„APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - COMENTARIU REVIZUIT! PARTEA A DOUA!

 

„APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ!  - COMENTARIU REVIZUIT! PARTEA A DOUA!

Capitolul 4 - Sala Tronului divin:

 După ce am parcurs revelațiile despre felul în care Iisus Hristos judecă bisericile, ne apropiem de „lucrurile care vor fi după acestea”. Capitolele 4 și 5 din Apocalipsa pot fi privite drept o Introducere la felul în care va fi judecat Pământul (Cap. 6-19). Din acest punct înainte, termenul biserică nu mai apare niciodată în textul Apocalipsei, semn că ea va fi păzită „de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului” (Apoc. 3:10). V-ar plăcea să vorbiți personal cu unul care a avut moarte clinică și a fost pentru o vreme „dincolo”? Vă necăjiți că Dumnezeu nu i-a dat voie apostolului Pavel să ne spună ce a văzut și a auzit atunci când a fost răpit până în al treilea cer? Dacă da, ceea ce urmează vă va satisface pe deplin curiozitatea. Este unul din motivele pentru care celui ce citește și ascultă cuvintele Apocalipsei i se promite „fericire” (Apoc. 1:3). Lui Ioan nu numai că nu i s-a interzis să spună ce a văzut și auzit! I s-a poruncit să scrie totul într-o carte pentru ca tu și cu mine să aflăm câteva din realitățile fascinante ale Cerului. Sunteți gata de o asemenea aventură? Ultima parte a secțiunii care descrie întronarea lui Iisus Hristos în Cer prezintă dificultăți majore pentru că ea ne mută din sfera de existență a Pământului în spațiul Cerului: „După aceste lucruri, m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” (Apoc. 4:1). Am spus intenționat „spațiul Cerului” pentru că înțelegerea acestui concept este singura cale de a înțelege și de a pătrunde în restul tainelor Apocalipsei, unde revelațiile divine ne vor purta când în Cer, când pe Pământ. Ce este acest „spațiu al cerului”? Pentru a-l înțelege trebui să ne întoarcem la prima pagină a Biblie unde apare prima dată conceptul de „cer”. Biblia se tălmăcește prin Biblie. „Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape.”  Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer” (Gen. 1:6-8). În originalul ebraic, pentru termenul „întindere” este folosită expresia שמים (shamayim) care are forma de plural. Comentatorii sunt de părere că ea trebuie înțeleasă în contextul celor „trei ceruri” pomenite de apostolul Pavel în 2 Corinteni 12:2 unde amintește de una din experiențele supranaturale pe care le-a avut: „Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie) … ” Este fascinant că Pavel ține să precizeze că nu știe dacă pătrunderea lui în cel de al treilea cer a fost făcută „în trup sau fără trup”, trupul nefiind un instrument strict necesar pentru o asemenea călătorie. În mod similar, când a scris Apocalipsa, Ioan folosește expresia „eram în Duhul” (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10). Un sinonim pentru termenul „întindere” folosit în traducerea română a lui Cornilescu este ideea de „spațiu” delimitat de limite, distinct de alt domeniu de existență. Fiecare „întindere”, adică fiecare cer este distinct de celelalte. Cerul atmosferic, aflat între „apele de sus și apele de jos” identifică spațiul atmosferic care înconjoară Pământul. Cerul astronomic sau cosmic nu trebuie considerat doar ca o extindere a cerului atmosferic. Astronomii ajung încet, încet la părerea că el este influențat de undele gravitaționale, de găurile negre, de materia neagră din Univers, de curbura spațiu-timp și de cu totul alți factori pe care nici nu-i știm astăzi. Dincolo de acestea două există cel de al treilea cer, locul prezenței ființelor cerești. El este „supranatural” pentru că nu face parte din limitările lumii materiale în care evoluăm noi. Probabil că ar trebui să-l numim „hiperspațiu”, un domeniu de existență cu mult mai multe dimensiuni decât cele din complexul spațiu-timp al cerului terestru.  -  HIPERSPAȚIU: spațiu diferit de cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de patru, atunci când timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în fizică și astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-Klein, supergravitația, supercorzile etc.) -. Bineînțeles că nu spunem că Dumnezeu există în hiperspațiu pentru că El nu poate fi limitat de niciun fel de dimensiune. Dumnezeu este spirit infinit și perfect. El poate fi „immanent” pătrunzând în creație și „transcendent”, ieșind oricând din ea. Aduceți-vă aminte de aparițiile și disparițiile Fiului lui Dumnezeu de după Înviere. Datele Bibliei îi îndreptățesc pe cei ce cred că nu trăim într-un UNIVERS, ci într-un MULTIVERS: „Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta” (Neemia 9:6; vezi și Deut. 10:14; 1 Regi 2:27; Psalm 68:33 - T.M.; 148:4 - T.M.).Trecerea dintr-un cer în altul, din cel atmosferic, de exemplu, în cel de al treilea cer nu trebuie vizualizată dimensional, ci calitativ. Cel de al treilea cer nu este „foarte departe”, cum propunea Mihail Eminescu: „Porni luceafărul./Creșteau în cer a lui aripe,/Și căi de mii de ani treceau/În tot atâtea clipe./Un cer de stele dedesubt,/Deasupra-i cer de stele -/Părea un fulger nentrerupt/Rătăcitor prin ele.” Adăugarea de dimensiuni noi, dincolo de cele ale spațiului și timpului din Cosmosul nostru, schimbă total ecuația. Dumnezeu, îngerii și demonii pot exista în proximitatea noastră imediată. Mai mult, demonii pot exista chiar în lăuntrul nostru, chiar o legiune! Tot așa și Duhul lui Dumnezeu poate să ne „umple”! Asta a spus apostolul Pavel filozofilor sofisticați din Atena: „El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: Suntem din neamul Lui… ” (Fapte 17:26-28).

Marea Trecere: Capitolul 4 din Apocalipsa ni-l prezintă pe apostolul Ioan invitat „să se suie” într-un „aici” care este dincolo de dimensiunile lumii noastre. Trebuie să ne așteptăm ca lucrurile pe care le-a văzut el „acolo”, în „hiperspațiu” și pe care a încercat zadarnic să ni le descrie să fie cu totul altfel decât cele din lumea noastră. Relatarea lui Ioan nu trebuie citită cu atitudinea cercetătorului de laborator care-L pune pe Dumnezeu la analiză sub microscop, ci cu cea a unui muritor uimit și uluit care relatează măreția misterioasă a unor lucruri pe care nu le poate neapărat înțelege. Dacă Ioan nu mai „cade la pământ ca mort” ca în capitolul întâi al cărții este doar pentru că, între timp, s-a mai aclimatizat puțin cu lumea despre care ne scrie. Prin Ioan, asistăm lu noi la un copleșitor spectacol de lumini și sunet care-ți taie respirația și te face să cazi în admirație și adorare. Când citesc relatarea lui Ioan am același sentiment pe care l-am trăit când am citit întâlnirea profetului Ezechiel cu „ceva” venit din hiperspațiu și numită acolo „Slava Domnului”. Este clar că avem de a face cu descrierea unor lucruri care evoluează în mai multe dimensiuni decât cele cunoscute în lumea noastră: „M-am uitat şi iată că au venit de la miazănoapte un vânt năpraznic, un nor gros şi un snop de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul căreia lucea ca o aramă lustruită, care ieşea din mijlocul focului. Tot în mijloc, se mai vedeau patru făpturi vii, a căror înfăţişare avea o asemănare omenească. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca a piciorului unui viţel şi scânteiau ca nişte aramă lustruită.  Sub aripi, de cele patru părţi ale lor, aveau nişte mâini de om şi toate patru aveau feţe şi aripi. Aripile lor erau prinse una de alta. Şi, când mergeau, nu se întorceau în nicio parte, ci fiecare mergea drept înainte. Cât despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă de vultur. Aripile fiecăreia erau întinse în sus, aşa că două din aripile lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau trupurile. Fiecare mergea drept înainte, şi anume, încotro le mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau, iar în mersul lor nu se întorceau în nicio parte. În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca nişte cărbuni de foc aprinşi, care ardeau, şi ceva ca nişte făclii umbla încoace şi încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină strălucitoare şi din el ieşeau fulgere. Făpturile vii însă, când alergau şi se întorceau, erau ca fulgerul. Mă uitam la aceste făpturi vii şi iată că pe pământ, afară de făpturile vii, era o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor. Înfăţişarea acestor roţi şi materialul din care erau făcute păreau de hrisolit şi toate patru aveau aceeaşi întocmire. Înfăţişarea şi alcătuirea lor erau de aşa fel încât fiecare roată părea că este în mijlocul unei alte roţi. Când mergeau, alergau pe toate cele patru laturi ale lor şi nu se întorceau deloc în mersul lor. Aveau nişte obezi de o înălţime înspăimântătoare şi, pe obezile lor, cele patru roţi erau pline cu ochi de jur împrejur. Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile pe lângă ele şi, când se ridicau făpturile vii de la pământ, se ridicau şi roţile. Unde le mâna duhul să meargă, acolo mergeau, încotro voia duhul, şi împreună cu ele se ridicau şi roţile, căci duhul făpturilor vii era în roţi. Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile; când se opreau ele, se opreau şi roţile; când se ridicau de pe pământ, se ridicau şi roţile; căci duhul făpturilor vii era în roţi. Deasupra capetelor făpturilor vii era ceva ca o întindere a cerului, care semăna cu cristalul strălucitor şi se întindea în aer sus, peste capetele lor. Sub cerul acesta, aripile lor stăteau drepte, întinse una spre alta, şi mai aveau fiecare câte două aripi, care le acopereau trupurile. Când umblau, am auzit vâjâitul aripilor lor ca vâjâitul unor ape mari şi ca glasul Celui Atotputernic. Când mergeau, era un vuiet gălăgios, ca al unei oştiri, iar când se opreau, îşi lăsau aripile în jos. Şi venea un vuiet care pornea de deasupra cerului întins peste capetele lor, iar când se opreau îşi lăsau aripile în jos. Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el. Am mai văzut iarăşi o lucire de aramă lustruită, ca nişte foc, înăuntrul căruia era omul acesta şi care strălucea de jur împrejur; de la chipul rărunchilor lui până sus şi de la chipul rărunchilor lui până jos, am văzut ca un fel de foc şi, de jur împrejur, era înconjurat cu o lumină strălucitoare. Ca înfăţişarea curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului. Când am văzut-o, am căzut cu faţa la pământ şi am auzit glasul Unuia care vorbea” (Ezec. 1:4-28). Niciun om n-a reușit să deseneze după descrierea lui Ezechiel cum arăta „Slava Domnulu” venită din hiperspațiu în lumea noastră. Imaginația este neputincioasă pentru că n-am experimentat încă o asemenea realitate. Orice încercare de desen este condamnată la ridicol, fiind ca desenul unui copil de grădiniță, plată, fără adâncime și dimensiuni precise. În Apocalipsa, apostolul Ioan, reprezentantul nostru în hiperspațiu, are aceleași dificultăți ca și Ezechiel când încearcă să ne descrie ce a văzut: „Numai decât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere. Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe şi pe capete aveau cununi de aur. Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. În faţa scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă, cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare:Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine! Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie şi ziceau: Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apoc. 4:2-11). Consistența dintre descrierea făcut de Ezechiel și cea făcută de Ioan întărește convingerea noastră că amândouă sunt adevărate. la fel cum este și asemănarea cu detaliile cerești furnizate de  profetul Isaia: „Serafimii stăteau deasupra Lui şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi ziceau: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6:2-3). Pătrunderea în hiperspațiu nu înlesnește doar o întâlnire cu alte dimensiuni spațiale, ci și o călătorie încoace și încolo pe axa timpului. Din hiperspațiu se poate vedea tot ce s-a întâmplat deja, tot ce se întâmplă și tot ce se va întâmpla vreodată. Apocalipsa este o descoperire a viitorului, iar pasajul care debutează în capitolul 4 este o invitație la întâlnirea cu vremurile viitoare: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” (Apoc. 4:1).Trebuie să înțelegem că aceasta nu este o carte de povești și că Ioan n-a fost transportat într-un tărâm metaforic mitic. Dumnezeu l-a dus în cea mai eternă formă de existență, lăsându-l pentru o fracțiune de timp să vadă ceva din lucrurile pe care ochiul nu le-a văzut și la mintea omului nu s-au suit. Scopul pentru care a fost dus a fost să i se arate și să ni se comunice nouă lucrurile care vor avea loc pe Pământ în viitor, după vremea Bisericii. Cerul este descris ca locuința lui Dumnezeu. Este locul în care S-a înălțat Iisus Hristos după înviere și unde ne pregătește un loc în care să ajungem și noi (Fapte 1:10-11; 3:21; 7:55-56; Rom. 10:6, Col. 3:1; 1 Tesal. 4:16; Ioan 14).

Tronul ceresc: Primul lucru pe care-l vede Ioan în Cer este și cel mai important dintre toate: tronul ceresc: „Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva” (Apoc. 4:2). Cuvântul „tron” apare de 14 ori în acest capitol și de 46 de ori în toată cartea. Toate celelalte lucruri din Cer pălesc în comparație cu tronul descris în capitolul 4 al Apocalipsei și cu Mielul lui Dumnezeu descris în capitolul 5. Tronul este important pentru că pe el stătea Cineva. Ioan manifestă reticența evreiască și nu pronunță numele lui Dumnezeu, dar este clar despre cine este vorba. „Cineva” stă pe tron și conduce toate lucrurile. Aceasta este marea realitate și marea speranță a lumii. Istoria nu este un produs al haosului și un rezultat al întâmplării. Există un „Cineva” care domnește peste toate și care le hotărăște pe toate. Chiar și în cele mai cumplite catastrofe este bine să ne aducem aminte despre acest lucru: „Domnul stătea pe scaunul Lui de domnie când cu Potopul şi Domnul împărăţeşte în veci pe scaunul Lui de domnie“ (Psalmi 29:10 - T.M.). Este foarte important să înțelegem că acest tron nu se află într-un palat, ci într-un Templu! Cartea ne va spune mai multe despre acest lucru (Apoc. 7:15; 14:6-15, 18). Acum este suficient să spunem că tronul nu este legat doar de un centru de putere, ci de un centru de închinare și adorare. Dumnezeu nu se izolează de creaturile Sale în solitudinea singulară a unui palat, ci se bucură să fie împreună cu ele, în mijlocul lor, în Templul Său, în epicentrul sfințeniei absolute, răspândindu-Se în dragoste peste toate creaturile.Descrierea lui Ioan ne spune suficient ca să înțelegem că suntem în fața lui Dumnezeu: „Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere” (Apoc. 4:3).Ca și în descrierea făcută de profetul Ezechiel, Dumnezeu este reprezentat de culori aprinse, înflăcărate. El este un foc mistuitor. Iaspisul mai apare încă o dată în finalul Apocalipsei: „Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul” (Apoc. 21:11). Ce învățăm despre iaspis este că se aseamănă cu cristalul pur și strălucitor care înmulțește la nesfârșit strălucirea luminii.Cealaltă piatră pomenită este sardiul. Orașul în care se afla una din bisericile căreia i-a scris Domnul în primele capitole își trage numele de la escavările de acolo. Piatra de sardis era de culoare roșiatică cu nuanțe de rubin însângerat. Prezența pietrei într-una din insulele Mediteranei i-a atras numele de Sardinia.Înfățișarea Celui ce ședea pe tron impunea o teamă sfântă. Totul era clar, aprins ca un foc mistuitor (Deut. 4:24; Evrei 12:29) și înfiorător la privire. Aceasta a fost și reacția profetului Daniel când s-a întâlnit cu tronul divin: „Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui” (Daniel 7:9-10). Mai este încă un lucru pe care-l putem spune despre aceste două pietre prețioase. Sardiul și Iaspisul și sunt prima și, respectiv, ultima din pietrele purtate pe pieptarul Marelui Preot: „Să faci apoi pieptarul judecăţii, lucrat cu măiestrie, să-l faci din aceeaşi lucrătură ca efodul; să-l faci din aur, din fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi din in subţire răsucit. Să fie în patru colţuri şi îndoit; lungimea lui să fie de o palmă şi lăţimea, tot de o palmă. În el să ţeşi o ţesătură de pietre, şi anume patru rânduri de pietre: în rândul întâi, un sardonix, un topaz şi un smaragd; în al doilea rând, un rubin, un safir şi un diamant; în al treilea rând, un opal, un agat şi un ametist; în al patrulea rând, un hrisolit, un onix şi un iaspis. Aceste pietre să fie legate în ferecătura lor de aur. Să fie douăsprezece, după numele fiilor lui Israel, săpate ca nişte peceţi, fiecare cu numele uneia din cele douăsprezece seminţii.” (Exod 28:15-21). Ele reprezintă pe întâiul și ultimul născut din semințiile lui Israel. Iaspisul îl reprezintă pe Ruben, iar Sardiul pe Beniamin. În contextul în care Apocalipsa face parte din grupul de cărți „evreiești” ale Noului Testament, s-ar prea putea ca vedenia să-L prezinte pe Dumnezeu în relația Legământului pe care l-a stabilit cu poporul Israel. Este un mesaj că Dumnezeu nu i-a lepădat și nu Și-a sfârșit încă planul cu ei. Vom vedea lucrul acesta și mai clar când ne vom întâlni cu cei 144.000 de martori, câte 12.000 din fiecare seminție a lui Israel. Și încă un amănunt: Ruben, reprezentat prin Iaspis, se traduce prin „Iată Fiu”, iar Beniamin, reprezentat prin Sardiu, se traduce prin „fiul dreptei”. Nu s-ar putea oare ca aceste două pietre așezate pe tronul ceresc să vorbească lumii exact despre Fiul trimis de Dumnezeu pe Pământ și așezat acum la dreapta măririi în Ceruri? Nu este El oare „chipul Dumnezeului Celui nevăzut”?

Sala Tronului ceresc: După ce am văzut tronul și ce este pe tron să aruncăm o privire la ce este în jurul tronului: „ … și scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere” (Apoc. 4:3b). Este o contradicție de termeni și numai o altă rânduială a luminii și a culorilor, mult mai complexă decât cea de pe pământ o poate pătrunde. Un curcubeu este rezultatul refracției luminii albe, dar Ioan ne spune că fondul acestui curcubeu era „ca o piatră de smarald”, adică verde! Am văzut multe curcubee, dar niciunul n-a apărut pe fond verde.Poate că în grupul de culori ale curcubeului, cea verde a fost mai aprinsă, mai dominantă sau poate că undele curcubeului pluteau sărbătorește peste această culoare.Cel mai rezonabil este să recunoaștem că nu știm precis despre ce este vorba, nu să facem ce a făcut Mahomed și religia islamică! Plecând de la acest verset al tronului ceresc, ei au preluat ideea că puterea, domnia și împărăția lui Dumnezeu se va răspândi pe pământ sub flamura unui steag verde! Acesta este motivul pentru care toate țările islamice au pe steag culoarea verde.Curcubeul este semnul legământului încheiat de Dumnezeu cu oamenii după potop, promisiunea Lui că, prin har, nu va mai distruge pământul prin intermediul apelor.Mai mult, pe Pământ noi vedem curcubeul doar ca pe un arc, dar în Cer, Ioan l-a văzut întreg, ca un cerc în jurul tronului divin. La fel l-a văzut și profetul Ezechiel: „Ca înfăţişarea curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului” (Ezec. 1:28). Forța și puterea distrugătoare de pe tron este ținută în frâu de promisiunile harului. Dumnezeu ar putea distruge lumea aceasta doar cu o privire, doar cu un gând, dar a ales să fie credincios promisiunilor Lui făcute în favoarea noastră. În Hristos, toate promisiunile sunt „Da” și „Amin” (2 Cor. 1:19-20).

Sala tronurilor: Tot în jurul tronului Ioan a mai văzut douăzeci și patru de tronuri: „Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe şi pe capete aveau cununi de aur” (Apoc. 4:4). Este foarte greu să presupunem cine sunt acești douăzeci și patru de bătrâni. John MacArthur,cunoscut commentator al Apocalipsei, este de părere că ei nu sunt în niciun caz îngeri, pentru că îngerii nu stau pe tronuri ca să exercite autoritate proprie („În adevăr, nu unor îngeri a supus El lumea viitoare despre care vorbim” - Ev. 2:5), nu sunt nici reprezentanții lui Israel, pentru că Israelul nu este mântuit până după Necazul cel Mare, nu sunt nici două grupe de 12, unii reprezentanți ai celor 12 seminții ale lui Israel, iar ceilalți sunt apostolii Domnului, pentru că n-avem nicio bază exegetică pentru o asemenea împărțire. Cel mai probabil, în opinia lui John MacARthur este că cei douăzeci și patru reprezentă Biserica Proslăvită, așezată prin Hristos alături de El pe scaunul de domnie al Cerului. Care este părerea mea? Ca întotdeauna, părerea mea este părerea Domnului și pentru că El nu și-a exprimat-o în text rămân strict la ceea ce n-a zis El. Prezența cuvântului „biserică” nu mai apare după capitolul 3 decât în Apocalipsa 22:16 unde citim: „Eu , Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă”.Se precizează că mesajul Apocalipsei este pentru „biserici” (ταῖς ἐκκλησίαις), iar acela care-l trimite este identificat prin două aluzii la istoria lui Israel, profețiile străvechi și destinul mesianic: „Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” (o repatare a unei trimiteri la Numeri 24:17, care a mai apărut și în Apocalipsa 2:18). Un amănunt esențial în terminologia greacă a textului este că bătrânii din sala tronului poartă pe cap, nu „diademe”,semn al unei autorități dăruite, ci „stefanos”, cununile biruitorilor în curse sau lupte. Este diferența dintre coroană și cunună! Se prea poate ca Biserica să fie deci în slavă, atunci când Dumnezeu se pregătește să-Și reia pe Pământ planul cu Israelul.

Lumina Duhului Sfânt: Tot înaintea scaunului de domnie erau așezate „șapte lămpi de foc, care sunt cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu” (Apoc. 4:5b). Este o înfățișare a Duhului Sfânt nu ca Mângâietor (Ioan 16:5-15), ci ca Mânie dezlănțuită a dumnezeirii. Acesta este tema principală din toată descrierea: Ioan Îl vede pe Dumnezeu în toată gloria pornit să judece Pământul: „Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete” (Apoc. 4:5a).Furtuna mâniei divine era gata să se dezlănțuie. „În fața scaunului de domnie mai este un fel de mare de sticlă, asemănătoare cu cristalul” (Apov. 4:6a). O mare fără valuri și zbucium. Este liniștea de dinaintea furtunii.

Cine sunt cele patru făpturi vii? Următorul element pe care-l vede Ioan în jurul tronului sunt cele patru făpturi vii: „În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă, cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare:Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!” (Apoc. 4:6b-8).Cele patru nu sunt îngeri, nici fiare ale câmpului. Ioan le numește generic „făpturi vii”, pentru că nu este familiar cu ele. Noi însă ar trebui să le cunoaștem pentru că ne-am mai întâlnit cu ele și în cartea lui Isaia și în cartea lui Ezechiel. „Serafimii stăteau deasupra Lui (a Domnului, care stătea pe scaunul de domnie) și fiecare avea șase aripi: cu două își acopereau fața (să nu privească direct slava lui Dumnezeu), cu două își acopereau picioarele (pentru că locul acela este sfânt) și cu două zburau. Strigau unul la altul și ziceau: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6:2-3). Cartea Ezechiel, care este cartea Slavei lui Dumnezeu, ne-a familiarizat deja cu înfățișarea heruvimilor: „Tot în mijloc, se mai vedeau patru făpturi vii, a căror înfăţişare avea o asemănare omenească. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca a piciorului unui viţel şi scânteiau ca nişte aramă lustruită. Sub aripi, de cele patru părţi ale lor, aveau nişte mâini de om şi toate patru aveau feţe şi aripi. Aripile lor erau prinse una de alta. Şi, când mergeau, nu se întorceau în nicio parte, ci fiecare mergea drept înainte.Cât despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă de vultur. Aripile fiecăreia erau întinse în sus, aşa că două din aripile lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau trupurile. Fiecare mergea drept înainte, şi anume, încotro le mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau, iar în mersul lor nu se întorceau în nicio parte.În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca nişte cărbuni de foc aprinşi, care ardeau, şi ceva ca nişte făclii umbla încoace şi încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină strălucitoare şi din el ieşeau fulgere. Făpturile vii însă, când alergau şi se întorceau, erau ca fulgerul” (Ezec. 1:5-14). Este înfățișarea heruvimilor însărcinați cu păzirea slavei divine. Ei sunt cavalerii de la curtea regală a Cerului. Mult mai mari în putere și autoritate decât îngerii, heruvimii sunt cela mai apropiate „făpturi vii” care stau în apropierea lui Dumnezeu și nu-i lasă pe alții să se apropie. Ei stau în zbor continuu, ca niște helicoptere gata oricând de acțiune. Când Adam și Eva s-au făcut vinovați de neascultare, un grup de heruvimi le-a interzis întoarcerea la pomul vieții: „Astfel a izgonit El pe Adam, şi, la răsăritul grădinii Edenului, a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii” (Gen. 3:24). În Cortul întâlnirii, deasupra capacului Ispășirii de pe chivot erau doi heruvimi ocrotitori ai slavei: „Să faci doi heruvimi de aur, să-i faci de aur bătut la cele două capete ale capacului ispăşirii; să faci un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt; să faceţi heruvimii aceştia ieşind din capacul ispăşirii la cele două capete ale lui. Heruvimii să fie cu aripile întinse pe deasupra, acoperind cu aripile lor capacul ispăşirii, şi cu feţele întoarse una spre alta; heruvimii să aibă faţa întoarsă spre capacul ispăşirii” (Exod 25:18-20). Pentru că era Cortul lui Dumnezeu, în toată țesătura cortului au fost așezate chipurile heruvimilor: „Cortul să-l faci din zece covoare de in subţire răsucit şi din materii vopsite în albastru, purpuriu şi cărămiziu; pe el să faci heruvimi lucraţi cu măiestrie” (Exod 26:1). Tot în cartea lui Ezechiel ni se vorbește despre unul din cei mai mari și mai importanți heruvimi, un adevărat Luceafăr al zorilor, distinct în strălucire de toți ceilalți. Cine este? Îl cunoașteți și a fost entitatea spirituală malefică din spatele împăratului Tirului. Războiul dintre el și Dumnezeu va ține până la vremea sfârșitului: „Fiul omului, fă un cântec de jale asupra împăratului Tirului şi spune-i: Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare.  Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor. Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău, ţi-ai spurcat locaşurile sfinte, de aceea scot din mijlocul tău un foc, care te mistuie, şi te prefac în cenuşă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc. Toţi cei ce te cunosc între popoare rămân uimiţi din pricina ta; eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată!” (Ezec. 28:12-19). Tirul a fost pentru o vreme „scaunul Satanei” aici pe Pământ, locul în care Lucifer, opozantul lui Dumnezeu, a urzit planuri împotriva lui Israel și a planului divin, după cum acest scaun de domnie a fost o vreme la Pergam (Apoc. 2:13). Este zadarnic să încercăm o reprezentare a heruvimilor. Ei evoluează în dimensiunile unui alt „cer”, dincolo de proprietățile materiale din lumea noastră. Ioan a văzut, n-a înțeles, dar a consemnat. Noi citim, nu înțelegem, dar credem. Iată numai una din descrierile imposibil de explicat în ideea noastră de „spațiu”: „În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi” (Apoc. 4:6). Cum poate „ceva” sau „cineva” să fie concomitent și în mijlocul scaunului de domnie și împrejurul scaunului de domnie? Îmi veți răspune, și veți avea dreptate: Ca și Îngerul Domnului, căci este scris: „Îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie” (Psalmi 34:7 - T.M.). La fel a fost și manifestarea lui Dumnezeu față de Moise, care a fost scos pentru câteva clipe din lumea obișnuită și a văzut ceva din infinitatea prezenței divine. Dumnezeu a putut fi atunci concomitent și lângă Moise pe stâncă, și în trecere prin fața lui: „Moise a zis: Arată-mi slava Ta! Domnul a răspuns: Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă! Domnul a zis: Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască! Domnul a zis: Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. Şi când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna Mea până voi trece. Iar când Îmi voi trage mâna la o parte de la tine, Mă vei vedea pe dinapoi; dar Faţa Mea nu se poate vedea” (Exod 33:18-23). Heruvimii văzuți de Ioan în jurul tronului erau gata să execute ordine. Ei sunt pomeniți de treisprezece ori în cartea Apocalipsa. Vor ieși de la tronul din Templul ceresc cu însărcinarea de a manifesta Slava lui Dumnezeu în potirele mâniei revărsate peste Pământ (Apoc. 6:1, 6; 7:11; 14:3; 15:7).

Valurile închinării cerești: Cartea Apocalipsa prezintă un „Oratoriu al Creației”. Cântările încep de la tronul din mijloc și cuprind apoi toată creația. La început cântă doar cele patru făpturi vii, un veritabil quartet al slavei: „Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!” (Apoc. 4:8). Cântarea trece apoi la cei douăzeci și patru de bătrâni așezați în jurul tronului: „Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie şi ziceau: Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apoc. 4:9-11). Capitolul 5 adaugă scenei momentul în care celor patru făpturi și celor douăzeci și patru de bătrâni li se adaugă instrumentele muzicale: „Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.  Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apoc. 5:8-10). Cântarea trece apoi la o strofă în care se alătură și mulțimea îngerilor: „M-am uitat şi, împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor, am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii.  Ei ziceau cu glas tare: Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!” (Apoc. 5:11-12). Oratoriul atinge apogeul când toate făpturile create proclamă împreună Slava lui Dumnezeu: „Şi pe toate făpturile, care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: Ale Celui ce şade pe scaunul de domnie şi ale Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor! Şi cele patru făpturi vii ziceau: „Amin!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ şi s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!” (Apoc. 5:13-14). Primele două cântări ale Oratoriului ceresc Îi laudă pe Dumnezeu pentru Creație, iar următoarele două Îl laudă pentru lucrarea de Răscumpărare, cea de a cincea fiind o încununare a tuturor celorlalte. Este o imagine a veșniciei: Dumnezeu locuiește în templul creației răspândind în jur dragoste și binecuvântări, iar toate făpturile create îl laudă și-i mulțumesc, adorându-L. Grup celor douăzeci și patru de bătrâni se aruncă cu fața la pământ și-și depun cununile la picioarele tronului. Apocalipsa ne prezintă șase ocazii în care se întâmplă asta (Apoc. 4:10; 5:8, 14; 7:11; 11:16; 19:4).

Comentariu suplimentar (1):

  În cele dinainte am văzut ce reprezintă cele şapte biserici, cărora Domnului I-a plăcut să trimită epistolele cuprinse în capitolele 2 şi 3 ale cărţii care ne preocupă. Două puncte reies din studiul pe care l-am făcut (asupra acestor capitole). Este sigur că Domnul S-a adresat unor biserici care existau în acel timp şi care prezentau trăsăturile pe care le amintesc epistolele. Dar, analizând chiar conţinutul acestor scrisori, întrebuinţarea numărului simbolic şapte care indică totdeauna un ciclu perfect și în sfârşit ordinea în care aceste biserici ne sunt înfăţişate rând pe rând, pare evident că ele schiţează dinainte faze sau stări de lucruri succesive în Biserică, privită pe Pământ din punctul de vedere al răspunderii sale. În al doilea rând, din aceste şapte stări, trei au trecut fără să lase pentru noi altceva decât o învăţătură cu o influenţă morală, în timp ce ultimele patru au în plus o semnificaţie profetică şi, din momentul apariţiei lor, continuă şi există împreună până la venirea Domnului Iisus. Ceea ce confirmă într-un chip izbitor cele amintite este faptul că, din capitolul 4, nu mai este făcută menţiune de nimic care se aseamănă cu starea de Biserică pe Pământ. Cum să explicăm această tăcere, dacă nu trebuie să luăm cele şapte biserici decât în înţelesul literal? Pe de altă parte, dacă dincolo de aplicarea istorică, ele au un înţeles profetic, se înţelege cu uşurinţă că Domnul S-a adresat bisericilor atunci existente, ca să dea prin ele o vedere a diferitelor stări care trebuiau să vină unele după altele în Biserică până la sfârşit, cum am văzut. Începând de la al patrulea capitol, Duhul lui Dumnezeu arată, așadar, prorocului, nu starea Bisericii, ci ceea ce va urma când bisericile nu vor mai fi înaintea gândului Domnului şi când cea care îi poartă Numele va fi fost vărsată din gura Sa. Atunci este vorba despre lume, Dumnezeu neîncetând totuşi de a menţine o mărturie pentru El însuşi, în mijlocul tulburărilor care cresc treptat. Dar chiar și atunci martorii au fie un caracter iudaic, fie un caracter dintre neamuri, dar nu mai aparțin  Bisericii pe Pământ. Vor fi credincioşi, evident; unii care aparţin poporului ales, alţii scoşi din mijlocul neamurilor; dar nimic asemănător cu ceea ce vedem în al doilea şi al treilea capitol. Acest simplu fapt, atât de clar, atât de evident şi de o atât de mare importanţă, nu pare a fi fost pus în lumină decât destul de recent. După câte ştiu, nu este făcută nicio aluzie la acest fapt, nu se găseşte nicio urmă despre aceasta, în sutele de lucrări scrise asupra Apocalipsei, începând cu Părinţii Bisericii  până în zilele noatre. Dovadă izbitoare despre neglijenţa cu care, ca urmare a unor idei preconcepute, se trece adesea peste faptele cele mai de necontestat pe care le prezintă Cuvântul lui Dumnezeu, dovadă de asemenea despre necesitatea absolută în care noi suntem de a fi învăţaţi de Duhul Sfânt pentru a profita cu adevărat de ceea ce este chiar și la suprafaţa Scripturilor. Acesta este de altfel unul din caracterele deosebite ale sfintei Cărţi, că nici talentul, nici limpezimea de spirit, nici vioiciunea imaginaţiei, nu fac un suflet capabil, fără puterea Duhului, de a pricepe comunicările lui Dumnezeu, de a se bucura de ele și de a se folosi bine de ele. Se poate, fără El, să observi când un fapt, când altul; dar pentru a aprecia bine totalitatea Cuvântului şi căile lui Dumnezeu, trebuie ca privirile să fie în totul îndreptate spre Hristos. Dar numai Duhul lui Dumnezeu aşază pe Hristos înaintea ochilor sufletului. Acela care îl cunoaşte si îl are, simte curând că există, pentru credincioşii din diferite epoci, relaţii foarte diferite, si rezultă lucruri diferite. Astfel, Hristos are faţă de Biserică anumite căi speciale, care nu se potrivesc decât ei. Aceste căi iau sfârşit cu cel de al treilea capitol; deci acum sunt prezentate cititorului lucruri noi. Este cunoscut că marele număr al acelora care poartă numele lui Hristos afirmă că Biserica a fost totdeauna, de când există copii ai lui Dumnezeu pe Pământ, şi că ea va exista atâta timp cât se va continua lucrarea de convertire a sufletelor. Dar această afirmaţie nu are nicio temelie în Scripturi, nici în Vechiul, nici în Noul Testament, nici, prin urmare, în cartea care ne preocupă. Cum deci să ne mirăm dacă cei care studiază Biblia, având în duhul lor o noţiune atât de opusă adevărului descoperit, nu reuşesc să-i înţeleagă învăţăturile? Ei ridică între ei și adevăr o barieră de netrecut. Când cartea se deschide, există biserici; dar nu mai este făcută menţiune despre ele când introducerea este încheiată şi când profeţia propriu-zisă începe să se desfăşoare. Se va înţelege cu uşurinţă cauza, dacă se recunoaşte că Biserica, vorbind în mod strict, nu este obiectul profeţiei. Aceasta se ocupă de lume şi vesteşte judecăţile divine gata să cadă peste răul pe care lumea îl cuprinde în sine, ca să-l facă să dispară şi să introducă în locul lui binele după propriul gând al lui Dumnezeu. Aceasta este marea temă a Apocalipsei. Dar, deoarece erau biserici creştine când a fost scrisă Apocalipsa, I-a plăcut Duhului lui Dumnezeu să pună înaintea profeţiei o privire de ansamblu foarte vrednică de luat în seamă asupra stării Bisericii, atâta timp cât ea va fi recunoscută de Domnul pe Pământ. Noi am văzut cu ce admirabilă înţelepciune aceasta ne-a fost înfăţişată în aşa fel ca să se potrivească vremii când scria Ioan şi în acelaşi timp să găsească mereu o aplicare în timpul întregii durate a existenţei Bisericii. Nu înseamnă că totul ar fi putut să fie deosebit în acelaşi timp; lumina mergea crescând, dar ea era totdeauna de ajuns pentru a da copiilor lui Dumnezeu cunoaşterea gândului Domnului. Se poate acum pricepe imensa importanţă a schimbării care se observă trecând la capitolul 4. Profetul vede o uşă deschisă în Cer și este chemat să se suie acolo. Este o viziune, cum noi înţelegem fără greutate; nu este vorba de fapte sensibile, iar puterea Duhului Sfânt îl face pe Ioan în stare să intre şi să privească: „Numaidecât am fost în Duhul” zice el. În Cer, unde este introdus, Ioan vede un scaun de domnie al cărui aspect ne spune că este un scaun de judecată. El nu are niciunul din caracterele scaunului de domnie al lui Dumnezeu pe care noi îl cunoaştem acum: „scaunul harului”, de care ne apropiem cu deplină încredere, „ca să căpătăm îndurare si să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit” (Evrei 4.16). Aici, nimic asemănător. Fulgerele, glasurile şi tunetele sunt simboluri perfect clare care ne învaţă ce este scaunul de domnie văzut de Ioan în Cer, care se găseşte în total contrast cu acela pe care ni-l înfăţişează Evrei 4. Orice cititor atent şi învăţat de Dumnezeu poate să vadă şi trebuie să tragă concluzia în acelaşi timp că două aspecte ale scaunului de domnie, atât de diferite, n-ar putea să caracterizeze o aceeaşi perioadă, o aceeaşi stare de lucruri. Aici, deci, departe de a avea locul de unde decurge îndurarea divină, avem pe Acela care este îmbrăcat cu însuşirile proprii muntelui Sinai. Din el iese lumina care arată răul care se află pe Pământ, glasurile care îl denunţă şi tunetele care îl lovesc. Este sediul autorităţii supreme, izvorul de unde decurge judecata celor nelegiuiţi. Nu trebuie nici să confundăm acest scaun de domnie cu acela al Fiului Omului domnind pe Pământ. Cînd Ioan este introdus în Cer, nu venise încă timpul pentru Biserică de a domni cu Hristos pe Pământ, căci faptul de a domni pe Pământ este prezentat în capitolul 5 ca un lucru viitor: „Ei vor domni pe Pământ” este spus aici. Este deci limpede că avem aici o perioadă de tranziţie, între momentul când starea de Biserică a luat sfârşit şi acela în care începe domnia de o mie de ani. Acesta este adevărul pe care trebuie neapărat să-l admitem, dacă vrem să înţelegem Apocalipsa în totalitatea ei. Pe scaunul de domnie era aşezat Cineva a cărui asemănare este comparată cu o piatră de iaspis si de sardiu. Este clar că dacă prin aceasta trebuie să înţelegem slava lui Dumnezeu, ea nu este aceea care se referă la esenţa divină, de care nicio creatură nu poate să se apropie şi pe care niciuna nu poate să o vadă; însă este slava Sa atât cât I-a plăcut Lui să o arate creaturii. De aceea ea este comparată cu aceste pietre scumpe pe care le regăsim mai departe în sfânta cetate, în raport evident cu slava lui Dumnezeu. Dar scaunul de domnie prezintă şi alte trăsături vrednice de a fi observate. „Şi scaunul de domnie era ca un curcubeu, ca o piatră de smarald la vedere”. Dumnezeu arată prin aceasta că El îşi aminteşte de legământul Său cu creaţia. Curcubeul care era semnul legământului rânduit de El însuşi, este aşezat aici înaintea profetului într-un chip foarte izbitor. El nu-l vede într-o răpăială de ploaie care cade pe Pământ, ci în jurul scaunului de domnie, pentru că este vorba numai de adevărul pe care curcubeul era destinat ca să-l amintească. La fel este cu toate celelalte obiecte ale acestei viziuni: ele sunt prezentate ca văzute în gândul lui Dumnezeu, şi nu cum ele apar ochilor omului. „Şi în jurul scaunului de domnie erau douăzeci si patru de scaune de domnie şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe…” Este evident făcută aluzie aici la cele douăzeci şi patru de cete ale preoţiei (l Cronici 24). Însă voi atrage luarea aminte că, după părerea mea, bătrânii nu reprezintă pe toţi preoţii din aceste diferite cete, ci numai pe căpeteniile lor. Este de o oarecare importanţă să ne amintim lucrul acesta pentru că noi vom găsi mai departe alte persoane care sunt recunoscute ca preoţi, care atunci nu erau încă în Cer si care nu sunt arătate decât mai târziu pe Pământ. Este neîndoielnic că aceste persoane devin preoţi, dar, cât despre bătrâni, nu sunt recunoscuţi alţii ca atare. Numărul lor este fixat, nimeni nu este adăugat la ei. Aceste căpetenii ale preoţiei, nu mă îndoiesc, sunt sfinţii glorificaţi în Cer; şi prin aceasta, eu înţeleg pe sfinţii Vechiului Testament ca si pe aceia ai Noului. Se vede că noi suntem departe de a voi să apreciem harul lui Dumnezeu faţă de sfinţii de altădată. Mi se pare că există bune temeiuri pentru a trage concluzia chiar din profeţia însăşi, că cei douăzeci şi patru de bătrâni nu sunt numai Biserica, ci toţi sfinţii care învie atunci la venirea Domnului Iisus, după cum este scris: „Cei care sunt ai lui Hristos, la venirea Sa” (l Corinteni 15.23). Învierea dintre cei morţi cuprinde pe toţi sfinţii care au existat până în acest moment şi, natural, trebuie să fie schimbaţi, după ceea ce este descris în ultima parte a capitolului 15 din l Corinteni. Toti sfinţii adormiţi sau atunci în viaţă mi se par menţionaţi aici. Expresia „morţi în Hristos”, pe care o găsim în l Tesaloniceni 4.16, nu poate nici ea să fie limitată la aceia care fac parte din trupul lui Hristos; aceste cuvinte se aplică la toţi aceia care se găsesc aşezaţi în această legătură, indicaţi prin „în Hristos”, în opoziţie cu a fi „în Adam”. Ei nu sunt morţi în firea lor, ci în Hristos. Nu este vorba de primul Adam, ci de al doilea şi, după cum primul cuprinde toată familia lui Adam, expresia „în Hristos” trebuie să aibă o semnificaţie tot atât de largă. Noi trebuie, așadar,să vedem în cei douăzeci si patru de bătrâni, pe sfinţii glorificaţi ai Vechiului Testament ca si pe aceia din Noul. Aceasta nu dăunează în niciun fel caracterului special al Bisericii, care, cum o vom vedea, este cu grijă ocrotită şi arătată într-o altă parte a viziunilor. Pentru prezent, mă mărginesc să enunţ pe scurt ceea ce cred că este aici puterea simbolului. Cei douăzeci si patru de bătrâni sunt îmbrăcaţi cu haine albe; pe capetele lor sunt cununi de aur şi ei sunt aşezaţi pe scaune de domnie. Aceste caractere nu s-ar putea aplica unor fiinţe îngereşti. Nicăieri Scriptura nu ne arată îngerii încununaţi, nici aşezaţi pe scaune de domnie; niciodată nu vedem un înger chemat la o astfel de demnitate. Fără îndoială, ei exercită puterea, dar ei sunt executorii voii lui Dumnezeu în lucrurile exterioare, dar niciodată ei nu le administrează ca împăraţi. Situaţia aceasta este destinată sfinţilor slăviţi - răscumpăraţilor, şi nu îngerilor - pentru că Hristos le-a dat dreptul de a domni prin har, prin sângele Său. Aşa cum este spus în primul capitol: „El a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul Său şi Tatăl.” în Capitolul 4, în care bătrânii sint încununaţi şi aşezaţi pe scaune de domnie, simbolurile corespund caracterului împărătesc; în capitolul 5, aceleaşi persoane apar împlinind funcţiile preoţeşti: ele au potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Nici lucrul acesta nu este niciodată în legătură cu îngerii. Singurul caz în care vedem un înger într-o acţiune preoţească este acela în care Domnul Iisus însuşi ia caracterul de înger-preot (capitolul 8); nu înseamnă că El devine un înger în sensul literal al cuvântului, dar Dumnezeu a voit să-L înfăţişeze astfel la altar, în momentul în care cei şapte îngeri aveau să sune din trâmbiţe. Atenţia nostră este îndreptată apoi asupra a ceea ce caracterizează scaunul de domnie de judecată: fulgerele, glasurile şi tunetele; apoi asupra Duhului Sfânt înfăţişat simbolic, aşa cum se potriveşte scenei. „Înaintea scaunului de domnie erau şapte făclii de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu.” Deci nu este Duhul Sfânt în această putere de har care caracterizează legătura Sa cu Biserica, ci în puterea de judecată, potrivit cârmuirii lui Dumnezeu, pentru că este vorba de o lume păcătoasă şi vinovată - de creatură, şi nu de noua creaţie. „Şi înaintea scaunului de domnie era un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul.” În loc de ligheanul umplut cu apă care slujea să spele necurăţiile preoţilor, avem aici o mare, nu lichidă, ci de sticlă, simbol al unei curaţii devenită neschimbătoare. Străbătând o lume rea, eşti expus să te întinezi de ceva şi trebuie să fii curăţit. Nu este vorba despre aceasta aici. Aceia care sunt în legătură cu marea de sticlă au sfârşit-o cu încălcările datoriei și cu nevoile: ei sunt în Cer și sunt deja slăviţi. Voi repeta ce s-a spus adesea, că Scripturile vorbesc de trupuri slăvite, dar niciodată de duhuri slăvite. Cei douăzeci şi patru de bătrâni nu reprezintă deci pe aceia care, mădulare ale lui Hristos, au mers prin moarte în prezenţa Sa. Simbolul numeric chiar este incompatibil cu această idee. Într-adevăr, în orice fel se interpretează ce însemnează cei douăzeci și patru de bătrâni, ei formează un corp complet. Dar sfinţii nu pot să fie priviţi astfel, în niciun sens, până ce Hristos va veni pentru a duce la Cer pe toţi creştinii, care vor fi în viaţă atunci pe Pământ, împreună cu toti sfinţii care mai înainte adormiseră în El, pentru ca să-i slăvească pe toţi împreună cu El. În orice moment în care se consideră duhurile ca încă despărţite de trup, rămân unele dintre ele pe Pământ, care trebuie să le fie adăugate pentru ca numărul să fie complet; Scriptura nu reprezintă niciodată starea sufletului despărţit de trup ca fiind o stare perfectă, ea mărturiseşte în mod limpede contrariul. Într-un anumit înţeles, Biserica este considerată completă la un moment oarecare pe Pământ; nu pentru că aceia care sunt pe Pământ ar avea o mai mare importanţă decât aceia care sunt în Cer, ci pentru că Duhul Sfânt a fost trimis din Cer şi pentru că El este pe Pământ. Pentru că El este singura legătură care permite ca Biserica adevărată să fie una; acolo unde este El, acolo trebuie să fie Biserica. Prin urmare, până ce va veni Iisus, nu poate niciodată să existe o stare completă a Bisericii în Cer; mai degrabă ea există pe Pământ. Dar din moment ce se vorbeşte de o stare completă absolută, este clar că aceasta nu poate să aibă loc înainte ca Domnul să fi venit şi să fi luat afară din lume pe toţi sfinţii cereşti, pentru a-i aşeza sus, în prezenţa Sa. Atunci există o stare perfect completă; este aceea reprezentată prin cei douăzeci și patru de bătrâni. Avem aici confirmarea unui fapt asupra căruia am insistat deja, că totul presupune că s-a sfârşit cu starea de Biserică şi că o nouă stare de lucruri a început. Aceasta este semnificaţia naturală a viziunii slavei si a fericirii acelora care au fost pe Pământ, dar pe care îi vedem acum glorificaţi în Cer. Ei sunt căpeteniile preoţiei cereşti şi formează un trup complet în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului. Ei se găsesc în afară de această stare în care ai nevoie de spălarea cu apă prin Cuvânt; de aceea vedem înaintea lor o mare, nu umplută cu apă, ci o mare de sticlă, și aceasta caracterizează starea lor în chipul cel mai evident. Acum vine simbolul celor patru făpturi vii, asemănătoare heruvimilor. „În mijlocul scaunului de domnie și împrejurul scaunului de domnie erau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte și pe dinapoi”. Un discernământ perfect le este dat de Dumnezeu; aceasta indică ochii lor. Cât despre făpturile vii, cred că ele închipuie în mod simbolic agenţii - oricare pot să fie - pe care Dumnezeu îi întrebuinţează pentru executarea faptelor puterii Sale judiciare. În consecinţă, atributele lor sunt tocmai acelea care se potrivesc și care sunt necesare exercitării acestei puteri. „Cea dintâi făptură vie semăna cu un leu; a doua făptură vie semăna cu un viţel; a treia făptură vie avea faţa ca a unui om; şi a patra făptură vie semăna cu un vultur care zboară”. Astfel, vedem în ele puterea şi măreţia, răbdarea care suferă şi suportă, inteligenţa şi în fine repeziciunea; calităţi care, toate, sunt puse în acţiune în actele judecătoreşti care vor urma. Aici se ridică o chestiune interesantă: Cine sunt aceste făpturi vii? Am văzut în ele calităţile necesare acţiunilor, dar cine sunt agenţii? Oricât de delicat este studiul acestui punct, cred că Scriptura dă totdeauna, acelora care se încred în Dumnezeu, o lumină completă asupra a tot ce ne interesează să cunoaştem. Un fapt important de remarcat în capitolul 4 este că aici nu se menţionează deloc despre îngeri. Făpturile vii laudă pe Dumnezeu, nu totuşi ca „Cel Prea înalt”, ci „zi şi noapte fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!” Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumire Celui care stă pe scaunul de domnie și care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni se aruncau cu faţa în jos înaintea Celui care stătea pe scaunul de domnie şi se închinau Celui care este viu în vecii vecilor şi îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie, zicând: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, pentru că Tu ai creat toate şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost create”. O trăsătură deosebit de izbitoare la bătrâni este că ei au totdeauna înţelegerea lucrurilor pe care le văd sau în mijlocul cărora se găsesc. Aceasta va fi adevărat în oarecare măsură chiar privitor la rămăşiţa evreiască, care va apărea după răpirea sfinţilor şi care îi cuprinde pe aceia pe care Daniel şi alţii îi numesc „înţelepţii” care „vor înţelege”. Dar bătrânii au un caracter mai înalt încă prin aceea că ei pricep totdeauna rostul lucrurilor; trăsătură de o frumuseţe delicată, de care se leagă, presupun, titlul lor de bătrâni, care marchează înţelepciunea. Ei sunt aceia care au gândul lui Hristos şi care înţeleg sfaturile şi căile lui Dumnezeu. Lucrul acesta stabilit, în capitolul 4, vedem pe cele patru făpturi vii şi pe bătrâni într-o strânsă legătură, fără îndoială, dar nu mai mult; în capitolul 5, însă, nu numai că sunt în această legătură, dar îi vedem chiar împreună. Aceasta reiese din faptul că atunci când Mielul ia cartea, „cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat jos înaintea Mielului, având fiecare câte o harpă şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi ei cântau o cântare nouă. Şi iată, faptul important pe care trebuie să-l obsevăm aici este că în capitolul 4, în care am văzut desfăşurându-se slava judecătorească a lui Dumnezeu în diferitele sale caractere, în legătură cu Pământul şi cu diferitele lui perioade, cu excepţia caracterului milenial și a descoperirii Sale ca Tată, care ne este specială în prezent. Dar noi ştim că în Sine, Domnul Dumnezeu cuprinde deopotrivă pe Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, care este văzut într-un chip clar, cu toate că simbolic, sub figura celor şapte duhuri ale lui Dumnezeu; nu este la fel cu Domnul Iisus, El nu este prezentat ca persoană distinctă. Fără îndoială, viziunea glorioasă a Aceluia care este aşezat pe scaunul de domnie poate să cuprindă pe Tatăl si pe Fiul; totuşi ea ne arată pe Dumnezeu ca atare, mai degrabă, decât este descoperirea unor persoane; este ideea generală, nu deosebirea formală a persoanelor. Dar în capitolul 5 găsim altceva. Este mai întâi ca o provocare aruncată la tot ce există, de a deschide cartea si de a-i rupe peceţile; și rezultatul acestei provocări este de a-L arăta pe Miel, de a scoate în relief vrednicia şi biruinţa Sfântului care a suferit și care a fost lepădat pe Pământ; a Aceluia al cărui sânge a cumpărat pentru Dumnezeu pe aceia care zăceau în ruina și în ticăloşia păcatului. Atunci de asemenea trebuie să vină, din partea lui Dumnezeu, deplina binecuvântare a omului şi a creaturii. Nu numai că omul este eliberat dar, chiar înainte ca eliberarea să fie arătată, el este condus în priceperea gândului şi voinţei lui Dumnezeu, căci Hristos este tot atât de neapărat înţelepciunea lui Dumnezeu ca şi puterea lui Dumnezeu. Fără El, nicio creatură nu poate să conceapă, niciun păcătos nu poate să cunoască mântuirea. Pentru orice lucru noi avem nevoie de Hristos. Ce binecuvântare pentru noi de a-L avea! Astfel, oricât de slăvită este scena desfăşurată înaintea prorocului în capitolul 4, aceea care urmează ne arată persoana minunată și mijlocul prin care omul este adus să aibă conştiinţa binecuvântării și să poată preţui căile și slava lui Dumnezeu.

Comentariu suplimentar (2): SCAUNUL DE DOMNIE DIN CERURI:

  Ioan vede o ușă deschisă în ceruri. Deși până în acest moment a primit deja o revelație amețitoare, el era totuși în trup pe pământ. Aventura cunoașterii de-abia începea. Mesajul adresat celor 7 Biserici este primit de Ioan în trup, pe pământ. Dar următoarele revelații sunt primite în duh, din ceruri. Ni se sugerează o nouă etapă a revelației. De asemenea ni se atrage atenția asupra perspectivei cerești, perspectivă la care Ioan este chemat să se acordeze. Va fi folosit un limbaj aparte. Perspectiva cerească, rămâne cerească. Vom fi provocați să vedem lucrurile așa cum se percep din ceruri. De exemplu în ceruri timpul curge altfel. Vom putea fi surprinși de imagini care adună începuturile creației cu finalul glorios al planului lui Dumnezeu. Accentul este pus din nou pe LOGOS. Mântuitorul este prezentat din nou ca și GLASUL care vorbea. Revelația este mediată de LOGOS, așa cum a fost și la Sinai când nu au văzut niciun chip dar au auzit un GLAS. Se repetă din nou ideea că acest glas era ca sunetul unei trâmbițe. Iarăși suntem trimiși cu gândul la Sinai unde trâmbița vuia cu putere. Sinaiul a reprezentat un moment cheie al revelației. Apocalipsa apare ca un nou Sinai, ca o nouă etapă în revelarea Logosului și a planului măreț al lui Dumnezeu. Această nouă revelație presupune desprinderea de ce este pământesc (trupul) și urcarea în cer în Duhul. Urcarea în cer este rapidă (numaidecât) subliniindu-se astfel urgența revelației, dorința cerului de a se revela dar și dorința pământului (Ioan) de a primi această descoperire. Suntem pregătiți deci pentru o nouă dimensiune a revelației. Pentru a înțelege revelația Ioan este răpit în Duhul. Noi primim însă revelația în trup, pe pământ. Ce trebuie să facem noi pentru a-l urmări pe Ioan în ceruri? Cum ne acordăm noi inima revelațiilor cerești? Cum reușim noi să ne descălțăm și să ne apropiem cu inima tremurândă și plină de reverență și închinare? Câtă trudă trebuie să depunem noi în studiu pentru a ne apropia de cerul în care a intrat Ioan? Ioan este chemat să se suie în cer ca și cum acest lucru depindea de el. Poate este subliniat faptul că Ioan trebuia să accepte invitația, că nu era obligat să primească revelația. Chemarea este pentru a i se arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri. La ce să se refere acest lucru? În sens escatologic s-ar putea referi la ce se va întâmpla la finalul istoriei după perioada de mărturisire a Bisericii. Și poate fi adevărat căci capitolele 4-22 par a se focaliza pe finalul istoriei. Dar există și o altă interpretare. Hristos vrea să îi arate lui Ioan ce are să se întâmple în cadrul revelației cerești DUPĂ descoperirea privitoare la Biserici. Ambele interpretări pot fi luate în calcul. În ceruri era pus un scaun de domnie. Primul lucru pe care-l vede Ioan este scaunul de domnie al Domnului. Iată că Ioan este aruncat în inima cerului, dus imediat în cel mai important LOC din ceruri. Ne-am fi așteptat poate ca Ioan să vadă mai întâi porțile cerului, apoi anti-camera, apoi camerele din ceruri și, mai târziu, scaunul de domnie. Dar Ioan este dus direct la scaunul de domnie. Revelația începe de acolo. Revelația pare a fi însăși acest scaun de domnie. Oare de ce? Cea mai frumoasă promisiune este dată Bisericii din Laodicea: „Celui ce va birui, îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie”. Este de departe cea mai măreață promisiune: pe de o parte mai mare ca toate celelalte adresate primelor 6 Biserici, pe de altă parte înglobându-le pe toate acestea. Și este cu totul surprinzător că această promisiune incredibilă este adresată celei mai necredincioase Biserici! Se pare că aici nevoia de har era cea mai mare. Se pare că cel ce reușește să învingă spiritul căldicelului este un erou mai mare decât ne putem noi imagina. Cel ce învinge în Laodicea pare mai lăudat decât martirul din Smirna. Ne aducem aminte de structura cărții și cum fiecare secțiune anticipează următoarea parte din carte. Promisiunea adresată Bisericii din Laodicea anticipează secțiunea cap.4-5. Și astfel avem scaunul de domnie al Tatălui  dar și biruința Mielului de a ședea pe acest scaun. Întrebarea rămâne totuși: de ce revelația începe de la scaunul de domnie al Domnului? Pe parcursul cap.4-5 vom încerca să răspundem la această întrebare. Pe scaunul de domnie ședea CINEVA. Nu ni se spune că ședea Dumnezeu, sau Cel Atotputernic, sau Cel viu, ci că ședea CINEVA. Acest lucru nu este la întâmplare. De fapt este o cheie a înțelegerii capitolelor 4 și 5. Cuvântul CINEVA ne trimite cu gândul la nepătrunsul lui Dumnezeu, la misterul cunoașterii Celui Infinit, la dificultatea făpturii de a înțelege pe Făcător, de a percepe pe Cel fără de început și fără sfârșit. De aceea pe tron ședea Cineva. Și într-adevăr, anticipăm că o temă centrală a cap.4-5 este tocmai aceea a cunoașterii Celui de necuprins. Suntem cu grijă invitați în misterul de neînțeles al cunoașterii Celui PreaÎnalt. Vs..3 amplifică acest mister. Acest Cineva avea înfățișarea unei Pietre de IASPIS și de SARDIU. Iată că suntem luați prin surprindere. Acest Cineva nu poate fi descris cu ușurință. Ce ciudat. Înfățișarea unei Pietre de Iaspis și de Sardiu. Este o descriere unică a Celui PreaÎnalt pe care nu o găsim în altă parte în Scripturi. Facem cunoștință mai întâi cu câteva pietre. Iaspisul (jasp) este o piatră semiprețioasă roșie, galbenă, brună sau verde și rareori albastră. Sardiu este o piatră semiprețioasă de culoare roșu sângeriu. Sardonixul este o piatră semiprețioasă de culoare roșie cu prezența unor benzi regulate concentrice. Smaraldul este o piatră prețioasă verde, transparentă, foarte strălucitoare. Ne ducem mai întâi la pieptarul marelui preot. Acolo găsim iaspisul (ultima piatră) și sardonixul (prima piatră). Sardonixul pare a fi una cu sardiul, după cum consideră și alte traduceri sau alți comentatori. Tabloul devine fascinant. Cel ce șade pe tron, acel CINEVA, este descris prin intermediul primei și ultimei pietre de pe pieptarul marelui preot dar așezate în ordine inversată. Ce ar putea să însemne acest lucru? Ne vin în minte mai multe posibile interpretări. Mai întâi faptul că Dumnezeu se prezintă pe Sine ca Cel de pe urmă și ca Cel dintâi, ca Omega și Alfa. Descrierea nu este nouă (vezi începutul cărții). Dar noutatea constă în inversarea celor două imagini. Cel ce șade pe tron este mai întâi sfârșitul și apoi începutul. Nu doar că se prezintă ca Cel ce guvernează toată istoria, ca Cel ce desfășoară planul Său minunat, dar ca Cel care este finalul acestui plan, se pune un accent deosebit pe FINAL, final fără care nu se poate pricepe începutul, final care este în mâna lui Dumnezeu, și care este esențial în priceperea Celui PreaÎnalt. Această perspectivă este importantă pentru capitolele 4 și 5. Căci în cap.5 vom descoperi că FINALUL este cheia revelării de Sine a lui Dumnezeu. Cert este că se realizează o punte între cunoașterea lui Dumnezeu și desfășurarea planului Său minunat alcătuit în Sine Însuși. O altă interpretare se referă la Dumnezeu ca fiind Dumnezeul lui Beniamin (ultima piatră) și Ruben (prima piatră), ca fiind deci Dumnezeul întregului Israel. Și această interpretare subliniază că misterioasa cunoaștere a lui Dumnezeu se leagă intrinsec de planul Său în centrul căruia se află poporul Său răscumpărat. Și această idee este regăsită în cap.5 de aceea merită păstrată (vezi 5:9). O a treia interpretare evidențiază legătura dintre Cel ce șade pe tron și funcția Marelui Preot. Revelarea Celui PreaÎnalt este mediată de Marele Preot al lui Israel. Și desigur acest Mare Preot este Hristos Cel ce răscumpără oameni cu sângele Său, și iarăși avem o legătură directă cu cap.5. Nu în ultimul rând cele două pietre s-ar putea referi la două trăsături divine, și anume la sfințenia lui Dumnezeu (proeminentă în cap.4) și la îndurarea Sa (proeminentă în cap.5). Iaspisul ar trimite la sfințenia divină iar roșul sângeriu la iubirea jertfitoare, la Mielul înjunghiat. Observăm în concluzie că vs.3 anticipează tematicile din cap.4-5. În centru rămâne cunoașterea Celui PreaÎnalt. Cunoașterea duce la închinare. Este cunoscută mai întâi sfințenia Sa care generează doxologia din cap.4. apoi este revelată iubirea Sa răscumpărătoare care naște doxologia din cap.5. Următoarele elemente din text susțin această interpretare. Dar despre ce este vorba?  Textul curge astfel: curcubeul de smarald, cei 24 de bătrâni, fulgerele și tunetele. Toate cele trei elemente sunt prezentate în raport cu scaunul de domnie iar ordinea nu este întâmplătoare. Curcubeul pe care îl găsim și la începutul cărții Ezechiel ne trimite cu siguranță la îndurarea lui Dumnezeu căci el ne aduce aminte de legământul făcut cu Noe după potop. Este un legământ al îndurării. Domnul vede curcubeul și nu-și mai revarsă mânia prin potop. La Cort Marele Preot avea să joace funcția de curcubeu-mijlocitor care trimite în cele din urmă la Hristos. Curcubeul este de smarald. Și smaraldul se găsește pe pieptarul Marelui Preot iar culoarea verde ne trimite cu gândul la vegetație, la pământ, la creația protejată de curcubeu. Scaunul de domnie este înconjurat de acest curcubeu. Pe de o parte scaunul de domnie poate emana acest curcubeu, pe de altă parte curcubeul poate media relația dintre Cel ce șade pe tron și făpturile Sale. Dar din scaunul de domnie ies fulgere, glasuri și tunete. Gândul ne zboară la Sinai  și la Judecata adusă de Legea morală a lui Dumnezeu, la sfințenia Celui PreaÎnalt care este un foc mistuitor. Iată cele două trăsături divine (îndurarea și judecata) a căror legătură plină de mister ne trimite la însăși neînțelesul caracterului lui Dumnezeu. Dar între curcubeul de smarald și fulgerele scaunului de domnie ne sunt prezentate alte 24 de scaune de domnie. Asemenea curcubeului se află în jurul scaunului de domnie formând parcă un al doilea curcubeu, unul viu. Cine să fie cei 24 de bătrâni? Desigur ne gândim la îngeri sau la oameni. Numărul 24 este mai lesne de explicat. El ne aduce aminte de cele 24 de cete de leviți rânduiți de David la Templu ca să laude neîncetat Numele Domnului. Acești 24 de bătrâni laudă și ei neîncetat pe Domnul. Închinarea din Templu era în cele din urmă o oglindire a închinării din Templul ceresc. În Apocalipsa, haine albe au și îngerii și oamenii. Bătrânii par să trimită mai mult la oameni. Cununile trimit în primul rând la oameni. Cifra 24 ar putea trimite chiar la cei 12 patriarhi și la cei 12 apostoli (reprezentanții Vechiului Testament alături de reprezentanții Noului Testament). Cele 24 scaune de domnie reflectă împlinirea multor promisiuni adresate oamenilor răscumpărați. Și este frumos ca ÎNTRE curcubeu și fulgere să găsim reprezentanții oamenilor răscumpărați. Căci în procesul acestei răscumpărări se revelează cel mai bine relația dintre îndurarea și dreptatea divină, așa cum vom vedea și în cap.5. Ce minune că oamenii sunt invitați să guverneze, să domnească împreună cu Cel PreaÎnalt. Dar să fie cele 24 de scaune de domnie împlinirea promisiunii din Apoc.3:21? Iată o întrebare extrem de importantă. Și este o întrebare care naște una și mai importantă: CE moment din istoria cerului este revelat în cap.4? Este înainte de începutul lumii? Înainte de cădere? Înainte de Hristos, sau după Hristos? Este între prima și a doua venire a lui Hristos? Este înainte de veșnicii? Ca să răspundem la aceste întrebări avem nevoie să apelăm și la capitolul 5. În cap.5 găsim o nouă doxologie. Practic în cap. 4 și 5 avem 2 doxologii distincte, și așa să și realizează legătura tematică dintre capitole. În cap.5 însă doxologia este ca răspuns la revelația divină din Hristos. În cap.4 Hristos este anticipat dar nu este elementul central. Am putea spune că în cap.4 ni se descrie închinarea cerească înainte de Hristos iar în cap.5 închinarea cerească după Hristos, sau după ce revelația este completă în Hristos. Este greu să plasăm temporal închinarea din cap.4 dar putem afirma că ea este înainte de final, înainte ca revelația în Hristos să fie completă. Și doar la final Mireasa va ședea alături de Hristos pe scaunul de domnie al Domnului. Iată de ce cred că cele 24 de scaune de domnie doar degustă și anticipează împlinirea promisiunii din 3:21. Dar cele 24 de scaune de domnie ne arată cu claritate că Cel ce șade pe tron găsește plăcere în a-Și împărtăși domnia cu făpturile Sale, indiferent dacă acestea sunt îngeri sau oameni.  Urmează un alt șir de trei elemente, fiecare din ele prezentate în raport cu scaunul de domnie: cele 7 lămpi, marea de sticlă și cele 4 făpturi vii. Recunoaștem limbajul Cortului și al Templului. Cele 7 lămpi de foc ne trimit cu gândul la sfeșnic, marea de sticlă la lighean sau la marea de aramă, și cele 4 făpturi vii la cei 4 heruvimi din Sfânta Sfintelor. Cele 7 lămpi sunt cele 7 Duhuri ale lui Dumnezeu. Ni se descoperă COMPLEXITATEA acestui Dumnezeu care are 7 Duhuri. Apoi cele 7 Duhuri în Zaharia trimise în tot pământul vorbesc și despre atotștiința Celui ce șade pe tron. Nu în ultimul rând Duhul Sfânt este Cel care ne descoperă ce este ascuns din frumusețea Celui PreaÎnalt. Marea de sticlă ne trimite la SFINȚENIA lui Dumnezeu, iar cei 4 heruvimi par să înglobeze primele două elemente căci au o capacitate de cunoaștere deosebită (prezența ochilor) asemenea Duhului și ele VĂD cu claritate sfințenia lui Dumnezeu oglindită în marea de cristal. Aceste făpturi vii ieșeau din scaunul de domnie și stăteau împrejurul scaunului de domnie. Iată că cercului curcubeului de smarald și al celui uman se adaugă și unul de natură angelică. Cei 4 heruvimi sunt făpturile cele mai apropiate de Cel ce șade pe tron. Ele ies din însuși scaunul de domnie. Iată că Cel Prea-Înalt nu doar că acceptă alte 24 scaune de domnie. Dar acceptă 4 heruvimi atât de aproape de scaunul Său de domnie. Cele 4 făpturi sunt VII. Aceasta nu înseamnă că nu sunt moarte, ci că sunt PLINE de viață, că debordează de viață, de viața care este ÎN Cel Prea-Înalt. Ele ne vorbesc despre un Dumnezeu VIU. Și faptul că este VIU în vecii vecilor (vezi v.9 și 10) nu înseamnă că nu este mort, ci că este PLIN de viață, că este PLIN de SINE ÎNSUȘI și că rămâne la fel de VIU și de ACTIV în vecii vecilor. Dumnezeu este VIAȚĂ, ACȚIUNE, DĂRUIRE. Dar făpturile VII nu sunt la fel. Dumnezeu este DIVERSITATE și CREATIVITATE, și Își revelează complexitatea prin diversitatea vieții create de El. Și avem un leu, un vițel, un om și un vultur care zboară. Ne amintim de heruvimii din Ezechiel. Iată că sunt asemănători dar nu identici, ceea ce ne sugerează că făpturile vii sunt într-o continuă transformare, transformare generată de CelPrea-Înalt. Făpturile vii oglindesc din caracterul lui Dumnezeu, din planul Său. Primele două elemente sunt extrem de importante: leul și vițelul, căci ele se regăsesc și în cap.5: leul din Iuda care este un miel înjunghiat. Leul trimite la regalitate, la putere, la forță, la judecată. Vițelul la slujire, la sacrificiu, la iubire jertfitoare. Dar ambele emană din Dumnezeu și se află într-o perfectă armonie. Urmează fața ca de Om. Dumnezeu este o Persoană. Dar nu doar atât. El se revelează în Om, în Cel care este după chipul și asemănarea Sa, iar revelația Sa maximă este în Omul Iisus Hristos, Leul-Vițel din inima planului lui Dumnezeu. Urmează vulturul care zboară. Ni se sugerează perspectiva de sus, înțelepciunea lui Dumnezeu, rațiunea desăvârșită a planului Său cu umanitatea în care puterea leului-vițel strălucește cu maximă intensitate.  Cele 4 făpturi nu doar că sunt atât de aproape de scaunul de domnie dar mai sunt și pline cu ochi și pe dinlăuntru și pe dinafară, fapt ce sugerează o capacitate specială de a cunoaște, de a pătrunde și explora misterul divinității. Și devenim curioși: ce văd aceste făpturi când privesc la Creator. Ele laudă zi și noapte sfințenia lui Dumnezeu! Imaginea este preluată din Isaia 6 unde ni se explică și rolul celor 6 aripi: cu 2 își acoperă fața, cu 2 trupul și cu 2 zboară. Sfințenia divină este așa de puternică încât aceste făpturi cu totul privilegiate simt nevoia să se acopere. În Isaia 6 sfințenia divină legitimează trimiterea lui Isaia în lucrare. În Apocalipsa 4 sfințenia divină pare să legitimeze trimiterea în lucrare din cap.5 a lui Mesia Însuși. Dintre toate trăsăturile divine ei sunt copleșiți de sfințenia lui Dumnezeu. Iată că nu aleg să laude iubirea Sa ci sfințenia Sa. Acest lucru se vedea se pare cel mai clar în acel moment al veșniciei și al revelației. Dumnezeu de trei ori sfânt este prezentat ca Cel Atotputernic, ca Cel care era, care este, care vine! Sfințenia divină este mai întâi pusă în legătură cu atotputernicia lui Dumnezeu. Dumnezeu, măcar că este atotputernic, nu-Și folosește niciodată puterea în a face rău, ci doar în a face bine - de unde și sfințenia Sa desăvârșită. De asemenea sfințenia divină pare pusă în legătură cu planul Său cu oamenii, căci expresia care era, care este, care vine ne trimite cu gândul la guvernarea divină asupra istoriei umane. De aici o concluzie foarte importantă. Măcar că istoria omenirii este plină de rău, de suferință, de nedreptate, Cel Atotputernic, și Cel ce guvernează această istorie rămâne sfânt, fără pată. Cel Atotputernic NU intervine să pună capăt nedreptății și suferinței de pe pământ, și totuși El rămâne preasfânt. De ce introduce aceste idei? Pentru că acest cap.4 anticipează frământările din cap.5 și 6. Mielul va deschide o carte cu 7 peceți. Dar când această carte este deschisă se manifestă toată tragedia istoriei umane. De ce atâta trudă ca să se deschidă cartea? Cum rămâne cu dreptatea Celui ce știa mai dinainte tragedia care va veni? Cele 4 făpturi însă văd cu claritate sfințenia divină în tot acest plan. Cel Atotputernic, Cel care era, care este, care vine, adică Cel ce guvernează peste istoria oamenilor rămâne PREASFÂNT în ciuda nedreptăților, relelor și suferințelor de pe pământ. Cum rămâne preasfânt? De ce rămâne preasfânt? Iată întrebări grele. Însă cele 4 făpturi vii se pare că văd și răspunsurile căci ele laudă sfințenia lui Dumnezeu care rămâne drept și fără pată în tot acest plan misterios și controversat.  Cele 4 făpturi vii au și rolul de a MIJLOCI revelația. Căci ele văd ceva minunat din Dumnezeu și apoi prin laude fac cunoscut ce văd din Dumnezeu. Când bătrânii aud cuvintele heruvimilor, cad și ei într-o deplină închinare față de Dumnezeu. Iată că făpturile vii au o poziție privilegiată și văd mai bine ca bătrânii tainele slavei lui Dumnezeu! Cei 24 de bătrâni cad într-o închinare totală. Ei își aruncă propriile cununi înaintea scaunului de domnie arătând prin aceasta că totul vine de la Domnul și că El este SINGURUL vrednic de laudă! SE repetă de două ori expresia: celui ce este viu în vecii vecilor, pe care am comentat-o deja. Ideea este că Dumnezeu rămâne același plin de SINE, de VIATĂ, de SFINȚENIE pentru veci. El nu doar că este VIU dar este Sursa oricărei VIEȚI și susținătorul a tot ce este viu. Tocmai acest lucru despre Dumnezeu laudă bătrânii. Ei spun mai întâi Doamne și Dumnezeul NOSTRU sugerând din nou că este vorba de oameni răscumpărați și NU de îngeri. Dumnezeu este vrednic să primească toată slava, cinstea și PUTEREA. Să primească toată închinarea înțelegem mai ușor. Dar să primească TOATĂ puterea? La ce se referă? Nu are deja toată puterea? Ba da. Dar este un alt fapt să o primească de bunăvoie de la făpturile Sale, ca acestea să recunoască faptul că doar El este vrednic să GUVERNEZE, să DOMNEASCĂ peste tot ce există! Bătrânii recunosc că doar Domnul este vrednic să domnească. Doar El poate domni cu adevărat, doar El știe să domnească cu adevărat! Dacă motivul laudei heruvimilor este sfințenia lui Dumnezeu, motivul laudei bătrânilor este CREAȚIA: pentru că Tu ai făcut toate lucrurile, și prin voia Ta stau în ființă și au fost făcute. Dumnezeu este declarat Sursa și Susținătorul a tot ce există! Și dacă din El și prin El sunt toate lucrurile, este firesc, logic, drept ca pentru El să fie toate lucrurile și doar El să fie vrednic de laudă! Lauda unei opere este primită de cel ce a făcut-o! Dumnezeu a făcut tot ce există dar și susține tot ce există! Iată de ce doar El singur este vrednic de închinare în tot Universul! Iată de ce bătrânii își aruncă propriile cununi la picioarele lui Dumnezeu. Ei au primit acele cununi ca răsplată pentru credincioșia lor. Dar Cel care i-a creat și i-a susținut să fie credincioși a fost Dumnezeu! El este de fapt Cel care merită să primească cununile și lauda. Ei nu pot decât să slujească de laudă slavei Sale! Doxologia celor 24 de bătrâni nu ne trezește mirare. Pare logică, firească. Marea întrebare este: de ce închinarea bătrânilor cu privire atributul de Creator este generată de închinarea heruvimilor față de sfințenia lui Dumnezeu? Oare nu vedeau bătrânii că Dumnezeu este Sursa vieții și fără închinarea heruvimilor? Dar textul ne arată cu claritate o legătură cauzală între cele două doxologii. În original, timpurile din vs.10 sunt la VIITOR: bătrânii se vor închina și își vor arunca cununile. De ce acest lucru? Pe de o parte ne arată din nou că este dificil să fixăm temporal doxologiile din cap.4, iar pe de altă parte ne poate sugerea o distanță de timp dintre închinarea heruvimilor și închinarea bătrânilor. Cu alte cuvinte este posibil să fie nevoie de ceva timp ca bătrânii să proceseze doxologia făpturilor vii. Acest fapt consolidează legătura dintre cele 2 doxologii. Ce legătura ar putea fi între sfințenia lui Dumnezeu și actul Său creator? Emitem o posibilă ipoteză: Când creația Domnului este plină de păcat, de suferință, de nedreptate, când tu însuți ești în mare suferință, este mai greu să afirmi doxologia bătrânilor. Este posibil ca și bătrânii să privească și spre o creație decăzută, și astfel să aibă mai întâi nevoie să vadă prin închinarea heruvimilor sfințenia lui Dumnezeu și de-abia apoi să laude pe Dumnezeu ca și Creator al tuturor lucrurilor! Este o ipoteză, dar este singura care mi-a venit în minte și se potrivește cu tematica din cap.5 și 6 dar ci cu tematica ansamblului cărții.  Într-adevăr iată câteva întrebări importante: ce relevanță are cap.4 pentru cele 7 Biserici ale Apocalipsei? Căreia i se adresează mai mult? Și: ce relevanță are acest capitol pentru o Biserică părtașă la necaz, la suferință și nedreptate?  În primul rând descoperim gloria scaunul Său de domnie și un Dumnezeu gata nu doar să Își reveleze domnia dar și să o și împartă! Cei 24 de bătrâni stau pe scaune de domnie, iar cele 4 făpturi ies din scaunul de domnie al Domnului. Devine incredibilă promisiunea că Cel ce va birui va ședea pe scaunul de domnie al Domnului! Într-adevăr este de necrezut că Mireasa va ședea împreună cu Hristos pe scaunul de domnie descris în cap.4. Va avea un privilegiu mai mare decât cei 4 heruvimi care doar ies din scaunul de domnie dar nu stau PE scaunul de domnie ci în jurul acestuia. Cu alte cuvinte Mireasa va avea cel mai privilegiat acces la cunoașterea CeluiPrea-înalt dar și rolul de a mijloci această cunoaștere și de a conduce închinarea întregului cer! Ce minunăție! Ce răsplată! Ce motivație și mângâiere pentru cel aflat în suferință din pricina Numelui lui Hristos!  În al doilea rând cap.4 este o scufundare în sfințenia lui Dumnezeu. Or, o parte din Biserici aveau probleme cu imoralitatea sau cu tolerarea acesteia. Revelarea sfințeniei divine era exact ce aveau nevoie pentru revigorarea lor. În al treilea rând descoperim că Dumnezeul Creator rămâne sfânt chiar dacă o parte din creația Sa este umbrită de suferință și nedreptate. Aceasta este o resursă pentru cel aflat în suferință. El poate lăuda pe Domnul pentru TOATE lucrurile create de El. În spate este voința divină, care este fără pată și fără vină dar și atotînțeleaptă (vulturul care zboară). Omul poate lăuda pe Dumnezeu pentru creația Sa nu doar când îi merge bine dar și când îi merge rău. Dumnezeu are o rațiune ireproșabilă pentru care a îngăduit istoria tragică a umanității. Cap.4 nu dezvoltă această rațiune dar o afirmă prin glasul heruvimilor. Bătrânii au acces prin închinarea heruvimilor la această rațiune și-l laudă pe Dumnezeu pentru toate lucrurile create de Acesta. Care este însă această rațiune? Capitolul 5 pare să exploreze această întrebare.

Capitolul 5 - Mielului înjunghiat:

  Apocalipsa este răspunsul pe care ni-l dă Dumnezeu la ceea ce-i cerem noi în rugăciunea Tatăl nostru: „Tatăl nostru care ești în ceruri/Sfințească-se Numele Tău!/Vie împărăția Ta;/Facă-se voia Ta,/precum în cer așa și pe pământ!” (Mat. 6:9-20). Cartea se încheie cu instaurarea Împărăției și intrarea ei în starea eternă. Capitolul 5 ne arată momentul în care este declanșat acest proces în slava cerească. Este momentul în care se vorbește despre necesitatea răscumpărării Pământului și Domnul Iisus este singura persoană din Univers vrednică și calificată pentru acest lucru: „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile? Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea. Şi unul din bătrâni mi-a zis: Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei. Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie. Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă şi ziceau:Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apoc. 5:1-10).

Impasul ceresc: Există crize pe Pământ, dar există crize și în Cer? Apostolul Ioan a asistat la una și l-a podidid plânsul: „Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea” (Apoc. 5:4).În lacrimile lui Ioan erau lacrimile tuturor celor ce au sperat, de la Adam și Eva până la contemporanii lui Ioan, ca Dumnezeu să facă ceva pentru a reașeza pe Pământ Împărăția Lui glorioasă. Acesta a fost mesajul apostolic. Ei L-au crezut pe cuvânt pe Iisus Hristos când le-a spus că se va întoarce la ei. Ioan se afla exilat în insula Patmos și speranțele creștinilor din generația aceea chinuită sub prigoană îl apăsau amarnic. În Cer erau de față arhanghelul Mihail, dar el a tăcut neputincios. Tot acolo erau ceilalți arhangheli și cele patru făpturi vii, dar nimeni n-a fost găsit în stare să ia cartea din mâna lui Dumnezeu și să-i rupă pecețile.De ce nu putea nimeni face această răscumpărare? Care erau reglementările ei imposibil de împlinit? Ca să pătrundem înțelesul scenei din cer trebuie să recitim una din cărțile Vechiului Testament și să învățăm ce însemna procesul de răscumpărare în Israel. Scena din Cer se conformează acestui proces bine definit și riguros stabilit. Trebuie să recitim cartea Rut.Primul și cel mai important motiv pentru care trebuie să o recitim este finalul ei, care ne vorbește despre bucuria împărtășită de toți cei de atunci la nașterea unui copil care a fost, istoric vorbind, strămoșul împăratului David, iar pentru noi strămoșul Fiului lui David, Iisus Hristos. Cartea Rut a fost pusă deoparte din seria de întâmplări descrisă în cronica Judecătorilor tocmai pentru motivul acesta providențial: să ilustreze și să anunțe răscumpărarea printr-o linie mesianică care și-a împlinit menirea în Iisus Hristos: „Boaz a luat pe Rut, care i-a fost nevastă, şi el a intrat la ea. Domnul a făcut-o să zămislească şi ea a născut un fiu. Femeile au zis lui Naomi: Binecuvântat să fie Domnul, care nu te-a lăsat lipsită azi de un bărbat cu drept de răscumpărare şi al cărui nume va fi lăudat în Israel! Copilul acesta îţi va înviora sufletul şi va fi sprijinul bătrâneţilor tale, căci l-a născut noră-ta, care te iubeşte şi care face pentru tine mai mult decât şapte fii. Naomi a luat copilul, l-a ţinut în braţe şi a văzut de el. Vecinele i-au pus nume, zicând: Un fiu s-a născut lui Naomi! Şi l-au numit Obed. Acesta a fost tatăl lui Isai, tatăl lui David.Iată sămânţa lui Pereţ: Pereţ a fost tatăl lui Heţron; Heţron a fost tatăl lui Ram; Ram a fost tatăl lui Aminadab; Aminadab a fost tatăl lui Nahşon; Nahşon a fost tatăl lui Salmon; Salmon a fost tatăl lui Boaz; Boaz a fost tatăl lui Obed; Obed a fost tatăl lui Isai şi Isai a fost tatăl lui David.” Naomi, unul din personajele din cartea Rut, este o rămășiță a unei familii de evrei care au încercat să scape de pedeapsa trimisă de Dumnezeu printr-o secetă în Israel, dar care au murit în Moab, departe de casă. Naomi s-a decis să se întoarcă în perimetrul ascultării de providența divină, țara lui Israel și, ca răsplată pentru pocăința ei a fost răsplătită din plin. Împreună cu ea a venit și una din nurorile ei, moabita Rut. printr-o serie de „coincidențe” rânduite de Dumnezeu, această Rut capătă trecere înaintea unei rude bogate, Boaz, căruia îi cere să inițieze procesul de răscumpărare și de ridicare a unui urmaș pentru Naomi. Din spusele lui Boaz înțelegem că pentru răscumpărarea unui ogor trebuiau împlinite câteva condiții: (1) răscumpărătorul (Goel) să fie rudă de aproape, (2) răscumpărătorul să vrea să facă lucrul acest lucru și (3) răscumpărătorul să vrea să facă lucrul acesta. În cazul lui Naomi, înaintea lui Boaz a existat o rudă mai apropiată de ea decât Boaz, dar acesta n-a vrut să o răscumpere. Pedeapsa poetică aplicată de Dumnezeu este cu numele lui n-a fost înscris în carte, ci va rămâne pentru totdeauna un „cutare”: „Boaz s-a suit la poarta cetăţii şi s-a oprit acolo. Şi iată că cel ce avea drept de răscumpărare, şi despre care vorbise Boaz, trecea. Boaz i-a zis: Hei, cutare, apropie-te, stai aici. Şi el s-a apropiat şi s-a oprit. Boaz a luat atunci zece oameni dintre bătrânii cetăţii şi a zis: Şedeţi aici. Şi ei au şezut jos. Apoi a zis celui ce avea drept de răscumpărare: Naomi, întorcându-se din ţara Moabului, a vândut bucata de pământ care era a fratelui nostru Elimelec. Am crezut de datoria mea să te înştiinţez despre aceasta şi să-ţi spun: Cumpăr-o în faţa locuitorilor şi în faţa bătrânilor poporului meu. Dacă vrei s-o răscumperi, răscumpăr-o, dar dacă nu vrei, spune-mi, ca să ştiu. Căci nu este nimeni înaintea ta care să aibă dreptul de răscumpărare, şi după tine eu am dreptul acesta.  Şi el a răspuns: O voi răscumpăra. Boaz a zis: În ziua în care vei cumpăra ţarina din mâna Naomei, o vei cumpăra în acelaşi timp şi de la Rut, Moabita, nevasta celui mort, ca să ridici numele mortului în moştenirea lui. Şi cel ce avea drept de răscumpărare a răspuns: Nu pot s-o răscumpăr pe socoteala mea, de frică să nu-mi stric moştenirea mea; ia tu dreptul de răscumpărare, căci eu nu pot s-o răscumpăr.Odinioară în Israel, pentru întărirea unei răscumpărări sau a unui schimb, omul îşi scotea încălţămintea şi o dădea celuilalt: aceasta slujea ca mărturie în Israel. Cel ce avea drept de răscumpărare a zis dar lui Boaz: Cumpăr-o pe socoteala ta! Şi şi-a scos încălţămintea. Atunci, Boaz a zis bătrânilor şi întregului popor: Voi sunteţi martori azi că am cumpărat din mâna lui Naomi tot ce era al lui Elimelec, al lui Chilion şi al lui Mahlon, şi că mi-am cumpărat, de asemenea, de nevastă pe Rut, Moabita, nevasta lui Mahlon, ca să ridic numele mortului în moştenirea lui şi pentru ca numele mortului să nu fie şters dintre fraţii lui şi din poarta locului lui. Voi sunteţi martori azi despre aceasta! Tot poporul care era la poartă şi bătrânii au zis: Suntem martori! (Rut 3:12; 4:1-11). Fără să știe la vremea aceea, Samuel ne-a dat în carte schema mântuirii săvârşite de Dumnezeu „la plinirea vremurilor” (Efes. 1:10). Este „răscumpărarea” adusă de către Fiul Său, Domnul Iisus Hristos. În descrierile din textul cărţii, Boaz este figura profetică pentru acel „Goel” după care suspina patriarhul Iov, ruda cu drept de răscumpărare. „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ” (Iov 19:25). Prin răscumpărarea lui Naomi şi a moabitei Rut, Boaz este un tip care îl prevestește pe Domnul Iisus Hristos. Lucrarea Lui de răscumpărare este descrisă într-un mod strălucit în capitolul cinci din Apocalipsa.

Soluția divină: Scena descrisă de apostolul Ioan în capitolul cinci din Apocalipsa subliniază câteva lucruri care se suprapun peste tiparul din cartea Rut. Mai întâi, vedem o carte pecetluită cu șapte peceți. Este documentul care arată că Pământul se află în proprietatea temporară a cuiva și trebuie răscumpărat. Asta ne aduce aminte că, neînțeles de cei din jur, pe drumul către răstignire, Fiul lui Dumnezeu a rostit aceste cuvinte: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12:31). El știa că declanșează ceva ce va fi finalizat într-o vreme viitoare. În zilele acelea, Fiul lui Dumnezeu le-a spus ucenicilor: „Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine, dar vine pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl. Sculaţi-vă, haidem să plecăm de aici!” (Ioan 14:30-31). Iar în capitolul 16 al aceleiași evanghelii citim o altă exprimare care anticipează Crucea: „ … în ce priveşte judecata, fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.” (Ioan 16:11). Înainte de a-Și supune toate neamurile, Fiul lui Dumnezeu a trebuit să-l înfrângă pe Satan, domnul lumii acesteia, stăpânitorul oamenilor înrobiți, așa cum scrie în Epistola către Evrei: „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe Diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor. Căci, negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ceea ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului” (Evrei 2:14-17). În moartea de la Cruce, Fiul lui Dumnezeu a zdrobit capul șarpelui din Eden (Gen. 3:15) și i-a frânt dreptul la domnie asupra oamenilor, căpătând acolo dreptul de răscumpărare asupra lumii: „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi” (Apoc. 4:1). Este aceeași imagine descrisă și în cartea profetului Ezechiel: „M-am uitat şi iată că o mână era întinsă spre mine şi ţinea o carte în chip de sul. A desfăşurat-o înaintea mea şi era scrisă şi pe dinăuntru, şi pe dinafară; în ea erau scrise bocete, plângeri şi gamete” (Ezec. 2:9). Scris „pe dinăuntru și pe dinafară”  înseamnă că tot ce trebuia scris s-a scris și nu mai putea fi adăugat nimic. Cartea reprezintă „dreptul de proprietate” la tot ceea ce i-a promis Tatăl Fiului Său pentru sacrificiul de la cruce: „Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.” (Psalm 2:8-9 - T.M.). Iisus Hristos este „moștenitorul tuturor lucrurilor” (Evrei 1:2). Preaiubitul răscumpărător care a binevoit să plătească răscumpărarea noastră (vezi Lev. 25:23–46; toată cartea Rut și Ieremia 32:6-15).Dar de ce „nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea” ? De ce nu s-a găsit nimeni? Pentru că nu era nimeni care să fie înrudit cu noi de aproape, în stare să plătească cu moartea vina păcatelor noastre și să poată trăi după aceea ca să ne răscumpere. Numai un „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” a putut face acest lucru! „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10:17-18). Desfășurarea de planuri suprapuse din scena cerească este fascinant redată de Ioan: „Şi unul din bătrâni mi-a zis: Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei. Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie” (Apoc. 5:5-7). Anunțat ca un leu în profețiile Vechiului Testament (Gen. 49:8-10), răscumpărătorul a venit mai întâi ca un Miel înjunghiat. El are șapte coarne, simbol al atotputerniciei, șapte ochi, simbol al atotștiinței și era plin de Duhul în tot ce făcea. El stătea acum în picioare, deși fusese înjunghiat. Era totuși un Leu și restul cărții Apocalipsa ne va arăta ce face „Suveranul” când își dezlănțuie puterea asupra dușmanilor Săi. „El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie” (Apoc. 5:7). Dacă s-ar face o reprezentare grafică a acțiunii din Apocalipsa, acesta ar fi unul din punctele de maxim al acțiunii, punctul în care a început totul, momentul solemn în care s-a făcut tranziția de autoritate de la Dumnezeu Tatăl la Dumnezeu Fiul: „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5:22).

Pricina de laudă: Cea mai glorioasă încheiere a acestui comentariu la capitolul 5 din Apocalipsa este să spunem că Fiul lui Dumnezeu își va ține promisiunea făcută celor ce-L urmează și-i va lua alături de El să domnească pe Pământ. Din punctul Lui de vedere și din perspectiva făpturilor cerești, creștinii sunt deja așezați în locurile cerești „în Hristos” și vor domni împreună cu El în Împărăția viitoare: „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apoc. 5:5:9-10). Este o reluare a temei proclamată deja în primul capitol al cărții: „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin” (Apoc. 1:5-7).Domnia noastră pe Pământ împreună cu Hristos este un imperativ al planului lui Dumnezeu cu lumea: „El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui” (Evrei 10:12-13). „În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea. Dumnezeu, în adevăr, „a pus totul sub picioarele Lui”. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Cor. 15:24-28). Profețiile ocupă a cincea parte din textul Scripturii. Din această a cincea parte, o treime vorbesc despre cea de A Doua Venire a Domnului Iisus. Există 650 de profeții cu caracter general din care cam jumătate Îl privesc pe Iisus Hristos, iar din cele aproximativ 330 de profeții mesianice, 225 sunt despre cea de a doua venire. Din cei 46 de profeți din Vechiul Testament, mai puțini de 10 vorbesc despre prima lui venire, dar 36 vorbesc despre cea de a doua venire. Pentru cei ce vor să le numere, în Scriptură există mai mult de 1.500 de pasaje care vorbesc despre a doua venire a lui Hristos; cam unul din douăzeci și cinci de versete. Ca proporție, pentru fiecare verset care vorbește despre prima venire a lui Mesia există opt care vorbesc de cea de a doua Lui venire. Pentru fiecare dată când este menționată lucrarea de ispășire săvârșită de Hristos există cel puțin care vorbesc despre revenirea Sa glorioasă. În Noul Testament ni se spune de peste 50 de ori că Iisus Hristos va reveni. Totuși, foarte mulți teologi și predicatori nu sunt preocupați cu acest lucru!

Comentariu suplimentar (1):

   „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui care stătea pe scaunul de domnie, o carte scrisă pe dinăuntru și pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi”. Un înger puternic vesteşte cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” Nicio creatură, în niciun loc, nu a putut să răspundă. Dar la sfârşit, după timp suficient pentru a arăta neputinţa oricărui altuia, Domnul Iisus înaintează şi primeşte provocarea. Mângâierea dată lui Ioan de unul dintre bătrâni se găseşte astfel îndreptăţită, căci bătrânii au totdeauna priceperea lucrurilor. Şi Ioan îl vede pe Leul din seminţia lui Iuda, care nu este altul decât Mielul, dispreţuit pe Pământ, înălţat în Cer; el îl vede înaintând şi luând cartea. În acest moment toţi, făpturile vii și bătrânii împreună se prosternă înaintea Mielului şi intonează o cântare nouă. Este foarte izbitor să citim după aceasta: „M-am uitat şi, în jurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii și mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare”. Pentru ce îngerii apar aici şi nu în capitolul 4? Dumnezeu, în toate căile Sale, pe care Scriptura ni le face cunoscute, acţionează totdeauna după motivele cele mai înţelepte, iar Duhul ne încurajează să ne informăm cu smerenie, dar cu încredere. Iată deci ceea ce mi se pare că motivează această diferenţă: faptul că Mielul ia cartea şi Se pregăteşte să-i deschidă peceţile marchează un început de administraţie. Până atunci, îngerii au fost slujitorii (administratorii) puterii lui Dumnezeu. Când era vorba de judecată, de executat sau de orice altă intervenţie extraordinară din partea Sa, Dumnezeu Se servea de ei ca de instrumente; dar mi se pare că Duhul lui Dumnezeu arată că începând din acest moment se efectuează o schimbare imensă. Îngerii vor putea să fie încă întrebuinţaţi în timpul intervalului marcat de ultima dintre cele 70 de săptămâni ale lui Daniel, pentru că este încă timpul providenţei, și nu al slavei manifestate; dar titlul sfinţilor slăviţi este afirmat aici. Capitolul al doilea din Epistola către Evrei ne învaţă cu siguranţă că lumea viitoare nu este supusă îngerilor, ci celor răscumpăraţi; şi aici, văzătorul este primit să arunce o privire profetică asupra unei scene care se potriveşte cu învăţătura autorului respective epistole (Pavel?). Cu alte cuvinte, când Mielul este introdus pe scenă, atunci, şi nicidecum înainte, bătrânii, adică sfinţii slăviţi și cele patru făpturi vii, care simbolizează atributele necesare executării puterii judiciare, se unesc ca şi cum n-ar forma decât un tot pentru a înălţa, într-o cântare nouă, laudele Mielului care a fost înjunghiat. Ei sunt acum asociaţi într-un chip intim și cu totul nou; şi, în acelaşi timp, pentru a confirma schimbarea, îngerii apar într-un fel deosebit. Să presupunem deci că mai înainte administrarea judecăţii a fost în mâinile îngerilor; se înţelege cu uşurinţă că, în capitolul 4, ei n-au fost deosebiţi de cele patru făpturi vii, pentru că de fapt aceştia reprezintă într-un chip general agenţii care execută judecăţile lui Dumnezeu. În timp ce dacă, în capitolul 5, există o schimbare în administraţie și dacă îngerii, până atunci executorii acestor judecăţi, nu mai sunt recunoscuţi ca atare în vederea Împărăţiei, şi ca puterea să fie încredinţată sfinţilor slăviţi, este foarte natural că îngerii, fiind înlocuiţi, și umbriţi de moştenitorii Împărăţiei, să se dea înapoi pe planul din urmă. Dacă mai înainte se putea să-i consideri ca fiind cuprinşi sub simbolul celor patru făpturi vii, ei reiau de acum înainte simplu, locul lor ca îngeri. Aceasta mi se pare că este adevărata interpretare a acestui pasaj. După aceasta, ceea ce reprezintă cele patru făpturi vii se aplică mai întâi îngerilor, şi în urmă sfinţilor. Simbolul nu arată atât persoanele cărora le este încredinţată executarea judecăţilor, cât caracterul agenţilor întrebuinţaţi. Dar Scriptura furnizează elementele necesare pentru a determina cine sunt ei: în primul caz, prin absenta oricărei menţionări a îngerilor, care, noi o ştim, sunt fiinţele de care Dumnezeu Se slujea în căile Sale providenţiale faţă de lume, în zilele Vechiului Testament și chiar în ale Noului Testament. Biserica este încă pe cale de formare; dar când ea va fi completă, când sfinţii slăviţi vor fi ridicaţi de pe Pământ şi când dreptul de Întâi-născut va fi recunoscut, atunci dreptul lor va fi recunoscut de asemenea. Şi noi putem cu uşurinţă să înţelegem că, atunci când Domnul vine pentru a lua Împărăţia într-un chip vizibil, această schimbare de administraţie trebuie să fie arătată în Cer, înainte de a se desfăşura pe Pământ. Faptul general este prezentat în capitolul 4 şi schimbarea care va avea loc este arătată prin anticipare în capitolul 5. În ultimul rând, vedem în acest capitol că, atunci când, odată ce semnalul de adorare datorată Mielului a fost dat, toate creaturile se unesc pentru a sărbători binecuvântarea care rezultă din lucrarea Sa.

Comentariu suplimentar (2): MIELUL BIRUIEȘTE SĂ DESCHIDĂ CARTEA:

  Cuvântul APOI ne introduce o nouă viziune apocaliptică. Este vorba de o nouă doxologie. O doxologie mai înaltă decât cea din cap.5, după cum vom vedea. Doxologia este generată de biruința Mielului de a deschide cartea cu cele 7 peceți. Într-adevăr Cel ce șade pe tron, Împăratul Atotputernic din cap.5 are în mâna dreaptă o carte. De obicei în mâna dreaptă Împăratul ține toiagul de cârmuire. Dar iată că acest Împărat misterios ține în mâna dreaptă, în loc de toiag, o carte cu 7 peceți. Poate că această carte joacă rol de toiag. Poate că Împăratul domnește cu ajutorul acestei cărți. Poate că în ea sunt ascunse tainele guvernării divine. Ce să fie cu această carte? Ea este scrisă pe dinăuntru și pe dinafară, sugerând că este plină de semnificații, de cunoașterea și revelarea Celui ce șade pe tron. Dar este și închisă cu 7 peceți. Ni se sugerează o revelație minunată dar care este închisă, ascunsă, pecetluită. Cartea este a Celui ce șade pe tron. Deci această carte nu poate fi decât despre Sine și nu poate decât revela tainele Celui PreaÎnalt. Sunt multe interpretări cu privire la această carte. Cea mai pertinentă și cea mai susținută de text mi se pare a fi aceea că ea reprezintă planul lui Dumnezeu cu umanitatea. Acel plan tainic alcătuit în Sine Însuși și despre care ne vorbește Pavel în Efeseni cap.1. Într-adevăr, în Apocalipsa 5 descoperim două lucruri în centrul acestei cărți: Mielul înjughiat și răscumpărarea oamenilor de pe pământ. Iar în capitolele următoare, când se deschide cartea se revelează planul lui Dumnezeu cu umanitatea. Dar care să fie oare momentul din istoria veșniciei a evenimentelor din cap.5? După cum vom vedea nu este vorba de un moment ci de mai multe momente care încep de dinainte de creație, trec pe la înviere și se perindă până la finalul glorios al acestui plan. Într-adevăr strigătul îngerului puternic din vs.2 pare a fi înainte de întemeierea lumii. Dumnezeu are un plan minunat, o taină de descoperit. Dar este nevoie de cineva vrednic să deschidă cartea și să îi rupă pecețile. Și în ce constă această vrednicie? Acest cineva trebuie să facă parte din plan, trebuie să joace rolul principal din acest plan. După cum vom vedea planul are ca actor principal pe Mesia, un Salvator. Fără acest rol piesa nu poate fi jucată. Este absurd să pui în scenă o piesă în care să lipsească actorul principal. Cel ce poate juca rolul principal devine vrednic să deschidă cartea! Lucrurile trebuie stabilite de la început, înainte ca piesa să fie pusă în scenă. Trebuie găsit actorul principal. Și Dumnezeu Tatăl pare să facă o invitație cerului întreg. Este o chemare adresată tuturor făpturilor cerești. Cine este vrednic să deschidă cartea? Dumnezeu pare să nu aibă un actor prestabilit. Oricine poate încerca. Și ne-am aștepta ca dintre toți îngerii lui Dumnezeu să se găsească un înger puternic care să joace rolul lui Mesia. Dar surpriză! Nimeni nu s-a găsit vrednic să POATĂ să deschidă cartea. Deci se căuta o anumită PUTERE sau VREDNICIE. Invitația era pentru toți. Dar nu oricine putea fi actorul principal. Trebuia să fie cineva foarte puternic. Și desigur trebuia să fie cineva care SĂ VREA să joace acest rol. De ce face Dumnezeu chemarea? Se vede clar dorința lui Dumnezeu de a Se revela făpturilor Sale prin această carte, de a implica făpturile mâinilor Sale în acțiunea cărții. Nu știa Dumnezeu că nimeni nu se va găsi vrednic? Ba da. Totuși El face chemarea. Însăși chemarea pare că face parte din piesă. Și ea este făcută cu scopul de a atrage atenția tuturor făpturilor Sale cu privire la această carte, la acest plan misterios. A fost făcută chemarea după sau înainte de căderea lui Lucifer? Este cartea un răspuns la căderea lui Lucifer? Iată întrebări grele la care nu ne grăbim să răspundem.  Și nu s-a găsit nimeni vrednic să deschidă cartea. Și este grav lucrul acesta? Se pare că este foarte grav căci Ioan plânge MULT pentru că nu s-găsit nimeni să poată deschide cartea. De ce a plâns Ioan? A înțeles oare Ioan că în joc era propria sa existență? Căci dacă nu se deschidea cartea, nici Ioan nu mai avea să intre în ființă. Sau a înțeles Ioan că miza era cunoașterea tainei Celui Prea-Înalt? Și că astfel tot cerul avea să rămână văduvit de cunoașterea adâncului inimii Celui ce șade pe tron? Și când rațiunea existenței cerești e cunoașterea Celui Prea-Înalt, pecetluirea adâncului inimii Acestuia este un real motiv de întristare. Sau a înțeles Ioan că această carte era răspunsul Domnului la răzvrătirea lui Lucifer și la contestarea autorității divine de către acesta, și astfel era în joc însăși onoarea Numelui lui Dumnezeu? Cert este că Ioan plânge mult și că acest plânset seamănă cu plânsul Mariei de la mormântul Mântuitorului. Și la fel cum plânsul Mariei este curmat de vestea învierii, plânsul lui Ioan este curmat de vestea biruinței.  Aici este un mare paradox. După cum vom vedea în cap.6 când se deschide cartea intră în ființă toată tragedia umană cu toate păcatele, nedreptățile și suferințele oamenilor. Desigur ne-am aștepta la altceva. Cum anume slujește toată tragedia umană la revelarea tainei inimii Celui PreaÎnalt? De ce atâta trudă să se deschidă această carte a suferinței și întunericului? În prima fază totul pare de neînțeles. Totul pare un imens faliment: un faliment cu omenirea, un faliment cu poporul Israel și nu în ultimul rând un faliment cu Biserica. Și totuși de ce atâta dorință să se deschidă cartea cu 7 peceți? De ce atâta plâns? Vestea este adusă de unul dintre bătrâni. Nu de una dintre făpturile vii ci de unul dintre bătrâni. Bătrânii par a fi mai aproape de drama lui Ioan, de a înțelege mai bine plânsul omului. Iată un alt posibil argument cu privire la umanitatea bătrânilor. Bătrânul deci aducea vestea bună. Cineva a BIRUIT ca să deschidă cartea. Și acest Cineva este Leul, din seminția lui Iuda, rădăcina lui David. Este vorba despre cineva foarte PUTERNIC, căci este revelat ca un Leu. Este vorba de un OM căci este din seminția lui Iuda. Și este vorba de o Persoană divină căci este Rădăcina lui David: cineva care este din David dar care-l și precede pe David și din care David se trage. Ca să deschidă cartea era nevoie de o BIRUINȚĂ. Termenul nu este nou căci primele 3 capitole sunt pline de promisiunile adresate celui ce va BIRUI. Și ultima promisiune ne vorbește despre modul în care Fiul Însuși a Biruit! Iată că în cap.5 ni se descoperă biruința Fiului, cum a biruit Fiul pentru a putea să șadă pe scaunul de domnie al Domnului! Și Ioan este curios să vadă acest Leu biruitor. Trecerea de la versetul 5 la versetul 6 pare a fi inima și cheia acestui capitol. Într-adevăr Ioan căută cu privirile un Leu și vede în mijloc, între scaunul de domnie și cele 4 făpturi vii și între bătrâni un MIEL care părea înjughiat. Ne aducem imediat aminte că prima făptură era un LEU dar a doua era un vițel. Suntem șocați de acest paradox. Leul din Iuda este de fapt un MIEL. El șade în picioare căci este biruitor. Are 7 coarne căci nu este un Miel obișnuit. Are 7 ochi, căci are o capacitate de cunoaștere excepțională. El a putut pătrunde taina cărții înainte să o împlinească. Și cei 7 ochi sunt cele 7 Duhuri ale lui Dumnezeu. El are o capacitate de cunoaștere ca cea a lui Dumnezeu Însuși! Duhurile lui Dumnezeu sunt și în El! El este Fiul, El este una cu Tatăl, El face parte din Sfânta Treime! Iată că doar Cineva din sânul Dumnezeirii, doar Cineva necreat a putut fi vrednic să deschidă cartea cu cele 7 peceți. Și puterea Sa excepțională stă în capacitatea de a fi Miel, de a accepta înjunghierea, de a Se jertfi pe Sine, de a lua asupra Lui spre soluționare toată tragedia umană. Iată că Însuși Dumnezeu în Persoana Fiului SUFERĂ, Se lasă înjughiat. Și înjughierea nu este o glumă, căci Mielul trebuie să se facă păcat, să primească asupra Lui toată judecata și arderea divină, pentru ca oamenii să poată fi răscumpărați. Iată ceva nou! Iată o iubire pe care cerul nu o cunoștea. Să iubești așa de mult lumea încât să dai chiar pe Fiul Tău, pe unicul Tău Fiu, pentru răscumpărare ei! Începem să întrezărim de ce cartea aduce o revelație cu totul nouă despre Dumnezeu. Începem să înțelegem de ce aici se ascund taina inimii lui Dumnezeu și adâncurile înțelepciunii Sale! Într-adevăr, cine ar fi crezut că Dumnezeu este capabil de o așa iubire? Junghierea Mielului este în centrul cărții. Într-adevăr doxologiile ce urmează sunt adresate Mielului CARE A FOST ÎNUJHGIAT (vezi vs.9 și vs.12). Modul prin care Mielul biruiește este surprinzător! El biruiește prin a Se lăsa înjughiat! Toată puterea iubirii lui Dumnezeu de răscumpărare și restaurare își trage sursa din jertfirea Mielului. Modul de biruință al Mielului este relevant pentru cele 7 Biserici, căci ele trebuie să biruiască DUPĂ MODELUL Mielului! Toată biruința Mielului, toată gloria, toată răscumpărare vin PRIN înjunghierea Mielului. Aceasta este CALEA pe care a trasat-o Mielul. Și este singura CALE. O cale ciudată dar singura. Bisericile Apocalipsei se confruntau cu prigoana, cu suferința, cu nedreptatea. Biruința Mielului prin înjunghiere vine ca o minunată resursă. De ce este aceasta singura cale? De ce dacă Mielul a fost înjunghiat trebuie și urmașii Lui să pășească pe aceeași cale? Dumnezeu nu a dorit doar să răscumpere pe oameni ci să și facă din cei răscumpărați o preoție împărătească pentru veșnicie. Și pentru aceasta ei trebuiau să fie după chipul și asemănarea Mielului! Și Domnul a dorit să le dea slava Mielului ca și ei să șadă pe împreună cu Mielul ca Mireasă pe scaunul Său de domnie! Și aceste lucruri erau posibile doar dacă ei pășeau pe calea slavei pe care a pășit Mielul Însuși! Această perspectivă amețitoare ne schimbă total perspectiva asupra vieții. Biserica din Laodicea trăia după zicala: Ferice de cei cărora le merge bine căci a lor este Împărăția! Dar cei din Laodicea aveau să afle că zicala lor însemna de fapt: Ferice de cei cărora le merge bine căci a lor este Împărăția lumii acesteia! Cât despre ucenicii autentici ai crucii, ei au alte fericiri: Ferice de cei ce plâng căci ei vor fi mângâiați! Ferice de cei prigoniți căci mare este ÎN CERURI răsplata lor! Este normal să ne dorim să o ducem bine în această lume. Totuși după ce privim la biruința Mieului nu ne mai permitem acest lux. Deodată devenim străini și călători pe pământ. Deodată inima se alipește de altă Împărăție, de Împărăția nevăzută, de Împărăția viitoare. Maturitatea se naște prin priceperea căii crucii. Maturitatea apare când mintea întrezărește cât de mare este gloria la care Dumnezeu ne cheamă și faptul că crucea este SINGURA cale către această glorie. Mântuitorul ne-a spus mai dinainte să nu ne facem vise prea mari cu privire la destinul nostru în această lume. Căci vom fi prigoniți și că în lume vom avea multe necazuri, căci trebuie să ne luăm crucea în fiecare zi. Mântuitorul este El Însuși un om al durerii și obișnuit cu suferința și întrega Sa viață este una de luptă cu ispitirile și hăituielile celui rău (vezi Evrei 5a), iar în finalul Său pământesc se găsește a fi atârnat pe nedrept pe o cruce. Dacă aceste lucruri s-au întâmplat Mielului, oare ce așteptări să avem noi de la viața aceasta? Una din minciunile Laodiciei era că poți să fii creștin și să îți iei și partea în lumea aceasta. Dar aceasta este o contradicție fundamentală în termeni. A fi creștin înseamnă a păși pe calea crucii, a fi străin și călător, a fi prigonit și hăituit în lume. Lumea este teritoriul vrăjmașului, este locul unde cei sfinți sunt încercați și curățiți. Creștinul nu poate să-și găsească locul în această lume. Ba chiar el este nefericit în această lume. Mulți necreștini sunt mai fericiți ca el în această lume. Creștinul este dezamăgit și hăituit de lumea decăzută. În schimb este fericit în nădejde. Pavel de asemenea ne spune despre viața lui că Duhul îl înștiințează mereu că va avea parte de lanțuri și necazuri. Și lui Timotei îi explică că oricine vrea să trăiască cu evlavie în Hristos va fi prigonit. E de ajuns doar să îți propui să trăiești cu evlavie căci războiul deja a început! Nu vreau să tragem concluzia pesimistă că cel credincios are parte doar de necazuri. Balanța este echilibrată de promisiunile divine: Domnul Însuși va fi cu noi în necaz, vom primi însutit, cel ce are parte de suferință are parte și de mângâieri, încercările sunt limitate și cântărite de Dumnezeu, încercările alternează cu perioade de pace și liniște, Dumnezeu ne poate da și binecuvântări pământești. Cu toate acestea pâinea cea de toate zilele a celui ce vrea să calce pe urmele biruinței Mielului este necazul, încercarea, crucea, înjunghierea. Să ai curajul să NU mai visezi la o viață fără probleme, iată un mare act de credință și maturitate. Să acccepți cu demnitate și bucurie calea crucii, iată marea biruință! Și la aceasta am fost chemați căci și Hristos a suferit pentru noi și ne-a lăsat o pildă ca să călcăm pe urmele Lui. Cartea cu 7 peceți este plină de suferință și nedreptate. Dar Dumnezeu Și-a asumat acest lucru. Și toată suferința și nedreptatea istoriei umane nu L-au făcut să dea înapoi. El a vrut că planul Său cu umanitatea să se desfășoare. Și tocmai această suferință nedreaptă este unealta prin care cei credincioși sunt înălțați către scaunul de domnie al Mielului. Doar cei ce acceptă să fie miei de jertfă vor ședea împreună cu Hristos pe scaunul Său de domnie. Și ce înseamnă să domnești în viață împreună cu Hristos? Să ai o stare emoțională euforică permanentă, să nu simți suferința, să îți meargă toate lucrurile bine și să fii extrem de fericit în această lume? Sau să fii copleșit de suferință și necaz, să nu simți mare lucru, și totuși să alegi să crezi în planul Său minunat și să lauzi înțelepciunea Sa revelată la cruce?! Iar cel ce nu prinde o prigoană fizică cu siguranță că va fi hărțuit de cel rău prin tot felul de încercări. Războiul spiritual este real. Prigoana spirituală este reală. Cel rău este menționat atât de des în scrisorile adresate celor 7 Biserici. Biserica nu este în concediu pe pământ ci în război, și într-un război pe viață și pe moarte. Este interesantă perspetiva lui Petru: Căci este un lucru plăcut, dacă cineva, pentru cugetul lui față de Dumnezeu suferă întristare și suferă pe nedrept. Nu doar prigoana fizică ci și cea spirituală este plină de nedreptăți. Dar este un lucru plăcut dacă cineva suferă pe nedrept. Ce anume este plăcut? Și Hristos a suferit pe nedrept pentru a birui. Suferința pe nedrept seamănă cu cea a Mielului. De aceea este plăcută!  Mielul vine și ia cartea din mâna dreaptă a Celui ce șade pe scaunul de domnie. Când are loc acest lucru? Aici cred că se suprapun două imagini. Prima este înainte de întemeirea lumii și marcheză momentul în care Fiul acceptă să fie Hristos, să joace rolul principal din piesă. Al doilea moment cred că este la înviere când Fiul primește de drept slava de Mântuitor, de Împărat și Mare Preot! Nu este de mirare că în viziunea cerească cele două momente se suprapun. Gestul Mielului de a lua cartea este urmat de 3 doxologii. Desigur vom compara doxologia din cap.5 cu cea din cap.4. O idee fundamentală este că doxologia din cap.5 (DUPĂ ce Mielul ia cartea!) este superioară doxologiei din cap.4 (ÎNAINTE ca Mielul să ia cartea!). Într-adevăr în cap.4 cele 4 făpturi văd MAI BINE ca cei 24 de bătrâni, conduc închinarea, laudă sfințenia divină și declanșează închinarea bătrânilor care laudă atributul de a toate Creator. Dar acum cele 4 făpturi vii ÎMPREUNĂ cu cei 24 de bătrâni cântă aceeași cântare nouă dedicată Mielului. Ei văd cu aceeași claritate slava Domnului revelată în Miel și cântă o cântare NOUĂ, sugerându-se astfel o cunoaștere superioară celei din cap.5. Închinarea din cap.4 este adresată Tatălui. Cea din cap.5 Fiului. Este vorba cu certitudine de un salt în cunoaștere, fapt ce face posibil un salt în închinare. Prin Miel, Dumnezeu Își revelează cu maximă claritate esența caracterului Său, adâncul inimii, taina ființei Sale! Vrednicia Mielului derivă din înjunghierea Sa și din faptul că a răscumpărat de pe pământ oameni din orice neam. Planul Său cu umanitatea nu este fără rod. Mirele nu rămâne fără Mireasă. Iată că o mulțime de oameni este răscumpărată. Și nu oricum. Ei sunt o preoție împărătească și ei vor împărăți pe pământ. Această răscumpărare miraculoasă oferă sens și glorie planului divin. Răscumpărarea lor legitimează judecarea celorlalți. Pe de altă parte ea este la o glorie mult mai înaltă decât a primului Adam și chiar decât a făpturilor vii. Căci cei care vor domni pe pământ o vor face ca Mireasă și de pe scaunul de domnie al Mielului. Acest har fantastic de a răsplăti pe cei răzvrătiți dar iertați cu o glorie mai mare decât a oricăror alte ființe create face să strălucească într-un mod unic slava divină, iubirea divină, înțelepciunea divină. Din această perspectivă a MERITAT ca Mielul să se trudească atât pentru a deschide cartea! Este interesant că bătrânii (din greacă se pare că doar ei și nu și făpturile vii) au alăute (arfe) și potire cu aur pline de rugăciunile sfinților. Ce caută aici rugăciunile sfinților? Ce rol au ei în închinarea bătrânilor? În rugăciunile sfinților se oglindește credința lor și lauda lor în ciuda nedreptăților și suferinței. Or acest lucru nu face decât să reflecte gloria divină care declanșează închinarea bătrânilor. Dumnezeu Își revelează slava nu doar în Miel ci și în urmașii Mielului. Atunci când cad în închinare bătrânii nu privesc doar la Miel ci și la rugăciunile celor care și-au pus speranța în Miel!  A doua doxologie: Închinarea din cap.4 se limitează la bătrâni și la făpturile vii dar închinarea din cap. 5 cuprinde întregul cer. Toate făpturile cerești aduc slavă Mielului care a fost înjunghiat. Motivul închinării este același cu cel din doxologia bătrânilor și făpturilor vii. Par a nu fi diferențe de revelație. Toți văd cu claritate slava Domnului strălucind în lucrarea tainică a Mielului. Apare și o diferență însă. Bătrânii și făpturile vii laudă vrednicia Mielului de a deschide carte. Făpturile cerești pur și simplu îi dau slavă Mielului. Și pur și simplu parcă doxologia nu se mai încheie, parcă nu mai găsesc cuvinte pentru a dărui slavă Mielului. Sunt folosiți 7 termeni pentru a descrie slava primită de Miel. Practic Mielul primește o glorie divină, slava de care doar Dumnezeu se poate bucura. Deducem că Mielul Însuși este o Persoană divină care nu poate fi altcineva decât Fiul lui Dumnezeu. Cei 7 termeni din doxologie par a spune: TOATĂ slava se cuvine Mielului, și DOAR Mielului. Atât de mare a fost înjunghierea Sa, atât de mare a fost jertfirea Sa pe cruce, încât singura răsplată echitabilă nu poate fi decât însăși gloria lui Dumnezeu, gloria de care se poate bucura doar Dumnezeu Însuși!  A treia doxologia: Închinarea cuprinde ÎNTREAGA creație, tot ce este creat în ceruri, pe pământ și sub pământ. Pare a fi vorba despre o închinare TOTALĂ, despre închinarea de la finalul istoriei când orice genunchi se va pleca și orice limbă va mărturisi spre slava lui Dumnezeu că Hristos este Domnul! Și aici sunt incluși nu doar îngerii, nu doar oamenii răscumpărați ci și vrăjmașii lui Dumnezeu: oamenii și demonii din iad (de sub pământ!). Iată că în lumina gloriei revelate în Miel chiar vrăjmașii de moarte ai Domnului vor îngenunchea și vor recunoaște vrednicia lui Dumnezeu de a guverna, de a stăpâni. Într-adevăr această doxologie cuprinde 4 termeni. Primii trei se regăsesc și în doxologia a doua. Dar ultimul termen, STĂPÂNIREA se regăsește doar aici. Iată ce biruință imensă! Cei care au contestat stăpânirea Celui Prea-Înalt, în frunte cu diavolul însuși, se vor smeri și vor recunoaște de bunăvoie dreptul unic al lui Dumnezeu de a stăpâni. Dumnezeu a fost acuzat poate de tiranie, de nedreptate, de egocentrism. Dar în Miel găsim un Dumnezeu care Se jertfește pentru vrăjmașii Săi și care apoi îi pune pe cei răscumpărați să șadă pe scaunul de domnie al Domnului la care a râvnit cel rău. Iată că se poate ședea pe acel scaun, dar nu oricum. Doar în termenii divini. Și cei care șed pe scaunul de domnie nu fac decât să-și arunce cununile și să recunoască că doar Dumnezeu este vrednic de slavă și că El nu-Și împarte gloria cu nimeni. Căci așa este drept, așa este adevărat, așa se cuvine! Ce mai are specific a treia doxologie este că acum închinarea este adresată simultan lui Dumnezeu și Mielului, Tatălui și Fiului. Mielul nu fură din gloria lui Dumnezeu ci dimpotrivă face să sporească slava adusă Acestuia!  În mod cert închinarea din cap.5 este superioară celei din cap.4. Saltul în cunoaștere  a generat saltul în închinare. Și saltul în cunoaștere a fost posibil deoarece Mielul înjunghiat a biruit să deschidă cartea cu cele 7 peceți. Viața veșnică înseamnă cunoașterea Celui Prea-Înalt. Cunoașterea este posibilă dacă Dumnezeu Se revelează. Și iată că Și-a revelat cele mai adânci taine ale Sale în cartea cu cele 7 peceți. Slavă Domnului că s-a găsit Cineva vrednic să o deschidă! Fiecare secțiune din Apocalipsa ne prezintă o perspectivă asupra planului divin cu oamenii. Fiecare perspectivă culminează cu acel final glorios. Și cu cât ne cufundăm în carte cu atât perspectiva este mai restrânsă din punct de vedere temporal și cu atât mai orientată spre final. Secțiunea din cap.4-5 ne prezintă prima astfel de perspectivă și fiind prima este și cea mai largă! Ea ne prezintă planul divin din perpsectiva eternității, de dinainte de întemeierea lumii și până la doxologia finală. Ea trasează harta mare a planului divin. În centru găsim pe Mielul înjunghiat, actorul principal al piesei. Următoarele secțiuni vor veni cu detalii despre diferite părți al cărții și vor introduce teme noi. Tema principală însă din cap.4-5 este biruința Mielului de a ședea pe scaunul de domnie al Domnului și este continuarea vs.21 din cap.3. La rândul ei secțiunea 4-5 anticipează tema centrală a următoarei secțiuni. Într-adevăr cartea cu cele 7 peceți a rămas nedeschisă. Ce conține această carte? Ce se va întâmpla când Mielul va deschide cartea? Or tocmai la aceste întrebări răspunde următoarea secțiune. Ce relevanță au doxologiile din cap.5 pentru cele 7 Biserici? În primul rând le reamintește că Biserica trebuie să aibă o viață de închinare permanentă față de Dumnezeu. Prin tot ce face și în orice clipă trebuie să aducă glorie lui Dumnezeu. Biserica este o împărăție de preoți. Or preoții se închină permanent lui Dumnezeu. Biserica trebuie să fie oglindirea cerului pe pământ! Or cerul se află într-o doxologie neîntreruptă! Nu trebuie să fie la fel și Biserica? Și acest lucru este cerut Bisericii chiar dacă ea se află în suferință. Este ușor să cânți laude Domnului când tot îți merge bine. Dar să faci acest lucru când tot îți merge rău este cu totul altă poveste. Cerul laudă biruința Mielului. Dar Biserica este rodul direct al jertifirii Mielului. Cu atât mai mult ar trebui ca ea să laude mereu Numele Domnului! Nu este loc pentru cârtire și nemulțumire. Chiar dacă este multă suferință, nu este loc decât pentru închinare. Și aici avem biruința supremă. Aceasta înseamnă să domnești în viață împreună cu Hristos! Să ai în același timp o viață de suferință și de închinare!  În al doilea rând aceste doxologii amintesc că doar Dumnezeu este vrednic de laudă. Este un motiv de smerenie pentru Smirna și Filadelfia, Bisericile care sunt lăudate ca fiind credincioase. Dar este un motiv de statornicie pentru toate Bisericile. Căci într-un imperiu plin de închinare la idoli și de glorificare a împăratului, cap.4-5 înalță adevărul că doar Dumnezeu este vrednic de laudă. Astfel toate Bisericile sunt întărite să respingă idolatria și cultul împăratului și să dea slavă doar Tatălui prin Domnul Iisus Hristos!  În al treilea rând se anunță finalul glorios al istoriei. Biserica este  acum prigonită. Dar atunci va fi înălțată și va ședea pe scaunul de domnie ca Mireasă conducând închinarea întregului cer. Ce mângâiere, ce încurajare pentru Biserica acum aflată în suferință! Și tot la final toți vrăjmașii Domnului și ai Bisericii vor fi smeriți și vor recunoaște vrednicia lui Iisus Hristos! Iată ce reglare de conturi între Biserică și cei care o contestă!