale, alte scaune sunt în jurul scaunului Său de domnie, cum am văzut la începutul viziunilor apocaliptice (Capitolul 4). Când Hristos în persoană vine să judece şi să cârmuiască pe cei vii (versetul 20.4), sunt iarăşi scaune, căci sfinţii înviaţi împărătesc cu El. Dar, acum nu este decât un singur scaun de domnie: Hristos judecă pe cei morţi. „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel care şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele”. Ca învăţătură, acest verset este de o mare importanţă, în ceea ce el dovedeşte într-un chip hotărâtor că nu există niciun temei în părerea în mod general primită, că întoarcerea Domnului are loc numai în acest moment. Acest eveniment ne este totdeauna prezentat ca petrecându-se pe pământul locuibil, pământul actual. Dar, dacă Domnul n-a venit deja pentru pământ, înainte de ceea ce ne este înfăţişat aici, nu există lume în care El să poată să vină, deoarece cerul şi pământul au fugit. Ideea obişnuită că venirea Domnului n-are loc decât în acest moment, este în contradicție cu ceea ce descrie acest verset chiar, fără a vorbi de alte părţi ale Scripturii. Este destul, pentru a vedea lucrul acesta, de a cerceta şi de a crede Cuvântul lui Dumnezeu. Este adevărat că noi vedem apoi cerul cel nou și pământul cel nou; dar cine ar vrea să pretindă că aceasta este sfera venirii Domnului? Pe acest pământ El va veni, şi nu numai pe pământul cel nou, în starea veşnică. În această lume chiar, în care a suferit, după Scripturi, El va reveni. Dar, pentru judecata veşnică, pământul şi cerurile de acum au fugit; apoi vedem Universul cel nou şi veşnic. Hristos trebuie, deci, să fi revenit mai înainte pe pământul actual. Cu aceasta se potriveşte capitolul 19, care ni-L arată ieşind din Cer pentru judecata pământului. El vine spre această lume, să răzbune pe poporul Său împotriva fiarei și prorocului mincinos, împotriva împăraţilor și armatelor lor; apoi sfinţii împărătesc cu El. Nu înseamnă că eu aş spune că ei locuiesc pe pământ; El şi sfinţii slăviţi au locuinţa lor sus; totuşi asupra acestei lumi chiar, ei domnesc în timpul arătat. Atunci, cum am văzut, vine ultima încercare a neamurilor, după ce Împărăţia şi-a împlinit durata sa. Diavolul dezlegat amăgeşte încă o dată carnea şi sângele, ca şi în toate celelalte epoci. Slava care se desfăşoară într-un chip vizibil în timpul acestei perioade nu are nicio eficacitate pentru a schimba inima omului; cu toate că, în absenţa duşmanului şi înaintea prezenţei plină de autoritate a marelui împărat, ea îi dă, timp de multă vreme, o ascultare pregătită. Acest veac va putea fi acela al cârmuirii lui Dumnezeu şi al binecuvântării pentru om, dar nu este ceea ce îl poate schimba pe om. Chiar vestirea harului lui Dumnezeu rămâne fără putere, dacă nu pătrunde până la inimă prin puterea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt. Într-un cuvânt, nicio mărturie nu poate să aibă efect; nicio muncă, nicio putere, nicio slavă nu poate să producă nimic, dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu lucrează în suflet prin Duhul Său. Dar în aceasta ne este arătat - ceea ce are o mare importanţă - adevărată natură a împărăţiei sau a domniei de o mie de ani. „Această zi” nu înseamnă o epocă în care toată lumea va fi convertită, ci în care Domnul Iisus va cârmui cu dreptate, în care răul săvârşit pe faţă va fi imediat judecat și în care binele va fi menţinut într-un chip desăvârşit timp de o mie de ani. În ce priveşte cârmuirea, totul va fi din punct de vedere moral potrivit gândului lui Dumnezeu; dar vor fi încă elemente de rău, care, adevărat, nu vor putea să se arate fără să fie reprimate, dar care nu vor fi nimicite. Că aceasta este adevărat şi că inima omului, chiar şi sub cârmuire, nu este reînnoită, vedem clar în aceea că Satan, la sfârşit, amăgeşte pe toţi aceia care nu sunt convertiţi; şi aceia, ni se spune, sunt nenumăraţi, „ca nisipul mării”. Să nu fim miraţi mai mult de numărul lor, decât de defecţiunea lor. Cei o mie de ani de pace şi de belşug vor fi favorizat creşterea unei populaţii mereu în dezvoltare, cu toate judecăţile divine care deschid această eră şi care vor fi diminuat în chip deosebit numărul locuitorilor lumii. Ceea ce va avea loc atunci va depăşi tot ceea ce a fost văzut vreodată pe suprafaţa pământului. Înainte de începutul acestei perioade, cum ştim, vor avea loc printre neamurile din Apus şi din Răsărit războaie însoţite de măceluri îngrozitoare. În afară de asta, judecăţi de un fel sau de altul vor pustii popoarele. Dar apoi, lumea, copleşită timp de o mie de ani de tot felul de binecuvântări vremelnice şi pusă sub cel mai minunat dintre guverne, administrat de Domnul însuşi, se va acoperi de o mulţime nenumărată de oameni de toate rasele, trăind în prosperitate. Natura va prezenta o stare de rodire fără seamăn; ea va răspândi cu dărnicie fructele sale și produsele sale asupra omului care se va bucura din plin de tot ceea ce Dumnezeu a făcut aici pe pământ. Urmarea acestei stări va fi o creştere de populaţie în aşa fel cum niciodată n-a existat ceva asemănător de când lumea a fost făcută. Totuşi, cu toate aceste binecuvântări, Satan va reuşi să târască mulţimea naţiunilor într-o vastă răzvrătire împotriva acelora care vor fi pe pământ obiectele favorii speciale a lui Dumnezeu: contra sfinţilor, oriunde ei se vor găsi si contra cetăţii preaiubite a lui Israel. Atunci vine nu numai nimicirea acestor răzvrătiţi printr-o judecată divină, ci şi dispariţia cerurilor și a pământului, iar Iisus Se aşază pe marele scaun de domnie alb. Aceasta este judecata morţilor ca atare, morţi care acum înviază şi dau socoteală despre faptele lor. Toţi morţii care n-au avut parte de prima înviere sunt aici. Felul acestei judecăţi scuteşte neapărat pe sfinţii Mileniului de a trebui să se afle înaintea scaunului de domnie mare și alb, prin simplul motiv că nu este spus nicăieri că ei trebuie să treacă prin moarte. Nu există, în Scriptură, nimic care să poată să ne facă să tragem concluzia că vreun sfânt moare în timpul domniei de o mie de ani; contrariul este mai degrabă adevărat. Capitolul 65 din Isaia spune cu siguranţă că, în timpul acestei perioade, moartea nu va interveni decât ca o judecată adusă de o răzvrătire făţişă; ea va fi urmarea directă a unui blestem din partea lui Dumnezeu; păcătosul în vârstă de o sută de ani va fi încă tânăr când va muri. Omul întors la Dumnezeu, nu numai că va atinge termenul natural (dacă pot să spun astfel) de o mie de ani, dar el va depăşi această limită. Dacă este viu înainte ca cei o mie de ani să înceapă, el va fi şi după ce ei se vor fi scurs; de fapt, literalmente, el nu va muri niciodată, cu toate că eu nu mă îndoiesc că, urmând un principiu general, sfinţii de pe pământul milenial nu sunt schimbaţi chiar în momentul în care cerurile şi pământul vor dispărea. Putem, în tot cazul, să afirmăm că, în această criză supremă, ei vor fi păziţi într-un chip oarecare în armonie cu înţelepciunea divină, chiar dacă nu I-a plăcut lui Dumnezeu să ne descopere cum o va face. Acesta este unul din acele lucruri pe care El Şi le-a rezervat, înaintea cărora o curiozitate îndrăzneaţă trebuie să se oprească şi pe care El va şti să o împlinească într- un chip desăvârşit. Totuşi El nu ne-a lăsat fără câteva indicaţii pentru a conduce gândurile noastre. „Carnea şi sângele”, noi o ştim, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. După datele generale Scripturii, putem să fim foarte siguri că aceşti sfinţi, luaţi în timpul acestei distrugeri universale a cerului atmosferic şi a pământului, vor fi transformaţi sub ceruri noi şi pe pământul cel nou în care „locuieşte dreptatea” (2 Petru 3.13), şi aceasta, într-o stare nouă, potrivită stării veşnice în care ei vor fi introduşi. Alţii să speculeze asupra acestui subiect, dacă vor; în ce mă priveşte, eu sunt încredinţat că acela care încearcă să determine amănuntele în asemenea materie, îşi consumă forţele pe ceea ce este în afară de puterea omului. Eu nu ştiu ca Scriptura să trateze undeva despre aceste lucruri, decât numai punând principii ca acela pe care am căutat să-l aplic. „Şi morţii au fost judecaţi”, dar nu după cartea vieţii, care n-are nimic de a face cu judecata. „Şi morţii au fost judecaţi după cele ce erau scrise în cărţile acelea, potrivit faptelor lor.” Pentru ce cartea vieţii este menţionată? Nu pentru că numele vreunuia dintre aceia care se găsesc înaintea marelui scaun alb este scris aici, ci dimpotrivă, ca dovadă că el nu este şi pentru a confirma astfel ceea ce este scris în celelalte cărţi. Dacă aceste cărţi fac cunoscut faptele rele ale morţilor care sunt înaintea scaunului de domnie, cartea vieţii nu prezintă nimic pentru apărarea lor pe terenul harului lui Dumnezeu. Potrivit Scripturii, niciun nume al acelora care sunt judecaţi nu este scris în această carte. De o parte se vede întunecatul registru al păcatelor de netăgăduit; de cealaltă nu se găseşte niciun nume. Astfel, fie cărţile în care sunt scrise lucrurile după care sunt judecaţi morţii, fie cartea vieţii, totul lucrează împreună să vestească dreptatea solemnă şi îngrozitoare a sentinţei finale şi irevocabile a lui Dumnezeu. „Fiecare a fost judecat după faptele lui.” „Si dacă cineva n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” Cartea vieţii nu pare deschisă aici, cum am spus, decât pentru a arăta că cei care sunt judecaţi, sunt excluşi din ea. Aceasta este numai o înviere pentru judecată; nimeni din cei care se găsesc înaintea scaunului de domnie nu are numele în cartea vieţii. Mai mult, moartea si locuinţa Morţilor, personificate ca duşmani, iau sfârşit. „Şi Moartea şi Locuinţa Morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua”. Orice lucrare a Domnului, relativ la suflet și la trup se găseşte astfel încheiată; tot neamul omenesc este acum în stare de înviere pentru fericire sau pentru nenorocire, și aceasta pentru totdeauna. Moartea şi Locuinţa Morţilor, care, timp de atâta vreme au executat sentinţa dată împotriva păcatului într-o lume unde domnea păcatul (şi îl vor executa, cu toate că ocazional, chiar acolo unde dreptatea va domni), dispar complet, atunci când toate urmele păcatului sunt şterse pentru totdeauna.

Comentariu suplimentar 2:

Împărăția de o mie de ani (20:1-10): acest pasaj a dat naștere la multe dezbateri și controverse teologice. Din păcate unii creștini au ajuns să se certe din pricina acestui text. Sunt doar 10 versete. Poate că i s-a acordat o importanță prea mare în dezbateri. În cele din urmă cel mai importat lucru pentru toți creștinii este să trăiască o viață curată și în dragoste și să-L așteptăm pe Domnul. Nu putem să spunem însă nici că acest pasaj nu are nicio importantă. El conturează principalele abordări escatologice în teologie. Or perspectiva escatologică pentru care optăm ne afectează așteptările cu privire la cursul viitor al istoriei neamurilor, înțelegerea planurilor și a inimii lui Dumnezeu. Deci o miză tot există! Înainte să prezentăm principalele trei interpretări ale miei de ani, să enumerăm din text elementele care compun această mie de ani:

 Legarea lui Satan în adânc pentru o mie de ani ca să nu mai înșele neamurile.·

 Învierea martirilor creștini și a celor ce nu s-au închinat fiarei pentru a împărăți cu Hristos o mie de ani.·

 După cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat și va înșela neamurile ca să le adune pentru război și să înconjoare cetatea preaiubită.·

 Focul lui Dumnezeu se coboară din cer și-i mistuie, iar diavolul este aruncat în iazul cu foc.·

 Cum spuneam sunt trei mari abordări:

a) Interpretarea amilenistă - Mileniul de fapt nu există ca perioadă escatologică distinctă ci este doar o prezentare simbolică a istoriei Bisericii. Satan este legat în Adânc la cruce (sau la finalul primului secol, respectiv după anul 70, sau al primelor secole, respectiv după creștinarea Imperiului Roman). Învierea către domnie, este o înviere spirituală (nașterea din nou) în Hristos spre o împărățire spirituală pe pământ. Este vorba de lucrarea spirituală a Bisericii pe pământ. La finalul acestei perioade are loc o scurtă răzvrătire a Neamurilor împotriva Bisericii urmată de a doua venire a lui Hristos.

b) Interpretarea post-milenistă - Mileniul reprezintă ultima etapă istorică din lucrarea Bisericii pe pământ. Evanghelia lui Hristos prin mărturia Bisericii va câștiga inima neamurilor (Apoc.19b) și atunci are loc legarea lui Satan în adânc. Conducătorii ostili Evangheliei (fiara) și religiile false (prorocul mincinos) vor dispărea de pe pământ (Apoc.19:20). Pământul va fi transformat în bine prin Evanghelie. În acest mod va domni Hristos prin Biserică o mie de ani pe pământ. La finalul acestei perioade are loc o scurtă răzvrătire a Neamurilor împotriva Bisericii urmată de a doua venire a lui Hristos.

c) Intrepretarea pre-milenistă - Mileniul reprezintă o perioadă de timp de DUPĂ a doua venire a lui Hristos (prezentată în Apoc.19b), eveniment care produce legarea lui Satan în adânc. Creștinii, în frunte cu martirii, vor învia în trupuri de slavă și vor domni pe pământ împreună cu Hristos o mie de ani. Ei vor avea în relația cu pământul de atunci un rol similar cu cel al îngerilor pentru pământul de azi. Pe pământ rămășița lui Israel va conduce un proces al vindecării spirituale a tuturor neamurilor și în această etapă se vor împlini sutele de profeții vechi-testamentare care anunță o domnie a binelui pe pământ prin Israel, dar în care răul nu este încă eradicat total. La finalul perioadei va avea loc o ultimă răzvrătire a neamurilor împotriva Ierusalimului. Apoi are loc judecata de apoi și inaugurarea unui cer și pământ nou.

 Interpretarea amilenistă mi se pare cea mai puțin susținută de text. A fost Satan legat la cruce (sau în primele secole) ca să nu mai înșele neamurile? Noul Testament ne arată că războiul spiritual se amplifică chiar după cruce și sunt multe din evanghelii și din epistole care ne spun că neamurile vor rămâne sub amăgirea celui rău până la a doua venire a lui Hristos. Oare mulțimea păcatelor din ultimii 2000 de ani ne arată că neamurile nu mai sunt înșelate de cel rău? Realitatea istorică ne contrazice flagrant. Originea acestei interpretări (popularizată foarte mult prin scrierile lui Augustin) este legată de perioada de creștinare (forțată) a Imperiul Roman. Faptul că Biserica a căpătat putere în Imperiu și a dus-o bine este un motiv să spunem că a început deja mia de ani? Și cei care vor domni în mia de ani în text sunt martirii care vor învia. Cum să se refere doar la o înviere în Hristos când acestora li s-a tăiat deja capul din pricina lui Iisus? Interpretarea post-milenistă este ceva mai susținută de text decât cea amilenistă. Însă și aici sunt multe probleme. Am arătat deja că este nepotrivit să interpretăm Apocalipsa 19b ca biruința Evangheliei asupra neamurilor și NU ca a doua venire a lui Hristos în slavă. O altă mare problemă a acestei interpretări este lipsa altor texte din Noul Testament care să anunțe această mare perioadă de triumf a Bisericii în lume. Cum am precizat deja mai sus, Evangheliile și epistolele ne prezintă perioada Bisericii până la a doua venire a lui Hristos, o perioadă în care neamurile vor continua să rămână în marea lor parte în împietrire, în care vremurile vor fi grele și cei mai mulți oameni (chiar din Biserică) vor fi neiubitori de Dumnezeu (vezi 2 Timotei cap.3-4), și în care din pricina înmulțirii fărădelegii dragostea celor mai mulți se va răci! Fără existența unor texte explicite clare din Noul Testament care să anunțe o astfel de perioadă de glorie a Bisericii, interpretare post-milenistă rămâne pură fantezie. O altă problemă majoră a ambelor interpretări de mai sus o reprezintă scoaterea definitivă a poporului Israel din planul lui Dumnezeu. Vechiul Testament abundă de profeții care anunță o perioadă mare de timp în care binele va domni printre neamuri prin Israel, perioadă în care răul nu va fi încă eradicat definitiv și care se va finaliza cu o ultimă răzvrătire a Neamurilor prin Gog și Magog. Ce să facem cu aceste sute de profeții? Răspunsul teologilor amileniști și post-mileniști este simplu: Israel a fost lepădat definitiv, Biserica l-a înlocuit pe Israel pentru totdeauna și deci toate promisiunile adresate în vechime lui Israel despre această minunată perioadă de timp se împlinesc în sens spiritual în Biserică (mia de ani amilenistă) sau chiar în sens fizic în Biserică (mia de ani post-milenistă). Toate bune și frumoase, dar ce facem cu Romani cap.9-11? Trebuie să le tăiem cu foarfecul din Scriptură, căci în aceste capitole Pavel ne spune cât se poate de clar, negru pe alb, că Dumnezeu nu a lepădat pentru totdeauna pe Israel, că acesta rămâne poporul ales, că Biserica nu l-a înlocuit ci a fost altoită în măslin tocmai cu rolul de a-l revigora pe Israel și de a-l face gelos, că Israel mai are un rol important în istorie, că acesta se va întoarce ca întreg la Dumnezeu la finalul perioadei Bisericii și că tocmai întoarcerea lor va declanșa pentru neamuri un bine și un har și mai mare decât cel reprezentat de istoria Bisericii. Și Pavel afirmă toate acestea citând din Vechiul Testament exact textele care vorbesc despre restaurarea deplină a lui Israel. Deci el confirmă că aceste texte nu se referă doar la Biserică, ci așteaptă încă o împlinire chiar prin Israelul istoric. Teologia paulină face astfel necesară o perioadă de timp între a doua venire a lui Hristos și inaugurarea cerului și pământului nou, perioadă în care să se împlinească promisiunile lui Dumnezeu pentru Israel. Astfel apariția miei de ani în Apocalipsa 20 nu ne surprinde, și nu trebuie să-i găsim interpretări fanteziste, ci se potrivește ca o mănușă cu teologia Noului Testament. Este adevărat că Israel este  menționat doar aluziv în textul din Apocalipsa cap.20a (cetatea preaiubită menționată în v.9) și se insistă mai mult pe rolul martirilor din mia de ani. Aceasta poate fi din pricină că Apocalipsa este adresată Bisericii și vrea să sublinieze în primul rând destinul glorios al acesteia după a doua venire a lui Hristos. Dar o corelare cu Romani cap.9-11 și cu escatologia Vechiului Testament ne arată și rolul lui Israel cu privire la această perioadă. De ce se insistă că cei care vor învia vor fi martirii și cei ce nu s-au închinat fiarei? Poate că doar aceștia vor avea un rol privilegiat în mia de ani. Sau poate că ei sunt în text reprezentanții tuturor creștinilor. Pavel ne explică în 1 Tes. cap.4 că la doua venire a lui Hristos nu vor învia doar martirii ci toți cei credincioși. Într-adevăr, par a fi doar două învieri: prima a celor neprihăniți (ferice de ei căci nu vor fi atinși de moartea a doua) și, după mia de ani, cea a celor nelegiuiți spre judecată și pierzare eternă. A doua venire a lui Hristos este un eveniment măreț a cărei importanță ar explica legarea celui rău în Adânc. Dar de ce este nevoie de această perioadă de o mie de ani? Și mai ales de ce TREBUIE (cum spune v.3) ca diavolul să fie dezlegat pentru puțină vreme la finalul miei de ani? Și de ce diavolul este aruncat în iazul cu foc doar după mia de ani? În primul rând mia de ani face posibilă împlinirea promisiunilor istorice pentru poporul Israel. Ni se arată astfel inima lui Dumnezeu pentru acest popor, dar și credincioșia Domnului față de Avraam, David și față de propriile promisiuni. De asemenea pare o etapă necesară în biruința binelui asupra răului. Pare o etapă necesară din revelația divină, din discursul lui Dumnezeu față de problema răului. Ea ne arată că oamenii, fără un Ispititor, aleg mai degrabă binele. De asemenea ne arată împietrirea iremediabilă a Ispititorului și de ce acesta NU mai poate fi iertat sau recuperat. Când i se dă drumul, după o mie de ani de pedeapsă, el alege din nou să facă răul și să lupte împotriva planurilor lui Dumnezeu. De asemenea se arată și slăbiciunea oamenilor și pământului din care răul NU este extras definitiv. Textele despre mia de ani din Vechiul Testament ne arată că oamenii, deși nu vor mai avea un ispititor din afară, vor trăi încă în firea pământească și vor mai face păcate, deși imens mai puține. Însă când apare Ispititorul surprinzător de multe Neamuri (ca nisipul mării - vezi v.8) vor fi înșelate și se vor aduna împotriva cetății preaiubite. Soluția rămâne o transformare totală, un cer nou și un pământ nou, și oameni doar în trupuri de slavă (vezi cap.21 din Apocalipsa). În contrast cu Neamurile care se lasă înșelate, Israel rămâne credincios până la finalul miei de ani. E marea victorie a lui Dumnezeu în istorie. El a pariat pe acest popor. În primă fază părea că a pierdut pariul, însă în cele din urmă îl câștigă. În Eden, cel rău capătă drept de acțiune asupra pământului prin neascultarea lui Adam și prin neascultarea Evei. Se pare că el poate fi dat definitiv afară din creație prin luarea testului pierdut de primii oameni, adică printr-un act total de ascultare al OAMENILOR. Și în acest act este  nevoie și de ascultarea lui Adam dar și de ascultarea Evei. Testul picat de Adam este luat de al doilea Adam, de Mesia, de Omul Iisus Hristos. Dar ascultarea Sa nu-L alungă pe cel rău din creație. Este nevoie și de ascultarea Evei. Aceasta are două faze: ascultarea de Domnul a Bisericii, și ascultarea de Domnul al lui Israel. Ascultarea Bisericii culminează cu biruința acesteia asupra fiarei! Ascultarea lui Israel străbate mia de ani și culminează la finalul miei de ani! Doar când Eva își ia pe deplin testul pierdut în Eden, cel rău poate fi aruncat pentru totdeauna din Creație. Este logic să fie astfel. Așa se explică întreaga rațiune a planului istoric al lui Dumnezeu. El nu este un Tiran care face tot ce vrea. Variabila este credința oamenilor. Iată de ce nu-l judecă el pe Satan de la început ci vrea ca acesta să fie judecat prin ascultarea oamenilor, după cum ne spune și Pavel: Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satan sub picioarele voastre. (Romani 16:20). Cel rău este învins prin discurs, iar în acest discurs ascultarea oamenilor are un rol esențial. Cel care a intrat în creație prin neascultarea Evei, este dat afară definitiv tocmai prin ascultarea acesteia de Domnul! Observăm deci că această mie de ani nici nu apare din senin și nici nu este fără rost. Ea este vestită de profeții din vechime și de apostolul Pavel și are un rol important în discursul divin față de problema răului.

Judecata de apoi (20:11-15): observăm că de-abia după această mie de ani, cerul și pământul infectat de păcat, dispar (v.11). Acum ar avea loc a doua înviere care este în principal spre judecată și pierzare eternă. Morții sunt judecați după faptele lor. Oricine nu este găsit scris în cartea vieții este aruncat în iazul cu foc. Se pare că cei ce au parte de această judecată sunt sortiți pieirii. Există și teorii care susțin că nu toți cei ce au parte de această judecată sunt aruncați în moartea a doua. De prima înviere ar beneficia în primul rând Biserica și sfinții Vechiului Testament. Dar sunt unii oameni neprihăniți din istorie (atât din Vechiul și Noul Testament) care, deși nu au fost expuși revelației speciale prin Legea lui Moise sau Evanghelia lui Iisus Hristos au avut credință în Creator și au ales binele. Numele lor ar fi scris în cartea vieții și cu toate că au parte de judecata de apoi, NU sunt aruncați în iaz de foc, ci sunt mântuiți pentru veșnicie. Cum va fi exact nu știm. Ce știm însă este că trebuie să fim neprihăniți și credincioși până la capăt pentru a avea numele scris în cartea vieții.

Studii speciale privitoare la Cap 20!

1. ÎMPĂRĂȚIA MESIANICĂ:

O prefigurare a lucrurilor viitoare: lucrările de putere pe care le-a înfăptuit Iisus pe pământ nu au fost decât o demonstraţie a binecuvântărilor viitoare mult mai mari de sub domnia sa din timpul Mileniului! În acel timp, Iisus va face din nou miracole - de data aceasta la scară mondială. Să aruncăm o privirie asupra emoţionantelor perspective pe care le avem. Iisus va restabili echilibrul ecologic al pământului. Aminteşte-ţi că El a demonstrat că are autoritate asupra forţelor naturii când a potolit o furtună. Cu siguranţă, sub domnia lui Hristos, oamenii nu vor mai trebui să se teamă că ar putea ajunge victime ale taifunurilor, ale cutremurelor de pământ, ale erupţiilor vulcanice sau ale altor dezastre naturale. Iisus cunoaşte foarte bine compoziţia pământului. El ştie cel mai bine cum trebuie folosite resursele pământului. Sub domnia sa, tot pământul se va transforma într-un Paradis. - Luca 23:43.  Ce putem spune însă despre necesităţile omenirii? Capacitatea lui Iisus de a hrăni mii de oameni, doar cu ajutorul câtorva provizii, ne dă asigurarea că sub domnia sa oamenii nu vor mai suferi de foame. Într-adevăr, belşugul de hrană, distribuită în mod nepărtinitor, va pune capăt pentru totdeauna foametei (Psalmul 72:16 - T.M.). Autoritatea sa asupra bolilor de orice fel este o dovadă că bolnavii, orbii, surzii şi infirmii vor fi vindecaţi complet şi pentru totdeauna (Isaia 33:24; 35:5, 6). Capacitatea lui de a-i învia pe morţi ne dă asigurarea că, în calitate de Împărat, Iisus va deţine şi puterea de a învia milioanele de oameni de care Dumnezeu-Tatăl îşi aminteşte cu plăcere. - Ioan 5:28, 29.  În timp ce medităm la puterea lui Iisus, să nu pierdem din vedere că El, este Dumnezeu-Fiul egal cu Dumnezeu-Tatăl (Ioan 14:9). Această analiză a felului în care îşi foloseşte Iisus puterea ne ajută să ne facem o imagine clară cu privire la modul în care îşi foloseşte Dumnezeu-Tatăl puterea. Gândeşte-te, de exemplu, cu câtă grijă l-a vindecat Iisus pe un lepros. Mişcat de milă, Iisus l-a atins pe acest om şi i-a spus: „Vreau” (Marcu 1:40-42). Prin intermediul unor astfel de relatări, Dumnezeu-Tatăl spune de fapt: Aşa îmi folosesc Eu puterea! Nu te simţi îndemnat să-l lauzi pe Dumnezeul-Tatăl şi să-i aduci mulţumiri pentru că îşi foloseşte puterea într-un mod atât de iubitor?

Puterea de restabilire - Dumnezeu „face toate lucrurile noi”: ai văzut vreodată un copilaş plângând pentru că şi-a pierdut sau şi-a stricat jucăria la care ţinea atât de mult? Plânsul lui deznădăjduit îţi rupe inima! Dar ai văzut cum faţa micuţului se înseninează când tatăl sau mama lui îi rezolvă problema? De cele mai multe ori, pentru un părinte este destul de uşor să găsească sau să repare o jucărie! Copilul este acum numai un zâmbet, iar bucuria lui nu cunoaşte margini. A primit înapoi ceea ce pentru el părea a fi pierdut sau stricat pentru totdeauna!  Dumnezeu-Tatăl, are puterea de a restabili ceea ce copiilor lui pământeşti li s-ar putea părea a fi o pierdere definitivă. Bineînţeles că nu mă refer la jucării. În aceste „timpuri critice, cărora cu greu le facem faţă”, ne confruntăm cu pierderi mult mai mari (2 Timotei 3:1-5). Multe dintre lucrurile la care oamenii ţin mult - locuinţa, bunurile materiale, locul de muncă şi chiar sănătatea - par a fi expuse unui risc tot mai mare. De asemenea, poate că privim cu îngrijorare cum mediul înconjurător este distrus şi cum multe specii de animale sau de plante dispar. Totuşi, nimic nu ne face să suferim mai mult ca moartea unei persoane dragi. Sentimentele de neputinţă şi de gol interior pot fi devastatoare. - 2 Samuel 18:33. Cât de reconfortant este deci să vorbim despre puterea de restabilire a Tatălui! Dumnezeu-Tatăl  poate şi chiar va face lucruri extraordinare pentru a repara pierderile suferite de copiii săi pământeşti. De fapt, Biblia arată că Tatăl are ca scop „restabilirea tuturor lucrurilor” (Faptele 3:21). Prin intermediul Împărăției Milenare, conduse de Fiul său, Iisus Hristos, Tatăl îşi va realiza scopul. Ce anume va fi restabilit?

„Iată! Eu fac toate lucrurile noi”:  Multe dintre profeţiile de restabilire par să nu aibă doar o împlinire spirituală, cum afirmă în mod dogmatic Bisericile istorice. Isaia, de exemplu, a scris despre un timp când bolnavii, şchiopii, orbii şi surzii vor fi vindecaţi şi chiar moartea va fi înghiţită pentru totdeauna (Isaia 25:8; 35:1-7). Acestpe promisiuni nu au cunoscut o împlinire literală în Israelul antic. Avem motive întemeiate să credem că, în viitor, profeţia va cunoaşte o împlinire literală la scară mondială. De unde ştim lucrul acesta?  În Eden, Tatăl a făcut cunoscut cu claritate scopul său cu privire la pământ, acela de a fi populat de o familie umană unită, sănătoasă şi fericită. Bărbatul şi femeia urmau să aibă grijă de pământ şi de toate vieţuitoarele de pe el şi să transforme întreaga planetă într-un Paradis (Geneza 1:28). Situaţia din prezent nu corespunde nici pe departe scopului iniţial. Cu toate acestea, putem fi siguri că scopurile Tatălui nu vor fi niciodată zădărnicite (Isaia 55:10, 11). Prin Iisus, Împăratul mesianic, acest Paradis mondial va deveni realitate! - Luca 23:43. Imaginează-ţi tot pământul transformat în Paradis! Dumnezeu-Tatăl spune cu privire la timpul acela: „Iată! Eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21:5). Gândeşte-te ce va însemna lucrul acesta! În timpul Mileniului, Iisus își va exercita domnia, în numele Tatălui,  peste o nouă societate dreaptă alcătuită din cei ce îl iubesc pe Dumnezu şi înfăptuiesc voinţa sa (2 Petru 3:13). Satan, împreună cu demonii lui, vor fi obligaţi să capituleze şi vor deveni inactivi (Apocalipsa  20:3). Pentru prima dată, după mii de ani, omenirea va fi eliberată de această influenţă negativă, ostilă şi perversă. Eliberarea pe care o vom simţi va fi, fără îndoială, copleşitoare. Vom putea, în sfârşit, să îngrijim frumoasa noastră planetă, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple de la bun început. Pământul are capacitatea de a se reface. Lacurile şi râurile poluate se pot curăţa singure dacă este înlăturată sursa de poluare; regiunile care poartă cicatricea războaielor se pot reface dacă se pune capăt violenţei. Cât de plăcut va fi să muncim fără a distruge ecosistemele pământului! În felul acesta vom ajuta la transformarea pământului într-un parc asemănător unei grădini, într-un Eden de proporţii mondiale, cu o infinită varietate de plante şi de animale. În loc să distrugă cu cruzime specii de plante şi de animale, omul va trăi în pace cu toată creaţia de pe pământ. Nici măcar copiii nu vor avea de ce să se teamă de animalele sălbatice. - Isaia 9:6, 7; 11:1-9. De asemenea, fiecare individ în parte se va bucura de restabilire. După Armaghedon, supravieţuitorii vor fi martorii unor vindecări miraculoase la scară mondială. Întocmai cum a procedat atunci când a fost pe pământ, Iisus va folosi puterea sa dumnezeiască pentru a reda orbilor vederea, surzilor auzul şi infirmilor puterea (Matei 15:30). Oamenii în vârstă vor fi fericiţi să-şi recapete forţa, sănătatea şi vigoarea pe care le-au avut în tinereţe (Iov 33:25). Ridurile vor dispărea, mâinile şi picioarele se vor îndrepta, iar muşchii îşi vor recăpăta forţa. Toţi oamenii fideli vor simţi cum efectele păcatului şi ale imperfecţiunii vor fi eliminate treptat. Cât de recunoscători îi vom fi lui Dumnezeu pentru modul minunat în care îşi va folosi puterea de restabilire! Să ne concentrăm acum asupra unui aspect deosebit de îmbucurător legat de acest emoţionant timp de restabilire.

Morţii sunt readuşi la viaţă! În secolul I, unii conducători religioşi, numiţi saduchei, nu credeau în înviere. Iisus i-a mustrat cu următoarele cuvinte: „Sunteţi în eroare, pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22:29). Într-adevăr, Scripturile dezvăluie că Dumnezeu are putere să-i readucă la viaţă pe cei ce au murit. Cum aşa?  Aminteşte-ţi ce s-a întâmplat în zilele lui Ilie. O văduvă ducea în braţe trupul neînsufleţit al singurului ei copil. Profetul Ilie, care fusese găzduit un timp de această văduvă, trebuie să fi fost zguduit la vederea acestei scene. Mai înainte, el îl scăpase pe acest copil de la moartea prin înfometare. Probabil că Ilie se ataşase de băieţel. Mama copilului era distrusă. Acest băiat era singura fiinţă care îi amintea de soţul ei decedat. Ea sperase, probabil, că fiul ei o va sprijini la bătrâneţe. Tulburată de durere, femeia se temea ca nu cumva moartea copilului să fie o pedeapsă pentru vreo greşeală a ei din trecut. Ilie nu a suportat ca la această tragedie să se adauge şi tortura unei presupuse vinovăţii. Cu grijă, el a luat copilul de la pieptul mamei, l-a dus în camera sa şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i redea copilului viaţa sufletul. - 1 Împăraţi 17:8-21. Ilie nu a fost primul om care a crezut în înviere. Cu secole mai înainte, Avraam a crezut, din motive bine întemeiate, că Dumnezeu are putere să-i readucă la viaţă pe oameni. Când Avraam avea 100 de ani, iar Sara, 90 de ani, Domnul a dat din nou vigoare capacităţii lor de reproducere, iar Sara a născut în mod miraculos un fiu (Geneza 17:17; 21:2, 3). După un timp, când băiatul era destul de mare, Domnul i-a cerut lui Avraam să-l aducă jertfă pe fiul său. Avraam a dovedit credinţă, exprimându-şi încrederea că Dumnezeu îl poate readuce la viaţă pe iubitul său fiu, Isaac (Evrei 11:17-19). Această credinţă puternică ne ajută să înţelegem de ce Avraam, înainte de a urca pe munte pentru a-l jertfi pe fiul său, le-a dat slujitorilor săi asigurarea că el şi fiul său se vor întoarce împreună. - Geneza 22:5.

„Iată, fiul tău trăieşte”!  Dumnezeu a cruţat viaţa lui Isaac şi atunci nu a fost nevoie de o înviere. În cazul lui Ilie însă, fiul văduvei era mort - dar nu avea să rămână în starea aceasta pentru mult timp. Domnul a a răsplătit credinţa profetului înviindu-l pe copil! După aceea, Ilie l-a redat pe băiat mamei lui, spunându-i acesteia următoarele cuvinte de neuitat: „Iată, fiul tău trăieşte”! - 1 Împăraţi 17:22-24. Pentru prima oară în Biblie, vedem cum Dumnezeu îşi foloseşte puterea pentru a reda viaţa unui om. După aceea, Dumnezeu le-a dat putere lui Elisei, lui Pavel şi lui Petru să readucă la viaţă unele persoane care muriseră. Bineînţeles, cei ce au fost înviaţi au murit din nou în cele din urmă. Aceste învieri relatate în Biblie sunt însă o extraordinară avanpremieră a ceea ce urmează să se întâmple în viitor.  În Paradisul Milenar, Iisus îşi va asuma rolul de „învierea şi viaţa” (Ioan 11:25). El va învia milioane de oameni, dându-le ocazia să trăiască pentru totdeauna în Paradis pe pământ (Ioan 5:28, 29). Imaginează-ţi cât de emoţionaţi şi de fericiţi vom fi să-i revedem şi să-i îmbrăţişăm pe prietenii şi pe rudele noastre dragi, pe care moartea i-a smuls de mult timp de lângă noi! Toţi oamenii îi vor aduce laude lui Dumnezeu pentru puterea sa de restabilire.  Dumnezeu  nu numai că are puterea, dar şi doreşte să-i readucă la viaţă pe cei ce au murit. Fidelul Iov a fost inspirat să scrie că luiDumnezeu  îi este dor de cei ce au murit şi că vrea să-i readucă la viaţă (Iov 14:15). Nu te simţi atras de personalitatea Dumnezeului nostru, care este nerăbdător să-şi folosească puterea de restabilire cu atâta iubire? Nu uita însă că învierea este doar una dintre grandioasele lucrări de restabilire pe care le va face Dumnezeu în viitor. Pe măsură ce devii tot mai apropiat de Dumnezeu, apreciază preţioasa speranţă de a te număra printre cei ce vor vedea cum Dumnezeu va „face toate lucrurile noi”. - Apocalipsa 21:5.

 

Împăratul mesianic „aşază dreptatea pe pământ”:  În timpul Mileniului, Iisus va institui dreptatea pe pământ într-un mod fără precedent. Nedreptatea se întâlneşte la tot pasul în lumea coruptă de astăzi. Fiecare copil care moare de foame este victima unei nedreptăţi de nescuzat, mai ales dacă ne gândim la banii şi la timpul care se irosesc pentru producerea armelor de război şi pentru satisfacerea capriciilor iubitorilor de plăceri. Moartea a milioane de oameni nevinovaţi în fiecare an nu reprezintă decât una dintre multiplele forme de nedreptate, care provoacă pe drept mânia lui Dumnezeu. El l-a mandatat pe Fiul său să poarte un război drept împotriva întregului sistem de lucruri prezent pentru a pune capăt nedreptăţii pentru totdeauna. - Apocalipsa 16:14, 16; 19:11-15.  Cu toate acestea, justiţia/dreptatea  Tatălui nu cere doar distrugerea celor răi. El l-a numit pe Fiul său să domnească în calitate de „Prinţ al păcii”. După războiul de la Armaghedon, Iisus va institui pacea pe tot pământul şi îşi va exercita domnia „prin judecată/(justiție, în alte traduceri)” (Isaia 9:6, 7). Atunci Iisus va fi bucuros să înlăture toate nedreptăţile care au cauzat atâtea nenorociri şi atâta suferinţă în lume. El va susţine cu fidelitate justiţia perfectă a Tatălui, chiar dacă la sfârșitul Mileniului, Satan va reuși să determine un număr considerabil de oameni să se revolte contra lui Dumnezeu! Aceștia vor fi înfrânți, și Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt vor crea Cerul Nou și Pământul Nou! Manifestându-şi în mod justificat mânia, Iisus s-a dovedit a fi ca Tatăl, care „este plin de mânie” împotriva a tot ceea ce este rău (Naum 1:2). De exemplu, după ce a spus despre poporul său încăpăţânat că-i transformase casa într-o „peşteră de tâlhari”, Dumnezeu a adăugat: „Mânia şi furia Mea se vor vărsa peste locul acesta”. - Ieremia 7:11, 20. Potrivit Mişnei, câţiva ani mai târziu a izbucnit o revoltă provocată de preţurile ridicate cu care erau vânduţi porumbeii la templu. Preţul a fost redus imediat cu aproape 99 la sută. Cine profita cel mai mult de pe urma acestei afaceri prospere? Potrivit unor istorici, pieţele de la templu erau proprietatea casei Marelui Preot Ana şi reprezentau o importantă sursă de venit pentru familia preoţească. - Ioan 18:13. Fariseii susţineau că oamenii de rând, neiniţiaţi în Lege, erau „blestemaţi” (Ioan 7:49). Ei spuneau că aceşti oameni nu trebuiau învăţaţi, nu trebuia să se facă afaceri cu ei, nimeni nu trebuia să mănânce sau să se roage cu ei. Cel care-i dădea voie fiicei sale să se căsătorească cu un astfel de om se făcea vinovat de un rău mai mare decât acela de a o arunca la animalele sălbatice. Ei considerau că speranţa învierii nu era pentru aceşti oameni de rând! Ce contrast față de iubirea lui Dumnezeu, care se revarsă peste orice oameni, indiferent de starea lor socială!

Binecuvântările minunate de la Dumnezeu sunt aproape: cititorule, doreşti tu să trăieşti în pace şi fericire? Doreşti o stare bună de sănătate şi viaţă prelungită pentru tine însuţi şi pentru toţi iubiţii tăi? Doreşti tu să ajungi să vezi sfârşitul tuturor răutătilor şi suferinţelor? Toţi oamenii cinstiţi doresc aceste lucruri bune. Însă evenimentele zilnice dovedesc numai că violenţele, crimele, foametea, şi bolile se înmulţesc în toate părţile lumii. De ce este lumea aşa de plină de necazuri? Care  este însemnătatea acestei situaţii universale? Avem noi motive să credem că aceste condiţii se vor îmbunătăţi în zilele noastre? Desigur că avem motive foarte bune să credem aceasta, şi aceste motive sunt cuprinse într-o carte publicată în mai multe limbi decât orice altă carte din toată lumea. Cartea aceasta este Biblia. Ea ne arată scopul lui Dumnezeu de a stabili un sistem cu totul nou pentru omenire. Dacă tu ai avea puterea să faci aceasta, n-ai fi tu bucuros s-o faci, n-ai fi tu bucuros să pui capăt acestor condiţii care pricinuiesc atâtea suferinţe? Desigur că ai face-o. Dar de ce se nu credem că Dumnezeu, Creatorul omenirii va face aceasta? Biblia ne spune că: „Dumnezeu este dragoste”. (1 Ioan 4:8). Cu certitudine acest Părinte ceresc iubitor ştie toate lipsurile omenirii. El are puterea să pună capăt acestor lipsuri, şi El va face aceasta, pentru că Psalmul 145:16 - T.M.  zice despre Dumnezeu: „Tu-ţi deschizi mâna şi mulţumeşti dorinţa a tot ce este viu”. Dar când va mulţumi Dumnezeu dorinţa omului de pace şi fericire adevărată, şi pentru o stare durabilă de viaţă şi sănătate? Este omul îndatorat se aştepte mii de ani? Nu deloc. Timpul acesta este foarte aproape. Dar cum se poate aceasta acum când situaţia lumii devine din ce în ce tot mai rea, în loc să devină mai bună? Adevărat. Tocmai aceasta este învăţătura Biblică de la început. Şi aceste lucruri sunt destinate să ne servească ca dovezi că am ajuns să trăim în „zilele din urmă” ale acestui sistem rău din przent. (2 Timotei 3:1-5). Acesta este timpul prezis când Creatorul nostru iubitor va pune capăt acestor răutăţi şi acelora care le pricinuesc. Şi când Dumnezeu va aduce binecuvântări îmbelşugate tuturor persoanelor cu inimă bună care doresc să facă ce este bine. El a promis că: „Lumea dimpreună cu toate poftele ei vor trece, dar cei ce vor face voinţa lui Dumnezeu vor rămâne pentru totdeauna”. - 1 Ioan 2:17. Pământul nostru va trece prin nişte schimbări minunate. Războaiele şi toate suferinţele cauzate de aceste războaie vor înceta. Ura, egoismul, faptele criminale şi violente vor fi lucruri trecute. Şi în locul lor pământul va fi acoperit de o pace şi securitate perfectă. Cuvântul lui Dumnezeu declară că: „Încă puţină vreme şi cei răi nu vor mai fi … Dar cei blânzi vor moșteni pământul şi se vor bucura de o pace îmbelşugată”. (Psalmul 37:10, 11 - T.M.). Aceasta pace va exista nu numai între naţiuni, ci totodată între vecini şi între toate familiile. Una din multele binecuvântări de care cei credincioși se vor bucura în sistemul nou al lui Dumnezeu va fi o stare bună de sănătate. Adică, ceva ce niciun domnitor uman, niciun savant, niciun doctor nu poate face! Este ceva ce numai Dumnezeu poate face. Faptul că aceste sunt nişte lucruri naturale pentru noi nu înseamnă că Dumnezeu nu le poate schimba. Nici că scopul lui Dumnezeu ar fi fost ca omul să-şi trăiscă douăzei de ani de viaţă ca să-şi atingă maturitatea, apoi alţii douăzeci sau treizeci de ani să-şi câstige cunoştinţa şi experienţa necesară, şi curând după aceea să-şi înceapă bătrâneţea, să cadă victima unei boli şi să moară. Ca să credem că aceasta viaţă scurtă ar fi destinul natural al omului, înseamnă să ne permitem să fim conduşi de un raţionament foarte greşit. Adevărul este că Dumnezeu a făcut omul să trăiască, nu să moară. Creatorul ne promite că, în scurtă vreme, va fi posibil ca omul să trăiască aici pe acest pământ o viaţă minunată și, apoi, o viață eternă în Cerul Nou și Pământul Nou! Acest fel de viaţă umană alături de vecini iubitori de pace şi acompaniată de o bună stare de sănătate şi de activităţi satisfăcătoare, de neimaginat astăzi, va fi o ceva cu totul extraordinar pentru omenire. Dar cum ştim că acest sistem nou va fi stabilit? Şi cum ştim că acesta nu este numai un vis? Noi ştim şi credem fiindcă aceasta este promisiunea Atotputernicului Dumnezeu. Creatorul şi Susţinătorul Universului garantează că aceste lucruri minunate vor fi realizate. „Dumnezeu … nu poate să mintă”. (Tit 1:2). Cuvintele lui nu vor rămâne neîmplinite. - Iosua 23:14. Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu din Biblie ne spune desluşit că acum ne apropiem repede de o mare schimbare universală. Ne arată faptul că timpul nostru este timpul despre care a vorbit Iisus Hristos când a prezis sfârşitul acestui sistem rău. El a prezis că, zilele din urmă ale acestui sistem rău vor fi marcate prin războaie mondiale, crize de alimente, nesupuneri şi răzvrătiri contra legilor şi o pierdere neîntreruptă a credinţei în Dumnezeu. (Matei 24:3-12). El a mai prezis că naţiunile vor cădea în situaţii aşa de grele încât „nu vor mai şti ce să facă”. (Luca 21:25). Noi am ajuns să vedem realizarea acestor prorocii acum în zilele noastre.

O lume nouă este aproape: cu fiecare an ce trece, lumea devine mai periculoasă. Este plină de politicieni corupţi, de conducători religioşi ipocriţi, de conflicte armate şi de criminali nemiloşi. Privită în ansamblu, lumea nu mai poate fi schimbată în bine. Biblia ne arată că, în curând, această lume rea va fi distrusă de Dumnezeu la Armaghedon. O lume nouă şi dreaptă îi va lua locul (Apocalipsa 16:14-16). Dumnezeu-Tatăl l-a ales pe Iisus Hristos să fie Conducătorul Împărăției Mesianice de o mie de ani! Cu mult timp în urmă, Biblia a profeţit: „Un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat şi domnia princiară va fi pe umărul lui. El va fi numit … Prinţ al Păcii. Domnia princiară se va întinde până departe şi pacea nu va avea sfârşit” (Isaia 9:6, 7). Iisus i-a învăţat pe continuatorii lui să se roage pentru venirea acestei Împărății : „Vie/Vină ÎmpărățiaTa. Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” (Matei 6:10). Împărăția mesianică va înlocui în curând toate guvernele lumii. Sub domnia lui Iisus Hristos, pământul va fi transformat în paradis! În acest paradis milenar se vor realiza lucruri de neimaginat azi! Răutatea, războaiele, criminalitatea şi violenţa vor dispărea. „Cel rău nu va mai fi … Dar cei smeriţi/blânzi vor stăpâni pământul.” (Psalmul 37:10, 11 - T.M.). Va fi pace deoarece Dumnezeu „va face să înceteze războaiele până la marginile pământului” (Psalmul 46:9 - T.M.; Isaia 2:4). Atunci „cel drept va înflori şi va fi belşug de pace până nu va mai fi lună”, adică pentru totdeauna (Psalmul 72:7 - T.M.). Adevărații credincioși creștini vor trăi în siguranţă. Cât timp au ascultat de Dumnezeu, israeliţii din timpurile biblice au trăit în siguranţă (Leviticul 25:18, 19). Ce fericiţi vom fi în Paradisul milenar, când ne vom bucura de aceeaşi siguranţă! (Mica 4:4, Isaia 32:18). Nu vor mai fi lipsuri de alimente. „Va fi bogăţie de grâne pe pământ, pe vârful munţilor va fi belşug mare”, a cântat psalmistul (Psalmul 72:16 - T.M.). Dumnezeu îi va binecuvânta pe cei drepţi şi „pământul îşi va da roadele” (Psalmul 67:6 - T.M.). Întregul pământ va deveni un paradis. Pământul, care în prezent este distrus de oamenii păcătoşi, va fi plin de grădini şi de case noi şi frumoase (Apocalipsa 11:18, Isaia 65:21-24). Cu timpul, tot pământul va fi frumos şi roditor aşa cum a fost grădina Edenului. Dumnezeu „îşi va deschide mâna şi va satisface dorinţa a tot ce este viu” (Psalmul 145:16 - T.M.). Va fi pace între oameni şi animale. Animalele sălbatice şi domestice vor paşte împreună. Nici chiar copiii nu vor avea motive să se teamă de animalele care în prezent sunt periculoase (Isaia 65:25).  Bolile vor dispărea. În calitate de Conducător al Împărăției Mesianiceal, Iisus va face vindecări la o scară mult mai mare decât a făcut când a fost pe pământ (Matei 9:35; Marcu 1:40-42; Ioan 5:5-9). Atunci, „niciun locuitor nu va spune: Sunt bolnav.”(Isaia 33:24; 35:5, 6). Cei dragi, care au murit în credința față de Iisus, vor fi readuşi la viaţă şi vor avea perspectiva de a trăi veşnic. De asemenea, toți credincioșii din toate timpurile Dumnezeu vor fi înviaţi. De fapt, „va fi o înviere atât a celor drepţi, cât şi a celor nedrepţi” (Faptele 24:15). Prin „cei nedrepți” trebuie să-i înțelegem pe acei oameni care au fost învățați greșit despre Iisus, care au practicat, fără să știe, o credință creștină eronată sau care n-au cunoscut nimic despre Iisus, trăind în alte medii religioase. Acești „nedrepți” vor învăța adevărul despre Iisus în timpul Mileniului. Ei nu trebuie confundați cu cei „nedrepți” care vor învia la sfârșitul domniei milenare pentru a avea parte de judecata lui Dumnezeu-Tatăl! Ce viitor minunat îi aşteaptă pe cei care aleg să-şi predea viața lui Iisus și să-L recunoască ca Domn și Mântuitor personal! Răsplata pe care Iisus le-o dă slujitorilor săi fideli este viaţa! Ce fel de viaţă? Mulţi dintre noi ar putea spune că suntem deja în viaţă, întrucât respirăm, mâncăm şi bem. În plus, când suntem foarte fericiţi, exclamăm: „Asta da viaţă!”. Şi totuşi, Biblia arată că nimeni nu se bucură astăzi cu adevărat de viaţă. Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă „să apucăm strâns adevărata viaţă” (1 Timotei 6:19). Din aceste cuvinte reiese că „adevărata viaţă” va fi posibilă numai în viitor. Da, când vom fi perfecţi, vom trăi în sensul deplin al cuvântului, aşa cum a vrut Dumnezeu încă de la început. În ziua în care vom fi în Paradisul Milenar, fie ca membrii ai Bisericii/Mireasă, fie ca „pieteni ai Mirelui”, având sănătate perfectă, pace şi fericire, vom cunoaşte, în sfârşit, „adevărata viaţă”, adică viaţa veşnică (1 Timotei 6:12). Nu este aceasta o speranţă minunată? Mai ales că, după răzvrătirea finală a celor ce-l susțin pe Satan și după marea judecată de la tronul lui Dumnezeu-Tatăl, vor fi create Cerul Nou și Pământul Nou!

2. RĂZVRĂTIREA DE LA SFÂRȘITUL MILENIULUI:

 Capitolul 20 din Apocalipsa lui Ioan este de departe cel mai controversat capitol din carte. Cei 1000 de ani ai Împărăției Mesianice sunt considerați de către unele Biserici creștine, în special de către cele istorice, drept simbolici. Părerea noastră fermă, în această chestiune, este clară - Mileniul Mesianic este absolut real! Altele sunt, cu adevărat, problemele legate de acest capitol. Astfel, o problemă fundamentală este: Cum va fi posibil ca oamenii, după 1000 de ani de domnie efectivă a lui Iisus, să se revolte, într-un număr foarte mare, - „ca nisipul mării” -, împotriva Domnului? Răspunsul simplu este acesta - Satan, eliberat din Abis, îi va instiga la revoltă! Să fim serioși!! Este greu, dacă nu de-a dreptul imposibil, ca oamenii să i se supună lui Satan, după ce-au trăit un Mileniu Paradiziac! Cum ar putea Satan să-i convingă pe oameni să-l urmeze? Venind în fața lor ca un Diavol grotesc de care mai degrabă fugi de mănânci pământul sau crapă, pur și simplu, inima în tine de groază, nicidecum să i te închini? Este posibil ca eliberarea lui Satan din Abis să aibă loc la un anumit moment, fără ca oamenii să cunoască acest fapt. Astfel, Satan deghizat într-un „înger de lumină” sau, de ce nu, într-un lider carismatic, ar putea avea argumente și o oarecare credibilitate pentru a putea să-i determine pe oameni să se revolte contra lui Iisus. Pentru a reuși acest lucru, credem că Satan ar putea profita de anumite îndoieli pe care mulți oameni s-ar putea să le dezvolte față de Iisus chiar pe parcursul Mileniului! De ce afirmăm așa ceva? Chiar și în rândurile multor creștini există destule îndoieli privitoare la dumnezeirea lui Iisus, nu la calitatea lui de Mesia. Cu alte cuvinte, este posibil ca oamenilor să nu li se dezvăluie complet taina ființei lui Iisus, anume: cum este posibil să fie și Dumnezeu și om în același timp, și, astfel, oamenii să fie nevoiți în continuare, și pe parcursul Mileniului, să aleagă între a crede și a nu crede acest fapt! Mai mult, este posibil ca, pe parcursul Mileniului, societatea umană să progreseze atât de mult, încât oamenii să caute diverse răspunsuri la problemele privitoare la persoana lui Iisus și să ajungă chiar să se îndoiască total de El! O să spuneți că așa ceva n-ar mai fi cu putință și că cele scrise aici de mine reprezintă o adevărată blasfemie! Nu vă grăbiți! Să nu uităm că este vorba de un răstimp de 1000 de ani, în care oamenii vor ajunge să cunoască atât de multe lucruri, de neînchipuit astăzi, mai ales că și capacitățile lor intelectuale, fizice vor fi cu mult superioare oamenilor de azi, încăt, s-ar putea să-și explice diversele aspecte legate de Armaghedon, Antihrist, a doua venire a lui Iisus etc., altfel decât în momentul de început al Mileniului. S-ar putea să ajungă să creadă că au fost martorii unei uriașe înșelătorii și că Iisus, - de ce nu? -, ar fi chiar El cel mai mare înșelător al oamenilor!! Și, astfel, înarmați cu aceste convingeri, foarte mulți oameni, - „ca nisipul mării” -, se pot revolta în masă contra lui Iisus și a „slugilor” Săi, - sfinții Bisericii și, poate și martirii Marelui Necaz. S-ar putea chiar să creadă că Iisus și aleșii/sfinții săi sunt un fel de superființe, sau, un fel de extratereștrii care i-au supus pe pământeni sub aparențe binevoitoare, orchestrând întreg desfășurătorul apocaliptic. Fără astfel de „certitudini”, Satan n-ar avea cum să-i convingă pe oameni să-l urmeze în ultima sa revoltă contra lui Dumnezeu, o revoltă de mari proporții - războiul lui Gog din Magog! Acest război este descris pe larg în cartea profetului Ezechiel, cap. 38. Sigur, în profeția lui Ezechiel, războiul lui Gog este văzut ca desfășurându-se la sfârșitul istoriei umane actuale, înainte de instaurarea Împărăției Mesianice. Acest aspect este explicabil prin faptul că revelația Vechiului Testament este incompletă, iar multe fapte apar în profeții suprapuse - exemplu: cele două veniri ale lui Mesia apar ca fiind una singură, iar Împărăția Mesianică apare ca fiind același lucru cu Cerul Nou și Pământul Nou. Altă problemă foarte delicată: la această revoltă finală participă doar oameni care au trăit numai în Mileniu sau și dintre cei care au trăit și înainte de Mileniu și care au crezut în Iisus? Precizăm că nu au cum să participe la această revoltă cei care vor fi înviați la sfârșitul Mileniului, pentru simplul fapt că aceștia sunt înviați pentru a fi părtași la Mare Judecată Finală ce va fi realizată de către Dumnezeu-Tatăl. Așadar, este posibil ca dintre cei mântuiți la începutul Mileniului, o parte însemnată să participe la revoltă! Nu putem ști dacă  nu vor participa chiar și unii dintre sfinții Bisericii sau ai Marelui Necaz. Un lucru este sigur - nu vor participa la revoltă evreii!! Este cu adevărat incredibil faptul că oameni mântuiți se pot revolta în final contra lui Iisus!! Trebuie încă o dată să afirmăm că, în timpul Mileniului, un fapt uluitor trebuie să se întâmple și care trebuie să fie legat de persoana Mântuitorului, pentru a duce la stârnirea pe o scară foarte mare a îndoielilor în ceea ce privește ființa lui Iisus și identitatea Lui adevărată!! Mai ales că Iisus va conduce „cu un toiag de fier”, adică va autoritatea absolută, iar mulți oameni probabil se vor întreba de ce nu conduce cu bunăvoință, în mod democratic, așa cum ar face „adevăratul” Mesia! Cum ar putea să conducă Mesia atât de autoritar? - se vor întreba aceștia cu toată convingerea. Se teme de ceva? Satan va ști să exploateze la maxim aceste îndoieli și întrebări! Putem spune, în concluzie, că acest capitol 20 este cu adevărat o Apocalipsă a Apocalipsei, adică o Revelație a Revelației!!

3. VOR FI ARUNCAȚI ÎN INFERN ȘI, APOI, LA SFÂRȘITUL MILENIULUI, ÎN IAZUL DE FOC, CEI CARE N-AUZIT NICIODATĂ DESPRE IISUS ȘI DESPRE ADEVĂRATA CREDINȚĂ ÎN DUMNEZEU? FERICIRILE:

 Începem prin a spune: a Domnului Iisus Hristos este judecata (Ioan 5:22). Iar a noastră trebuie să fie pocăința și smerenia. Cum judecă El și ce hotărăște, este în totalitate decizia Lui. Ce urmează să citiți sunt câteva indicii despre cum vor fi judecați cei care n-au auzit de Hristos. Cele scrise aici costituie și un posibil răspuns în dificila chestiune dacă în urma Judecății Finale de la Tronul Alb, unii oameni mai pot fi salvați și trecuți în Cerul Nou și Pământul Nou. Așadar, vor fi aruncați în iad, ulterior, în iazul de foc, oamenii care au avut moralitate, dar n-au auzit de Iisus? Biblia spune că, în afară de credincioși, mai sunt trei categorii de oameni: (1) cei care au auzit Cuvântul Veștii Bune și l-au abandonat (trei soluri nepotrivite din Pilda Semănătorului), (2) cei care nu l-au auzit dar au trăit în dezmăț și corupție, iar ultima categorie este (3) a celor care nu au auzit Vestea Bună, dar L-au căutat pe Dumnezeu trăind moral. În prima categorie intră cei care au abandonat Calea Îngustă (2 Tim. 4:10) și cei care au ascultat cu superficialitate Vestea Bună. În a doua categorie, păgânii care s-au dedat la violență, plăceri carnale și corupție. Iar în ultima, cei care s-au opus prin neprihănire lumii desfrânate în care trăiau, deși nu le-a spus nimeni de Dumnezeu. Despre aceștia din ultima categorie este vorba în acest studiu. Despre ceilalți este destul de limpede care le este statutul: pedeapsă veșnică. Iată ce spune Apostolul Pavel despre cei din categoria a treia: „Toți cei ce au păcătuit fără lege vor pieri fără lege, și toți cei ce au păcătuit având lege vor fi judecați după lege. Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi socotiți neprihăniți. Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt singuri lege, și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor, fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc, sau se dezvinovățesc între ele. Și faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” (Romani 2:12-16). Neștiind Legea, dar ținând-o, îți dă neprihănire! Așadar, chiar dacă n-au avut Legea, chiar dacă n-au auzit de Dumnezeu, dacă au păcătuit, vor muri, adică vor fi osândit. Iar Apostolul Pavel continuă să spună că Legea este scrisă în inima oamenilor, chiar și în inimile păgânilor (Neamurile, pe atunci). Deci și păgânii din categoria a doua știu a deosebi binele de rău. Iar dacă au făcut răul, vor fi osândiți pentru că au avut acel discernământ între bine și rău și, totuși, au ales să facă răul. Ce situație ar putea exista ca un om să fie mântuit, deși nu a auzit de Vestea Bună? Probabil cineva care a fost crescut într-un trib de canibali, dar refuză să mănânce oameni, oricâte presiuni fac cei din jurul lui, iar în cele din urmă este omorât. Dar acesta ar fi doar un caz extrem fiindcă noi știm că Dumnezeu nu stă pasiv la omul în căutarea Lui: Pe la ceasul al nouălea din zi, a văzut lămurit într-o vedenie pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el și i-a zis: „Cornelie!” Corneliu s-a uitat țintă la el, s-a înfricoșat și a răspuns: „Ce este, Doamne?” Și îngerul i-a zis: „Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, și El Și-a adus aminte de ele. Trimite acum niște oameni la Iope și cheamă pe Simon, zis și Petru.”(Faptele Apostolilor 10:3-4).

Excepțiile din Fericiri, predica de pe munte: poate ne întrebăm ce se va întâmpla cu sufletul cuiva care nici măcar nu știe că trăiește. O asemenea persoană ar fi cineva care s-a născut cu boli psihice sau surd, mut și orb. Ce se întâmplă cu cineva care s-a născut handicapat psihic? Sau ce se întâmplă cu cineva care a fost chinuit și omorât pentru dreptate, precum eroii de neam? Oare n-are nicio importanță să fii patriot sau să te opui nedreptății într-un stat (fără violență fiindcă nici Hristos n-a participat la răscoale în Imperiul Roman)? Da, nu tot ce este lege într-un stat este și un lucru bun; sclavia a fost legală în SUA până în 1865 (destul de recent!). Oare n-a avut nicio importanță că anumiți oameni s-au opus acestei legi a sclaviei și au suferit din cauza asta? Pentru aceste situații excepționale, Hristos a dat Fericirile. Desigur, există mai mult de 9 Fericiri, unele sunt în Psalmi (1:1, 32:1, 41:1 - T.M., etc.), dar aici ne vom referi la Predica de pe Munte. Prin Fericiri, Hristos explică hotărârile suverane luate de Dumnezeu pentru oamenii aflați în probleme excepționale. Hotărâri divine suverane: adică decizia a fost strict la latitudinea lui Dumnezeu, nu se trage din Legea lui Moise. În asta greșeau fariseii, crezând că Legea este totuna cu Dumnezeu, dar nu este, fiindcă Dumnezeu este o persoană (trei, de fapt, într-o singură ființă), nu o Lege. Iar o persoană poate lua hotărâri fiindcă are voință proprie, or pe Dumnezeu nu îl la nimeni la rost (Iov 9:12 și Daniel 4:35). Dumnezeu, fiindcă are voință proprie, a putut hotărî, în mod suveran, să ierte păcatele celor pe care îi vindeca (Mat. 9:2). Legea nu are voință proprie. Fariseii nu concepeau așa ceva, pentru ei Dumnezeu era doar o idee sau o forță impersonală, ceva abstract, precum Legea.

1. Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor! Există persoane sărace, la propriu, în duh. Adică este vorba de cineva care are probleme psihice sau un retard care îi diminuează capacitatea de a discerne. Un copil poate avea retard chiar dacă, la naștere, are sistemul nervos sănătos, însă nu îi funcționează bine tiroida. Boala se numește cretinism. Alți copii se nasc fără o parte din creier. Ce se va întâmpla cu sufletul unei asemenea persoane? Hristos spune că aceia care au boli psihice sunt aleși de Dumnezeu în mod suveran. Aceste persoane vor moșteni Împărăția Cerurilor. Fără îndoială, în categoria asta nu intră cei care și-au făcut rău intenționat sistemului nervos și au devenit bolnavi psihic. Abuzul de droguri poate duce la boli psihice, chiar și la schizofrenie. Iată că autorul Sfintei Scripturi, Dumnezeu, nu se comportă ca și cum aceste probleme nu există. Da, există problema bolilor psihice, unii copii se nasc cu handicapuri, să se arate slava lui Dumnezeu (Ioan 9:3). Iar Dumnezeu îi consideră fără păcat pentru asta (vezi Ioan 9:41). Slava lui Dumnezeu se arată prin orbii din naștere prin contrast: noi, cei care putem vedea, să înțelegem că trebuie să prețuim văzul ca pe un dar, nu că Dumnezeu ar fi obligat să ni-l dea. În același fel, să prețuim sănătatea psihică. Desigur, expresia „săraci în duh” se referă, în primul rând, la cei conștienți de nevoile lor spiritual și care îl caută pe Dumnezeu cu sinceritate. Însă, din motive diverse, mulți dintre ei sunt victimele unor credințe religioase false, și, cu toate acestea, sunt persoane sincere! Să nu țină seama Dumnezeu la Judecată de acest fapt? Greu de crezut!

Neajunsuri materiale extreme: Evanghelistul Luca mai notează și o fericire despre sărăcia materială și una despre foamea trupească din cauza lipsurilor (Luca 6:20-21). Adică aceia care sunt săraci lipiți, precum se moare de foame în Africa: Dumnezeu a îngăduit acele neajunsuri pentru a-i cuprinde în excepțiile Fericirilor pe cei afectați (pe lângă multe alte motive nepătrunse), excepții care duc la moștenirea Împărăției lui Dumnezeu. Asta dacă acei săraci nu i-au omorât/mâncat pe apostolii care s-au dus să le spună Vestea Bună a mântuirii fiindcă atunci vor fi chemați la Judecată. Nu este așa cum spun ateii, că Dumnezeu nu ia în seamă faptul că unii se nasc flămânzi și mor flămânzi. Despre săracul Lazăr, Hristos nu spune că a făcut vreo faptă vrednică de neprihănire, dar nici nu spune că ar fi cârtit împotriva lui Dumnezeu. Biblia spune doar că a fost sărac, iar după ce a murit, a ajuns în sânul lui Avraam (Luca 16:23). Dumnezeu nu este nedrept, El a văzut că pentru săracul Lazăr viața nu a fost decât un chin continuu în neajunsuri și boli. Pragul bogăției și sărăciei se schimbă cu timpul, în funcție de loc - când ești sărac, nici nu prea trăiești mult, poți muri chiar și de la o carie netratată sau de la o aprindere de plămâni fiindcă ai dormit afară; de aceea ar trebui să avem mai multă milă de săraci. Ați putea spune că sărăcia este un concept relativ și ați avea dreptate, dar aveți dreptate cum nu vă așteptați. Aveți dreptate pentru că dacă societatea crește, și Dumnezeu consideră altfel pragurile de sărăcie și bogăție! Pe când locuia David în casa lui, a zis prorocului Natan: „Iată, eu locuiesc într-o casă de cedru, și chivotul legământului Domnului este într-un cort.” Natan a răspuns lui David: „Fă tot ce-ți spune inima, căci Dumnezeu este cu tine.” În noaptea următoare, Cuvântul Domnului a vorbit lui Natan: „Du-te și spune robului Meu David: Așa vorbește Domnul: Nu tu Îmi vei zidi o casă de locuit. (…). Când ți se vor împlini zilele și când te vei duce la părinții tăi, voi ridica sămânța ta după tine, și anume pe unul din fiii tăi, și-i voi întări domnia. El Îmi va zidi o casă și-i voi întări pe vecie scaunul lui de domnie.”(1 Cronici 17:1-4, 11-12). Sigur că Dumnezeu ar fi putut avea mai dinainte o locuință mai bună pentru Chivotul Său și n-a cerut niciodată o altă locuință. Cortul Întâlnirii a fost făcut în deșert din resursele pe care le aveau atunci oamenii. Totuși, Dumnezeu acceptă propunerea din partea lui David, că există o diferență mare între locul frumos în care oamenii locuiesc și locul în care stă Chivotul. Dumnezeu acceptă propunerea, dar însărcinarea i-o dă fiului lui David, Solomon, amintindu-i lui David că El l-a ridicat de la dosul oilor… Așadar, Dumnezeu acceptă în dar un Templu, nu îl cere. Însă putem trage concluzia de ce l-a acceptat: că a locui în corturi era deja considerat un lucru sărăcăcios față de momentul în care a fost făcut Cortul Întâlnirii, care era cel mai frumos lucru făcut de israeliți, în deșert, la vremea respectivă. Tot așa este și cu ceea ce este considerat acum sărăcie și ce a fost considerat în urmă cu 100 de ani. Dumnezeu este conștient de toate aceste schimbări, mai ales fiindcă toate lucrurile bune vin de la El (Iacov 1:17), inclusiv averea, precum a fost a lui Iov. 

2. Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați! Pot lacrimile de pe obraz să aducă neprihănirea care dă viața? Nu, neprihănirea nu se cumpără cu lacrimi, ci se primește prin credință (Rom. 1:17). Atunci oare se referă la cei care plâng la înmormântări? Nu, fiindcă și oamenii răi pot plânge pentru copiii care le-au murit. Atunci la ce se referă? La oamenii care își chinuie sufletul în mijlocul unui popor de nelegiuiți! Este vorba de cei care nu calcă Legea dragostei care le-a fost pusă în inimă. Am vorbit despre Legea din inimă când am citat din Romani 2:12-16. Este vorba de cei care plâng precum profetul Ieremia. Este vorba de cei care trăiesc în neprihănire precum Lot în mijlocul sodomiților. Ei plâng în mijlocul societății nelegiuite în care trăiesc și nu se lasă pătați de ea. „Dacă a osândit El la pieire și a prefăcut în cenușă cetățile Sodoma și Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire. Și dacă a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viața destrăbălată a acestor stricați căci neprihănitul acesta care locuia în mijlocul lor își chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit din pricina celor ce vedea și auzea din faptele lor nelegiuite înseamnă că Domnul știe să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici și să păstreze pe cei nelegiuiți ca să fie pedepsiți în ziua judecății.” (2 Petru 2:6-8). Dacă există cineva care plânge din cauză că secțiile de maternitate au devenit temple ale lui Moloh, în care copiii sunt ciopârțiți de vii, dacă este cineva care plânge că sodomiții se cunună în catedrale, dacă este cineva care plânge că oamenii îl hulesc pe Dumnezeu, dacă este cineva care plânge cu cei ce plâng, acea persoană va fi mângâiată. Nu, nu este vorba de cei care plâng la căderea unui sistem corupt, ca aceia din Apoc. 18:19.

3. Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul! Blândețea de care se vorbește este o virtute pe care numai cei care își iubesc aproapele o au. Este limpede că nu există blândețe cu tine însuți fiindcă fiecare își iubește trupul încât să-l îngrijească (Efes. 5:29). Așadar, este vorba de blândețea cu aproapele nostru. Ceea ce oamenii văd ca fiind slăbiciune, Dumnezeu vede ca fiind tărie de caracter. Cei cărora oamenii le spun blegi sau molâi pentru că mai bine rabdă decât să perpetueze violența, Dumnezeu le promite o moștenire aparte. „Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani.” (Apocalipsa 20:4).

4. Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire! Cei flămânzi și însetați după neprihănire vor fi săturați în Împărăția lui Dumnezeu fiindcă pe pământ nu poți să fii săturat de neprihănire: păcatul este în lume. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, un om este socotit neprihănit prin credință. Și ce este acea neprihănire? Un neprihănit este un om drept (Iov 29:14). Ești tu însetat după dreptate? Pentru a înțelege mai bine neprihănirea, iată un exemplu negativ, urmat de Voia Domnului privind neprihănirea: „La ce ne folosește să postim, zic ei, dacă Tu nu vezi? La ce să ne chinuim sufletul, dacă Tu nu ții seama de lucrul acesta? Pentru că, zice Domnul, în ziua postului vostru vă lăsați în voia pornirilor voastre și asupriți pe simbriașii voștri. Iată, postiți ca să vă ciorovăiți și să vă certați, ca să bateți răutăcios cu pumnul; nu postiți cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus. Oare acesta este postul plăcut Mie: să-și chinuiască omul sufletul o zi? Să-și plece capul ca un pipirig și să se culce pe sac și cenușă? Aceasta numești tu post și zi plăcută Domnului? Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanțurile răutății, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți și rupe orice fel de jug; împarte-ți pâinea cu cel flămând și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l și nu întoarce spatele semenului tău! Atunci lumina ta va răsări ca zorile și vindecarea ta va încolți repede; neprihănirea ta îți va merge înainte și slava Domnului te va însoți.” (Isaia 58:2-8). Dacă simți că te mânii când vezi nedreptate, trebuie, totuși, să lucrezi cu înțelepciune. Dreptatea nu se face cu pumnul. Hristos a trăit în Imperiul Roman, apogeul corupției umane de până atunci, dar nu a intervenit în forță. Există oameni care au apărat neprihăniți și au primit răsplata unor neprihăniți (Iosua 2, Matei 10:41). 

5. Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! Există oameni care și-au dedicat întreaga viață ajutorării celorlați. Au făcut voluntariate în zonele afectate de cutremure, au strâns ajutoare umanitare și le-au distribuit etc, dar n-au auzit Cuvântul lui Dumnezeu. Versetul nu spune că Dumnezeu socotește faptele lor demne de mântuire (fiindcă mântuirea este prin credință, iar credința vine în urma auzirii Evangheliei, Romani 10:17). Dar spune că faptele lor de caritate vor fi luate în considerare la Judecata de Apoi. Iar dacă au făcut destulă milă, Biblia zice că Dumnezeu va avea milă: „Căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruiește judecata.” (Iacov 2:13).

6. Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! În Biblie, inima curată reprezintă intențiile bune și transparente. Unul din episoade este cel în care Iehu îl cheamă pe Ionadab în armata sa și îl întreabă dacă are inima curată. Când răspunsul lui Ionadab a fost afirmativ, Iehu l-a primit în carul său. Un alt episod este cu Simon vrăjitorul, care nu avea inima curată, prefăcându-se că vrea să fie creștin pentru a primi puterea Duhului Sfânt. Simon vrăjitorul își imagina că va fi faimos și bogat după ce va face vindecări miraculoase în schimbul banilor: atâta să îl coste pe om să fie vindecat de orbire, atâta de surzenie și atâta să ți se prefacă apa-n vin. El nu avea inima curată. „Tu n-ai nici parte, nici sorț în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 8:21).

Copiii sunt speciali în ochii lui Dumnezeu! Am putea spune că în această Fericire, a celor cu inima curată, sunt cuprinși și copiii. Domnul Iisus spune că Împărăția Cerurilor este a celor care au caracter ca al lor. Și cine are caracterul unui copil? Un copil, în primul rând. „Atunci I-au adus niște copilași, ca să-Și pună mâinile peste ei și să Se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau. Şi Iisus le-a zis: Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția cerurilor este a celor ca ei. După ce Şi-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo.” (Matei 19:13-15). „Iisus a chemat la El un copilaș, l-a pus în mijlocul lor și le-a zis: Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.” (Matei 18:2-3). Asta ar răspunde întrebării: ce s-a întâmplat cu nou-născuții aflați în Sodoma și Gomora la distrugerea celor două cetăți? Dumnezeu a distrus cele două cetăți prăpădind peste ele foc și pucioasă, din cer. Însă există orașe fără copii? Desigur că nu. Ce s-a întâmplat cu sufletele acelor copii? Dumnezeu a ales copii în mod suveran. Uneori, Dumnezeu face alegeri suverane fiindcă are voință proprie și autoritatea să o facă (Iov 9:12 și Daniel 4:35). Cei care contestă Biblia spun că Dumnezeu ar fi nedrept: după ce a distrus Sodoma și Gomora, pe lângă sodomiți ar fi aruncat în focul veșnic și copii, doar pentru că s-a întâmplat să se fi născut în Sodoma. Probabil dacă ar fi trăit, ar fi călcat pe urmele părinților, însă ei n-au apucat să facă asta, - nu poți fi acuzat de ceea ce nu ai făcut. Ceea ce a spus Domnul Iisus despre alegerea suverană a lui Dumnezeu lămurește acest aspect: a celor care sunt precum copiii este Împărăția Cerurilor, iar copiii sunt precum copiii, așadar este a lor. Alții susțin greșit că acei copii nu puteau ajunge în rai după moarte fiindcă nu aveau tăierea împrejur, dar tăierea împrejur nu are nimic de a face cu mântuirea (Romani 4:10-12) fiindcă asta ar însemna că fetițele care mureau nu puteau ajunge în rai din moment ce tăierea împrejur nu se făcea decât băieților. Este raiul plin de băieței tăiați împrejur și iadul plin de fetițe? Ar fi absurd! Dumnezeu este bun și drept și a ales copiii în mod suveran, indiferent că sunt băieți sau fete.

7. Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu! Există vreun exemplu scriptural care ne atestă faptul că un om care nu a fost profet, apostol sau conducător, dar a fost împăciuitor, a fost plăcut lui Dumnezeu? Desigur. Este cazul Ebed-Melec, etiopeanul, prieten al profetului Ieremia, care dorea să fie împăciuitor, anume împăratul să nu îl mai prigonească pe profet. Ebed-Melec ajunse acolo după primul asediu al Ierusalimului și a fost pus ca reprezentant al babilonienilor la curtea împăratului, dar Zedechia s-a răzvrătit contra lui Neducadnețar și a urmat un al doilea asediu, profețit de Ieremia. Profetul a fost aruncat într-o groapă fiindcă lui Zedechia nu i-a plăcut să audă că Nebucadnețar va distruge Ierusalimul. „Ebed-Melec, etiopianul, famen dregător la curtea împăratului, a auzit că Ieremia fusese aruncat în groapă. Împăratul stătea la poarta lui Beniamin. Ebed-Melec a ieșit din casa împăratului și a vorbit împăratului astfel: Împărate, domnul meu, oamenii aceștia au făcut rău că s-au purtat așa cu prorocul Ieremia aruncându-l în groapă; are să moară de foame acolo unde este, căci în cetate nu este pâine!” (Ieremia 38:8-9). Pentru asta, etiopeanul a primit de la Dumnezeu propria viață ca pradă de război din asediul Ierusalimului. Etiopeanul se temea că va muri el însuși în învălmășeala războiului, în primul rând fiindcă nu era un războinic. Era doar un dregător castrat, obișnuit cu diplomația, nu cu armele. Dumnezeu nu uită binele făcut de împăciuitori. „Du-te de vorbește lui Ebed-Melec, Etiopianul, și spune-i: Așa vorbește Domnul oștirilor, Dumnezeul lui Israel: Iată, voi aduce peste cetatea aceasta lucrurile pe care le-am vestit în rău, și nu în bine; în ziua aceea ele se vor întâmpla înaintea ochilor tăi. Dar pe tine te voi izbăvi în ziua aceea, zice Domnul, și nu vei fi dat în mâinile oamenilor de care te temi. Te voi scăpa și nu vei cădea sub sabie, ci viața îți va fi prada ta de război, pentru că ai avut încredere în Mine, zice Domnul.” (Ieremia 39:16-19).

8. Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii căci a lor este Împărăția Cerurilor! Am ajuns din nou acele vremuri în care oamenii stricați își bat joc de neprihăniți. Nici noi nu suntem de acord cu căsătoriile homosexuale. Am ajuns din nou acele vremuri în care oamenii suferă pentru dreptate și nu mai auzi de ei. Vedem cu ochii noștri că știința a fost mereu în mâinile oamenilor și orice este în mâinile oamenilor devine un instrument corupt. Fie aceea virusologie, fie studiul apariției vieții pe pământ. Pandemia asta este ce vor ei, așa cum, pe vremea dictaturilor, unii erau mai egali decât alții, așa cum voiau ei. Există eroi ai neamului, care au suferit în închisori și și-au dat viața pentru dreptate. Nu spunem că faptele aduc mântuire, dar spunem că Dumnezeu va lua în considerare suferința lor pentru dreptate deoarece Iisus Hristos a spus: „Nu este dragoste mai mare decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi.” (Ioan 15:13). Să nu uităm că în această categorie specială intră și mulți evrei și rromi care au murit în Holocaust, ei au fost omorâți doar pentru că s-au născut evrei sau rromi. Imaginați-vă: aveți vârsta de 11 ani, sunteți luat cu forța, dus în lagăr, în condiții mizerabile, unde supraviețuiți 5 ani și muriți acolo de extenuare. N-ar fi absurd să vi se spună la Judecata de Apoi că nu sunteți primit în rai/Cerul Nou și Pământul Nou că nu mai sunteți copil, iar suferința dvs. nu are nimic de a face cu faptul că nu ați auzit și acceptat Evanghelia și de aceea trebuie să mergeți în iad sau iazul de foc? Hristos a spus această Fericire tocmai pentru această categorie aparte de oameni. Să nu vă imaginați niciun moment că Dumnezeu ar fi nedrept și rău sau că îi scapă vreo situație din vedere.

9. Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor prigoni! Vedem că această Fericire este diferită de cea anterioară, este vorba de prigoana creștinului. Aceasta este destul de limpede: creștinii prigoniți ajung în rai cu o răsplată imensă. Vedem că în această Fericire nu se vorbește de mântuire, ci de răsplată. Mântuirea înseamnă doar să ajungi în rai, răsplata înseamnă să ți se dea dregătorie în rai (Luca 19:17). Iisus Hristos le spune creștinilor că prigoana în Numele Lui le va aduce o răsplată imensă, nu amintește „a lor este Împărăția Cerurilor” fiindcă este limpede că este din moment ce sunt deja creștini.

Concluzie: nu există om care să nu știe că nu trebuie să facă răul, în afară de cei handicapați psihic, dar care sunt cuprinși în prima Fericire. Da, până și păgânii barbari știau asta. Am vorbit despre Legea din inimă când am citat din Romani 2:12-16. Cu toții știu că există, undeva, o Dreptate și că nu este bine să faci răul (în citat fiind vorba de faptul că știau că nu este bine să ucizi): „Pavel strânsese o grămadă de mărăcini și-i pusese pe foc; o năpârcă a ieșit afară din pricina căldurii și s-a lipit de mâna lui. Barbarii, când au văzut năpârca spânzurată de mâna lui, au zis unii către alții: Cu adevărat, omul acesta este un ucigaș, căci Dreptatea nu vrea să-l lase să trăiască, măcar că a fost scăpat din mare. Pavel a scuturat năpârca în foc și n-a simțit niciun rău. Oamenii aceia se așteptau să-l vadă umflându-se sau căzând deodată mort, dar, după ce au așteptat mult și au văzut că nu i se întâmplă niciun rău, și-au schimbat părerea și ziceau că este un zeu.” (Faptele Apostolilor 28:3-6). Încheiem prin a spune așa cum am început: a Domnului Iisus Hristos este judecata (Ioan 5:22). Iar a noastră trebuie să fie pocăința și smerenia. Cum judecă El și ce hotărăște, este în totalitate decizia Lui. Noi nu cunoaștem în detaliu viața nimănui, cu toate aspectele ei, doar Dumnezeu le știe și le va judeca.

 Am scris acest studiu în ideea că, poate la Judecata Finală din cap. 20, unii dintre cei înviați vor fi mântuiți! Este posibil, ca mulți oameni să facă fapte bune, fără a urmări fala personală sau pentru a fi lăudați de alți oameni, dar, să nu fi auzit despre Iisus Hristos sau, dacă au auzit, poate li s-a prezentat o credință creștină denaturată, plină de tradiții păgâne „încreștinate”. Acești oameni au fost sinceri în faptele sau credința lor. Este posibil ca Dumnezeu la Judecata Finală să-i răsplătească! Mai mult, credem că este posibil ca mulți dintre ei să fie înviați în timpul Mileniului pentru a li se da șansa de a cunoaște adevărul despre Iisus. Se pune totuși întrebarea: sufletele acestor persoane sunt în Rai? Posibil. Nu știm. Poate că într-adevăr există ceva de tipul Purgatoriului sau Vămilor Cerești, unde sufletele acestor oameni au o a doua șansă la mântuire!

CAPITOLELE 21 - 22 - discuții preliminare pe țărmul eternității: De ce ne-ar interesa să studiem ultimele două capitole ale Apocalipsei? În primul rând pentru că ni s-a dat sfatul acesta: „Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.” (Coloseni 3:1-3). Un creștin înviat împreună cu Hristos trebuie și are datoria să-și formeze o perspectivă cerească asupra vieții. El trebuie să știe să așeze tot ceea ce i se întâmplă în contextul veșniciei. În al doilea rând, un astfel de studiu este o ofertă extraordinară! Gândiți-vă ce s-ar petrece cu umanitatea dacă s-ar afla ceva despre o altă civilizație din Univers, dacă am avea acces la lucrurile de acolo! Ei bine, ni se oferă ceva cu mult mai interesant. Nu este vorba despre ce fac „alții”, ci despre ce se va întâmpla cu „noi” când nu vom mai fi pe planeta aceasta. Ne interesează direct și personal! Apocalipsa  cap. 21 și 22 descriu noua creație din „debutul eternității noastre”. Am o reținere ori de câte ori ajung să citesc sau să vorbesc din aceste ultime două capitole ale Apocalipsei. Știu, am putea trece superficial peste text ca un patinator care alunecă pe suprafața lacului înghețat indiferent la adâncimea apei de dedesupt și ne-am putea mulțumi doar cu atâta. Ar fi însă o pierdere incalculabilă. Informațiile care ne sunt oferite prin descoperire dumnezeiască aici sunt despre eternitatea care ne așteaptă și descriu câteva din realitățile menite să ne umple de entuziasm uimit ființa. De fiecare dată când citesc aceste două capitole descopăr elemente noi din lumea care mă cheamă și care mă așteaptă. Inima mea se umple atunci de dragoste și dor. Știu, „ce vom fi nu s-a arătat încă”, dar avem aceste două capitole din Apocalipsa care ne ajută să privim prin crăpătura ușii. Știu, cunoaștem acum doar „în parte”. Asta nu înseamnă că trebuie să neglijăm partea aceasta mică pe care ni s-a dat să o cunoaștem! Cum să descrii ceea ce este imposibil de descris? Cum să vorbești despre lucrurile cerești când altuia i-a fost interzis acest lucru? Iată doar două din întrebările la care trebuie să căutăm măcar un răspuns parțial înainte de a părăsi „ceea ce știm” ca să pășim înspre „ceea ce nu există încă”. Despre dificultatea de a povesti lucrurile de dincolo de ecosistemul spațiu-timp în care ne-a limitat deocamdată Dumnezeu evoluția am mai scris în comentariul făcut la Apocalipsa 4. Poate că voi relua aici câteva fraze. Realitatea acestor limitări este scoasă în evidență de apostolul Pavel înaintea filozofilor atenieni, „mari căutători după Dumnezeu”. Apostolul le spune dur, dar extrem de clar că toate strădaniile lor după „dumnezeul cel necunoscut” sunt timp pierdut și caznă fără răsplată: „El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: Suntem din neamul Lui” … (Faptele Apostolilor 17:26-28). Un mucalit cu un deosebit simț al umorului a spus: „Căutările filozofilor după Dumnezeu în lumea rațiunii și a speculațiilor seamănă cu ambiția unor orbi care caută într-o cameră întunecată o pisică neagră, care a plecat în altă parte”. Vă propun, așadar, o discuție preliminară abordării revelațiilor din ultimele două capitole ale Apocalipsei. Vom discuta despre problema accesului la aceste revelații, despre dificultatea raportării la niște realități care seamănă între foarte puțin, până la „deloc” cu realitatea pe care o experimentăm noi astăzi. Vom încerca să răspundem la trei întrebări: 1. Cum de ni s-a spus ceea ce ni s-a spus?; 2. Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus?; 3.Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus?

1. Problema accesului la aceste revelații - Cum de ni s-a spus? Dacă descoperirile din aceste două capitole date lui Ioan spre a le împărtăși cu noi reprezintă ceva din sfera „celui de al treilea cer”, cum explicăm că avem acces la ele, dacă apostolului Pavel i-a fost interzis să ne spună ceea ce a văzut când a fost el acolo? „E nevoie să mă laud, măcar că nu este de folos. Voi veni totuşi la vedeniile şi descoperirile Domnului. Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie) a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească” (2 Corinteni 12:1-4). Dumnezeu are planuri și misiuni diferite pentru oameni și situații diferite. Această realitate ne-a fost arătată de Richard Wurmbrand într-un Paști în care a aflat că unii creștini l-au judecat prea aspru și l-au cam „scărmănat” pe apostolul Petru pentru lepădarea lui în curtea Marelui Preot. „Fraților”, a spus el atunci, „nu vă grăbiți să judecați pe nimeni! Numai Dumnezeu are dreptul s-o facă. Nu este treaba noastră. Doar Dumnezeu știe ce, de ce și pentru ce. El are planuri diferite pentru oameni diferiți și vremuri diferite. Planuri diferite pentru oameni diferiți.  Voi îl judecați aspru pe Petru, dar nu-l băgați în seamă pe Ioan. Știi cum a ajuns Petru „vinovat”, urmându-l pe Iisus „de departe”, la focul din curtea Marelui Petru? Textul spune clar, dar voi nu vedeți! L-a băgat acolo Ioan, pentru că Ioan se cunoștea foarte bine cu cei de acolo. Petru a fost în curte. Ioan a fost în casa Marelui Preot. Vă  întreb: Nu știa Domnul Iisus că Ioan, ucenicul drăgăstos care se rezema la masă cu capul pe pieptul Lui se ducea din când în când acasă la Marele Preot?” Mulți frați creștini, care îl ascultau, au mărturisit că, au simțit cum le ard urechile. Au pus mâna pe  Biblie, au citit și au văzut acolo pentru prima dată că a fost exact așa cum văzuse Richard Wurmbrand … Șah, mat! „Și asta nu doar acolo. S-a mai întâmplat și altă dată în alte părți. Eroii noștri luați captivi în Babilon au fost patru tineri neîncovoiați înaintea idolatriei. Oare chiar așa a fost? Întotdeauna? Ia gândiți-vă și întrebați-vă: Unde au fost Daniel când cei trei prieteni ai lui au refuzat în valea Dura să se închine chipului ridicat de Nebucadnețar? De ce n-a fost și el aruncat în cuptorul aprins? Și-a plecat piciorul?” Pe unii frați îi lua deja amețeala. Richard avea darul ăsta, de a despica capul cu un trăsnet și să te lase apoi să-ți revii singur din năuceală. Au urmat momente de mare stânjeneală pentru mulți frați. „Și invers! Când Daniel a fost aruncat în groapa cu lei unde au fost cei trei prieteni ai lui? Ei au ascultat porunca împăratului și nu s-au rugat în perioada aceea cu fața spre Ierualim?” Personal, am călătorit rapid cu mintea la Babilon și i-am căutat peste tot cu imaginația mea. Nu i-am găsit. Au început însă să mă muncească alte întrebări. Cele puse de Richard începuseră să facă pui în mintea mea. „Dar la chipul turnat, numai trei evrei au refuzat să se închine? Toți, absolut toți ceilalți, mii și mii de evrei, s-au închinat la porunca împăratului? Și când a fost interzisă rugăciunea, numai Daniel a continuat să se roage? Ce au făcut celelalte mii de evrei? Vă aud predicând că Daniel nu s-a întinat niciodată cu vinul și bucatele alese de la masa împăratului, dar nici asta nu este adevărat. În capitolul 10 se spune că în anul acela, Daniel „nu s-a spurcat” decât exact douăzeci și una de zile. În restul anului a mâncat de la masa împăratului și a băut vinul ales de acolo”. Personal, am pus iar mâna pe Biblie și, iar ca pentru prima dată, am citit uimit exact acele lucruri. „Nu vă grăbiți să judecați pe nimeni. Dumnezeu are planuri diferite pentru oameni diferiți. Este liber și suveran s-o facă, fără să ne explice nouă de fiecare dată”. Dacă ne însușim acest punct de vedere al fratelui Richard Wurmbrand, apostolul Ioan și apostolul Pavel sunt două persoane cu misiuni diferite în contexte diferite, iar Dumnezeu a putut să facă cu unul ceea ce nu a vrut să facă prin celălalt. Nu uitați că profetului Daniel i s-a spus: „Iar vedenia cu serile şi dimineţile de care a fost vorba este adevărată. Tu pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri îndepărtate.” (Daniel 8:26). „Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci, mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte” (Daniel 12:4). În timp ce apostolului Ioan i s-a poruncit exact invers: „Apoi mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape” (Apocalipsa 22:10). Deși au fost amândoi răpiți în slavă, apostolul Pavel nu ne-a spus nimic, în timp ce Ioan a primit porunca să noteze totul, nu că aceasta ne-ar ajuta teribil de mult. Studiul acesta ne arată ce greu putem pătrunde în revelațiile dumnezeiești. Asemenea famenului etiopian spunem și noi: „Cum să înțelegem dacă nu ne va călăuzi cineva?” Doamne, ajută neputințelor noastre! Consecvent metodei sale, apostolul Ioan ne prezintă o altă septadă, enumerând șapte lucruri din nouă creație: (1) un cer nou - Apocalipsa 21:1; (2) un pământ nou - Apocalipsa 21:1; (3) Noul Ierusalim - Apocalipsa 21:9-23; 22:5; (4) noile Neamuri - Apocalipsa 21:24-27; (5) un râu nou - Apocalipsa 22:1; (6) un nou pom al vieții - Apocalipsa 22:2; (7) un nou Tron - Apocalipsa 22:3-4.

2. Problema dificultății de a înțelege niște realități care seamănă între foarte puțin și chiar deloc cu realitatea pe care o experimentăm astăzi - Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus? Lucrurile cu care ne vom întâlni în ultimele două capitole din Apocalipsa „sunt din altă lume”, din hiperspațiul de dincolo de experiența noastră curentă. Ne vom întâlni cu ceea ce comentatorii numesc „antropomorfisme”, adică cu pasaje în care lucruri din lumea noastră sunt folosite pentru a descrie lucruri din lumea lui Dumnezeu. De exemplu, deși Dumnezeu este Duh și nu are forme trupești, Biblia vorbește despre „mâna lui Dumnezeu” și despre „urechea lui Dumnezeu”. În alte părți ni se spune că lui Dumnezeu „i-a părut rău” sau că „s-a răzgândit”, expresii care nu se pot împăca cu un Dumnezeu omniștient și atotștiutor. Dorind să comunice cu noi, Dumnezeu a ales să folosească limbajul nostru și lucruri care ne sunt familiare în această lume a oamenilor. Aduceți-vă aminte sau recitiți ceea ce am scris la debutul studiului în capitolul 4 al Apocalipsei: Capitolul 4 din Apocalipsa ni-l prezintă pe apostolul Ioan invitat „să se suie” într-un „aici” care este dincolo de dimensiunile lumii noastre. Trebuie să ne așteptăm ca lucrurile pe care le-a văzut el „acolo”, în „hiperspațiu” și pe care a încercat zadarnic să ni le descrie să fie cu totul altfel decât cele din lumea noastră. Relatarea lui Ioan nu trebuie citită cu atitudinea cercetătorului de laborator care-L pune pe Dumnezeu la analiză sub microscop, ci cu cea a unui muritor uimit și uluit care relatează măreția misterioasă a unor lucruri pe care nu le poate neapărat înțelege. Dacă Ioan nu mai „cade la pământ ca mort” ca în capitolul întâi al cărții este doar pentru că, între timp, s-a mai aclimatizat puțin cu lumea despre care ne scrie. Prin Ioan, asistăm și noi la un copleșitor spectacol de lumini și sunet care-ți taie respirația și te face să cazi în admirație și adorare. Vom citi, vom da liber imaginației, dar, v-o spun de pe acum, le vom pătrunde doar în parte și numai în măsura în care cunoaștem „tot” restul Bibliei, pentru că toate temele care izvorăsc și curg în celelalte cărți ale Sfintelor Scripturi se varsă în cartea Apocalipsei așa cum râurile se varsă toate până la urmă în ocean. Am să încerc să ilustrez această simetrie organică a temelor biblice printr-un tabel de covergență tematică. Veți avea probabil, ca și mine, senzația că am citit despre aceste convergențe tematice, dar nu am fost suficient de atenți ca să le și înțelegem. Fiecare dintre aceste schimbări ne introduc într-o realitate pentru care nu avem corespondent actual. Vom încerca să analizăm ceea ce ne spune apostolul Ioan despre ele, dar trebuie să acceptăm încă din startul acestui studiu că ne va fi foarte greu să înțelegem. Va trebui să admirăm fără să putem spune că am ajuns să înțelegem deplin. Nu vor fi lucruri stranii, nemaiîntâlnite, ci lucruri despre care Biblia ne-a mai vorbit. Așa cum am tot repetat, cartea Apocalipsei este pătrunsă mult mai ușor de aceia care cunosc bine restul Bibliei. Iată în rezumat imaginile din Apocalipsa 21 și 22 împreună cu alte texte în care au mai apărut anterior în Scripturi. Cerurile noi din Apocalipsa 21:1 au mai fost menționate în alte părți ale Bibliei: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). „Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea - zice Domnul - aşa vor dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru“ (Isaia 66:22). „Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” (2 Petru 3:13). Noul Ierusalim amintit în Apocalipsa 21:2 nu este nici el o noutate, căci și el a mai fost amintit în Biblie: „Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Apocalipsa 21:2). „Dar Ierusalimul cel de sus este slobod şi el este mama noastră” (Galateni 4:6). „Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:10). Cortul lui Dumnezeu cu oamenii prezentat în Apocalipsa 21:3 a fost prezentat anterior în cartea profetului Ezechiel: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalispa 21:3). „Voi încheia cu ei un legământ de pace, care va fi un legământ veşnic cu ei; îi voi sădi şi-i voi înmulţi şi voi pune Locaşul Meu cel Sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna. Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (Ezechiel 37:26-27). Dispariția lacrimilor și tânguirilor anunțată în Apocalipsa 21:4 a fost prevestită în cartea profetului Isaia: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4). „(Domnul) nimiceşte moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit” (Isaia 25:8). „Apa vieții” pomenită în Apocalipsa 21:6 a fost și ea vestită de profetul Isaia și a fost integrată în vocabularul Domnului Iisus: „Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii” (Apocalipsa 21:6). „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!” (Isaia 55:1). „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică” (Ioan 4:14). „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura” (Ioan 7:37-38). „Muntele înalt” care apare în Apocalipsa 21:10 ne-a mai fost prezentat în cartea profetului Ezechiel : „Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu …” (Apocalipsa 21:10). „M-a dus acolo, în nişte vedenii dumnezeieşti, şi m-a aşezat pe un munte foarte înalt; spre miazăzi de acest munte era ceva ca o cetate zidită” (Ezechiel 40:2). „Cetatea cu pietre scumpe” vestită în Apocalipsa 21 ne-a mai fost prezentată și în cartea profetului Isaia: „Zidul era zidit de iaspis şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de halchedon; a patra, de smarald; a cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu, a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist” (Apocalipsa 21:18-21). „Nenorocito, bătuto de furtună şi nemângâiato! Iată, îţi voi împodobi pietrele scumpe cu antimoniu şi-ţi voi da temelii de safir. Îţi voi face crestele zidurilor de rubin, porţile de pietre scumpe şi tot ocolul de nestemate” (Isaia 54:11-12). Faptul că vom trăi în lumina prezenței lui Dumnezeu nu este o surpriză în Apocalipsa 21 pentru că am fost anunțați de acest plan încă din vremurile străvechi: „În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:22-23). „Scoală-te, luminează-te, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine! …  Nu soarele îţi va mai sluji ca lumină ziua, nici luna nu te va mai lumina cu lumina ei, ci Domnul va fi Lumina ta pe vecie şi Dumnezeul tău va fi slava ta. Soarele tău nu va mai asfinţi şi luna ta nu se va mai întuneca, căci Domnul va fi Lumina ta pe vecie şi zilele suferinţei tale se vor sfârşi” (Isaia 60:1,19-20). Râul cu apa vieții din Apocalipsa 22 ne este deja familiar din cărțile Vechiului Testament: „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor” (Apocalipsa 22:1-2). „Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu, sfântul locaş al locuinţelor Celui Preaînalt” (Psalm 46:4 - T.M.). „Drept răspuns, Iisus i-a zis: Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi zice:Dă-Mi să beau! tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4:10). Iar dorința împlinită ca omul să vadă fața lui Dumnezeu este o temă care a străbătut toată Biblia: „Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 22:4). „Domnul a zis: Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exod 33:20). „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei 5:8). „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte, dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin” (1 Corinteni 13:12). „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Dumnezeu a avut grijă să pună aceste imagini în Biblie ca să ne familiarizeze măcar în parte cu lumea viitoare. Nu vor fi deci lucruri stranii, ne maiîntâlnite, ci lucruri despre care Biblia ne-a mai vorbit. Așa cum am tot repetat, cartea Apocalipsei este pătrunsă mult mai ușor de aceia care cunosc bine restul Bibliei. Până atunci „cunoaștem în parte” prin pasaje de descoperiri profetice. Pentru că se cade și este locul, vă invit să contemplați imaginile profetice dintr-un loc la care nu vă gândiți, din cartea psalmilor. Vă recomand psalmul 46 - T.M., pe care sunt sigur că-l veți înțelege altfel dacă ați parcurs ultimele capitole ale acestui studiu împreună cu noi: Psalmul 46: Către mai-marele cântăreţilor. Un psalm al fiilor lui Core. De cântat pe alamot. O cântare. ¹ Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.² De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.³ Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii. ⁴ Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu,sfântul locaş al locuinţelor Celui Preaînalt. ⁵ Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină;Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor. ⁶ Neamurile se frământă, împărăţiile se clatină dar glasul Lui răsună, şi pământul se topeşte de groază. ⁷ Domnul oştirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi. ⁸ Veniţi şi priviţi lucrările Domnului, pustiirile pe care le-a făcut El pe pământ. ⁹ El a pus capăt războaielor până la marginea pământului; El a sfărâmat arcul şi a rupt suliţa, a ars cu foc carele de război. ¹⁰ „Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.” ¹¹ Domnul oştirilor este cu noi. Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.

Reflecții suplimentare: Viziunea lumii care vine este aceea care echilibrează mintea, așa ca lucrurile care sunt văzute să nu obțină controlul asupra sentimentelor, care au fost cumpărate cu un preț infinit de Mântuitorul lumii. Prin lucrarea Duhului Sfânt lucrurile nevăzute și veșnice sunt aduse înaintea sufletului și avantajele comorilor veșnice și nepieritoare sunt făcute să apară înaintea ochilor sufletești în frumusețea lor atrăgătoare. În acest mod noi învățăm să privim la cele nevăzute și veșnice și să apreciem mustrările lui Hristos la o valoare mai mare decât comorile lumii. Hristos, prin sacrificiul Său, plătind plata păcatului, nu doar l-a mântuit pe om, ci a recâștigat stăpânirea pe care omul a pierdut-o. Tot ceea ce a fost pierdut de primul Adam va fi restaurat de Cel de-al doilea. Dumnezeu a creat pământul să fie locuința ființelor sfinte și fericite. Această țintă va fi pe deplin împlinită atunci când, reînnoit prin puterea lui Dumnezeu și eliberat de păcat și suferință, el va deveni o casă eternă pentru cei mântuiți. Teama de a face moștenirea viitoare să pară prea materială a condus pe mulți să spiritualizeze chiar adevărurile care ne conduc să o privim ca și casă a noastră. Hristos și-a asigurat ucenicii că El se duce să pregătească locașuri pentru ei în casa Tatălui Său. Aceia care acceptă învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu nu vor fi cu totul ignoranți cu privire la căminul ceresc. „Și ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit, așa sunt lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce îl iubesc”. Limba omenească nu este în stare să descrie răsplata neprihăniților. Aceasta va fi cunoscută numai de cei ce o privesc. Nicio minte mărginită nu poate cuprinde slava paradisului Pământului Nou și Cerului Nou.  În Biblie, moștenirea celor salvați este numită o țară. Există un Păstor ceresc care-și conduce turma la fântâni de apă vie. Pomul vieții își dă fructele în fiecare lună și frunzele copacului sunt pentru vindecarea neamurilor. Există câteva ape curgătoare limpezi ca cristalul și lângă ele se unduiesc copaci ce aruncă umbrele lor asupra cărărilor pregătite pentru mântuiții Domnului. Acolo, câmpiile întinse se află între dealuri și munți, iar munții lui Dumnezeu își ridică vârfurile lor semețe. Pe aceste plaiuri liniștite, lângă aceste ape de viață, mântuiții vor găsi o casă la fel ca peregrinii și pribegii. 

 Cu o uimită admirație vă îndemn să pășim împreună prin cele șapte lucruri din noua creație și să privim smeriți de pe țărm spre eternitatea care ne așteaptă. Doamne, deschide-ne ochii să vedem!

1. Un cer nou - Apocalipsa 21:1: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Avem de a face cu o nouă vedenie: „Apoi am văzut…”. În ea apare acest „cer nou”. Terminologia vine din limbajul Vechiului Testament. O întâlnim în cartea profetului Isaia: „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). „Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea - zice Domnul - aşa vor dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru” (Isaia 66:22).

Ce înseamnă de fapt „cer”? Pentru a ne disciplina cât de cât imaginația, și pentru a o feri de excesele ei, este bine să ne întoarcem puțin la locul în care a apărut prima oară termenul „cer”, la primul capitol din cartea Genezei. „Dumnezeu a zis: Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape. Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua” (Geneza 1:6-8). „Dumnezeu a zis: Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii” (Geneza 1:14). „Cerul este o întindere”, un spațiu creat și intrinsec legat de noțiunea de timp. Biblia Cornilescu traduce în alte locuri acest lucru cu termenul „boltă”: „Îl înfăşoară norii, nu vede nimic, bolta cerească abia dacă o străbate!” (Iov 22:14). „A tras o boltă pe faţa apelor, ca hotar între lumină şi întuneric” (Iov 26:10). „El Şi-a zidit cămara în ceruri, Şi-a întemeiat bolta deasupra pământului; cheamă apele mării şi le varsă pe faţa pământului. Domnul este Numele Lui!” (Amos 9:6). Expresia „boltă” exclude imaginea unui plan bidimensional și trimite automat la ideea de „spațiu”, de întindere spațială. Bolta este întotdeauna localizată „sus”. Așa este și cu ideea de „cer” în Biblie. Cerul este „deasupra” realității noastre limitate, în hiperdimensiunile superioare ale existenței create de Dumnezeu. De exemplu, în Apocalipsa 4:1-2, lui Ioan i se poruncește: „Suie-te aici, și-ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri. Numaidecât am fost răpit în Duhul. Și am văzut că în cer era pus un scaun de domnie …” Am să reiau aici câteva din lucrurile spuse în comentariul făcut la capitolul 4 din Apocalipsa. Unde este cerul? Apostolul Ioan nu a fost răpit „sus” într-o dimensiune a spațiului actual, pentru că ce este sus pe o parte a sferei pământului este „jos” pe cealaltă. Ioan a fost „promovat” sus în ideea ridicării lui în alte realități ale hiperdimensiunilor de dincolo de lumea noastră. Am spus intenționat „spațiul cerului” pentru că înțelegerea acestui concept este singura cale ce pătrunde restul Apocalipsei, unde revelațiile divine se vor purta când în cer, când pe pământ. În originalul ebraic, pentru termenul „întindere” este folosită expresia שמים (shamayim) care are forma de plural. Comentatorii sunt de părere că ea trebuie înțeleasă în contextul celor „trei ceruri” pomenite de apostolul Pavel în 2 Corinteni 12:2 unde amintește de una din experiențele supranaturale pe care le-a avut: „Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie) … ” Este fascinant că Pavel ține să precizeze că nu știe dacă pătrunderea lui în cel de al treilea cer a fost făcută „în trup sau fără trup”, trupul nefiind un instrument strict necesar pentru o asemenea călătorie. În mod similar, când a scris Apocalipsa, Ioan folosește expresia „eram în Duhul” (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10). Termenul „întindere” folosit în traducerea română a lui Cornilescu este ideea de „spațiu” delimitat, distinct de alt domeniu de existență. Fiecare „întindere”, adică fiecare cer este distinct de celelalte. Cerul atmosferic, aflat între „apele de sus și apele de jos” identifică spațiul atmosferic care înconjoară pământul. Cerul astronomic sau cosmic nu trebuie considerat doar ca o extindere a cerului atmosferic. Astronomii ajung încet, încet la părerea că el este influențat de undele gravitaționale, de găurile negre, de materia neagră din Univers, de curbura spațiu-timp și de cu totul alți factori pe care nici nu-i știm astăzi. Dincolo de acestea două există cel de al treilea cer, locul prezenței ființelor cerești. El este „supranatural” pentru că nu face parte din limitările lumii materiale în care evoluăm noi. Probabil că ar trebui să-l numim „hiperspațiu”, un domeniu de existență cu mult mai multe dimensiuni decât cele din complexul spațiu-timp al cerului terestru.  HIPERSPAȚIU - Spațiu diferit de cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de patru, atunci când timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în fizică și astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-Klein, supergravitația, supercorzile etc..). Bineînțeles că nu spunem că Dumnezeu există în hiperspațiu pentru că El nu poate fi limitat de niciun fel de dimensiune. Dumnezeu este spirit infinit și perfect. El poate fi „imanent” pătrunzând în creație și „transcendent”, ieșind oricând din ea. Aduceți-vă aminte de aparițiile și disparițiile Fiului lui Dumnezeu de după Înviere. Datele Bibliei îi îndreptățesc pe cei ce cred că nu trăim într-un Univers, ci într-un Multivers: „Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta“ (Neemia 9:6; vezi și Deut. 10:14; 1 Regi 2:27; Psalm 68:33; 148:4 - T.M.). Trecerea dintr-un cer în altul, din cel atmosferic, de exemplu, în cel de al treilea cer nu trebuie vizualizată dimensional, ci calitativ. Cel de al treilea cer nu este „foarte departe”, cum propunea Mihail Eminescu: „Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe,/ Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe./ Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele -/ Părea un fulger nentrerupt/ Rătăcitor prin ele.” Adăugarea de dimensiuni noi, dincolo de cele ale spațiului și timpului din cosmosul nostru, schimbă total ecuația. Dumnezeu, îngerii și demonii pot exista în proximitatea noastră imediată. Mai mult, demonii pot exista chiar în lăuntrul nostru, chiar o legiune! Tot așa și Duhul lui Dumnezeu poate să ne „umple” pe dinăuntru! În revelația Scripturii, „cerul” este legat direct de sfera de existență a lui Dumnezeu. Creatorul este „deasupra” lumii noastre, în sensul că este net superior, este „dincolo”, neîncăput și nelimitat de lumea noastră. De aceea I se mai spune și „cel Preaînalt”!  Acest nume divin este legat de dimensiuni, de hiperdimensiuni și de transcendența lui Dumnezeu. Pururi, El va rămâne „mai presus” de orice se poate crede sau gândi. Dumnezeu este neimaginabil, un Creator care nu poate încape în dimensiunile Creației. Îngăduiți-mi o mică explicație: Particula „prea” din termenul „Preaînalt” este caracteristică limbii ebraice și ea nu-și are corespondent în limbajul experienței noastre de fiecare zi. Gradele noastre de comparație pentru adjective și adverbe sunt: pozitiv, comparativ și superlativ. Spunem că ceva este: fericit, mai fericit, cel mai fericit sau foarte fericit. Biblia traduce însă în limba română un grad de comparație ebraic atunci când vorbește despre „preafericitul Dumnezeu” sau de noțiunea de „preasfânt” aplicată fie la una din încăperile Cortului Întâlnirii, fie de-a dreptul lui Dumnezeu. Ortodoxia vrea să sublinieze apartenența Fecioarei Maria la dimensiunile cerești numind-o „preacurată” și „preasfântă”. Ideea este de „ceva de dincolo de lumea noastră obișnuită”, ceva ce nu încape în percepția noastră obișnuită. Când îi cântăm lui Dumnezeu, vrem ca mesajul nostru să ajungă dincolo de tavan în bolțile cerului. De aceea noi Îl „preamărim” pe Dumnezeu. Numele  de „Dumnezeu Preaînalt” este o definiție care aparține unei alte ordini de lucruri de deasupra lumii noastre. Este una din cele mai străvechi numiri ale „Dumnezeului transcendent”. Ea apare în viața, activitatea și limbajul lui Melhisedec, preot al Salemului venit dintr-o amintire comună a omenirii izvorâte din Noe: „Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin - el era preot al Dumnezeului Celui Preaînalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului! Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!” Şi Avram i-a dat zeciuială din toate. Împăratul Sodomei a zis lui Avram: „Dă-mi oamenii şi ţine bogăţiile pentru tine.” Avram a răspuns împăratului Sodomei: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului, …” (Gen. 14:18-22). Un element sau o persoană este definit ca „preaînalt”, atunci când nu încape într-o dimensiune anumită a lumii, este „mai presus” de ea, locuind în multe alte dimensiuni și chiar dincolo de toate acestea. Este vorba despre ieșirea spre hiperdimensiuni paralele cu lumea noastră. Imaginea aceasta este o reprezentare grafică în două dimensiuni. Ea implică ideea de spațiu, dar o și deformează. Cele trei ceruri nu sunt „unele după altele”, ci unele în altele, paralele și întrepătrunse unul cu celălalt. Cât poate dura o astfel de călătorie din lumea noastră într-un alt cer? Tâlharul pocăit de pe cruce a aflat că transportarea se face instantaneu, într-un „interval” nesupus scurgerii timpului așa cum îl cunoaștem noi astăzi: „Iisus a răspuns: Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43). A treia zi, după calendarul nostru, când Maria a vrut să-L cuprindă, Domnul i-a zis: „Nu mă ţine”, i-a zis Iisus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Cum de a putut să-l ducă Domnul Iisus pe tâlhar în rai „astăzi”, când peste trei zile încă „nu se suise” la Tatăl? Singura explicație logică este că există un „astăzi” din afara timpului cunoscut de noi, o altfel de scurgere a evenimentelor din hiperdimensiunile lumii lui Dumnezeu. Ca să-l deosebesc de cronologia planetei Pământ, eu l-am numit „timpul profetic”, ca un prezent continuu pe care se poate aluneca după voie în viitor și în trecut. Filmele științifico-fantastice de astăzi ne-au adus ideea de „portal”, de ușă care poate apărea oriunde înlesnindu-ne trecerea dintr-un Univers în altul. Ideea nu este nouă. Ea i-a venit și patriarhului Iacov! În urma visului în care a văzut o scară pe care îngerii lui Dumnezeu urcau și se coborau deasupra capului său, Iacov a exclamat: „(…) Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut. I-a fost frică şi a zis: „Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” (Geneza 28:16-17). Sunt aproape sigur că majoritatea celor ce au citit acest pasaj nu au observat anomalia din text. Îngerii sunt prezentați ca ființe înaripate, deci, în mod normal, ei nu au nevoie de o „scară” cu trepte pe care să urce ca oamenii! Ideea revelației din vis era că Dumnezeu veghează continuu asupra lui Iacov, oriunde ar merge! Că lumea nevăzută este mult mai aproape de el decât își poate da el seama! Aparițiile îngerilor și „teofaniile” Îngerului Domnului din Vechiul Testament s-au produs tocmai prin astfel de intrări ale ființelor din hiperspațiu în Universul nostru cu patru dimensiuni. Acești musafiri n-au venit la noi din depărtări infinite, ci din eternitatea de lângă noi, din Împărăția Cerurilor. Un cer nou înseamnă o lume nouă! Cerul cel nou pe care l-a văzut apostolul Ioan în Apocalipsa 21 nu trebuie confundat cu un alt cer, dar de aceeași natura cu cel de astăzi. Termenul grec folosit în original (kainos) nu este cronologic, ci calitativ. „Un cer nou” va fi un cer total diferit de acesta, cu alte dimensiuni și cu un acces liber înspre alte ceruri din creația lui Dumnezeu și mai ales cu „cel de al treilea cer”, acolo unde este prezența copleșitoare a lui Dumnezeu. Aduceți-vă aminte cu câtă minuțiozitate a ținut Ezechiel să ne descrie vedenia din primul capitol al cărții sale și totuși, cât de insuficiente ne sunt cuvintele lui pentru a ne putea imagina ce a văzut el acolo. Când apar hiperdimensiunile altei creații, imaginația noastră este neputincioasă. De aceea nici în Apocalipsa nu vom putea pătrunde total în esența lucrurilor descrise. Va fi însă așa de net superior acestei creații actuale, așa de desăvârșit în împlinirile personale pe care ni le va oferi încât ni se promite că „nici nu ne va mai trece prin minte să ne amintim de prima creație”! „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). Apocalipsa 21 și 22 marchează trecerea noastră dincolo de limitările „stării smerite” în care am fost închiși datorită „căderii” primilor oameni în păcat. De atunci, heruvimii cu sabia înfocată au retezat accesul nostru în lumea părtășiei cu Dumnezeu. Nu ne mai putem întoarce în rai. Apocalipsa 21 semnalizează redeschiderea drumului înapoi, recăpătarea accesului și reașezarea noastră în atmosfera unei eternități fericite. Vedenia unui cer nou definește intrarea noastră în gloria lucrurilor eterne, împlinirea unor năzuințe înscrise și întreținute de Dumnezeu în noi până și în modelul de rugăciune „Tatăl nostru”. Sunt sigur că ați observat sau că măcar ați intuit ceva transcendental atunci când ați rostit primele ei cuvinte: „Tatăl nostru care ești în ceruri” (la plural) (…) precum în cer așa și pe pământ” (Matei 6:9-10). Noutatea pe care trebuie să o comunicăm unora este însă că noi nu vom exista etern „în cer”, ci vom trăi pe un pământ nou!

Studiu special - Apocalipsa 21.1-3: Dumnezeu va locui cu oamenii!!

Starea eternă, după Împărăția de o mie de ani (21.1-8): Ioan își ridică ochii să privească scenele fericirii veșnice într-un Cer Nou și un Pământ Nou. Pe pământul de acum marea este marele element care desparte și în sarea apei ei curg necurățiile realizate de om în starea lui păcătoasă, și ele sunt făcute inofensive. Ea nu va mai fi necesară în ziua aceea binecuvântată, când nu mai sunt necurății și despărțiri. Primele opt versete ale capitolului 21 ne dau, deci, starea eternă care va urma mileniului și va rămâne.

Dumnezeu Însuși va locui cu omul (21.2-3): Trăsătura principală a acestei stări va fi locuirea lui Dumnezeu cu oamenii în cortul Său, care este identificat cu cetatea sfântă, Noul Ierusalim, cetate „împodobită ca o mireasă pentru soțul ei”. Aceasta pare să fie un amestec neobișnuit de simboluri pe care nu ne amintim să le fi văzut în capitolele 17 și 18, la pretențiile false de a fi biserica, reprezentată de Babilonul cel mare și de femeia atrăgătoare - o desfrânată. În acest nou Ierusalim avem în simbol Biserica lui Dumnzeu care este mireasa lui Hristos. Ea coboară „de la Dumnezeu”, deoarece ea este în întregime lucrarea Sa și vine „din cer”, pentru că din cer i-a fost chemarea și spre cer a plecat la venirea Domnului Iisus pentru toți sfinții Săi. În acea ordine eternă a lucrurilor, gândurile proeminente sunt Dumnezeu și Omul. Persoanele Dumnezeirii nu sunt accentuate, deși Ele sunt prezente, așa cum erau cuprinse în Elohim, tradus Dumnezeu în Geneza 1.1. Distincțiile dintre oameni, cum sunt națiunile, se făcuseră ca rezultat al păcatului, de aceea aici ele dispar. A fost întotdeauna scopul lui Dumnezeu să locuiască împreună cu omul; o indicație se află în Proverbe 8.31. Când omul a fost creat în nevinovăție, apropierea lui Dumnezeu nu era mai mult decât ce citim în Geneza 3.8, că El îl vizita „în răcoarea zilei”. Când Israel a fost răscumpărat din Egipt, Dumnezeu Și-a făcut locuința în cort, în mijlocul lor. Acum prin Duhul, Biserica este locuința Sa. În starea eternă dorința Sa de a locui va fi în final împlinită; și va fi într-o măsură deplină - locuința lui „Dumnezeu Însuși”.

Cortul lui Dumnezeu (21.3): Cetatea sfântă este numită „cortul lui Dumnezeu”, îndreptându-ne astfel gândurile la cel dintâi tip al locuirii lui Dumnezeu printre cei din poporul Său. Sunt două cuvinte în Noul Testament traduse „temple”. Unul înseamnă întregul clădirilor sfinte și altul numai sanctuarul lăuntric. Cel dintâi cuvânt nu este folosit niciodată în Apocalipsa; întotdeauna al doilea. Astfel în capitolul 15.5 avem „templul cortului mărturiei”; adică locul preasfânt sau sanctuarul dinăuntru al cortului. Din nou, în capitolul 21.22 citim că nu este loc preasfânt în cetatea cerească „pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic și Mielul sunt templul ei”. Aceasta ne poate ajuta să înțelegem de ce cortul și nu templul este cuvântul potrivit în versetul 3, deși în epistolele lui Pavel biserica este numită templul (sfânta sfintelor) lui Dumnezeu. Toate activitățile răscumpărării lui Dumnezeu au avut în vedere locuirea Sa cu oamenii și de aceea, ridicându-Și cortul, El Își exercită puterea în binecuvântare. Totuși foarte puțin se spune despre partea pozitivă a acestui fapt. Se pare a fi rezumate la două fapte. Întâi, oamenii vor locui în prezența lui Dumnezeu. În al doilea rând, ei vor fi în relație cu El ca fii și astfel, ca învingători, vor moșteni toate. Dar cât de mult se cuprinde în aceste fapte! A-L cunoaște pe Dumnezeu și a locui înaintea Lui într-o relație apropiată trebuie să depășească în binecuvântare chiar și moștenirea tuturor lucrurilor.

2. Un Pământ Uou! Dacă, studiind Apocalipsa ați simțit că vă fuge pământul de sub picioare, nu sunteți singuri: „Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11). Însă pentru „afonii speriați care au coșmare” la gândul că ne vom petrece eternitatea agățați de norișori și vom cânta mereu la niște harpe, am o veste bună! Eternitatea nu va fi straniu diferită de viața noastră de astăzi. Nici măcar nu vom sta „în cer”, cum simplifică caricatural unii, ci vom evolua pe un Pământ infinit superior celui de astăzi și ne vom bucura de împliniri personale la fel de infinit de superioare. Pământul nou este al doilea element al existenței noastre viitoare pe palierul superior al eternității. Ar fi trebuit să știm că Pământul acesta pe care locuim acum n-are viitor. Domnul Iisus ne-a spus-o și vestea a fost așa de importantă, de epocală, că a fost trecută în trei dintre cele patru Evanghelii: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:25; Marcu 13:31; Luca 21:33).După Cerul și Pământul care „au fugit dinaintea lui Dumnezeu și n-a mai fost loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11), sub Cerul cel Nou apre și un Pământ Nou. Va fi un Pământ „cu totul altfel”! Cum adică? Nu știu decât foarte puține lucruri despre el! Iată-le:

Un Pământ fără apă! Singurul indiciu descriptiv despre Pământul cel Nou este că „marea nu va mai fi”. Știm că trupurile noastre sunt compuse 2/3 din apă. Sângele nostru este 90% apă. Dacă nu bem apă, ne deshidratăm și murim. Planeta noastră „albastră” este deosebită de toate celelalte planete din Sistemul Solar prin faptul că are apă, are un sistem hidrologic. Două treimi din suprafața planetei sunt și ele acoperite cu apă. Tot ce există biologic, ființează datorită apei! „Marea”, o imensitate lichidă, este emblematică pentru un ecosistem bazat pe apă. Când nu va mai fi „marea” vor fi altfel de condiții. Va fi altfel? Trebuie să fie altfel! Michio Kaku, celebrul om de știință, povestește că în copilăria sa californiană petrecută la San Francisco, obișnuia să meargă într-o grădină japoneză ca să privească peștii frumos colorați. „Aveau ochii așezați lateral și nu puteau privi „în sus”. Din punctul lor de vedere lumea de deasupra luciului apei nu exista. Dacă mi-aș fi întins mâna, l-aș fi apucat pe unul din ei și l-aș fi ridicat din apă ar fi fost uimit să ne vadă respirând … aer. Dacă l-aș fi băgat apoi înapoi în apă, vă dați seama ce fel de povestiri ar fi avut el să le spună celorlalți pești ca el? Ei bine, oamenii de știință de azi, am ajuns la concluzia că noi suntem peștii aceia și că există un alt tărâm al existenței în alte dimensiuni, în hiperspațiu”. Viața acolo este altfel! Acel „altfel” care va veni nu va fi însă straniu, nepotrivit, incomod, ci va fi un mediu desăvârșit pentru desăvârșirea noastră viitoare: „Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, …” (Evrei 12:22-23).

Un pământ fără un sistem planetar heliocentric: Ce pare sigur este că nu vom mai aparține unui sistem planetar heliocentric. Vom citi din restul capitolului 21 că Pământul cel Nou nu va mai avea Soare și nu va mai avea Lună. Nu vom mai avea nevoie de un corp ceresc care să răspândească lumina care întreține viața, pentru că vom umbla în lumina binefăcătoare a prezenței divine. „Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:23). Pur și simplu „nu va mai fi noapte” (Apocalipsa 21:25). Oare va mai trebui să dormim? Nu va mai fi apă, așa cum o știm noi, și nu va mai fi lumina aceasta cu care ne-am obișnuit. Lumina și apa sunt suportul vieții biologice. Pe Pământul cel Nou va fi însă un altfel de șuvoi vital, izvorât din tronul lui Dumnezeu și vom fi îmbăiați într-o slavă binefăcătoare a feței lui Dumnezeu și a Mielului.

Un Pământ pentru o natură „duhovnicească”! Nu ni se spune ce formă va avea Pământul cel Nou și nici dimensiunile lui viitoare. Știm însă indirect că vom exista pe el într-o natură nesupusă putrezirii, numită „trup duhovnicesc”: „Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire; este semănat în ocară şi învie în slavă; este semănat în neputinţă şi învie în putere. Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc. De aceea este scris: „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.  Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă. Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc” (1 Corinteni 15:42-49). Expresia „trup duhovnicesc” este îmbrățișarea unui paradox. Un duh nu are trup, este exact opusul materiei. Ce se ascunde în spatele expresiei „trup duhovnicesc” numai Dumnezeu știe! Este suficient să ne aducem aminte de posibilitățile extraordinare avute de persoana lui Iisus Hristos după învierea din morți. „Vom fi ca El!” „Să purtăm chipul lui” înseamnă să ne îmbrăcăm și noi într-un astfel de trup care poate călătorii instantaneu prin hiperdimensiunile Cerurilor lui Dumnezeu, care poate consuma hrană, dar căruia hrana nu-i este strict necesară, care poate trece prin ziduri și uși încuiate și care poate sta la masă cu oamenii, care poate prinde pești și poate face un foc pe malul apei, care poate păși pe un drum prăfuit de țară, dar care se poate și înălța oricând la Cer! Mai vreți și alte detalii? Cam asta este tot ce putem spune: vom fi înviați, ni se va da un trup proslăvit nemuritor, nesupus putrezirii și vom exista într-o lume minunată, mult peste circumstanțele „stării noastre smerite” cu care ne confruntăm astăzi. Epistola către evrei ne spune că vom fi reașezați, în ordin de mărime și importanță, „deasupra îngerilor”. Gândiți-vă la tot ce au putut face îngerii descriși în Biblie și bucurați-vă că vom face tot ceea ce au făcut ei, ba încă și mai mult! Asta ar fi suficient ca să ne stimuleze imaginația. Vom cunoaște o altfel de viață, cu un principiu vital de existență total schimbat. Inerția gândirii ne face să ne imaginăm Pământul cel Nou asemănător cu Pământul pe care-l cunoaștem, cu forma aproximativă a unei sfere. N-avem însă garanția că va fi așa. S-ar putea să aibă o cu totul altă formă și alte dimensiuni. Cel mai important element al Pământului Nou nu va fi însă … Pământul, ci Noul Ierusalim!

3. Un Ierusalim nou - Apocalipsa 21:9-23; 22:5:

 Cel mai nepământean element din noua creație va fi acest Ierusalim nou! „Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:2-5). În istoria planului de salvare a omenirii există trei cetăți Ierusalim. Primul este Ierusalimul, orașul cel vechi, cum se numește și astăzi, cetatea iebusiților cucerită de împăratul David în străvechiul Canaan. Ca o prevestire a slavei lui viitoare a fost numit chiar „cetatea cea sfântă”: Isaia 52:1; Neemia 11:1; Daniel 9:24. La fel este numit și în Noul Testament: Matei 4:5; 27:53; Apocalipsa 11:2. Asta nu a însemnat însă că fiecare din locuitorii cetății a fost sau este sfânt, ci că cetatea a fost pusă de o parte pentru un scop specific al lui Dumnezeu. Vremelnic, ea va deveni scaunul de domnie al lui Antihrist, dar are dincolo de aceasta un destin special divin. Asta este tot! Noi nu venerăm „locuri sfinte”! Dincolo de cel de al doilea Ierusalim reclădit de Dumnezeu în domnia lui terestră milenară, ne întâlnim aici cu cel de al treilea Ierusalim. Și acesta este o cetate sfântă. Mult mai sfântă ca celelalte două, atât pentru că Domnul Iisus va domni de acolo, cât și pentru că toți locuitorii ei vor fi sfinți ai Domnului! „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” (Apocalipsa 21:27). „Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:8). Această a treia apariție a Ierusalimului este anunțată prima dată în Apocalipsa 3:12: „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou”. Cum să nu ne intereseze ceva de care se va lega identitatea noastră eternă? Textul citat mai sus ne spune că ea va avea o bază întreită: un Nume derivat direct de la Dumnezeu Tatăl, un nume derivat din adresa noastră specifică din Noul Ierusalim și un al treilea nume derivat din legătura directă cu numele cel nou pe care-l va purta în eternitate Fiul lui Dumnezeu, Mirele nostru Iisus Hristos!

I. Ierusalimul ceresc deja … există! Probabil că acesta este unul din lucrurile surprinzătoare pe care ni le spune Biblia despre această cetate. De două mii de ani, creștinii se apropie de Ieruslimul ceresc. Știu, este puțin cam greu să răsturnăm cronologia cu care suntem obișnuiți. Ba încă trebuie să o abandonăm cu totul ca să putem pătrunde dincolo de ea în timpul profetic și să ne bucurăm de anunțul făcut de Duhul Sfânt în epistola către Evrei: „Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Iisus, Mijlocitorul legământului celui nou şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel” (Evrei 12:22-24). Nu este loc acum să facem o scurtă analiză a acestui verset extraordinar! Suficient să spunem că, în prezentul etern, Dumnezeu vede toate lucrurila ca deja întâmplate, în timp ce noi, aflați în timp terestru, ne aflăm încă în călătorie spre aceste lucruri! Apocalipsa nu ne va vorbi despre „adunarea în sărbătoare a sfinților”, ci ne va da doar perspectiva prezenței noastre în cetatea eternă.

II. Ierusalimul este antiteza Babilonului cel Mare: Finalul Apocalipsei ne descoperă și finalul luptei dntre Babilon și Ierusalim. Am văzut împreună cum a fost distrusă cetatea răzvrătirii. Acum asistăm împreună la inaugurarea Ierusalimului biruitor. Planul lui Dumnezeu de a face pace (Ierușalaim - Cetatea Păcii) se va împlini. Aceasta este logica desfășurării istoriei lumii. Ea este subliniată de un amănunt trecut prea adesea cu vederea. Și distrugerea Babilonului și inaugurarea Ierusalimului ceresc sunt anunțate de același crainic ceresc de mare importanță. „Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei! Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie” (Apocalipsa 17:1-3) „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21:10). În Apocalipsa 17:3 ni se spune că Ioan a fost dus să vadă curva în pustie. În Apocalipsa 21:10 găsim scris că Ioan a fost dus „pe un munte mare și înalt”, ca să poată vedea Mireasa, nevasta Mielului. Babilonul a căzut, Noul Ierusalim se coboară.

III. Ierusalimul cel nou este nădejdea credincioșilor: Ierusalimul ceresc a fost ținta tuturor credincioșilor care au umblat cu Dumnezeu în istorie. Spre el a privit prin credință patriarhul Avraam: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate” (Evrei 11:13-16). Avraam a aflat de la Dumnezeu mult mai multe lucruri decât ne sunt scrise în textul Bibliei. Domnul Iisus ne spune că, nu știm când și cum, Avraam a văzut viitorul: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56). Epistola către Evrei adaugă știrea că Avraam a trecut prin toate necazurile, a acceptat să nu primească nicio palmă de pământ din țara promisă și a rezitat tentației de a se întoarce în Ur din cauza unei revelații prin care Dumnezeu i-a arătat Ierusalimul ceresc: „Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe.Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:9-10). Nu doar Avraam a primit această promisiune!

IV. Ierusalimul cel Nou este împlinirea promisiunii făcute de Domnul Iisus ucenicilor: Probabil că Noul Ierusalim există deja în casa Tatălui despre care ne-a vorbit Domnul Iisus în Ioan 14. Este locul pe care ni-l pregătește El, pentru ca acolo unde este El să fim și noi. „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:1-3). La reintegrarea umanității în eternitatea sfințeniei divine, în Universul nou creat de Dumnezeu în Cerul Nou și pe Pământul cel Nou se va coborî „din cer de la Dumnezeu” Ierusalimul cel nou. Iată ce ne mai spune Ioan: „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu.” Aruncând o privire de ansamblu asupra Apocalipsei putem spune că ni L-a descoperit pe Fiul lui Dumnezeu în trei ipostaze: Domn peste biserici (Apocalipsa 1:1 - 3:22); Leu peste neamuri (Apocalipsa 4:1 - 20:15); Miel între cei credincioși (Apocalipsa 21:1 - 22:21). Uneori, trecem prea repede peste amănunte care s-ar putea să fie cheia acestor descrieri. De ce oare cel care vorbește cu Ioan este unul din îngerii purtători ai celor șapte potire ale mâniei divine? Și ce fel de „munte foarte înalt” a fost acela pe care a fost dus Ioan? Este un element de relief al Noului Pământ? Sau este o construcție spațială simbolică asemănătoare cu expresia „pe muntele lui Dumnezeu”? Și de ce a trebuit să fie neapărat „foarte înalt”? Observații avem, dar explicații sunt foarte puține. S-ar prea putea ca acest „munte înalt”, expresie folosită și în Isaia 14:13 unde se vorbește despre căderea lui Lucifer, să fie o denumire a aspectului piramidal cu multe paliere în care este rânduită creația lui Dumnezeu. „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt. Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului”!  (Isaia 14:12-15).

V. Ierusalimul cel Nou - desăvârșirea descrisă, dar nepătrunsă: Să revenim însă la descrierea Noului Ierusalim. Vom simți împreună ceva din ceea ce a simțit profetul Ezechiel când a privit ceva din splendoarea unei alte lumi: „Lumina ei era ca o piatră preascumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul.  Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Spre răsărit erau trei porţi; spre miazănoapte, trei porţi; spre miazăzi, trei porţi şi spre apus, trei porţi. Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Îngerul, care vorbea cu mine, avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea era în patru colţuri şi lungimea ei era cât lărgimea. A măsurat cetatea cu trestia şi a găsit aproape douăsprezece mii de prăjini. Lungimea, lărgimea şi înălţimea erau deopotrivă. I-a măsurat şi zidul, şi a găsit o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura oamenilor, căci cu măsura aceasta măsura îngerul. Zidul era zidit de iaspis şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de halchedon; a patra, de smarald; a cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu; a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist. Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie” (Apocalipsa 21:9-21). Lucrurile din Univers nu au „culoare”! Toate culorile există în interiorul luminii, iar lucrurile ne apar colorate diferit în funcție de ce lungimi de undă ale luminii absorb și ce frecvențe reflectă. Un obiect violet, de exemplu absoarbe toate lungimile radiației de lumină (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo) cu excepția radiației percepută ca lumină violet. Ce trebuie remarcat în descrierea Ierusalimului cel Nou este că toate „materialele de construcție” sunt substanțe care permit luminii să treacă prin ele. Ele nu sunt opace, ci transparente sau translucide. Până și forma pe care o va avea aurul în eternitate este „ca sticla străvezie”! În Noul Ierusalim, oamenii vor umbla în Lumina Slavei lui Dumnezeu, iar făclia ei este Mielul”. Vă las pe voi să desenați sau să vă imaginați  această scenă! Eu am să vă privesc așa cum l-am privit și pe Ezechiel în strădaniile lui neputincioase. Absența Soarelui și a Lunii (probabil și a celorlalte stele) este compensată de o lumină atmosferică izvorâtă din Dumnezeu și Hristos, care penetrează peste tot prin zidurile de „aur curat, ca sticla curată” sau „ca sticla străvezie” (Apoc. 21:18, 21) și prin porțile de pietre nestemate, răspândind energie și viață. Sub influența ei binefăcătoare, oamenii nu vor mai avea nevoie de refacerea prin somn în timpul nopții, așa că „noapte nu va mai fi” (Apocalipsa 21:25).

VI. Ierusalimul cel Nou este cetatea tuturor sfinților proslăviți! Putem emite părerea că, după nunta Mielului cu Biserica, în Noul Ierusalim vor fi integrați toți sfinții lui Dumnezeu din toate veacurile. Oricum, textul ne spune că nu este vorba despre „Mireasa Mirelui”, ci de mireasa devenită între timp soția Mielului, intrată deci într-o altă fază a unirii ei cu Hristos. Porțile cetății-soție a lui Hristos combină grupul celor douăsprezece seminții ale lui Israel așezate deasupra celor douăsprezece porți, cu numele celor doisprezece apostoli așezate pe cele douăsprezece temelii ale ei. Chiar măsurată în unități de lungime cu care suntem familiarizați, viitoarea cetate este impresionantă. Baza ei este un pătrat cu latura de aproximativ 1.380 de mile (2220 km. pe 2220 km.).  Dimensiunile Noului Ierusalim nu trebuie să ne sperie, pentru că nu ni se spune nicăieri care vor fi dimensiunile Pământului cel Nou din vremurile viitoare! Cert este că va fi o clădire făcută în întregime de Dumnezeu și potrivită pentru ființele proslăvite care o vor locui.

VII. Ierusalimul cel Nou nu va mai avea un templu! Un ultim amănunt despre Noul Ierusalim este lipsa unui Templu: „În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:22-23). Dumnezeu este asociat în Biblie cu lumina, la fel cum este asociat și Domnul Iisus în Evanghelii: „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:4-9). Viața nu poate exista acolo unde nu este lumină! Eternitatea va face ca lumina emanată din Dumnezeu să pătrundă în toată creația. Asta va face ca obiectele descrise în Noul Ierusalim să fie ca pietrele prețioase sau ca sticla. Vom fi îmbăiați continuu într-o binefăcătoare lumină divină!

4. Noile Neamuri, râul cu apa vieții și un tron nou - Apocalipsa 21:24-27:

 

 Aceasta este una din tainele pe care nu le pot încă pătrunde. Dacă toți sfinții veacurilor au fost integrați în Noul Ierusalim, cine sunt aceste „Neamuri” (în original „popoare”) care trăiesc pe Pământul cel Nou? Facem o presupunere: la sfârșitul Împărăției Milenare nu toți oamenii îl vor urma pe Satana când va fi dezlegat pentru puțină vreme. Cei care nu-l vor urma, cu trupuri schimbate pentru Împărăția de o mie de ani, dar totuși muritori, vor fi răpiți la cer ca Enoh și Ilie, vor fi ținuți de Dumnezeu „undeva”, separat, până când Cerurile Dintâi și Pământul vor fi arse, iar ei vor coloniza Pământul din noua creație. Apa vieții ar fi pentru aceștia, transformându-i din ființe muritoare în ființe nemuritoare. „Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” (Apocalipsa 21:24-27). Din versetele de mai sus deducem că vor exista oameni care nu vor avea locuința în Ierusalimul cel Nou, ci într-un alt loc de pe Pământul cel Nou. N-ar avea niciun rost ca Dumnezeu să facă un Pământ Nou dacă n-ar exista oameni care să-l populeze! Las la o parte discuțiile despre poziția Noului Ierusalim față de Noul Pământ și este foarte greu să accept că Ierusalimul va fi un fel de satelit al Pământului din care vom putea coborâ când vrem pe Pământ. Textul spune că cei de pe Pământ vor avea acces la cetatea sfântă! Mai deducem și că acești locuitori ai Noului Pământ vor fi suficient de mulți ca să se grupeze în unități naționale mari, conduse de persoane care vor purta titlul de „împărați”. Toți aceștia vor avea acces în Noul Ierusalim și îl vor vizita ca să aducă „slava și cinstea lor” înaintea lui Dumnezeu. Al treilea lucru pe care-l deducem din text este că aceste popoare vor fi exclusiv alcătuite din oameni neprihăniți, al căror nume a fost scris „în cartea vieții Mielului”. Aceleași Neamuri sunt amintite apoi și în capitolul următor: „În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor” (Apocalipsa 22:2). Am citit zeci de comentarii la acest text, dar încă n-am găsit o explicație mulțumitoare. Majoritatea caută să minimalizeze importanța expresiei „vindecarea Neamurilor”, spunând că este un alt fel de a zice „întreținerea plenară a sănătății”, pentru că în noua creație nu vor mai exista boală și suferință. Mi se pare o eludare a subiectului. Cel mai cinstit ar fi să recunoaștem că nu știm despre ce este vorba! Oare de ce numai Neamurile vor avea nevoie de „vindecare”? Cei din Biserică și din Israel nu vor mai avea nevoie? Cum se face că nu fructele, ci frunzele pomului vor sluji la vindecarea Neamurilor? Ne lovim din nou de limitele cunoașterii noastre parțiale și trebuie să așteptăm vremea când acest „în parte” se va sfârși. Am găsit comentatori care insistă asupra ideii de repopulare a Pământului și de o administrație socială care are nevoie iar de niște „împărați ai pământului” pomeniți în Apocalipsa 21:24. Mi-e frică de o așa mare îndrăzneală și prefer să tac în această privință. Am învățat că acolo unde Biblia tace, trebuie să tac și eu. Trebuie însă să vorbim puțin despre acest misterios râu cu apă vie.

 

5. Un râu nou cu apă vie - Apocalipsa 22:1:

 „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună” (Apocalipsa 22:1). Putem presupune că noua creație nu va mai fi „hidrologic”, bazată pe un circuit al apei, pentru că „marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Nu se poate să nu ne punem atunci întrebarea: Ce este cu râul acesta și de ce fel de apă este vorba? Scriptura se tălmăcește tot prin Scriptură așa că trebuie să căutăm ceva despre această realitate scris într-o altă carte a Bibliei. Găsim foarte repede și găsim tocmai într-una din celelalte cărți scrise de același autor! În Evanghelia lui, apostolul Ioan amintise despre această „apă vie”, o apă misterioasă oferită de Domnul Iisus în cea din urmă zi a marelui praznic din Ierusalim: „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Iisus a stat în picioare şi a strigat: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura. Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Iisus nu fusese încă proslăvit” (Ioan 7:37-39). Mintea sănătoasă ne îndeamnă să spunem că râul cel nou din Apocalipsa 22 este lucrarea dătătoare de viață a Duhului Sfânt. Nu vă grăbiți să mă contraziceți! Nu sunt eu primul care am ajuns la această concluzie! Dacă vă uitați la trimiterea de sub versetul din Ioan 7:38 veți găsi o referință la Apocalipsa 22:17, iar de acolo suntem trimiși prin altă referință la Apocalipsa 21:6: „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino! Şi cine aude să zică: Vino! Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17). „Apoi mi-a zis: S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii” (Apocalipsa 21:6). Râul acesta izvorăște „din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului” și nu produce o vegetație obișnuită. Singurul pom care se adapă din apa lui este „pomul vieții”! „ … pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună” (Apocalipsa 22:2). Aceasta nu este o vegetație obișnuită, cum am citit de multe ori în inerția imaginației noastre, roabă la lumea de acum, ci este „pomul vieții” despre care am citit în Geneza că a fost așezat de Dumnezeu în raiul primilor oameni! „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Geneza 2:9). Foarte interesant, rostul frunzelor din pomul care se adapă din râul cu apă este să „vindece Neamurile”, expresie ce pare a sugera că omenirea de pe Pământul cel Nou va avea nevoie de o transformare asemănătoare cu cea pe care am avut-o noi când am fost „născuți din nou” prin Duhul Sfânt! Revenind la descrierea din Apocalipsa, râul cu apa vieții curge „în cetate”, adică în Noul Ierusalim.  Expresia „pomul vieții  (la singular deci!) era în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului (la plural!)” are aerul descrierilor despre roțile Slavei divine din primul capitol al cărții profetului Ezechiel. Nu ni se spune că erau mai mulți pomi ai vieții care erau pe cele două maluri și în mijlocul pieții cetății, ci că această performanță va fi realizată de un singur pom miraculos, care adăpat din râul cu apă vie va rodi douăsprezece feluri de rod, „rodind în fiecare lună”. Presimt că avem de-a face cu o realitate în hiperdimensiuni pe care nu le putem pătrunde acum, dar care caracterizează lucrarea lui Dumnezeu în Cerul Nou și în Pământul cel Nou.

Să recapitulăm:

§  râul cel nou va ieși din scaunul de domnie al Tatălui și al Fiului;

§  nu va conține apă obișnuită, ci apă vie;

§  va uda un element central cu o destinație necesară, pomul vieții;

§  care va fi  concomitent și în mijlocul cetății, dar și pe cele două maluri ale lui;

§  producând roduri proaspete în cele douăsprezece luni;

§  iar frunzele acestui pom irigat de apa vie vor „vindeca” Neamurile, care trăiesc nu în cetate, ci de pe suprafața Pământului.

 Eu cred că toate acestea ne vorbesc despre Duhul Sfânt. În plus, unul din ultimele versete ale Apocalipsei spune: „Celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!” Iar această invitație este făcută nu de altcineva, ci chiar de … Duhul și Mireasa! Exact Biserica celor născuți din nou împreună cu Duhul Sfânt, Cel care face acum lucrarea de vindecare, de naștere din nou a oamenilor! Dacă le punem pe toate împreună, cel puțin pentru mine, este destul de clar cu ce fel de râu nou vom avea de a face în noua creație.

6. Un nou pom al vieții - Apocalipsa 22:2:

 Râul va fi plin „cu apa vieții”, numire care pe mine iar mă depășește ca și influența lui asupra pomului vieții. Scena îmi aduce aminte de hiperdimensiunile în care opera „Îngerul Domnului” în stare să tăbărască, el unul singur, „în jurul celor ce se tem de El”. Citim acum că acest „pom al vieții”, la singular, se va afla „în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, … rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună”. Cum poate un singur pom să ocupe atătea locuri concomitent vă las pe voi să vă imaginați! Dacă am încerca să desenăm un asemenea pom ar ieși ceva monstruos! Imaginațivi-l cu un trunchi uriaș suspendat în spațiu astfel ca rădăcinile lui să poată fi în același timp și în piața cetății și pe cele două maluri ale râului. Avem aceleași dificultăți cu cele întâlnite la descrierea „slavei Domnului” din debutul cărții profetului Ezechiel. Pentru mine, este evident că avem de-a face cu ceva care există în hiperdimensiunile unui altfel de spațiu. Acest pom al vieții este într-o rezonanță profetică simetrică cu pomul vieții așezat de Dumnezeu pentru primii oameni în rai (Geneza 2:9). Este clar că se anulează „căderea” primilor aomeni și umanitatea este reașezată în condițiile de la început. Dar cum poate rodi „în fiecare lună” într-o cetate în care „nu va mai fi noapte” și nu înțeleg cum se vor măsura atunci zilele? Doar dacă nu cumva Dumnezeu folosește iar un „antropomorfist”, ca să ne spună ceea ce altfel n-am putea pricepe. Asta ca să nu remarcăm o altă ciudățenie! În Noul Ierusalim nu va mai exista „pomul cunoștinței binelui și răului”.  S-ar putea să fie semn că el și-a jucat rolul pe care i l-a destinat Dumnezeu în istorie și nu mai este!

7. Un nou Tron - Apocalipsa 22:3-4:

 Pentru mine este clar și evident! Avem de a face iar cu descrierea unor realități dintr-o altă sferă de existență, cu totul deosebită de a noastră, mult mai compelxă și mai  completă. Cerul Nou și Pământul Nou vor fi integrate în hiperdimensiunile lumilor lui Dumnezeu, cu acces direct la tronul slavei și la părtășia continuă și benefică a vieții care curge dinspre Dumnezeu înspre toate făpturile create de El: „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:3-5). Va fi împlinirea speranței apostolului Ioan: „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Care va fi legătura dintre „Cerul cel Nou” și „Cel de al Treilea Cer” al prezenței divine? Nu știu, dar cred din toată ființa că există în hiperdimensiunile Slavei o succesiune de văluri pe care le vom pătrunde succesiv și după care Dumnezeu se va ascunde mereu, imposibil de cuprins și infinit superior tuturor lucrurilor create. Și mai cred că, dintre toate făpturile create, oamenii uniți cu Hristos vor avea un statut privilegiat pentru că „ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor”. În felul acesta, paradisul pierdut va fi paradisul recâștigat prin Hristos. Expresia: „S-a isprăvit!” din Apocalipsa 21:6 este ecoul strigătului care a răsunat pe crucea de la Calvar, iar scurtele versete care-i urmează ne întorc la un rezumat minim al întregii Apocalipse: „Apoi mi-a zis: S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:6-8). Perspectivă glorioasă de care vom avea parte este: vom „împărăți în vecii vecilor.” Ca să putem împărăți vor trebuie să existe lucruri peste care să putem împărății. Aceasta ne deschide perspectiva activității noastre în alte Universuri ale creaturilor lui Dumnezeu și implicarea noastră în felul în care Dumnezeu își administrează creația! La fel cum examenele pe care le-ai dat la  școală te-au calificat ca să devii absolvent și să-ți câștigi existența, testele și încercările vieții îți conferă dreptul de-a domni împreună cu Hristos în viața de apoi. Uită-te țintă la premiu. Viața aceasta este povestea scurtă; viața de dincolo este povestea întreagă. Să-L vezi pe Iisus față în față  și să domnești împreună cu El pentru totdeauna este cea mai glorioasă perspectivă, nu-i așa?

Studiu suplimentar: Apocalipsa 21.8 - Despărțirea veșnică de Dumnezeu a celor care au trăsăturile diavolului: Însemnătatea teribilă a versetului 8 este evidentă. Ea este în contrast cu învingătorii din versetul 7 și în amândouă versetele suntem purtați dincolo de limitele timpului și în întinderea fără sfârșit a eternitășii. Regiunea aceea limitată, arzând cu judecata sfântă a lui Dumnezeu, va fi a doua moarte pentru cei aruncați acolo. Cea dintâi moarte nu este anihilare. Dacă ar fi fost, n-ar putea fi a doua. Moartea este despărțirea sufletului de trup. A doua moarte va fi despărțirea completă și absolută a tuturor legăturilor care sunt cu Dumnezeu: totală despărțire de tot ce se cuprinde în cuvintele viață, și lumină, și dragoste. Va fi o existență, dar nu viață în sensul deplin și propriu al cuvântului. Lista celor peste care cade pedeapsa aceasta este instructivă și întunecată. Începe cu cei fricoși și necredincioși. Fiind fără credință, ei s-au temut de om și nu L-au mărturisit pe Iisus ca Domn al lor. Cei care poartă caracterul diavolului, care este un ucigaș, și s-au asemănat prin poftele și apucătuile lor cu puterile întunericului, vin imediat. Lista se termină cu „toți mincinoșiiˮ, pentru că a minți este o altă caracteristică a diavolului, și înșelăciunea ia o varietate de forme subtile. Învingătorii din versetul 7 sunt fii ai lui Dumnezeu. Cei condamnați din versetul 8 se recunosc ei înșiși ca fii ai celui rău. Ei îi împărtășesc soarta. Dincolo de punctul unde am ajuns, Scriptura nu ne mai duce. Starea eternă este ceva ce se află dincolo de capacitatea minților noastre. Dumnezeu va fi atunci totul în toți, dar nu este dată în detaliu nicio descriere. Dacă ar fi fost dată, ne-ar fi de neînțeles în starea în care suntem acum; putem deduce acest lucru din ceea ce ne spune apostolul Pavel în 2 Corinteni 12.4. Găsim totuși învățătură adâncă în ceea ce ni se spune.

Apocalipsa 22 - Integrare în eternitate:

 În această discuție pe țărmul eternității am ajuns împreună să dăm un răspuns la cea de a treia întrebare pe care o pun cei ce studiază Apocalipsa:Cum de ni s-a spus ceea ce ni s-a spus? Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus? Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus?După ce am enumerat cele șapte lucruri noi din lumea viitoare, rămâne să dăm un răspuns la întrebarea: Asta este tot? Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus? Ni s-a spus că toți păcătoșii din toate veacurile, demonii și oamenii, inclusiv Satana, falsul profet, Antihristul și toți ceilalți sau fost aruncați în iazul etern cu foc și pucioasă. Ei au fost alungați de la fața lui Dumnezeu și din prezența sfinților și a ființelor neprihănite. Au ajuns într-un loc de totală izolare și de veșnică suferință. În plus, tot Universul pe care-l cunoaștem astăzi, cu miliardele de galaxii și planete a fost desfințat. Totul a fost redus la energia pură a focului. Dumnezeu a făcut din această energie un alt Univers care n-a cunoscut întinarea păcatului. Se crează o lume nouă de oameni noi! Pentru această afirmație, ne bazăm pe două versete din Noul testament: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). „Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi. Şi a adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:5). Această creație nouă este conectată direct cu lumea prezenței divine. Între ea și restul creației este unitatea recâștigată prin Hristos: „ … căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni 1:9-10). Ni s-a mai spus și că cei șapte dușmani ai lui Dumnezeu au fost nimiciți cu desăvârșire. Știm că după toate aceste lucrări săvârșite de Iisus Hristos, însuși Fiul I se va supune Tatălui, în ordinea eternă a lucrurilor: „Dumnezeu, în adevăr, a pus totul sub picioarele Lui. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:27-28). Aceasta este limita orizontului profetic la care avem acces prin ceea ce ni s-a revelat în Biblie. Dar, oare, numai atâta este? Ce este dincolo de ceea ce ni s-a pus? Apocalipsa cuprinde doar o parte din ceea ce ni s-ar fi putut spune. Ea „selectează” evenimente și elemente pentru ca să aflăm doar ceea ce ne este de folos deocamdată pentru a ne entuziasma de viitor și pentru a ne motiva la o viață trăită în sfințenia care ne așteaptă. Sunt multe alte lucruri, stări și evenimente pe care suntem lăsați să le percepem doar aluziv sau, și mai subtil, remarcându-le absența. Ele se aseamănă cu bucățile unui mozaic sublim. Iată câteva dintre ele:

1. Doar în parte despre celelalte făpturi cerești: Interesant! Apocalipsa 21 și 22 nu ne spun nimic despre „alte făpturi” pomenite anterior în cărțile Noului Testament. Nu-i întâlnim în text pe îngeri, pe serafimi și pe heruvimi și nu ni se spune nimic despre interacțiunea oamenilor din noua creație cu ei. Nu-l găsim pe arhanghelul Gabriel care a anunțat nașterea Domnului, nici pe arhanghelul Mihail care s-a luptat cu diavolul pentru trupul lui Moise (Iuda 9), nu-i întâlnim pe fiii lui Dumnezeu din cartea Iov, nici pe cei din „sfatul  (consiliul) străjerilor” din 1 Regi 22:19-22 sau din cartea Daniel 4:17. Nu ni se spune nimic despre miile de îngerii mijlocitori „care vestesc omului calea pe care trebuie s-o urmeze” (Iov 33:23) și nici de „adunarea în sărbătoare a îngerilor” (Evrei 12:22) sau despre cele trei grupe de șapte îngeri care au declanșat pedepsele mâniei divine asupra Pământului! Nu-i întâlnim nici măcar pe cei patru heruvimi teribili care stau în jurul tronului din slava cerească! Se pare că ni se descrie „numai” partea noastră dintr-o realitate cu mult mai multe Universuri. Am putea spune că Împărăția lui Dumnezeu există în multe alte lumi, adică există un Multivers de Universuri! Prin natura Sa, Dumnezeu este omniprezent, făptura Lui fiind și imanentă (locuind în creație) și transcendentă (existând în afara ei și independent de ea). Orice încercare de a-L localiza pe Dumnezeu nu-L cinstește, ci-L dezonorează. Când ni se va spune în acest capitol că „Dumnezeu va fi cu oamenii” și că „ei vor umbla în lumina Lui” nu trebuie să ne închipuim că Dumnezeu este un fel de extraterestru superior care se va mărgini în final să stea cu oamenii. Dacă ne închipuim că El va fi aici și nicăieri în altă parte, ne închipuim greșit. Acesta este un antropomorfism obraznic și  antropocentric! „Iată că cerurile cerurilor nu-L pot încape”, ne spune Solomon, convins că templul zidit la Ierusalim nu-L va coborî pe Dumnezeu la nivelul nostru. Faptul că Dumnezeu își va face simțită plenar prezența Lui în Noul Ierusalim nu-I desfințează omniprezența Sa, ci înseamnă că El alege să se facă accesibil și nouă. Asta nu înseamnă că nu mai există heruvimi cu patru fețe, roțile slavei și tot ceea ce am întâlnit deja în sala tronului pe marea de sticlă asemeni cristalului.

2. Doar în parte despre Cerurile lui Dumnezeu: Ca să ne dăm seama desptre această pluralitate a eternității este suficient să vă întreb: „De unde s-a coborât cetatea sfântă, Noul Ierusalim?” Veți alerga la text și vom citi împreună: „Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21:2-3). Noul Ierusalim a „coborât” în Cerul cel Nou „din cer de la Dumnezeu”, adică din altă parte. Mai există și mereu va mai exista un „în altă parte”!  Iar faptul că Dumnezeu va veni să locuiască împreună cu oamenii nu desfințează în niciun fel faptul că El va putea fi concomitent în altă parte, în Cerul de unde s-a pogorât Noul Ierusalim! Dumnezeu va putea să fie și aici și acolo, și în Cerul nostru și în Cerul Lui și dincolo de toate Cerurile, pentru că este Omniprezent! El există pretutindeni în același timp! Omenirea cea nouă va exista în ecosistemul unui Cer Nou și a unui Pământ Nou, dar asta nu înseamnă că nu există ceea ce Biblia numește „cerurile cerurilor”, creația multiplă a lui Dumnezeu, fiecare populată cu alte feluri de făpturi. „Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el” (Deuteronom 10:14). „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1 Împăraţilor 8:27). „Dar cine poate să-I zidească o casă, când cerurile şi cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde? Şi cine sunt eu, ca să-I zidesc o casă, decât doar ca să ard tămâie înaintea Lui?” (2 Cronici 2:6). „Dar ce, să locuiască Dumnezeu cu adevărat împreună cu omul pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu Te pot cuprinde, cu cât mai puţin această casă pe care am zidit-o eu!“ (2 Cronici 6:18). „Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta” (Neemia 9:6). „Toată oştirea cerurilor piere, cerurile sunt făcute sul ca o carte şi toată oştirea lor cade, cum cade frunza de viţă, cum cade frunza de smochin”  (Isaia 34:4). Tot ceea ce ne-a fost sugerat în Epistola către Evrei există! Lucrurile din sistemul de închinare de la templu au fost numai „umbra” unor realități care există în hiperdimensiunile celui de al Treilea Cer: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.  … Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: Ia seama, i s-a zis, să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte”. (Evrei 8:1-2,5). „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 9:11-12). Realitățile acelea cerești n-au încetat să existe atunci când au dispărut cerurile vechi și Pământul. Ele n-aveau de ce să fie distruse! Ne-am întâlnit cu ele ori de câte ori Apocalipsa ne-a ridicat de pe Pământ în Hiperspațiul Ceresc. „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră” (Apocalipsa 6:9). „Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu …” (Apocalipsa 9:13). „ Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea:S-a isprăvit!”  (Apocalipsa 16:17).

3. Doar în parte despre Duhul Sfânt: Un alt „mare absent” al ultimelor capitole este … Duhul Sfânt! Caracteristic dar curios în aceeași măsură, cea de a treia persoană a Sfintei Treimi  apare doar aluziv și activ doar în susținerea lucrărilor făcute de Tatăl și de Fiul. Eu cred că El este râul de apă vie izvorât din tronul Tatălui și al Mielului, râul care alimentează noul pom al vieții ale cărui frunze vindecă Neamurile. Nu ni se spune însă foarte clar lucrul acesta. Cea de a treia persoană a Sfintei Trimități își păstrează caracterul și în eternitate. El mai apare doar încă o dată în textul Apocalipsei, când dinăuntrul Bisericii și împreună cu ea, strigă și cheamă: „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17).

4. Doar în parte despre integrarea în Împărăția plenară a lui Dumnezeu:  Foarte puțini cititori dau importanță diferitelor „împărății” despre care vorbește Biblia. Pentru majoritatea, ele sunt tot una și este suficient că ele identifică ceva ce nu este din lumea noastră. Un cititor cu discernământ va observa însă că avem de a face cu sfere de existență distincte. Trebuie să încercăm să înțelegem care este și va fi relația dintre diferitele „împărății” pomenite în Biblie. Partea finală a Apocalipsei anunță că „ni se dă acces” la prezența divină, că vom deveni asemenea Lui în natură, nu că El va deveni dintr-o dată ca unul din noi! Dumnezeul cel viu nu este ca „vrăjitorul din Oz”, un omuleț ascuns deocamdată după o perdea, pe care-l vom descoperi în final drept unul ca noi, cu probleme și năzuințe neîmplinite. Nu! Departe de noi o asemenea blasfemie! Dumnezeu care ne dă „mai mult decât putem noi cere sau gândi” va rămâne pururi „mai mult decât ce putem noi crede sau gândi”. Iată ce știm parțial despre Împărăția Lui cea veșnică - Noul Testament ne vorbește despre:

1. Împărăția în forma ei tainică: „Fariseii au întrebat pe Iisus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: Uite-o aici sau Uite-o acolo! Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 18:20-21). Acest text interzice identificarea împărăției cu orice formă sau denominație a bisericii din vreamea de acum. Nici catolicismul, nici ortodoxia n-ar trebui să aibe pretențiile unei existențe parohiale cu autoritate asupra unor teritorii sau asupra unor națiuni. Astăzi, Împărăția lui Dumnezeu se află doar în inimile oamenilor!

2. Împărăția Fiului, atât în forma ei milenară, cât și în forma ei perfectă, amândouă vizibile, nu tainice: „Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari! Şi am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă!” (Apocalipsa 19:5-7). Aceste împărății sunt intergate în ceea ce Biblia numește generic Împărăția Cerurilor, termen folosit o singură dată în Vechiul Testament (Daniel 11:4) și de 30 de ori în Noul Testament, interesant, numai în Evanghelia scrisă de Matei prioritar pentru poporul evreu: „Dar vă spun că vor veni mulţi de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor” (Matei 8:11).

3. Împărăția lui Dumnezeu este cea mai cuprinzătoare formă a domniei lui Dumnezeu, pe care „cerurile cerurilor nu-l pot cuprinde”: „Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el” (Deuteronom 10:14). „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1 Împăraţilor 8:27). „Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:28). Ca să respectăm terminologia Scripturii, împărăția lumii acesteia va trece în mâna Dumnezeului nostru, apoi Împărăția terestră a lui Hristos va fi integrată în Împărăția Cerurilor, iar după aceea, această Împărăție a Cerurilor va fi și ea integrată la rândul ei în Împărăția lui Dumnezeu, „pentru ca El să fie totul în toți”:  „Dumnezeu, în adevăr, a pus totul sub picioarele Lui. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:27-28).

4. Împărăția lui Dumnezeu va fi noul nostru loc de activitate! Apocalipsa ne spune că în Împărăția lui Dumnezeu vom face două lucruri: „vom împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:5) și că vom fi „robii Lui care îi vom sluji” (Apocalipsa 22:3). Cele două nu se exclud una pe cealaltă. Vom exercita o autoritate delegată, așa cum au avut și ucenicii: „Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5:20). Dacă Împărăția lui Dumnezeu s-ar reduce doar la Pământul cel Nou și la Noul Ierusalim nu ne-am putea împlini o astfel de misiune. Dacă toți vom împărății, atunci cine ne vor fi supuși? Asupra cui ne vom exercita autoritatea? „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3:21). Nu se poate vorbi despre domnie fără existența unor lucruri peste care să se exercite această domnie. Ne așteaptă contactul și interacțiunea cu miliardele de ființa ale Multiversului Împărăției lui Dumnezeu. Eternitatea va fi lumea lumilor lui Dumnezeu, iar câmpul nostru de misiune va fi pretutindeni unde ne va trimite Dumnezeu să-L reprezentăm și să-I facem cunoscută voia! Aceasta a fost tema anticipată încă din primul capitol al Apocalipsei: „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.” (Apocalipsa 1:5-6).

5. Împărăția lui Dumnezeu este o împărăție fără de sfârșit! Logica experienței noastre actuale cere ca totul și toate să aibă o țintă, o finalitate. Nu ne împăcăm prea bine cu conceptul de eternitate. Înțeleptul Solomon a spus-o cel mai bine: „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui. A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu” (Eclesiastul 3:11). Când vom urca la palierul superior al hiperdimensiunilor, timpul își va pierde din importanța actuală. Vom dobândi o „logică nouă” corespunzătoare cu condițiile noi în care vor exista. Biblia ne descrie în finalul Apocalipsei cum timpul terestru se scurge prin timpul profetic asemena unui fluviu în oceanul eternității. Nimeni nu trebuie să perceapă cele scrise în ultimele capitole ale Apocalipsei drept un final al istoriei. Nu există „sfârșitul lumii”! Istoria trece printr-un prag existențial la altul, urcând la un nou palier superior. Ne reintegrăm în eternitate! Am trecut prin „acest veac” al istoriei și am citit profeția despre „veacul viitor” al împărăției terestre. Cu capitollele 20-22 privim crepusculul veacurilor viitoare. „Și vor împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:5). Expresia aceasta de pluralitate, „vecii vecilor”, identifică aventurile viitoare care ne așteaptă. Un „veac” sau „eon” este o perioadă foarte mare de timp: „El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Iisus” (Efeseni 2:6-7). Dumnezeu are încă mari surprize pentru noi. Eternitatea este încă în copilăria ei!

Reflecții suplimentare: 1.  Apocalipsa 22:4-6 - Vom vedea fața Lui și vom reflecta lumina Lui (22.4): să citim aceste cuvinte pline de slavă: „ei vor vedea fața Lui”. Fața Lui este în legătură cu gloria adusă de revelația Sa Însăși. Când legea a fost dată și călcată, Moise a găsit har înaintea lui Dumnezeu și în felul acesta încurajat, a spus: „Arată-mi, Te rog, gloria Ta” (Exod 33.18). Răspunsul a fost: „Tu nu-Mi poți vedea fața, pentru că omul nu poate să Mă vadă și să trăiască.” Sub har contrastul este mare. Noi putem spune: „Dumnezeu a strălucit în inimile noastre, ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Iisus Hristos” (2 Corinteni 4.6). Dar ceea ce avem aici depășește cu mult acestea. Aduși în favoarea Lui, vom fi în lumina deplină a cunoașterii lui Dumnezeu, revelată în mod perfect în Hristos. Se va împlini cererea Domnului nostru: „Să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă gloria Mea” (Ioan 17.24). Vom vedea fața lui Dumnezeu pentru totdeauna, privindu-L pe El. În legătură cu aceasta vin următoarele cuvinte: „Numele Lui va fi pe frunțile lor.” În capitolul 13 am văzut că toți cei ce urmau Fiarei trebuiau să aibă semnul sau numele pe frunțile lor, declarând astfel supunerea față de ea și faptul că o reprezentau. Aceștia vor ajunge, după cum am văzut, sub mânia lui Dumnezeu. Noi vom purta numele lui Dumnezeu și al Mielului, în locul cel mai proeminent, declarând supunerea față de El și reflectând asemănarea Sa ca reprezentanți ai Săi. Ar fi dificil să concepi vreun lucru mai binecuvântat decât acesta - să locuiești în lumina Lui și să reflectezi asemănarea Lui pentru totdeauna. Este de notat faptul izbitor al repetării de trei ori a cuvântului „Lui”, nu al „Lor”. Dumnezeu și Mielul sunt amândoi prezentați cu un pronume singular. Ei sunt deosebiți în mod clar, dar Ei sunt una. Este o altă indicație a Dumnezeirii lui Hristos.

Niciodată noapte (22.5): fiind aduși astfel în strălucirea luminii vii, toată întunecimea morții s-a dus pentru totdeauna și nu mai este nevoie de vreo lampă neînsemnată a omului. Capitolul nostru începe cu viața și continuă cu lumina. Dragostea nu este menționată, este numai dedusă, deoarce cetatea este mireasa, soția Mielului, și aceasta, fără îndoială, pentru că este vorba de cetate, care face cunoscut nu dragostea, ci este centrul administrării divine.

A domni în vecii vecilor (22.5): cuvintele de la sfârșitul descrierii sunt: „ei vor domni în vecii vecilor.” După cum am învățat la începutul cărții, sfinții sunt făcuți o împărăție de preoți pentru Dumnezeu; adică ei sunt preoți și regi. Mai departe, după cum apostolul Pavel a spus corintenilor, „sfinții vor judeca lumea”. Și iarăși, „noi vom judeca pe îngeri”. Acesta este gândul lui Dumnezeu, hotărât de mult timp. Acum îl aflăm că este adus la îndeplinire. Aici sunt lucruri care se ridică mai presus de puterile noastre slabe de înțelegere în prezent. Totuși ele sunt, binecuvântat fie Dumnezeu, în mod profund reale, stabilite la timpul lor, pentru a fi stabilite pentru totdeauna. În versetul 5 am citit ultimul cuvânt al revelației profetice și în el am fost conduși spre o condiție de binecuvântare mult mai presus de cele mai înalte gânduri ale noastre. În Geneza 3 l-am văzut pe om depărtându-se de lumina lui Dumnezeu - atât cât i-a fost dăruită - s-a afundat în noapte spirituală și a devenit un sclav al păcatului. Aici îi vedem pe oamenii răscumpărați care au primit „plinătatea harului și darul liber al dreptății” arătat în lumina veșnică și ei vor domni în viață, prin Acel unul singur, Iisus Hristos, așa cum a scris apostolul Pavel în Romani 5.17.

Afirmarea adevărului revelat (22.6): de aceea nu suntem surprinși că versetul 6 ne dă o afirmare solemnă a adevărului despre viitorul minunat dezvăluit. Apostolii au făcut cunoscut puterea și venirea Domnului, iar Petru ne asigură că ei n-au urmărit niște basme meșteșugit alcătuite (vezi 2 Petru 1.16). Aici contemplăm slăvi care se întind în eternitate și care ar fi dincolo de credință, dacă nu ne-ar fi fost garantate ca „vrednice de crezare și adevărate”.

2. Apocalipsa 22:7-9: Iată, Eu vin curând (22.7): totodată ele sunt lucruri „care trebuie să aibă loc în curând”. Afirmația aceasta intenționează desigur să ne comunice că noi trebuie să socotim timpul potrivit estimării divine și nu a noastră. Cuvântul tradus „curând” este aproape același întâlnit și în versetul 7, unde avem cea dintâi dintre cele trei anunțuri: „Eu vin curând”, care se întâlnesc în versetele de încheiere a acestei cărți. Ce înseamnă pentru noi multe secole nu sunt decât câteva minute pe ceasul mare al lui Dumnezeu. Înclinăm să gândim totuși că acest cuvânt înseamnă că, atunci când are loc o lucrare divină, ea este marcată de iuțeală, repreziciune, așa cum se spune în Romani 9.28: „Domnul va îndeplini pe deplin și repede pe pământ cuvântul Său.” Când va veni Domnul Iisus, nu vor fi manifestări încete și de lungă durată, ci va fi ca fulgerul, o clipă. În timp ce așteptăm venirea Lui, binecuvântarea noastră stă în ținerea spuselor profeției pe care o cercetăm. Vom „păzi” cuvintele ei dacă le păstrăm în gândurile noastre în așa fel încât ele ne vor guverna viața. Am auzit despre studiul profeției ca fiind doar un lucru intelectual. Desigur, s-ar putea să fie numai atât, dar intenția lui nu este numai atât. Dacă păzim spusele profeției, vom fi îmbogățiți cu înțelegerea scopului pe care îl are Dumnezeu, cu planurile pe care le are înaintea Sa și căile pe care se va ajunge la împlinirea lor. Vom fi de asemenea binecuvântați de siguranța biruinței depline care va încununa toate judecățile și căile Sale.

A te închina numai lui Dumnezeu (22.8-9): efectul tuturor acestora asupra lui Ioan a fost foarte mare, așa cum în adevăr trebuie să fie asupra noastră care le citim. Impulsul de a te închina era drept, fără îndoială, deși a cădea la picioarele îngerului era un lucru greșit. Faptul acesta a fost respins îndată de înger, pentru că el avea mai degrabă locul unui rob, și în privința aceasta era egal cu Ioan și cu profeții, sau chiar cu toți cei care își iau locul de ascultare față de cuvântul lui Dumnezeu. Numai lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm. Niciun înger nu va accepta ca cineva să i se închine lui, deși dorința cea mai aprinsă a lui Satan, marele înger căzut, aceasta era, așa cum ni se arată în Matei 4.9.3.

Apocalipsa 22.16: Iisus, steaua strălucitoare de dimineață: în timp ce Apocalipsa se apropie de sfârșit, Iisus ni Se prezintă nu numai în felul în care să ne întoarcem înapoi la prezicerile Vechiului Testament a răsăritului Soarelui dreptății, ci în al doilea rând, în legătură mai distinct cu nădejdile Noului Testament. El fusese prezis venind ca o „stea a lui Iacov” (Numeri 24.17) fără vreo referință la dimineață. Ca Steaua strălucitoare a dimineții, Iisus ni Se prezintă ca Acela care vine mai înainte de răsăritul zilei și ca o garanție a ei. Acum Israel nu-L cunoaște în felul acesta, pentru că a fost respins și tratat ca înșelător. Biserica, și numai Biserica Îl cunoaște în caracterul acesta și are dreptul să-și mențină aceste speranțe cerești, centrate în El, care se vor realiza mai înainte de a se arăta ziua glorioasă pentru Israel și pentru Pământ. În felul acesta, în versetul 16 Domnul Iisus ni Se adresează personal ca Acela în care sunt centrate toate speranțele și pentru Cer și pentru Pământ, și El Se dezbracă de Sine Însuși, pentru a vorbi astfel, de toate titlurile și onorurile Sale, pentru ca mai simplu și efectiv să Se prezinte pe Sine Însuși. În felul acesta Se adresează mai direct inimilor celor ai Săi. Ca urmare este un răspuns imediat.

Iisus, Rădăcina și Vlăstarul lui David: versetul 16 are în el un element de contrast dacă îl comparăm cu cel dintâi verset al cărții. Descoperirile profetice date de Dumnezeu lui Iisus Hristos și transmise nouă de îngerul Său prin Ioan, acum sunt complete. Îngerul prin care au fost comunicate a dispărut. Iisus Însuși rămâne și în versetul acesta și în cele următoare se aude numai glasul Lui. În primul rând El aprobă tot ceea ce a fost transmis prin slujirea îngerului și ceea ce a fost trimis de El. Nu trebuie să gândim că mărturia profetică a fost ceva mai jos decât divină, deși a ajuns la noi în felul acesta. Mărturia a fost dată în cele șapte biserici din Asia, cum se precizează în capitolul 1.4, dar prin ele este intenționată iluminarea întregii Biserici universale până ce va veni El. După ce a aprobat întreaga carte, Domnul Iisus, folosind numai numele Său personal, ni Se prezintă în două feluri. Întâi, ca Rădăcina și Vlăstarul lui David, care ne dă demnitatea Sa în omenire pentru împărăție și pentru stăpânirea întregului Pământ. Dacă citim Psalmul 78.65-72 - T.M. și apoi 2 Samuel 23.1-5, observăm că, aceste pasaje arată cum printr-o intervenție specială a puterii divine David a fost ridicat în poziția împărătească, și cum el a fost o imagine imperfectă a Unuia infinit mai mare care avea să coboare din el în ce privește trupul. De aceea în Isaia 11.1 se vorbește de Hristos ca de o Ramură care iese din tulpina lui Isai și un Vlăstar din rădăcinile căruia vor fi roade. Aici El ni Se prezintă clar ca vlăstar al lui David. Dar în același capitol din Isaia, în versetul 10, El este prezentat ca „Vlăstarul lui Isai” care va fi „în ziua aceea” și corespunde cu ce avem în capitolul nostru. El este „tulpină” și „rădăcină” în Isaia; este „Vlăstar” și „rădăcină” în Apocalipsa. În cele dintâi cuvinte este proeminent gândul omenirii Lui; în cuvintele din urmă, Dumnezeirea Lui. Și apoi - revenind la 2 Samuel 23 - când în cele din urmă El stăpânește peste oameni în dreptate și în temere de Dumnezeu, El va fi „ca lumina dimineții, ca răsăritul soarelui în dimineața fără nori”. În imaginea aceasta izbitoare și poetică se arată începutul zilei strălucitoare a Mileniului Pământului, când El va veni.

4. Apocalipsa 22.17: Invitația de a veni și cei ce n-au venit: a doua propoziție se referă la cei care au auzit acest strigăt dar până acum încă nu i s-au alăturat lui. Este vreunul dintre cititori în situația aceasta? Atunci ești invitat să fii împreună cu Duhul și Mireasa și să-ți adaugi acest „Vino” la al lor. Cu cât înțelegem mai mult partea noastră în Adunare și locul pe care Adunarea îl are ca mireasă a lui Hristos, cu atât mai mult vom dori venirea Mirelui. Propozițiile a treia și a patra cuprinse în versetul 17 ne dau siguranța fericită că până ce va veni El, apa vie pe care o dăruiește Evanghelia este la dispoziția fiecărui suflet însetat. Dacă Domnul nostru vorbește, așa cum face aici, noi care suntem niște simpli robi ai Săi ne putem adresa cu îndrăzneală oamenilor cu aceleași cuvinte, plini de încredere. Este o bucurie să știm că întocmai cum ne putem îndrepta spre El care este Steaua strălucitoare de dimineață și-I spunem: „Vino!” tot așa ne putem îndrepta spre oameni în general și către cei însetați în special și să-i îndemnăm să vină să ia apa vieții, fără plată. Până ce această perioadă a harului va fi înlocuită cu o perioadă a judecății, invitația Evangheliei trebuie să fie făcută cunoscut. Ea este pentru „oricine vrea” și putem fi siguri că în final se vor găsi unii care prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu vor voi să ia.

Duhul și Mireasa spun: Vino! Putem afla încurajare în faptul că la sfârșitul acestei cărți, și de fapt al Noului Testament ca întreg, Duhul Se arată că încă a rămas, și Mireasa ca încă existând ca o entitate pe Pământ. Decăderea care s-a arătat atât de trist în Biserica de nume, după cum este indicat profetic în capitolele 2 și 3, n-a oprit lucrarea Unuia și n-a distrus pe celălalt. Duhul locuiește în Biserică, în Mireasă, și de aceea într-un glas se aude răspunsul: „Vino!” acesta este faptul; dar avem să ne cercetăm pe noi înșine dacă suntem în totul în armonie cu acest strigăt. Ne temem că prea mulți creștini urmăresc încă îmbunătățirea lucrurilor de pe Pământ sau cât de cât evenimente pentru o condiție ideală a lucrurilor care să fie produse prin predicarea Evangheliei, punând mare accent pe implicațiile lor sociale, și de aceea cu greu s-ar alătura acestui strigăt.

5. Apocalipsa 22.18-19: Cine adaugă sau scoate ceva din Cuvântul lui Dumnezeu: este un fapt deosebit de solemn în versetele 18 și 19. A falsifica o parte din Cuvântul lui Dumnezeu este un lucru de care se presupune că nu se va face vinovat un credincios adevărat. Să notăm că păcatul acesta poate fi făcut adăugând unele cuvinte sau scoțând din ele. În zilele de altădată primul păcat a fost cel al fariseilor, al doilea cel al saducheilor. Unii adăugau tradiția lor, care avea ca efect desființarea adevăratului Cuvânt al lui Dumnezeu. Ceilalți adoptau vederi raționaliste și refuzau să creadă în înviere, sau în îngeri, sau în duh și în felul acesta înlăturau mult din Cuvântul divin. Deși numele acestora sunt învechite, spiritul lor este viu și astăzi, iar avertizarea aceasta este foarte necesară. Amenințarea din ultima parte a versetului 19 este foarte gravă: scoaterea părții lui de la pomul vieții. Trebuie să notăm că schimbarea „cuvintelor” este interzisă. Avem un anunț final chiar aici la sfârșit, că toate cuvintele Scrierilor divine sunt inspirate. Inspirația cuvânt cu cuvânt este susținută chiar la sfârșit. Dacă nu am avea o inspirație cuvânt cu cuvânt, n-am avea deloc inspirație. Este ușor de înțeles acest lucru, dacă ne îndreptăm gândurile la aranjamentele din lume. Legile țării nu sunt desigur inspirate, dar ele sunt autoritate și au fost decretate de Parlament în formă scrisă, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt. În Curtea de Apel se face frecvent caz de însăși cuvintele legii, știind că ele sunt valabile și nu pot fi desconsiderate sau alterate. Dacă un avocat dă la o parte cuvintele legii într-o acțiune legală și pretinde să interpreteze ceea ce se numește „spiritul legii” separat de cuvintele ei, va fi repede dovedit că este greșit și numai cuvintele ar avea autoritate și ar guverna acel caz. Să ținem seama de cuvintele acestei profeții și de fiecare altă parte a Scrierilor divine.

6. Apocalipsa 22.20: Ultimele cuvinte ale Domnului Iisus: „Eu vin curând”: în versetul 20 avem ceea ce putem privi ca ultimele cuvinte ale binecuvântatului nostru Domn în Sfintele Scripturi - ultimul Său cuvânt inspirat către Biserica Sa. El tocmai mărturisise despre integritatea și autoritatea cuvântului Său sfânt, însă spunând „dacă adaugă cineva la acestea” (versetul 18), gândim că El Se referea la tot conținutul acestei cărți minunate, în adevăr la tot ce avem în Scripturi. Iar ultimul cuvânt al mărturiei Sale este: „Da, Eu vin curând.” În felul acesta pentru a treia oară în acest capitol de încheiere El anunță venirea Sa. Dat fiind acest lucru, cât de extraordinar este faptul că însuși gândul venirii Sale s-a dus din gândirea Bisericii timp de veacuri, și chiar a fost tăgăduit sau explicat greșit. Fără îndoială explicația stă în faptul că Biserica a alunecat în lume și și-a îndreptat gândurile spre Pământ, așa cum i s-a spus în scrisorile către Pergam și Tiatira în capitolul 2. Înșelată de ispitele pământești, venirea lui Hristos ceresc și-a pierdut atracția. Să privim la El, pentru ca nu cumva același proces să aibă loc în inimile și în viețile noastre. Dacă știm care este în adevăr partea și perspectiva noastră, vom afla că venirea Sa este atractivă mai mult decât pot spune cuvintele, iar răspunsul nostru va fi desigur, așa cum este indicat aici: „Amin! Vino, Doamne Iisuse!” Nu putem dori amânare și adăugăm cu entuziasm: „Așa să fie!” Vino repede, așa cum ai spus, Doamne Iisuse! Dumnezeu să ne întărească la fiecare credința și încrederea în baza cărora acesta să fie adevăratul răspuns al tuturor inimilor noastre.

Cap. 21 - comentariu suplimentar 1 - de avut în vedere:

 În primele opt versete ale capitolului 21 vedem Cerul Nou şi Pământul Nou; dar în plus, lucru groaznic de spus, iazul de foc. Trebuie să fie astfel, deoarece, aşa cum am citit la sfârşitul capitolului precedent, acolo sunt aruncaţi toţi aceia care nu sunt scrişi în cartea vieţii. Fapt solemn şi pe care noi suntem obligaţi să-l vestim este că, chiar și în această stare perfectă şi veşnică, iluminată de lumina cerului şi a pământului, în care niciun rău nu va putea să intre, se găseşte tot răul care a existat vreodată, toţi răii din orice neam şi din orice veac, aruncaţi în iazul de foc, care rezultă dintr-o judecată veşnică. Remarcaţi un alt fapt important. Toate diferitele nume ale lui Dumnezeu (date adică lui Dumnezeu în fiecare epocă) dispar. („Dumnezeul Atotputernic” al patriarhilor; „Iehova” pentru Israel; „Tatăl” pentru noi; Dumnezeul suveran, personal al cerurilor şi al pământului în mileniu (Geneza 17.1; Exod 6.3; 3.15); Ioan 20.17; Geneza 14.18; comparaţi 2 Evrei 7; Psalmi 110 şi Zaharia 6.13). Acum este Dumnezeu și omul. Nu mai este vorba de neamuri, de ţinuturi separate, nici de familii, de popoare şi de limbi. Este starea veşnică; de fapt, este cea mai completă descriere pe care ne-o dă Biblia despre ea. Dar este încă un punct interesant de scos în evidenţă. Cu toate că orice deosebire între oameni a dispărut complet şi că ei au de a face direct cu Dumnezeu - vorbesc de oamenii înviaţi dintre cei morţi sau strămutaţi - noi vedem totuşi „sfânta cetate, noul Ierusalim, despărţită de restul acelora care umplu noul cer şi noul pământ. Acesta este un fapt de o mare importanţă, pentru că dacă noul Ierusalim este, cum mi se pare evident, mireasa, şotia Mielului, atunci această stare aparte există pentru veşnicie. „Şi am auzit un glas tare, care venea din cer, zicând: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii!” Adică locuinţa sau cortul lui Dumnezeu este privit ca un obiect aparte, în legătură, fără îndoială, cu oamenii, dar nu confundat cu ei. Oamenii nu sunt consideraţi ca făcând parte din acest cort, ei coexistă cu el. „El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Toate lucrurile sunt făcute noi şi „Cel care stătea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate noi.” El însuşi garantează faptul acesta şi zice lui Ioan: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate.” Nu mai rămâne nimic de făcut. „Apoi mi-a zis: S-a sfârşit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui care îi este sete îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel care va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu îi voi fi Dumnezeu şi el îmi va fi fiu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, urâcioşi, ucigaşi, desfrânaţi, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.” Aici se face, în şirul viziunilor, o schimbare vrednică de luat în seamă, dar uşor de înţeles; căci este evident că, în ordinea cronologică, nimic nu poate să vină după ceea ce tocmai am văzut, adică starea veşnică. Trebuie neapărat să ne întoarcem înapoi pentru a contempla un obiect important în profeţie și care nu putea fi descris mai înainte, fără să întrerupem cursul profeţiei. Este aici ca şi cu ceea ce am avut în capitolul 17. În cursul profeţiei, Babilonul este menţionat de două ori; prima dată în seria avertismentelor şi a judecăţilor lui Dumnezeu (capitolul 16.19). Numai atunci vine descrierea Babilonului, care n-ar fi putut să fie introdusă cum trebuie în altă parte, fără să întrerupă curentul valului profetic. Regăsim aici aceeaşi ordine şi, ceea ce face lucrul mai izbitor, este asemănarea introducerii în ambele cazuri. „Apoi unul din cei şapte îngeri, care avuseseră cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte nenorociri, a venit și a vorbit cu mine, şi mi-a zis: Vino aici, să-ţi arăt mireasa, şotia Mielului!” Se vede că sunt aproape aceiaşi termeni ca cei care încep capitolul 17; gândesc că aceasta nu este fără motiv şi că Dumnezeu a vrut să stabilească această asemănare, pentru a face să iasă în relief în ochii noştri contrastul între două obiecte care ne sunt înfăţişate. Aici, în capitolul 21, de la versetul 9, nu avem continuarea profeţiei, ci descrierea sfintei cetăţi, numită mai înainte în starea veşnică, după cum capitolul 17 cuprindea descrierea cetăţii corupte, a cărei judecată fusese anunţată. Babilonul, cu falsele sale pretenţii la un caracter de biserică, dar în realitate ucigaşă, era în acelaşi timp vinovată de a fi corupt pe împăraţii pământului. Aici vedem sfânta cetate, coborând din Cer de la Dumnezeu, mireasa, şotia Mielului, deosebindu-se în chipul cel mai complet de prostituata cea mare. În această cetate cerească, după venirea lui Hristos, împăraţii pământului aduc slava lor și cinstea lor, dar nu există atunci nicio stare de beţie a neamurilor, nicio întinare de desfrânare, de închinare la idoli, nici de sânge vărsat. Babilonul, această îngrozitoare parte opusă a sfintei cetăţi, caută, în ambiţia sa pământească, favoarea împăraţilor pământului şi a maselor populare; cealaltă, mireasa, suferă acum şi va domni atunci. Faptul de a privi cu atenţie pe una aruncă  multă lumină asupra celeilalte. Dar insist încă asupra importanţei extreme care există de a lua seama că avem aici o vedere retrospectivă asupra miresei, Noul Ierusalim. Astfel dispare dificultatea pe care o întâmpinăm, luând ultima viziune a acestei cărţi ca făcând parte din seria profetică, care începe cu capitolul 19 şi se termină la versetul 9 din capitolul 21. Aceasta este o digresiune, destinată, readucându-ne înapoi, să ne facă să cunoaştem caracterul Babilonului şi să arate cum acest caracter a forţat din punct de vedere moral judecata lui Dumnezeu să se exercite asupra ei. În acest capitol 21 ne este dată descrierea miresei, soţia Mielului, şi aflăm aici cum Dumnezeu Se va sluji de ea pentru a răspândi bunuri nelimitate, binecuvântarea și slava în timpul Mileniului; tot aşa Diavolul, în timpul perioadei actuale, a întrebuinţat si va întrebuinţa Babilonul pentru a împlini planurile sale de răutate. După cum cetatea dezordinii omeneşti a fost arătată în relaţiile sale josnice și ruşinoase cu Fiara, la fel sfânta cetate este văzută în legăturile sale curate şi slăvite cu Mielul. „Apoi unul din cei şapte îngeri care avuseseră cele şapte potire pline cu cele din urma şapte nenorociri a venit si a vorbit cu mine si mi-a zis : Vino aici, să-ţi arăt mireasa, soţia Mielului!” Şi m-a dus în Duh pe un munte mare și înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu”. Profetul nu este dus într-un pustiu: el este aşezat pe „un munte mare şi înalt” pentru a vedea, nu marea, ci sfânta cetate, Ierusalimul. Cetatea sfântă este văzută acum ca vasul sfânt al puterii divine pentru a cârmui pământul în timpul mileniului, „având slava lui Dumnezeu. Strălucirea ei era ca o piatră de iaspis, cum este cristalul.” Apoi vine o descriere a zidurilor sale, a porţilor sale, a temeliilor sale şi a aşezării sale generale. „Ea avea un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: ale celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel.” Era important, tocmai pentru că este mireasa, şotia Mielului, de a arăta ceva asemănător. Cu toate că Biserica nu poate să aibă niciodată nimic pământesc, vedem totuşi că Dumnezeu nu uită deloc căile Sale faţă de poporul Său. Cât despre îngeri, ei nu sunt acolo decât în calitate de uşieri, dacă se poate spune astfel; și, referitor la cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, numele lor singure sunt scrise pe porţi, dar nimic nu arată că ei fac parte din cetate: numele lor sunt scrise pe dinafară. Această cetate va reaminti mereu pe aceia care au venit înainte ca Israel să fie restaurat aici pe pământ, după cum, fără nicio îndoială, ea va servi pentru binecuvântarea acestui popor în timpul Mileniului. Dar aceasta nu va fi numai pentru el singur, cu toate că el are locul său special, cum este drept; vedem în plus că cetatea priveşte spre cele patru părţi ale Universului. „Spre răsărit erau trei porţi; spre miazănoapte, trei porţi; si spre apus, trei porţi.” „Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.” Aceştia par să fie (în afară de Iuda Iscarioteanul, cum se înţelege) cei doisprezece care au fost în chip mai deosebit uniţi cu Hristos, când El mergea pe calea Sa de durere pe pământ. Aceasta nu vrea să spună că acela care a fost, în slujba Sa, mai onorat ca niciunul dintre cei doisprezece, acela pe care Domnul l-a folosit pentru a arăta poziţia Bisericii în locurile cereşti, nu va avea locul său cu totul special în această scenă slăvită. Dar Dumnezeu este suveran; mai mult, El lucrează cu o înţelepciune totdeauna cu mult mai presus de aceea a omului şi menţine pretutindeni principiile Sale. Cei doisprezece apostoli ai Mielului au,  aic, locul care li se cuvine şi, cu toate că putem să fim încredinţaţi că acela pe care Dumnezeu îl va atribui lui Pavel nu va fi inferior, mi se pare că acesta n-ar putea fi al lui. „Şi cel care vorbea cu mine avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea este în patru colţuri si lungimea ei este cât lărgimea.” Ea este completă și desăvârşită, cum se cuvine caracterului său de atunci. Avem apoi descrierea cetăţii însăşi, zidurile materiale din care este construită, temeliile şi porţile sale, lucruri asupra cărora nu mă voi întinde. Dar mai departe ne este înfăţişat de către văzător un punct de cea mai înaltă importanţă: „În ea n-am văzut templu, pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic şi Mielulu templul ei.” Aceasta nu este o lipsă; dimpotrivă, este dovada părtăşiei celei mai nemijlocite cu Dumnezeu. Un templu ar presupune un intermediar; absenţa templului este un câştig și nu o pierdere pentru cetate. Aceasta stabileşte o mare diferenţă între Ierusalimul pământesc şi cetatea cerească; într-adevăr, dacă există în descrierea lui Ezechiel un lucru mai remarcabil decât altul, acesta este templul. Se înţelege: un templu se potriveşte pământului; dar aici nu este templu. Cetatea cerească, care este expresia completă a binecuvântării, nu are templu, pentru că în întregime ea este un templu. Întrucât este vorba de templu, Domnul Dumnezeu este templul ei, la fel şi Mielul. „Cetatea n-are nevoie nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze”. Nici aceasta nu putem s-o privim ca o pierdere. Pentru oraşul şi ţara de pe pământ, lumina lumii va fi ca aceea a soarelui şi lumina soarelui va fi de şapte ori mai mare (Isaia 30.26), dar aici nu există niciunul din aceşti luminători; luminile create nu mai sunt pentru cetatea de sus, „căci o luminează slava lui Dum-nezeu şi făclia ei este Mielul”. Ce câştig imens! „Neamurile vor umbla în lumina ei”. Reiese clar de aici că „neamurile” nu sunt în cetate. „Şi împăraţii pământului îi vor aduce slava şi cinstea lor”, nu „în ea”, ci ei îi vor aduce slava, adică este arătarea respectului pe care ei îl dau. „Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă acolo nu va fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în urâciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.” Tot ceea ce, din punct de vedere moral este necorespunzător cetăţii sfinte îşi găseşte aici dreapta condamnare; dar, în acelaşi timp, harul suveran trebuie de asemenea să fie manifestat.

Cap. 21 (parțial, comentariul intră și în conținutul cap. 22) - MIREASA MIELULUI - comentariu suplimentar 2:

 Finalul cărții ne descrie slava Miresei Mielului sau răsplătirea eternă a slujitorilor Mielului. Este un final potrivit pentru Apocalipsa dar și pentru întreaga Scriptură. El reprezintă esența speranței creștină, rațiunea pentru care ne trăim viața ca și creștini. El este menit să ancoreze credința noastră în minunata răsplătire eternă. Un cer nou și un pământ nou căci cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră (prin foc cum ne prezintă apostolul Petru în 2 Petru cap.3). Dumnezeu NU renunță la creația Sa, nu renunță la pământ. De multe ori creștinii își vizualizează răsplătirea eternă sus în cer. Iată că ea însă va avea loc tot pe pământ. Este evident vorba de unul nou, plin de slavă, fără nicio umbră de rău, păcat sau degradare. Și marea nu mai era. De ce pe pământul cel nou nu mai avem mare? În multe pasaje din Vechiul și Noul Testament marea este un simbol al răului, al răutăților popoarelor, al adâncului întunecat. Chiar în Apocalipsa 13 fiara iese din mare. În Geneza 1, înainte ca Dumnezeu să intervină, pământul este pustiu și gol (sau fără formă), este un adânc de ape plin de întuneric. Este o imagine dezolantă. De unde această realitate întunecată în planul lui Dumnezeu? Există posibilitatea ca acest loc pustiu și întunecat să fie o consecință directă a răzvrătirii lui Lucifer care, prin căderea sa, a afectat o parte din creația lui Dumnezeu. Astfel, de la început adâncul de ape este un simbol al răzvrătirii și întunericului. Dumnezeu intervine apoi în acest haos inițial aducând lumina și apoi uscatul care limitează acțiunea mărilor și pune un hotar mândriei valurilor. Aceste acțiuni ar putea arăta că prin crearea omului Dumnezeu poate da un răspuns strategic la răzvrătirea lui Lucifer. Prezența întunericului și a mărilor în prima creație poate arăta că Dumnezeu își asumă pentru o vreme răzvrătirea lui Lucifer și existența răului nepedepsit. Noua creație din Apocalipsa apare DUPĂ aruncarea lui Satan în iazul cu foc. În această nouă creație nu mai avem nici mări, dar nici noapte (după cum vom vedea la finalul cap.21). Pe acest pământ nou coboară din cer cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Noul Ierusalim apare în contrast evident cu Babilonul, cetatea cea mare și curva curvelor. V.3 ne descoperă identitatea Noului Ierusalim: cortul lui Dumnezeu cu oamenii lui. Este vorba de o cetate VIE, formată din oamenii răscumpărați de pe pământ, care sunt aduși laolaltă pentru a forma un cort, un Templu, o Casă, o Locuință pentru Cel Preaînalt. Deci sfinții nu sunt răsplătiți separat ci ÎMREUNĂ. Ei formează pentru eternitate, un singur trup, o singură mare comunitate. Iată cât de importantă este COMUNITATEA în planul lui Dumnezeu. Nu este loc pentru eroi solitari sau individualism spiritual. Și această comunitate este atât de frumoasă încât devine NOUL Templu al lui Dumnezeu. Dumnezeu renunță la Templul din ceruri și alege să locuiască pentru eternitate în acest nou Templu care este mult mai slăvit decât primul, în care încape mai bine, în care se simte mai bine și care Îl reprezintă mai bine! Iată cât de mare este răsplătirea eternă a sfinților. Răsplata este însuși Dumnezeu, însăși relația cu El. Iar sfinții se vor bucura pentru eternitate de o relație cu totul specială cu Creatorul căci doar ei sunt parte din Mireasa Mielului și doar ei formează acest măreț Cort al lui Dumnezeu! V.4 ne confirmă că pe pământul cel nou nu va mai suferință, moarte, păcat, ispitire. Nu va rămâne nicio rană nevindecată, ci Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii sfinților.Durerea este caracteristică lucrurilor dintâi, dar acestea au trecut și Dumnezeu face toate lucruri NOI. Finalul este de fapt un NOU început (v.5). Astfel se isprăvește sau se împlinește planul lui Dumnezeu cu prima creație (v.6) și Dumnezeu își joacă pe deplin rolul de Alfa și Omega. V.6b-8 ne anunță cine va intra și cine nu va intra în noua creație. Vom observa că acesta este un laitmotiv al finalului cărții și anume să insiste că doar cei credincioși vor avea parte de această minunată răsplătire. Nu oricine va bea din izvorul apei vieții veșnice, ci doar celui ce îi este sete. Doar cel care se lasă cercetat de Dumnezeu și își lasă activă foamea și setea de Dumnezeu va bea din apa vieții. Și va bea fără plată, deoarece toată această imensă răsplătire este un mare dar făcut omului. La fel ca iertarea și mântuirea, răsplătirea este și ea un har 100%. Aceasta NU înseamnă că omul nu face nimic pentru ea: doar cel ce va birui va moșteni aceste lucruri (v.7). Verbul a birui este un verset cheie al cărții. El înseamnă să îți duci credința mântuitoare până la capăt în ciuda obstacolelor, ispitirilor și suferinței de pe drum. Însă noua creație nu este singurul loc destinat oamenilor. Mai este și iazul cu foc (v.8) în care vor fi aruncați cei păcătoși, cei care au slujit diavolului și au ajuns astfel ca acesta, adică într-o stare de împietrire ireversibilă. Din această pricină, pedeapsa lor este una eternă. V.8 conține și o listă de păcate. Unele par mai grave și ne-am aștepta să fie incluse în listă: crima, necurăția sexuală, vrăjitoria, închinarea la idoli. Altele par mai puțin grave (minciuna) și totuși sunt incluse în listă. Poate surprinzător este că în capul listei avem frica și necredința. Dar nu este întâmplător acest lucru. Ne aducem aminte de Numeri cap.14, și de motivul principal pentru care cei ce au ieșit din Egipt, nu au biruit, și nu au ajuns în țara promisă ci au murit în pustie. Frica izvorâtă din necredință a fost motivul. Și cartea Apocalipsei ne avertizează că FRICA este o armă teribilă a celui rău. Seducția poate fi învinsă mai ușor. Dar frica rămâne ultima redută ce trebuie învinsă. Frica de pierdere, de suferință, de prigoană, de moarte ne poate duce la pierderea relației cu Dumnezeu. Există o frică mai mare care o poate învinge: frica de Domnul, frica de a avea parte de pedeapsa Sa eternă, și de a-L pierde pe El pentru totdeauna. După această introducere a lumii noi ce va veni (v.1-8), autorul începe să ne descrie minunata mireasă a Mielului. Îngerul care-l cheamă pe Ioan pentru a-i arăta Mireasa este unul din îngerii care aveau cele 7 potire. Tot unul din acești îngeri l-a chemat pe Ioan în cap.17 pentru a-i arăta curva cea mare. Se accentuează deci din nou contrastul dintre Ierusalim și Babilon, între Mireasă și curva cea mare. În cap.17 Ioan este dus în duhul într-o pustie, acum este dus în duhul pe un munte mare și înalt. Ierusalimul cel nou are slava lui Dumnezeu, adică este plin de prezența Lui și are o glorie ca cea a Celui Prea-Înalt. Lumina ei era ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. În cap.4 Cel ce șade pe tron are înfățișarea unei pietre de iaspis și de sardiu. Este firesc ca cetatea plină de gloria lui Dumnezeu să aibă o înfățișarea ca cea a lui Dumnezeu. Cetatea are strălucire și culoare dar în același timp este transparentă (străvezie ca cristalul). Transparența cetății ne arată curăția ei dar și faptul că prin ea se reflectă în mod perfect lumina slavei lui Dumnezeu. În cele ce urmează, autorul insistă foarte mult asupra zidului și porților cetății. În primul rând suntem uimiți că cetatea mai mare ziduri și porți. În mod cert nu este vorba de zid și poartă fizice dar totuși zidul și poarta trimit la ideea de protecție, de apărare. Dar acum nu mai sunt vrăjmași, nu mai este rău nici în cetate, nici în afara cetății, nu mai sunt ispite, nu mai există Ispititor ca în Eden. De ce prezența unui zid, și de ce se insistă așa de mult pe zidul și porțile cetății? Porțile cetății stau mereu deschise (vezi v.25), deci ele nu au rol de apărare. Atunci, în absența vrăjmașilor ce rol mai poate avea zidul și porțile acestuia? Ar putea avea un rol de delimitare și de definire a identității cetății. În noua creație nu TOTUL va fi cuprins de marea cetate, nu totul va fi parte din noua cetate. Cetatea va delimita doar un spațiu special din noua creație a lui Dumnezeu. Astfel ea va fi delimitată de un mare zid. Pe cele 12 porți sunt scrise cele 12 nume ale celor 12 seminții ale lui Israel, iar pe 12 temelii ale zidului sunt scrise numele celor 12 apostoli ai Mielului. Cetatea pare a fi deci delimitată de apartenența la poporului lui Dumnezeu răscumpărat de pe pământ, reprezentat în Vechiul Testament prin cele 12 seminții ale lui Israel, și în Noul Testament prin cei 12 apostoli. Cei răscumpărați din Vechiul și Noul Testament, evrei și neamuri, Israel și Biserica, sunt aduși laolaltă pentru a forma măreața cetate. Și cine se gândea să excludă pe sfinții Vechiului Testament din cetate sau pe Israel din planul lui Dumnezeu? Nu este suficient de clar că Dumnezeu nu renunță la Israel? Iată că cetatea eternă este plină de nume evreiești, și chiar numele ei este tot evreiesc: Ierusalim. V.15-17 întrerup descrierea zidului și porților cetății pentru a introduce măsurarea cetății. Măsurătoarea ne arată că cetatea este un pătrat, ba mai mult un cub, și unul imens cu latura de 12.000 prăjini (=2100/2200 km). Sfânta Sfintelor din Templul lui Solomon era tot un cub. Acum cetatea sfântă este ea însăși o imensă Sfântă a Sfintelor, plină de prezența lui Dumnezeu! Zidul cetății care are o înălțime de 144 de coți (=69,12 m, probabil) este unul foarte înalt, și totuși este foarte mic în comparație cu înălțimea cetății (=2200 km). Cifra 144 ne aduce aminte de cei 144.000, de floarea făinii a celor neprihăniți, de cei care au biruit fiara. Înălțimea zidului este proiectată după gloria credinței acestora. Cetatea este locuită de biruitorii celui rău, de cei care prin credință au învins pe marele balaur. V.18-21 revin la descrierea zidului și a porților. Se insistă pe cele 12 temelii care sunt 12 pietre prețioase și sunt enumerate aceste 12 pietre. În Vechiul Testament mai găsim două astfel de enumerări de pietre prețioase. Una este în Ezechiel și este menită să descrie slava Tirului sau mai exact slava lui Lucifer înainte de căderea sa. Aceasta include 10 pietre/materiale prețioase. Cealaltă enumerare o găsim în cartea Exodului cu privire la pieptarul Marelui Preot care conținea 12 pietre prețioase, reprezentând cele 12 seminții ale lui Israel. Numărul mai mare de pietre de pieptar (12 față de cele 10 din Ezechiel 28) ne poate arăta că slava Marelui Preot (împlinită cu adevărat în Iisus Hristos) este mai mare decât cea a lui Lucifer înainte de cădere. Dar acum găsim cele 12 pietre împodobind Mireasa Mielului. Mielul practic dăruiește slava Sa Miresei care este, astfel, mai slăvită decât Heruvimul ocrotitor din Ezechiel 28. Porțile cetății sunt și ele 12 mărgăritare, iar cetatea (și ulița ei) este de aur curat, ca sticla străvezie. Aurul curat trimite la caracterul cristic și la credința sfinților ce formează cetatea. Acestea au fost curățite prin focul încercărilor de pe pământ. Sticla străvezie trimite, cum am mai precizat deja, la curăția sfinților și la darul acestora de a reflecta în mod perfect gloria lui Dumnezeu. După ce ne-a descris zidul, porțile și cetatea, autorul face un pas către INTERIORUL cetății. El insistă mai întâi pe ce NU are cetatea. Primul lucru pe care-l aflăm este că cetatea nu are Templu deoarece Domnul și Mielul sunt Templul ei. Templul este Casa Domnului, și locul de întâlnire dintre Dumnezeu și făpturile Sale. Dar acum cetatea însăși este Casa Domnului! Mai mult, cetatea este o imensă Sfântă a Sfintelor. Deci este firesc să nu găsim Templu în cetate! Cetatea însăși este Templul Domnului! Și Domnul Însuși este Templul cetății. Comuniunea dintre Dumnezeu și sfinții ce formează cetatea este desăvârșită! Al doilea lucru care lipsește cetății sunt luminătorii (soarele și luna). Nu mai este nevoie de aceștia deoarece lumina ei este însuși Dumnezeu. Este interesant cum textul trece de la tema luminii fizice (luminătorii) la tema luminii spirituale (Făclia ei este Mielul). Așa cum am comentat deja la începutul capitolului, prezența întunericului fizic în prima creație părea să însemne că Dumnezeu și-a asumat o perioadă nepedepsirea răzvrătirii și răului luciferic. Însă acum, la inaugurarea noii Creații, marele ispititor este deja aruncat în iazul cu foc. Astfel, cetatea nu are Templu, și nici luminători. Dar ce are cetatea? Primul lucru ni se spune că Neamurile își vor aduce slava și cinstea lor în cetate. Se accentuează de două ori această idee (v.24 și v.26). Ce să însemne acest lucru? Sunt două ipoteze: fie neamurile fac parte din identitatea cetății, fie reprezintă vizitatorii cetății. Prima ar sublinia faptul că nu doar evreii credincioși, ci și neamurile răscumpărate vor face parte din Noul Ierusalim. A doua ar reliefa că nu toate neamurile vor face parte din Noul Ierusalim. Există o teorie (inspirată în special din Romani cap.9 unde se precizează că împietrirea temporară a lui Israel a făcut cu putință mântuirea neamurilor) care afirmă că doar cei dintre neamuri mântuiți prin credința în Iisus Hristos în perioada Bisericii vor face parte din Noul Ierusalim. Ceilalți dintre neamuri, mântuiți prin alegerea binelui în Vechiul și Noul Testament, sau prin credința în Iisus Hristos în mia de ani, ar forma aceste Neamuri din finalul cap.21 din Apocalipsa care ar reprezenta doar vizitatorii cetății. Aici ar putea fi incluși poate și cei mântuiți ca prin foc care își pierd răsplata (vezi 1 Cor.cap.3). Cum va fi exact, vom vedea acolo sus. Ce mai găsim în cetate? Alături de slava și cinstea Neamurilor mai găsim râul cu apa vieții, pomul vieții și scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului (22:1-3). Râul cu apa vieții și pomul vieții ne trimit la Grădina Edenului. Noul Ierusalim reprezintă o recuperare a paradisului pierdut, o întoarcere a umanității la armonia din Eden. Dar înseamnă chiar mai mult decât atât. În Edenul lui Adam nu era așezat scaunul de domnie al Domnului (acesta era în ceruri). Dar acum Domnul își așază însuși scaunul Său de domnie în noua creație. Domnul are o nouă reședință, un nou loc de unde va guverna peste toate creațiile Sale toată eternitatea. Slava Noului Ierusalim este deci mai mare decât cea a Edenului din Genesa, și răsplătirea sfinților răscumpărați eclipsează gloria lui Adam însuși. Referirea la neamuri în v.2 ne surprinde din nou: frunzele pomului vieții slujesc la vindecarea neamurilor. Despre ce vindecare să fie vorba? V.27 ne-a asigura că nimic neîntinat nu va intra în ea, ci doar cei neprihăniți scriși în cartea vieții Mielului. V.3 din cap.22 insistă din nou că nimic vrednic de blestem nu va mai fi acolo. În noua creație nu va mai exista Ispititor ca în Eden, sau păcat ca în creația decăzută. Așadar, de unde necesitatea vindecării neamurilor? Modul cel mai simplu de a soluționa această afirmație este să apelăm la dinamica timpului în cartea Apocalipsa. Am văzut până acum că imaginile din Apocalipsa pot glisa rapid în viitor sau în trecut. Astfel v.2 ar face referire la o perioadă de vindecare din trecut: vindecarea neamurilor din perioada Bisericii (prezentul lui Ioan) sau din mia de ani. Dacă însă afirmația din v.2 vizează prezentul Noului Ierusalim, atunci înseamnă că se referă la realități care sunt dincolo de capacitatea noastră de înțelegere. Ea ar confirma că neamurile de la finalul cap.21 ar fi doar vizitatorii din cetate, și că deși eliberate de firea pământească, ele ar avea totuși nevoie de vindecare (din ce pricină, nu știm!). Descrierea Noului Ierusalim se încheie în v.3b-5 cu răsplătirea sfinților ce formează cetatea: aceștia vor sluji Mielului, vor vedea Fața Lui, Numele Lui va fi pe frunților lor, vor fi luminați de Dumnezeu Însuși și vor împărăți în vecii vecilor. Părtășia cu Mielul este răsplata lor (vor vedea Fața Lui), și marele lor privilegiu este slujirea Mielului. Dar a sluji, în Împărăția lui Dumnezeu, înseamnă a împărăți. Deci ei vor guverna împreună cu Mielul tot ce este creat pentru eternitate! V.5 insistă din nou pe absența nopții. Nu va mai exista Ispititor. Posibilitatea căderii nu va mai fi! Acest lucru este foarte important pentru umanitatea răscumpărată. Ea a trăit trauma pierderii paradisului. Este firesc să se întrebe: există riscul să pierdem și acest paradis? Dumnezeu îi asigură că nu. Un pământ și un cer nou, fără de păcat, guvernat de Dumnezeu și în care răsplata este însuși Dumnezeu. Nicio altă religie de pe pământ nu oferă o asemenea speranță. Binele viitor propus de celelalte religii este eclipsat cu ușurință de speranța credinței creștine. Iar modul în care este descris Noul Ierusalim ne arată că răsplătirea sfinților răscumpărați de pe pământ este inimaginabil de mare! Slava lor este mai mare decât cea a îngerilor, decât cea a celor mai slăviți heruvimi, decât cea a lui Lucifer de altădată, decât cea a lui Adam din Eden, decât cea a Templului ceresc din prezent! Ei vor forma Noul Templul al lui Dumnezeu, și vor fi pentru eternitate singura Locuință a lui Dumnezeu și unica Mireasă a Mielului. Doar ei vor ședea pe scaunul de domnie împărățind (slujind) cu Mielul pentru veșnicie!

STUDIU SPECIAL: NOUL IERUSALIM (21, 9-27): tema Noului Ierusalimului, apare într-o descriere detaliată pe care comunitatea în ascultare, în mod spontan, o contrapune viziunii precedente a Babilonului celui Mare: splendoarea lui devine acum sigla binelui şi a triumfului. Splendoarea oraşului este descrisă cu ajutorul aceloraşi imagini (pietre preţioase) care îl descriau pe Dumnezeu şezut pe tronul său (cf. Ap 4, 3; 21, 11). Noul Ierusalim poate fi acum descris în detaliu, începând cu aspectul său exterior, cu ziduri şi porţi. Este înconjurat de ziduri mari şi înalte (v. 12) nu pentru a apăra oraşul, ale cărui porţi sunt mereu deschise, ci asemenea unei frontiere simbolice care separă ceea ce este înăuntru de ceea ce este afară - neamurile, despre care au vorbit. Porţile sunt câte trei pe fiecare latură: cele patru puncte cardinale indică faptul că din orice parte este posibil accesul în oraş, după cum prevăzuse Iisus: „Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor” (Mt 8, 11). Dimensiunile oraşului sunt imense (cifre care depăşesc imaginaţia) şi perfecte (forma rectangulară, înălţimea egală cu baza). Forma cu bază rectangulară, cu 184 lungimea, înălţimea şi lăţimea egale, duce cu gândul la un cub gigantic, semn al perfecţiunii; în formă cubică era construită şi Sfânta Sfintelor în templu. Dimensiunile sunt pur şi simplu imense: latura megacubului este de peste 2.200 km (12.000 de stadii) şi înălţimea zidurilor de circa 65 m (144 coţi). Dacă fixăm 185 m ca echivalentul unui stadiu, ar fi circa 2.200 km, de 100 de ori estimarea pe care Herodot o făcea suprafeţei Babilonului!! Dacă fixăm 45 cm echivalentul unui cot, se obţin 64,8m pentru înălţimea zidurilor. Materialele preţioase din care era construit oraşul în v.18-21 amintesc de imaginile din v. 11 şi constituie un progres; nu trebuie interpretate separat, ci văzute toate împreună ca un mod de a descrie luminoasa şi splendida frumuseţe a Noului Ierusalim, culme a apropierii şi prezenţei lui Dumnezeu. Există apoi o trimitere mai subtilă. Marele Preot purta o mantie pe care erau fixate 12 pietre, simbol al celor 12 triburi. Când intra în templu şi ajungea în prezenţa lui Dumnezeu, toate cele 12 triburi, reprezentate prin pietrele mantiei, erau în contact cu gloria divină: „Şi va purta Aaron, când va intra în cortul adunării, numele fiilor lui Israel pe hoşenul judecăţii, la inima sa, spre veşnică pomenire înaintea Domnului” (Exod 28, 29). Ceva asemănător fusese anunţat de profetul Ezechiel care conclude astfel descrierea oraşul său ideal: „Oraşul se va numi din acea zi înainte: Acolo este Domnul” (Ez 48, 35). De la examinarea exterioară, se trece acum în interiorul oraşului. Prima surpriză constă în lipsa totală a templelor. Explicaţia este că Dumnezeu însuşi şi Mielul sunt templul său. Autorul vrea să spună că au dispărut toate mijlocirile dintre uman şi divin, fiindcă de acum tot oraşul este sfânt şi comuniunea cu Dumnezeu este spontană. Se observă marele progres: nu doar că Dumnezeu locuieşte cu oamenii, ci Dumnezeu însuşi este casa oamenilor. Se regăseşte aici teologia celei de-a IV-a Evanghelii despre imanenţa reciprocă dintre credincios şi Hristos, de fapt, aici se încheie traiectoria spaţială a lui a crede-a merge-a rămâne: discipolul este cel care vrea să cunoască unde se află Iisus pentru a rămâne cu el (cf. In 1, 39). Aici Dumnezeu vine în întâmpinarea nevoii omului de a sta cu El. Dacă Dumnezeu este prezent, atunci noaptea, simbol al oricărei negativităţi, nu va mai exista (cf. 21, 25b). Lumina veşnică emanată de prezenţa lui Dumnezeu, îi luminează pe toţi. Se împlineşte profeţia din Is 60, 19 şi mai mult încă, se materializează promisiunile lui Iisus care asigurase: „Eu sunt lumina lumii” (In 8, 12). Surprizele şi loviturile de teatru nu au luat sfârşit. Universalitatea fără limite a Noului Ierusalim, care trăieşte prin lumina-viaţă a lui Dumnezeu, nu este o universalitate automată (cf. 21, 27). Mesajul din liric devine exortativ: comunitatea se vede îndemnată să se ţină departe de orice negativitate morală. Porţi deschise da, porţi pe toate cele patru laturile, însă totuşi porţi care fac diferenţa şi separă ceea ce este înăuntru de ceea ce este afară: „Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului” (21, 27). Oraşul lui Dumnezeu, văzut până acum ca oraşul luminii eterne, în acest moment este reprezentat ca oraş al vieţii. Nu este o simplă revenire la primul paradis, evocat de pomul vieţii, ci este desăvârşirea proiectului-Paradis înscris în prima creaţie. Un fluviu cu apă vie, care în Ez 47, 7.12 ţâşneşte din templu şi în In 7, 38, din inima credinciosului, în Ap 22, 1 izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, care substituie templul. Apa este „limpede precum cristalul”, deoarece este apa vieţii înseşi a lui Dumnezeu. Un pom al vieţii din mijlocul pieţei şi pe cele două maluri ale râului semnifică însăşi viaţa lui Dumnezeu, aflată la completa şi permanenta dispoziţie a tuturor: „frunzele... tămăduiesc neamurile” (cf. 22, 2), căci în noua lume nu va mai exista nici boală, nici durere, nici moarte. Atunci „vor vedea chipul lui” (v. 4), pentru că Dumnezeu va locui cu oamenii şi va fi casa lor. În sfârşit, îl vor putea vedea pe Dumnezeu aşa cum este (cf. Mt 5, 8; 1 In 3, 2) şi va fi o deplină fericire, aceea care potoleşte cea mai profundă dintre aspiraţiile omului. Dacă toate acestea sunt adevărate, aşa cum sunt, nu rămâne altceva decât să strigăm: „VINO, DOAMNE IISUSE, Maranà tha!”

Apocalipsa 22 - Recapitulare, autentificare, șapte promisiuni finale:

 Suntem gata să luăm de la ochii credinței telescopul revelației și să ne întoarcem în cotidian. Mărturisesc lipsa mea de entuziasm în această direcție. Sper să fi determinat prin aceste studii decizia de a privi mai mult la lucrurile de sus și să umblăm prioritar pentru ele. Viața are limite stânjenitoare. Eternitatea este nesfârșit mai largă. Ultimul capitol al Apocalipsei este și „EPILOGUL” cărții. După o scurtă recapitulare (22:3-5), urmează autentificarea cărții (22:5-11), o  septadă a ultimelor promisiuni (22:6-15) și un apel final către cititori (22:16-21).

I. Recapitularea finală este scurtă, dar completă: Nouă ne-a trebuit tot capitolul precedent pentru a spune ceva din elementele integrării noastre în eternitate. Apostolului Ioan, acest meșter artizan al cuvintelor, acest dăltuitor desăvârșit al frazei, reușește să facă acelaș lucru în numai trei versete! „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:3-5). Blestemul va fi înlăturat - o restaurare desăvârșită; tronul divin va fi în mijlocul nostru - o administrare desăvârșită; robii Lui Îl vor sluji - o subordonare desăvârșită; vor vedea fața Lui - o transformare desăvârșită; Numele Lui va fi pe frunțile lor - o identitate desăvârșită; Dumnezeu îi va lumina - o iluminare desăvârșită; vor împărății în vecii vecilor - o promovare desăvârșită.

II. Urmează autentificarea cărții: Apostolul Ioan ne spune că Apocalipsa este completă. Ea este exact atât cât ne trebuie. Nu trebuie adăugat nimic și nu trebuie scos nimic. O putem numi „testamentul testamentului lui Dumnezeu”. Ca să arate clar că aici se încheie cartea, apostolul Ioan scrie o încheiere în aceiași termeni și cu aceleași idei ca și introducerea. Apocalipsa se găsește între două coperți asemănătoare. Prima o confirmă pe cealaltă, închizând astfel între ele conținutul revelației. Avem astfel:

Sursa profeției: Dumnezeu și Iisus: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan” (Apocalipsa 1:1). Şi îngerul mi-a zis: Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 22:6).

Obiectul profeției: Iisus Hristos: „ … care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Iisus Hristos şi a spus tot ce a văzut” … „şi din partea lui Iisus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului!” … „Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaş cu voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Iisus Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Iisus Hristos” (Apocalipsa 1:2,5,9). „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” … „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta” … „Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:16,18,20). 

Subiectul profeției: evenimentele viitoare: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan” (Apocalipsa 1:1). Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 22:6).

Mediatorul profeției: îngerul: „Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan,” (Apocalipsa 1:1). „Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate” …„Şi după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului care mi le arăta, ca să mă închin lui” … „Eu , Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici.” (Apocalipsa 22:6,8,16).

Scribul: Ioan profetul: „Ioan, către cele şapte Biserici care sunt în Asia: Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine şi din partea celor şapte duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie” (Apocalipsa 1:4). „Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea” (Apocalipsa 22:8).

Calitatea: profeție adevărată: „Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1:3).  Apoi mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape” (Apocalipsa 22:10).

Destinatarii profeției: robii Lui: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan” (Apocalipsa 1:1). Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 22:6).

Binecuvântații profeției: ascultătorii: „Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1:3). Şi iată, Eu vin curând! Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prorociei din cartea aceasta!” (Apocalipsa 22:7).

Avertismentul profeției: necredincioșia: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.” (Apocalipsa 1:7). „Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!” „Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” (Apocalipsa 22:11-12)

Pecetluitorul profeției: Alfa și Omega: „Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă” (Apocalipsa 1:7). „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Apocalipsa 22:13).

Nădejdea profeției: revenirea Lui: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin” (Apocalipsa 1:7).  „Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”… „Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:12, 20).

 Pentru că aici se încheie descoperirile din această carte, Ioan le termină cu un mesaj pozitiv. Urmează …

III. Septada promisiunilor finale: Este o cumulare de șapte promisiuni solemne. Sunt unele din cele mai semnificative cuvinte din Biblie. În ele auzim vocile îngerilor, vocea Domnului Iisus, vocea Duhului Sfânt, vocea Bisericii și vocea lui Ioan. Sunt cuvinte care subliniază responsabilitatea celor ce au citit această carte. Ea poate aduce binecuvântare sau blestem în funcție de atitudinea celor ce i-au citit mesajul. Se cade, așadar, să le analizăm și noi cu toată atenția. Este vorba despre viața și destinul fiecăruia dintre noi. Lasă-le să-ți modeleze întreaga viață, scopurile ei, stilul de viață, prioritățile, scopurile și preocupările de fiecare zi.

1. Promisiunea autenticității: „Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 22:6). Spre deosebire de alte cărți ale oamenilor care conțin punctele lor de vedere, speculațiile lor și priceperea lor în mijloacele de amăgire, Apocalipsa este izvorâtă direct din inima și din mintea lui Dumnezeu. Versetele de mai sus sunt asemenea unei notarizări legale cu „apostilă”, care stabilește că ceea ce este scris este în întregime legal și autentic, fără putința de a mai adăuga sau scoate ceva din varianta finală. „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.” (Apocalipsa 22:18-19).

2. Promisiunea revenirii Lui: „Şi iată, Eu vin curând!” (Apocalipsa 22:7a).

3. Promisiunea binecuvântării pentru cei ascultători: „Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prorociei din cartea aceasta!” (Apocalipsa 22:7b). Aceasta se adaugă celor făcute biruitorilor din bisericile amintite în capitolele 2 și 3 ale Apocalipsei.

4. Promisiunea integrării în rândul creaturilor cerești: „Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea. Şi după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului care mi le arăta, ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: „Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, prorocii, şi cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu” (Apocalipsa 22:8-9). În toată Biblia, îngerii au fost apariții grozave și înspăimântătoare. În pragul veșniciei, Ioan experimentează pentru noi integrarea în rândul făpturilor cerești. Declarația îngerului este ca un discurs de acceptare și o inițiere în lumea care ne așteaptă.

5. Promisiunea înțelegerii Apocalipsei: „Apoi mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape. Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!” (Apocalipsa 22:10-11). Iată un verset care trebuie arătat tuturor celor care pretind că nu putem studia Apocalipsa pentru că este o carte imposibil de înțeles și aplicat în viață. Lumea caută inițiere în taine ascunse. Dumnezeu și-a așezat adevărul „la vedere”, ca să fie aflat de toți.

6. Promisiunea răsplătirii la cea de a doua venire: „Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Apocalipsa 22:12). Domnul Iisus nu i-a mințit pe ucenicii Lui! El vrea ca fiecare generație să-L aștepte cu înfrigurare în anticiparea lucrurilor glorioase pe care ni le-a pregătit. Toate lucrurile își au un sfârșit, iar sfârșitul tuturor lucrurilor este legat de persoana și lucrarea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

7. Promisiunea răsplătirii celor ce și-au spălat hainele: „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate! Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!” (Apocalipsa 22:14-15). Cartea aceasta nu este doar o ducumentare care să ne satisfacă nouă curiozitatea. Ea este o motivație pentru schimbarea vieții prin acceptarea spălării în sângele răscumpărător al Mielului lui Dumnezeu. Persoana Lui împarte lumea în două categorii: cei salvați și cei pierduți pe vecie; cei care au fost iertați prin pocăință și credință și cei care au ignorat persoana și lucrarea lui Iisus Hristos. Aceștia vor rămâne în afara binecuvântărilor cerești, purtându-și pedeapsa păcatele lor în eternitate.

Cap. 22 - comentariu suplimentar 1:

 O altă descriere glorioasă urmează după aceasta, la începutul capitolului 22. „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, strălucind ca cristalul, izvorând din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”. Nu mai sunt fulgerele şi tunetele şi glasurile, caractere ale perioadei tranzitorii de judecată care umple intervalul între răpirea Bisericii şi domnia împreună cu Hristos, ci figura întrebuinţată aici se potriveşte acestui timp în care Hristos şi Biserica domnesc în pace: „Un râu cu apa vieţii, strălucind ca cristalul, izvorând din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului. În mijlocul străzii ei și pe cele două maluri ale râului era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului sunt pentru vindecarea neamurilor.” Pomul vieţii nu poartă numai ceea ce producea primul, ci acum, după plinătatea proviziei harului lui Dumnezeu faţă de om, el dă mai întâi pentru omul în slavă, cele douăsprezece feluri de rod, apoi ceea ce se potriveşte de asemenea omului pe pământ, o porţie pe care o dă bunătatea unui Dumnezeu care Se arată în împărăţia Sa. „Nu va mai fi niciun blestem. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea. Robii Lui îi vor sluji.” Versetul 6 confirmă încă odată toate aceste cuvinte şi, în legătură cu ele, venirea Domnului este înfăţişată pentru a întări însemnătatea ei. „Şi iată, Eu vin curând! Ferice de cel care păzeşte cuvintele prorociei cărţii acesteia.” Atunci este afirmat din nou caracterul acestei profeţii, caracter care derivă din faptul că creştinismul a luat deja locul său: „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta.” În timpul lui Daniel şi pentru Daniel însuşi, cartea era pecetluită (Daniel 12.4,9); era atunci caracterul vechilor prorocii, dar nu al cărţii lui Ioan. „Şi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta, căci timpul este aproape.” Vremea nu era aproape în epoca lui Daniel. Pentru Biserică, vremea este totdeauna aproape. În caracterul său propriu, ca si în lucrurile care sunt partea sa, ea nu cunoaşte deloc timpul. Tot ceea ce aparţine trupului lui Hristos este în afara pământului şi a lumii. Biserica este din Cer; şi, în Cer nu există nici timp, nici ceva care să-l măsoare. Există în Cer luminători care marchează vremurile şi anotimpurile pentru pământ. Dar Biserica se compune din persoane chemate în afara pământului și ea nu este din lume; în consecinţă, pentru ea vremea este totdeauna aproape. De îndată ce Hristos a fost vestit ca aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi, prin urmare, chiar de la începutul creştinismului, El era de asemenea înfăţişat ca fiind gata să judece viii şi morţii (1 Petru 4.5) şi El rămâne astfel până în vremea de azi. Biserica se continuă, potrivit voii Domnului. El poate, după planurile pe care le-a făcut, să prelungească sau să scurteze acest interval de timp care este în întregime în mâinile Sale, dar Biserica nu are nimic de a face cu timpurile şi evenimentele. Pentru iudeu, dimpotrivă, există neapărat date; pentru el, mari schimbări trebuie de asemenea să aibă loc şi de aceea, deoarece Daniel îi reprezintă pe iudei, diferenţa rămâne vădită. Pentru creştin, această carte nu este pecetluită. Totul este deschis, pentru că Duhul Sfânt locuieşte în noi, „căci Duhul cercetează toate, chiar cele mai adânci lucrări ale lui Dumnezeu.” Găsim, în legătură cu această cartea, avertismentul cel mai solemn. „Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este drept să trăiască şi mai departe în dreptate. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!” Timpul despre care se vorbeşte aici nu ne priveşte deloc pe noi, ci pe aceia care vor fi pe pământ după ce noi vom fi departe. Totul este fixat atunci. Nu va mai fi timpul de a căuta îndurarea: oricare ar fi starea în care Domnul ne va găsi le venirea Sa, totul este încheiat şi fixat, nu mai este cazul de schimbare. În consecinţă, citim: „Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine.” Vedem că aceasta se referă la ceea ce a fost înainte - nu numai la venirea Sa pentru noi care păzim cuvintele profeţiei din această carte, ci şi pentru cei pe care îi va găsi aici pe pământ, „pentru a da fiecăruia după cum este fapta lui.” După aceasta Iisus Se prezintă El însuşi şi în acelaşi timp anunţă că a trimis pe îngerul Său. „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească aceste lucruri în biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.” Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică „Vino!” Şi cel însetat să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” Astfel Hristos, înfăţişat nu numai ca Rădăcina şi Sămânţa lui David, dar şi ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă, face să ţâşnească, sub acţiunea Duhului Sfânt, manifestarea de sentimente din inima Bisericii. Ea nu poate să audă vorbindu-se despre El în legătură cu acest punct de vedere, fără să dorească îndată ca El să vină. Ea nu zice, este adevărat: „Vino repede”; aceasta n-ar fi potrivit nici cu ea, nici cu creştinul. Ceea ce ni se potriveşte este răbdarea aşteptării. Dimpotrivă, cât este de preţios pentru inimă că El este Cel care zice: „Eu vin repede!” Şi Hristos singur, în Scriptură, vorbeşte totdeauna astfel. Cât despre noi, nu putem spune numai: „Vino!” Noi dorim fără îndoială ca El să vină curând, dar îi lăsăm Lui să hotărască momentul venirii, pentru că noi cunoaştem dragostea Sa şi putem să ne încredem în El. Noi ştim că, dacă El întârzie, nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui (2 Petru 3.9), ci are o îndelungă răbdare pentru mântuirea tuturor. Şi, cine ar vrea să lipsească sufletul de mântuire sau să-L împiedice pe Domnul de a o arăta? „Şi Duhul si Mireasa zic: Vino!” Lui Iisus I se adresează acest suspin. Spre care altul ar putea să fie îndreptat? Mireasa face să se urce spre Mire această dorinţă, iar Duhul Sfânt dă putere acestei revărsări a inimii sale. Dar, în afară de asta, este de asemenea un mesaj pentru alţii, un cuvânt adresat acelora care aud. „Cine aude să zică: Vino!” Ei sunt invitaţi să rostească aceeaşi chemare. Dacă credeţi, nu vă temeţi deloc, chiar dacă nu veţi avea decât puţină cunoştinţă: Domnul nu uită nici nu dispeţuieşte pe aceia care prin comparaţie cu alţii ar fi lipsiţi de pricepere. Tocmai această clasă de persoane o are El în vedere, în invitaţia făcută acelora care aud, de a spune: „Vino!” Mireasa reprezintă pe aceia care au în mod normal stăpânirea şi se bucură de drepturile lor. Mulţi n-au ajuns încă la acest punct, dar Domnul nu-i uită. „Cine aude să zică: Vino!” A fi auzit numai glasul Său este, la urma urmei, punctul de plecare al oricărei binecuvântări. Nu este bucuria deplină, dar de aceasta depinde totul. Este drumul care conduce la tot, este luarea în stăpânire şi bucuria actuală pentru toate. „Cine aude” să fie deci încurajat să zică: „Vino!” Nu este nimic în Iisus care să poată sau să trebuiască să vă oprească, nici să vă cauzeze vreo teamă. În El însuşi, vă veţi bucura, chiar dacă n-aţi fi avut aici pe pământ deplina cunoştinţă a tot ce este El. Dar în acelaşi timp când Biserica zice lui Hristos: „Vino!” şi când invită pe cei care cred să se unească fără teamă cu ea în această chemare, ea nu-i uită pe aceia care sunt nişte sărmani păcătoşi, fie că ei au convingerea adâncă despre faptul acesta, fie că ei simt numai o dorinţă produsă de harul lui Dumnezeu, ceea ce este cea mai slabă expresie a nevoii unui păcătos. Astfel Domnul găseşte loc pentru tot ceea ce este roadă propriului Său har - pentru chemarea de har, de asemenea, chiar dacă omul încă nu a dat un răspuns. Totuşi dispreţul harului duce neapărat la judecată. Cartea se termină după un avertisment solemn către aceia care ar adăuga sau ar scoate ceva din conţinutul ei. „Cel care dă mărturia despre aceste lucruri, zice: Da, Eu vin repede. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” „Da, Eu vin curând”; cât de preţioase sunt aceste cuvinte după o atât de lungă aşteptare! După atâtea dureri, încercări, greutăţi, primejdii, cât este de plăcut să ai un astfel de cuvânt, rostit de Acela care este sfânt şi Adevărat şi care cu siguranţă are să vină în credincioşia iubirii Sale. El nu va uita să împlinească făgăduinţa pentru care a dat o arvună inimilor noastre. El vine, şi pentru noi aceasta va fi în curând. Să poată inimile noastre, eliberate de orice piedică, să răspundă nestânjenit „Amin” la cuvântul Său de iubire şi de adevăr! Harul Său să fie cu toţi!

Cap. 22 - comentariu suplimentar 2:

 Pasajul 22:6-20 reprezintă încheierea sau epilogul cărții. Finalul cărții subliniază câteva idei foarte importante.

1. Ioan este surprins a doua ora încercând să se închine îngerului. Observăm că tot în contextul slavei Miresei el simte o nevoie extrem de intensă de a se închina. Slava Miresei este deci cu adevărat apogeul revelației și a gloriei planului lui Dumnezeu!

2. Se insistă de câteva ori că lucrurile vestite se întâmpla repede și că Iisus vine curând. Tocmai din această pricină profeția nu trebuie pecetluită (ca cea a lui Daniel din vechime). Deci Apocalipsa a fost dăruită pentru a fi înțeleasă tocmai pentru că vremea este aproape. După 2000 de ani de istorie ne întrebăm ce înseamnă acest misterios în curând? Teologii care văd profețiile din Apocalipsa axate în special pe evenimentele din primul secol/primele secole (căderea Ierusalimului din anul 70/căderea Romei) rezolvă mai ușor această problemă. Însă Hristos cred că ne vorbește aici cu claritate despre revenirea Sa în slavă. Ce înseamnă în curând? Ar putea însemna că pentru Dumnezeu timpul curge altfel (vezi 2 Petru cap.3a), dar și faptul că evenimentele finalului pot începe oricând în istorie, și, astfel, trebuie să fim mereu în veghere.

3. V.11-15 pune din nou în contrast destinul celor credincioși cu cel al celor necredincioși. Dumnezeu va da fiecăruia după fapta lui. Nu toți vor fi pedepsiți, și nu toți vor fi mântuiți. Revelația Apocalipsei ne cheamă la sfințire. Cel necurat să fie necurat mai departe și să suporte consecințele, iar cel neprihănit să se sfințească mai departe pentru a se bucura de răsplătire.

4. Cel ce a adeverit toate aceste lucruri este Iisus, unicul și adevăratul Mesia al Vechiului Testament (rădăcina și sămânța lui David și Luceafărul de dimineață!). Vestirea Sa este o mare chemare la mântuire (VINO!). Duhul și Mireasa întăresc această chemare. Este posibil ca strigătul VINO! Al Duhului și Miresei să însemne și o chemare a Mirelui.

5. Apocalipsa este o carte sacră și inspirată, și mesajul ei este complet și mântuitor. Ea este o sinteză a planului lui Dumnezeu și a Evangheliei lui Hristos. De aceea, cel care adaugă sau scoate ceva din această carte, se atinge de Evanghelie, și din această pricină se sortește singur la pierzanie eternă.

6. Cartea se încheie cu rugăciunea: Vino, Doamne Iisuse! Este răspunsul așteptat din partea Miresei la această minunată revelație. Întreaga viață de sfințire și așteptare a Miresei de pe pământ trebuie să fie un strigăt profund către urechea Mirelui: Vino, Mire drag!

Apocalipsa 22 - Testul final: De ce trebuie să revină Iisus Hristos? „Eu , Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă”. Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:16-17). Înainte de a începe testul nostru, dați-mi voie să plec de la o altă întrebare: De ce a fost scrisă Apocalipsa? Nu pentru că apostolul Ioan a vrut-o și nu pentru că Biserica ar fi cerut-o. Autorul ei este Dumnezeu, iar intenția cu care ne-a trimis această „descoperire a descoperirilor”, această chemare a transcendenței este „mărturia lui Iisus Hristos” care este duhul tuturor profețiilor (Apocalipsa 19:10). Singura soluție pentru problemele istoriei și pentru viața fiecăruia dintre noi ne-a fost dată de Dumnezeu și este: Iisus Hristos! El este „soluția finală” a lui Dumnezeu! Orice altă soluție filozofică, politică, administrativă sau militară propusă de altcineva este „antihristică”. Dacă ar fi existat o altă soluție petru lume și pentru viața ta, Dumnezeu, ca un Tată ideal, nu și-ar fi trimis Fiul să moară. Aceasta a rămas convingerea scribului ales de Dumnezeu să aștearnă pe hârtie această carte: „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti - prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2:18). „Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa” (1 Ioan 5:9-12). „Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Iisus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul!” (2 Ioan 7). Viața noastră a fost salvată prin prima venire a lui Iisus Hristos. Ea va fi proslăvită la cea de a doua Sa venire. După întunericul care domnește acum peste lume, venirea Domnului Iisus va inaugura pentru noi  zorii unei eternități fericite, simbolizate metaforic prin apariția Lui ca „luceafăr de dimineață”. Este o numire interesantă din cauza lui Lucifer, arhanghelul care ar fi trebuit să dea tonul în ierarhia slavei lui Dumnezeu, dar s-a pervertit și a ajuns să răspândească întunerecul. Iisus Hristos poartă profetic numirea de „Luceafăr” pentru că „El este lumina care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:9). El trebuie să revină în lume pentru că este Lumina lumii! Vestea aceasta apare de trei ori în textul Noului Testament: „Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2 Petru 1:19). „Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă” (Apocalipsa 2:28). „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” (Apocalipsa 22:16). La prima venire, Fiul lui Dumnezeu a început o lucrare pe care și-o continuă astăzi la dreapta Tatălui și pe care o va desăvârși la cea de a doua Lui venire.

 Așadar, de ce trebuie să revină Iisus Hristos? Aceasta este întrebarea-test din care se vede cât de mult am înțeles mesajul transcendental al Apocalipsei. Vă ofer nouă răspunsuri valabile pe care le-au dat teologii la această interogare.

1. Promisiunea lui Dumnezeu o cere: Vechiul Testament este plin de promisiuni mesianice. De la Gen. 3:15 la Maleahi 4:2, cineva a numărat nu mai puțin de 333 de promisiuni mesianice. Cele peste 100 de profeții despre prima venire s-au împlinit întocmai. Intrarea călare pe măgăruș, împărțirea hainelor Lui, mâinile și picioarele străpunse, respingerea Lui profețită în Isaia 53, puteau fi considerate drept „simbolice” înainte de venirea lui Hristos. Noul Testament ni le prezintă însă în împlinirea lor literală „ca să se împlinească Scriptura” (Mat. 26:56, cf. 2:15; 4:14-16; 8:17; 12:17-21; 13:35; 21:4-5; 27:35; Ioan 12:38; 15:25; 19:24, 28). Biblia spune că „Dumnezeu nu poate să mintă” și că El nu se răzgândește (Numeri 23:19; Tit 1:2). El va împlini tot ce a promis. Dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos trebuie să vină iarăși.

2. Învățătura lui Iisus o cere: Învățăturile date de Hristos în timpul vieții pământești sunt pline de referințe la cea de a doua venire a Sa. (Matei 24-25; Luca 21). Când era la judecată, Iisus și-a apărat dumnezeirea printr-o declarație îndrăzneață despre revenirea Sa în termeni de slavă: „Da, sunt” i-a răspuns Iisus. „Și veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii și venind pe norii cerului” (Marcu 14:62). În noaptea vânzării Lui, Domnul le-a spus ucenicilor: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi” (Ioan 14:2-3). Nu numai credibilitatea Tatălui este la mijloc, ci și credibilitatea Fiului. Dacă Iisus nu se întoarce, El este dovedit ca mincinos.

3. Mărturia Duhului Sfânt o cere: Duhul Sfânt este „Duhul Adevărului” (Ioan 14:17; 15:26) și mărturisește prin autorii Noului Testament despre revenirea lui Iisus Hristos. Fie că este vorba despre apostolul Pavel (1 Corinteni 1:4-7; Filipeni 3:20; Coloseni 3:4; 1 Tesaloniceni 4:16-17; etc.), fie că este vorba despre apostolul Petru (1 Petru 1:13; 5:4; 2 Petru 3), sau de apostolul Ioan (1 Ioan 3:2), Duhul Sfânt depune mărturie despre ceea ce ne-au spus și Tatăl și Fiul, anume că Domnul Iisus Hristos trebuie să vină iarăși.

4. Destinul Bisericii o cere: În prezent, Dumnezeu „Și-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele” (Fapte 15:14) și își adună aleșii în trupul Bisericii. Ea trebuie să ajungă Mireasa pe care o va prezenta Dumnezeu Fiului Său, la cea de a doua Lui venire. Pavel folosește imaginea nunții în 2 Corinteni 11:2: „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată”. Nunta este o imagine foarte potrivită pentru felul în care poartă de grijă Hristos pentru Biserică (Matei 25:1-13; Efeseni 5:25-27; Apocalipsa 19:6-9). Putem fi siguri că Iisus Hristos se va întoarce să-și ia la Sine Mireasa, cum a promis (Ioan 14:2-3).

5. Stricăciunea lumii o cere: Lumea este un loc al stricăciunii și trebuie să fie pedepsită „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Matei 16:27). „Vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viață; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28-29). Binecuvântata nădejde a celui credincios (Tit 2:13) va aduce pentru lume groaza judecății (1 Tesaloniceni 1:7-10; Iuda 14-15; Apocalipsa 19:11-16). Domnul Iisus trebuie să se întoarcă să judece lumea. Dreptatea lui Dumnezeu o cere.

6. Viitorul lui Israel o cere: Pe vremea lui Pavel, Neamurile veneau în Biserică în număr mult mai mare decât evreii. În Romani 11, apostolul le precizează: „Și dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, și ai fost făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului” (v.17) „să ști că va veni o vreme când ramurile naturale ale măslinului vor fi altoite înapoi (v. 23-24)”. Acest eveniment este asociat de Pavel cu revenirea lui Hristos (v. 26). „În ziua aceea, evreii Îl vor boci pe Cel pe care L-au străpuns” (Zaharia 12:10) și Dumnezeu le va da mântuirea (Romani 11:26).

7. Persoana lui Hristos o cere: Ultima imagine a lui Hristos pe care au văzut-o oamenii a fost aceea de la Calvar: un om murind în agonia neputinței. După înviere, El nu s-a mai arătat lumii. Va trebui ca lumea să-L vadă iarăși ca să știe cu cine au avut de a face: „Vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor; oamenii își vor da sufletul de groază, în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere și slavă mare” (Luca 21:25-27). „Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin” (Apocalipsa 1:7).

8. Destinul lui Satan o cere: Satan, deși învins deja de Hristos la Cruce, mai este încă „domnul lumii acesteia” (Ioan 12:31; 14:30; 16:11; 2 Corinteni 4:4; Efeseni 2:2; 6:12; 1 Ioan 5:19). Ca adevărat Domn al lumii, Hristos trebuie să se întoarcă și să pună capăt domniei lui Satan. În Apocalipsa 5, când Hristos primește sulul cu cele șapte peceți, actul de proprietate al acestei lumi, El dezlănțuiește șirul celor șapte judecăți ale peceților (Apocalipsa 6-7). Urmează apoi șirul de judecăți ale trâmbițelor (Apocalipsa 8-9) și ale potirelor (Apocalipsa 16). La sfârșit, după un ultim efort al Satanei de a păstra stăpânire asupra lumii, Hristos însuși se va întoarce să-și răpună dușmanul și să-l arunce în pedeapsa veșnică a iazului de foc (Apocalipsa 19). Cu aceasta, biruința lui Hristoa asupra impostorului uzurpator va fi definitivă.

9. Nădejdea sfinților o cere: Pavel vorbește despre sfinți care vor avea parte de o premiere suplimentară: „De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”  (2 Timotei 4:8). Iar apostolul Ioan spune: „Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este” (1 Ioan 3:2). Ioan adaugă: „Cine are în el nădejdea aceasta se curăță după cum El este curat” (v. 3). Acesta este testul unei escatologii corecte. Nădejdea revenirii Domnului Iisus trebuie să-i facă pe cei ce cred în ea să se pregătească în curățire continuă. Este nădejdea venirii Lui motivație pentru sfințirea ta? Mai degrabă decât să fi preocupat obsesiv cu evenimentele politice ale acestei lumii, ai face bine să fi preocupat cu starea inimii tale înaintea lui Dumnezeu. Ești gata să-L întâmpini pe Hristos? Poți spune și tu aprins de iubire: „Vino Doamne Iisuse”? (Apocalipsa 22:20).

LA FINAL DE DRUM! Am întreprins lectura Apocalipsei ca pe un pariu: am fi capabili să citim şi să descifrăm o carte recunoscută ca fiind dificilă? Fiecare va răspunde pentru sine, examinând cât de pozitivă şi stimulativă a găsit-o pentru propria inteligenţă şi pentru propriul suflet şi o va folosi mai bine pentru propria viaţă spirituală. Unele referinţe sunt obligatorii. În vreme ce este răspândită convingerea că Apocalipsa este o aglomerare informă de episoade, cercetarea modernă a demonstrat că Apocalipsa este logică şi are o temă clară. Nu este imposibil de recunoscut şi o structură care are în „septenari/septade” pilonii săi de susţinere: şapte mesaje ale lui Hristos către şapte biserici din Asia Mică, şapte sigilii deschise de Hristos-Mielul, şapte urgii dezlănţuite de sunetul a şapte trâmbiţe, şi şapte sălbăticiuni dezlegate de vărsarea a şapte cupe/potire. Restul Apocalipsei pregăteşte sau completează septenarele, şi conduce la luminoasa concluzie a cărţii. Interpretând septenarul deschiderii sigiliilor cărţii divine după acelaşi criteriu aplicat septenariilor trâmbiţelor şi cupelor, care sunt septenarii ale urgiilor, cercetătorii moderni fac din Apocalipsă o carte a „catastrofelor”, uitând faptul că această carte cuprinde și partea luminoasă a revenirii Domnului, ă Împărăției Mesianice și  a Cerului Nou și Pământului Nou. Apocalipsa rămâne unul dintre textele cele mai misterioase şi mai fascinante ale Bibliei, cu siguranţă, nu unul dintre cele mai uşoare. Cine se pregăteşte să o citească este prins în bogăţia de imagini şi, poate, riscă să piardă din vedere planul său unitar. Noi am încercat să clarificăm şi să simplificăm.  Reluând principalele etape ale drumului nostru grăbit, după o primă privire sumară asupra cărţii pentru a o insera în filonul apocaliptic şi pentru a o cunoaşte în linii mari,  am abordat textul însuşi fiindcă doar printr-o lectură directă a Cuvântului lui Dumnezeu se poate ajunge la a-l înţelege. Scrisorile ne-au pus în legătură cu o realitate eclezială multiformă: am fost stimulaţi pentru o revizuire personală şi comunitară, ţinând ochii fixaţi asupra lui Hristos care ne propunea punctele unui examen de conştiinţă. Au apărut momente de mare consolare, dar şi de reproş, finalizat însă cu o ameliorare. Am avut un suspin de uşurare când am văzut că Mielul era în măsură să deschidă peceţile cărţii şi să interpreteze sensul istoriei. Am încetat să ne mai simţim nişte naufragiaţi aruncaţi de valuri şi am început să înţelegem că deasupra noastră se construieşte planul lui Dumnezeu care este un proiect al iubirii. Pentru a-l înţelege mai bine, am descifrat simbolurile. Cu o rapidă călătorie am trecut în revistă partea centrală a cărţii pentru a ne da seama de o situaţie care, validă în vremea lui Ioan, se repropune punctual în oricare perioadă a istoriei: viaţa fiecăruia şi a comunităţii este traversată de durere, şi totuşi aceasta nu distruge viaţa fiindcă este susţinută de o speranţă care vine de sus. Prezenţa lui Dumnezeu şi a lui Hristos în lumea oamenilor nu anihilează puterea răului care poate face în carne răni mortale. Răul nu este absent în istoria noastră personală sau în cea comunitară şi poate, de asemenea, să dea impresia că ne conduce nestingherit. Bătălia finală cu victoria totală şi definitivă a binelui, asigură pe toţi că va fi răsplătită credinţa în Dumnezeu: toţi trebuie să ştie să lupte, siguri de victoria care se obţine în Hristos, pentru Hristos şi cu Hristos. Lui cinstea şi gloria în veci! Dacă la final Apocalipsa rămâne totuşi o enigmă, sper că a devenit O PLĂCUTĂ ENIGMĂ, care merită să fie tot mai bine cunoscută şi descifrată. Pariul, totuși, continuă. Există oameni care studiază Apocalipsa pentru aspectul ei senzațional. Unii sunt curioși dacă regina Angliei este Izabela din Apocalipsa sau dacă Papa de la Roma este Antihrist sau măcar profetul mincinos! Eu am ales aspectul spiritual al lucrurilor. Dacă am reușit să provoc în voi o curiozitate care a fost apoi satisfăcută de revelația lui Dumnezeu sunt mulțumit. Mi-am îndeplinit misiunea. Pentru mine, Apocalipsa este un studiu permanent. Revin mereu să beau din izvorul acesta de apă vie, să mă hrănesc cu bucatele acestea alese. Fac și facem parte din aceia cărora Dumnezeu le-a promis că va veni să stea la masă cu noi. Vom cina mereu cu El și El va cina cu noi. Marele ospăț de-abia începe!