TRADIȚIA VERSUS BIBLIA.

TRADIȚIA VERSUS BIBLIA

     Marile denominații creștine de astăzi se deosebesc nu numai prin doctrinele lor privitoare la om, mântuire sau biserică, prin practicile si metodele lor, ci și prin răspunsul pe care îl dau  la o întrebare fundamentală: care este sursa autoritativă de cunoaștere pentru Biserică și pentru credincios?

Surse si metode de cunoaștere:

   Toți creștinii acceptă faptul că avem  multe surse de cunoaștere  și călăuzire în viața crestină. Scriptura, sfatul unui prieten, un vis sau o impresie subiectivă, toate sunt mijloace prin care mi se poate revela voia Lui, dar nu toate se bucură de același statut de autoritate. Biblia este investită cu o autoritate universal acceptată de creștini, poate cu excepția teologilor liberali, care o pun  la  îndoială. Pe de altă parte, un vis sau o impresie subiectivă  nu pot fi folosite ca bază a unor doctrine în Biserică. Numai în unele biserici harismatice viziunea sau profeția unui conducător devine învatatură propovăduită de la amvon.

    Întrebarea nu este atât care sunt metodele de călăuzire (obiective sau subiective), ci care sunt sursele de cunoaștere teologică și practică crestină înzestrate cu autoritate. Cele trei ramuri istorice ale creștinismului dau răspunsuri diferite la aceasta întrebare. Aceste răspunsuri pot fi rezumate astfel:

Biserica Ortodoxă: Traditia Bisericii (care include Biblia);

Biserica Romano-Catolică: Traditia Bisericii (care include Biblia) + Papa;

Protestantismul: Numai Biblia (Sola Scriptura).

Cum a apărut principiul Sola Scriptura:

   Doctrina Sola Scriptura a apărut ca o reacție la exagerările Catolicismului. Biserica Romano-Catolică din vremea lui Luther introdusese practici care erau străine de învățăturile Scripturii. Vânzarea indulgențelor a fost unul din marile scandaluri ale creștinismului. Unul din trimișii Papei declara că în momentul în care moneda dăruită de credincios a căzut în punga Bisericii, sufletul răposatului a și țâșnit din Purgatoriu către Paradis. Starea veșnică a sufletelor devenea astfel dependentă aproape exclusiv de starea materială a rudelor sau prietenilor. Această practică nu era nici biblică, nici sancționată de tradiția Bisericii, dar avea avantajul că umplea visteria Papei și înlesnea marile proiecte de construcții din Roma. Ridicându-se împotriva acestor practici, Luther a trebuit să găsească o autoritate prin care să le combată. Astfel, el a enunțat acest principiu, Sola Scriptura, care declara că toate doctrinele și practicile creștine trebuiau bazate NUMAI pe Scriptură. Intenția bună a lui Luther avea să se dovedească o greșeală, un pericol și o capcană în secolele care au urmat.

   La numai 80 de ani după Luther, existau deja aproape vreo 300 de denominații protestante separate. De ce așa de multe? Pentru ca de acum orice creștin era liber să găsească propria lui interpretare a Scripturii. Conform principiului Sola Scriptura, creștinii nu erau doar liberi, ci chiar datori să caute doar în Scriptură învățăturile și practicile creștine. S-au format zeci și sute de curente. Fiecare curent a dat naștere la un contra-curent. Existau harismatici și anti-harismatici, calviniști și arminieni, premilenialiști și postmilenialiști. Fiecare dintre aceste curente au dat naștere la noi denominații, într-o continuă fărâmițare a Protestantismului. Problema nu este doar multitudinea opiniilor, ci și multitudinea denominațiilor. Spectacolul acestei fărâmițări este foarte trist și este unul dintre cauzele majore ale slăbirii mărturiei creștine în lumea occidentală. Un observator din afară se poate pe bună dreptate întreba de ce există denominații cu învățături atât de diferite, din moment ce atât sursa cunoașterii cât și metoda cunoașterii (Sola Scriptura) este aceeași.

Sunt protestanții credincioși principiului Sola Scriptura?

     Adevărul este că toate aceste denominații nu practică o formă pură de Sola Scriptura. O ducere la ultimele consecințe a acestui principiu ar avea ca urmare o fărâmițare completă a bisericilor protestante sau neoprotestante, până acolo încât nicio biserică nu ar mai putea exista ca o comunitate stabilă de credincioși. O Sola Scriptura pură ar însemna ca noului venit în biserică să i se pună o Biblie în mână și să i se spună: „Citește și găsește-ți propriile concluzii. Nu te lua după ce vezi aici, ca nu cumva să fi abătut de la Scriptură de vreo tradiție omenească.” Dar nicio Biserică nu sfătuiește așa pe noul venit. Fiecare nou-venit trece, în fapt, printr-un solid „curs de cateheză”. În acest curs i se explică nu numai ce spune Biblia, ci și care este învățătura distinctă a Bisericii respective, cu alte cuvinte, este introdus într-un fel de Tradiție „denominațională” a Bisericii „exclusiv bibliste”!

   Vrând-nevrând, conștient sau inconștient, orice Biserică creștină urmează o anumită tradiție. Predicatorul, învățătorul sau preotul nu ne explică doar Biblia, ci Biblia așa cum este ea înțeleasă și interpretată în „tradiția” acelei Biserici!

    Sola Scriptura este deci un principiu seducător prin simplitatea lui și aparenta reverență față de Scriptură, dar insuficient pentru formularea doctrinelor și practicilor creștine. Spunând aceasta, nu vreau să știrbesc de loc importanța Scripturii – Doamne ferește! Biblia rămâne cuvântul lui Dumnezeu, în întregime inspirat și fără greșeală.  Dar, orice interpretare a ei adaugă ceva din propriile noastre tradiții! Întrebarea este nu dacă am încălcat Sola Scriptura prin folosirea unei tradiții (suntem siliți să o facem), ci care este tradiția pe care o folosim. Vom accepta tradiția introdusă acum niște decenii de un predicator popular, sau tradiția Părinților Bisericii, tradiție veche de cel puțin 1500-1600 de ani de istorie?

       Interpretarea Scripturii este o activitate pe care trebuie să o facem cu grijă și mai ales cu umilință. Apostolul Petru ne avertizează cu privire la interpretările ușuratice ale Scripturii: „...cum v-a scris și prea iubitul nostru frate Pavel, după înțelepciunea dată lui, ca și în toate epistolele lui, când vorbește despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înțeles pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.” (2 Petru 3:15, 16).  Înseamnă aceasta că nu mai sunt liber să citesc singur Biblia și să aflu din ea învățătură și sfaturi pentru viața mea creștina? Nicidecum! Ceea ce trebuie să evit este interpretarea Scripturii în afara cadrului traditional-istoric în care a avut loc interpretarea acesteia de-a lungul istoriei de marii teologi ai Bisericii, recunoscuți practic de toate marile denominații creștine! Dacă vreun om pretinde că are o nouă înțelegere a Scripturii, o înțelegere care contrazice sute sau mii de ani de tradiție creștină, este foarte probabil că noua înțelegere nu este de la Duhul Sfânt ci provine din propria lui mândrie și aroganță! A descoperit roata, cu alte cuvinte!!

„Sfânta Traditie” si traditiile:

   Așadar, nu există biserici sau denominații care să nu-si aiba tradițiile lor. Orice interpretare a Bibliei în biserică se face pe baza anumitor tradiții. Mai mult decât atât, orice practică a unei biserici reprezintă o anumită tradiție. Serviciile din bisericile baptiste sau penticostale, de exemplu, sunt la fel de predictibile ca și cele din bisericile ortodoxe. Recunoscând că interpretarea Scripturii și viata în biserică nu este posibilă fără o anumită tradiție, întrebarea care rămâne este, „Care tradiție?” Astăzi, fiecare denominație își are tradițiile ei. Care dintre ele este mai bună? Există multiple tradiții chiar și în interiorul unor denominații care au același nume! În Statele Unite sunt zeci sau poate sute de varietăți de baptiști! Unii vin dintr-o tradiție calvinistă, alții dintr-o tradiție arminianistă. Unii pun accentul pe activități sociale, alții pe misionarism. Chiar și baptiștii români își au propriile tradiții, care îi deosebesc de alți baptiști.

    Un nou curent în protestantismul evanghelic este formarea unor biserici evanghelice independente, neafiliate niciunei denominații. Va avea oare fiecare dintre aceste biserici propria ei tradiție?

    În fața atâtor tradiții, un creștin sincer trebuie să se întrebe: Cui dau mai mult credit: Părinților Bisericii, care au fost mult mai apropiați de timpurile apostolilor, sau, unor teologi  din Epoca Modernă?

Cine este mai mare?

    Întrebarea corectă nu este: „care sursă este mai mare, Biblia sau Tradiția?”  Adevărata întrebare este: „cine este mai mare, eu sau Biserica? La această întrebare trebuie să mediteze orice creștin sincer, care nu dorește să descopere roata în materie teologică. El trebuie să recunoască, cu umilință, că au existat generații de teologi înaintea lui care au studiat Biblia și, astfel, nu este el „învrednicit” de vreun dar supranatural de cunoaștere și interpretare de care nu a avut parte nimeni altul înaintea lui! Inevitabil, interpretările făcute de-a lungul timpului au devenit, vrând-nevrând, Tradiție!