ORIGINEA VIEȚII! - studiu; partea a treia!

ORIGINEA VIEȚII! - studiu; partea a treia!

 

Mărturia documentelor fosile:

 Fosilele sunt vestigii ale unor vechi forme de viaţă‚ păstrate în scoarţa pământului. Acestea pot fi schelete‚ oase‚ dinţi sau cochilii‚ sau chiar şi o simplă amprentă lăsată de un organism atunci când era încă viu şi în activitate. În plus‚ numeroase fosile şi-au pierdut substanţa din care au fost constituite iniţial‚ dar se compun din sedimente minerale care s-au infiltrat în ele şi au luat forma lor.  De ce prezintă fosilele un atât de mare interes pentru evoluţionişti? Geneticianul G.L. Stebbins arată un motiv fundamental: „Niciun biolog nu a observat realmente apariţia prin evoluţie a unui grup important de organisme.”⁠ În zilele noastre nu se văd forme de viaţă evoluând dintr-o specie într-alta. Dimpotrivă‚ ele sunt toate complet formate şi bine distincte unele de altele. Theodosius Dobzhansky‚ un alt genetician‚ face această remarcă: „Lumea vie nu este un unic ansamblu constituit dintr-o succesiune neîntreruptă de forme de tranziţie.”⁠  Iar Charles Darwin a recunoscut că „distincţia netă între formele vii  specifice şi absenţa unor nenumărate verigi de tranziţie care să le lege între ele constituie o dificultate evident”.⁠ Astfel distincţia foarte netă între diferitele varietăţi actualmente în viaţă nu oferă niciun suport teoriei evoluţiei‚ fapt care explică de ce prezintă o atât de mare importanţă documentele fosile. Se credea că cel puţin fosilele aveau să furnizeze confirmarea de care avea nevoie teoria evoluţionistă.

Ce se caută?

 Dacă evoluţia ar fi un fapt‚ dovezile fosile trebuia să dezvăluie în mod cert o transformare treptată a unei forme de viaţă într-alta‚ şi aceasta indiferent ce teorie transformistă ar fi fost formulată. Chiar şi savanţii care sunt partizani ai teoriei „echilibrului punctat”‚ care consideră că schimbările au fost mult mai bruşte şi mai rapide‚ admit că acestea s-au produs în cursul a multe milenii. Nu ar fi logic deci să se creadă că teoria evoluţionistă nu ar mai avea nicio nevoie de forme intermediare. Pe de altă parte‚ dacă evoluţia ar fi un fapt stabilit‚ ar fi de aşteptat ca documentele fosile să ofere posibilitatea de a observa începuturi de noi membre sau de noi organe la unele organisme vii. Ar fi trebuit să se găsească cel puţin unele fosile care să prezinte braţe‚ picioare‚ aripi‚ ochi sau alte oase şi organe în curs de evoluţie. Spre  exemplu‚ ar trebui să vedem că înotătoarele peştilor se transformă în picioare şi degete la amfibieni‚ şi că branhiile se transformă în plămâni. Ar trebui să se găsească reptile ale căror membre anterioare să se transforme în aripi de păsări‚ ale căror membre posterioare să fie dotate cu gheare‚ ale căror solzi să devină pene şi a căror gură să se transforme într-un cioc cornos. Iată ce spune‚ de altfel‚ revista britanică New Scientist cu privire la această teorie: „Ea dă de înţeles că un document fosil complet ar consta în linii de organisme care dezvăluie o transformare treptată şi continuă în decursul unor lungi perioade de timp.” Însuşi Darwin a afirmat: „Numărul varietăţilor intermediare care au existat odinioară ar trebui să fie enorm.”⁠

  Pe de altă parte‚ dacă relatarea din Geneza‚ despre creaţie‚ este un fapt‚ atunci documentele fosile nu ar trebui să arate nicio singură formă de viaţă în curs de a se transforma într-o altă formă de viaţă ci‚ dimpotrivă‚ ar trebui să confirme declaraţia Genezei potrivit căreia fiecare formă de viaţă avea să se reproducă numai „conform speciei sale” (Geneza 1:11, 12, 21, 24, 25). De asemenea‚ dacă formele de viaţă sunt consecinţa unui act de creaţie‚ ar trebui să nu se găsească în documentele fosile niciun început‚ abia conturat‚ de membru sau de organ incomplet‚ ci organisme complete şi foarte complexe‚ cum sunt organismele vii de astăzi. În sfârşit‚ dacă organismele vii au fost create‚ ar fi de aşteptat ca ele să fi apărut brusc în documentele fosile‚ fără nicio legătură cu vreun strămoş oarecare. Ce concluzie ar trebui să se tragă dacă lucrurile stau într-adevăr astfel? Darwin a recunoscut sincer: „Dacă numeroase specii au apărut într-adevăr dintr-o dată‚ acest fapt i-ar fi fatal teoriei evoluţiei.”⁠

 

Documentele - sunt ele complete?

 

 Dar sunt oare suficient de complete documentele fosile pentru a se putea determina cu onestitate ce anume sprijină ele: evoluţia sau creaţia? Cu ceva mai bine de un secol în urmă Darwin credea că nu. Ce nu era „în regulă” cu documentele fosile din timpul său? Ele nu dezvăluiau existenţa verigilor intermediare de care avea nevoie teoria sa‚ fapt care l-a determinat să scrie: „De ce nu sunt oare pline fiecare formaţiune geologică şi fiecare strat care o compune‚ de asemenea forme intermediare? Cert este că nu ne dezvăluie niciun lanţ organic perfect graduat; şi în aceasta constă‚ probabil‚ obiecţia cea mai serioasă ce îi poate fi adusă teoriei mele.”⁠ Documentele fosile existente în epoca lui Darwin s-au dovedit şi într-un alt mod decepţionante pentru el. El explică: „Mai mulţi paleontologi au prezentat apariţia bruscă a grupuri întregi de specii în unele formaţiuni ca o obiecţie decisivă adusă teoriei transformării.” El adaugă: „Există şi o altă dificultate analoagă‚ dar mult mai gravă. Mă refer la apariţia bruscă a speciilor care aparţin grupelor principale ale regnului animal‚ în rocile fosilifere cele mai vechi pe care le cunoaştem. Problema rămâne deocamdată inexplicabilă‚ de nerezolvat şi ar putea continua să servească drept un argument serios împotriva opiniilor evoluţioniste prezentate aici.”⁠

  Darwin a încercat să rezolve această enormă problemă acuzând documentele fosile. El a spus: „Eu consider documentele geologice  ca pe o istorie a globului terestru‚ incomplet păstrată, incompletă în cel mai înalt grad.” Darwin şi alţi oameni de ştiinţă credeau că o dată cu trecerea timpului aveau să se găsească în mod sigur verigile intermediare care lipseau. Dar acum‚ după mai bine de 130-140 de ani de săpături considerabile‚ a fost scos la lumină un mare număr de fosile. Sunt oare şi acum tot „incomplete” documentele fosile? Cartea Processes of Organic Evolution scrie: „Documentele referitoare la formele de viaţă din trecut sunt în prezent foarte vaste‚ iar bogăţia lor creşte încontinuu‚ pe măsură ce paleontologii găsesc‚ descriu şi compară între ele noi fosile.”  Porter Kier‚ de la Smithsonian Institution‚ precizează: „În muzeele din întreaga lume sunt conservate o sută de milioane de fosile‚ toate catalogate şi identificate.”⁠  De asemenea lucrarea A Guide to Earth History (Ghid în istoria pământului) declară: „Cu ajutorul fosilelor‚ paleontologii ne pot oferi acum o excelentă imagine a vieţii din erele trecutului.”⁠

  Dar ce ne spun azi aceste documente‚ după atâţia ani de cercetări şi de comparare a milioane de fosile? Evoluţionistul Steven Stanley declară că aceste fosile „dezvăluie lucruri noi şi surprinzătoare cu privire la originile noastre biologice.” În cartea lor A View of Life‚ evoluţioniştii Luria‚ Gould şi Singer afirmă: „Documentele fosile prezintă un mare număr de diversificări pe care paleontologii sunt incapabili să le explice.” Care sunt aceste „lucruri surprinzătoare” pe care savanţi evoluţionişti le-au descoperit şi pe care sunt „incapabili să le explice”? Ceea ce îi deconcertează pe aceşti savanţi este faptul că nenumăratele mărturii fosile existente astăzi dezvăluie exact acelaşi lucru ca şi în zilele lui Darwin: mari grupuri de organisme vii au apărut brusc şi nu au suferit transformări apreciabile în cursul unor lungi perioade de timp. Nu au fost găsite niciodată verigi intermediare care să lege un mare grup de altul. Astfel‚ mărturia documentelor fosile este exact contrariul a ceea ce sperau evoluţioniştii.

  Botanistul suedez Herbert Nilsson‚ după cercetări cărora le-a închinat 40 de ani de viaţă‚ descrie astfel situaţia: „Nu este posibil să faci nici măcar o caricatură a evoluţiei‚ pornind de la fapte paleobiologice. Documentele fosile sunt astăzi atât de complete încât   nu poate fi invocată raritatea lor pentru a explica absenţa liniilor intermediare. Lacunele sunt absolut reale‚ şi ele nu vor fi completate niciodată.”⁠

 

Viaţa a apărut brusc:

 

  Să examinăm mai de aproape faptele. În cartea sa Red Giants and White Dwarfs‚ Robert Jastrow scrie: „În cursul primului miliard de ani viaţa a apărut pe suprafaţa pământului. Conform documentelor fosile‚ organismele vii au urcat lent scara care ducea de la forme simple de viaţă la forme complexe.” Din lectura acestor rânduri s-ar putea crede că fosilele demonstrează realmente că a existat o evoluţie lentă‚ pornind de la organisme „simple”‚ pentru a ajunge la formele complexe de viaţă. Şi totuşi‚ în aceeaşi lucrare se spune: „În istoria pământului‚ primul miliard de ani‚ perioadă decisivă în cursul căreia a început viaţa‚ nu ne oferă decât pagini albe.”  Dar pe de altă parte‚ ar putea fi calificate oare‚ cu adevărat „simple” acele prime forme de viaţă? „Dacă ne întoarcem în timp până la era geologică cea mai veche”‚ afirmă Hoyle şi Wickramasinghe în cartea lor Evolution From Space‚ „vestigiile fosile de organisme vechi descoperite în roci nu dezvăluie un început simplu. Chiar dacă suntem ispitiţi să credem că bacteriile‚ algele şi ciupercile fosile sunt simple în comparaţie cu un câine sau cu un cal‚ totuşi structura lor este foarte complexă. Complexitatea biochimică a vieţii deja exista într-o foarte mare măsură în epoca în care s-au format cele mai vechi roci de suprafaţă ale pământului.”

  Există oare dovezi că plecând de la organismele unicelulare a avut loc o evoluţie care a dat naştere organismelor pluricelulare? Jastrow răspunde: „Documentele fosile nu prezintă nicio urmă a acestor etape preliminare în dezvoltarea organismelor pluricelulare.” Dimpotrivă‚ el scrie: „Rocile nu conţin mare lucru‚ afară de bacterii şi câteva plante unicelulare‚ până când‚ după circa trei miliarde de ani de progres imperceptibil‚ a avut loc un decisiv salt calitativ prin apariţia primelor creaturi pluricelulare pe pământ în urmă cu un miliard de ani.” Astfel‚ la începutul perioadei numite cambrian documentele fosile fac o spectaculoasă şi inexplicabilă schimbare. O mare varietate de creaturi marine‚ perfect dezvoltate şi complexe‚ dintre care multe cu cochilie dură‚ apar atât de brusc încât se poate vorbi‚ cu privire la această epocă‚ de o „explozie” a organismelor vii. Lucrarea A View of Life‚ citată mai sus‚ o descrie astfel: „Pornind de la începutul cambrianului şi în decurs de o perioadă de circa zece milioane de ani‚ toate grupurile principale de nevertebrate prevăzute cu un schelet exterior îşi fac apariţia în modul cel mai spectaculos şi cel mai diversificat care a fost înregistrat vreodată pe planeta noastră.” Au venit în existenţă moluştele‚ spongierii‚ stelele de mare‚ animale asemănătoare homarilor‚ numite trilobiţi şi o mulţime de alte animale marine tot atât de complexe. Interesant este faptul că aceeaşi lucrare face remarca: „De fapt‚ unii trilobiţi‚ în prezent dispăruţi‚ şi-au dezvoltat ochi mai complecşi şi mai eficienţi decât aceia pe care îi posedă oricare dintre artropodele de astăzi.”⁠

 Există oare forme de tranziţie fosilizate care să permită stabilirea unei filiaţii între această explozie de viaţă şi organismele care existau mai înainte? În epoca lui Darwin nu existau aceste verigi. El a declarat de altfel: „De ce nu aflăm depozite bogate în fosile aparţinând acestor perioade primitive anterioare epocii cambriene? Aceasta este o întrebare la care nu pot da un răspuns satisfăcător.” Dar astăzi s-a schimbat oare situaţia? Remarcând declaraţia lui Darwin despre „modul abrupt în care grupe întregi de specii apar brusc”‚ paleontologul Alfred S. Romer scrie: „Mai jos (de Cambrian) există straturi sedimentare groase în care ar fi de aşteptat în mod normal să se găsească strămoşii formelor cambriene. Noi însă nu le găsim; aceste straturi mai vechi sunt‚ putem spune‚ lipsite de urme de viaţă în aşa fel încât‚ în mod raţional‚ s-ar putea spune că tabloul general este conform concepţiei unei creaţii speciale la începutul cambrianului. Darwin a spus: „De ce nu găsim depozite bogate în fosile aparţinând acestor perioade primitive anterioare epocii cambriene? Aceasta e o întrebare la care nu pot da un răspuns satisfăcător.” Şi nici noi astăzi‚” a spus Romer.⁠

  Unii pretind că straturile precambriene au suferit prea mari alterări din cauza căldurii şi a presiunilor enorme pentru ca verigile fosile să se fi putut conserva‚ sau că nu s-au depozitat deloc sedimente în mările puţin adânci‚ pentru ca să se păstreze fosile. „Niciunul dintre aceste argumente nu a rezistat”‚ spun evoluţioniştii Salvador E. Luria‚ Stephen Jay Gould şi Sam Singer. Ei adaugă: „Geologii au descoperit numeroase straturi sedimentare intacte‚ anterioare cambrianului şi ele nu conţin deloc organisme fosile complexe.” Aceste fapte l-au determinat pe biochimistul D.B. Gower să facă următorul comentariu relatat de revista Times din Kent (Anglia): „Relatarea despre creaţie‚ consemnată în Geneza‚ şi teoria evoluţiei nu pot fi împăcate. Una dintre aceste două teze trebuie să fie exactă‚ iar cealaltă falsă. Istoria povestită de fosile confirmă relatarea Genezei. Noi nu am găsit în cele mai vechi roci o serie de fosile care să confirme că au existat transformări treptate‚ de la cele mai primitive creaturi până la formele de viaţă cele mai dezvoltate. Dimpotrivă‚ în aceste roci vechi au apărut brusc specii complexe şi s-a constatat absenţa totală a fosilelor de tranziţie între specii.” Zoologul Harold Coffin trage deci această concluzie: „Dacă este exact că a existat o evoluţie progresivă de la simplu la complex‚ atunci ar fi trebuit să se găsească strămoşii acestor creaturi vii pe deplin dezvoltate care sunt întâlnite în cambrian. Dar iată că ele n-au fost găsite şi oamenii de ştiinţă admit că există puţine şanse de a fi  găsite vreodată. Dacă ne bazăm numai pe fapte şi pe ceea ce s-a descoperit cu adevărat în pământ‚ atunci teza potrivit căreia marile forme de viaţă sunt rezultatul unui act de creaţie brusc concordă cel mai bine cu faptele.”

 

Apariţii bruşte continue; schimbări minime:

 

  În straturile geologice superioare celor ale cambrianului care au fost martore ale unei explozii de forme vii‚ mărturia documentelor fosile este tot mereu aceeaşi: noi specii animale şi vegetale apar brusc‚ fără nicio filiaţie cu cele care le precedă. O dată apărute‚ ele se perpetuează fără schimbări importante. Lucrarea evoluţionistă The New Evolutionary Timetable declară: „Documentele dezvăluie că speciile supravieţuiesc în mod obişnuit până la o sută de mii de generaţii‚ sau un milion sau chiar mai mult‚ fără să evolueze prea mult. După naşterea lor‚ cele mai multe specii nu suferă decât o neînsemnată evoluţie înainte de a se stinge.” De exemplu‚ insectele apar brusc şi în număr considerabil în documentele fosile‚ fără nicio filiaţie evolutivă. Şi ele nu s-au schimbat mult după aceea. Comentând descoperirea unei muşte fosilizate căreia i se atribuie vârsta de „40 de milioane de ani”‚ dr. George Poinar jr. a declarat: „Anatomia internă a acestor creaturi este uimitor de asemănătoare cu aceea a muştelor care trăiesc astăzi. Aripile‚ picioarele şi capul şi chiar şi celulele insectei seamănă mult cu acelea ale speciilor actuale.”  O relatare din periodicul The Globe and Mail din Toronto făcea şi ea această remarcă: „În 40 de milioane de ani de luptă pentru a urca pe scara evolutivă‚ ele nu au făcut aproape niciun progres apreciabil.” Acelaşi este şi cazul plantelor. Se găsesc în straturile geologice frunze fosilizate a numeroşi arbori şi arbuşti care prezintă foarte puţine deosebiri faţă de frunzele aceloraşi plante existente în zilele noastre: stejar‚ nuc‚ viţă de vie‚ magnolia‚ palmier şi multe altele. Acelaşi lucru se poate spune şi despre speciile animale. Strămoşii speciilor care trăiesc astăzi apar brusc în documentele fosile şi seamănă mult cu descendenţii lor care trăiesc astăzi. Există multe varietăţi‚ dar toate pot fi identificate cu uşurinţă ca fiind aceeaşi „specie”. Revista Discover ne dă în acest sens un exemplu: „Crabul Xiphosura polyphemus care există pe pământ de 200 de milioane de ani‚ a rămas practic neschimbat.” Speciile care au dispărut au urmat un model identic. De exemplu‚ dinozaurii au apărut brusc în documentele fosile‚ fără nicio filiaţie evolutivă. Ei s-au înmulţit în mod considerabil‚ iar apoi au dispărut. În această privinţă‚ publicaţia Bulletin‚ editată de The Field Museum of Natural History din Chicago‚ spune: „Speciile apar brusc în cadrul succesiunii‚ se schimbă puţin sau deloc în cursul existenţei lor în documente‚ pentru ca apoi să dispară subit din ele. Nu întotdeauna este evident‚ ba chiar rareori este evident faptul că descendenţii au fost în realitate mai bine adaptaţi decât predecesorii lor. Cu alte cuvinte‚ este dificil să se constate un progres biologic.”

 

Lipsa caracterelor de tranziţie:

 

  Evoluţioniştii se izbesc şi de o altă problemă: nicăieri în documentele fosile nu se găseşte vreun organism care să prezinte oase sau organe parţial formate‚ care să poată fi considerate drept începuturi ale unui nou caracter. De exemplu‚ există fosile de diferite specii de creaturi zburătoare: păsări‚ lilieci‚ pterodactili (astăzi dispăruţi). Conform teoriei evoluţioniste‚ ele ar fi trebuit să aibă ca strămoşi forme de tranziţie din care să fi evoluat‚ dar aceste forme de tranziţie n-au fost găsite niciodată. Nu există nici măcar o urmă a acestora. Există oare fosile de girafe cu gâtul cu două treimi sau cu trei sferturi mai scurt decât gâtul girafelor din prezent? Există oare vreo fosilă de pasăre care să prezinte un cioc doar pe jumătate dezvoltat dintr-un maxilar de reptilă? Ne arată oare fosilele vreun peşte în curs de a dezvolta oase pelviene proprii amfibienilor sau schimbându-şi înotătoarele (aripioarele) în picioare‚ labe şi degete proprii aceloraşi amfibieni? În realitate‚ zadarnic s-au căutat în documentele fosile asemenea caractere evolutive.  New Scientist făcea observaţia că teoria evoluţionistă „dădea de înţeles că documente fosile complete aveau să arate o succesiune de organisme care să reflecte o transformare progresivă şi continuă în decursul a lungi perioade de timp”. „Din nefericire”‚ admite această revistă‚ „documentele fosile nu răspund acestei aşteptări‚ deoarece diversele specii fosilizate rareori sunt legate unele de altele prin forme intermediare cunoscute. Speciile fosile cunoscute nu par să evolueze‚ nici chiar în milioane de ani.” Cât despre geneticianul Stebbins‚ el scrie: „Nu se cunosc forme de tranziţie între principalele phylums-uri (linii evolutive) ale animalelor sau ale plantelor.” El vorbeşte de „marele gol existent între multe grupe majore de organism”. De fapt‚ lucrarea The New Evolutionary Timetable‚ citată anterior‚ recunoaşte că documentele fosile nu sprijină într-un mod convingător existenţa niciunui singur caz de formă de tranziţie între o specie şi alta. În plus‚ speciile s-au perpetuat în cursul unor perioade de timp extraordinar de lungi.”⁠

 Aceste observaţii concordă cu studiul foarte complet realizat de Geological Society din Londra şi de Paleontological Association din Anglia. John N. Moore‚ profesor de ştiinţe naturale‚ comenta astfel rezultatele: „Circa 120 de savanţi‚ cu toţii specialişti‚ au pregătit 30 de capitole ale unei lucrări monumentale de 800 de pagini‚ pentru a prezenta documentele fosile ale animalelor şi ale plantelor clasate în circa 2.500 de grupe. Se pare că fiecare formă sau specie importantă are o istorie independentă şi distinctă de aceea a tuturor celorlalte forme sau specii! Marile grupuri de plante şi de animale apar brusc în documentele fosile. Balene‚ lilieci‚ cai‚ primate‚ elefanţi‚ iepuri‚ veveriţe etc.‚ sunt tot atât de deosebite unele de altele la prima lor apariţie ca şi în zilele noastre. Nu există nici urmă de vreun strămoş comun şi cu atât mai puţin de vreo verigă care să le lege de vreo reptilă‚ ca presupus strămoş al lor.” Moore a adaugat: „Dacă nu s-au găsit forme de tranziţie în arhivele fosile‚ aceasta se explică fără îndoială prin faptul că nu au existat de loc asemenea forme în straturile fosilifere. Este foarte probabil că nu au avut niciodată loc tranziţii între speciile animale şi nici între speciile vegetale.” Prin urmare‚ ceea ce era adevărat în epoca lui Darwin este tot atât de adevărat şi astăzi. Faptele sprijinite de documentele fosile sunt încă tot acelea pe care le-a rezumat astfel zoologul D’Arcy Thompson în cartea sa On Growth and Form‚ în urmă cu câţiva ani: „Teoria evoluţionistă a lui Darwin nu ne-a învăţat cum au descins păsările din reptile‚ mamiferele din primele patrupede‚ patrupedele din peşti‚ vertebratele din nevertebrate.  Căutarea noastră după o punte care să ne permită să trecem peste aceste abisuri este şi va fi întotdeauna zadarnică.”

 

Ce se poate spune despre cal?

 

 Totuşi‚ adeseori s-a afirmat că documentele fosile oferă cel puţin un exemplu de serie evolutivă‚ cel foarte clasic al calului. Iată‚ în orice caz‚ ce pretinde The World Book Encyclopedia: „Caii fac parte dintre exemplele cel mai bine documentate ale dezvoltării evolutive.” Primul dintre desenele care ilustrează această serie evolutivă reprezintă un animal foarte mic‚ iar ultimul ne arată un cal de talie mare din zilele noastre. Dar sprijină oare documentele fosile aşa ceva? În Encyclopædia Britannica se poate citi: „Linia evolutivă a calului n-a fost niciodată rectilinie.” Cu alte cuvinte‚ documentele fosile nu dovedesc nicidecum că ar fi avut loc o evoluţie treptată de la acest mic animal la calul de talie înaltă. Despre acest exemplu tipic şi bine cunoscut de serie evolutivă‚ evoluţionistul Hitching declară: „Prezentată odinioară drept simplă şi directă‚ ea este astăzi atât de complicată încât faptul de-a accepta o versiune mai curând decât alta este mai mult un act de credinţă decât o alegere raţională. Potrivit părerii specialiştilor‚ eohippus‚ despre care se spune că ar fi fost cel mai vechi strămoş al calului‚ ar fi dispărut de mult timp şi nu ne-ar fi cunoscut decât din fosile. Totuşi este posibil ca acest eohippus să fie încă viu şi să nu aibă nimic comun cu calul. Este probabil un animal mic şi timid‚ de talia vulpii‚ numit daman şi care trăieşte prin desişurile junglei africane.” Faptul de a face din eohippus strămoşul calului‚ pune la probă imaginaţia. Să vedem ce spune în acest sens lucrarea The New Evolutionary Timetable: „S-a presupus adesea că eohippus ar fi evoluat lent dar continuu‚ pentru a adopta un profil mai mult cabalin.” Dar sprijină‚ oare‚ faptele această idee? „Speciile fosile de eohippus scot în evidenţă prea puţine modificări evolutive”‚ răspunde această carte. Apoi‚ cu privire la documentele fosile‚ ea admite: „Ele nu sprijină întreaga istorie a familiei ecvideelor.” Iată de ce anumiţi savanţi afirmă acum că eohippus nu a fost niciodată un tip de cal şi niciun strămoş al acestei familii. În plus‚ formele fosile incluse în linia calului dau dovadă de o stabilitate remarcabilă‚ fără să existe forme de tranziţie între cal şi un strămoş cu care el ar fi prezentat o filiaţie evolutivă. Nu ar trebui să fim surprinşi nici de faptul de-a observa fosile de ecvidee de talii şi de forme diferite. Chiar şi astăzi poneii şi caii de tracţiune sunt foarte diferiţi. Aceştia nu sunt decât varietăţi în cadrul familiei calului.

 

Ce spun în realitate documentele fosile?

 

 Când lăsăm să vorbească documentele fosile‚ mărturia lor nu este favorabilă evoluţiei‚ ci‚ dimpotrivă‚ creaţiei. Ele arată că speciile vii‚ foarte numeroase şi foarte diferite‚ au apărut brusc. Desigur‚ s-a constatat o mare varietate în interiorul fiecăreia dintre marile specii‚ dar nu există forme de tranziţie care să permită stabilirea unei filiaţii evolutive între acestea şi altele‚ mai vechi‚ nici între ele şi alte specii vii care au apărut după ele. Specii foarte variate s-au perpetuat pe parcursul unor lungi perioade de timp în care nu au suferit decât schimbări foarte limitate‚ după care unele s-au stins‚ iar altele au supravieţuit până în zilele noastre. În cartea sa Order: In Life (Ordine: în viaţă)‚ evoluţionistul Edmund Samuel trage această concluzie: „Teza evoluţiei nu poate fi considerată drept o explicaţie ştiinţifică solidă a prezenţei diferitelor forme de viaţă.” De ce? „Niciun studiu serios al distribuţiei biogeografice sau al documentelor fosile nu poate‚ spune el‚ să dovedească în mod direct evoluţia.”

 Este clar, așadar, că oricine caută să se informeze în mod imparţial va ajunge la concluzia că fosilele nu sprijină teoria evoluţiei‚ ci dau greutate argumentelor în favoarea creaţiei. Zoologul Coffin declara: „Pentru savanţii necredincioşi documentele fosile‚ mărturii ale vieţii din trecut‚ sunt curtea de apel finală‚ la care recurg în ultimă instanţă‚ deoarece ele constituie singura istorie autentică a vieţii de care dispune ştiinţa. Şi dacă această istorie nu confirmă teoria evoluţionistă‚ - şi am văzut că ea n-o confirmă - la ce concluzie ajungem? La concluzia că plantele şi animalele au fost create în formele lor de bază. Mărturia celor mai importante fosile confirmă creaţia‚ nu evoluţia.” Iar astronomul Carl Sagan recunoaşte cu onestitate în cartea sa Cosmos: „Ceea ce dezvăluie fosilele ar putea fi compatibil cu ideea existenţei unui Creator.”