CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU. Partea a șaptea.

CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU. Partea a șaptea.

„Am fost cu toţii de acord”,;Faptele 15:13-35:

   Adunați în acea încăpere din Ierusalim, apostolii şi bătrânii/prezbiterii se privesc în tăcere. Toţi sunt cuprinşi de o emoţie puternică, fiind conştienţi că au ajuns într-un moment decisiv. Problema circumciziei a ridicat unele întrebări importante: Se află creştinii sub Legea mozaică? Există vreo diferenţă între creştinii evrei şi creştinii neevrei?

    Bărbaţii aflaţi în fruntea Bisericii au analizat multe dovezi. Ei au clar în minte Cuvântul profetic al lui Dumnezeu, precum şi mărturiile concludente ale martorilor oculari, care confirmă binecuvântarea lui Dumnezeu. Toţi şi-au exprimat părerea fără reţinere. S-au strâns atât de multe dovezi cu privire la problema în discuţie, încât nu încape nicio îndoială că Duhul Sfânt îi îndrumă. Vor urma aceşti bărbaţi îndrumareaDuhului? Lucrul acesta pretinde din partea lor o credinţă autentică şi mult curaj. Decizia lor i-ar putea îndârji şi mai mult pe conducătorii religioşi evrei, care îi urăsc. În plus, ei se confruntă deja cu împotrivire din partea acelora din Biserica Creștină care sunt hotărâţi să-i convingă pe slujitorii lui Dumnezeu să se întoarcă la Legea mozaică. Ce vor face cei din fruntea Bisericii? Vom vedea în cele ce urmează.

„Cu aceasta corespund cuvintele Profeţilor” (Faptele 15:13-21):

    Discipolul Iacov, fratele (după alții, vărul) vitreg al lui Iisus, a luat cuvântul. Se pare că el prezida întrunirea cu acea ocazie. Iacov a exprimat concluzia la care a ajuns conducerea Bisericii ca întreg. Adresându-li-se bărbaţilor întruniţi, el a zis: „Simeon a istorisit amănunţit cum, pentru prima oară, Dumnezeu şi-a îndreptat atenţia spre neamuri ca să scoată din ele un popor pentru numele său. Şi cu aceasta corespund cuvintele Profeţilor” (Fap. 15:14, 15).  Cuvintele lui Simeon, sau Simon Petru, şi dovezile prezentate de Barnaba şi Pavel i-au amintit probabil lui Iacov unele versete ce puteau clarifica chestiunea în discuţie (Ioan 14:26). După ce a spus „cu aceasta corespund cuvintele Profeţilor”, Iacov a citat din Amos 9:11, 12. Cartea Amos era inclusă în acea parte a Scripturilor ebraice/Vechiului Testament numită „Profeţii” (Mat. 22:40; Fap. 15:16-18). Este adevărat, cuvintele citate de Iacov sunt oarecum diferite de cele pe care le găsim astăzi în cartea Amos. Dar aceasta se explică prin faptul că Iacov a citat probabil din Septuaginta, o traducere în greacă a Scripturilor ebraice.

     Prin profetul Amos, Dumnezeu prezisese că va veni timpul când va înălţa „coliba … lui David”, adică linia regală care conducea la Împărăția mesianică (Ezec. 21:26, 27). Avea Dumnezeu să trateze din nou în exclusivitate cu un singur neam alcătuit doar din evrei? Nu. Profeţia menţionează că aveau să fie strânşi „oameni din toate neamurile” ca „oameni numiţi cu numele (lui Dumnezeu)”. Să ne amintim ce spusese Petru: Dumnezeu „n-a făcut nicio deosebire între noi (creştinii evrei) şi ei (credincioşii neevrei), ci le-a purificat inimile prin credinţă” (Fap. 15:9). Cu alte cuvinte, Dumnezeu doreşte ca evrei şi neevrei deopotrivă să devină moştenitori ai Împărăției Cerurilor! (Rom. 8:17; Ef. 2:17-19). În nicio profeţie inspirată nu se arăta că neevreii credincioşi trebuiau mai întâi să se circumcidă în carne sau să devină prozeliţi.  Acum, pe baza dovezilor biblice şi a mărturiilor de netăgăduit, Iacov a făcut următoarea propunere: „De aceea, hotărârea mea este să nu-i tulburăm pe aceia din neamuri care se întorc la Dumnezeu, ci să le scriem să se abţină de la lucrurile pângărite de idoli, de la fornicaţie, de la animale strangulate şi de la sânge. Căci din timpuri străvechi, Moise are predicatori din oraş în oraş, pentru că este citit cu voce tare în sinagogi în fiecare sabat” (Fap. 15:19-21).  Când a spus „hotărârea mea este”, uza oare Iacov de autoritatea sa, probabil ca preşedinte al întrunirii, ca să ia o decizie arbitrară? Nicidecum. Expresia din limba greacă redată prin „hotărârea mea este” poate însemna şi „eu judec” sau „sunt de părere”. Iacov nu lua o hotărâre în numele întregii Biserici, ci propunea un mod de rezolvare a problemei pe baza mărturiilor pe care le auziseră şi a dovezilor din Scripturi. A fost bună propunerea făcută de Iacov? Evident că da, de vreme ce apostolii şi bătrânii ulterior au adoptat-o. Care erau foloasele ei? În primul rând, nu avea„‘să-i tulbure” pe creştinii neevrei, sau „să le îngreuneze situaţia”, impunându-le respectarea cerinţelor Legii mozaice (Fap. 15:19, New International Version). În al doilea rând, vădea respect faţă de conştiinţa creştinilor evrei, care de-a lungul anilor îl auziseră pe „Moise … citit cu voce tare în sinagogi în fiecare sabat” (Fap. 15:21). Soluţia propusă avea cu siguranţă să întărească legăturile dintre creştinii evrei şi neevrei. Iar, mai presus de toate, avea să-l bucure pe Dumnezeu, fiind în armonie cu modul progresiv în care El îşi duce la îndeplinire scopul. Ce metodă excelentă de a soluţiona o problemă care ameninţa bunăstarea şi unitatea Bisericii Creştine de atunci! Şi ce exemplu demn de imitat pentru orice Biserică ce se pretinde creştină de astăzi!

„Să trimită ... bărbaţi aleşi” (Faptele 15:22-29):

    Corpul apostolic din Ierusalim a luat în unanimitate o decizie în ce priveşte problema circumciziei. Însă, pentru ca fraţii din biserici să acţioneze în unitate, această decizie trebuia să le fie comunicată într-un mod clar şi încurajator. Care era cea mai bună modalitate de a face acest lucru? Relatarea continuă: „Apostolii, bătrânii şi toată Biserica au considerat că este bine să trimită la Antiohia, împreună cu Pavel şi Barnaba, nişte bărbaţi aleşi din mijlocul lor: pe Iuda, numit Barsaba, şi pe Sila, bărbaţi de frunte printre fraţi”. În plus, ei au întocmit o scrisoare, pe care au trimis-o prin aceşti bărbaţi pentru a fi citită în toate bisericile din Antiohia, din Siria şi din Cilicia (Fap. 15:22-26).  Trimiterea celor patru bărbaţi era o dovadă clară că mesajul pe care îl transmiteau nu era un simplu răspuns la întrebarea iniţială, ci o directivă expresă din partea corpului apostolic. Ca „bărbaţi de frunte printre fraţi”, Iuda şi Sila erau pe deplin calificaţi să acţioneze în calitate de reprezentanţi ai corpului apostolic. Prezenţa lor avea să întărească legăturile dintre creştinii evrei din Ierusalim şi creştinii neevrei din biserici. Cât de înţeleaptă şi plină de iubire a fost decizia de a trimite această delegaţie! Ea a promovat fără îndoială pacea şi armonia în poporul lui Dumnezeu.  Scrisoarea oferea instrucţiuni clare pentru creştinii neevrei nu numai în ce priveşte circumcizia, ci şi în ce priveşte cerinţele pe care aceştia trebuiau să le îndeplinească pentru a primi favoarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu. În scrisoare se spunea: „Duhul Sfânt şi noi am considerat că este bine să nu vă adăugăm nicio altă povară, decât următoarele lucruri necesare: să vă abţineţi de la lucrurile jertfite idolilor, de la sânge, de la animale strangulate şi de la fornicaţie. Dacă vă păziţi cu grijă de aceste lucruri, vă va merge bine. Fiţi sănătoşi!” (Fap. 15:28, 29).

„S-au bucurat de această încurajare” (Faptele 15:30-35):

    Relatarea din Faptele arată în continuare ce au făcut membrii delegaţiei de la Ierusalim când au ajuns la Antiohia. Ei „au adunat mulţimea şi le-au dat scrisoarea”. Cum au reacţionat fraţii la instrucţiunile primite de la corpul apostolic? „Când au citit-o, s-au bucurat de această încurajare” (Fap. 15:30, 31). În plus, Iuda şi Sila „i-au încurajat cu multe cuvinte pe fraţi şi i-au întărit”. În acest sens, ei au acţionat ca „profeţi”, termen pe care Biblia îl foloseşte şi cu privire la Barnaba, la Pavel şi la alţii şi care se referă la cei ce declară sau fac cunoscută voinţa lui Dumnezeu (Fap. 13:1;15:32; Ex. 7:1, 2). Dumnezeu a binecuvântat tot ceea ce s-a întreprins în vederea soluţionării problemei circumciziei, iar rezultatele au fost pe măsură. Ce a dus la acest deznodământ fericit? Indiscutabil, instrucţiunile clare şi oportune pe care le-a dat corpul apostolic pe baza Cuvântului lui Dumnezeu şi a îndrumării Duhului Sfânt. Un alt factor a fost faptul că deciziile le-au fost comunicate bisericilor într-un mod ce a vădit iubire şi interes sincer faţă de fraţi.

     În Biserica din Antiohia domneau acum pacea şi unitatea. Creştinii din Antiohia nu i-au primit cu ostilitate pe fraţii din Ierusalim. Dimpotrivă, ei au apreciat mult vizita lui Iuda şi a lui Sila. Biblia spune că, numai „după ce au stat acolo câtva timp, fraţii i-au lăsat să plece în pace la cei care îi trimiseseră” (Fap. 15:33). Cu siguranţă că şi fraţii din Ierusalim s-au bucurat când au auzit raportul celor doi despre călătorie. Graţie harului lui Dumnezeu, aceştia şi-au îndeplinit cu succes misiunea! Pavel şi Barnaba, care au rămas în Antiohia, puteau acum să-şi concentreze toate eforturile pentru a promova, pe mai departe, lucrarea de evanghelizare.(Fap. 13:2, 3). Ce binecuvântare pentru poporul lui Dumnezeu! Însă cum i-a folosit şi i-a binecuvântat în continuare Dumnezeu pe cei doi propovăduitori zeloși ai Evangheliei? Urmează să analizăm!

SUPLIMENTAR: Iacov a dat dovadă de înţelepciune când a făcut referire la scrierile lui Moise, care, pe lângă codul Legii, consemnau şi acţiunile şi cerinţele lui Dumnezeu de dinainte de Lege. De exemplu, din cartea Geneza reiese cu claritate punctul de vedere al lui Dumnezeu cu privire la sânge, la adulter şi la idolatrie (Gen. 9:3, 4; 20:2–9; 35:2, 4). Astfel, Dumnezeu a arătat ce principii trebuiau să respecte toţi oamenii, fie că erau evrei, fie că erau neevrei.

   În unele traduceri ale Bibliei, la versetul 34 este introdusă menţiunea că Sila a ales să rămână în Antiohia (vezi Cornilescu, 1996, şi compară cu Noul Testament, Traducere în limba română modernă, 2000). Totuşi, se pare că aceste cuvinte au fost adăugate ulterior!

SUPLIMENTAR: IACOV, „FRATELE DOMNULUI”:

  Iacov este menţionat primul între fraţii vitregi/verii ai lui Iisus (Mat. 13:54, 55). Iacov a crescut împreună cu Iisus, a cunoscut activitatea Lui şi a ştiut despre „lucrările sale de putere”, fie că a fost martor ocular la acestea, fie că doar a auzit de ele. Totuşi, pe parcursul serviciului lui Iisus pe Pământ, Iacov şi fraţii săi/verii „nu au avut credinţă în El”! (Ioan 7:5). Probabil că Iacov chiar împărtăşea opinia unor rude care spuneau despre Iisus: „Şi-a ieşit din minţi” (Mar. 3:21. Însă, odată cu moartea şi învierea lui isus, lucrurile s-au schimbat. Deşi în Scripturile greceşti/Noul Testament mai sunt menţionate trei persoane cu numele Iacov, se pare că fratelui/vărului său i s-a arătat Iisus în cele 40 de zile de după învierea sa (1 Cor. 15:7). Probabil că acest lucru l-a ajutat pe Iacov să înţeleagă adevărata identitate a lui Iisus. În orice caz, la mai puţin de 10 zile de la înălţarea lui Iisus la Cer, Iacov, Maica Domnului şi fraţii săi se aflau împreună cu apostolii într-o cameră de sus şi se rugau (Fap. 1:13, 14). Ulterior, Iacov a devenit un membru foarte respectat al Bisericii din Ierusalim, fiind se pare considerat un apostol, sau „trimis”, al acesteia (Gal. 1:18, 19). Putem să ne facem o idee în această privinţă din unele episoade biblice. De exemplu, după ce a fost eliberat în mod miraculos din închisoare, apostolul Petru le-a spus discipolilor: „Spuneţi-le aceste lucruri lui Iacov şi fraţilor” (Fap. 12:12, 17). Altă dată, când problema circumciziei a fost adusă înaintea „apostolilor şi a bătrânilor” din Ierusalim, se pare că Iacov a prezidat Conciliul Apostolic (Fap. 15:6–21). Iar apostolul Pavel a menţionat că Iacov, împreună cu Chifa (Petru) şi apostolul Ioan erau „consideraţi stâlpi” ai Bisericii din Ierusalim (Gal. 2:9). Chiar şi ani mai târziu, când s-a întors la Ierusalim din a treia sa călătorie misionară, Pavel „a intrat . . . la Iacov”, unde „erau prezenţi toţi bătrânii”, pentru a prezenta rezultatele activităţii sale (Fap. 21:17–19).

   În mod evident, Iacov pe care Pavel îl numeşte „fratele Domnului” este scriitorul cărţii biblice cu acest nume (Gal. 1:19). Aici, el se prezintă cu umilinţă nu ca apostol, nici ca frate al lui Iisus, ci ca „rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Iisus Hristos” (Iac. 1:1). Această scrisoare/epistolă dovedeşte că Iacov, asemenea lui Iisus, a fost un fin observator al naturii umane şi al lumii înconjurătoare. Iacov explică adevăruri spirituale cu ajutorul unor ilustrări inspirate din natură, făcând referire la valul mării purtat de vânt, la astrele ce luminează bolta cerească, la soarele arzător, la florile ce se veştejesc repede, la focul ce poate mistui o pădure sau la animalele ce pot fi îmblânzite (Iac. 1:6,11, 17; 3:5, 7). Datorită înţelegerii profunde pe care i-a dat-o Dumnezeu cu privire la atitudinile şi acţiunile umane, Iacov oferă în scrisoarea sa sfaturi foarte bune pentru a păstra relaţii pașnice cu semenii (Iac. 1:19, 20; 3:2, 8-18).

   Din cuvintele lui Pavel consemnate în 1 Corinteni 9:5 reiese că Iacov a fost căsătorit. Cât despre timpul sau împrejurările în care a murit, Biblia nu oferă informaţii. Însă istoricul evreu Josephus Flavius a scris că, la scurt timp după moartea guvernatorului roman Porcius Festus, în jurul anului 62, şi înainte ca succesorul acestuia, Albinus, să-i ia locul, marele preot Ananus (Anania) „a convocat sinedriul la judecată şi l-a adus în faţa lui pe fratele lui Iisus, denumit Hristos (el se chema Iacob), împreună cu alţi câţiva”. Potrivit lui Josephus, Ananus i-a acuzat că „încălcaseră legile, şi i-a condamnat să fie ucişi cu pietre” (Antichităţi iudaice, trad. în lb. rom. de Ion Acsan, p. 571).

CONTINUARE: „Întărind bisericile”; Faptele 15:36-16:5:

   Drumul este anevoios şi deja se înserează. Apostolul Pavel îl priveşte meditativ pe tovarăşul său de călătorie, un tânăr plin de vigoare, care are probabil în jur de douăzeci de ani. Numele acestuia este Timotei. Cu fiecare pas pe care îl fac, cei doi călători lasă tot mai în urmă Listra, oraşul natal al lui Timotei, şi Iconium. Pavel se află acum în a doua sa călătorie misionară şi ştie că vor întâmpina multe dificultăţi şi pericole. Oare va face faţă la toate acestea tânărul său tovarăş de drum?  Pavel are încredere în Timotei, poate chiar mai multă încredere decât are în sine acest tânăr umil. Cele întâmplate recent l-au convins o dată în plus că, într-o astfel de călătorie, trebuie să aibă alături un tovarăş de nădejde. El ştie că, pentru a duce la bun sfârşit lucrarea ce le stă în faţă, şi anume vizitarea şi întărirea bisericilor, trebuie să fie ferm hotărâţi şi să aibă acelaşi mod de gândire. Dar ce s-a întâmplat de fapt? Nu cu mult timp în urmă, între Pavel şi Barnaba a apărut o neînţelegere care i-a făcut să se despartă.

„Să ne întoarcem şi să-i vizităm pe fraţi” (Faptele 15:36):

    Anterior am văzut cum o delegaţie formată din patru fraţi, şi anume Pavel, Barnaba, Iuda şi Sila, i-a încurajat pe membrii Bisericii din Antiohia comunicându-le decizia corpului apostolic privitoare la circumcizie. Ce a făcut Pavel după aceea? El i-a propus lui Barnaba un nou plan de călătorie: „Înainte de toate, să ne întoarcem şi să-i vizităm pe fraţii din fiecare oraş în care am vestit cuvântul Domnului, ca să vedem ce mai fac” (Fap. 15:36). Pavel avea în vedere mai mult decât o simplă vizită de prietenie făcută acestor creştini nou-convertiţi. Cartea Faptele ne dezvăluie care a fost scopul celei de-a doua călătorii misionare a lui Pavel. În primul rând, el avea să le transmită bisericilor hotărârile Conciliului Apostolic de la Ierusalim (Fap. 16:4). În al doilea rând, Pavel era hotărât să întărească spiritualiceşte bisericile, ajutându-le să se zidească în credinţă (Rom. 1:11, 12).

„O aprigă izbucnire de mânie“ (Faptele 15:37-41):

     Barnaba a fost de acord cu propunerea lui Pavel de „a-i vizita pe fraţi”. Ei colaboraseră bine în lucrare şi amândoi cunoşteau deja locurile şi oamenii pe care urmau să-i viziteze (Fap. 13:2—14:28). Aşadar, ideea de a colabora din nou părea cât se poate de înţeleaptă şi de practică. Însă a intervenit ceva ce le-a schimbat planurile. În Faptele 15:37 se spune: „Barnaba era hotărât să-l ia şi pe Ioan, numit Marcu”. Barnaba nu făcea doar o propunere. El „era hotărât” ca vărul său Marcu să-i însoţească în această călătorie misionară. Dar Pavel nu a fost de acord cu Barnaba. De ce? Relatarea spune în continuare: „Pavel nu considera că este potrivit să-l ia şi pe Marcu, fiindcă îi părăsise în Pamfilia şi nu se dusese cu ei în lucrare” (Fap. 15:38). Marcu pornise cu cei doi în prima lor călătorie misionară, dar nu rămăsese cu ei până la sfârşit (Fap. 12:25; 13:13). Chiar pe la începutul călătoriei, când se aflau încă în Pamfilia, el şi-a părăsit repartiţia şi s-a întors acasă, la Ierusalim. Biblia nu spune de ce a plecat Marcu, dar se pare că apostolul Pavel a considerat plecarea lui o dovadă de imaturitate. Probabil că din acest motiv Pavel nu era sigur că se mai puteau baza pe el. Cu toate acestea, Barnaba era de neclintit în hotărârea lui. Dar la fel era şi Pavel. „Atunci a avut loc o aprigă izbucnire de mânie şi s-au separat unul de celălalt”, se spune în Faptele 15:39. Barnaba s-a îmbarcat împreună cu Marcu spre insula Cipru, ţinutul său natal, iar Pavel a urmat planul pe care-l stabilise. El „l-a ales pe Sila şi a plecat, după ce fusese încredinţat de fraţi harului Domnului” (Fap. 15:40). Astfel, Pavel şi Sila au străbătut împreună „Siria şi Cilicia, întărind bisericile” (Fap. 15:41).

      Această relatare ne duce probabil cu gândul la imperfecţiunea omului. Pavel şi Barnaba fuseseră numiţi reprezentanţi speciali ai corpului apostolic şi se pare că Pavel însuşi era un membru al acestuia. Totuşi, de această dată, el şi Barnaba au cedat tendinţelor umane imperfecte. Dar au permis oare celor întâmplate să creeze o ruptură de durată între ei? Deşi imperfecţi, Pavel şi Barnaba erau oameni umili, având „mintea lui Hristos”. În timp, ei au manifestat iubire frăţească şi s-au iertat unul pe celălalt (Ef. 4:1–3). Iar mai târziu, Pavel a colaborat din nou cu Marcu în alte locuri (Col. 4:10).

    Desigur, faptul că între Barnaba şi Pavel a avut loc o izbucnire de mânie nu înseamnă că mânia era o caracteristică a personalităţii lor. Barnaba era cunoscut drept un om generos şi plin de căldură, motiv pentru care fraţii nu-i spuneau pe nume, Iosif, ci îi spuneau Barnaba, adică „Fiul Mângâierii”. Şi Pavel era cunoscut pentru blândeţea şi afecţiunea tandră faţă de frații în credință (1 Tes. 2:7, 8).

„El avea o bună mărturie” (Faptele 16:1-3):

     În cea de-a doua călătorie misionară, Pavel a ajuns în provincia romană Galatia, unde se formaseră câteva biserici. El „a sosit la Derbe şi la Listra”. Potrivit relatării, acolo „era un discipol numit Timotei, fiul unei iudeice credincioase, dar al unui tată grec” (Fap. 16:1). Se pare că Pavel cunoscuse familia lui Timotei când vizitase prima oară zona, în jurul anului 47. Însă acum, după doi sau trei ani de la vizita iniţială, tânărul Timotei i-a atras atenţia în mod deosebit. De ce? Deoarece Timotei avea „o bună mărturie din partea fraţilor”. El nu numai că se bucura de aprecierea fraţilor din oraşul său natal, dar şi avea o bună reputaţie în bisericile dimprejur. Potrivit relatării biblice, atât fraţii din Listra, cât şi cei din Iconium, oraş situat la aproximativ 30 de kilometri de Listra, aveau numai cuvinte de laudă la adresa lui (Fap. 16:2). Sub îndrumarea Duhului Sfânt, bătrânii i-au încredinţat tânărului Timotei o responsabilitate serioasă: aceea de a-i ajuta pe Pavel şi pe Sila în lucrarea de propovăduire a Evangheliei (Fap. 16:3). Dar cum a ajuns Timotei, care era doar un tânăr, să aibă o reputaţie atât de bună? Oare datorită inteligenţei sale, aspectului său fizic sau aptitudinilor sale? Oamenii sunt deseori impresionaţi de asemenea lucruri. Chiar şi profetul Samuel s-a lăsat la un moment dat influenţat de aparenţe. Însă Domnul i-a amintit: „Dumnezeu nu vede aşa cum vede omul. Omul vede ce izbeşte ochiul, însă Domnul vede inima” (1 Sam. 16:7). Timotei şi-a câştigat buna reputaţie printre fraţii de credinţă nu datorită capacităţilor sale, ci datorită calităţilor sale lăuntrice.  Ani mai târziu, apostolul Pavel a făcut referire la unele calităţi spirituale ale lui Timotei. El a vorbit despre atitudinea sa bună, despre iubirea sa plină de sacrificiu şi despre conştiinciozitatea cu care-şi îndeplinea responsabilităţile creştine (Filip. 2:20-22). Timotei era cunoscut şi pentru credinţa sa „neipocrită” (2 Tim. 1:5).

 

„Se întăreau în credinţă” (Faptele 16:4, 5):

       Pavel şi Timotei au lucrat mulţi ani împreună. Ei au îndeplinit diferite însărcinări încredinţate de corpul apostolic. Relatarea biblică spune: „Străbătând oraşele, ei le transmiteau celor de acolo hotărârile luate de apostolii şi de bătrânii din Ierusalim şi-i îndemnau să le respecte” (Fap. 16:4). Iar bisericile urmau aceste îndrumări. Dovedind supunere, „bisericile se întăreau în credinţă şi creşteau la număr zi de zi” (Fap. 16:5).

SUPLIMENTAR: 1. MARCU S-A BUCURAT DE MULTE PRIVILEGII:  

  În Evanghelia după Marcu se spune că cei ce l-au arestat pe Iisus au încercat să-l prindă pe „un tânăr”, care însă le-a scăpat şi „a fugit gol” (Mar. 14:51, 52). Întrucât Marcu, numit şi Ioan Marcu, este singurul care a consemnat acest amănunt, este foarte posibil ca acel tânăr să fi fost chiar el. În acest caz, înseamnă că Marcu l-a întâlnit de cel puţin câteva ori pe Iisus. După aproximativ 11 ani, pe vremea când Irod Agripa îi persecuta pe creştini, mai mulţi membri ai Bisericii din Ierusalim s-au adunat în casa Mariei, mama lui Marcu, pentru a se ruga. Aici a venit şi apostolul Petru după ce a fost eliberat în mod miraculos din închisoare (Fap. 12:12). Astfel, putem înţelege că Marcu a crescut într-o casă unde ulterior s-au ţinut servicii creştine. El trebuie să-i fi cunoscut bine pe primii discipoli ai lui Iisus, care, cu siguranţă, au avut o influenţă pozitivă asupra lui.

    Din câte ştim, primul său privilegiu de serviciu a fost acela de a colabora cu vărul său Barnaba şi cu apostolul Pavel în repartiţia acestora din Antiohia Siriană (Fap. 12:25). Apoi, când Barnaba şi Pavel au pornit în prima lor călătorie misionară, Marcu i-a însoţit în Cipru şi în Asia Mică. De acolo, s-a întors la Ierusalim din motive pe care Biblia nu le specifică (Fap. 13:4, 13). Aşa cum se arată în cartea Faptele, între Pavel şi Barnaba a avut loc o dispută cu privire la Marcu, astfel că Marcu şi Barnaba şi-au continuat serviciul misionar în Cipru (Fap. 15:36-39).

    În anul 60 sau 61, această dispută trebuie să fi fost demult uitată deoarece îl întâlnim pe Marcu din nou alături de Pavel, de data aceasta la Roma. Pavel, care era deţinut în acest oraş, a scris Bisericii din Colose următoarele: „Aristarh, tovarăşul meu de temniţă, vă trimite salutările lui şi, la fel, Marcu, vărul lui Barnaba (cu privire la care vi s-a dat poruncă să-l primiţi cu căldură dacă va veni la voi)” (Col. 4:10). Astfel, Pavel se gândea să-l trimită pe Ioan Marcu la Colose în calitate de reprezentant al său!

    Cândva între anii 62 şi 64, Marcu a slujit împreună cu apostolul Petru în Babilon (posibil să fie vorba de fapt de Roma, pe care creștinii o numeau „Babilon”). Între ei s-a legat o prietenie strânsă, fapt ce reiese din cuvintele lui Petru, care îl numeşte pe acest bărbat mai tânăr „Marcu, fiul meu” (1 Pet. 5:13).

    În aproximativ 65, când apostolul Pavel era închis pentru a doua oară la Roma, el i-a scris colaboratorului său Timotei, aflat la Efes: „Ia-l pe Marcu şi adu-l cu tine, căci îmi este de folos pentru slujire” (2 Tim. 4:11). Marcu a răspuns cu promptitudine acestei invitaţii, întorcându-se la Roma. Aşadar, nu este de mirare că Marcu a fost foarte apreciat de Barnaba, de Pavel şi de Petru! Însă cel mai mare privilegiu pe care l-a avut Marcu a fost să scrie sub inspiraţie divină Evanghelia care îi poartă numele. Potrivit Tradiţiei, el a obţinut majoritatea informaţiilor de la apostolul Petru. Şi se pare că într-adevăr aşa au stat lucrurile, deoarece relatarea lui Marcu conţine detalii pe care numai un martor ocular, cum a fost Petru, putea să le ştie. Cu toate acestea, se pare că Marcu şi-a redactat Evanghelia în Roma, nu în Babilon, de unde avem încă o dovadă că „Babilonul” era Roma! În Evanghelia sa, el foloseşte mulţi termeni latineşti şi traduce multe cuvinte ebraice care, altfel, ar fi fost greu de înţeles pentru neevrei. Aşadar, se pare că el şi-a scris Evanghelia în primul rând pentru cei din neamuri.

2. TIMOTEI A AJUTAT „LA RĂSPÂNDIREA VEŞTII BUNE”:

  

   Timotei a fost un ajutor de mare preţ al apostolului Pavel. După aproximativ 11 ani de colaborare strânsă, Pavel a scris cu privire la el: „N-am pe nimeni altcineva cu o atitudine ca a lui, care să se îngrijească cu adevărat de voi… Voi cunoaşteţi dovada pe care a dat-o el cu privire la sine, şi anume că, asemenea unui copil cu tatăl lui, a slujit ca rob cu mine la răspândirea veştii bune” (Filip. 2:20, 22). Într-adevăr, Timotei a lucrat din greu pentru a promova vestea bună şi, de aceea, a fost foarte îndrăgit de Pavel. El este un exemplu pentru toţi creştinii din zilele noastre!

    Se pare că Timotei a crescut în Listra. Tatăl lui era grec, iar mama, evreică. El a fost instruit din Scripturi de mama sa, Eunice, şi de bunica sa Lois încă din pruncie (Fap. 16:1, 3; 2 Tim. 1:5;3:14, 15). Atât el, cât şi mama şi bunica lui au devenit creştini probabil cu ocazia primei vizite a lui Pavel în Listra. Când Pavel a venit din nou la Listra după câţiva ani, se pare că Timotei avea în jur de 20 de ani. El se bucura deja de „o bună mărturie din partea fraţilor din Listra şi din Iconium” (Fap. 16:2). În plus, Duhul Sfânt făcuse „preziceri” cu privire la el. În armonie cu acestea, Pavel şi bătrânii locali au decis să-i încredinţeze un privilegiu de serviciu/slujire  special/specială, acela de a-l însoţi pe Pavel în călătoriile sale misionare (1 Tim. 1:18; 4:14; 2 Tim. 1:6). Acest privilegiu a presupus ca Timotei să fie departe de familie. De asemenea, pentru a nu le da niciun motiv de poticnire evreilor pe care urma să-i viziteze, el a trebuit chiar să se circumcidă (Fap. 16:3).

   Timotei a călătorit foarte mult. El a predicat cu Pavel şi cu Sila în Filipi, cu Sila în Bereea, iar apoi singur în Tesalonic. Când s-a reîntâlnit cu Pavel în Corint, Timotei a adus veşti bune despre iubirea şi fidelitatea manifestate de fraţii din Tesalonic în pofida necazurilor (Fap. 16:6-17:14; 1 Tes. 3:2-6). Apoi, când Pavel se afla în Efes şi a primit veşti tulburătoare despre corinteni, el s-a gândit să-l trimită pe Timotei înapoi în Corint (1 Cor. 4:17). Mai târziu, Pavel i-a trimis pe Timotei şi pe Erast din Efes în Macedonia. Însă, când Pavel le-a scris creştinilor din Roma, Timotei era din nou cu el în Corint (Fap. 19:22; Rom. 16:21). Acestea sunt doar câteva dintre călătoriile pe care le-a făcut Timotei pentru a promova vestea bună.

    Timotei se reţinea oarecum să-şi exercite autoritatea. Acest lucru reiese din cuvintele prin care Pavel a dorit să-l încurajeze: „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea” (1 Tim. 4:12). Însă Pavel a avut toată încrederea să-l trimită la o biserică în care existau probleme, spunându-i: „Să le porunceşti unora să nu predea altă doctrină” (1 Tim. 1:3). De asemenea, el i-a dat lui Timotei autoritatea de „a-şi pune mâinile„ peste bărbaţi maturi pentru a-i numi episcope/supraveghetori şi diaconi/slujitori în biserici (1 Tim. 5:22).

    Pavel l-a îndrăgit mult pe Timotei datorită calităţilor sale deosebite. Scripturile arată că acest tânăr i-a fost un colaborator apropiat, loial şi plin de afecţiune, devenind ca un fiu pentru el. Astfel, Pavel a putut scrie că îşi amintea de lacrimile lui, că tânjea să-l vadă şi că se ruga pentru el. Asemenea unui tată grijuliu, Pavel i-a dat lui Timotei sfaturi şi cu privire la „desele sale îmbolnăviri”, probabil unele probleme cu stomacul (1 Tim. 5:23; 2 Tim. 1:3, 4). Timotei i-a fost alături lui Pavel în timpul primei detenţii a acestuia la Roma. Se pare că el însuşi a fost închis o vreme (Filim. 1; Evr. 13:23). Profunzimea legăturii dintre cei doi se poate observa şi din faptul că, atunci când Pavel şi-a dat seama că moartea sa era iminentă, i-a scris lui Timotei: „Să faci tot posibilul să vii la mine repede!” (2 Tim. 4:6-9). Scripturile nu spun dacă Timotei a reuşit să ajungă la timp ca să-l mai vadă o dată pe îndrumătorul său iubit.

*va urma.

Notă: versetele sunt preluate dintr-o ediție biblică italiană Traducerea este personală. Sublinierile care apar sunt, de asemenea, ale autorului comentariului.