DESPOTATUL DOBROGEAN DE LA DOBROTICI LA MIRCEA CEL
BĂTRÂN
Așezată la țărmul Mării, la răscruce de mari
drumuri, unde s-au întrepătruns civilizațiile dacă, greacă și romană și unde
Bizanțul și-a exercitat mult timp stăpânirea, Dobrogea a fost - după expresia
lui C. Brătescu - cea dintâi
provincie a țării noastre care a intrat în lumina istoriei. Teatru al unor
importante evenimente, al unor crâncene încleștări de forțe politice diverse,
teritoriul dintre Dunăre și Mare a cunoscut, în cursul zbuciumatei sale
istorii, repetate încercări ale forțelor locale de a crea organisme politice
proprii, capabile să le apare interesele, să înlăture sau să împiedice
stăpânirile străine. În secolul al X-lea, după înfrângerea și supunerea
Bulgariei estice, Bizanțul, înțelegând însemnătatea economică a regiunii de la
gurile Dunării, importanța strategică și caracterul particular al dezvoltării
ei, a organizat aci tema de graniță, Paradunavon
sau Paristrion, care cuprindea, pe
lângă Dobrogea, și o parte a Bulgariei de est dintre Dunăre și Balcani. Renumita
scriitoare bizantină Anna Comnena,
povestind luptele tatălui ei, Alexios,
cu pecenegii în regiunea Dunării, menționează existența pe teritoriul temei
Paristrion, în a doua jumătate a secolului al XI-lea, a unor organizații
politice conduse de Tatu/Tatos, Saccea,
Chalis și Seslav. Aceste organizații politice erau destul de puternice
pentru a încerca să se desprindă de sub autoritatea bizantină. Ridicarea lor
împotriva Bizanțului în anii 1086-1091 se înscrie în șirul frământărilor ce au
zguduit imperiul după stingerea dinastiei macedonene și pe care el a reușit să
le înfrângă cu mari eforturi și apelând la ajutorul cumanilor. Tendințele
centrifugale au continuat însă să se manifeste, împărații bizantini și mai
târziu conducătorii celui de al doilea țarat bulgar fiind obligați să respecte
formele sub care se prezenta organizarea politică pe teritoriul dintre Dunăre
și Mare. Într-o diplomă acordată raguzanilor de țarul Ioan
Asan al II-lea este amintită „țara Cavarnei” (Karvunska hora), nucleul viitorului stat
dobrogean. Țarul Constantin Tich
„recunoștea” caracterul particular al teritoriului Cavarna, formând din această
unitate social-politică un apanaj special pentru principele Smilța. În ultima treime a secolului al XIII-lea a fost
reinstalată stăpânirea bizantină în Dobrogea de nord, a cărei viață economică
era dominată de negustorii genovezi, instalați la Vicina, în alianță cu Hoarda de Aur. Criza manifestată la sfârșitul
secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea în sânul Hoardei de Aur
a înlesnit extinderea stăpânirii țarului
bulgar Svetislav în regiunea gurilor Dunării. După moartea lui Svetislav
(1321) se surprind din nou în Dobrogea tendințe de creare a unei unități
politice proprii. În 1325, fosta „țară a Cavarnei”, ținutul dintre Varna și
Caliacra, apare ca formațiune teritorial-politică distinctă, subordonată din
punct de vedere religios Varnei.
Frământările din Bizanț și
situația Dobrogei:
În deceniul cinci al secolului al XIV-lea, frământările din Bizanț,
generate de luptele pentru tron între Ioan
al V-lea Paleologul și Ioan al
VI-lea Cantacuzino, au permis consolidarea vieții autonome a formațiunii
politice dobrogene. În 1346, conducătorul ei, Balica, intervenea în luptele din Bizanț. Rolul deosebit pe
care-l va fi avut oastea trimisă de Balica în aceste lupte a făcut ca unul
dintre comandanții ei, Dobrotici, să
capete titlul de strateg (cel mai înalt
grad în armata bizantină) și să se căsătorească cu fiica primului sfetnic
al Paleologilor, Alexis Apokaukos.
EI va deveni apoi despot - titlu ce conferea celui care-i deținea un mare
prestigiu, recunoscându-i-se prin aceasta puterea politică reală - și va ocupa
după moartea lui Balica scaunul „țării Cavarnei”. Vasal Bizanțului, Dobrotici a
căutat să extindă hotarele „despotatului” condus de el spre sud și sud-vest,
înlăturând accesul la mare al țaratului bulgar de la Târnovo. În prima perioadă
a stăpânirii sale, Dobrotici a contribuit la întreținerea luptelor interne
balcanice, stânjenind eforturile pe care le întreprindeau unii dintre
stăpânitorii balcanici pentru unirea generală contra turcilor. În epoca imediat
următoare ocupării de către turci a peninsulei
Galipoli și a schimbărilor intervenite în lumea balcanică au avut loc
probabil diferende între împăratul Ioan
al V-lea Paleologul și Dobrotici. Ca să împiedice înaintarea turcească și
să readucă în imperiu fostele posesiuni bizantine din Peninsula Balcanică și de
la Dunărea de Jos, împăratul Ioan Paleologul, după eșuarea negocierilor cu
republicile maritime italiene și apoi cu Papa, a căutat să obțină sprijinul regelui Ludovic I, dornic de altfel și
el să supună Peninsula Balcanică puterii sale. Împăratul a întreprins, în
primăvara anului 1366, o călătorie la Buda, unde a avut loc o înțelegere între
el și Ludovic I. La întoarcere, Ioan al V-lea Paleologul a fost prins și închis
de Dobrotici. Expediția cruciată din 1366, inițiată de Papă împotriva turcilor
și a cărei conducere o avea Amedeo de
Savoia (Contele Verde), vărul
împăratului, s-a transformat în expediție de eliberare a lui Ioan Paleologul.
Amedeo de Savoia a atacat, în vara anului 1366, castelele stăpânite de
Dobrotici pe malul mării, reușind să cucerească o parte din ele (Sozopol,
Mesembria, Anhialo, Rosocastro și Emona), nu însă și Varna, unde se afla
împăratul prizonier. Amedeo de Savoia a fost nevoit să înceapă tratative cu
Dobrotici. Acesta a eliberat pe împărat în schimbul recunoașterii autonomiei
formațiunii politice dobrogene.
Politica de larg orizont dusă de
Dobrotici:
Odată situația rezolvată în sud, prin împăcarea cu Bizanțul, Dobrotici
și-a îndreptat privirile spre nord, spre gurile Dunării, care-l ispiteau prin
valoarea economică și unde intervenise un gol de autoritate politică ce
facilita instaurarea stăpânirii sale. În 1369, Dobrotici se afla în legături
politice foarte strânse cu Vladislav-Vlaicu,
domnul Țării Românești. În august 1369, el apare, alături de Vladislav-Vlaicu,
garant pentru Srațimir din Vidin al
păcii încheiate între acesta și regele maghiar Ludovic I. În urma dispariției „principelui” Dimitrie, tătar de neam,
dar care se asimilase în mediul local al stăpânilor de pământ și juca rol de
protector al orașelor de la gurile Dunării, lui Dobrotici i-a revenit rolul de
protector politic al autonomiei orășenilor dobrogeni, autonomie pe care
Imperiul Bizantin nu putea s-o mai asigure. Aliindu-se cu negustorii italieni,
cărora le acordase mari privilegii, și cu tătarii, Bizanțul lovise în
interesele orășenilor și, în genere, ale populației de la Dunărea de Jos. În
calitate de protector al orașelor de la Dunăre, Dobrotici avea să ducă un
îndelungat război cu genovezii, care în tendința de a-și asigura monopolul
tranzacțiilor comerciale la Dunărea de Jos, comiteau tot felul de abuzuri ce
creau o stare de nemulțumire în sânul populației locale. Ca să facă față
împotrivirii negustorilor genovezi, aliați cu Imperiul otoman, Dobrotici a fost
nevoit să desăvârșească organizarea formațiunii sale politice, care a devenit
după 1371 unul din cei mai importanți factori în Peninsula Balcanică. După
aprecierea unor însemnați oameni politici ai vremii, cum erau senatorii
Veneției, Dobrotici era considerat un mare stăpânitor, care avea mijloace să
înfăptuiască planuri mărețe. Curând după 1371, fiica lui Dobrotici s-a
căsătorit cu fiul lui Ioan Paleologul, Mihail,
care a fost instalat la Mesembria. În 1376, Dobrotici propunea Bizanțului și
Veneției un plan amplu de natură să ducă la creșterea prestigiului său.
Folosindu-se de certurile genovezo-venețiene, contând pe cuscrul său și
încrezător în forța militară pe care o avea, el a căutat să-l instaleze pe
ginerele său Mihail în scaunul din Trapezunt, unde genovezii dețineau poziții
importante și unde stăpâneau Comnenii.
Planul n-a putut fi adus la îndeplinire datorită evenimentelor ce s-au petrecut
în Bizanț. Genovezii, nemulțumiți că Ioan
al V-lea Paleologul promisese Veneției insula Tenedos - mult disputată de
cele două republici maritime italiene - au îndemnat pe sultanul Murad să intervină, au răsturnat din scaun pe Ioan
Paleologul și l-au așezat în locul acestuia pe fiul său, Andronic al IV-lea Paleologul, dispus la concesii față de genovezi
și de turci. Intervenind în luptele pentru tron, ce măcinau puterea bizantină,
Dobrotici a sprijinit, împotriva lui Andronic, pe Ioan al V-lea Paleologul,
căruia i-au venit în ajutor și venețienii. La 1 iulie 1379, Ioan al V-lea intra
în Constantinopol, recâștigându-și tronul pe care-l va deține până în 1391. Succesul
acțiunii la care a participat Dobrotici, flota sa nedându-se în lături să
înfrunte pe aceea a puternicei Genove, a adăugat noi fapte aureolei sale de
iscusit diplomat, priceput strateg și viteaz comandant. Impresionați de ridicarea pe arena vieții internaționale a unei forțe
capabile să-și spună cuvântul în marile evenimente ale vremii, căpeteniile de
state, diplomații, cronicarii au numit ținutul dintre Dunăre și Mare cu,
numele, devenit vestit, al conducătorului său. Același lucru s-a întâmplat,
de altfel, și cu Țara Românească și Moldova, desemnate adesea în izvoare cu
numele „întemeietorilor” lor: Țara
Românească - Țara Basarabească (Țara Basarabilor - de la Basarab) și Moldova -
Bogdania (de la Bogdan I). Întărirea statului dobrogean lovea în interesele
negustorilor genovezi, obligați să cedeze din pozițiile câștigate la Dunăre și
Marea Neagră. De aceea ei s-au hotărât ca, folosindu-se de turci, să-l înlăture
pe Dobrotici și să lichideze statul condus de acesta. Ultimele două decenii ale
secolului al XIV-lea au cunoscut întărirea alianței negustorilor italieni cu
turcii. Prin pacea de la Torino, din
8 aprilie 1381, mediată de Amedeo de Savoia, s-a pus capăt conflictului dintre
Genova și Veneția. După această dată, prin politica lor de pactizare cu turcii,
au înlesnit căderea popoarelor din sud-estul Europei sub stăpânirea otomană. În
1383, turcii au dezlănțuit o mare ofensivă de cuceriri în Peninsula Balcanică,
lovind între alte state și pe cel dobrogean. Nu se știu împrejurările în care
statul dobrogean a trecut de la Dobrotici la fiul său Ivanco, cunoscut și el în izvoare cu titlul de „despot”. Deși nori
tot mai amenințători se anunțau pentru statul dobrogean, Ivanco a căutat să se
folosească de situația politică nou creată pentru a păstra stăpânirile pe care
le organizase tatăl său. Semn al poziției sale de independență, Ivanco a bătut,
se pare, o monedă proprie de aramă cu legenda în limba greacă. Conștient de
imposibilitatea unei rezistențe prelungite împotriva turcilor, Ivanco a
acceptat, în 1386, pacea cu Imperiul otoman, iar în anul următor (1387), la Pera, a încheiat un tratat de pace și
de comerț cu genovezii. Aceasta se explică prin faptul că după împăcarea
Veneției cu Genova, statul dobrogean a trebuit să se acomodeze noilor relații
economice și politice stabilite între Bizanț, orașele italiene și Imperiul
otoman. Faptul că Ivanco, ca de altfel și țarul
Şișman de la Tîrnovo, nu a răspuns cererii sultanului Murad de a se alătura
oștii otomane în expediția ei contra sârbilor, soldată cu eșecul de la Plocnic (1387), a provocat răzbunarea
sultanului.
Mircius Dei gratia...
În 1388, Murad I a organizat împotriva lui Ivanco și Şișman o mare
expediție, condusă de vizirul Ali-Pașa.
În cursul expediției, Mircea cel Bătrân,
domnul Țării Românești, văzând situația grea în care se aflau cei doi
stăpânitori, neputința lor de a rezista turcilor, a trecut Dunărea, la chemarea
localnicilor, și a ocupat mai multe cetăți, ca ele să nu cadă sub stăpânirea
semilunii. După aceea, în urma victoriei repurtate împotriva oștilor otomane,
lăsate în Dobrogea de marele vizir, Mircea cel Bătrân a
scos de la turci, cu ajutorul populației locale, Dobrogea cu Silistra, unind-o cu Țara Românească. Prin aceasta, el
adăuga gloriosului său titlu pe cel de despot al ținuturilor lui Dobrotici și
de domn al Silistrei. În tratatul încheiat la 20 ianuarie 1390 cu regele
Poloniei, Vladislav Jagello, Mircea
cel Bătrân se intitula: „Mircius Dei
gratia Woiewoda Transalpinus, Efogoras
et Omlas dux, Severini comes, terrarum Dobrodicii despotus et Tristri dominus”.
Trecută în preajma luptei de la Nicopole
în stăpânirea turcească, Dobrogea va fi recucerită de Mircea cel Bătrân în
1404. Descoperirile de tezaure monetare, în care se află monede de la Mircea
cel Bătrân, răspândite pe întreg teritoriul Dobrogei, sunt grăitoare pentru
starea de prosperitate a provinciei în vremea marelui voievod, pentru traficul
intens de mărfuri ce se realiza aci și pentru rolul însemnat pe care-l avea în
schimburile comerciale moneda românească. În 1417, Dobrogea a căzut, pentru mai
mult de patru secole și jumătate, sub stăpânirea otomană. Menținerea, în tot
cursul acestei lungi stăpâniri, a unor permanente legături între populația din
Dobrogea și cea din celelalte provincii românești, a întărit vitalitatea
elementului românesc dobrogean, fapt ce a hotărât, când împrejurările politice
au permis, în secolul al XIX-lea, viitorul politic al provinciei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu