REFLECȚII
BIBLICE! - PARTEA A PATRA
1. „Dumnezeu
întărește pașii omului, atunci când Îi place calea lui; dacă se întâmplă să
cadă, nu este doborât de tot, căci Domnul îl apucă de mână.” Psalmul 37:23-24 -
T.M.: Parcurgând
cărările întortocheate ale vieții, nu de puține ori ne-am găsit în ipostaza de
a ne căuta aliații și susținătorii printre aceia asemenea nouă; oameni simpli
sau cu vază, dar care să ne dea o mână de ajutor pentru a trece repede peste
greutățile, nevoile sau încercările care ne bătuseră în poartă. Analizând însă cu atenție și diligență
mesajul pe care Biblia îl transmite astăzi omenirii, aflăm unul dintre
secretele uitate pare-se sub colbul vechilor generații, dar prin care ne putem
înfrânge nevoile; și anume, luându-l că aliat pe însuși Dumnezeu. Știu, gurile răutăcioase vor spune că aducem
în discuție himere, sau aspecte imaginate care nu-și mai găsesc corespondent în
realitatea cotidiană contemporană. Vor marșa pe ideea că Dumnezeu nu există iar
noi încercăm a vinde „leacuri băbești” într-o lume hiper-evoluată. Această meteahnă de gândire a noii generații
este generată de lipsa de cunoaștere personală a Dumnezeirii sau pur și simplu
pentru că așa postulează unii oameni care se prezintă a fi stăpânii științelor;
unele atât de „exacte” încât în mod ironic, cu fiecare generație totul se
schimbă radical în funcție de percepțiile noilor „guru” ai contemporaneității. Studiind însă viața, și nu oricum ci până în
cele mai mici detalii ale sale, vom înțelege cu ușurință că dincolo de ideile
noastre năstrușnice, Dumnezeu chiar există. Ba chiar este mai real decât „realitatea”
tuturor gândurilor noastre combative pentru că în fiecare detaliu al micro sau
macro-cosmosului se distinge clar amprenta Sa de Creator. Alegând să nege prezența divină chiar și
după o astfel de analiză, toți efemerii „savanți” vor demonstra fie o slabă
pregătire, fie rea voința, fie pur și simplu ignoranță. Reîntorcându-ne însă la ideea centrală a
versetului supus atenției noastre, înțelegem că dacă vrem să ne simțim împliniți
și victorioși în toate activitățile noastre zilnice, trebuie să învățăm
sistematic cum să devenim prietenii Domnului Iisus, pentru că doar împreună cu
El vom putea străbate valea umbrei morții în cântări de veselie, și doar
împreună cu El vom ajunge din întuneric la lumină. Pentru
a-L avea așadar pe Dumnezeu de partea noastră, va trebui ca mai întâi să ne dăm
silința în a adopta mentalitatea pură a credinței neprihănite, rămânând astfel
pe cărarea adevărului; fără a ne depărta nici la dreapta, nici la stânga de la
voia Creatorului nostru. Privit
printr-o perspectivă practică, acest deziderat se traduce printr-o viață morală
și etică, în care Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este în controlul deciziilor
fiecăruia dintre noi. Nu
ezita să încerci și tu, pentru că stând lângă Dumnezeu bucuria și fericirea nu
te vor mai părăsi niciodată, iar micile încercări ale vieții își vor gasi
repede rezolvarea.
2. „Să
iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu
toată puterea ta.” Deuteronom 6:5: În trecerea vremii,
omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu a învățat treptat cum să pună
în practică „arta” dependenței de sine, părăsind astfel iubirea, dedicarea și
părtășia Creatorului său. Crezându-ne
așadar puternici prin noi înșine, ne-am depărtat de Dumnezeu respingând
mentalitatea pe care El și-a dorit să ne-o imprime fiecăruia dintre noi; o
greșala care ne-a făcut prizonieri într-o lume iluzorie a fericirii. Întorcându-ne însă privirile către
străvechea poruncă pe care poporul Israel a primit-o de la Creator, aflăm nu
doar tradiționala idee a dependenței omului față de Dumnezeu, dar totodată ni
se descrie mecanismul prin care putem accesa cu ușurință Împărăția Cerurilor;
și anume, debarasându-ne mai întai de mentalitatea declarațiilor „pompoase”
care rămân cel mai adesea la nivelul vorbelor, și adoptând apoi frumoasa
mentalitate a „iubirii și credinței practicate” și făcute vizibile în faptele
noastre zilnice. Fapte direcționate către toți aceia care ne înconjoară. Dezvoltând acelasi mecanism logic de
întelegere, în ideea de a aduce sens într-o lume a „imitării mecanice”,
Apostolul Pavel ne amintea la rându-i faptul că „roada luminii” stă în orice
bunătate, în dreptate și în adevărul cu care ne „mbrăcăm” viață zi de zi. Dacă vrei așadar să guști și tu din
bucuria cerului, învață astăzi că doar punându-l pe Dumnezeu la loc de cinste
în întreaga-ți viață, și dându-i întâietatea în tot ce ești și tot ce faci, vei
înțelege și vei avea parte de fericirea în stare pură!
3. „Învață-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă
înțeleaptă!” Psalmul 90:12 - T.M.: Purtați de inerția și
viteza acestei lumi uităm adesea cât de trecători suntem și mai ales cât de
fragil ne este destinul. Oprindu-ne însă o clipă din intensa și
obositoarea alergare a vieții, realizăm că nu am fost, nu suntem și nu vom fi în
fapt niciodată stăpâni peste „clipele” propriei existențe, ci mai degrabă
actori pe scena unei piese al cărui regizor ne privește atent din spatele
scenei, ajustându-ne constant rolurile pe care pare-se că eșuăm mereu să le
ducem la capăt.
Privind cu mare atenție către învățăturile și filozofia de viață
prezentate în Biblie, înțelegem faptul că un om înțelept ar trebui să trăiască
fiecare clipă cu mare grijă, diligență și atenție la fiecare detaliu, conștient
că viața este efemeră și că în orice moment se poate întâlni cu Creatorul său. Atrași
însă de mirajul colorat al lumii, uităm adesea faptul că fiecare zi trăită
poate fi ultima din șiragul care ne-a fost destinat, și lăsându-ne purtați în
caruselul bucuriei și fericirii de o clipă, nu mai băgam de seamă că încet dar
sigur deviem de la calea adevărului, îndreptându-ne către abis. Dacă
citind aceste rânduri conștientizezi faptul că la finalul vieții, faptele
fiecăruia dintre noi vor fi analizate și probate chiar de Creator, alege ca
începând de astăzi să-ți trăiești fiecare zi ca și cum ar fi ultima, căci nu
ști clipa care te va pune în fața Judecătorului Suprem. Fii astfel gata în orice moment
să-L întâlnești cu fruntea sus pe Dumnezeul tău, căci Cel ce vine va veni și nu
va zăbovi, iar omul neprihanit va trăi veșnic doar prin credință.
4. „Cel
neprihănit arată prietenului său calea cea bună, dar calea celor răi îi duce în
rătăcire.” Proverbe 12:26: Compasiunea și grija
pentru semeni sunt poate cele mai semnificative și definitorii trăsături de
caracter ale omului nobil. Aspecte care din nefericire se dilueaza și se pierd
treptat în negura rece a conteporaneității, într-o societate care a răsucit
demult sensul vieții în funcție de propriile dorințe, contorsionând astfel
adevărul și ridicând la nivel de artă duplicitarismul mincinos, numit pompos „politically
correct” (adică a fi de acord cu toți în funcție de propriile interese). Analizând deopotrivă și cu atenție trendul
creștinismului contemporan, remarcăm cu îngrijorare tendința crescândă în
promovarea „creștinului de Duminică”, acel om tăcut, care vine și trece precum
o umbră pe lângă ceilalți, dar încăpățânându-se să rămână închis și ferecat în
el însuși. Acest soi de creștin nu face altceva decât să încuie strașnic în „sertarul
cu secrete” al sufletului său atât arta dragostei, empatiei și frățietății, dar
mai ales „Comoara Evangheliei”. Rămânând
fideli acestui trend deocheat, am început să adoptăm și să normalizăm în
mentalitatea noastră colectivă, cultul ciudat al „sfințeniei de interior” una
falsă și destul de ne-elegant croită, prin care ne ascundem de ceilalți (de
acei „păgâni” din afara propriilor biserici) nu care cumva să ne pângărească
viața frumos armonizată religios! Gândind
în această manieră de falsă sfințenie nu facem altceva decât să ne grăbim a
închide chiar noi înșine ușa Harului lui Dumnezeu, o ușă pe care doar El are
dreptul să o închidă, dar pe care în mărinimia Sa de Creator a ales să o țină
încă larg deschisă. Dacă vrem însă
cu adevărat să fim ca El, trebuie să reînvățăm cum să practicăm „arta”
compasiunii, „arta” de a fi buni și miloși față de sufletele care se pierd în
pâcla groasă și rece a păcatului; și care culmea, sunt chiar lângă noi de cele
mai multe ori. Să învățam că doar ajutându-ne și sprijinindu-ne cu diligență
unii pe alții vom forma cu adevărat o familie pe placul Dumnezeirii. Nu uitați: „Omul de bine capătă
bunăvoința Domnului, dar Dumnezeu osândește pe cel plin de răutate.” Proverbe
12:2.
5. „Din
pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci, dar cine
va răbda pană la sfârșit, va fi mântuit.” Matei 24:12-13: Iubindu-și cu pasiune creația, și încă mai mult decât pe
sine însuși, Dumnezeu ne-a lăsat prin vocea autoritară dar plină diligență a
Domnul Iisus, o imagine exactă a evenimentelor, mecanismelor sociale și
totodată a trendului pe care „credința autentică” îl va avea în vremurile din
urmă; o perioadă de timp despre care străbunii noștrii vorbeau șoptit și
temător - o etapă a istoriei care se desfășoară de acum chiar sub ochii
fiecăruia dintre noi, fie că realizăm fie că nu, fie că acceptăm sau nu. Reîntorcându-ne la textul pe care
Biblia ni-l supune analizei, observăm câteva principii de cauzalitate pe care
datorită deformării culturale și religioase a percepției, le-am scăpat treptat
din vedere, expunându-ne astfel riscurilor aferente acestora. Aflăm așadar faptul că înmulțirea
fărădelegii va genera automat pe pământ un fenomen mult mai complex decât pare
la prima vedere și care se rezumă în expresia „răcirea dragostei” a cărei
înțeles s-a cam pierdut datorită uzanței defectuase în limbajul bisericesc. Știut fiind faptul că „dragostea” biblică
(gr: agape) nu este altceva decât forma principală de manifestare, sau clasic
spus, rodul pe care Dumnezeirea îl produce în om prin Duhului Său cel Sfânt (vezi
Galateni 5:22), expresia „dragostea celor mai mulți se va raci” indică faptul
că omul va izgoni Duhul lui Dumnezeu din viața sa, înlocuindu-l în dorința și
pofta sa nefiresc de intensă pentru păcat, cu patimi izvorâte din egoismul
tipic al postmodernității, acolo unde s-a încoronat rege atot-suficient. Citind atent înțelegem deasemenea că
sub pâcla groasă de păcat și fărădelege vor cădea cei mai mulți dintre noi, o
stare de fapt care ar fi trebuit să ne reponsabilizeze suficient, astfel încât
să ne dăm toate silințele în a rămâne vigilenți pe calea pocăinței, știind că
doar aceia care vor păstra până la sfârșit cadența credinței autentice vor fi
mântuiți; și nicidecum cei care se complac într-o viață trăită lumesc dar
trâmbițată ironic ca fiind „în Numele lui Dumnezeu”. Motivați de toate aceste gânduri, vă îndemn să adoptăm astăzi o
atitudine nobilă, trecând prin filtrul credinței fiecare pas făcut în această
lume, și având totodată în vedere faptul că suntem în clipele de final ale
istoriei, atunci când Cel ce vine va veni și nu va zăbovi, iar cel neprihănit va
trăi doar prin practicarea Credinței desăvârșite a lui Hristos!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu