DESPRE „SINDROMUL KATYN”.

 

DESPRE „SINDROMUL KATYN”

  În primăvara lui 1940, cu peste optzeci de ani în urmă, Uniunea Sovietică îndeplinea, cu acea cruzime metodică ce o definea, planul de lichidare al intelighenţiei poloneze. Executarea ofiţerilor polonezi în pădurea de la Katyn era doar o parte din operaţiunea a cărei menire era aceea de a elimina, o dată pentru totdeauna, fibra de independenţă mândră a naţiunii poloneze. Sindromul Katyn va deveni, în deceniile care urmează crimelor împotriva umanităţii ,simbolul însuşi al ipocriziei monstruoase a regimului sovietic. Comisă cu premeditare, aprobată, ca atâtea alte execuţii, de Stalin şi de complicii săi, descoperită şi instrumentalizată de nazişti, cu propria lor ipocrizie, asasinarea ofiţerilor polonezi va fi, până la finele URSS, un secret de stat, apărat de un zid propagandistic redutabil prin agresivitatea sa. Sindromul Katyn revelă, înainte de toate, natura autentică a ordinii politice întemeiate de Lenin şi rafinate de Stalin: primul stat al muncitorilor şi ţăranilor este, chiar de la fondarea sa, o formidabilă maşină de crime şi de represiune, prototip al tututor regimurilor care vor avea ca scop, în veacul trecut, promovarea sângeroasă a Ideii ca motor al schimbării revoluţionare. Criminalitatea sovietică este consecinţa, firească, a ipotezelor ideologice care motivează acţiunile conducătorilor ei. Nimic nu este întâmplător. Nicio crimă nu este arbitrară, căci ea răspunde imperativului întăririi comunismului însuşi. Sindromul Katyn dezvăluie, apoi, gradul de complicitate dintre cele două tiranii ideocratice, nazistă şi stalinistă. Pentru doi ani, alianţa germano- sovietică este cu mult mai mult decât un pact de neagresiune. Ea este temelia unei noi ordini europene, bazate pe crimă de stat, rapt şi intimidare. Dezmembrarea Poloniei este urmată, de o parte şi de alta a liniei de demarcaţie, de o extraordinară tentativă de anihilare a unei naţiuni. Germanii şi sovieticii nu ocupă doar un teritoriu, ei intenţionează să şteargă din memoria colectivă a umanităţii emblema însăşi a Poloniei independente. Strategia sovietică conduce ,dialectic, la momentul tragic din primăvara lui 1940. Stalinismul duce mai departe ambiţia ţaristă de îngenunchere a polonezilor: de această dată, determinismul etnic se va suprapune peste logica urii de clasă. Sindromul Katyn restituie condiţia de imensă, absolută singurătate a victimelor terorii lui Stalin. Ritualul macabru al împuşcării în ceafă este urmat de anii în care simpla evocare a numelui Katyn este interzisă, în lagărul socialist. Cei care sunt aruncaţi în gropi comune îşi văd demnitatea postumă confiscată, prin punerea în mişcare a mecanismului minciunii şi mistificării de stat. Polonezii executaţi mişeleşte în primăvara lui 1940 nu au morminte, după cum nu au nici amintire. Cinismul sovietic dublează barbaria metodică prin perfidia propagandistică. Sindromul Katyn este parte din istoria teribilă şi tragică a unei Europe centrale strivită între plăcile tectonice ale tiraniilor. Morţii de la Katyn întruchipează destinul de solitudine şi de încercare a tututor celor care au fost aneantizaţi de ordinea comunistă şi de imperialismul sovietic. Primăvara lui 1940 este parte din seria de trădări ce se încheie cu epopeea revoltei de la Varşovia: cel din urmă act al complicităţii dintre sovietici şi germani, destinat să strivească armata de rezistenţă fidelă guvernului în exil de la Londra şi să pregătească sovietizarea noului satelit. Sindromul Katyn este inseparabil de amintirea traumei colective provocate de crime, de ideologii exterminaţioniste şi de barbaria totalitară. Sindromul Katyn serveşte spre a reaminti celor care visează la acomodarea cu agresivitatea rusă că această capitulare laşă înseamnă, invariabil, abandonarea a întregi popoare sclaviei şi fricii. Sferele de influenţă sunt denumirea, elegantă şi aseptică, sub care se ascunde suferinţa celor asasinaţi, deportaţi, umiliţi, exilaţi. Gropile comune din 1940 sunt capătul de drum al lichidării naţiunilor independente.