joi, 25 iunie 2020

OCCIDENTUL VERSUS RUSIA


OCCIDENTUL VERSUS RUSIA

  Pe 7 mai 1954, adică la un an după moartea lui Stalin şi cu puţin timp înaintea invitării la 23 octombrie a Germaniei federale de a adera la NATO, Statele Unite şi Marea Britanie au respins cererea URSS de a face parte din Alianţa Nord-Atlantică. Aceste evenimente petrecute acum peste jumătate de secol par desprinse, în contextul actual, dintr-un thriller de ficţiune geopolitică. Totuşi ele reflectă „imposibila iubire” dintre NATO - care nu înseamnă doar SUA, ci şi Europa occidentală şi Rusia - care rămâne, orice s-ar spune, o mare putere imperială. Cu toate acestea, după încheierea Războiului Rece între unii membrii NATO şi Federaţia Rusă funcţionează un „mariaj din interes”.

De la o nedisimulată ostilitate, la o „logodnă” publică:

  Prima reacţie a Uniunii Sovietice la înfiinţarea NATO s-a produs chiar înainte de semnarea tratatului, pe 2 aprilie 1949 guvernele ţărilor viitoare membre respingând acuzele sovietice, conform cărora crearea Alianţei Nord-Atlantică ar fi contrară Cartei Naţiunilor Unite. Refuzată în 1954 de a intra în Alianţă, URSS şi-a constituit propria replică la NATO, legitimându-şi controlul politic şi militar asupra naţiunilor din Europa de Est prin crearea organizaţiei Tratatului de la Varşovia semnat la 14 mai 1955. A urmat o lungă perioadă de Război Rece, marcată de o încrâncenată cursă a înarmărilor, mai ales în privinţa arsenalelor de rachete nucleare tactice sau strategice desfăşurate de o parte şi de alta a Cortinei de Fier. Cu excepţia unor luări de poziţie în unele situaţii (cum a fost de exemplu condamnarea de către Consiliul Atlanticului de Nord a intervenţiei militare a trupelor Pactului de la Varşovia în august 1968, în Cehoslovacia), practic nu au existat în perioada 1949 - 1987 relaţii directe între cele două organizaţii. Până la dispariţia în 1991 a Uniunii Sovietice ca stat, dialogul Est-Vest s-a desfăşurat cu precădere între cele două superputeri nucleare, SUA şi URSS, la nivelul şefilor de stat sau al experţilor. Imposibila iubire dintre NATO şi Rusia a evoluat în anii ’90 într-o „căsătorie din interes”, marcată de câteva episoade semnificative care au generat iluzii printre pacifiştii şi idealiştii în geopolitică: pe 20 decembrie 1991, atunci când Rusia a devenit membră fondatoare a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic sau pe 22 iunie (aceeaşi zi în care URSS a fost atacată în 1941 de către Germania nazistă) 1994 când nou-născuta Federaţie Rusă a semnat Documentul Cadru al Parteneriatului pentru Pace lansat de preşedintele Bill Clinton în ianuarie 1994. La fel de convingătoare pentru „luna de miere” din relaţia NATO - Rusia a fost şi data de 13 ianuarie 1996, când unităţi ale fostei Armate Roşii au început să activeze în Bosnia sub comandament NATO, în cadrul IFOR (aceleaşi unităţi care vor crea o enormă panică în NATO în iunie 1999, atunci când se vor repezi din Bosnia în Kosovo, ocupând aeroportul din Priștina). Premergătoare şi indispensabile pentru decizia de extindere a Alianţei luată la summitul de la Madrid din iulie 1997 au fost negocierile dintre înalţi oficiali NATO şi omologii lor ruşi, începute în ianuarie 1997 şi finalizate la Paris pe 27 mai 1997, atunci când preşedintele rus, Boris Elţân, şi Secretarul General al NATO, Javier Solana, au semnat Actul Fondator al relaţiilor mutuale, al cooperării şi securităţii dintre NATO şi Federaţia Rusă. Semnarea Actului nu a însemnat însă dispariţia diferenţelor de puncte de vedere între Rusia şi NATO, dar a pus bazele instituţionale ale dezvoltării unui proces de consultări bilaterale regulate prin Consiliul Comun Permanent NATO-Rusia. În documentele adoptate se sublinia cu claritate faptul ca Alianţa Nord-Atlantică nu reprezintă o ameninţare pentru Rusia nici în prezent şi nici în viitor, şi în plus faptul că aliaţii nu au niciun proiect şi niciun motiv pentru a desfăşura armament nuclear pe teritoriul noilor state ce vor fi primite în Alianţă, fapt ce a fost infirmat doar un deceniu mai târziu. În acelaşi timp, în Actul Fondator se prevedea că niciuna dintre dispoziţiile sale nu va putea împiedica dreptul fiecărei părţi de a lua în mod independent decizii şi de a le pune în aplicare. Actul nu dădea drept de veto nici Rusiei şi nici NATO asupra acţiunilor celeilalte, ceea ce s-a şi întâmplat. Prima reuniune a Consiliului Comun Permanent NATO-Rusia s-a ţinut pe data de 18 iulie 1997, la nivel de ambasadori.

Fără Rusia nu se poate:

  Se poate vorbi despre două atitudini distincte şi chiar opuse ale lumii euroatlantice faţă de Rusia: pe de o parte sunt americanii, suficienţi lor înşile, cu graniţele protejate de două oceane şi care-şi permit astfel o atitudine mai dură şi mai intransigentă faţă de marele lor rival; pe de altă parte sunt occidentalii care simt în ceafă atât puterea rusă (cu care nu vor să se confrunte), cât şi arma energetică a Moscovei (de care care nu pot scăpa), drept pentru care preferă o abordare mult mai „soft”. Poate tocmai aceasta este marea diferenţă în atitudinea actuală a NATO faţă de Rusia în comparaţie cu politica vechiului NATO faţă de fosta URSS pe timpul Războiului Rece: frica faţă de ameninţarea reală sau potenţială a Uniunii Sovietice, cea care a unit într-un front comun faţă de comunism ceea ce era numită „Lumea liberă”. În timpul Războiului Rece nu exista o dependenţă energetică a Occidentului faţă de Rusia, ci faţă de resursele din Orientul Mijlociu, aşa cum a dovedit-o criza petrolului din 1973. Cu doar 30-50 de ani în urmă, nu existau nuanţe diferite în politica membrilor NATO faţă de Rusia Sovietică. Astăzi, însă, lucrurile stau cu totul altfel, iar războaiele din Georgia și Ucraina reprezintă doar cel mai recent şi mai evident simptom al erupţiei endemice a ceea ce am numit „o iubire imposibilă”. Nu numai NATO, dar şi Uniunea Europeană nu pot face abstracţie de Rusia, tot aşa cum orgolioasele imperii habsburgic şi britanic din secolul XIX au trebuit să se alieze cu Rusia ţaristă în cadrul Sfântei Alianţe pentru a putea asigura stabilitatea sferelor de influenţă şi putere în Europa post-napoleoniană. Cei care au crezut în anii ’90 într-o idilică logodnă trebuie să accepte realitatea destul de meschină a unei căsătorii din interes reciproc NATO-Rusia, pentru care divorţul ar produce pagube mult mai mari decât uzura şi compromisurile generate de această relaţie. Datorită acestei realităţi, peisajul geopolitic euroatlantic contemporan este confuz şi mai ales extrem de fluid, fiecare zi fiind capabilă a aduce modificări şi evoluţii neaşteptate. 
  NATO are o nevoie stringentă de un rival credibil şi palpabil, dar controlabil şi predictibil. Altfel spus, pentru ca NATO să poată supravieţui ca entitate coagulantă transatlantică, el are nevoie de un oponent care să-i asigure justificarea existenţei în percepţia publică a contribuabilului occidental. O Rusie agresivă şi puternică, aşa cum se înfăţişează ea astăzi graţie ţarului de modă nouă Vladimir Putin şi a ţareviciului Medvedev este un rival mult mai convenabil decât odioşii talibani afgani sau amenințarea destul de neclară a Iranului. În fond, atât Rusia, cât şi NATO (alături de UE) în calitatea lor esenţială de actori principali în arena globală au o nevoie vitală unii de alţii pentru a se dezvolta şi a-şi promova interesele, care nici pe departe nu sunt atât de divergente şi antagoniste cum erau în urmă cu doar câteva decenii. Pragmatici în spirit şi acţiune, americanii se întreabă pe bună dreptate dacă merită să fie trimişi să moară în luptă soldaţii lor pentru Georgia sau Ucraina, tot aşa cum o Rusia pare să știe bine că, occidentalii nu se dau în vânt să apere Ucraina. Cel puțin deocamdată.

Efectul dispersiei intereselor occidentale:

  În faţa unei Rusii ce se prezintă unită şi din ce în ce mai credibil de puternică (dovadă fiind reacţia militară, mediatică şi politică rusă în crizele georgiană și ucrainiană), atât NATO, cât şi Uniunea Europeană oferă doar un concert polifonic, adică o sumă de nuanţe, politici şi interese care sunt adesea sensibil diferite. În consecinţă, răspunsul organizaţiilor şi instituţiilor multinaţionale este mult mai diluat şi deci lipsit de eficacitatea sistemului autoritar rus. Prin poziţionarea faţă de Rusia în războiul din Ucraina, de exemplu, în lumea euroatlantică s-au conturat câteva curente de atitudine: britanicii (ce-i au mereu în spate pe americani), alături de care s-au aliniat în mod natural polonezii şi balticii, susţin o politică mai dură faţă de agresivitatea rusă; dimpotrivă, germanii (mult mai dependenţi energetic de ruşi) s-au dovedit sensibil mai concilianţi, iar pe undeva, la mijloc, se poziţionează francezii şi italienii. În aceste condiţii, nu este de mirare că Uniunea Europeană nu a luat măsuri cu adevărat serioase împotriva Rusiei! Declaraţiile oficiale din timpul  zilelor grele ale războiului din Ucraina, dovedesc cât de premeditat emoţională şi destinată doar consumului maselor a fost prestaţia fiecărui actor internaţional, care nu avea în vedere decât propriul public spectator din ţara sa: liderii de la Kremlin dădeau satisfacţie doar ruşilor, în timp ce liderii occidentali răspundeau doar conform aşteptărilor propriului electorat. Toată lumea condamna vehement, invoca principii pe un ton solemn şi grav pe măsura imaginilor cumplite culese din teatrul de operaţii ucrainian care ilustrau ştirea respectivă. În final, s-au produs câteva suspendări, îngheţări sau amânări ale unor acţiuni ce nu ating în niciun fel substanţa relaţiilor economice şi comerciale dintre Rusia şi Occident, şi asta în pofida faptului că toată lumea admite că „nimic nu mai poate fi la fel ca înainte”. Desigur, secretarul general al NATO a declarat că respinge drept inacceptabilă agresiunile Rusiei în Georgia și Ucraina. Și care este urmarea concretă? Vorba Angelei Merkel - „Nicio soluție privitoare la Ucraina nu trebuie să supere Rusia!” Să mai amintim de acordurile economice „generoase” ruso-germane din ultimii ani, încheiate în total dispreț față de sancțiunile impuse Rusiei de comunitatea internațională? În consecinţă, este de aşteptat ca marii actori ai politicii internaţionale să fie şi mai prudenţi şi mai exigenţi faţă de prestaţiile celuilalt, fără a avea prea multă grijă pentru soarta celor mici pe terenul cărora se desfăşoară bătălia propriu-zisă, exact la fel cum în urmă cu doar câteva decenii Stalin şi Hitler, iar apoi Churchill şi Stalin decideau frontiere şi sfere de influenţă în timp ce, spre exemplu la Bucureşti, se făceau calcule şi jocuri diplomatice de salon. Trebuie să avem puterea să observăm aceste realități, nu să ne prefacem că ele n-ar exista. Ce să mai amintesc de modul de „funcționare” al UE în criza Covid!? Ce forță poate avea UE pe viitor contra Rusiei, când s-a dovedit a fi atât de fracționată în aceste ultime luni datorită unui ... virus!?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

DESPRE CHESTIUNI POLITI ... CHISTE!

  DESPRE CHESTIUNI POLITI … CHISTE! 1. Coaliția renunță la Cârstoiu și fiecare merge cu candidat propriu pentru București: Firea și Burduj...