ORIGINEA CUVÂNTULUI „LER”.

ORIGINEA CUVÂNTULUI „LER”

     Despre originea cuvântului „ler” s-au enunţat mai multe ipoteze până acum, unele dintre ele lăsând deoparte cercetarea lingvistică şi îndreptându-se mai mult spre sensuri fantastice. În timp ce unii susţin că la originea cuvântului „ler” stă cuvântul slav „lel”, numire dată zeului dragostei, alţii sunt de părere că acesta se trage din numele roman „Aurelian”. Cuvântul a fost pus în legătură şi cu „larii”, personaje întâlnite în saturnaliile romane din ziua de 25 decembrie.

  În anul 1901, părintele profesor Dimitrie Dan face o nouă analiză asupra originii cuvântului „ler”, ajungând la concluzia că acesta se trage din lauda cultică ebraică „Halleluiah!”, care înseamnă „Lăudaţi pe Domnul!”, iar în anul 1920 academicianul Alexandru Rosetti consideră că varianta propusă de preotul Dimitrie Dan privind originea cuvântului „ler” este cea mai potrivită. Rosetti susţine că, în limba română, cuvântul „ler” derivă din latinescu „aleluia”, al doilea „l” fiind înlocuit de „r”. Acest fenomen fonetic, numit „rotacizare”, des întâlnit în epoca daco-romană, s-a păstrat, pe alocuri, până în zilele noastre.

   Cuvântul ebraic „halleluiah”, folosit în mod special ca refren de laudă, în psalmi şi în cântări liturgice, a fost transcris mai întâi în limba greacă, putând fi întâlnit în Septuaginta încă din secolul al III-lea î.H., sub forma de „alliluia”. În scrierile nou-testamentare, cuvântul apare amintit astfel: „Am auzit, în Cer, ca un glas puternic de mulţime multă, zicând: Aliluia! Mântuirea şi slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru!” (Apocalipsa 19, 1).

   În traducerile latine, începând cu „Itala” şi cu „Vulgata” lui Ieronim, aceasta din urmă devenită normativă în Biserica Apuseană, cuvântul a fost transcris sub forma „alleluia”. Ajungând pe teritoriul ţării noastre, prin intermediul soldaţilor romani, în perioada daco-romană (secolele II-VI), cuvântul este transformat în „aleruia”. Mai apoi, prin prescurtare, el este întâlnit ca „aler” şi „ler”. Această transformare, petrecută prin rotacizarea literei „l” poate fi observată şi în cazul altor cuvinte, precum: „solem” (soare) şi „molam” (moară). Anularea literei incipiente „a” este iarăşi o caracteristică a limbii române de început, precum se vede şi în alte cuvinte preluate: „raie”, din „aranea”; „toamna”, din „autumnus”; „prier”, din „aprilis”.  Cuvântul „ler” dovedeşte, astfel, vechimea colindelor noastre religioase din secolele II-VII, fiind întâlnit pe toată aria daco-romană din stânga Dunării.

   În limba română, cuvântul „ler” poate fi întâlnit mai ales sub forma consemnată de Dimitrie Cantemir, şi anume: „Ler, aler Domnul”. Autorii colindelor religioase au compus în mod asemănător, păstrând forma de început a cuvântului, şi anume „Ler, Doamne”.