ORIGINEA CUVÂNTULUI „LER”
Despre originea cuvântului „ler” s-au enunţat mai multe ipoteze
până acum, unele dintre ele lăsând deoparte cercetarea lingvistică şi
îndreptându-se mai mult spre sensuri fantastice. În timp ce unii susţin că la
originea cuvântului „ler” stă cuvântul slav „lel”, numire dată zeului dragostei, alţii sunt de părere că acesta
se trage din numele roman „Aurelian”. Cuvântul
a fost pus în legătură şi cu „larii”,
personaje întâlnite în saturnaliile romane din ziua de 25 decembrie.
În anul 1901, părintele profesor Dimitrie Dan face o nouă analiză asupra
originii cuvântului „ler”, ajungând la concluzia că acesta se trage din lauda
cultică ebraică „Halleluiah!”, care
înseamnă „Lăudaţi pe Domnul!”, iar
în anul 1920 academicianul Alexandru
Rosetti consideră că varianta propusă de preotul Dimitrie Dan privind
originea cuvântului „ler” este cea mai potrivită. Rosetti susţine că, în limba
română, cuvântul „ler” derivă din latinescu „aleluia”, al doilea „l”
fiind înlocuit de „r”. Acest fenomen fonetic, numit „rotacizare”, des întâlnit în epoca daco-romană, s-a păstrat, pe
alocuri, până în zilele noastre.
Cuvântul ebraic „halleluiah”, folosit în mod
special ca refren de laudă, în psalmi şi în cântări liturgice, a fost transcris
mai întâi în limba greacă, putând fi întâlnit în Septuaginta încă din secolul al III-lea î.H., sub forma de „alliluia”. În scrierile
nou-testamentare, cuvântul apare amintit astfel: „Am auzit, în Cer, ca un glas
puternic de mulţime multă, zicând: Aliluia!
Mântuirea şi slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru!” (Apocalipsa 19, 1).
În traducerile latine, începând cu „Itala” şi cu „Vulgata” lui Ieronim, aceasta din urmă devenită normativă în
Biserica Apuseană, cuvântul a fost transcris sub forma „alleluia”. Ajungând pe teritoriul ţării noastre, prin intermediul
soldaţilor romani, în perioada daco-romană (secolele II-VI), cuvântul este
transformat în „aleruia”. Mai apoi,
prin prescurtare, el este întâlnit ca „aler”
şi „ler”. Această transformare,
petrecută prin rotacizarea literei „l” poate fi observată şi în cazul altor
cuvinte, precum: „solem” (soare) şi „molam” (moară). Anularea literei
incipiente „a” este iarăşi o
caracteristică a limbii române de început, precum se vede şi în alte cuvinte
preluate: „raie”, din „aranea”; „toamna”, din „autumnus”;
„prier”, din „aprilis”. Cuvântul „ler” dovedeşte, astfel, vechimea
colindelor noastre religioase din secolele II-VII, fiind întâlnit pe toată aria
daco-romană din stânga Dunării.
În
limba română, cuvântul „ler” poate
fi întâlnit mai ales sub forma consemnată de Dimitrie Cantemir, şi anume: „Ler,
aler Domnul”. Autorii colindelor religioase au compus în mod asemănător,
păstrând forma de început a cuvântului, şi anume „Ler, Doamne”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu