CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU. Partea a opta.

 

CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU. Partea a opta.

„Treci în Macedonia”: Faptele 16: 6-40:

  Pe malurile micului râu Gangites din Macedonia, un grup de femei se roagă. Ele au obiceiul să vină aici, în afara orașului Filipi, pentru a i se închina Dumnezeului lui Israel. Domnul le vede (2 Cron. 16:9; Ps. 65:2 - T.M.). La mai bine de 800 de kilometri est de Filipi, un grup de bărbați părăsește orașul Listra, din sudul Galatiei, și pornește într-o călătorie. După câteva zile, ei ajung la un drum roman pavat, care duce spre vest, spre cea mai populată regiune a provinciei Asiei. Călătorii - Pavel, Sila și Timotei - se pregătesc s-o ia pe acest drum, dornici să viziteze Efesul și alte orașe, unde mii de oameni trebuie să audă vestea bună despre Hristos. Totuși, chiar înainte să pornească, Duhul Sfânt îi oprește - într-un mod care nu ne este dezvăluit în Biblie - și le interzice să predice în Asia. De ce? Deoarece Iisus, prin intermediul Duhului Sfânt,vrea să-i îndrume în altă parte. El vrea ca Pavel și tovarășii săi să străbată Asia Mică, să traverseze Marea Egee și, în cele din urmă, să ajungă în Macedonia, pe malurile râului Gangites.  Din această călătorie neobișnuită putem desprinde multe învățături valoroase cu privire la modul în care ne îndrumă Iisus. Să analizăm, așadar, câteva evenimente ce s-au petrecut pe parcursul celei de-a doua călătorii misionare a lui Pavel, călătorie care a început în jurul anului 49 d.H..

„Dumnezeu ne chemase” (Faptele 16:6-15):

  Întrucât nu li s-a permis să predice în Asia, Pavel și tovarășii săi de călătorie s-au îndreptat spre nord cu intenția să predice în orașele Bitiniei. Ca să ajungă în această regiune, ei trebuie să fi mers pe jos câteva zile pe drumurile nepavate dintre Frigia și Galatia, două regiuni slab populate. Însă, când s-au apropiat de Bitinia, Iisus i-a oprit din nou prin Duhul Sfânt (Fap. 16:6, 7). Cei trei bărbați trebuie să fi fost foarte nedumeriți. Știau ce să predice, cum să predice, dar nu și unde să predice. Bătuseră, ca să spunem așa, la ușa care dădea spre Asia, dar în zadar. Bătuseră la ușa care dădea spre Bitinia, și tot în zadar! Pavel însă era hotărât să persevereze până când avea să găsească „o ușă” care să li se deschidă. Discipolii au luat apoi o decizie aparent lipsită de logică: s-au îndreptat spre vest și au mers pe jos 550 de kilometri, lăsând în urmă oraș după oraș, până au ajuns în portul Troa, de unde se puteau îmbarca spre Macedonia (Fap. 16:8). Aici, pentru a treia oară, Pavel a bătut la o ușă, care, în sfârșit, s-a deschis larg!Evanghelistul Luca, ce s-a alăturat grupului de misionari la Troa, relatează ce s-a întâmplat: „În timpul nopții, Pavel a avut o viziune: un om, un macedonean, stătea acolo și-l implora, zicând: Treci în Macedonia și ajută-ne! De îndată ce a avut viziunea, am încercat să plecăm în Macedonia, înțelegând că Dumnezeu ne chemase să le anunțăm vestea bună celor de acolo”(Fap. 16:9, 10). În sfârșit, Pavel știa unde să predice! Cât de fericit trebuie să fi fost el că nu s-a oprit la jumătatea drumului! Astfel, cei patru bărbați s-au îmbarcat fără întârziere spre Macedonia. 

„Din Troa am ieșit în larg” (Faptele 16:11):

 Ce învățăm din această relatare? Să remarcăm că Duhul Sfânt a intervenit numai după ce Pavel a pornit spre Asia, Iisus l-a îndrumat pe apostol numai după ce acesta s-a apropiat de Bitinia și i-a spus să treacă în Macedonia numai după ce a ajuns la Troa. Iisus, Capul Bisericii, ne poate îndruma și pe noi în mod asemănător (Col. 1:18). De pildă, poate că ne gândim de o vreme să începem serviciul de misionar sau să ne mutăm într-o zonă unde este mai mare nevoie de vestitori. Dar s-ar putea ca Iisus să ne îndrume prin Duhul Sfânt numai după ce facem pași concreți ca să ne atingem obiectivul. Să ne gândim la următorul exemplu: Un șofer își poate direcționa mașina spre stânga sau spre dreapta numai dacă mașina este în mișcare. La fel, când dorim să ne extindem serviciul, Iisus ne „direcționează” numai dacă „suntem în mișcare”, adică depunem eforturi pentru a ne atinge obiectivul.Dar ce putem face dacă eforturile noastre nu dau rezultate imediat? Ar trebui să renunțăm, considerând că Duhul Sfânt nu ne îndrumă? Nicidecum. Să remarcăm că nici în cazul lui Pavel lucrurile n-au mers prea ușor. Totuși, el a perseverat până a găsit o ușă care s-a deschis. Putem fi siguri că și perseverența noastră în a căuta „o ușă largă care duce la activitate” va fi răsplătită (1 Cor. 16:9). După ce au ajuns în provincia Macedoniei, Pavel și însoțitorii săi au mers la Filipi, un oraș ai cărui locuitori erau mândri că sunt cetățeni romani. Pentru soldații romani care se stabiliseră aici după încheierea serviciului militar, colonia Filipi era ca o Italie în miniatură, o mică Romă a Macedoniei. În afara orașului, pe malul unui râu, exista un loc care, așa cum s-au gândit misionarii, era „un loc de rugăciune”. În ziua de sabat, ei s-au dus acolo și au găsit un grup de femei ce se adunaseră să i se închine lui Dumnezeu. Ei s-au așezat și au început să le vorbească. O femeie pe nume Lidia „asculta, iar Domnul i-a deschis larg inima”. Lidia a fost atât de impresionată de ceea ce a auzit, încât ea și casa ei s-au botezat. Apoi a insistat ca Pavel și însoțitorii lui să accepte să stea în casa ei (Fap. 16:13-15). Imaginați-vă bucuria misionarilor când Lidia s-a botezat! Cât de fericit trebuie să fi fost Pavel că a acceptat invitația de „a trece în Macedonia” și că Domnul i-a folosit pe el și pe tovarășii săi ca să răspundă la rugăciunile acestor femei temătoare de Dumnezeu!

„Mulțimea s-a ridicat ... împotriva lor” (Faptele 16:16-24): 

  Cât de furios trebuie să fi fost Satan că vestea bună a prins rădăcini într-o parte a lumii unde el și demonii lui acționau în voie! Nu este de mirare că situația lui Pavel și a însoțitorilor lui s-a schimbat în urma unei acțiuni demonice. În Filipi exista o fată posedată de un demon de ghicire, care le aducea mulți bani stăpânilor ei prin prezicerile pe care le făcea. Ori de câte ori Pavel și tovarășii săi mergeau să depună mărturie la locul de rugăciune, ea se ținea după ei și striga: „Oamenii aceștia sunt robi ai Dumnezeului Preaînalt și vă vestesc calea salvării!”. Probabil că demonul o făcea să strige aceste cuvinte pentru a da impresia că prezicerile ei și învățăturile lui Pavel proveneau din aceeași sursă. În acest fel, încerca să abată atenția oamenilor de la adevărații continuatori ai lui Hristos. Însă Pavel a redus-o pe fată la tăcere expulzând demonul din ea (Fap. 16:16-18). Aflând că și-au pierdut sursa de câștig, stăpânii slujitoarei s-au mâniat foarte tare. Ei i-au târât pe Pavel și pe Sila în piață, unde magistrații, care reprezentau Roma, făceau judecată. Când și-au formulat acuzațiile, stăpânii fetei au profitat de prejudecățile și de sentimentele patriotice ale judecătorilor. În esență, ei au spus: Acești iudei creează tulburare învățând obiceiuri pe care noi, romanii, nu le putem accepta. Cuvintele lor au avut efectul scontat. „Mulțimea (adunată în piață) s-a ridicat împreună împotriva lor (a lui Pavel și a lui Sila)”, iar magistrații au poruncit „să fie bătuți cu nuiele”. Plini de răni, Pavel și Sila au fost duși apoi în închisoare. Temnicerul i-a aruncat în „închisoarea dinăuntru” și le-a strâns picioarele în butuci (Fap. 16:19-24). Probabil că, după ce temnicerul a închis ușa, în celulă era atât de întuneric, încât Pavel și Sila abia se mai puteau vedea unul pe altul. Însă Domnul îi vedea (Ps. 139:12 - T.M.). Cu mai mult timp în urmă, Iisus le spusese continuatorilor săi: „Vă vor persecuta” (Ioan 15:20). Astfel, când au trecut în Macedonia, Pavel și însoțitorii lui se așteptau la opoziție. Iar când s-a stârnit persecuția împotriva lor, ei nu au privit-o ca pe un semn al dezaprobării Domnului, ci ca pe o expresie a mâniei lui Satan.

„S-au botezat ... fără întârziere” (Faptele 16:25-34):

 Probabil că lui Pavel și lui Sila le-a trebuit ceva timp ca să-și revină după evenimentele tumultoase din acea zi. Pe la miezul nopții însă, când mai prinseseră puteri, „se rugau și îi cântau laude lui Dumnezeu”. Deodată, un cutremur a zguduit închisoarea. Temnicerul s-a trezit și, văzând ușile deschise, s-a înspăimântat la gândul că deținuții fugiseră. Știind că va fi pedepsit fiindcă îi lăsase să scape, „și-a scos sabia și . . . a vrut să se omoare”. Dar Pavel a strigat: „Să nu-ți faci vreun rău, căci suntem cu toții aici!”. Atunci temnicerul a întrebat tremurând: „Domnilor, ce trebuie să fac pentru a fi salvat?”. Însă nu Pavel și Sila îl puteau salva, ci Iisus. Ei au răspuns: „Crede în Domnul Iisus și vei fi salvat” (Fap. 16:25-31).Era sincer acel temnicer? Pavel n-a avut nicio îndoială. Însă, fiind neevreu, temnicerul nu avea cunoștințe din Scripturi. Astfel, înainte de a deveni creștin, trebuia să învețe și să accepte adevărurile fundamentale din Scripturi. De aceea, Pavel și Sila i-au vorbit din „cuvântul Domnului”. Absorbiți de discuție, cei doi probabil că uitaseră de durerile cauzate de loviturile primite. Temnicerul însă le-a văzut rănile adânci de pe spate și le-a acordat îngrijire. Apoi el și casa lui „s-au botezat . . . fără întârziere”. Ce răsplată minunată pentru Pavel și Sila, care au îndurat persecuția cu bucurie! (Fap. 16:32-34).

„Acum ne scot afară pe ascuns?” (Faptele 16:35-40): 

  În dimineața următoare, magistrații au poruncit ca Pavel și Sila să fie eliberați. Dar Pavel a zis: „Ne-au bătut în public fără să fi fost condamnați, pe noi, care suntem bărbați romani, și ne-au aruncat în închisoare, iar acum ne scot afară pe ascuns? Ei bine, nu! Să vină ei să ne scoată!”. Când au auzit că cei doi bărbați erau cetățeni romani, magistrații „s-au înfricoșat” întrucât le încălcaseră drepturile. Situația se schimbase. Misionarii fuseseră bătuți în public, iar acum magistrații trebuiau să-și ceară scuze în public. Ei i-au implorat însă pe Pavel și pe Sila să plece din Filipi. Cei doi s-au supus cererii lor, dar mai întâi s-au oprit să-i încurajeze pe noii discipoli, tot mai mulți la număr. Abia apoi au părăsit orașul. Dacă li s-ar fi respectat de la început drepturile pe care le aveau în calitate de cetățeni romani, Pavel și Sila probabil că n-ar fi fost bătuți (Fap. 22:25, 26). Însă acest lucru le-ar fi putut lăsa discipolilor din Filipi impresia că cei doi se foloseau de statutul lor ca să scape de persecuție, cu alte cuvinte să nu sufere pentru Hristos. Ce efect ar fi avut lucrul acesta asupra credinței discipolilor care nu erau cetățeni romani? Pe ei legea nu i-ar fi apărat de bătăi. Astfel, suportând pedeapsa, Pavel și tovarășul său le-au arătat prin propriul exemplu că un continuator al lui Hristos poate rămâne ferm în fața persecuțiilor. În plus, cerând să le fie recunoscute drepturile, Pavel și Sila i-au obligat pe magistrați să arate public că au încălcat legea. Acest fapt avea să le asigure într-o anumită măsură discipolilor din Filipi protecție juridică împotriva unor eventuale atacuri similare. Probabil că magistrații aveau să se gândească de două ori înainte de a-i trata în mod abuziv. 

SUPLIMENTAR: 1. LUCA, SCRIITORUL CĂRȚII FAPTELE:

 Până la capitolul 16, versetul 9, cartea Faptele este scrisă numai la persoana a III-a, fapt ce arată că naratorul a relatat doar ce au spus și au făcut alții. Însă în Faptele 16:10, 11 se observă o schimbare. În versetul 11, de pildă, se spune: „Din Troa am ieșit în larg și, mergând drept înainte, am ajuns la Samotrace”. Începând de aici, Luca, scriitorul cărții, participă la acțiunile pe care le relatează. Însă de unde știm că Luca este scriitorul cărții Faptele apostolilor de vreme ce numele lui nu apare nicăieri în această carte biblică? Acest lucru se deduce din cuvintele introductive ale cărții Faptele și ale Evangheliei după Luca. Ambele cărți sunt adresate unui anume Teofil (Luca 1:1, 3; Fap. 1:1). Cartea Faptele începe astfel: „Am alcătuit prima relatare, Teofil, despre toate lucrurile pe care Iisus a început să le facă și să le predice”. Mai mulți scriitori din vechime cu autoritate au considerat că „prima relatare”, adică Evanghelia, a fost scrisă de Luca. Prin urmare, tot el trebuie să fi scris și Faptele. Despre Luca nu se cunosc prea multe. Numele lui este menționat doar de trei ori în Biblie, de exemplu când apostolul Pavel îl numește „Luca, doctorul iubit” și când îl menționează printre „colaboratorii (săi)” (Col. 4:14; Filim. 24). Fragmentele din cartea Faptele scrise la persoana I plural, în care Luca se include în narațiune, arată că el i s-a alăturat prima oară lui Pavel în călătoria de la Troa la Filipi, în aproximativ 50 d.H.. Totuși, Luca nu mai era cu Pavel când acesta a plecat din Filipi. Cei doi bărbați s-au reîntâlnit în acest oraș în jurul anului 56 și, împreună cu alți șapte frați, au mers la Ierusalim, unde Pavel a fost arestat. Doi ani mai târziu, Luca l-a însoțit pe Pavel, care era încă în lanțuri, de la Cezareea la Roma (Fap. 16:10-17, 40; 20:5-21:17; 24:27; 27:1-28:16). Când Pavel, întemnițat a doua oară la Roma, se aștepta ca în scurtă vreme să fie executat, „numai Luca” era cu el (2 Tim. 4:6, 11). Din toate acestea reiese clar că Luca a fost dispus să călătorească distanțe mari și să îndure greutăți pentru vestea bună. Luca nu a fost de față la evenimentele din viața lui Iisus pe care le-a consemnat în Evanghelia sa. El spune că s-a hotărât „să întocmească o relatare a faptelor” pe baza spuselor „martorilor ocular”. Mai mult, el „a cercetat cu atenție toate lucrurile de la începuturi, ca să le scrie în ordine” (Luca 1:1-3). Rezultatul muncii sale dovedește că a fost cu adevărat un cercetător minuțios. Luca a obținut probabil informațiile de la Elisabeta, de la Maria, mama lui Iisus, și de la alții. Multe dintre lucrurile relatate de el nu apar în celelalte evanghelii (Luca 1:5-80). Pavel ne dezvăluie că Luca a fost medic, iar interesul său ca medic față de cei suferinzi se observă clar în cele scrise de el. De exemplu, Luca a consemnat că Iisus a vindecat un om posedat, dar a menționat că demonul a ieșit afară din om „fără să-i facă vreun rău” acestuia. De asemenea, a specificat că soacra lui Petru era chinuită de „febră mare”, precum și că o femeie pe care a ajutat-o Iisus suferea „de optsprezece ani” din cauza „unui spirit de slăbiciune, fiind gârbovă și neputându-se îndrepta deloc” (Luca 4:35, 38; 13:11). În mod clar, Luca a pus „lucrarea Domnului” pe primul plan în viață (1 Cor. 15:58). El nu a urmărit o carieră laică sau o poziție socială înaltă, ci a dorit să-i ajute pe oameni să-l cunoască pe Domnul și să-i slujească.

SUPLIMENTAR: 2. LIDIA, VÂNZĂTOAREA DE PURPURĂ:

 Lidia locuia în Filipi, un important oraș al Macedoniei. Ea era din Tiatira, un oraș din regiunea Lidia, aflată în vestul Asiei Mici. Lidia s-a mutat de cealaltă parte a Mării Egee datorită îndeletnicirii ei. Probabil că făcea comerț cu purpură și cu diferite mărfuri vopsite cu purpură: covoare, tapiserii și țesături. O inscripție descoperită în Filipi atestă existența în acest oraș a unei bresle a vânzătorilor de purpură. Lidia este descrisă drept o „închinătoare a lui Dumnezeu”, probabil în sensul că se convertise la iudaism și era prozelită (Fap. 16:14). Ea trebuie să fi învățat despre închinarea la Dumnezeu în orașul ei natal, unde, spre deosebire de Filipi, exista un loc de întrunire al evreilor. Unii consideră că „Lidia” era un supranume pe care i-l dăduseră filipenii și care însemna „femeie lidiană”. Totuși, există documente potrivit cărora, la acea vreme, „Lidia” era și un nume propriu.Lidienii și cei din regiunile învecinate erau cunoscuți pentru meșteșugul vopsirii cu purpură încă de pe vremea lui Homer (sec. al IX-lea sau al VIII-lea î.H.). Într-adevăr, Tiatira era renumită pentru cele mai strălucitoare și mai rezistente culori, și aceasta datorită apei de aici. Materialele vopsite cu purpură erau articole de lux, pe care și le permiteau numai cei bogați. Deși purpura se putea extrage din diferite surse, substanța cea mai bună și cea mai scumpă, folosită la colorarea inului fin, se extrăgea dintr-o specie de moluște din Marea Mediterană. Dintr-o moluscă se putea obține o singură picătură de colorant, iar un gram din prețiosul lichid se obținea din aproximativ 8 000 de moluște. Din acest motiv, țesăturile vopsite cu purpură erau foarte scumpe. Așadar, afacerea cu purpură presupunea un capital substanțial. Prin urmare, se pare că Lidia era o femeie bogată și avea o afacere prosperă. Probabil că avea și o casă mare, deoarece a putut găzdui patru bărbați: pe Pavel, pe Sila, pe Timotei și pe Luca. Faptul că Biblia vorbește despre cei din „casa” ei ar putea însemna că Lidia locuia cu unele rude, dar și că avea sclavi și slujitori (Fap. 16:15). Totodată, Biblia arată că, înainte de a pleca din Filipi, Pavel și Sila s-au întâlnit cu mai mulți frați în casa acestei femei ospitaliere, fapt ce sugerează că ea și-a pus casa la dispoziție pentru întrunirile primilor creștini din Filipi (Fap. 16:40).În scrisoarea pe care Pavel a trimis-o aproximativ zece ani mai târziu bisericii din Filipi nu se face nicio referire la Lidia. Prin urmare, singurele informații pe care le avem despre această creștină sunt cele din capitolul 16 al cărții Faptele.

„A discutat cu ei din Scripturi”: (Faptele 17:1-15):

 

 Pe acest drum, pe care iscusiții ingineri romani l-au croit printre munții stâncoși, este un permanent du-te-vino. Uneori este un adevărat vacarm: se aude huruitul roților de care pe lespezile groase, răgetele măgarilor și zarva călătorilor de tot felul, soldați, negustori și meșteșugari deopotrivă. Trei călători, Pavel, Sila și Timotei, au de parcurs o distanță de peste 130 de kilometri, de la Filipi până la Tesalonic. Nu le este deloc ușor să facă această călătorie, mai ales lui Pavel și lui Sila, care încă nu s-au refăcut după bătaia cu nuiele pe care au primit-o în Filipi (Fap. 16:22, 23). Este adevărat, drumul e lung, însă conversațiile fac călătoria mai plăcută. Experiența emoționantă cu temnicerul din Filipi și familia lui, care au devenit credincioși, le este încă proaspătă în minte. Această experiență le-a întărit hotărârea de a continua să anunțe cuvântul lui Dumnezeu. Totuși, pe măsură ce se apropie de orașul de coastă Tesalonic, probabil că se întreabă cum îi vor primi evreii de aici. Vor fi și aceștia ostili, chiar violenți, asemenea celor din Filipi? Pavel avea să vorbească despre sentimentele pe care le încerca în drum spre Tesalonic într-o scrisoare/epistolă pe care avea să le-o trimită mai târziu creștinilor din acest oraș. El le-a scris: „După ce mai întâi am suferit și am fost batjocoriți (așa cum știți) în Filipi, am prins curaj cu ajutorul Dumnezeului nostru să vă spunem vestea bună a lui Dumnezeu în mijlocul multor lupte” (1 Tes. 2:2). Aceste cuvinte lasă să se înțeleagă că Pavel a simțit o oarecare teamă, mai ales după cele întâmplate în Filipi.

 

„A discutat ... din Scripturi” (Faptele 17:1-3):

 

 Potrivit relatării, Pavel a predicat în sinagoga din Tesalonic pe parcursul a trei sabate. Înseamnă aceasta că el a stat în Tesalonic doar trei săptămâni? Nu neapărat. De pildă, nu știm după cât timp de la sosirea sa în oraș a mers prima oară la sinagogă. În plus, din scrisorile sale reiese că, în perioada șederii aici, el și tovarășii săi de drum au lucrat pentru a se întreține (1 Tes. 2:9; 2 Tes. 3:7, 8). De asemenea, mai știm că în această perioadă Pavel a primit de două ori ajutor material de la frații din Filipi (Filip. 4:16). Prin urmare, se pare că Pavel a stat în Tesalonic mai mult de trei săptămâni.Prinzând curaj să predice, Pavel a mers la sinagogă și a vorbit în fața celor întruniți acolo. Potrivit obiceiului său, „a discutat cu ei din Scripturi. El a explicat și a dovedit cu citate că Hristosul trebuia să sufere și să se scoale din morți. Și a zis: Acesta este Hristosul, acest Iisus pe care vi-l vestesc.” (Fap. 17:2, 3). Să remarcăm că Pavel nu a făcut apel la sentimente, ci la rațiune. El știa că aceia care participau la întrunirile de la sinagogă cunoșteau și respectau Scripturile, doar că nu le înțelegeau pe deplin. De aceea, Pavel a discutat cu ei logic, le-a explicat și le-a dovedit cu citate din Scripturi că Iisus din Nazaret era promisul Mesia, sau Hristosul. Pavel a urmat modelul lăsat de Iisus, care a folosit Scripturile ca bază pentru învățăturile sale. De pildă, Iisus le-a spus continuatorilor săi că, potrivit Scripturilor, Fiul omului trebuia să sufere, să moară și să fie înviat din morți (Mat. 16:21). După înviere, El li s-a arătat discipolilor. Desigur, acest lucru ar fi fost suficient pentru a dovedi că spusese adevărul. Însă Iisus a făcut mai mult. Iată ce citim în acest sens: „Începând de la Moise și de la toți Profeții, le-a explicat lucrurile privitoare la El din întreaga Scriptură”. Care a fost rezultatul? Discipolii cu care a discutat cu acea ocazie au zis unul către altul: „Nu ne ardea inima în timp ce ne vorbea pe drum, când ne deschidea Scripturile?” (Luca 24:13, 27, 32). Cuvântul lui Dumnezeu are mare putere (Evr. 4:12). Astfel, creștinii adevărați de astăzi își bazează învățăturile pe el, așa cum au făcut Iisus, Pavel și ceilalți apostoli. Într-adevăr, și noi discutăm logic cu oamenii, le explicăm sensul Scripturilor și le aducem dovezi citindu-le direct din Biblie. La urma urmei, mesajul pe care îl predicăm nu este al nostru. Folosind des Biblia, îi ajutăm pe oameni să înțeleagă că nu predăm ideile noastre, ci învățăturile lui Dumnezeu. Totodată, fiind convinși că mesajul pe care îl anunțăm este ferm întemeiat pe Cuvântul lui Dumnezeu și este demn de încredere, predicăm cu și mai mult curaj, la fel ca Pavel.

 

„Unii ... au devenit credincioși” (Faptele 17:4-9):

 

  Pavel știa din proprie experiență cât de adevărate sunt cuvintele lui Iisus: „Robul nu este mai mare decât stăpânul lui. Dacă m-au persecutat pe Mine, vă vor persecuta și pe voi; dacă au respectat cuvântul Meu, îl vor respecta și pe al vostru” (Ioan 15:20). În Tesalonic, Pavel a întâlnit ambele reacții: unii oameni au fost dornici să respecte cuvântul, în timp ce alții s-au împotrivit. Despre cei care au reacționat favorabil, Luca scrie: „Unii dintre ei (dintre evrei) au devenit credincioși (creștini) și li s-au alăturat lui Pavel și lui Sila și, la fel, o mare mulțime de greci care se închinau lui Dumnezeu și multe dintre femeile de seamă” (Fap. 17:4). Cu siguranță, acești noi discipoli s-au bucurat că au fost ajutați să înțeleagă corect Scripturile.Însă alții s-au înfuriat pe Pavel. Unii evrei din Tesalonic erau invidioși pe el deoarece „o mare mulțime de greci” acceptaseră mesajul. Ei le predaseră acestor greci unele învățături din Scripturile ebraice cu intenția de a-i face prozeliți și, de aceea, îi considerau discipolii lor. Din punctul lor de vedere, Pavel le „fura” discipolii, și asta chiar în sinagogă! Nu este de mirare că acei evrei clocoteau de furie. Luca relatează ce s-a întâmplat apoi: „Dar iudeii, plini de gelozie, au luat cu ei câțiva oameni răi dintre cei ce-și pierdeau vremea prin piață, au format o gloată și au provocat zarvă în oraș. Au dat năvală în casa lui Iason și i-au căutat (pe Pavel și pe Sila) ca să-i scoată înaintea poporului. Și, pentru că nu i-au găsit, i-au târât pe Iason și pe câțiva frați la conducătorii orașului, strigând: Oamenii aceștia care au răscolit pământul locuit sunt și aici, iar Iason i-a primit cu ospitalitate. Toți oamenii aceștia se împotrivesc decretelor Cezarului, spunând că există un alt împărat, Iisus.” (Fap. 17:5-7). Avea această gloată să-i reducă la tăcere pe Pavel și pe colaboratorii săi? O gloată înfuriată este ca un râu ieșit din matcă: violentă și de nestăpânit. Aceasta este metoda la care au recurs acei evrei plini de gelozie pentru a scăpa de Pavel și de Sila. Iar, după ce au stârnit „zarvă în oraș”, au încercat să convingă autoritățile că Pavel și colaboratorii săi, care predicau Evanghelia/vestea bună, se făceau vinovați de încălcări grave. Prima acuzație era că „au răscolit pământul locuit”, deși nu Pavel și însoțitorii săi provocaseră tulburare în oraș. A doua acuzație, mult mai gravă, era că misionarii vesteau un alt împărat, pe Iisus, încălcând astfel decretele împăratului. Să nu uităm că acuzații similare îi fuseseră aduse și lui Iisus. Conducătorii religioși i-au zis lui Pilat: „L-am găsit pe omul acesta instigând neamul nostru . . . și spunând că el este Hristos, un împărat.” (Luca 23:2). Pilat l-a dat atunci pe Iisus la moarte, temându-se, probabil, să nu fie suspectat de împărat că tolerează acte de înaltă trădare. Înțelegem, așadar, că acuzațiile aduse creștinilor din Tesalonic puteau avea consecințe grave. Într-o lucrare de referință se spune: „Cât despre pericolul la care erau expuși, nu poate fi vorba de exagerare, întrucât, în multe cazuri, simpla insinuare că o persoană se făcea vinovată de un act de trădare împotriva împăratului îi aducea acesteia moartea.” (The Spirit, The Church, and The World - The Message of Acts, de John Scott). Însă a reușit acest atac plin de ură? Gloata nu a reușit să oprească lucrarea de predicare în Tesalonic. De ce? În primul rând, deoarece Pavel și Sila n-au putut fi găsiți. Iar în al doilea rând, deoarece conducătorii orașului probabil n-au fost convinși că acuzațiile erau întemeiate. De aceea, după ce au cerut „suficientă garanție”, probabil sub formă de cauțiune, i-au lăsat să plece pe Iason și pe ceilalți frați ce fuseseră aduși înaintea lor (Fap. 17:8, 9). Pavel a urmat sfatul dat de Iisus continuatorilor săi de a fi „prudenți ca șerpii, dar inocenți ca porumbeii” și a evitat pericolul pentru a-și putea continua misiunea de predicare în altă parte (Mat. 10:16). El a fost curajos, dar nu imprudent.

 

SUPLIMENTAR: CEZARII ȘI CARTEA FAPTELE:

  Toate evenimentele consemnate în cartea Faptele, ca de altfel toate evenimentele consemnate în Scripturile grecești creștine/Noul Testament, au avut loc pe teritoriul Imperiului Roman. Astfel, cea mai înaltă autoritate laică era împăratul roman. La acesta s-au referit evreii din Tesalonic când au vorbit despre „decretele Cezarului” (Fap. 17:7). În perioada în care s-au petrecut evenimentele relatate în cartea Faptele au domnit patru împărați: Tiberiu, Gaius, Claudiu I și Nero.

·Tiberiu (14-37) a fost împărat în toată perioada activității lui Iisus și în primii ani de existență a Bisericii creștine. Acesta era cezarul la care s-au referit evreii când au strigat către Pilat la procesul lui Iisus: „Dacă-l eliberezi pe omul acesta, nu ești prieten al Cezarului. . . . N-avem alt împărat decât pe Cezar” (Ioan 19:12, 15).

· Gaius, cunoscut și sub numele de Caligula (37-41), nu este menționat în Scripturile grecești creștine.

· Claudiu I (41-54) este menționat de două ori în cartea Faptele. Profetul creștin Agab a prezis că „o mare foamete se va abate asupra întregului pământ locuit”, lucru care s-a întâmplat „pe vremea lui Claudiu”, în jurul anului 46. De asemenea, în 49 sau la începutul anului 50, Claudiu a poruncit ca „toți iudeii să plece din Roma”, ceea ce i-a determinat pe Aquila și Priscila să se mute în Corint, unde l-au întâlnit pe apostolul Pavel (Fap. 11:28; 18:1, 2).

· Nero (54-68) a fost cezarul la care a făcut apel apostolul Pavel (Fap. 25:11). Se spune că, mai târziu, Nero a dat vina pe creștini pentru incendiul care a distrus o mare parte a Romei, în aproximativ 64 d.H.. La scurtă vreme după aceea, în jurul anului 65, apostolul Pavel a fost întemnițat a doua oară la Roma și executat.

 

„Aveau un caracter mai nobil” (Faptele 17:10-15):

 

 Pentru a fi în siguranță, Pavel și Sila au fost trimiși la Bereea, un oraș aflat la aproximativ 65 de kilometri distanță de Tesalonic. Când au ajuns aici, Pavel a mers la sinagogă și le-a vorbit tuturor celor prezenți. Cât de plăcut a fost să se adreseze unui auditoriu receptiv! Luca a scris despre evreii din Bereea că „aveau un caracter mai nobil decât cei din Tesalonic, căci au primit cuvântul cu cea mai mare însuflețire, cercetând cu atenție Scripturile în fiecare zi ca să vadă dacă lucrurile erau așa” (Fap. 17:10, 11). Îi pun aceste cuvinte într-o lumină nefavorabilă pe evreii din Tesalonic care îmbrățișaseră adevărul? Nicidecum. Pavel le-a scris ulterior acestora: „Îi și mulțumim neîncetat lui Dumnezeu, deoarece, când ați primit cuvântul lui Dumnezeu, pe care l-ați auzit de la noi, l-ați primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, așa cum este într-adevăr, ca pe cuvântul lui Dumnezeu, care și lucrează în voi, credincioșii” (1 Tes. 2:13). Atunci de ce a scris Luca despre evreii din Bereea că aveau un caracter mai nobil? Deși auzeau un lucru nou, bereenii n-au fost suspicioși sau critici. Însă n-au fost nici creduli. Mai întâi, ei au ascultat cu atenție ce a avut Pavel de spus. Apoi au verificat informațiile în Scripturi, pe care acum, cu ajutorul lui Pavel, le înțelegeau mai bine. În plus, ei studiau cu sârguință Cuvântul lui Dumnezeu nu doar în sabat, ci în fiecare zi. Și făceau aceasta cu mare „însuflețire”, căutând să afle ce dezvăluie Scripturile în lumina noii învățături. De asemenea, bereenii s-au dovedit suficient de umili ca să facă schimbări, întrucât Biblia spune că „mulți dintre ei au devenit credincioși” (Fap. 17:12). Așadar, este lesne de înțeles de ce Luca i-a descris drept oameni cu „un caracter mai nobil”! Acei bereeni nici nu se gândeau că modul în care au reacționat la vestea bună va rămâne consemnat în Cuvântul lui Dumnezeu ca exemplu pentru generațiile următoare. Ei au acționat exact așa cum spera Pavel și, de fapt, așa cum dorea Dumnezeu. Și noi astăzi îi încurajăm pe oameni să acționeze la fel: să studieze Biblia cu atenție pentru a dobândi o credință ferm întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu. Dar oare noi, care am dobândit deja credință și suntem slujitori ai Domnului, mai trebuie să fim asemenea bereenilor? Categoric, da. Acum este chiar mai important ca înainte să studiem cu însuflețire ceea ce ne transmite Domnul și să punem cu promptitudine în practică învățăturile Sale. Astfel, îi permitem lui Dumnezeu să ne instruiască și să ne modeleze (Is. 64:8). În felul acesta, îi vom fi pe deplin plăcuți Tatălui nostru ceresc, care ne va putea folosi în continuare în lucrarea Sa.

 Pavel nu a rămas mult timp în Bereea. Biblia spune: „Când iudeii din Tesalonic au aflat că Pavel vestea cuvântul lui Dumnezeu și în Bereea, au venit și acolo să instige și să tulbure masele. Atunci frații l-au trimis imediat pe Pavel să se ducă până la mare, dar Sila și Timotei au rămas acolo. Însă cei care-l conduceau pe Pavel l-au dus la Atena. Și, după ce au primit poruncă pentru Sila și Timotei ca să vină cât mai repede la el, au plecat” (Fap. 17:13-15). Cât de înverșunați au fost acei dușmani ai veștii bune! Ei nu s-au mulțumit să-l alunge pe Pavel din Tesalonic, ci au venit să-i facă necazuri și la Bereea. Însă planurile nu le-au reușit. Pavel știa că avea un teritoriu de predicare vast, așa că a mers să predice în altă parte. Pavel le-a depus o mărturie temeinică evreilor din Tesalonic și din Bereea. El a înțeles cât este de important să predice plin de curaj și să discute pe baza Scripturilor. Cu siguranță că și noi am învățat multe în acest sens. Acum însă, Pavel urma să întâlnească un alt tip de auditoriu, neevreii din Atena. Cum avea să procedeze în acest oraș? Vom vedea în partea a noua a comentariului nostru!