CARTEA BIBLICĂ APOCALIPSA - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - PARTEA A DOUĂSPREZECEA.

CARTEA BIBLICĂ APOCALIPSA - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - PARTEA A DOUĂSPREZECEA

 Cu o uimită admirație vă îndemn să pășim împreună prin cele șapte lucruri din noua creație și să privim smeriți de pe țărm spre eternitatea care ne așteaptă. Doamne, deschide-ne ochii să vedem!

1. Un cer nou - Apocalipsa 21:1: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Avem de a face cu o nouă vedenie: „Apoi am văzut…”. În ea apare acest „cer nou”. Terminologia vine din limbajul Vechiului Testament. O întâlnim în cartea profetului Isaia: „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). „Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea - zice Domnul - aşa vor dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru” (Isaia 66:22).

Ce înseamnă de fapt „cer”? Pentru a ne disciplina cât de cât imaginația, și pentru a o feri de excesele ei, este bine să ne întoarcem puțin la locul în care a apărut prima oară termenul „cer”, la primul capitol din cartea Genezei. „Dumnezeu a zis: Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape. Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua” (Geneza 1:6-8). „Dumnezeu a zis: Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii” (Geneza 1:14). „Cerul este o întindere”, un spațiu creat și intrinsec legat de noțiunea de timp. Biblia Cornilescu traduce în alte locuri acest lucru cu termenul „boltă”: „Îl înfăşoară norii, nu vede nimic, bolta cerească abia dacă o străbate!” (Iov 22:14). „A tras o boltă pe faţa apelor, ca hotar între lumină şi întuneric” (Iov 26:10). „El Şi-a zidit cămara în ceruri, Şi-a întemeiat bolta deasupra pământului; cheamă apele mării şi le varsă pe faţa pământului. Domnul este Numele Lui!” (Amos 9:6). Expresia „boltă” exclude imaginea unui plan bidimensional și trimite automat la ideea de „spațiu”, de întindere spațială. Bolta este întotdeauna localizată „sus”. Așa este și cu ideea de „cer” în Biblie. Cerul este „deasupra” realității noastre limitate, în hiperdimensiunile superioare ale existenței create de Dumnezeu. De exemplu, în Apocalipsa 4:1-2, lui Ioan i se poruncește: „Suie-te aici, și-ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri. Numaidecât am fost răpit în Duhul. Și am văzut că în cer era pus un scaun de domnie …” Am să reiau aici câteva din lucrurile spuse în comentariul făcut la capitolul 4 din Apocalipsa. Unde este cerul? Apostolul Ioan nu a fost răpit „sus” într-o dimensiune a spațiului actual, pentru că ce este sus pe o parte a sferei pământului este „jos” pe cealaltă. Ioan a fost „promovat” sus în ideea ridicării lui în alte realități ale hiperdimensiunilor de dincolo de lumea noastră. Am spus intenționat „spațiul cerului” pentru că înțelegerea acestui concept este singura cale care pătrunde restul Apocalipsei, unde revelațiile divine se vor purta când în cer, când pe pământ. În originalul ebraic, pentru termenul „întindere” este folosită expresia שמים (shamayim) care are forma de plural. Comentatorii sunt de părere că ea trebuie înțeleasă în contextul celor „trei ceruri” pomenite de apostolul Pavel în 2 Corinteni 12:2 unde amintește de una din experiențele supranaturale pe care le-a avut: „Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie) … ” Este fascinant că Pavel ține să precizeze că nu știe dacă pătrunderea lui în cel de al treilea cer a fost făcută „în trup sau fără trup”, trupul nefiind un instrument strict necesar pentru o asemenea călătorie. În mod similar, când a scris Apocalipsa, Ioan folosește expresia „eram în Duhul” (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10). Termenul „întindere” folosit în traducerea română a lui Cornilescu este ideea de „spațiu” delimitat, distinct de alt domeniu de existență. Fiecare „întindere”, adică fiecare cer este distinct de celelalte. Cerul atmosferic, aflat între „apele de sus și apele de jos” identifică spațiul atmosferic care înconjoară pământul. Cerul astronomic sau cosmic nu trebuie considerat doar ca o extindere a cerului atmosferic. Astronomii ajung încet, încet la părerea că el este influențat de undele gravitaționale, de găurile negre, de materia neagră din Univers, de curbura spațiu-timp și de cu totul alți factori pe care nici nu-i știm astăzi. Dincolo de acestea două există cel de al treilea cer, locul prezenței ființelor cerești. El este „supranatural” pentru că nu face parte din limitările lumii materiale în care evoluăm noi. Probabil că ar trebui să-l numim „hiperspațiu”, un domeniu de existență cu mult mai multe dimensiuni decât cele din complexul spațiu-timp al cerului terestru.  HIPERSPÁȚIU Spațiu diferit de cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de patru, atunci când timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în fizică și astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-Klein, supergravitația, supercorzile etc..). Bineînțeles că nu spunem că Dumnezeu există în hiperspațiu pentru că El nu poate fi limitat de niciun fel de dimensiune. Dumnezeu este spirit infinit și perfect. El poate fi „imanent” pătrunzând în creație și „transcendent”, ieșind oricând din ea. Aduceți-vă aminte de aparițiile și disparițiile Fiului lui Dumnezeu de după Înviere. Datele Bibliei îi îndreptățesc pe cei ce cred că nu trăim într-un Univers, ci într-un Multivers: „Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta“ (Neemia 9:6; vezi și Deut. 10:14; 1 Regi 2:27; Psalm 68:33; 148:4 - T.M.). Trecerea dintr-un cer în altul, din cel atmosferic, de exemplu, în cel de al treilea cer nu trebuie vizualizată dimensional, ci calitativ. Cel de al treilea cer nu este „foarte departe”, cum propunea Mihail Eminescu: „Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe,/ Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe./ Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele -/ Părea un fulger nentrerupt/ Rătăcitor prin ele.” Adăugarea de dimensiuni noi, dincolo de cele ale spațiului și timpului din cosmosul nostru, schimbă total ecuația. Dumnezeu, îngerii și demonii pot exista în proximitatea noastră imediată. Mai mult, demonii pot exista chiar în lăuntrul nostru, chiar o legiune! Tot așa și Duhul lui Dumnezeu poate să ne „umple” pe dinăuntru! În revelația Scripturii, „cerul” este legat direct de sfera de existență a lui Dumnezeu. Creatorul este „deasupra” lumii noastre, în sensul că este net superior, este „dincolo”, neîncăput și nelimitat de lumea noastră. De aceea I se mai spune și „cel Preaînalt”!  Acest nume divin este legat de dimensiuni, de hiperdimensiuni și de transcendența lui Dumnezeu. Pururi, El va rămâne „mai presus” de orice se poate crede sau gândi. Dumnezeu este neimaginabil, un Creator care nu poate încape în dimensiunile Creației. Îngăduiți-mi o mică explicație: Particula „prea” din termenul „Preaînalt” este caracteristică limbii ebraice și ea nu-și are corespondent în limbajul experienței noastre de fiecare zi. Gradele noastre de comparație pentru adjective și adverbe sunt: pozitiv, comparativ și superlativ. Spunem că ceva este: fericit, mai fericit, cel mai fericit sau foarte fericit. Biblia traduce însă în limba română un grad de comparație ebraic atunci când vorbește despre „preafericitul Dumnezeu” sau de noțiunea de „preasfânt” aplicată fie la una din încăperile Cortului Întâlnirii, fie de-a dreptul lui Dumnezeu. Ortodoxia vrea să sublinieze apartenența Fecioarei Maria la dimensiunile cerești numind-o „preacurată” și „preasfântă”. Ideea este de „ceva de dincolo de lumea noastră obișnuită”, ceva ce nu încape în percepția noastră obișnuită. Când îi cântăm lui Dumnezeu, vrem ca mesajul nostru să ajungă dincolo de tavan în bolțile cerului. De aceea noi Îl „preamărim” pe Dumnezeu. Numele  de „Dumnezeu Preaînalt” este o definiție care aparține unei alte ordini de lucruri de deasupra lumii noastre. Este una din cele mai străvechi numiri ale „Dumnezeului transcendent”. Ea apare în viața, activitatea și limbajul lui Melhisedec, preot al Salemului venit dintr-o amintire comună a omenirii izvorâte din Noe: „Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin - el era preot al Dumnezeului Celui Preaînalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului! Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!” Şi Avram i-a dat zeciuială din toate. Împăratul Sodomei a zis lui Avram: „Dă-mi oamenii şi ţine bogăţiile pentru tine.” Avram a răspuns împăratului Sodomei: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului, …” (Gen. 14:18-22). Un element sau o persoană este definit ca „prea înalt”, atunci când nu încape într-o dimensiune anumită a lumii, este „mai presus” de ea, locuind în multe alte dimensiuni și chiar dincolo de toate acestea. Este vorba despre ieșirea spre hiperdimensiuni paralele cu lumea noastră. Imaginea aceasta este o reprezentare grafică în două dimensiuni. Ea implică ideea de spațiu, dar o și deformează. Cele trei ceruri nu sunt „unele după altele”, ci unele în altele, paralele și întrepătrunse unul cu celălalt. Cât poate dura o astfel de călătorie din lumea noastră într-un alt cer? Tâlharul pocăit de pe cruce a aflat că transportarea se face instantaneu, într-un „interval” nesupus scurgerii timpului așa cum îl cunoaștem noi astăzi: „Iisus a răspuns: Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43). A treia zi, după calendarul nostru, când Maria a vrut să-L cuprindă, Domnul i-a zis: „Nu mă ţine”, i-a zis Iisus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Cum de a putut să-l ducă Domnul Iisus pe tâlhar în rai „astăzi”, când peste trei zile încă „nu se suise” la Tatăl? Singura explicație logică este că există un „astăzi” din afara timpului cunoscut de noi, o altfel de scurgere a evenimentelor din hiperdimensiunile lumii lui Dumnezeu. Ca să-l deosebesc de cronologia planetei Pământ, eu l-am numit „timpul profetic”, ca un prezent continuu pe care se poate aluneca după voie în viitor și în trecut. Filmele științifico-fantastice de astăzi ne-au adus ideea de „portal”, de ușă care poate apărea oriunde înlesnindu-ne trecerea dintr-un Univers în altul. Ideea nu este nouă. Ea i-a venit și patriarhului Iacov! În urma visului în care a văzut o scară pe care îngerii lui Dumnezeu urcau și se coborau deasupra capului său, Iacov a exclamat: „(…) Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut. I-a fost frică şi a zis: „Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” (Geneza 28:16-17). Sunt aproape sigur că majoritatea celor ce au citit acest pasaj nu au observat anomalia din text. Îngerii sunt prezentați ca ființe înaripate, deci, în mod normal, ei nu au nevoie de o „scară” cu trepte pe care să urce ca oamenii! Ideea revelației din vis era că Dumnezeu veghează continuu asupra lui Iacov, oriunde ar merge! Că lumea nevăzută este mult mai aproape de el decât își poate da el seama! Aparițiile îngerilor și „teofaniile” Îngerului Domnului din Vechiul Testament s-au produs tocmai prin astfel de intrări ale ființelor din hiperspațiu în Universul nostru cu patru dimensiuni. Acești musafiri n-au venit la noi din depărtări infinite, ci din eternitatea de lângă noi, din Împărăția Cerurilor. Un cer nou înseamnă o lume nouă! Cerul cel nou pe care l-a văzut apostolul Ioan în Apocalipsa 21 nu trebuie confundat cu un alt cer, dar de aceeași natura cu cel de astăzi. Termenul grec folosit în original (kainos) nu este cronologic, ci calitativ. „Un cer nou” va fi un cer total diferit de acesta, cu alte dimensiuni și cu un acces liber înspre alte ceruri din creația lui Dumnezeu și mai ales cu „cel de al treilea cer”, acolo unde este prezența copleșitoare a lui Dumnezeu. Aduceți-vă aminte cu câtă minuțiozitate a ținut Ezechiel să ne descrie vedenia din primul capitol al cărții sale și totuși, cât de insuficiente ne sunt cuvintele lui pentru a ne putea imagina ce a văzut el acolo. Când apar hiperdimensiunile altei creații, imaginația noastră este neputincioasă. De aceea nici în Apocalipsa nu vom putea pătrunde total în esența lucrurilor descrise. Va fi însă așa de net superior acestei creații actuale, așa de desăvârșit în împlinirile personale pe care ni le va oferi încât ni se promite că „nici nu ne va mai trece prin minte să ne amintim de prima creație”! „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). Apocalipsa 21 și 22 marchează trecerea noastră dincolo de limitările „stării smerite” în care am fost închiși datorită „căderii” primilor oameni în păcat. De atunci, heruvimii cu sabia înfocată au retezat accesul nostru în lumea părtășiei cu Dumnezeu. Nu ne mai putem întoarce în rai. Apocalipsa 21 semnalizează redeschiderea drumului înapoi, recăpătarea accesului și reașezarea noastră în atmosfera unei eternități fericite. Vedenia unui cer nou definește intrarea noastră în gloria lucrurilor eterne, împlinirea unor năzuințe înscrise și întreținute de Dumnezeu în noi până și în modelul de rugăciune „Tatăl nostru”. Sunt sigur că ați observat sau că măcar ați intuit ceva transcendental atunci când ați rostit primele ei cuvinte: „Tatăl nostru care ești în ceruri” (la plural) (…) precum în cer așa și pe pământ” (Matei 6:9-10). Noutatea pe care trebuie să o comunicăm unora este însă că noi nu vom exista etern „în cer”, ci vom trăi pe un pământ nou!

Studiu special - Apocalipsa 21.1-3: Dumnezeu va locui cu oamenii!!

Starea eternă, după Împărăția de o mie de ani (21.1-8): Ioan își ridică ochii să privească scenele fericirii veșnice într-un Cer Nou și un Pământ Nou. Pe pământul de acum marea este marele element care desparte și în sarea apei ei curg necurățiile realizate de om în starea lui păcătoasă, și ele sunt făcute inofensive. Ea nu va mai fi necesară în ziua aceea binecuvântată, când nu mai sunt necurății și despărțiri. Primele opt versete ale capitolului 21 ne dau, deci, starea eternă care va urma mileniului și va rămâne.

Dumnezeu Însuși va locui cu omul (21.2-3): Trăsătura principală a acestei stări va fi locuirea lui Dumnezeu cu oamenii în cortul Său, care este identificat cu cetatea sfântă, Noul Ierusalim, cetate „împodobită ca o mireasă pentru soțul ei”. Aceasta pare să fie un amestec neobișnuit de simboluri pe care nu ne amintim să le fi văzut în capitolele 17 și 18, la pretențiile false de a fi biserica, reprezentată de Babilonul cel mare și de femeia atrăgătoare - o desfrânată. În acest nou Ierusalim avem în simbol Biserica lui Dumnzeu care este mireasa lui Hristos. Ea coboară „de la Dumnezeu”, deoarece ea este în întregime lucrarea Sa și vine „din cer”, pentru că din cer i-a fost chemarea și spre cer a plecat la venirea Domnului Iisus pentru toți sfinții Săi. În acea ordine eternă a lucrurilor, gândurile proeminente sunt Dumnezeu și Omul. Persoanele Dumnezeirii nu sunt accentuate, deși Ele sunt prezente, așa cum erau cuprinse în Elohim, tradus Dumnezeu în Geneza 1.1. Distincțiile dintre oameni, cum sunt națiunile, se făcuseră ca rezultat al păcatului, de aceea aici ele dispar. A fost întotdeauna scopul lui Dumnezeu să locuiască împreună cu omul; o indicație se află în Proverbe 8.31. Când omul a fost creat în nevinovăție, apropierea lui Dumnezeu nu era mai mult decât ce citim în Geneza 3.8, că El îl vizita „în răcoarea zilei”. Când Israel a fost răscumpărat din Egipt, Dumnezeu Și-a făcut locuința în cort, în mijlocul lor. Acum prin Duhul, Biserica este locuința Sa. În starea eternă dorința Sa de a locui va fi în final împlinită; și va fi într-o măsură deplină - locuința lui „Dumnezeu Însuși”.

Cortul lui Dumnezeu (21.3): Cetatea sfântă este numită „cortul lui Dumnezeu”, îndreptându-ne astfel gândurile la cel dintâi tip al locuirii lui Dumnezeu printre cei din poporul Său. Sunt două cuvinte în Noul Testament traduse „temple”. Unul înseamnă întregul clădirilor sfinte și altul numai sanctuarul lăuntric. Cel dintâi cuvânt nu este folosit niciodată în Apocalipsa; întotdeauna al doilea. Astfel în capitolul 15.5 avem „templul cortului mărturiei”; adică locul preasfânt sau sanctuarul dinăuntru al cortului. Din nou, în capitolul 21.22 citim că nu este loc preasfânt în cetatea cerească „pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic și Mielul sunt templul ei”. Aceasta ne poate ajuta să înțelegem de ce cortul și nu templul este cuvântul potrivit în versetul 3, deși în epistolele lui Pavel biserica este numită templul (sfânta sfintelor) lui Dumnezeu. Toate activitățile răscumpărării lui Dumnezeu au avut în vedere locuirea Sa cu oamenii și de aceea, ridicându-Și cortul, El Își exercită puterea în binecuvântare. Totuși foarte puțin se spune despre partea pozitivă a acestui fapt. Se pare a fi rezumate la două fapte. Întâi, oamenii vor locui în prezența lui Dumnezeu. În al doilea rând, ei vor fi în relație cu El ca fii și astfel, ca învingători, vor moșteni toate. Dar cât de mult se cuprinde în aceste fapte! A-L cunoaște pe Dumnezeu și a locui înaintea Lui într-o relație apropiată trebuie să depășească în binecuvântare chiar și moștenirea tuturor lucrurilor.

2. Un Pământ Uou! Dacă, studiind Apocalipsa ați simțit că vă fuge pământul de sub picioare, nu sunteți singuri: „Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11). Însă pentru „afonii speriați care au coșmare” la gândul că ne vom petrece eternitatea agățați de norișori și vom cânta mereu la niște harpe, am o veste bună! Eternitatea nu va fi straniu diferită de viața noastră de astăzi. Nici măcar nu vom sta „în cer”, cum simplifică caricatural unii, ci vom evolua pe un Pământ infinit superior celui de astăzi și ne vom bucura de împliniri personale la fel de infinit de superioare. Pământul nou este al doilea element al existenței noastre viitoare pe palierul superior al eternității. Ar fi trebuit să știm că Pământul acesta pe care locuim acum n-are viitor. Domnul Iisus ne-a spus-o și vestea a fost așa de importantă, de epocală, că a fost trecută în trei dintre cele patru Evanghelii: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:25; Marcu 13:31; Luca 21:33).După Cerul și Pământul care „au fugit dinaintea lui Dumnezeu și n-a mai fost loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11), sub Cerul cel Nou apre și un Pământ Nou. Va fi un Pământ „cu totul altfel”! Cum adică? Nu știu decât foarte puține lucruri despre el! Iată-le.

Un Pământ fără apă! Singurul indiciu descriptiv despre Pământul cel Nou este că „marea nu va mai fi”. Știm că trupurile noastre sunt compuse 2/3 din apă. Sângele nostru este 90% apă. Dacă nu bem apă, ne deshidratăm și murim. Planeta noastră „albastră” este deosebită de toate celelalte planete din Sistemul Solar prin faptul că are apă, are un sistem hidrologic. Două treimi din suprafața planetei sunt și ele acoperite cu apă. Tot ce există biologic, ființează datorită apei! „Marea”, o imensitate lichidă, este emblematică pentru un ecosistem bazat pe apă. Când nu va mai fi „marea” vor fi altfel de condiții. Va fi altfel? Trebuie să fie altfel! Michio Kaku, celebrul om de știință, povestește că în copilăria sa californiană petrecută la San Francisco, obișnuia să meargă într-o grădină japoneză ca să privească peștii frumos colorați. „Aveau ochii așezați lateral și nu puteau privi „în sus”. Din punctul lor de vedere lumea de deasupra luciului apei nu exista. Dacă mi-aș fi întins mâna, l-aș fi apucat pe unul din ei și l-aș fi ridicat din apă ar fi fost uimit să ne vadă respirând … aer. Dacă l-aș fi băgat apoi înapoi în apă, vă dați seama ce fel de povestiri ar fi avut el să le spună celorlalți pești ca el? Ei bine, oamenii de știință de azi, am ajuns la concluzia că noi suntem peștii aceia și că există un alt tărâm al existenței în alte dimensiuni, în hiperspațiu”. Viața acolo este altfel! Acel „altfel” care va veni nu va fi însă straniu, nepotrivit, incomod, ci va fi un mediu desăvârșit pentru desăvârșirea noastră viitoare: „Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, …” (Evrei 12:22-23).

Un pământ fără un sistem planetar heliocentric: Ce pare sigur este că nu vom mai aparține unui sistem planetar heliocentric. Vom citi din restul capitolului 21 că Pământul cel Nou nu va mai avea Soare și nu va mai avea Lună. Nu vom mai avea nevoie de un corp ceresc care să răspândească lumina care întreține viața, pentru că vom umbla în lumina binefăcătoare a prezenței divine. „Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:23). Pur și simplu „nu va mai fi noapte” (Apocalipsa 21:25). Oare va mai trebui să dormim? Nu va mai fi apă, așa cum o știm noi, și nu va mai fi lumina aceasta cu care ne-am obișnuit. Lumina și apa sunt suportul vieții biologice. Pe Pământul cel Nou va fi însă un altfel de șuvoi vital, izvorât din tronul lui Dumnezeu și vom fi îmbăiați într-o slavă binefăcătoare a feței lui Dumnezeu și a Mielului.

Un Pământ pentru o natură „duhovnicească”! Nu ni se spune ce formă va avea Pământul cel Nou și nici dimensiunile lui viitoare. Știm însă indirect că vom exista pe el într-o natură nesupusă putrezirii, numită „trup duhovnicesc”: „Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire; este semănat în ocară şi învie în slavă; este semănat în neputinţă şi învie în putere. Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc. De aceea este scris: „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.  Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă. Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc” (1 Corinteni 15:42-49). Expresia „trup duhovnicesc” este îmbrățișarea unui paradox. Un duh nu are trup, este exact opusul materiei. Ce se ascunde în spatele expresiei „trup duhovnicesc” numai Dumnezeu știe! Este suficient să ne aducem aminte de posibilitățile extraordinare avute de persoana lui Iisus Hristos după învierea din morți. „Vom fi ca El!” „Să purtăm chipul lui” înseamnă să ne îmbrăcăm și noi într-un astfel de trup care poate călătorii instantaneu prin hiperdimensiunile Cerurilor lui Dumnezeu, care poate consuma hrană, dar căruia hrana nu-i este strict necesară, care poate trece prin ziduri și uși încuiate și care poate sta la masă cu oamenii, care poate prinde pești și poate face un foc pe malul apei, care poate păși pe un drum prăfuit de țară, dar care se poate și înălța oricând la Cer! Mai vreți și alte detalii? Cam asta este tot ce putem spune: vom fi înviați, ni se va da un trup proslăvit nemuritor, nesupus putrezirii și vom exista într-o lume minunată, mult peste circumstanțele „stării noastre smerite” cu care ne confruntăm astăzi. Epistola către evrei ne spune că vom fi reașezați, în ordin de mărime și importanță, „deasupra îngerilor”. Gândiți-vă la tot ce au putut face îngerii descriși în Biblie și bucurați-vă că vom face tot ceea ce au făcut ei, ba încă și mai mult! Asta ar fi suficient ca să ne stimuleze imaginația. Vom cunoaște o altfel de viață, cu un principiu vital de existență total schimbat. Inerția gândirii ne face să ne imaginăm Pământul cel Nou asemănător cu Pământul pe care-l cunoaștem, cu forma aproximativă a unei sfere. N-avem însă garanția că va fi așa. S-ar putea să aibă o cu totul altă formă și alte dimensiuni. Cel mai important element al Pământului Nou nu va fi însă … Pământul, ci Noul Ierusalim!