CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” -
COMENTARIU APROFUNDAT PE CAPITOLE!
Capitolul
18:
Acest capitol nu ne va opri mult timp. Găsim
aici, nu legătura Babilonului cu Fiara, ci descrierea căderii oraşului, cu cântecele
funebre ale diferitelor clase de oameni care se plâng pentru că ea a dispărut
de pe scena de aici de pe Pământ. În acelaşi timp Dumnezeu înştiinţează pe
poporul Său despre ruina Babilonului şi îl invită să iasă din el. „Ieşiti din
mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei și să nu primiţi
din pedepsele ei! Pentru că păcatele ei au ajuns până la cer; și Dumnezeu Şi-a
adus aminte de nedreptăţile ei.” Auzim în urmă acest cuvânt: „Răsplătiţi-i cum
v-a răsplătit ea şi întoarceţi-i de două ori cât faptele ei! Turnaţi-i de două
ori mai mult în potirul în care a amestecat ea! Pe cât s-a slăvit pe sine
însăşi şi a trăit în lux, pe atât daţi-i chin şi întristare. Pentru că zice în
inima ei: „Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi vedea întristarea”.
Adică Babilonul este văzut în acest capitol, nu atât sub forma sa misterioasă
şi religioasă, dând curs la tot felul de confuzii între adevăr și eroare, între
bine şi rău, otrăvind, amăgind și corupând, după cum toţi pot să vadă, prin
fatala şi vătămătoarea sa influenţă religioasă; dar el apare aici în chipul cel
mai evident, ca ajutând şi împingând lumea în tot luxul şi desfătările şi
mândria vieţii - tot ceea ce oamenii numesc „civilizaţie”. Aceasta este tratat
în capitolul nostru cu multe amănunte, în acelaşi timp fiindu-ne prezentate
regretele şi plânsetele acelora care se bocesc din cauza căderii Babilonului şi
a pierderii bogăţiilor lor. Dar istorisirea nu se termină fără ca Duhul lui
Dumnezeu să ne fi arătat un alt aspect al Babilonului. „Atunci un înger
puternic a ridicat o piatră ca o piatră de moară și a aruncat-o în mare, zicând:
„Cu aşa violenţă va fi aruncat Babilonul cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit.”
Cauza este arătată la sfârşit; nu numai îi este spus: „pentru că toate
neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta”, dar mai presus de orice, „în ea a
fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor care au fost
înjunghiaţi pe pământ.” Ce fapt grav și solemn în guvernarea lui Dumnezeu! Cum
se poate ca acest sistem josnic, corupt şi închinător la idoli din zilele din
urmă, să fie vinovat de sângele tuturor martirilor? Pentru că a urmat duhul şi
astfel a acceptat moştenirea tuturor acelora care, din zilele lui Cain, au
ridicat mâinile lor împotriva fraţilor lor drepţi. În loc de a scoate un
avertisment din răutatea acelora care au fost înaintea lui, care, pe de o
parte, antrenau prin amăgirile lor şi, pe de alta, persecutau, Babilonul, de câte
ori a putut, a întrecut pe înaintaşii lui, până ce, în sfârşit, lovitura
judecăţii divine l-a atins. Aceasta este regula obişnuită a lui Dumnezeu în
judecăţile Sale. El nu le lasă să cadă neapărat asupra aceluia care, cel dintâi,
a introdus răul, ci asupra acelora care au mers pe aceeaşi cale vinovată şi
poate au agravat răul, în loc de a se întoarce de la el. Şi când Dumnezeu
judecă, nu este numai pentru răul săvârşit de aceia pe care îi loveşte
judecata, ci pentru tot, de la început până în momentul judecăţii. Departe ca
acest fel de a proceda să fie nedrept, este, dintr-un punct de vedere divin,
calea celei mai înalte dreptăţi. Să luăm de exemplu membrii unei familii. Să
presupunem că tatăl s-a îmbătat. Dacă există la fiii săi o scânteie de
sentimente cinstite, nu numai ei vor simţi o ruşine adâncă şi o vie durere din
cauza greşelii tatălui lor, dar, ca aceia dintre fiii lui Noe care simţeau ce
datorau tatălui lor, ei se vor strădui să arunce vreo manta de dragoste asupra
aceluia pe care nu-l pot tăgădui şi de la care totuşi îşi întorc ochii, dar cu
siguranţă mai presus de orice, ei vor veghea ca să nu se lase surprinşi ei
înşişi de acest ruşinos păcat. Dar vai! În familie se găseşte un fiu care, în
loc de a scoate învăţătură din ceea ce i s-a întâmplat tatălui său, profită de
ocazie ca să-şi satisfacă aceeaşi patimă. Lovitura cade asupra lui, nu asupra
ticălosului tată. El este dublu vinovat, pentru că a văzut goliciuna tatălui
său, că a înţeles că trebuia să o acopere şi n-a făcut-o. El ar fi trebuit să
urască păcatul, având în acelaşi timp pentru tatăl său cea mai adâncă milă. În
loc de aceasta, el dimpotrivă, a stăruit în acelaşi curent al răului şi face
poate mai rău decât tatăl său; astfel vina lui este agravată. Iată tocmai ceea
ce avem aici. Babilonul auzise diferitele mărturii ale lui Dumnezeu: nicio
parte a adevărului nu-i fusese ascunsă. După cum altădată Babilonul din Caldeea
putuse să cunoască legea şi profeţii, predicarea Evangheliei a răsunat în
aceasta, care trebuie să audă de asemenea mărturia finală a lui Dumnezeu,
Evanghelia Împărăţiei care va fi vestită în zilele din urmă. Dar el ţine la
obiceiurile sale, la puterea sa şi respinge adevărul. El va ajunge să
dispreţuiască tot ceea ce este cu adevărat divin; el nu va întebuinţa din
Cuvântul lui Dumnezeu decât ceea ce el va putea să strice pentru a-l face să
slujească să crească propria sa importanţă, să obţină o mai mare autoritate
asupra cugetelor și să se bucure mai din plin de lux şi de plăceri în această
lume; el va face totul pentru a şterge orice amintire a cerului şi a face din
această lume un fel de paradis pe care el îl va înfrumuseţa, nu printr-o religie
curată şi fără pată, ci cu ajutorul artelor omeneşti şi al idolatriilor din
lume. Aceasta va face să izbucnească indignarea și judecata lui Dumnezeu peste
ultima fază a Babilonului, astfel că tot sângele vărsat pe pământ se va cere de
la el si el va fi judecat în consecinţă. Este evident că aceasta nu împiedică
deloc ca, la judecata celor morţi, fiecare om să fie judecat pentru propriul
său păcat. Acest adevăr rămâne. Ziua Domnului pentru lume nu anulează cu nimic
căile Sale şi acţiunea Sa faţă de fiecare suflet individual. Judecata morţilor
este strict individuală, judecăţile care ating lumea nu sunt individuale; ele
vin asupra ei ca altădată asupra Israelului, adică ele cad peste neamuri; ele
sunt incomparabil mai severe pentru creştinătatea coruptă sau Babilonul, cum ea
este numită aici, pentru că ea s-a bucurat de privilegii mult mai mari. După
acest principiu al guvernării lui Dumnezeu, nu numai vinovăţia personală vine
sub judecată, ci aceea care, prin dispreţuirea mărturiei lui Dumnezeu, s-a acumulat
astfel din punct de vedere moral din epocă în epocă, din pricina chiar a
mărturiei lui Dumnezeu şi a răutăţii în care oamenii s-au complăcut, în ciuda
acestei mărturii.
Capitolul
19:
„După aceste lucruri am auzit în cer ca un
glas puternic de mulţime multă, zicând: „Aleluia! Mântuirea, slava şi puterea
sunt ale Dumnezeului nostru. Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte:
pentru că a judecat pe prostituata cea mare, care a stricat pământul cu desfrîâl
ei şi a răzbunat sângele robilor Săi, din mâna ei”. Şi au zis a doua oară:
„Aleluia!… Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor!” Duhul pune acum în
contrast cu cădera Babilonului, nunta Miresei, şotia Mielului. Babilonul a
înfăţişat falsa biserică, atâta timp cât fusese vorba de Biserică; ea devine în
sfârşit corupătoarea finală și atunci de asemenea este ridicată ultima mărturie
a lui Dumnezeu. Fără îndoială, a existat în timpurile trecute o formă de
corupţie asemănătoare, în raport cu Israel, adică natural, Babilonul literal a
existat mai întâi; dar aici el este simbolic. Când Roma este scoasă în
evidenţă, o misterioasă nelegiuire moşteneşte numele bine cunoscut de Babilon
şi ea nu-şi exercită acţiunea numai în timpul creştinismului, ci de asemenea la
sfârşitul veacului, după ce Biserica nu mai este recunoscută pe pământ şi când
vine perioada judecăţilor. Să ne amintim bine că a lăsa de o parte această
ultimă parte a existenţei Babilonului mistic, împiedică în mod fatal de a avea
o înţelegere completă şi exactă a Apocalipsei. Pentru ultima dată, cei douăzeci
şi patru de bătrâni și cele patru făpturi vii sunt aşezate înaintea noastră;
adică sfinţii de sus sunt încă văzuţi ca fiind căpeteniile preoţiei glorificate
și de asemenea ca puterea executivă în administrarea judecăţii lui Dumnezeu.
Dar un glas iese din scaunul de domnie, spunând: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru,
toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!” Şi am auzit, ca un
glas de mare mulţime, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete
puternice, zicând: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic a
început să împărățească. Să ne bucurăm și să ne înveselim și să-I dăm slavă, fiindcă
nunta Mielului a venit și şotia Lui s-a pregătit!” Acum ne este prezentat
simbolul miresei; ea este în vedere, iar bătrânii ca şi făpturile vii dispar.
Să spunem oare că bătrânii şi făpturile vii luaţi împreună trebuie să fie acum
consideraţi ca fiind mireasa? Că sfinţii reprezentaţi mai întâi sub prima din
aceste figuri, sunt din acest moment sub numele şi figura de mireasă? Părerea
mea nu este întocmai aşa. Bătrânii sunt căpeteniile cereşti ale preoţiei,
cuprinzând, cum cred, sfinţii Vechiului Testament şi pe aceia ai Noului; adică
ei nu reprezintă numai Biserica, trupul lui Hristos. Când Mielul care a fost
înjunghiat şi care a răscumpărat pentru Dumnezeu prin sângele Său, oameni din
orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi de orice neam, este lăudat
în cer, cele patru făpturi vii, până acum deosebite, se unesc cu bătrânii.
Sfinţii glorificaţi trebuie din acel moment să administreze puterea într-un
chip superior îngerilor. De aceea, începând din capitolul 5, cele patru făpturi
vii sunt intim asociate bătrânilor, cum le găsim la sfârşitul capitolului 19.
Dar când aceste simboluri dispar, când nu se mai văd pe scenă nici bătrânii
nici făpturile vii, pentru că o nouă acţiune a lui Dumnezeu, adică împlinirea
bucuriei Bisericii ia loc, atunci nu numai mireasa ne este înfăţişată, ci cu ea
o nouă clasă de sfinţi. În adevăr, citim mai întâi: „Soţia Lui s-a pregătit și
i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor și curat”. Inul subţire, sunt
faptele drepte ale sfinţilor”. Nu este spus: „dreptatea”, ci „faptele drepte
ale sfinţilor”. Nu este dreptatea cu care ei au fost îmbrăcaţi în Hristos, ci
tot ceea ce Dumnezeu, chiar în acest moment, recunoaşte că a fost în ei după
voia Lui, cu toate că a fost produs, fără nicio îndoială, prin lucrarea Duhului
lui Hristos. În al doilea rând, cu toate că este vorba de ceea ce aparţine
fiecărui sfânt, gândul exprimat nu este că Biserica îl are numai în acest sens,
că fiecare individ care o compune, îl posedă ca propria sa parte, ci că
mireasa, adică Biserica în slavă, o are în totalitate. Mireasa, ca totalitate,
este îmbrăcată cu faptele drepte (dreptăţile) ale sfinţilor. Ceea ce Duhul lui
Dumnezeu arată în acest verset 8, nu este îndreptăţirea care vine printr-un
Altul, aceea care ne este socotită şi prin care noi suntem socotiţi drepţi, ci
o dreptate personală și practică. Fără îndoială noi avem de asemenea cealaltă
dreptate, căci pentru a putea să stăm înaintea lui Dumnezeu ne trebuie ceea ce
nu se găseşte decât prin Hristos şi în Hristos, ceea ce este de un caracter cu
totul altul și mult mai înalt când o comparăm cu „faptele drepte” ale
sfinţilor. După ce am văzut mireasa astfel împodobită, citim: „Şi apoi mi-a
zis: „Scrie: „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nuntii Mielului!” Aceste cuvinte
îmi dovedesc ceea ce am anticipat mai sus, că cei douăzeci şi patru de bătrâni
și cele patru făpturi vii nu reprezintă numai Biserica. În adevăr, când aceste
simboluri dispar pentru a face loc aceluia al miresei, vedem în acelaşi timp
apărând invitații la ospăţul nunții Mielului. Cine sunt ei? Nu putem să-i vedem
în sfinţii perioadei apocaliptice, care, în acest moment, nu sunt încă înviaţi
dintre cei morți, cum o dovedeşte capitolul următor. După gândul meu, invitaţii
sunt sfinţii din Vechiul Testament, prietenii Mirelui (a se vedea Ioan 3.29).
Astfel, bătrânii şi cele patru făpturi vii reunite, cum le vedem chiar din capitolul
5, cuprinzând totodată pe sfinţii Vechiului Testament şi Biserica, mireasa lui
Hristos; şi de îndată ce aceasta este menţionată în mod distinct, ceilalţi sunt
înfăţişaţi ca formând un corp aparte. Apoi profetul cade la picioarele îngerului
pentru a i se închina și fapta aceasta dă loc unui serios avertisment. Nu numai
că îngerul îl mustră pe Ioan, spunându-i că el nu este decât un rob împreună cu
el si cu fraţii lui care au mărturia lui Iisus şi că prin urmare nu se cuvine
deloc să-i aducă o închinare care nu este datorată decât lui Dumnezeu care l-a
trimis pentru a sluji, ci, mai mult, el ne învaţă că Duhul de profeţie, acela
care vorbeşte în această carte este mărturia lui Iisus. Astfel, mărturia lui
Dumnezeu nu este limitată la Evanghelie și la Biserica pe pământ, ci după ce
aceasta a fost luată în cer, Duhul profetic care caracterizează Apocalipsa este
deopotrivă o mărturie a lui Iisus. Este foarte important de a face să reiasă
acest fapt, pentru că unii l-au neglijat, socotind că Evanghelia şi ceea ce îi
corespunde ei, adică prezenţa Duhului Sfânt, sunt aceleaşi în toate timpurile,
în timp ce alţii au gândit că Apocalipsa, chiar din capitolul 4, netratând decât
despre iudei şi despre neamuri, ca şi despre starea lumii sub judecăţile lui
Dumnezeu, nu poate să fie în această perioadă, în niciun fel, o mărturie a lui
Iisus. Dar în realitate este una. Mărturia Lui este duhul prorociei şi acesta
în toată Apocalipsa, după ce s-a terminat ceea ce are legătură cu cele şapte
Biserici. Noi îl cunoaştem pe Duhul Sfânt mai degrabă ca un duh de părtăşie cu
Hristos; dar în curând, când vom fi fost răpiţi la cer pentru a fi totdeauna cu
Domnul, Duhul va lucra cu tot atâta putere de viaţă în aceia care se vor supune
lui Dumnezeu pentru a primi mărturia profetică, care este aici arătată ca fiind
aceea a lui Iisus. Apoi cerul se deschide şi înaintea ochilor noştri se desfăşoară
scena cea mai solemnă. Nu templul apare aici, deschis pentru a lăsa să se vadă
chivotul legământului, garanţie a credincioşiei lui Dumnezeu faţă de Israel,
obiectul sfaturilor Sale; nu este numai, ca la începutul profeţiei, o uşă prin
care văzătorul este primit în cer pentru a privi aici căile lui Dumnezeu faţă
de lume în totalitatea sa, cu toate că în aceste două cazuri totul se grupa
evident în jurul Domnului Iisus. Cerul se deschide în vederea unor fapte de o
gravitate mai mare și de o importanţă incalculabilă pentru om, pentru univers
şi pentru duşman. Hristos însuşi vine să arate, în faţa lumii, drepturile Sale
ca împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. „Apoi am văzut cerul deschis şi
iată un cal alb”, simbol al unei puteri biruitoare care înaintează pentru a
supune. „Cel care stătea pe el se numeşte „Cel credincios” şi „Cel Adevărat” şi
El judecă şi Se luptă cu dreptate”. Nu numai că este vorba să ajute pe sfinţii
Săi prin harul Său, ci este vorba de puterea Sa suverană pentru a judeca
pământul. „Ochii Lui sunt ca para focului; pe capul Lui sunt multe diademe”. În
acelaşi timp cu discernămîntul necesar pentru a judeca, el posedă în mod clar
toate drepturile la domnie. „Având un nume scris, pe care rumeni nu-L ştie,
decât numai El singur”. El pare îmbrăcat, ca om, de o slavă pe care nimeni nu
I-o poate contesta, dar ne este reamintit cu cea mai mare grijă că El are ceea
ce este mai presus de om - mai presus de orice creatură, căci „nimeni nu
cunoaşte pe Fiul afară de Tatăl”. A purta un nume pe care nimeni nu-l cunoaşte
decât El singur, mi se pare că ar corespunde cu această declaraţie. El este o
persoană divină, oricare ar fi noul caracter sub care El Se prezintă pentru
lume. „Este îmbrăcat cu o haină muiată în sânge”. El vine pentru a face
răzbunarea, iar culoarea veşmântului său este pentru cei răzvrătiţi un semn al
morţii. „Şi Numele Său este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. El era Cuvântul lui
Dumnezeu când descoperea harul; în curând El va apare ca atare când va veni să
execute judecăţile lui Dumnezeu. În aceste două manifestări ale Lui însuşi, El
este expresia a ceea ce este Dumnezeu; Evanghelia lui Ioan şi Apocalipsa ni-L
fac cunoscut perfect sub acest dublu caracter de har si de judecată. „Oștile
din cer îl urmau pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat”. Aflăm de
aici cine sunt persoanele care formează suita sa. Acestea sunt sfinţi slăviţi,
şi nu îngeri. Aceasta este confirmat prin ceea ce am citit în capitolul 17.14.
Când Fiara cutează să se lupte cu Mielul, Mielul o va birui şi cei cu El „cei
chemaţi și aleşi și credincioşi”, termeni care, în totalitatea lor, nu pot
nicidecum să se aplice îngerilor. Îngerii nu sunt niciodată „chemaţi”, cu toate
că sunt „aleşi”; şi cu toate că epitetul de sfinţi le este dat în Scriptură, nu
se spune nicăieri despre ei ca fiind „credincioşi”. Într-adevăr, această
expresie care presupune urmarea şi exerciţiul credinţei, se potriveşte mai
presus de orice omului. Cât despre termenul „chemaţi”, el nu poate evident să
se aplice îngerilor, pentru că apelul adresat unei persoane presupune că ea
este scoasă afară dintr-o anumită stare pentru a fi adusă într-una mai bună;
dar acesta nu poate fi cazul unui înger. Îngerii căzuţi nu sunt chemaţi, iar
sfinţii îngeri nu au nevoie să fie chemaţi - ei sunt păstraţi. Chemarea este
roadă lucrării harului lui Dumnezeu şi nu are loc decât după cădere. Când omul
era nevinovat, nu era nevoie de chemare pentru el, dar de îndată ce a păcătuit,
cuvântul lui Dumnezeu a venit la el, și el a fost chemat. Este evident, prin
compararea acestor două versete 17.14 si 19.14, că aceia despre care este vorba
în acesta din urmă sunt sfinţii slăviţi care îl urmează pe Domnul când El iese
din cer. Ei nu sunt văzuţi aici ca mireasă; această figură nu s-ar potrivi
nicidecum cu scena care este aşezată sub ochii noştri. Când împăratul
înaintează pentru a obţine biruinţa, judecând oamenii şi o lume răzvrătită,
sfinţii Îl însoţesc nu în calitate de mireasă, ci ca oştirile care sunt în cer,
cuprinzând astfel, fără nicio îndoială, pe invitaţii la ospăţul nunții. Astfel
toţi sfinţii slăviţi iau locul lor în suita Domnului. Remarcaţi în acelaşi timp
că nu este spus despre ei că sunt executorii judecăţii, cum este Hristos.
Dumnezeu I-a dat Lui toată judecata (Ioan 5.22,27) și nu neapărat nouă. Noi
putem să avem aici o anumită parte, dar aceasta nu este lucrarea noastră, mi se
pare. De aceea nu se vorbeşte deloc de sabia care iese din gura sfinţilor şi nu
vedem oştirile îmbrăcate ca Domnul. Ele îl urmează cu simbolul puterii
biruitoare și nimic mai mult; „îmbrăcaţi cu in subţire, alb si curat.” Noi
ştim, din alte scrieri, că îngerii vor fi prezenţi la această scenă, dar aici
nu este vorba despre ei. „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească
neamurile cu ea; îi va păstori cu un toiag de fier”. Este de remarcat că s-a
făgăduit sfinţilor că ei vor avea autoritate asupra neamurilor și „le vor
păstori cu un toiag de fier” (Apocalipsa 2.26,27); dar nu este vorba de sabie
pentru ei. Ei primesc puterea pentru a domni, dar nu pentru a executa judecata
în acest chip teribil, atribuită Domnului însuşi. „Şi va călca în picioare
teascul vinului mâniei aprinse a lui Dumnezeu Cel Atotputernic”, caracter de
judecată care nu este niciodată indicat ca aparţinînd sfinţilor. „Pe haină şi
pe coapsă avea scris numele acesta: „împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.”
Citim apoi cuvintele îngerului şi chemarea sa către toate păsările care zboară
prin mijlocul cerului: „Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu,
ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a celor
care stau pe ei, si carnea a tot felul de oameni, liberi şi robi, mici şi
mari!” Apoi vine strângerea la un loc şi lupta. „Şi am văzut fiara şi pe
împăraţii pământului şi armatele lor, adunate ca să facă război cu Cel care
şedea călare pe cal şi cu armata Lui. Şi fiara a fost prinsă” (prinsă vie); „şi
împreună cu ea era prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care
amăgise pe cei care primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei.”
Astfel, a doua Fiară din capitolul 13 nu mai este văzută ca putere pământească,
ci ca proroc mincinos. Toată energia pe care ea o desfăşura pentru a-i deruta
pe oameni, pe care o exercita în prezenţa primei Fiare, îi aparţin nu multă
vreme; acum nu mai este vorba despre ea, ci ca proroc mincinos, puterea spirituală
este în întregime în mâinile ei. Se înţelege că prin acest cuvânt de „putere
spirituală” nu trebuie să înţelegem nimic altceva decât rău. „Amândoi aceştia
au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.” Astfel
judecata veşnică i-a lovit dintr-o dată. Prinşi asupra faptului unei trădări şi
al unei răzvrătiri evidente, ce nevoie era de vreo altă formă de judecată? „Iar
ceilalţi au fost ucişi cu sabia care ieşea din gura Celui care şedea călare pe
cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.” Groaznică este soarta lor,
dar cu toate acestea, deloc asemănătoare cu aceea a căpeteniilor lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu