DRAMA ROMÂNIEI MARI.

 

DRAMA ROMÂNIEI MARI

 Vara anului 1940 a marcat pentru România punctul final al unui îndelungat proces de deteriorare progresivă a situației internaționale a țării. Cu foarte mare greutate se pot afla, în analele trecutului românesc, perioade mai dureroase, mai grave și mai primejdioase, pline de consecințe incalculabile, decât aceea din vara și toamna anului 1940. După declanșarea ofensivei Germaniei pe frontul occidental, încheiată cu capitularea Franței, practic România era complet izolată în plan internațional. Tot eșafodajul politic prin care România a căutat să asigure pacea și să-și asigure granițele a căzut în realitate prin înțelegerea de la München și a fost total distrus prin înțelegerea germano-sovietică din 23 august 1939, care hotăra definitiv asupra estului european.

Răul cel mai mic:

 Prin încheierea pactului sovieto-german, izolarea României era desăvârșită, iar Uniunea Sovietică, dintr-un posibil aliat luat în calcul de autoritățile române împotriva expansionismului german, devenea automat principalul pericol pentru independența și integritatea României. Mai mult, amenințarea sovietică ilustrată de acțiunile acesteia în Polonia, Finlanda și Țările Baltice și impunerea în teritoriile anexate a regimului comunist făcea să păleasca, practic, pericolul german, transformând în același timp Reich-ul într-o soluție preferabilă, în ultimă instanță, pentru salvarea existenței statului român și a regimului său politic. În condițiile în care se profila victoria germană pe frontul occidental, acompaniată în Răsărit de concentrări sovietice la granița de pe Nistru, s-a impus factorilor conducători de la Bucuresti soluția apropierii de Germania ca singura opțiune posibilă pentru a face față pericolului sovietic. Nu era, desigur, varianta dorită, ci era „răul cel mai mic”.

Pericolul sovietic:

 După încheierea războiului cu Finlanda, intențiile agresive ale Uniunii Sovietice împotriva României au început să capete contur în ritm rapid. Mai întâi, la 29 martie 1940, în fața Sovietului Suprem al URSS, V.M. Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Externe, rupea tăcerea existentă până atunci în raporturile romano-sovietice cu privire la Basarabia. Aproape concomitent au fost semnalate importante mișcari de unitați militare sovietice din direcția nord spre sud, la hotarul cu România, unde au adoptat un dispozitiv operativ. În fața acestui pericol ce se profila la Răsărit, guvernul român a căutat să lămureasca poziția puterilor Axei față de un eventual atac al Uniunii Sovietice împotriva României. În acest scop, la 22 mai 1940, ministrul de externe, Grigore Gafencu, a avut convorbiri separate cu miniștrii Axei acreditați în România, Pellegrino Ghigi, ministrul Italiei, și Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei. Discuția cu ministrul german a fost lămuritoare pentru poziția pe care Berlinul o va adopta într-un eventual conflict româno-sovietic. La început, Gafencu l-a informat pe Fabricius despre concentrările sovietice, la care se adăugau și cele ungare (Budapesta decretase mobilizarea la mijlocul lunii mai), precum și de măsurile preconizate a fi luate de partea româna. În fața situației create a declarat Gafencu, care a ținut să sublinieze că ceea ce îngrijora România era situația de la frontiera răsăriteană, guvernul român ar dori „și o clarificare diplomatică”. Și ministrul de Externe român a continuat: „Socotind că evenimentele care s-au desfășurat atât de repede pe frontul apusean dau Germaniei o libertate de acțiune mai mare în întreaga Europă, am fi recunoscători dacă guvernul german ar binevoi să ne dea unele lămuriri cu privire la politica lui orientală”. Înainte de a da un răspuns la întrebarea pusă de Gafencu, Fabricius s-a interesat care este poziția României față de „problema rusească”. Gafencu a răspuns că ea a rămas neschimbată, așa cum a prezentat-o în timpul vizitei sale în Germania. Și ministrul de externe român a dorit să adauge o informație de importanță deosebită, anume că „nicio acțiune ofensivă îndreptată de oriunde ar veni împotriva Rusiei nu se poate sprijini pe noi”. În continuare, el a adăugat că din momentul efectuării vizitei sale la Berlin au intervenit elemente noi, care au apropiat „în aparență” Rusia de Germania. Era un mod elegant de a arăta interlocutorului că schimbarea se produsese la Berlin, și nu la București. Cuvintele lui Gafencu mărturiseau în același timp profunda îngrijorare a guvernului român față de apropierea sovieto-germană, cu atât mai mult cu cât în timpul vizitei pe care o efectuase la Berlin, între 18-20 aprilie 1939, - deci înainte de încheierea pactului sovieto-german - , atât în convorbirea cu Hitler, cât și cu alți reprezentanți ai conducerii germane, aceștia, la unison, se pronunțaseră împotriva unei apropieri a Romaniei de Rusia, care în condițiile existente ar fi putut fi interpretată ca un act neprietenos față de Germania. În mai 1940 însă, situația era radical schimbată și acum Gafencu era interesat să afle cât de amplă era înțelegerea sovieto-germană. Lui Fabricius, ministrul de Externe român i-a declarat însă că el „nu crede” înțelegând prin aceasta, de fapt, că el speră că Reich-ul nu și-a schimbat totuși liniile directoare în politica orientală. Era, indirect, o întrebare care aștepta un răspuns din partea lui Fabricius. Diplomatul german a răspuns că, „în linii generale” politica germană a rămas neschimbată. A adăugat însă că Stalin a făcut „un mare serviciu” Führer-ului, care nu putea uita aceasta. În continuare, el a reluat declarațiile obișnuite ale diplomaților germani, că Reich-ul dorește pace în sud-estul Europei și în special pentru România. Și a adăugat că această situație depinde „în bună parte” și „de înțelegerea deplină la care ar putea ajunge România cu vecinii ei de la Răsărit”. Era, evident, un alt limbaj față de cel din aprilie 1939. De aceea, Gafencu a căutat să afle ce avea în vedere diplomatul german prin „înțelegere”. Răspunsul acestuia a fost vag, dar diplomatul român a reținut următoarea frază: „Dacă vreți să obțineți ceva, trebuie să dați”. Insistând pentru lămuriri, Fabricius a arătat că rușii se plâng că Odessa este prea aproape de frontieră și că în zona respectivă s-ar putea împinge hotarul spre vest. De aici Gafencu a tras concluzia că sovieticii ar fi dorit un cap de pod peste Nistru, eventual Cetatea Albă, pentru a asigura Odessa. Niciun moment însă nu s-a gândit că, de fapt, era vorba de întreaga Basarabie și, cu atât mai puțin, de Bucovina.

Ultimatumul sovietic:

 În perioada imediat urmatoare, ca urmare a victoriilor germane în vest și a continuării concentrărilor de forțe sovietice pe Nistru, situația internațională a României s-a agravat, iar îngrijorările la București au crescut. Lor le dădea expresie însuși factorul decisiv în politica externă a țării, regele Carol al II-lea, care nota la 28 mai 1940, în „Însemnări zilnice”: „Primejdia cea mare rămâne pentru noi tot granița de Răsărit și ne găsim în situația de a nu putea primi niciun ajutor de nicăieri, deci, dacă nu avem o atitudine binevoitoare din partea Germaniei, suntem complet în aer”. În aceeași zi, în cadrul unei consfătuiri la rege, la care au mai participat premierul Gheorghe Tătărescu, ministrul de Externe, Grigore Gafencu, și Ernest Urdăreanu, ministrul Casei Regale, s-a luat hotărârea inițierii unei politici de apropiere de Germania. În timp ce acest proces se afla în plină desfășurare, fără a se ajunge însă la o concluzie finală, partea română nemanifestând o grabă deosebită în finalizarea discuțiilor, se produce ultimatumul sovietic privind Basarabia și Bucovina de Nord. În vederea definitivării poziției sale în care ideea unei rezistențe armate nu era exclusă, guvernul român s-a adresat guvernelor german și italian, precum și aliaților din Înțelegerea Balcanică, pentru a vedea în ce măsură se poate baza pe sprijinul acestora. Răspunsurile primite au venit să sublinieze izolarea în care se afla România. Astfel, de la Berlin a venit sfatul de a accepta ultimatumul, deoarece Germania, încă angajată în vest, nu-și putea permite o înrăutățire a relațiilor cu Rusia. Același sfat l-a primit guvernul român și de la Roma, care a considerat că este „un interes european esențial” să se evite un conflict armat cu URSS.. De asemenea, cele două guverne au arătat la Budapesta și Sofia că nu doresc noi complicații în sud-estul Europei. De la Belgrad și Atena răspunsurile au fost vagi, ocolind întrebarea clară formulată de guvernul român. În sfârșit, Ankara a confirmat „deciziunea absolută” de a-și îndeplini obligațiile asumate prin Pactul Balcanic. Aplicarea acestei decizii a fost ușurată de faptul că, între timp, România, acceptând ultimatumul sovietic, riscul pe care Turcia voia sa-l evite de a nu intra într-un conflict cu URSS era înlăturat. Pe de altă parte, nici Bulgaria nu părea dispusă să se avânte într-o aventură militară, Înțelegerea Balcanică fiind, cel puțin formal, încă în vigoare, iar Bulgaria nu voia să riște. În situația existentă și sub amenințarea forței, regele Carol al II-lea și guvernul român, după îndelungi dezbateri în cadrul a două Consilii de Coroană, au fost nevoiți să accepte ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940. Cu toate acestea, și după anexarea Basarabiei și Bucovinei de Nord guvernul sovietic a continuat să ducă o politică plină de amenințări față de România. Astfel, Moscova a continuat, fără succes însă, să solicite Berlinului libertatea de a anexa și sudul Bucovinei; la linia de demarcație de pe Prut cu România incidentele provocate de partea sovietică s-au ținut lanț; a încurajat pretențiile teritoriale ungare și bulgare împotriva României etc..

Originea lui 22 iunie 1941:

 Politica Moscovei a determinat în mod hotărâtor toate acțiunile de politică externă ale guvernelor care s-au succedat la conducerea României în perioada care a urmat. Mărturisește acest lucru chiar Ion Girgurtu, ce va fi desemnat de regele Carol al II-lea să conducă guvernul ce va realiza apropierea de Axă. „Este de netăgăduit”, arată I. Gigurtu, „că felul cum a fost ocupată Basarabia a influențat mult tendința de apropiere de Germania, deoarece URSS dădea impresia că nu înțelege să se oprească pe noua graniță. Este cert că politica noastră de apropiere de Germania ar fi întâmpinat rezistențe mai mari, mai mult, nu ar fi fost necesară, dacă URSS ar fi fost conciliantă în toate problemele ce au urmat în legătură cu ocuparea Basarabiei”. Dacă la 22 mai 1940 Grigore Gafencu putea să declare ministrului Germaniei la București, fără nicio exagerare, că „nicio acțiune ofensivă îndreptată de oriunde ar veni împotriva Rusiei nu se poate sprijini pe noi”, după ultimatumul din iunie 1940 starea de spirit a populației și a oamenilor politici români nu mai corespundea acestei declarații. Dimpotrivă. Într-o perioadă scurtă s-a produs în mentalul românesc o schimbare de 180 de grade, sentimentele antisovietice crescând vertiginos, iar ideea eliberării „fraților basarabeni” începând să capete consistență. Aici își are originea actul României din 22 iunie 1941. Cu toate acestea, în raporturile cu URSS România a adoptat în continuare o atitudine extrem de corectă, care exprima dorința sinceră a guvernului român de a nu provoca niciun fel de incident pe linia de demarcație cu URSS, dar și teama de a nu da părții sovietice motive de agresiune. S-a mers până acolo încât, într-o circulară din 23 iulie 1940, ministrul de Externe, Mihail Manoilescu, avertiza diplomații români că orice acțiune de „iredentism basarabean” și orice agitație privind problema basarabeană, în țară sau la misiunile diplomatice ale României din strainatate, „o considerăm astăzi nu numai ca inoportună, dar ca direct nepatriotică”. Această politică de neprovocare a URSS era confirmată și de faptul că guvernul român a desemnat ca titular al postului de trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Moscova o personalitate politică și diplomatică românească de primă mărime, și anume pe Grigore Gafencu.

Urmările ultimatumului sovietic:

 Evenimentele de la sfârșitul lunii iunie 1940 au avut urmări deosebit de importante pentru România și zona sud-estului european, în general. Ele au avut, în ansamblu, un efect catastrofal, în sensul nu numai că au inaugurat, ci pur și simplu au declanșat procesul dezintegrării teritoriale a României. În primul rând, au accelerat demersurile guvernului român pentru apropierea de Axă. În acest scop, chiar la 28 iunie a avut loc o schimbare de guvern, în fruntea căruia a venit Ion Gigurtu, cunoscut pentru relațiile sale cu Germania. Totodată, la Externe a fost numit Constantin Argetoianu, înlocuit și el la 4 iulie cu Mihail Manoilescu; atât primul, dar mai ales al doilea erau partizani ai apropierii de Germania. Dar noutatea absolută, care trebuia să dovedească Germaniei hotărârea guvernului român de a se alinia Axei, era prezența unor miniștri din rândul Gărzii de Fier. Ministrul Fabricius a înțeles imediat semnificația și rolul noului guvern, dând indicații ferme reprezentanților presei germane acreditați în România ca „în corespondențele pe care le vor trimite ziarelor lor să adopte o atitudine de încredere față de noul guvern român și să arate în același timp că noua orientare politică a României, care se caracterizează printr-o vădită tendință de apropiere de Reich, are un caracter definitiv”. Într-adevăr, după ce la 1 iulie 1940 guvernul român renunțase la garanțiile anglo-franceze, la 4 iulie noul guvern a publicat o declarație în care anunța hotărârea sa de a urma o politică de integrare sinceră în sistemul Axei. O săptămână mai târziu, la 11 iulie, guvernul român anunța ieșirea din Societatea Națiunilor. Toate aceste gesturi și declarații aveau însă, cum corect observa noul ministru de externe, Mihail Manoilescu, într-un anumit sens, „un caracter unilateral”, întrucât ele nu au fost urmate, cum era firesc, „de o luare de atitudine pozitivă a Axei față de România".

Dialogul Carol-Hitler:

 Concomitent însă, între guvernul român și cel german, care acționa în numele Axei, s-a desfășurat cum spunea tot Mihail Manoilescu „o acțiune de un ordin confidențial și diplomatic”. Debutul acestei acțiuni s-a produs la 2 iulie. După ce regele Carol al II-lea n-a reușit să obțină legatura telefonică pentru a vorbi cu Hitler, care „se plimba undeva în Franța”, monarhul l-a chemat pe Fabricius pentru a transmite pe cale diplomatică ceea ce dorise să comunice direct Führer-ului. În „Însemnări zilnice” regele arată ce i-a declarat lui Fabricius, pentru a fi transmis lui Hitler:

1) România a renunțat la garanțiile anglo-franceze și caută o colaborare mai intimă cu Germania, care ar putea fi chiar întărită printr-o alianță care să fie în folosul celor două țări;

2) Știri sigure arătau că Rusia avea intenția de a depăși linia de demarcație stabilită în urma ultimatumului și de a se apropia de zona petroliferă, ceea ce reieșea din pregătirile militare ce le făcea;

3) La evacuarea Basarabiei, trupele române au fost insultate, dezarmate și împiedicate să se retragă;

4) Regele solicita Führer-ului un ajutor, „ca să ne apere în aceste momente grele, România făcând tot ce a putut pentru a păstra pacea în regiune”;

5) În final, el a cerut „o misiune de instrucție militară, care va întări și mai mult legăturile dintre cele două state”.

 Răspunsul lui Hitler, comunicat tot prin intermediul ministrului Fabricius, la 4 iulie, arăta interesul Führer-ului pentru modul în care regele vedea „regularea chestiunilor” între România, Ungaria și Bulgaria, pentru a putea ca pe această bază să ia o hotărâre. De asemenea, Hitler considera că trebuiau începute conversații între părțile interesate, deoarece în „starea continuă de enervare și de înarmare” nu puteau fi rezolvate problemele existente. Răspunsul Führer-ului conținea și un element care, pe de o parte, constituia o explicație a poziției germane, dar care, pe de altă parte, suna ca un avertisment în ceea ce privea poziția Germaniei în raporturile dintre România și vecinii ei, bulgari și unguri: „Germania nu poate uita că Ungariaș Bulgaria au fost aliații ei în trecut”. O astfel de afirmație arăta clar că nu justiția, dreptatea, adevărul erau avute în vedere de Germania în reglementarea problemelor româno-ungare și româno-bulgare, ci un factor subiectiv, exprimat tot atât de clar: alianța celor două țări cu Germania. La 6 iulie, Carol a răspuns mesajului Führer-ului: accepta începerea de negocieri cu Ungaria și Bulgaria, pe baza etnică și a schimbului de populație, iar ca accesoriu, eventual, rectificări de graniță. La 17 iulie, Carol a primit un mesaj scris (datat 15 iulie) de la Hitler. Führer-ul recomanda regelui luarea unei „hotărâri principiale” în negocierile cu Ungaria și Bulgaria, prin căutarea unei „soluții definitive, care ar putea prezenta riscul unor sacrificii”. Abia după reglementarea rațională a problemelor cu Ungaria și Bulgaria Germania se angaja să examineze „posibilitatea unei colaborări mai strânse, iar în vederea acesteia și după împrejurări, să-și asume obligațiuni mai largi”. Răspunsul regelui Carol al II-lea la acest mesaj a fost înmânat lui Hitler de I.Gigurtu si M. Manoilescu, în cadrul întrevederii pe care aceștia au avut-o cu Hitler la Berghof, la 26 iulie 1940. În esență, regele reafirma acceptul pentru începerea de negocieri cu Ungaria și Bulgaria, pe baza principiului etnic („România nu poate să se abată nicio clipă de la principiul etnic”), care putea fi satisfăcut „în mare măsură” prin schimbul de populație; respingea arbitrajul puterilor Axei, dar accepta „influența lor durabilă”, în sensul moderării revendicărilor „vecinilor noștri”. În continuare, în scrisoare se arată că sacrificiile pe care România le făcea ar fi trebuit să ducă nu numai la „o pace definitivă” și „la bune raporturi prietenești de vecinătate”, dar și la o „nouă ordine politică” din care nu puteau lipsi „ample obligații” asumate de Germania, inclusiv garanțiile acesteia „față de orice posibilitate și de orice încercare de știrbire a teritoriului nostru, ori de unde ar veni ea”.

Obiectivele unei inițiative românești:

 Este prezentă în scrisoarea de răspuns a regelui o idee ce va reapărea în acțiunea politico-diplomatică a guvernului român în primavara anului 1941, cu prilejul victoriei germane în campania din Balcani. Este vorba de solicitarea ca reglementarea problemelor dintre România și vecinii ei, Ungaria și Bulgaria, să fie inclusa într-o acțiune mai largă de reglementare a tuturor „neînțelegerilor asemănătoare, de mai mare sau mai mică importanță”, între toate statele din sud-estul Europei. O astfel de solicitare, în vara anului 1940, nu putea avea decât două obiective. În primul rând, ea se putea înscrie în realizarea acelei „păci definitive” și a „bunelor raporturi prietenești de vecinătate” între statele din regiune, care să ducă la „noua ordine politică” și la asumarea de către Germania a unor „ample obligații” privind garantarea integrității teritoriului României împotriva oricărei încercări, „ori de unde ar veni ea”, despre care Carol al II-lea vorbea în scrisoarea către Hitler. Germania însăși era interesată în realizarea acestei liniștiri a sud-estului european, care îi asigura aprovizionarea cu alimente și, în special, cu petrol. Condiționările pe care le ridica față de România pentru acordarea de garanții conțineau însă nu numai dorința de a satisface cererile unor aliați, dar și intenția de a pedepsi România pentru politica pro anglo-franceză promovată de guvernul român până la sfârșitul lunii mai, în condițiile în care țara era înconjurată din toate părțile de state ce promovau, în diverse grade, politici pro-germane sau erau chiar aliate ale acesteia. În al doilea rând, această solicitare avea în vedere un obiectiv „de uz intern”, în sensul de a se arata poporului român care suferise deja trauma pierderii umilitoare a Basarabiei și Bucovinei de Nord și nu mai putea suporta noi cedări teritoriale fără sancționarea celor vinovați că România nu era singura țară care era nevoită să suporte sacrificii. Motivele pentru care Germania nu a acceptat o discuție generală asupra frontierelor din Balcani au fost furnizate chiar de Hitler. La 27 iulie 1940, în convorbirile pe care le-a avut cu premierul bulgar, Bogdan Filov, și cu ministrul de Externe, Ivan Popov, Führer-ul declara că a respins propunerea româneasca pentru că „o dezbatere generală nu poate fi folositoare dacă se dorește să se ajungă la o soluție rapidă a problemelor de revizuire”. Ceea ce dorea Hitler era mai întâi un acord între România, Ungaria și Bulgaria, iar în caz de succes el era gata să garanteze, împreuna cu Italia și Rusia (!), statutul teritorial rezultat. Niciunul dintre obiectivele urmărite de Germania, pe de o parte, și de România și Carol al II-lea, pe de alta, nu a fost atins integral. În urma noilor cedări teritoriale pe care a fost constrânsă de Germania să le accepte, chiar dacă România a obținut garanții din partea Axei a căror importanță nu trebuie subestimată, având în vedere politica de expansiune teritorială a Uniunii Sovietice și care și-au demonstrat întreaga valoare, în zonă nu numai că nu s-a instaurat liniștea, ci dimpotrivă, sub regimul impus de „pax germanica” tensiunea a cunoscut acumulări nemaiîntâlnite până atunci, gata să erupă la suprafață în orice moment favorabil. În ceea ce privește situația internă din România, în urma noilor pierderi teritoriale impuse prin Dictatul de la Viena și Tratatul de la Craiova, regimul regelui Carol al II-lea a fost puternic contestat, încât acesta a fost obligat, la începutul lunii septembrie, să abdice și să părăsească țara, pentru a se salva.

Impulsionarea revizionismului ungar:

 În al doilea rând, ultimatumul sovietic de la sfârșitul lunii iunie 1940 a reprezentat un adevărat semnal pentru guvernele de la Sofia și Budapesta pentru a-și intensifica brusc acțiunile revizioniste împotriva României. În corespondența dintre guvernul german și cel sovietic, care și-a manifestat nemulțumirea față de faptul că nu a fost informat de cele hotărâte la Viena, această idee apare clar formulată. Astfel, într-o telegramă din 3 septembrie către Auswärtiges Amt, ambasadorul Schulenburg arată că guvernul sovietic a deschis „un mare complex de chestiuni” prin ridicarea problemei Basarabiei și cerea ca această idee să fie introdusa într-un memorandum ce urma să fie înaintat guvernului sovietic. Ribbentrop a confirmat că cererile revizioniste ale Ungariei și Bulgariei au fost puse pe tapet de ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord și a dat instrucțiuni ca, în memorandumul ce urma să fie predat lui Molotov, dupa „ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord” să se introduca propoziția „care de asemenea a dat impuls actualelor inițiative de cereri cu caracter de revizuire față de România”. O dată principiul respectării status-quo-ului teritorial violat, guvernele de la Budapesta și Sofia declarau că ele nu vor să fie discriminate de guvernul român și cereau să aibă același tratament ca Uniunea Sovietică. În acest sens se pronunțau primul-ministru ungar, Pál Teleki și ministrul de externe, Istvan Csaky, la întrevederea cu Hitler, Ciano și Ribbentrop, din 10 iulie, care declarau: „Noi avem sprijinul guvernelor iugoslav, german și italian în sensul de a determina Bucureștiul să pună capăt discriminărilor față de noi, care constau în aceea că au făcut Rusiei concesii teritoriale fără luptă, fără să înceapă tratative asemănătoare cu noi”. Pe lângă o propagandă internă și externă antiromânească deosebit de intensă, imediat ce ultimatumul sovietic a devenit public, cele două guverne și-au îndreptat speranțele și pașii spre Axă, în special spre Berlin, pentru a primi sprijin. Astfel, chiar în dimineața zilei de 27 iunie 1940, în condițiile în care Bucureștiul reușise numai la ora 7.00 să cunoască termenii exacți ai ultimatumului, la ora 10.30 deja ministrul Ungariei la Berlin, Döme Sztojay, se prezenta la Auswärtiges Amt, la directorul Departamentului Politic, Ernst Woermann, pentru a-i înmâna acestuia un memorandum în care era prezentat punctul de vedere maghiar în situația creată de ultimatumul sovietic:

1) Ungaria își va urmări revendicările față de România numai în înțelegere cu puterile Axei;

2) Ungaria trebuie să fie avută în vedere, în cazul că România va încheia o serie de înțelegeri cu un alt stat, în privința problemelor teritoriale. Concomitent, la Budapesta, primul-ministru maghiar, contele Pál Teleki, și ministrul de externe, Istvan Csaki, au convocat pe ministrul german în Ungaria, Otto von Erdmannsdorff, în fața căruia nu au formulat pretenții revizioniste bine precizate împotriva României (au declarat însă clar că nu doresc un coridor spre secuime, ci o fâșie de-a lungul graniței, mergând spre nord-est, apoi spre sud-est, în partea Maramureșului, completată cu un posibil schimb de populație), dar s-au interesat de atitudinea Germaniei în cazul unui atac maghiar împotriva României. Intențiile belicoase ale părții ungare au fost potolite de cancelarul Hitler la întâlnirea cu premierul Teleki și cu ministrul Csaky, din 10 iulie. Hitler le-a declarat celor doi reprezentanți ai Ungariei că el cunoaște că România este bine înarmată și i-a întrebat pe Teleki și Csaky dacă sunt siguri că vor fi victorioși într-o confruntare directă cu Romania. „Contele Teleki și contele Csaky au manifestat o ezitare evidentă înainte de a răspunde”, nota ministrul Paul Schmidt, translatorul oficial al Führer-ului, „și au declarat că ei cred că vor triumfa asupra României dacă acțiunea s-ar desfășura într-un moment favorabil”. În același timp însă, Führer-ul i-a liniștit pe Teleki și Csaky informându-i asupra faptului că îi va cere regelui Carol al II-lea să se înțeleagă cu Ungaria, ceea ce a și făcut prin scrisoarea din 15 iulie 1940.

... si bulgar:

 O acțiune diplomatică perfect simetrică cu cea dezvoltată de Ungaria a întreprins și Bulgaria. De altfel, între cele două guverne a existat o anumită colaborare, dar numai de ordin general, Sofia păstrând o oarecare rezervă, ea fiind conștientă că diferendul teritorial pe care îl avea cu România privind sudul Dobrogei nu avea complexitatea și gravitatea celui româno-ungar asupra Transilvaniei și nedorind să lase impresia unei legături între ele. De asemenea, impactul asupra opiniei publice românești al celor două probleme era total diferit și Sofia a ținut cont de acest lucru. De aceea, guvernul bulgar nu a vrut ca între acțiunea lui și cea a Budapestei să se pună un semn de egalitate. Mai mult, în timp ce Ungaria a declarat o mobilizare generală, concentrându-și forțele la frontiera cu România, provocând numeroase incidente și violand spațiul aerian românesc, arătând clar intenții ofensive, Bulgaria nu a recurs la amenințări de ordin militar, ci dimpotrivă, a declarat că ea dorește o rezolvare pașnică a diferendului cu Romania (deși presa bulgară a lansat puternice atacuri împotriva României, iar la granița din Dobrogea s-au înregistrat numeroase incidente provocate de partea bulgară). Bulgarii s-au dovedit a fi foarte bine informați asupra evoluției evenimentelor din România. Când, la 27 iunie 1940, ministrul bulgar la Berlin, Dragan Părvanov, s-a prezentat la Auswärtiges Amt, la Ernst Woermann, pentru a se informa în legătură cu „dezvoltarea crizei basarabene”, acesta a fost surprins să vadă că diplomatul bulgar avea informații despre sedința Consiliului de Coroană român (care se întrunise la ora 12.30), asupra căreia - nota Woermann - „nici noi nu aveam până la acea oră informații sigure”. Părvanov sperase că va primi din partea autorităților germane informații privind poziția Reich-ului „cu privire la satisfacerea ulterioară a revendicărilor Bulgariei”, dar nu a primit decât sfatul ca Bulgaria să nu profite de criza basarabeană pentru a-și satisface propriile revendicări. Răspunsul l-a decepționat pe diplomatul bulgar, care i-a exprimat lui Woermann tulburarea sa că „Bulgaria ar putea să primească acum Dobrogea ca un dar din mâinile Uniunii Sovietice”. Răspunsul amintit conținea în el și o notă de șantaj față de Germania, pentru a o determina pe aceasta să sprijine cererile bulgare pentru Dobrogea de Sud. Promisiunea fermă a sprijinirii cererilor revizioniste bulgare a primit-o Bulgaria abia la 27 iulie, în timpul vizitei pe care primul-ministru Filov și ministrul de externe Popov i-au făcut-o lui Hitler, după ce deja guvernul român acceptase ideea unor discuții cu Ungaria și Bulgaria. Führer-ul a declarat celor doi oameni de stat bulgari că este „convins de justețea revendicărilor bulgare și a dat sarcină ministrului Afacerilor Externe al Reich-ului de a susține această revendicare bulgară și de a o aduce la cunoștința Romaniei”. Hitler a mers și mai departe: la 31 iulie, ministrul Reich-ului la București, W. Fabricius, a comunicat în capitala României „recomandarea categorică” a Führer-ului ca România să cedeze întregul Cadrilater Bulgariei. După o astfel de recomandare, negocierile de la Craiova s-au purtat, practic, asupra reglementării urmărilor cedării Cadrilaterului.

URSS amenința din nou:

  Dacă evenimentele de la sfârșitul lunii iunie 1940 au dus la intensificarea acțiunii revizioniste a guvernelor ungar și bulgar, ele au marcat totodată și o creștere a interesului sovietic față de Balcani. „Cuceririle pe care le-au făcut cu prețul unor sacrificii mărunte”, scria Grigore Gafencu referindu-se la succesele repurtate în plan internațional de guvernul sovietic în transpunerea în viață a protocolului Ribbentrop – Molotov, „au trezit vechile tradiții de expansiune imperialistă veșnic în căutarea unor hotare europene mai potrivite, au măgulit vanitatea lor deosebit de simțitoare de stat proletar”. În fapt, URSS devenise „o primejdie amenințătoare, în orice clipă, pentru toate statele vecine”, cu atât mai mult dacă acestea se aflau în calea expansiunii sovietice, cum era cazul României. Față de aceasta din urmă, interesele Uniunii Sovietice, pe de o parte, și cele ale Ungariei și Bulgariei, pe de altă parte, coincideau în bună măsură. Așa se explică sprijinul sovietic acordat pretențiilor revizioniste ungare, pe care le considera îndreptâțite „în principiu”, si revendicărilor bulgare, pe care Moscova le sprijinea „cu simpatie”. Ungaria a înțeles importanța factorului sovietic pentru realizarea proiectului ei revizionist față de România și l-a folosit în special în perioada în care Germania o sfătuia să păstreze pacea în regiune. Un document diplomatic românesc vorbea chiar de coalizarea ungaro-sovietică împotriva României în vara anului 1940. În acest sens, în documentul amintit se arată că, încă înainte de 26 iunie 1940, ministrul Ungariei la Moscova, Kristoffy, a primit instrucțiuni de a lua contact cu V.M. Molotov „pentru a examina posibilitățile unei acțiuni comune împotriva noastră”. La începutul anului 1942, ziarul „Magyaroszág”, din 10 ianuarie, a publicat un articol intitulat „Magyarok Ukrajnaban”, sub iscălitura lui Darvas Janos, în care se arată că a existat o înțelegere sovieto-ungară de a ataca România, în urma căreia Uniunea Sovietică urma să ocupe Bucovina și Moldova, iar Ungaria întreg Ardealul. De fapt, mobilizarea armatei ungare, începând din mai 1940, se efectuase atât sub influența victoriei germane în vest, dar și a concentrărilor de trupe sovietice la granița cu România. În acele zile, Ungaria nu se gândea să ia o inițiativă războinică, „dar căuta să fie gata de a profita de orice împrejurare care să-i îngăduie o cooperație cu un eventual beneficiu teritorial”. A pierdut însă momentul ultimatumului, datorită atât intervenției Germaniei, cât și acceptării ultimatumului de către guvernul român, moment pe care reprezentanții Ungariei la întrevederea cu Hitler din 10 iulie 1940 l-au evocat cu evident regret. Când, în a doua jumatate a lunii august același an, România purta negocieri cu Ungaria și Bulgaria, Uniunea Sovietică a căutat să profite de situația creată și a procedat la noi concentrări de forțe la frontiera cu România. O notă informativă din 21 august 1940 avertiza guvernul român că este posibilă o acțiune militară sovietică împotriva României, în jurul datei de 28 august. Ungaria era hotărâtă să folosească acest moment pentru a ataca România, cooperarea maghiaro-sovietică precizându-se din nou. Declarația lui Ribbentrop, făcută lui Manoilescu la 29 august 1940, că în ipoteza în care România nu primea arbitrajul, Ungaria și Uniunea Sovietică aveau s-o atace, ceea ce ar fi însemnat sfârșitul independenței României, era un evident factor de presiune, dar ea reprezenta și o dură realitate. Ministrul de externe german a vorbit de atacul concomitent al Ungariei și Uniunii Sovietice împotriva României ca de un lucru ce ar fi fost deja hotărât între cele două țări. Acceptarea arbitrajului și garantia Axei au pus capăt amenintării sovieto-ungare. Dacă soluția dată la Viena a satisfăcut Ungaria, ea a iritat în mod evident Moscova. Nemulțumirea sovietică avea în vedere faptul că ea fusese din nou ținută deoparte de hotărârile luate în zona Europei Centrale. Dar fondul nemulțumirii sovietice rezida în garanția dată României, care punea practic capăt visurilor sovietice spre Balcani și Strâmtori, URSS dând o interpretare extinsă articolului 3 din protocolul secret încheiat cu Germania la 23 august 1939, în sensul că aceasta din urmă avea prioritate în sud-estul Europei pe plan economic, iar Uniunea Sovietică pe plan politic.

Consecințele pierderilor teritoriale:

 Ca urmare a evenimentelor din vara anului 1940, la 5 septembrie 1940, când generalul Ion Antonescu a primit depline puteri din partea regelui Carol al II-lea, România era încă o țară izolata și amenințată în plan internațional, slăbită, dezorientată și demoralizată în plan intern. Pierderile teritoriale suferite ca urmare a cedării Basarabiei, Bucovinei de Nord, Transilvaniei de Nord-Est și Dobrogei de Sud erau deosebit de mari. Ele au afectat profund statul român și întreaga societate românească, marcând practic toate acțiunile în plan internațional ale guvernului român în anii războiului și după aceea, până la semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947. Totodată, pierderile suferite în vara anului 1940 au afectat rolul și ponderea geopolitică și strategică a statului român în regiune. Dar cea mai grea lovitură primită a fost în plan moral. După numai 22 de ani de la împlinirea unui ideal (România întregită), românii trebuiau să reia lupta pentru unitatea națională, cu aceeași credință, hotărâre și dăruire care asigurase victoria bunicilor și părinților lor.