ȘTIINȚA - NECONTENITA CĂUTARE A ADEVĂRULUI - Ultima parte.

ȘTIINȚA - NECONTENITA CĂUTARE A ADEVĂRULUI - Ultima parte

1. „Miracolele” secolului XX:

 Ceea ce în secolul XIX părea un „miracol” imposibil de realizat a devenit o realitate în secolul XX. Într-o singură generaţie, oamenii au trecut de la conducerea propriului lor Ford Model T la emoţia urmăririi în transmisie color a primilor paşi făcuţi de om pe lună. Departe de a fi privite drept ceva ieşit din comun, „miracolele” realizate de ştiinţă sunt considerate în prezent lucruri absolut normale. „Realizările ştiinţifice de la începutul secolului XX, afirmă „The New Encyclopaedia Britannica”, sunt prea numeroase chiar şi pentru a fi enumerate.” Ea se referă la „un progres general”, cu menţiunea însă că „în fiecare domeniu major, progresul avea la bază eforturile meticuloase şi fructuoase ale secolului XIX”. Aceasta subliniază faptul că ştiinţa este, într-adevăr, într-o necontenită căutare a adevărului.

Apariţia echipelor:

 Deja în secolul XVII, în Europa au fost fondate societăţi ştiinţifice, echipe de savanţi care se întâlneau pentru a face schimb de idei şi informaţii. În scopul de a-şi face cunoscute ultimele descoperiri, aceste societăţi chiar au început să-şi publice propriile reviste. Aceasta a dus la un larg schimb de informaţii care a servit la consolidarea bazei pe care se putea clădi un viitor progres ştiinţific. Până în secolul XIX, universităţile deveniseră adânc implicate în cercetarea ştiinţifică, iar în anii care au urmat laboratoarele lor au făcut descoperiri importante. Până la începutul secolului XX, firmele comerciale şi-au instituit şi ele laboratoare de cercetare care, cu timpul, au elaborat noi medicamente, materiale sintetice (inclusiv plastice) şi alte produse. Publicul a tras foloase din acestea, iar firmele comerciale de cercetare au realizat profituri de milioane de dolari. Crearea acestor laboratoare şi echipe de cercetare dezvăluia o tendinţă spre cercetarea organizată în locul efortului individual. Unii savanţi se întrebau dacă aceasta era modalitatea cea mai bună. În 1939, John D. Bernal, fizician şi cristalograf irlandez, a pus această întrebare: „Trebuie oare ca ştiinţa să progreseze prin coordonarea întâmplătoare a muncii unor indivizi talentaţi, fiecare lăsându-se ghidat de propria lumină interioară, sau graţie unor grupuri sau echipe de lucrători care să se ajute reciproc şi să-şi cumuleze munca potrivit unui plan conceput dinainte, deşi flexibil?” Date fiind complexitatea şi costul ridicat al cercetării, Bernal pleda pentru munca în echipă, spunând că problema consta pur şi simplu în organizarea în mod corespunzător a activităţii. El a prezis: „Munca în echipă va tinde tot mai mult să fie modul de cercetare ştiinţifică”. Acum, în zilele noastre, este evident că Bernal avea dreptate. Tendinţa a continuat, accelerând procesul realizării „miracolelor” ştiinţifice ale secolului XX.

„Ce a făcut Dumnezeu!”

 La 24 mai 1844, această exclamaţie din patru cuvinte a fost telegrafiată cu succes la distanţă de peste 50 de kilometri de către Samuel Morse, inventatorul codului Morse. Atunci, în secolul XIX, au fost plantate rădăcinile „miracolului” telecomunicaţiilor secolului XX. Cu circa 30 de ani mai târziu, în 1876, Alexander Graham Bell se pregătea să testeze un transmiţător împreună cu Thomas Watson, asistentul său, când Bell a vărsat nişte acid. Strigătul său, „Dle Watson, veniţi aici. Am nevoie de dumneavoastră!”, s-a dovedit a fi mai mult decât un simplu strigăt de ajutor. Watson, care se afla într-o altă încăpere, a auzit mesajul, l-a recunoscut ca fiind prima frază complet inteligibilă transmisă vreodată pe cale telefonică, şi a venit alergând. De atunci, oamenii continuă să alerge la sunetul telefonului. Pe parcursul ultimilor 100 de ani, cunoştinţa ştiinţifică, asociată cu măiestria tehnologică, le-a oferit unui număr tot mai mare de oameni un standard de viaţă pe care niciodată nu-l atinseseră înainte. Lumea a fost redusă la dimensiunile unui cartier. „Imposibilul” a devenit ceva obişnuit. De fapt, telefonul, televizorul, automobilul şi avionul - şi toate celelalte „miracole” ale secolului XX - se identifică atât de mult cu lumea noastră încât aproape că uităm că omenirea a trăit fără ele în cea mai mare parte a existenţei sale. „Pe la începutul secolului XX”, notează „The New Encyclopaedia Britannica”, „succesele ştiinţei păreau să promită o supraabundenţă de cunoştinţă şi putere”. Dar progresele tehnologice care au avut loc între timp nu au fost asimilate în egală măsură pretutindeni, şi nici nu pot fi toate catalogate ca absolut benefice. „Puţini oameni, adaugă ea, au putut prevedea problemele pe care chiar aceste succese aveau să le aducă naturii şi societăţii umane.”

Care a fost cauza problemelor?

 Nicio vină nu poate fi atribuită adevărurilor ştiinţifice care ne ajută să înţelegem mai bine Universul, nici tehnologiei care le exploatează într-un mod practic spre folosul omenirii. Acestea două - ştiinţa şi tehnologia - sunt de mult timp asociate. Dar, potrivit cărţii „Science and the Rise of Technology Since 1800”, „relaţia strânsă dintre ele, acum familiară, nu a fost pe deplin dovedită decât abia recent”. Se pare că nici chiar în prima parte a revoluţiei industriale, relaţia dintre ele nu era prea strânsă. În timp ce cunoştinţa ştiinţifică nou dobândită contribuia la dezvoltarea a noi produse, tot la fel s-a întâmplat şi cu experienţa profesională, cu abilitatea manuală şi cu măiestria în domeniile mecanice. Însă, după ce a început revoluţia industrială, acumularea cunoştinţelor ştiinţifice s-a accelerat, prin aceasta creându-se o bază mai mare pe care tehnologia putea opera. Alimentată de cunoştinţe noi, tehnologia a început să încerce să inventeze modalităţi de uşurare a muncilor grele, de îmbunătăţire a sănătăţii şi de promovare a unei lumi mai bune, mai fericite. Însă tehnologia nu poate fi mai bună decât cunoştinţa ştiinţifică pe care se bazează. În cazul în care cunoştinţa ştiinţifică este defectuoasă, toate realizările tehnologice bazate pe ea vor fi, şi ele, cu deficienţe. Adesea, unele efecte secundare vor deveni evidente numai după producerea unor daune considerabile. De exemplu, cine ar fi putut prevedea că introducerea spray-urilor cu aerosoli, pe bază de clorofluorocarbon sau de hidrocarbon, avea să pună într-o zi în pericol stratul protector de ozon al pământului? Mai este implicat încă ceva - motivaţia. Un savant devotat poate că este interesat de cunoştinţa în sine şi poate că este dispus să dedice decenii din viaţa sa cercetării. Dar un om de afaceri, care poate este mai interesat de urmărirea profiturilor, este nerăbdător să dea o utilizare imediată cunoştinţei. Şi care politician va aştepta cu răbdare zeci de ani înainte de a utiliza tehnologia a cărei aplicare imediată consideră că i-ar putea oferi un avantaj? Fizicianul Albert Einstein a spus lucrurilor pe nume când a afirmat: „Forţa eliberată de atom a schimbat totul cu excepţia modului nostru de gândire, şi astfel ne îndreptăm spre o catastrofă fără egal.” Da, multe dintre problemele create de „miracolele” secolului XX au apărut nu numai din cauza unei cunoştinţe ştiinţifice defectuoase, ci şi din cauza dezvoltării rapide şi necontrolate a unei tehnologii motivate de interese egoiste. De exemplu, ştiinţa a descoperit că sunetul şi imaginile puteau fi transmise la distanţă - televiziune. Tehnologia a elaborat tehnica necesară realizării acestui lucru. Dar a fost un mod de gândire greşit din partea lacomului comerţ şi a publicului să folosească această remarcabilă cunoştinţă şi tehnologie pentru a introduce imagini pornografice şi scene violente cu vărsări de sânge în paşnicele camere de zi. În mod asemănător, ştiinţa a descoperit că materia putea fi transformată în energie. Tehnologia a dezvoltat tehnica necesară realizării acestui scop. Dar a fost un mod de gândire greşit din partea politicienilor naţionalişti să folosească această cunoştinţă şi această tehnologie pentru fabricarea bombelor nucleare care încă şi astăzi atârnă asemenea sabiei lui Damocles deasupra capului comunităţii mondiale.

Menţinerea ştiinţei la locul ei:

 Un alt mod de gândire greşit este acela de a permite ca instrumente concepute de tehnologie pentru a servi ca sclavi, să devină stăpâni. Revista „Time” avertiza referitor la acest pericol în 1983 când a ales în loc de obişnuitul ei om al anului, o „maşină a anului”, computerul. Time argumenta: „În timp ce oamenii se bazează pe computer pentru a face lucruri pe care obişnuiau să le facă în mintea lor, ce se întâmplă cu mintea lor? Dacă un dicţionar stocat în memoria computerului poate corecta cu uşurinţă orice greşeală de ortografie, la ce bun să mai înveţi ortografie? Iar dacă mintea este eliberată de munca intelectuală obişnuită, se va mai lansa ea în urmărirea unor idei importante sau va lenevi petrecându-şi timpul cu mai multe jocuri video? Stimulează în realitate computerul activitatea creierului sau, făcând atât de mult din munca sa, îi permite să încetinească ritmul?” Cu toate acestea, unii oameni sunt atât de impresionaţi de realizările ştiinţifice încât ridică ştiinţa la rang de divinitate. Savantul Anthony Standen a tratat această chestiune în cartea sa „Science Is a Sacred Cow” (Ştiinţa este o vacă sfântă) publicată în 1950. Chiar dacă s-ar putea să fi exagerat întrucâtva, Standen spune ceva demn de atenţie: „Când un savant îmbrăcat în roba sa albă face o declaraţie oficială pentru publicul general, s-ar putea să nu fie înţeles, dar cel puţin este sigur că va fi crezut. Oamenii de stat, industriaşii, miniştrii religioşi, responsabilii municipali, filozofii, toţi sunt puşi la îndoială şi criticaţi, savanţii însă - niciodată. Savanţii sunt fiinţe exaltate care stau chiar în vârful piramidei prestigiului, deoarece ei deţin monopolul asupra formulei „S-a demonstrat ştiinţific”, ceea ce pare să excludă orice posibilitate de dezacord”. Din cauza acestui mod de gândire greşit, unii oameni fac uz de anumite contradicţii aparente dintre ştiinţă şi Biblie ca dovezi de „înţelepciune” ştiinţifică în contrast cu „superstiţia” religioasă. Unii chiar văd în aceste aşa-zise contradicţii o dovadă a inexistenţei lui Dumnezeu. Însă, în realitate nu Dumnezeu este inexistent, ci mai degrabă presupusele contradicţii pe care clericii le-au creat prin interpretarea greşită pe care au dat-o Cuvântului Său. Prin aceasta ei îl insultă pe Autorul divin al Bibliei şi în acelaşi timp fac un deserviciu căutării necontenite a adevărului ştiinţific. Religia falsă/deformată, politica umană imperfectă şi comerţul lacom i-au modelat pe oameni în ceea ce sunt acum, „iubitori de sine, … nemulţumitori … neînfrînaţi”, egoişti care se lasă ghidaţi de un mod de gândire greşit. - 2 Timotei 3:1-3. Aceştia sunt oamenii şi organizaţiile care au creat problemele secolului XXI, probleme pe care ştiinţa este solicitată acum să le rezolve. Va reuşi ea oare? Răspunsul îl veţi afla în subtitlul următor.

2 .Ştiinţa şi problemele secolului XXI:

 Bazându-se pe realizările ştiinţifice ale secolului trecut, mulţi poate sunt sincer convinşi că ştiinţa va putea rezolva orice problemă pe care ar putea-o aduce secolul XXI. Ei împărtăşesc, probabil, opinia conform căreia, în prezent, ştiinţa este destinată să guverneze lumea.  Pentru ca ştiinţa să fie la înălţimea acestor aşteptări, ea ar trebui să rezolve multe dintre problemele pe care ea însăşi le-a generat. Devastarea mediului înconjurător, de care ştiinţa este răspunzătoare, este alarmantă. Cartea „5000 de zile pentru salvarea planetei” afirmă: „Dacă noi continuăm actuala cursă de exploatare a mediului, problema nu se mai pune dacă societatea modernă va supravieţui secolului XXI, ci dacă va dispărea cu o explozie sau cu un geamăt”. Aceasta nu prea pare o alternativă de dorit.

Limitele ştiinţei:

 „Mulţi savanţi din secolul XIX  au crezut adesea că vor ajunge într-o bună zi în posesia adevărului absolut şi a înţelegerii supreme”, spune cartea „The Scientist”. „Succesorii lor, continuă cartea, nu vorbesc decât despre o înţelegere parţială, despre o continuă apropiere de adevăr, fără ca să-l poată înţelege vreodată în mod complet.” Această absenţă a cunoaşterii absolute limitează în mod serios posibilităţile ştiinţei. Faptele ştiinţifice nu s-au schimbat niciodată de-a lungul anilor, în timp ce teoriile ştiinţifice s-au schimbat - şi încă de repetate ori. De fapt, uneori teoriile oscilau de la o extremă la alta. De exemplu, medicii credeau cândva că sângerarea era remediul pentru o maladie gravă. Mai târziu, ei au fost de părere că transfuzarea sângelui era soluţia. În prezent unii încep să înţeleagă că este mai bine să nu urmeze niciuna dintre aceste metode, ci să caute tratamente alternative mai puţin periculoase. Evident, ceea ce ştiu savanţii este cu mult mai puţin decât ceea ce nu ştiu. „The World Book Encyclopedia” notează: „Botaniştii încă nu cunosc cu exactitate cum anume are loc procesul fotosintezei. Biologii şi biochimiştii încă nu au găsit răspunsul la întrebarea cum anume a apărut viaţa. Astronomii încă nu au dat o explicaţie satisfăcătoare cu privire la originea Universului. Medicii şi fiziologii nu cunosc cauza sau tratamentul cancerului, nici nu ştiu cum să vindece diversele maladii virale. Psihologii și psihiatrii nu cunosc toate cauzele afecţiunilor mintale”. Ştiinţa este, de asemenea, limitată în sensul că ea nu poate fi mai bună decât savanţii înşişi. Cu alte cuvinte, carenţei în cunoaştere a unui savant i se adaugă imperfecţiunea sa. Autorii cărţii „5000 de zile pentru salvarea planetei” au descoperit că „în mod frecvent unele organizaţii specializate într-un anumit domeniu manipulau cercetarea, falsificau diagramele cost-profit şi nu dădeau publicităţii anumite informaţii pentru a vinde produse nocive sau pentru a continua activităţi nefaste pentru mediu”. Chiar dacă majoritatea savanţilor sunt cinstiţi, acesta nu este totuşi un motiv de a-i ridica în slăvi pe ei sau activitatea lor. „Ei sunt ca toţi oamenii”, spunea savantul de origine britanică Edward Bowen. „Fiecare îşi are lipsurile lui. Unii sunt devotaţi, alţii lipsiţi de scrupule, unii geniali, alţii de-a dreptul obtuzi. Am cunoscut unii dintre cei mai renumiţi savanţi, bărbaţi care au făcut un bine extraordinar omenirii. Şi, în timp ce nu am cunoscut niciun savant care să fi fost întemniţat, am cunoscut unii care ar fi meritat-o din plin!” Evident, din cauza numeroaselor sale limite, ştiinţa modernă nu este capabilă să rezolve problemele secolului XXI. Ea a eşuat în special în ce priveşte protejarea mediului şi, în loc să contribuie la eliminarea războiului, ea a contribuit la crearea armelor de distrugere în masă.

Se impune o acţiune urgentă!

 Cu toţii sunt de acord că trebuie să se întreprindă ceva de urgenţă. În 2015, în noiembrie, un grup de 1 575 de savanţi, printre care 99 de laureaţi ai premiului Nobel, au emis o declaraţie intitulată „Avertismentul savanţilor lumii pentru omenire”, care spune printre altele: „Nu mai rămân decât unul sau câteva decenii până când şansa eliminării ameninţărilor cu care ne confruntăm în prezent să fie pierdută şi perspectivele pentru omenire să fie restrânse în mod cosiderabil”. Ei afirmau: „Omul şi natura se află în conflict”. Avertismente similare au răsunat şi mai înainte. De fapt, în 1952, Bertrand Russell, filozof britanic din secolul XX, el însuşi un apărător al ştiinţei, a afirmat: „Dacă vrem ca viaţa umană să continue în pofida ştiinţei, omenirea va trebui să înveţe să-şi controleze pasiunile într-un mod care în trecut nu a fost necesar. Oamenii vor trebui să se supună legii, chiar şi atunci când vor considera că legea este nedreaptă şi arbitrară. Dacă lucrul acesta nu se va realiza, rasa umană va pieri, şi va pieri din cauza ştiinţei. O alegere clară trebuie făcută în interval de cincizeci de ani, alegerea între Raţiune şi Moarte. Şi prin „Raţiune” înţeleg consimţământul de a se supune legii stabilite de către o autoritate internaţională. Mă tem că omenirea va alege Moartea. Sper să greşesc”. Adevărul este că oamenii dispuşi să respecte normele drepte sunt în prezent puţini. Regretatul apărător al drepturilor cetăţeneşti, Martin Luther King, a făcut această remarcă potrivită: „Puterea noastră ştiinţifică a depăşit puterea noastră spirituală. Avem proiectile bine dirijate şi oameni prost dirijaţi”. Însă, în realitate Russel a descoperit, fără să-şi dea seama, soluţia la problemele lumii când a spus că omenirea va trebui „să se supună legii stabilite de către o autoritate internaţională”.

Cine poate rezolva problema?

 Este adevărat că Bertrand Russell nu s-a referit la o autoritate divină când a vorbit despre legea stabilită de o autoritate internaţională. Însă, ascultarea de legile emise de o astfel de autoritate este exact ceea ce se impune. Categoric, legile şi autorităţile umane nu oferă soluţia. Ele nu vor putea schimba niciodată lumea şi astfel să împiedice dezastrul. Filele întunecate ale istoriei dovedesc faptul că oamenii au nevoie de o conducere divină. Într-adevăr, numai Atotputernicul Dumnezeu poate furniza o autoritate internaţională care să aibă puterea şi capacitatea de a rezolva problemele secolului XXI și ale secolelor viitoare (Psalmul 83:18 - T.M.). Autoritatea căreia totul trebuie să i se supună societatea umană este Împărăția de 1000 de ani, condusă chiar de către Dumnezeu-Fiul. Cu mult timp în urmă, Biblia a profeţit cu privire la această Împărăție: „Căci un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat; şi domnia va fi pe umărul lui; şi numele lui va fi … Prinţ al Păcii. Împărăția Sa nu va avea sfârşit” (Isaia 9:6, 7, King James Version). Acest copil profeţit, Iisus Hristos, a fost conceput în mod miraculos de fecioara Maria şi s-a născut în Betleemul Iudeei. - Luca 1:30-33. Când a fost pe pământ Iisus i-a învăţat pe discipolii săi să se roage pentru venirea Împărăției lui Dumnezeu, zicând: „Voi, deci, aşa să vă rugaţi: … „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pămînt”” (Matei 6:9, 10). Numai conducerea divină a acestei planete va rezolva problemele societății. Știința, în ciuda progreselor sale, a dovedit că nu poate!