MORMINTELE - FERESTRE
SPRE CREDINȚELE ANTICE!
Imaginați-vă că aţi trăi cu mii
de ani în urmă. Vă aflaţi în oraşul Ur,
o înfloritoare reşedinţă regală din
Sumer, Babilonia. O mare
procesiune de sumerieni tocmai a părăsit oraşul, a intrat în cimitir şi
pătrunde printr-un coridor într-o criptă în care se află un conducător de
curând decedat. Pardoseala şi pereţii mormântului sunt acoperiţi cu rogojini,
iar încăperea este decorată cu splendide lucrări de artă sumeriană.
Procesiunea, alcătuită din soldaţi, slujitori şi femei, este însoţită de
instrumentişti, care pătrund şi ei în mormânt. Poartă cu toţii veşminte
somptuoase. Demnitarii îşi etalează cu mândrie însemnele rangului. Alături de
aceştia înaintează care trase de boi sau de măgari, conduse de vizitii. Cu
toţii îşi ocupă locurile, iar ceremonia religioasă se ţine cu acompaniament
muzical. La sfârşitul serviciilor religioase, fiecare dintre cei prezenţi, de
la instrumentist la slujitor, îşi ia micuţa cupă de lut, de piatră sau de metal
pe care a adus-o special pentru această ocazie, o cufundă într-un vas de aramă
şi bea o poţiune anume preparată. Apoi, se întind toţi pe jos, în mod ordonat,
se aşază confortabil pe rogojini, adorm şi se cufundă în moarte. Numaidecât
cineva sacrifică animalele. Muncitorii astupă coridorul şi sigilează mormântul.
Sumerienii cred că regele lor zeu se îndreaptă acum glorios spre lumea cealaltă
în caleaşca sa îngropată, însoţit de servitorii săi loiali şi de gărzile în
straie strălucitoare.
Lucrând în sudul Irakului, arheologul Sir Leonard Woolley a scos la iveală 16 morminte regale
din cimitirul anticului Ur, asemănătoare celui descris mai sus. Deşi
înfiorătoare, această descoperire este totuşi remarcabilă. „Bogăţia şi luxul
descoperite în aceste morminte au rămas până în prezent fără egal în
arheologia mesopotamiană. Aici s-au găsit cele mai faimoase opere de artă
sumeriană, expuse azi în sălile British
Museum şi în cele ale Muzeului
Universităţii din Pennsylvania”, afirmă Paul Bahn în cartea sa Tombs, Graves and Mummies.
Mormintele din anticul Ur nu sunt însă nici pe
departe unice, nici chiar în privinţa macabrelor sacrificii umane şi de
animale. În multe civilizaţii antice, nobilimea şi membrii familiei regale
investeau cu generozitate - şi uneori chiar cu cruzime - în moartea lor şi în
viaţa de apoi. Ticsite de splendide lucrări de artă şi obiecte preţioase,
mormintele lor rivalizau de cele mai multe ori cu palatele celor vii. În
prezent însă, acele morminte, precum şi altele mai modeste, sunt o
fereastră spre trecut. Ele ne îngăduie să cunoaştem mai îndeaproape credinţele,
cultura şi măiestria artistică şi tehnologică ale popoarelor antice şi ale
civilizaţiilor apuse.
Înmormântaţi cu fast şi cu suita lor:
În 1974,
ţăranii din apropierea oraşului Xi’an,
din China, săpau o fântână. Însă, în loc să dea de apă, ei au găsit fragmente
de statuete de lut, mecanisme de arbalete de bronz şi vârfuri de săgeţi. Din
întâmplare, ei au descoperit armata de
teracotă Qin, veche de
2 100 de ani, alcătuită din peste 7 000 de soldaţi şi cai de lut ce
depăşeau mărimea naturală şi erau aşezaţi în formaţie de luptă. Făcând parte
din cel mai mare mormânt imperial al Chinei, armata de teracotă Qin e numită
după Qin Shi Huangdi, împăratul care în 221 î.H. a unificat Regatele Combatante ale Chinei.
Mausoleul
lui Qin este un adevărat palat subteran. Dar de ce a fost îngropată aici şi
armata de teracotă? În cartea sa The Qin Terracotta Army, Zhang Wenli afirmă că „mausoleul lui
Qin reprezintă Imperiul Qin şi a fost construit pentru a-i asigura lui Qin Shi
Huangdi şi după moarte splendoarea şi puterea de care s-a bucurat în timpul
vieţii”. Mormântul este în prezent un vast muzeu şi cuprinde alte 400 de morminte secundare
şi puţuri mortuare. La construirea mormântului au fost folosiţi „peste
700 000 de oameni din toate părţile imperiului”, spune Zhang. Munca a
continuat şi după moartea lui Qin, survenită în 210 î.H, şi a durat în
total 38 de ani. Însă nu toţi cei îngropaţi alături de împăratul Qin erau
de teracotă. Succesorul său a decretat ca ţiitoarele cu care împăratul nu avusese
copii să fie înmormântate alături de el, fapt care a cauzat moartea unui
„foarte mare” număr de oameni, spun istoricii. Astfel de practici însă nu erau
nici pe departe unice.
La nord-est de Ciudad de Mexico se află ruinele
oraşului Teotihuacán. O stradă a
oraşului a fost numită Strada Morţilor.
„Aici se află câteva dintre cele mai mari monumente arhitectonice ale lumii”,
scrie Paul Bahn, între care Piramida Soarelui şi Piramida Lunii, ambele construite în
secolul I d.H, precum şi vestigiile Templului
lui Quetzalcoatl. Se pare că
încăperea din interiorul Piramidei Soarelui a fost camera funerară a
persoanelor de rang înalt, dintre care făceau parte probabil şi preoţii.
Rămăşiţele umane găsite în mormintele comune din apropiere lasă să se înţeleagă
că s-ar putea să fi fost sacrificaţi şi soldaţi, aceasta pentru ocrotirea celor
din interior. Modelul distinct al acestor morminte i-a determinat pe arheologi să creadă că
situl funerar conţine rămăşiţele a circa 200 de oameni, între care şi copii,
aceştia din urmă fiind probabil sacrificaţi în cadrul ceremoniei de dedicare a
monumentelor.
Cu
corabia sau călare pe cai în viaţa de apoi:
Şi vikingii - războinicii navigatori ai
Scandinaviei care au terorizat Europa în urmă cu circa 1 000 de ani -
sperau să ducă o viaţă de huzur în lumea cealaltă. Potrivit credinţelor lor,
morţii intrau în lumea de apoi călare pe cai sau în corăbiile lor. Astfel, în
mormintele vikingilor se găsesc o mulţime de lucruri, de la oseminte de cai
sacrificaţi la lemnul putred al ambarcaţiunilor. În cartea sa A History of the Vikings, Gwyn
Jones scrie: „Defunctului i se punea la dispoziţie tot ce i-ar fi putut
face viaţa de apoi pe atât de confortabilă şi onorabilă pe cât fusese cea de
care se bucurase înainte de a muri. Corabia îngropată la Ladby în Danemarca
avea ancora la bord, gata să fie aruncată la sfârşitul călătoriei stăpânului
ei”. Stirpe de războinici, vikingii credeau că, murind în luptă, aveau să
ajungă în sălaşul zeilor, un loc numit Asgardhr.
„Aici, puteau să lupte toată ziua şi să se ospăteze toată noaptea”, se spune în World Book
Encyclopedia. Şi în ritualurile funerare ale vikingilor se
practicau sacrificiile umane. „Când murea o căpetenie, sclavii şi servitorii
erau întrebaţi cine era dispus să moară alături de acesta”, precizează cartea The Vikings.
În Antichitate, celţii, care
locuiau în nordul Europei, chiar credeau că îşi puteau lua cu ei datoriile pe
lumea cealaltă, o scuză vicleană pentru a scăpa de achitarea lor! În
Mesopotamia, copiii erau îngropaţi cu jucăriile lor. În unele zone ale anticei
Britannii, alături de soldaţi erau îngropate alimente precum pulpe de miel,
astfel încât aceştia să nu pornească înfometaţi în călătoria spre lumea
cealaltă. În America Centrală, membrii familiilor regale maya erau înmormântaţi
cu articole de jad, o piatră preţioasă verde ce simboliza umiditatea condensată
şi răsuflarea, aceasta probabil cu scopul de a asigura continuitatea vieţii
după moarte.
Cândva
după anul 1000 î.H., într-o regiune ocupată actualmente de România, Bulgaria,
nordul Greciei şi Turcia, locuiau tracii,
un neam temut, dar cunoscut şi pentru splendidele sale creaţii artistice în
aur. Mormintele tracilor dezvăluie că şi căpeteniile lor erau înmormântate cu
mare fast, alături de ele fiind îngropaţi cai, care, arme meşteşugit lucrate
şi, desigur, soţiile lor. De fapt,
pentru soţia tracă era o onoare să fie sacrificată şi înmormântată alături de
soţul ei!
Nu cu
mult mai târziu şi nici foarte departe, la nord de Marea Neagră trăiau sciţii. Aceşti războinici obişnuiau să
bea din cupe făcute din craniile victimelor lor şi se îmbrăcau în haine făcute
din scalpurile acestora. Într-un mormânt scit s-a găsit scheletul unei femei
care avea alături o rezervă de canabis. În craniul ei erau făcute trei
perforaţii mici, probabil pentru a diminua inflamaţia şi durerea. Canabisul fusese pus acolo ca femeia să
aibă cu ce să-şi aline durerea de cap în lumea de apoi!
Viaţa
de apoi în concepţia vechilor egipteni:
Piramidele egiptene din apropierea oraşului
Cairo şi camerele funerare din Valea Regilor de lângă Luxor sunt unele dintre cele
mai cunoscute morminte antice. În egipteana veche, cuvântul
folosit pentru „casă”, şi anume per, însemna şi „mormânt”. „Prin
urmare, exista o casă folosită în timpul vieţii şi una după moarte”, spune Christine El Mahdy în cartea sa Mummies, Myth
and Magic in Ancient Egypt. Autoarea mai afirmă că, „potrivit credinţelor
egiptenilor, supravieţuirea corpului era necesară pentru supravieţuirea
celorlalte părţi ale fiinţei umane, şi anume ka, ba şi akh”. Ka reprezenta copia spirituală a corpului fizic şi
avea năzuinţe, dorinţe şi necesităţi. După moarte, ka părăsea corpul şi locuia în mormânt. Întrucât ka avea nevoie
de tot ceea ce avusese nevoie persoana respectivă în timpul vieţii, „bunurile
puse în mormânt aveau în primul rând menirea de a-i satisface necesităţile”,
scrie El Mahdy. Ba se referea la caracterul sau personalitatea
cuiva şi era reprezentat de o pasăre cu cap de om. Ba intra în corp la naştere şi îl părăsea la
moarte. A treia parte a fiinţei, akh, „ieşea” din mumie în timp ce asupra
acesteia erau rostite cuvinte magice. Akh locuia în lumea zeilor. Crezând că omul era
alcătuit din trei părţi, egiptenii au mers mai departe decât filozofii greci
din Antichitate, care spuneau că omul e alcătuit din două părţi: trupul şi
sufletul.
De
unde obsesia morţii?
În cartea
sa Prehistoric Religion, E.O.James
scrie: „Dintre toate situaţiile cu care s-a confruntat vreodată omul, moartea a
fost cea mai tulburătoare şi devastatoare. Nu este surprinzător, aşadar, că
acest cult al morţilor a ocupat o poziţie atât de importantă şi a jucat un rol
esenţial în societatea umană încă din primele etape ale existenţei sale”.
Deşi
aceste practici au fost cu certitudine lipsite de sens, mormintele fastuoase
antice nu sunt pe deplin lipsite de importanţă. Fără multitudinea de artefacte
şi chiar fără rămăşiţele umane găsite în morminte, cunoştinţele noastre despre
trecutul îndepărtat şi despre civilizaţiile apuse ar fi realmente vagi!
Notă: Termenul „mumie” derivă din termenul arab mummiya, care înseamnă
„bitum” sau „smoală”. Cuvântul era iniţial folosit cu privire la cadavrele
îmbibate de răşină, deoarece erau înnegrite. În prezent, se aplică oricărui
corp uman sau animal conservat, indiferent că acesta s-a conservat accidental
sau voit.
SUPLIMENTAR: Cât de sănătoşi
erau anticii?
Examinând rămăşiţele -
îndeosebi cele mumificate - ale trupurilor găsite în morminte şi
cele mumificate natural în turbării, în nisipul fierbinte al deşerturilor şi în
gheaţă şi zăpadă, oamenii de ştiinţă au aflat multe lucruri despre starea de
sănătate a strămoşilor noştri de demult. Progresele înregistrate mai cu seamă
în genetică le-au furnizat cercetătorilor noi posibilităţi de a stabili tot
felul de detalii, de la relaţiile de familie ale Faraonilor şi reginelor lor la
grupa sanguină a fecioarelor incase. Aceste studii au dezvăluit că oamenii din
Antichitate sufereau de multe dintre problemele de sănătate cu care se
confruntă şi oamenii din prezent, între acestea numărându-se artrita şi chiar
negii. Egiptenii păreau să sufere de mai multe boli decât alte popoare,
îndeosebi din cauza nenumăraţilor paraziţi, precum Schistozoma, viermele de
Guineea şi tenia, pe care-i contractau din fluviul Nil şi din canalele de
irigaţii. Aceasta ne aduce aminte de cuvintele adresate de Dumnezeu Israelului
imediat după eliberarea acestuia din Egipt, pe la 1513 î.H.: „Domnul nu-ţi
va trimite niciuna din acele boli grele din Egipt, pe care le cunoşti”. - Deuteronomul 7:15
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu