ÎNTRUPAREA ȘI PATIMILE DOMNULUI IISUS!

ÎNTRUPAREA ȘI PATIMILE DOMNULUI IISUS!

   Una dintre cele mai simple motivări ale întrupării Domnului Iisus ne este dată de apostolul Ioan: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimes pe Fiul Său în lume, ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:14-17). În Evanghelia lui Luca citim ce spune chiar Domnul Iisus despre întruparea Sa: „Pentru că Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). Epistola către Evrei afirma: „astfel dar, deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El însuși a fost deopotrivă părtaș la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe diavolul, și să izbăveasca pe toți aceia care prin frica morții erau supuși robiei toată viața lor” (Evrei 2:14, 15). Iar Ioan ne explică: „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8). În ce privește această motivație a întrupării, iată ce scrie și Pavel: „Ca să răscumpere pe cei ce erau sub lege, pentru ca să căpătăm infierea” (Gal.4:5). Realitatea este că actul întrupării este pomenit ca atare în multe pasaje din Scriptură. Unul dintre cele mai clare pasaje este scris de apostolul Ioan: „Si Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi, plin de har, și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). Verbul „a locuit” are în original semnificația de a sta în cort, transliterat „a cortului”, și este o aluzie la Cortul întâlnirii din Vechiul Testament. După cum în Sfânta Sfintelor din Cort se găsea „capacul ispășirii” unde era simbolic locul prezenței lui Dumnezeu, tot așa în trupul oferit lui Hristos s-a manifestat printre noi prezența supranaturală a lui Iisus Hristos. Pavel ne spune că: „Ceea ce era cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pamântești, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8:3, 4). Ioan scrie: „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoașteți după aceasta: Orice duh, care mărturisește că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; și orice duh care nu mărturisește pe Iisus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist” (1 Ioan 4:2, 3). Și iarăși: „Căci în lume s-au răspândit mulți amăgitori care nu mărturisesc că Iisus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată antihristul” (2 Ioan 7).

    Cea mai frumoasă descriere a întrupării Fiului veșnic al lui Dumnezeu ne este dată de apostolul Pavel, care o folosește drept pildă de umilință ce ar trebui să ne însuflețească pe toți creștinii: „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuși și a luat un chip de rob, facându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător pâna la moarte, și înca moarte pe cruce” (Fil. 2:6-8).

    Două din cele patru Evanghelii ne dau relatări amănunțite despre nașterea Domnului Iisus. Matei urmarește perspectiva lui Iosif, în timp ce Luca merge pe varianta trăita de Maria. Matei scrie: „Iar nașterea lui Iisus Hristos a fost asa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif; și înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. Iosif, bărbatul ei, era un om neprihănit, și nu voia s-o facă de rușine înaintea lumii; de aceea și- a pus în gând s-o lase pe ascuns. Dar pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un Îngerul Domnului, și i-a zis: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, logodnica ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un Fiu, și-I vei pune numele Iisus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale”. Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul, care zice: „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naște un fiu, și-i vor pune numele Emanuel”, care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi”. Când s-a trezit Iosif din somn, a făcut cum îi poruncise Îngerul Domnului; și a luat la el pe nevastă-sa/logodnica sa. Dar n-a cunoscut-o, până ce ea a născut un fiu. Și el I-a pus numele Iisus”” (Matei 1:18-25). Luca scrie că atunci când mama lui Ioan Botezătorul se afla și ea însărcinată în cea de a șasea lună: „Îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galilea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Numele fecioarei era Maria. Îngerul a intrat la ea, și a zis: „Plecăciune ție, căreia ți s-a făcut mare har; Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei!” Tulburată foarte mult de cuvintele acestea, Maria se întreba singură ce putea să însemneze urarea aceasta. Îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Și iată că vei rămânea însărcinată, și vei naște un fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. El va fi mare, și va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit”. Maria a zis îngerului:„“Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat?” Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu. Iată că Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea un fiu la bătrânețe; și ea, căreia i se zicea stearpă, este acum în a șasea lună. Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere”. Maria a zis: „Iata roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” Și îngerul a plecat de la ea” (Luca 1:26-38).

   Pentru cel dispus să creadă ce spune Biblia, nașterea supranaturală a Domnului Iisus prin fecioara Maria este o problemă care nu se poate discuta. Întruparea este un act care întrece înțelegerea noastră și trebuie să rămână deocamdată o taină neexplicată. Într-unul din cele mai timpurii imnuri ale Bisericii se vorbește despre aceasta. Apostolul Pavel scrie: „Și fără îndoială, mare este taina evlaviei …: Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit in Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălțat în slavă.” (1 Tim. 3:16).

   Este de neînțeles cum a fost posibil ca Fiul Dumnezeului Celui Veșnic să poată veni în lume născându-se în chip de copilaș, pentru a trăi apoi printre oameni, ca om desăvârșit și Dumnezeu desăvârșit în aceiași făptură. Mare este într-adevăr taina evlaviei!

   Întruparea, suferințele și apoi moartea Domnului Iisus au constituit tot atâtea trepte în divina Sa dezbrăcare de Sine. Umilirea lui Hristos nu a început doar la prinderea Sa în Ghetsimanii; ea s-a manifestat încă de la începutul existenței Sale terestre. Toată singurătatea Lui neînțeleasă, toată setea Lui după părtășia spirituală a oamenilor la care fusese trimis, sete neîmpărtășită și neastâmpărată, responsabilitatea care-L apăsa continuu și nu-L lăsa să doarmă nopțile, ispitirile obraznice ale diavolului, oboselile și neliniștile încununate în final cu marea dramă a crucificării, au fost toate stări sfâșietoare care I-au caracterizat umblarea printre oameni. În toate a fost ispitit ca și noi, dar fară păcat (1 Petru 2:22. Evrei 4:15). Răstignirea era în vremea aceea cea mai degradantă pedeapsă. Moartea Domnului Iisus a fost dovada supremă a umanității Sale. Mintea umană va sta pururea perplexă în fața întrupării lui Hristos: pe deplin uman și totuși în intregime dumnezeiesc. Iată ce ne spune despre El Isaia: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe umerii Lui; Il vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii”” (Isaia 9:6). Ieremia spune: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi împlini cuvântul cel bun, pe care l-am spus despre casa lui Israel și despre casa lui Iuda. În zilele acelea și în vremile acelea voi face să răsară lui David o Odraslă neprihănită, care va înfăptui dreptatea și judecata în țară. În zilele acelea, Iuda va fi mântuit, și Ierusalimul va locui în liniște. Și iată cum Îl vor numi: „Domnul, Neprihănirea noastra”” (Ier. 33:14-16). Iar Maleahi strigă: „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Și deodată va intra în Templul Sau Domnul pe care-L căutați: Solul legământului, pe care-L doriți; iată că vine, zice Domnul oștirilor. Cine va putea să sufere însa ziua venirii Lui? Cine va rămânea în picioare când Se va arata El?” (Mal. 3:1, 2). Apostolul Ioan proclamă: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fara El” (Ioan 1:1-3). Și iarăși: „Și Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut dinTatăl” (Ioan 1:14). Într-o anumită ocazie, Domnul Iisus le-a spus iudeilor neîncrezători: „Tatăl Meu lucrează până acum; și Eu de asemenea lucrez”. Tocmai de aceea căutau și mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar și pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, și Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Ioan 5:17, 18). Apostolul Pavel scrie: „În El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2:9). În epistola catre Evrei ni se spune că: „… la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor, și prin care a făcut și veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui,…” (Evrei 1:2, 3).
    Evangheliile conțin numeroase dovezi ale Dumnezeirii lui Hristos: manifestarea puterii Sale extraordinare în felul în care a stăpânit forțele naturii (Marcu 4:39), bolile (Marcu 6:56), demonii (Marcu 1:32, 34), viața și moartea (Ioan 11: 43, 44); El s-a declarat pe Sine drept Cel ce va avea autoritatea finală să-i judece pe toți oamenii (Mat. 7:22), prezentându-se neiîncetat ca Fiu al lui Dumnezeu (Mat. 11:27; Ioan 3:35, 36; 5:20; 5:25; 9:35, 36; 10:36; 14:13; etc.), și ca Mesia care trebuia să vină în lume (Ioan 4:25, 26; Mat. 16:20; 23:8; Luca 24:46; etc.).

   Biblia este la fel de clară în problema umanității Domnului Iisus. El este descris de nenumărate ori ca fiind om (Ioan 8:40; Fapte 2:22; Rom. 5:15; 1 Cor. 15:21; 1 Tim. 2:5), ca trăind cu adevărat în trup (Ioan 1:14; 1 Tim 3:16; 1 Ioan 4:2), ca având un trup și inteligență umană (Mat. 26:26, 28, 38; Luca 23:46; 24:39; Ioan 11:33) și ca fiind în întregime om adevărat. El a flămânzit (Mat. 4:2), a obosit (Ioan 4:6) a cerut de mâncare (Mat. 11:19), a dormit (Marcu 4:38), a fost ispitit (Evrei 4:15), și a murit (Luca 23:46). Cu toate că acum Domnul Iisus se află în slavă (Ioan 12:16), El va rămâne deapururi Dumnezeu „cu chip de om”. La cea de a doua venire a Sa., Domnul „va schimba trupul stării noastre smerite, și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile” (Fil. 3:21). Pavel scrie că trupul nostru firesc „este semănat în ocară, și iîviază în slavă; este semănat în neputință, și înviază în putere. Este semănat trup firesc, și înviază trup duhovnicesc …Și după cum am purtat chipul celui pământesc, tot așa vom purta și chipul Celui ceresc” (1 Cor. 15:43-49). Apostolul Ioan ne spune însă că: „ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El” (1 Ioan 3:2). Atunci când Domnul Iisus S-a înălțat la Cer în trupul în care suferise, doi îngeri au apărut înaintea apostolilor uimiți și le-au spus: „Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre Cer? Acest Iisus, care S-a înălțat la Cer din mijlocul vostru va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la Cer” (Fapte 1:11). După ce a fost însă glorificat, trupul Domnului Iisus se pare că a suferit o transformare radicală, căci iată cum Îl descrie Ioan în cartea Apocalipsei: „Am văzut șapte sfeșnice de aur. Și în mijlocul celor șțapte sfeșnice, pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, și încins la piept cu un brâu de aur. Capul și părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zapada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, și arsă într-un cuptor; și glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ținea șapte stele. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu doua tăișuri, și fața Lui era ca soarele, când strălucește în toată puterea lui” (Apoc. 1:12-16). Este îndeobște cunoscut, că nu putem lua detaliile unei viziuni profetice drept o descriere foarte exactă, totuși, este evident că natura Hristosului proslăvit a dobândit elemente de glorie. Trebuie să mai spunem și că Domnul Iisus a reușit întotdeauna să țină în armonie natura Lui divină cu natura Lui omenească; cu toate că era cu desăvârșire uman, El a trăit fără păcat. Lucrul acesta este subliniat în câteva locuri din Noul Testament. Îngerul care i s-a arătat Mariei, i-a spus: „De aceea Sfântul care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1 :35). În fața judecătorilor Săi, Domnul a putut spune cu seninătate: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46). Spre sfârșitul existenței Lui terestre, Domnul a declarat categoric despre diavol: „El n-are nimic în Mine” (Ioan 14:30). Apostolul Pavel scrie despre Iisus: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat…” (2 Cor. 5:21).  Epistola către Evrei ne spune că: „ (El a fost) ispitit ca și noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). Și adaugă: „… sângele lui Hristos, care S-a adus pe Sine însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu …” (Evrei 9:14). Iar Petru afirmă  limpede: „El n-a făcut păcat, și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug” (1 Petru 2:22).

   Trebuie remarcat faptul că Biblia prezintă deopotrivă și atributele divine și atributele umane ale lui Hristos fără a căuta să rezolve problema de logică prezentată de faptul că o singură ființă le poate avea pe amândouă. Textul ni-L prezintă pe Hristos ca fiind și veșnic și ca având o creștere în ani specifică vârstei umane (oan 1:1; 8:58; Luca 3:23); ni se spune și că a existat înainte de veșnicii, dar și că s-a născut apoi ca orice alt om (Ioan 1:14; 1:18; Rom. 8:32; Gal. 4:4); ne este prezentat ca fiind omniștient, dar și limitat în cunoaștere (Ioan 2:24, 25; 1:48, 49; Marcu 1:13; 13:32); El are atotputerea dumnezeirii, dar și slăbiciunile ființei umane (Marcu 4:39; 5:41: Ioan 4:6); El are viată veșnică, și totuși trebuie să moară (1 Ioan 1:1, 2; Ioam 1:4; Mat. 16:21; Fapte 3:14, 15; 1 Cor. 2:8); El a promis să fie prezent oriunde se vor uni doi sau trei în Numele Său, dar a fost limitat să umble din loc in loc (Mat. 18:20; 28:20; Efes. 1:23; 4:10; Fapte 7:56). Între teologi s-au purtat discuții sterile asupra întrebării dacă atributele celor două naturi ale lui Hristos s-au întrepătruns și influențat unele pe altele sau nu. Este clar că mintea noastră nu poate pătrunde realități pe care nu le-am experimentat încă, de aceea este bine să ne abținem de la speculații nerodnice. Noul Testament ne spune că dumnezeirea lui Iisus a fost veritabilă încă de la naștere, nu s-a coborât asupra Lui doar cu ocazia botezului. Sentimentul mesianic s-a dezvoltat în El treptat și a fost manifestat în public chiar și la vârsta de doisprezece ani. Nu exista însă o dezvoltare „calitativa” a acestui sentiment. Hristos nu s-a convins „treptat” de ceea ce avea să facă. De la un capăt la celălalt, viața Lui a fost clară, luminoasă și devotată unui singur scop măreț: mântuirea tuturor oamenilor. Cum s-a putut ca acele calități dumnezeiești ale lui Hristos să stea alături de slăbiciunile, ispitirile și limitările întrupării, noi nu putem spune. Este evident că Noul Testament ne prezintă limitări ale lui Hristos în cel puțin una din cunoașterile Sale (Marcu 11:13; 13:32). Dar asta nu știrbește cu nimic din dumnezeirea persoanei Sale. Combinația complexă de atribute din ființa lui Hristos nu poate fi înțeleasă decât dacă vom spune că El a fost sută la sută Dumnezeu adevărat și sută la sută om adevărat. Hristos a avut atributele Fiului lui Dumnezeu, Mesia cel trimis în lume, dar a acceptat să poarte și limitările noastre, fiind supus întru-totul acelorași încercări și ispite, „dar fără păcat”. Niciun teolog serios nu ar trebui să incerce să meargă dincolo de aceste orizonturi de revelație dumnezeiască asupra persoanei și lucrării lui Iisus!

   Umilința lui Hristos s-a manifestat și în ceea ce se numește de obicei „kenoză” Hristică. Prin acest termen se identifică limitarea de Sine trăită de Iisus atunci când a acceptat să se întrupeze. Apostolul Pavel ne spune în epistola către Filipeni că, deși înainte de întrupare Iisus avea toate prerogativele dumnezeirii, totuși El n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, „ci s-a dezbrăcat de Sine Însuși, și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip. 2:7). Din tot ceea ce ne spune Scriptura, această „dezbrăcare de Sine” a însemnat că Hristos a preferat să ni se asemene în toate lucrurile pentru ca să ne înțeleagă experiența umană și pentru a fi apoi calificat să funcționeze ca un Mare Preot plin de milă față de slabiciunile noastre, căci „în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). Domnul Iisus S-a dezbrăcat de Sine Însusi, de slava pe care o avea la Tatăl, a devenit om, dar n-a devenit părtaș păcatului, așa că învățătura Lui și-a păstrat caracterul și absoluta autoritate dumnezeiască. La drept vorbind, și Iisus și adevărul, ca și categorie a gândirii, sunt de obârșie divină și au valoare veșnică. Cum s-au îngemânat atributele Fiului lui Dumnezeu cu acelea ale Fiului omului este peste puterea gândirii noastre de a înțelege și trebuie să exclamăm încă o dată cu apostolul Pavel: „Căci mare este taina evlaviei…”1 Tim. 3:16.