ROMÂNII ȘI MAGHIARII - DOUĂ DESTINE DIFERITE
Relațiile dintre
români și maghiari, de-a lungul secolelor, nu au fost deloc line, dar acest
lucru s-a întâmplat aproape întotdeauna între vecini. Clasic este exemplul
francezilor și germanilor, dar și al francezilor și englezilor, al sârbilor și
bulgarilor, al sârbilor și albanezilor, al polonezilor și germanilor, al
grecilor și turcilor. Relațiile dintre popoare se înfierbântă adesea nu din
vina popoarelor în cauză, ci a unora dintre liderii lor, care urmăresc interese
precise și antrenează în disputele lor comunități întregi, amăgite prea ușor de
ademenitoare promisiuni, făcute prin lozinci gălăgioase.
Dincolo de aceasta, însă, românii și
maghiarii sunt două popoare foarte diferite, iar aceste diferențe, atenuate
mult de lumea dinamică modernă și contemporană, erau mult mai evidente în
trecut. Românii sunt un popor indo-european, vorbesc o limbă neolatină, fac
parte dintr-o mare familie europeană și se consideră moștenitorii romanității
orientale, pe când maghiarii sunt un popor uralo-altaic, vorbesc o limbă
fino-ugrică, fac parte dintr-o familie central-asiatică și sunt înrudiți în
Europa doar cu finlandezii și estonienii. Ungurii s-au creștinat prin voința
unui conducător al lor, la anul 1000, pe când românii s-au creștinat de jos în
sus, prin misionari, de fapt prin strămoșii lor romani și daco-romani, care au
adus cuvântul Domnului (inițial în Dobrogea) din aproape în aproape, de la om
la om, procesul luând amploare încă din secolele II-III d.H.. Românii s-au
aflat de timpuriu în sfera de oblăduire bizantină a Noii Rome și a Bisericii
din Constantinopol, pe când maghiarii s-au arondat ariei latine și ritului
roman, adică Papalității. Românii s-au păstrat în proporție covârșitoare
ortodocși, dar maghiarii, prin Reforma religioasă din secolul al XVIII-lea, au
devenit, în măsură considerabilă, protestanți (mai ales calvini, dar și
unitarieni). Ungurii au avut, începând cu a doua parte a Evului Mediu, un regat
multinațional, care a cuprins teritorii și popoare eterogene (slovaci, ruteni,
croați, sârbi, germani, români), pe când românii au avut mai multe nuclee statale
- cnezate, voievodate, țări locale - care s-au coagulat treptat. Pe vremea când
se forma statul național român unitar, regatul ungar se destrăma sub loviturile
mișcărilor de emancipare națională a popoarelor. Naționalismul românesc
(folosim noțiunea în sensul de sentiment al identității românești) emergent s-a
format în spirit popular și țărănesc, pe când cel maghiar, în spirit elitist și
nobiliar. Mai mult de jumătate dintre români au trăit secole la rând sub
stăpâniri străine, tutelați de „domni” de altă „lege” (adică de altă credință
și limbă), ceea ce a generat pentru mulți dintre ei o stare de supunere și de
smerenie și chiar de umilință. Maghiarii, cu nobilimea lor numeroasă, au fost
ori s-au socotit mereu stăpâni peste alte popoare și populații, dezvoltând în
timp o mentalitate de orgoliu nemăsurat în raport cu sine și de dispreț în
raport cu ceilalți. Aceste sentimente s-au dezvoltat și ca urmare a istoricelor
dispute teritoriale maghiaro-române și, mai ales, din cauza discriminării
multiseculare a românilor transilvăneni.
Epocile mai recente au atenuat substanțial
deosebirile și confruntările. Căderea imperiilor și regatelor multinaționale
din centrul, estul și sud-estul Europei, în paralel cu sincronizarea
civilizației românești cu modelul occidental (dominant ca performanță în Europa
și în lume), au dus la ștergerea multora dintre clișeele trecutului, dintre
stereotipuri, dintre complexele de superioritate și de inferioritate. Acum un
secol, însă, diferențele de abordare a viitorului națiunilor și a rolului
popoarelor în viitor erau încă foarte diferite. Românii, prin liderii lor
politici, voiau un stat național unitar, bazat pe criteriul etnic, demografic,
pe număr, pe majoritate și pe greutatea purtării sarcinilor publice, după
dreptul neamurilor, recunoscut în plan internațional, la autodeterminare, pe
când maghiarii - tot prin glasul elitei lor de extracție nobiliară - visau la
conservarea patrimoniului „Coroanei Sfântului Ștefan” pe temeiul dreptului
istoric, al forței, al cuceririi cu sabia, al pretinsei superiorități de rasă,
al rolului lor de „civilizatori ai Bazinului Carpatic”. Cum Europa de după
Primul Război Mondial nu mai putea accepta astfel de argumente medievale,
românii au obținut recunoașterea dreptului lor firesc la statul național
unitar, ca și slovacii, cehii, croații, polonezii, etc.. Pe acest fond de
neputință și de neacceptare a realității, s-a produs gravul derapaj al creării,
în 1919, la Budapesta, a „Republicii Sovietice Ungare”, condusă de Béla Kun, un
bolșevic educat ideologic la Moscova. Acest regim, deși confruntat cu grave
probleme de stabilitate internă și internațională, a găsit drept cale, pentru
a devein popular, să amenințe România și să plănuiască preluarea Transilvaniei,
care tocmai se unise cu Țara-mamă. În aceste condiții, Armata regală română a
intervenit în țara vecină, a oprit amenințările, a răsturnat de la putere
regimul bolșevic și a împiedicat înaintarea comunismului de tip sovietic spre
centrul și vestul Europei. În cuvinte puține și simple, asta a fost tot ce s-a
petrecut între România și Ungaria acum un secol, numai că întâmplările acelea
aproape uitate, când opinca a învins sabia, au venit după secole de acumulări,
de frământări și de confruntări. Azi, cel puțin aparent, ar fi multe condiții
împlinite pentru ca raporturile româno-ungare să fie line și să privească spre
viitor, spre un viitor comun european. Dar, personal, consider că, acest lucru
este cu neputință atât timp cât ungurii agită mereu chestiunea refacerii
„Ungariei Mari”. Să nu pierdem din vedere că, în 2020 se va împlini Centenarul Trianonului, și, deja,
Ungaria a început o propagandă furibindă la care România, prin autoritățile ei,
se face „că plouă”, ca să ne exprimăm moderat! Mai ales că, este mereu nevoie
de colaborarrea UDMR-ului la „buna” guvernare a țării!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu