DESPRE ROLUL ORGANIZAȚIILOR LOCALE PCR ÎN ALEGERILE DIN NOIEMBRIE 1946!

DESPRE ROLUL ORGANIZAȚIILOR LOCALE PCR ÎN ALEGERILE DIN NOIEMBRIE 1946!

  Articolul de faţă îşi propune să arunce o lumină asupra modului în care a fost organizată campania electorală din 1946 de către Partidul Comunist Român la nivel local, strategiile electorale utilizate de acesta, modul în care acest partid concepea lupta politică şi competiţia electorală. Îndeosebi ni s-a părut interesant de cercetat rolul jucat de către elita locală de partid în organizarea alegerilor şi în propaganda electorală întreprinsă de PCR. Intervalul de timp cuprins între 1945 şi 1947 reprezintă o perioadă dramatică din istoria României, marcând trecerea de la un regim democratic la unul de inspiraţie sovietică. Procesul a fost denumit în literatura de specialitate „sovietizare”. În esenţă, este vorba de transformarea instituţiilor cele mai importante după modelul sovietic, creşterea influenţei Uniunii Sovietice şi a dependenţei acestor state faţă de URSS, concomitent cu rolul tot mai important al partidelor comuniste în gestionarea puterii, culminând cu ocuparea solitară a scenei politice la sfârşitul anului 1947 şi instaurarea regimului monolitic. Istoriografia marxistă nu conţine în discursul etalat conceptul de „sovietizare” sau orice altceva asemănător. În viziunea acestor abordări, schimbările produse şi finalizate cu instalarea unor regimuri de tip sovietic reprezintă consecinţa logică a luptei de clasă şi a acţiunii forţelor profunde ale istoriei, conform legilor pe care marxism-leninismul pretindea că le-a descoperit. Lucrurile sunt prezentate mult mai nuanţat în ce priveşte istoriografia occidentală. Majoritatea specialiştilor converg asupra faptului că intrarea Europei centrale şi de Est în sfera de influenţă sovietică reprezintă consecinţele situaţiei geopolitice rezultate în urma operaţiunilor militare din cel de-Al Doilea Război Mondial. La factorul hotărâtor pe care l-a reprezentat influenţa Armatei Roşii se mai adaugă şi buna organizare a partidelor comuniste şi disponibilitatea acest0ra de a folosi fără ezitare mijloace neortodoxe în lupta pentru puterea politică. Există însă diferenţe de nuanţe de la un autor la altul în ce priveşte ponderea diverşilor factori care au jucat vreun rol în procesul de sovietizare şi etapele acestuia. Francois Fejto apreciază situaţia de după război drept rezultat al atitudinii confuze a Marilor Puteri vis-a-vis de viitorul Europei. URSS a ales să interpreteze în  manieră proprie tratatele de la Teheran, Potsdam şi Yalta, profitând de lipsa unui acord clar în ce priveşte soarta Europei şi stabilindu-şi o strategie elastică în relaţia cu aliaţii occidentali. Zbigniew Brzezinski, un alt autor important care a tratat problema sovietizării, identifică trei grupe de state în funcţie de strategiile folosite de comunişti pentru a se impune. Pentru primul grup, care cuprinde Polonia, Bulgaria şi România, caracteristică ar fi consolidarea puterii cu masiv ajutor sovietic, iniţierea reformelor, nu totdeauna din considerente ideologice. Al doilea grup de state se caracterizează prin participarea activă a comuniştilor la reforme, ca modalitate de sporire a capitalului politic. Ungaria şi Cehoslovacia sunt incluse aici, procesul fiind oarecum caracteristic şi statelor din prima grupă. Cel de-al treilea grup are drept particularităţi impunerea comuniştilor prin eforturi proprii, aportul redus sau inexistent al Armatei Roşii. Aici am situa Iugoslavia şi Albania. Printre modelele de analiză cele mai cunoscute se situează cel al lui Hugh Seton Watson. Acesta stabileşte trei stagii ale procesului de sovietizare, în funcţie de relaţiile comuniştilor cu celelalte forţe politice şi de rolul jucat de aceştia în actul guvernării: coaliţie autentică, falsă coaliţie şi regim monolitic. În prima etapă, mai multe partide cu programe şi ideologii diferite se grupează pentru o scurtă perioadă pe baza unui program comun, care presupune epurarea fasciştilor, reforme sociale radicale, libertate politică, politică externă prietenoasă faţă de URSS şi aliaţii occidentali. Cenzura este relativ redusă, cu excepţia unui subiect: URSS. Controlul comuniştilor există totuşi asupra unor instituţii-cheie: serviciile secrete, statul major al Armatei, etc.. Durata acestei etape diferă de la caz la caz: aproape inexistentă în cazul Poloniei, scurtă în ce priveşte România şi Bulgaria, fiind mai consistentă în cazul Ungariei (până in 1947). Cehoslovacia face direct saltul de la primul stagiu la al treilea, prin lovitura de stat din februarie 1948. În a doua etapă, guvernele mai conţin non-comunişti, dar ei nu mai sunt aleşi de propriile partide, ci de comunişti (Romniceanu şi Haţieganu în cazul României). Partidele burgheze sunt împinse în opoziţie, întrunirile acestora împrăştiate de bătăuşi. Cenzura este exercitată nu doar de guvern, ci şi de sindicatele tipografice aflate sub control comunist, care refuză „spontan” să tipărească „calomnii”. Şi acest stagiu are durate diferite, de la caz la caz. Regimul monolitic, ultima fază a sovietizării, se defineşte printr-un singur front, cu o singură ierarhie, disciplină centralizată şi o organizaţie unică. Are loc acum absorbţia social-democraţilor, orice opoziţie făţişă este suprimată, sunt arestaţi toţi liderii opoziţiei care n-au fugit. Iugoslavia şi Albania cunosc acest stagiu din 1945. Procesele lui Petkov şi Maniu, fuga lui Mikolajczyk în toamna lui 1947, epurarea Partidului Social-Democrat maghiar în martie 1948, lovitura de stat de la Praga sunt reperele pentru celelalte ţări. În procesul sovietizării României, anul 1946 ocupă un loc aparte, prin evenimentele şi evoluţiile care au loc acum. La sfârşitul anului 1945, avusese loc Conferinţa Naţională a PCR, care-I confirmase pe Gheorghiu-Dej drept secretar general şi lider al partidului şi care stabilise strategiile organizatorice ale Partidului pentru următoarea perioadă. Conferinţa semnalase grave probleme organizatorice, recunoscute de către conducerea PCR. „Prima mare lipsă a partidului nostru constă în aceea că influenţa sa politică întrece cu mult cadrele sale organizatorice. În acelaşi timp, creşterea ideologică şi politică a cadrelor noastre nu ţine pas cu creşterea partidului. Multă vreme partidul nostru a avut de suferit de pe urma sectarismului care a dominat politica noastră de atragere a noi membrii de partid. Astăzi multe organe de jos au trecut în extrema cealaltă, slăbind vigilenţa de clasă, care trebuia să garanteze partidului creşterea rândurilor sale cu elemente cinstite, devotate şi nepătate în trecutul lor.” Accentul va fi pus în continuare pe creşterea accelerată a numărului de membrii şi în următorul an. De la 256863 de membri, câţi existau la Conferinţa Naţională din octombrie 1945, în iunie 1946 PCR ajunsese la aproximativ 720000 de membrii, triplându-şi practic numărul susţinătorilor în doar o jumătate de an. Evenimentul crucial al anului 1946 l-a reprezentat, în mod categoric, campania electorală şi alegerile parlamentare din noiembrie. Ea s-a deosebit în mod radical de campaniile electorale cunoscute de România până atunci. Scopul ei nu a fost doar câştigarea alegerilor, ci şi radiografierea societăţii, identificarea principalelor nuclee de opoziţie. După modelul sovietic, ea servit şi drept oportunitate pentru mobilizarea şi „educarea” cetăţenilor, îndoctrinarea şi testarea capacităţii organizatorice a elitei Partidului. Pentru comunişti, campania electorală nu avea înţelesul clasic de „ansamblu de activităţi desfăşurate într-o anumită perioadă de timp în vederea realizării anumitor obiective politice.” În concepţia leninistă, campania electorală şi lupta politică în general, nu este o confruntare de idei şi programe, ci o luptă pe viaţă şi pe moarte, în care adversarul trebuie zdrobit şi în care orice mijloace sunt permise. „În alegerile care vin, reacţiunea trebuie zdrobită definitiv” anunţă cât se poate de clar Mujic Mihai, secretarul  Văii Jiului şi viitor deputat de Hunedoara din partea BPD.  Presa, atât cea centrală, cât şi cea locală, îşi intensifică atacurile murdare la adresa opoziţiei, în special fiind vizată persoana lui Iuliu Maniu şi PNŢ, principalii oponenţi ai PCR, prin simpatia de care se bucurau în mediul rural. Atacurile contra opozanţilor se înscriu într-un tipar ce avea să devină standard în anii următori. De altfel, limbajul de lemn în care este atacat adversarul este în mod evident ilogic şi absurd. Calomniile sunt incredibile, toată lumea ştie că acuzaţiile sunt false şi partidul este şi el conştient de aceasta. Acest limbaj are însă rolul de a demonstra tuturor că autoritatea partidului este nelimitată şi arbitrară. Este doar o nouă modalitate de exhibare a puterii proprii, în faţa unei societăţi ce trebuie adusă sub ascultare şi care învăţa încet- încet limbajul obedienţei. Campania electorală din 1946 are însă un rol hotărâtor şi în ceea ce priveşte procesul de selecţie al noii elite conducătoare. Activiştii Partidului au jucat un rol crucial în această campanie, care a reprezentat şi un bun prilej de testare a calităţilor de lider a celor din noua elită. Nu în ultimul rând, a reprezentat şi o şansă imensă de promovare pentru cei ce vizau o carieră în partid, secţiile de cadre locale întocmind în mod constant liste cu evidenţiaţi în acţiunile electorale, mulţi dintre aceştia reuşind să depăşească condiţia de simplu membru şi având deschisă calea spre o ascensiune în Partid. Una din sarcinile de bază ale corpului de activişti era informarea privind situaţia din teritoriu, vizând numărul votanţilor, atmosfera politică şi simpatiile acestora, compoziţia socială şi etnică a localităţilor, atitudinea autorităţilor locale faţă de BPD, nucleele de rezistenţă.  Corpul de elită al partidului executa această informare în paralel cu structurile oficiale ( jandarmerie, poliţie) sau le suplineau acolo unde acestea nu erau considerate încă de încredere. O astfel de muncă de cercetare a situaţiei politice de pe teren este plasată în sarcina conducerilor locale ale PCR încă din anul 1945. Într-o adresă a Regionalei de partid Banat din 10 decembrie 1945, având menţiunea „secret, confidenţial, personal” adresată secretarului judeţean, se spun următoarele: „Tovarăşe secretar, pentru a cunoaşte forţele real democratice, precum şi forţele reacţionare duşmănoase din regiune, veţi întreprinde prin organizaţia de partid, cât mai concentrat, fără a deconspira caracterul acestor informaţii pentru toţi membrii de partid, pe baza instrucţiunilor alăturate, până la data de 25 decembrie 1945, acțiunea de a întocmi tablouri separate pentru fiecare organizaţie în parte (inclusiv Partidul Comunist), cu toate întrebările respective, la care veţi răspunde exact, căutând a cunoaşte situaţia bine. Aceste date ne ajută la întocmirea rapoartelor noastre politice, care din unele judeţe se trimit foarte superficiale şi scurte. Tovarăşii secretari de judeţene sunt personali răspunzători de întocmirea acestor situaţii până la data respectivă, precum şi de păstrarea strict secretă a acestor situaţii.” De remarcat este împărţirea clară a Partidului într-o elită conducătoare, însărcinată cu îndeplinirea operaţiunilor mai delicate, şi o mare masă a membrilor, ce nu trebuia pusă la curent cu aceste chestiuni. Chestionarul cuprindea trei subiecte principale. Prima rubrică era intitulată „caracteristica capilor de autorităţi” (prefect, primari, poliţie, jandarmerie, armată, biserică, şcoală, justiţie civilă, justiţie militară, alţi capi de autorităţi). Întrebările la care se cerea răspuns erau: „Cum îndeplinesc dispoziţiile guvernului?”; „Ce atitudine au faţă de armistiţiu şi Uniunea Sovietică?”; „Ce partid îi susţine?”; „Dacă populaţia este mulţumită de ei şi dacă au simpatie în mase?”: Rubrica a doua era destinată partidelor şi organizaţiilor politice din judeţ (inclusiv comuniştii). Întrebările vizau programul lor politic şi clasele pe care se sprijină, situaţia organizatorică pe categorii sociale, naţionale, creşterea fiecărui partid pe respectivele categorii, nemulţumirile şi conflictele din interiorul acestor organizaţii, cum recrutau membrii, ce condiţii trebuia să îndeplinească candidatul, cum îndeplineau dispoziţiile guvernului Groza, cum se pregăteau pentru alegeri, ce acţiuni au făcut în ultima lună, efectul asupra populaţiei. Un chestionar similar era conţinut şi pentru organizaţii non-politice (culturale, sportive, de binefacere). Ultima rubrică intitulată „Concluzii” avea o singură întrebare: „Câte şi care mase sprijină guvernul Groza?”  Terenul pentru alegeri a fost pregătit de proiectul legii electorale, care favoriza mult alianţa condusă de comunişti, Blocul Partidelor Democratice. Conceptul de „nedemni” era vag formulat astfel încât oricine era ostil comuniştilor putea fi încadrat în această categorie. Legea prevedea desfiinţarea Senatului, etichetat de presa comunistă drept instituţie reacţionară, iar una din rezultatele sale era verificarea rezultatelor alegerilor. Având deja suficiente pârghii de control pentru a exercita presiuni, comuniştii le utilizează fără niciun fel de scrupule, aşa cum lasă foarte clar să se înţeleagă unele declaraţii: „Să ne obişnuim cu anumite metode. Noi, ca regim politic, trebuie să ne consolidăm continuu”. Era vorba aici de anumite avantaje care se acordă cuiva. „Să vedem ce structură are societatea aceasta, cine sunt componenţii ei. Cercetaţi şi această latură. Cine nu este încadrat din punct de vedere politic, nu poate exista. (!). Dacă noi înainte spuneam că cine nu munceşte nu mănâncă, astăzi noi spunem: cine nu se încadrează în regimul democrat nu poate avea avantaje de la noi. Fireşte, când noi dăm ceva, avem dreptul să controlăm atitudinea politică şi aşezarea beneficiarului nu numai economic ci şi politic. Aceasta pentru că noi încă nu ştim unde se sfârşeşte economicul şi unde începe political.” Perioada imediat premergătoare alegerilor a dat semnalul pentru o intensificare bruscă a activităţii filialelor locale ale PCR şi mai ales a cadrelor de conducere. De exemplu, în data de 3 mai 1946, în şedinţa Biroului Judeţean Dolj se ia hotărârea ca din producţie să fie scoşi atâţia electori, câte sate are judeţul, cu cel puţin cinci săptămâni înainte de alegeri. Ei trebuia să urmeze şcoala de electori timp de o săptămână, iar patru săptămâni să stea permanent în teren. Fiecare primea un sat şi avea responsabilitatea politică a satului respectiv. Electorul urma să viziteze personal pe fiecare locuitor al satului, făcând propagandă pentru BPD şi observând atitudinea respectivului.”  Într-o a şedinţă extraordinară a judeţenei Bihor, responsabilul organizatoric Iosif Ţigan declara: „V-am convocat aici în şedinţă extraordinară pentru a putea vedea situaţia reală asupra funcţionării întregului aparat de stat acum în faţa alegerilor şi trebuie să cunoaştem terenul şi duşmanul ca alegerile să aibă rezultatul dorit.”  Lista „necorespunzătorilor” urma să fie alcătuită în toate plasele: preoţi, notari, jandarmi, primari, ingineri, învăţători, medici, etc.. Este uşor de observat că erau vizate în primul rând structurile de rezistenţă ale societăţii, elitele, iar în mediul rural notabilităţile, cei care se bucurau de respect şi prestigiu în ochii ţăranilor. Raportul de activitate politică din luna iunie al judeţenei Arad, de exemplu, pune pe primul loc mobilizarea membrilor în campania electorală. La rubrica „lipsuri şi greşeli” se arată că, din cauza acestei mobilizări au fost lăsate pe planul al doilea sarcini curente ale judeţenei.” Pregătirea alegerilor a avut repercusiuni dure asupra elitei comuniste locale din multe județe. Are loc o puternică mişcare în structurile de conducere (birou şi comitet judeţean, birouri de plase şi sectoare), mulţi activişti fiind înlocuiţi, iar alţii promovaţi în locul lor. Schimbările s-au efectuat pentru că organele superioare  erau nemulţumite de activitatea cadrelor din conducerea organizațiilor unor județe. Se dorea desigur o eficientizarea a activităţii nucleului de elită înaintea alegerilor, ca şi îmbunătăţirea imaginii pe care mulţi activişti în funcţii importante o lăsaseră. O reorganizare de substanţă a structurilor de partid în preajma alegerilor are loc , spre exemplu, în judeţul Cluj. În special sunt avute în vedere organizaţiile de partid din mediul rural, acolo unde se afla marea masă a alegătorilor, dar şi condiţiile cele mai dificile. Raportul pe luna septembrie a Regionalei Cluj enumeră principalele sarcini în campania electorală: întocmirea listelor electorale, a listelor nedemnilor, înfiinţarea caselor de alegători, a secţiilor de votare, mobilizarea maselor pentru revendicările locale, organizarea de întreceri în munca de Partid şi în producţie, popularizarea semnului electoral al BPD. Mobilizarea filialei Cluj a fost impresionantă, obiectivul fiind un control total al procesului electoral - „la Cluj în mod special au fost scoşi din producţie 134 de tovarăşi; între care au fost împărţite străzile oraşului astfel ca nicio casă, nicio locuinţă n-a rămas necontrolată.” Campania electorală a reprezentat un prilej deosebit de afirmare pentru membrii ambiţioşi şi carierişti, ce-şi doreau saltul în elita locală a PCR. Nucleul dur al activiştilor salarizaţi a jucat un rol deosebit în campanie. Asupra zonei rurale s-au concentrat atât eforturile activiştilor permanenţi ai structurilor de conducere PCR, cât şi a celor scoşi din producţie special pentru această campanie (electorii) şi ai organizaţiilor de masă. „În sate avem acum 45 de activişti scoşi din producţie pe linie de partid, 24 de activişti ai Frontului Plugarilor şi 56 de electori afară de aceştia, deci în total 125 de activişti salarizaţi” - se poate citi într-un raport al Regionalei PCR Gorj.  Activismul crescut al membrilor şi cadrelor în toamna lui 1946 este explicabil însă şi prin presiunile la care au fost supuşi. La sectorul 1 al oraşului Cluj, de exemplu, secretarul politic Vass Ioan a făcut cunoscut membrilor că doar aceia care vor depune o muncă susţinută în cadrul campaniei electorale pot rămâne mai departe în rândurile Partidului. Era probabil o cacealma, întrucât în 1946 vremea epurărilor masive nu începuse încă, iar lipsa activismului în partid nu constituia în majoritatea cazurilor un motiv serios de excludere. Totuşi, se pare că ameninţarea a contat, deoarece interesul membrilor în a-şi demonstra angajamentul ar fi crescut în urma acestui anunţ. Teroarea contra adversarilor a fost modalitatea principală prin care comuniştii au acţionat în campania electorală. La Cluj, acest fapt este recunoscut direct de către documentele de Partid. Atunci când delegaţia română participantă la Conferința de la Paris a ajuns la Cluj, 1500 de ţărani au fost aduşi pentru întâmpinarea ei. Nimeni nu a îndrăznit să se manifeste în vreun fel contra guvernului şi a PCR. Opoziţia a făcut încercări de a răspândi manifeste la sate, de a-şi populariza semnul, dar aceste încercări au fost numaidecât sesizate şi combătute în mod eficient, în foarte multe județe. Dorinţa de a se face remarcat depăşea la unii activişti orice scrupule morale. Valea Jiului şi judeţul Hunedoara se bucura de o atenţie specială din partea PCR, dat fiind numărul mare de muncitori. Cu ocazia deschiderii şcolii de cadre din Petroşani, la data de 12 martie 1946, Alexandru Drăghici, prezent la eveniment, arată însemnătatea pe care o are pentru C. C Regionala Valea Jiului „pentru importanţa sa economică şi mediul proletar”, faptul că nu întâmplător a fost trimis aici unul din cei mai buni instructori ai C.C, Mihail Florescu. Rolul activiştilor şi al elitei de partid locale este subliniat din nou: „Acesta este ajutorul pe care C.C înţelege să-l dea Văii Jiului pentru ridicarea nivelului politic al acestui important segment care sunt activiştii noştri.” Şcolile de cadre se înmulţesc în 1946 în aproape toate județele, din nevoia de a avea activişti pentru campania electorală. După cum ştim astăzi, rezultatul alegerilor a fost falsificat de comunişti care au pretins că au obinut 84% din voturi. În realitate, se pare că PNŢ a obţinut probabil trei sferturi din sufragii. Cercetările la nivel local arată o victorie destul de pronunţată PNŢ-ului, chiar dacă nu zdrobitoare. „Câştigarea alegerilor” din noiembrie 1946 a însemnat o întărire decisivă a poziţiilor PCR, legitimată acum, chipurile, de „voinţa populară”. La toate nivelurile, inclusiv pe plan local, partidul a desăvârşit ocuparea poziţiilor sale strategice care scăpaseră până atunci controlului său. În judeţeana Dolj, după alegeri se spune că legăturile cu administraţia locală s-au îmbunătăţit, „în fruntea judeţului avem un tovarăş hotârăt şi devotat Partidului.” Tot acum este instalat un om de încredere ca director al Oficiului Economic Județean Dolj, estimându-se că s-a reuşit astfel controlul economiei judeţului; cele mai bine organizate celule erau cele de la poliţie, justiţie şi poştă. Victoria în alegeri marchează o etapă nouă în procesul de sovietizare a României şi consolidare a regimului comunist. PCR ocupă acum o poziţie dominantă în societatea românească de care se va folosi pentru a desăvârşi eliminarea adversarilor politici. O dată puterea sa politică legitimată, chiar dacă prin fals, nimic nu va mai sta în calea impunerii comuniştilor drept unică forţă politică. Alegerile din 1946 reprezintă un pas important în tranziţia de la stadiul al doilea, al „falsei coaliţii” la cel de regim monolitic.