ÎNALTA POARTĂ - U.E. - ȘI „CAPITULAȚIILE” DIN ROMÂNIA DE AZI!

ÎNALTA POARTĂ - U.E. - ȘI „CAPITULAȚIILE” DIN ROMÂNIA DE AZI!

  Istoriografia românească tinde să prezinte faptul că, în secolele de dominaţie otomană asupra ţărilor române, acestea n-au fost transformate în paşalâc (adică nu au fost preluate în administrare turcească directă), ca un fel de dibăcie victorioasă a românilor pentru supravieţuire în vremuri de restrişte, în timp ce în realitate nu era nimic altceva decât o modalitate prin care opresorul străin obţinea acelaşi efect, dar cu un cost infinit mai mic, în măsura în care - şi este de accentuat! - exista o administraţie românească gata să-şi oprime propriul popor chiar mai abitir decât o administraţie străină. Forma juridică prin care puterea străină își impunea condițiile o constituiau așa-numitele „capitulații”. La bază, regimul „capitulațiilor” a izvorât din ­necesitatea reglementării într-un fel a relațiilor dintre statele europene creștine și Poarta Otomană (islamică), inclusiv a prezenței cetățenilor celor dintâi pe teritoriul acesteia din urmă, unde dreptul comun se confunda cu cel religios. Și atunci Poarta consimțea să acorde un ­statut intermediar (ahdname) - respectiv nici teritoriu înglobat islamului (dar al islam), nici teritoriu de cucerit (dar al harb) -  care consta într-o serie de privilegii privind ­practicarea negoțului sau drepturi pentru cetățenii din statele europene prezenți în ­Imperiul Otoman (de a fi judecați de consulii proprii ori de a-și profesa religia etc.). Dacă însă țara europeană creștină (cum a fost cazul Ţărilor Române) era una slabă în raport cu puternica Poartă Otomană, statutul intermediar (ahdname) acordat era citit și opera în cheie inversă: respectiva țară era considerată ca acceptată într-un fel de vasalitate, ­presupusele privilegii (precum ­autonomia administrativă și alegerea ­domnilor) erau în fapt ­contra cost (un tribut mai mare sau mai mic, în funcție de conjunctura politică din zonă), iar adevăratele privilegii erau ale ­otomanilor prezenți pe teritoriul țării respective (practic, nu intrau sub jurisdicția locală). Nu seamănă tulburător de mult situația aceasta din ­Ţările Române medievale cu situația actuală din România, parte a NATO, membră a UE și care a mai împlinit în 2018 și centenarul existenței sale întregite de sine stătătoare?! După ce au simțit, veacuri de-a rândul, strânsoarea brațelor estice, românii au ajuns, din anii 2000, în mult râvnitele brațe vestice. Acestea, în numai câțiva ani, ­le-au luat totul de atâta iubire: resursele subsolului, industriile, băncile, telecomunicațiile, utilitățile, comerțul, pădurile și cea mai mare parte din pământurile agricole. Ca urmare, în baza proprietăților dobândite, au preluat, în virtutea regulilor capitaliste însele, decizia, transformând rapid și, foarte important de menționat fără ocupație militară, România într-o biată colonie! Dar, mirare!, nu i-a luat, așa cum ar fi firesc, și administrarea, după preluarea proprietății și deci deciziei. De ce ? Păi, brațele vestice, care combină inteligent forța cu eficiența (de trăiesc astfel bine-mersi de secole pe seama altora), au trei motive. Lăsând administrarea în cârca românilor, stăpânii străini ies mai ieftin (o ­administrație străină plătită ca la ea acasă ar necesita cheltuieli copleșitor mai mari). Dar, mai ales, stăpânul străin nu răspunde de nimic, ba poate arunca în capul românilor toate relele din lume. Românul devine vinovatul de serviciu, iar culpabilizarea permanentă este condiția jecmănirii culpabilului. Neasumarea administrării de către stăpâni nu înseamnă cumva delegarea către vătafii români a vreunei fărâme din decizie, ci doar lăsarea acestora să fure ceva milioane pentru ca stăpânii să poată fura ei, în liniște și în aplauzele generale, miliarde peste miliarde. Și mai este vorba de ceva: de imensa, inimaginabila ipocrizie a puterilor coloniale; nu „cadrează” a mai pune pe tapet în secolul XXI existența cu acte în regulă a unor colonii, și încă unde, în Europa! De fapt însă, falsa suveranitate a României este folosită ca paravan pentru montarea unor mașinațiuni și experimente economice și politice, care ar fi descalificante și ­compromițătoare dacă ar fi vizat colonii oficial recunoscute (ca, de pildă, guvernări de „tehnocrați” fără parlament și fără partide politice sau deresponsabilizarea socială completă a capitalului, prin transferul integral al contribuțiilor sociale asupra muncii). Cât privește statutul, în ­periferia România, al străinilor din centrele puterii ­vestice, lucrurile sunt clare, fără echivoc. Există peste 30.000 de firme din aceste centre în România. Folosesc, bineînțeles, salariați ­români (peste un milion), dar șefii fiecăreia din firme sunt străini. Aceștia ­manevrează jumătate din economia din România și, atenție mare, 70-80% din contractele din bani publici românești. Ținând cont de rata de randament la care lucrează, dispun de peste două treimi din profiturile obținute în România. ­Raportează însă Fiscului doar vreo 10-15% din ­acestea. Restul, adică grosul, îl evazionează înainte de ­fiscalizare, în total vreo 40-50 miliarde euro anual! ANAF și DNA nu descoperă niciun evazionist străin, niciun corupt străin! Acești șefi, venind din țările „mântuitoare”, sunt, desigur, niște îngeri! Dar chiar toți?! Și de te calcă vreunul din ei cu mașina pe trecerea de pietoni, este scos repede din țară de ai lui, să nu-i pună cumva nici măcar o întrebare vreun polițist sau procuror român! Trai nineacă în România trecută de Centenar, în virtutea unor „capitulații”, scrise sau mai ales nescrise, dar operaționale, din Evul Mediu. Chiar și pentru salahorii români este mai bine: oricum, este altceva să te calce în picioare un „mister” în ­numele democrației, ­decât un „tovarișci” în numele dictaturii proletariatului sau un „bey” în numele Sublimei Porți.

„Întâmplări la zi” din colonia România” - Oana Ursache și „compania”:

 Blestemul națiunii române este că după 1989 au ajuns la putere fiii slugilor și nu ai boierilor sau ai burghezilor făuritori de țară.  Servitorii și nu stăpânii au organizat rânduiala statală. Vechilii au dat pălăriile de pământ, pentru a proclama suveranitatea băștilor. Astăzi, venalii s-au constituit în dregători cu simbrie europeană, fără a ști că domnia necesită recunoaștere, rafinament și respect față de valori. Ne-au făcut rezistenții viața un iad, pentru că voiau să vină cei altfel, care nu au mai făcut politică. Iată că au venit la putere fiii securiștilor și lumpenii din țări străine, unde au dereticat prin case și au șters occidentalii la dosuri. Ne-am pricopsit. Pentru Oana Ursache, iată că dregătoria diasporei, a căzut ca o pleașcă. Neam de neamul ei n-a visat să iasă din starea de servitori ai marilor boieri. Asta o și recunoaște. Țările Române s-au format ca state independente și suverane pentru că boierii și-au trimis copiii în Occident pentru a desluși tainele formării națiunilor. Ca un arc peste timp, astăzi, nepoții de răzeși le spală teutonilor șezuturile, deretică prin casele ibericilor, curăță grajdurile elvețiene, trimit câte o sută de Euro acasă, la cei săraci, rămași la vatră și zic celor de teapa lor că au biruit. Păi cum ați biruit măi nătângilor? Rânduiala statală este altceva decât pigluitul cămășilor și așezarea tricourilor la linie. O enormă confuzie bântuie printre conducătorii care, dacă te uiți în urmă cu două generații, erau fie sifonari la Securitate, fie grăjdari prin CAP-uri. De aici complexul neputinței la români și visceralitatea răului. Săraca Oana Ursache, fără să-l fi citit vreodată sau înțeles pe Petre Țuțea, îi dă dreptate: „Când vezi cirezile de imbecili, devine suportabilă însingurarea.” Oana Ursache este piesă dintr-un tablou nepictat, dar imaginat de mulți români: „slugile au luat în stăpânire casa boierească.” Pentru că nu au știut ce rol au dușumelele, le-au scos și le-au pus pe foc. Ăsta este complexul devenirii. Te înscrii într-un partid neomarxist, tragi șeptarul și vezi stele cu noroc. Zilele trecute admiram tavanul cu grinzile de lemn, îmbătrânite printr-o procedură specială și mă gândeam cum la alții sunt pictate stele verzi, ca un blazon al trecerii de la slugărnicie la dregătorie. Unii dintre dumneavoastră, mai citiți, își mai amintesc, probabil, de Cicikov, personaj picaresc din „Suflete moarte”, cartea lui N.V. Gogol, un escroc cu ștaif, mai puţin demon, mai mult un agitator, un personaj fără trecut, care, prin potlogăriile sale, demască, în cele din urmă, iluzia. Nu poți fi boier dacă nu iubești oamenii.  Oana Ursache este mândră că a fost numită secretar de stat la Departamentul românilor de pretutindeni: „Neamul Ursăcheștilor, slăvit fie-i numele de țărani simpli, a ajuns în Guvernul României.” Vă dați seama? Într-o guvernare fără de Dumnezeu, trufia nu este un păcat.  Înalții dregători, în întreaga istorie a neamului românesc, puneau învățăturile creștine în centrul activității lor. Nihil sine Deo. Blestemul ne-a ajuns. Cirezile de imbecili și juntele de securici ne organizează viața și ne proiectează viitorul, fără a avea ceva sfânt.De aici derivă întreaga nenorocire și complexul neputinției. Nu poți clădi nimic fără credință.Într-una din zilele trecut, noul secretar de stat a ţinut să marcheze numirea în funcție printr-un mesaj pe Facebook. „Neamul Ursăcheștilor, slăvit fie-i numele de țărani simpli, răzăși de pe dealurile Hușilor, cărora Ștefan însuși zice-se că le-a dat 14 prăjini o dată și încă 12 altă dată, a ajuns în Guvernul României. Tătaia citind acum Monitorul Oficial, ca să vadă că nepoata lui e Secretară de Stat și uite așa a ajuns în guvern numele la care ținea atât de mult, odată cu nepoata care îi asculta vrăjită istoriile luptelor de la Cotul Donului”, a scris Oana Ursache pe pagina ei fără a ne explica de ce pentru ea războiul este o vrăjeală. Între timp, Sânziana Covaliu, fiica mândrei Oana Ursache (USR-PLUS, cum poate fi altfel?), a fost angajată peste noapte la cabinetul parlamentar al colegei de userism Simina Tulbure. Asta ca o trambulină pentru ce va avea să vie. Este știut că posturile guvernamentale sunt blocate printr-o Ordonanță. Dar, politicienii, abili mânuitori ai ferestrelor de oportunitate, știu cum să paseze blocajul. Angajează pruncul undeva în administrație și apoi îl detașează. Șmecherie de viziune a vizuinei, dar cine l-a citit pe Sorescu? Tovarășa neomarxistă Tulbure, netulburată, i-a răspuns unui ziarist: „este o tânără cu potențial care a avut nevoie doar  un vot de încredere  pentru a se putea afirma profesional.” Și iată cum votul de încredere trece musai prin cumetrii, așa cum tubul de dren curăță puroiul. Am deplâns prin anii ’90, România furată. Nobilimea persecutată. Și am dezvăluit jefuirea vechilor conace boierești. Am mai prins personalități cu sânge albastru. Aveau ceva dumnezeiesc în priviri, în vorbe și în ascultare. Astăzi ei nu mai sunt. Pe locul unde ar fi trebuit să se așeze cantacuzinii, mușatinii, goleștii, sturdzeștii, buzeștii s-au proțăpit, precum metresele prin budoare în poziții de călăreți, securicii și neamurile de slugi. Acest complex al neghiobiei, ridicat la rang de politică de stat, ne face contemplarea și mai șuie, de ne întrebăm cu ce am greșit să avem prim dregători recrutați dintre cei mai trufași, cei mai venali și cei mai anti-creștini dintre români? Cel puțin una dintre generații le-a dat mandat de reprezentare. Inconștiența tefeliștilor ne costă. Sub steagurile de luptă ale cauzelor străine de neam, ne-am procopsit cu fel de fel de măscărici în zale de salvatori. Micționează peste tradiții și valori, cu boltă, fără a avea abilitățile lui Manneken. Ne-am crispat când Ion Iliescu afirma că „proprietatea e un moft.” Iată că vin Neamurile lui Ursache, răzeșii cu 24 de prăjini, și ne vor proiecta viitorul, spunându-ne că este desuet să ai o casă, să mergi cu propria mașină, când poți lua Uber-alles-ul spre ținta finală: izbirea de zid, ca normă a progresului de la importanță la irelevanță, nescrisă de rușine în cartea de istorie a neamului românesc.