ROMÂNUL
- UN BRAND CARE ÎNCĂ SE MAI CAUTĂ PE SINE!
„Românii
sunt eroi, dar cu deosebire când sunt în grup. În front, la război,
la revoltă, curajul românului nu are pereche… Dar românul izolat este
blând ca mielul. Când îi bate cineva din picior, el tace.
Capul plecat, sabia nu-l taie.” - Constantin
Rădulescu-Motru,1937.
În urmă cumai mulți ani,
televiziunea publică a organizat un amplu sondaj de
public, pentru stabilirea unui top al Marilor Români. Cele
aproape 370.000 de voturi au desemnat 100 de personalităţi (a fost propus
telespectatorilor un singur criteriu: valoarea),
primii zece fiind: Ştefan
cel Mare, Carol I, Mihai Eminescu, Mihai Viteazul, Richard Wurmbrand,
Ion Antonescu, Mircea Eliade, Alexandru
I. Cuza, Constantin Brâncuşi
şi Nadia Comăneci. Ce
spune acest clasament despre setul de valori ale
românilor? Că, înainte de orice, ne mândrim cu
conducătorii noştri apărători de ţară, cu valorile artistice şi
spirituale, într-o reprezentare nu foarte deosebită de a
altor naţiuni. Diferenţierile şi paradoxurile vin abia în
eşalonul secund, în care Mirel Rădoi (fotbalist) este pe
poziţia 21, devansându-i, în ordine, pe
Titulescu, Regele Ferdinand I, Regele Mihai I şi Decebal. Aflat
într-o poziţie de top în
sondaje, la vremea aceea, Traian Băsescu ocupa abia locul 27. Ne-am
putea întreba - care ar fi mecanismele psihologice şi sociologice,
coordonatele istorice pe care se născ şi se creează, intrând în conştiinţa
publică, personalităţile marcante ale naţiunii române, ca parte a
brand-ului de ţară?
Eu
cred că brandurile acestea, ce ţin de personalităţi, se
construiesc într-o manieră total diferită de cele comerciale. Un brand
istoric are de-a face cu educaţia, forma
primară a ei, în sensul bun al termenului, de educaţie elementară.
Afli de la o vârstă relativ fragedă despre Ştefan cel Mare şi Mihai
Viteazul. N-am însă deloc impresia că sunt bine
folosite aceste branduri. Chiar dacă teoretic ele sunt în mintea
oricărui român, de cele mai multe ele se află într-o relaţie
mai curând distantă. Nu mai au calitatea de modele. De 30 de
ani, noi nu mai predăm în şcoală modele. Iar la nivel de societate, ideea de
model a fost înlocuită cu aceea de vedetă. Şi
asta face să ne trezim, în
sondaje, cu Gigi
Becali, între Vlad
Ţepeş şi Henri
Coandă! Admit ideea că în comunism s-a vorbit excesiv de mult
despre modele, dar acum nu se mai vorbeşte deloc. Ba
chiar se face confuzie între reputaţie şi popularitate. Ce să mai spun,
în acest context, de încercarea de a scoate istoria din programa școlară,
pentru a o înlocui cu o „neutră” Educație pentru societate!
De ce Ştefan cel Mare şi
nu Mihai Viteazul, pe primul loc?
În opinia mea, brandurile
la nivel de persoane ţin exclusiv de prezenţa lor
în discursul public dominant la un moment dat în
societate. Poziţia lui Ştefan cel Mare în conştiinţa românilor
se datorează în principal Bisericii, fiind adesea invocat ca unul dintre
părinţii ortodoxiei româneşti, măcar prin
numărul mare de biserici construite. Or, asta îi aduce o
notorietate, cel puţin în Moldova, la el „acasă”, pe care Mihai
Viteazul n-o are în Oltenia lui. Ştefan cel Mare era
sanctificat la propriu în inima multor moldoveni, înainte de a fi
sanctificat de Biserică. Din acest punct de vedere cred că un brand cu
şanse mari în viitor este … Ceauşescu, pentru că este foarte prezent în discursul public.
Uitaţi-vă cum a intrat în industria de publicitate,
de la ciocolată la telefonia mobilă! Aşadar, brandurile
de persoană, cel puţin cele istorice, ţin de invocarea lor, de cât
de des sunt prezente în discursul public. Nevorbind despre ele, vor
dispărea, oricât s-ar da şcoala peste cap şi oricâte sesiuni
ştiinţifice s-ar face
De ce nu am putut avea până acum
o strategie eficace a imaginii de ţară?
Răspunsul e simplu: fiindcă
nu am avut nici măcar o strategie a dezvoltării sociale, un proiect de
societate. Noi, românii, ne-om fi născut poeţi, nu ştiu, dar sigur nu ne-am
născut manageri; noi nu gândim strategic, de unde şi zicala „Dă-mi,
Doamne, mintea românului cea de pe urmă”, care vrea
să spună că suntem foarte inteligenţi,
analitici şi înţelepţi, dar numai după ce ne-am lovit
cu capul de pragul de sus! Nu ştim să evităm pragul, să
gândim anticipativ. În fiecare an, prima zăpadă ne prinde nepregătiţi,
parcă am fi o ţară tropicală! Inundaţiile
ne prind tot nepregătiţi, deşi primele inundaţii catastrofale
au avut loc în 1970, s-au repetat în 1975 şi tot
aşa, cu o anumită regularitate. Pe de altă parte,
de fiecare dată când aud de o iniţiativă legată
de „brandul de ţară” mă tem că se va transforma din nou într-o afacere à
la roumaine: sunt cheltuiţi mulţi bani, prea puţini
bani sunt folosiţi pentru atingerea obiectivelor, iar
obiectivele sunt ratate! Ce să mai vorbesc de „proiectele de țară”!?
Glume proaste!
Portretul
psihologic făcut de Rădulescu Motru poporului român, acum mai
bine de 80 de ani, nu este foarte diferit de cel din relatările călătorilor
străini prin Ţările Române ale secolului XIV şi nici departe de ceea ce
suntem azi, în esenţa noastră genetic!
Ni
se potriveşte democraţia?
Cum să nu, s-ar putea răspunde!
Suntem foarte asemănători popoarelor de tip levantin şi
latin. Foarte certăreţe între ele. Or, popoarele certăreţe, de
regulă, se simt bine în democraţie. Acum 2.600 de ani, armata persană, care
asculta orbeşte de un singur om, a vrut să intre în Europa şi a ales cel
mai scurt drum. Prin nişte văi şi coclauri
locuite de nişte popoare certăreţe, strămoşii
grecilor de azi. Iar grecii rebeli de
atunci au învins uriaşa armată disciplinată şi au
oprit invazia. Faptul că azi vorbim limbi europene şi nu persana,
acestor certăreţi li se datorează. Europa s-a născut din
rezistenţa unor certăreţi în faţa altora care ascultau orbeşte. Iar
democraţia în ceartă se naşte. De-asta au pierdut şi
Hitler, şi Stalin!
Într-o carte splendidă, istoricul George Brătianu vorbea de
poporul român ca despre „o
enigmă şi un miracol”: enigma este însăşi formarea lui, iar miracolul - supravieţuirea sa, în condiţii istorice
dintre cele mai potrivnice. În aceste condiţii, noi am dezvoltat o cultură a
supravieţuirii şi, corespunzător, comportamente de supravieţuire. De ce n-am face din
această trăsătură un brand de naţiune? Românul - un „Rambo” al Europei! Sigur, îmi puteţi
replica: „Dar nu este o calitate în sine, ea poate fi uşor
transformată de adversarii noştri într-un defect”. Depinde
numai de noi ca acest lucru să nu se întâmple. Scopul
campaniei de imagine este ca acest „item” să fie
semnificat în favoarea obiectivelor noastre. Îl şi aud pe şeful
statului român vorbind de la tribuna Parlamentului European:
„Timp de 2.000 de ani, noi, românii am fost
ocupaţi cu supravieţuirea, ne-am tot adaptat. De astăzi
înainte, vom participa activ la istorie!”. Că doar ne-a asigurat că
el, personal, va fi mai activ, mai implicat. :)).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu