CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA”
- CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - PRIMELE 10 CAPITOLE!
Introducere:
Titlul acestui comentariu afirmă că Apocalipsa
este o „chemare la transcendență”. Să explicăm puțin această afirmație.
Chemarea făcută apostolului Ioan în Apocalipsa 4:1: „Suie-te aici şi-ţi voi
arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” trebuie să fie luată ca o
invitație pentru fiecare dintre noi, cei ce citim această carte. Unde este însă
acel „aici sus” spre care a fost invitat Ioan și prin el și noi? Vom spune mai
multe când vom analiza Apocalipsa 4, dar trebuie să definim câteva lucruri și
în această introducere. De ele depinde capacitatea noastră de a urmări
desfășurarea evenimentelor descrise de Ioan. Textul din capitolul 4 ne dă
definiția acelui „suiete aici sus„ în versetul imediat următor: „Numaidecât
am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer ...” (Apocalipsa 4:2). „Aici
sus” înseamnă deci „în cer”. Știm că există trei ceruri amintite în Scriptură.
Pavel a fost de exemplu în cel de al treilea cer (2 Cor. 12:1-2,3-5). Avem
cerul atmosferic, cerul astronomic și cerul prezenței lui Dumnezeu de dincolo
de lumea aceasta. Tot ce este dincolo de lumea aceasta este transcendent, adică
„de dincolo”. Teologia ne spune că Dumnezeu este în același timp „immanent” ,
dar și „transcendent”. Pentru că este imanent, adică în interiorul creației
materiale, Dumnezeu poate interacționa pe pământ cu creaturile Sale. El nu este
însă limitat la lumea materială, ci există independent de ea, adică o
trascende. Accesul creaturii în dimensiunile existenței de dincolo de universul
material definit în spațiu și timp se poate face doar pe baza unei „invitații
special” din partea lui Dumnezeu. Biblia ne spune că Enoh a plecat dincolo de
lumea materială, că Avraam și Moise au avut acces temporar în realitățile de
„dincolo” și că profeții au primit astfel de „descoperiri date de Dumnezeu”,
imposibil de accesat altfel. Pentru cel ce are ochi să vadă, întreaga Biblie
este o chemare la transcendență. Ea începe cu o parte de „descoperire” despre
facerea lumii (pe care altfel n-am fi în stare s-o pricepem) și se încheie cu
„descoperirea” lui Iisus Hristos despre lucrurile „de sus” și despre „lucrurile
viitoare”. Domnul Iisus a vorbit oamenilor în termeni de transcendență: „Voi sunteţi de jos”,
le-a zis El, „Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu
sunt din lumea aceasta” (Ioan 8:23). Nașterea lui extraordinară a fost
serbată de un cor de îngeri care a apărut deodată din hiperspațiu și
s-a întors apoi înapoi acolo: „Şi iată că un înger al Domnului s-a
înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor.
… Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste
cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în
locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. După ce
au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, …” (Luca 2:9-15). Iisus
Hristos este transcendent, Nicodim este de pe pământ, iar dialogul dintre cei
doi dă pe față limitările lui Nicodim și atemporaneitatea și omniprezența
Fiului lui Dumnezeu. El poate fi concomitent și alături de Nicodim și în
cer: „Adevărat, adevărat îţi spun că noi vorbim ce
ştim şi mărturisim ce am văzut, şi voi nu primiţi mărturia
noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum
veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?” „Nimeni nu s-a
suit în cer, afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este
în cer” (Ioan 3:11-12). „N-ai avea nicio putere asupra Mea”, i-a răspuns
Iisus, „dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea, cine Mă dă
în mâinile tale are un mai mare păcat.” (Ioan 19:11). „Şi iată că voi
trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu, dar rămâneţi în cetate până veţi fi
îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca 24:49). Apostolul Pavel
i-a îndemnat pe creștini să privească existența în termeni de transcendență,
dând prioritate lucrurilor „de dincolo”: „Dacă, deci, aţi înviat
împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la
dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe
pământ” (Col. 3:1-2). „De aceea este zis: „S-a suit sus, a luat
robia roabă şi a dat daruri oamenilor” (Efeseni 4:8). „Pentru că noi nu ne
uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se
văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice“ (2 Cor. 4:18). În
discursul ținut în fața filosofilor din Atena, apostolul Pavel a vorbit despre
realitatea lumii transcendente și despre neputința umană de a pătrunde în
hiperspațiu din cauza limitărilor impuse de Dumnezeu din cauza păcatului: „Dumnezeu
care a făcut lumea şi tot ce este în ea este Domnul cerului şi al pământului şi
nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini
omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa,
suflarea şi toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi
dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite
vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu
şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare
din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi
unii din poieţii voştri: Suntem din neamul Lui… ”(Fapte 17:24-28). Hiperspațiul
realității din cel de al treilea cer are dimensiuni multiple, făcând posibile
manifestări greu de acceptat de cei prizonieri încă în continuumul spațiu-timp
din această lume materială. Făpturile din hiperspațiu, îngeri sau demoni se pot
materializa sau dematerializa (apar și dispar din lumea noastră), și evoluează
indiferente la condițiile restrictive ale materiei. Două legiuni de demoni pot
încape într-un singur îndrăcit, ca și-ntr-o turmă întreagă de porci (Marcu
5:1-11), martori la răstignire sunt „mai mult
de douăsprezece legiuni de îngeri” (Mat. 26:53), iar
făturile cerești „descries” în vedeniile lui Ezechiel sau Ioan sunt așa de
complexe că imaginația omenească este neputinciosă să le deseneze. Finalul
Apocalipsei descrie o creație nouă în care limitele și separarea dintre
Dumnezeu și oameni va dispare. Ne va fi dat accesul la hiperspațiu și vom fi
reintegrați în lumea minunată a prezenței dumnezeirii din care am fost
„alungați” din cauza căderii în păcat a lui Adam și a Evei. Apocalipsa este
cea mai profetică dintre cărțile Bibliei și ea ne propune incursiuni
transcendente dincolo de experiențele umane obișnuite în sferele înalte ale
celui de al treilea cer. Acțiunea cărții presupune o alternare de planuri de
desfășurare a acțiunilor între evenimentele petrecute pe pământ și
descoperirile evenimentelor „de dincolo”. Punctul de vedere al informațiilor
este uneori terestru, iar alteori ceresc. Cei care nu au capacitatea să
intuiască diferența dintre lumea nostră cu limitările ei cronologice de timp
secvențial și de spațiu material și lumea mult mai complexă a unui cer cu mult
mai multe dimensiuni în care apare timpul profetic, panoramic, exponent al
omniștiinței, nu vor pătrunde niciodată mesajul Apocalipsei. Aceasta este cauza
pentru care această carte a fost declarată de unii drept „o carte pecetluită”,
imposibil de înțeles sau o sumă de metafore și figuri de stil „codificate” ale
căror semnificații s-au pierdut odată cu trecerea primei generații de creștini.
Catalogată astfel, Apocalipsa a devenit pentru mulți o carte opțională, ocolită
de majoritatea creștinilor. Comentariul meu caută să spulbere acest mit și să
ajute cititorii sinceri să citească și să înțeleagă limpede mesajul
Apocalipsei. De aici s-a născut și titlul comentariului: „Chemare la
transcendență”. Apocalipsa este fascinantă! Ea este o succesiune de
scene care se petrec când pe pământul în care lucrează imanența divină, când în
cer, acolo unde există transcedental un Dumnezeu și ființe care au acces la o
cunoaștere instantanee. Ei au posibilitatea să se plimbe după plac în trecut,
prezent și în viitor. Cei de acolo „alunecă pe axa timpului” înainte și înapoi,
după plăcerea și preocuparea lor de moment. Diferența dintre ei și noi este că
noi vedem evenimentele succesiv, ca pe vagoanele unui tren care trece prin fața
noastră pe peronul gării, iar ei văd tot trenul dintr-o dată, toate vagoanele,
de parcă le-ar privi de pe un munte, dintr-un avion sau și mai de sus, de
dincolo de cosmos. Iată una din exprimări care caracterizează accesul în
realități cu mult mai multe dimensiuni: „Har şi pace vouă din partea
Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine” (Apocalipsa
1:4). „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul
Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic” (Apocalipsa
1:8). De la înălțimea transcendenței, multe din afirmațiile Apocalipsei
sunt „anticipative”, numind lucruri care nu s-au realizat ca pe lucruri deja
realizate: „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat
de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi
preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii
vecilor! Amin” (Apoc. 1:5-6). Vom parcurge Apocalipsa asemeni unei
transmisii de televiziune în care camera de luat vederi este când pe pământ,
când în cer,iar în final vom afla despre o lume viitoare nouă, în care imanentul
și transcendentul vor face casă comună, într-o creație nouă, cu realități
fascinante, dar imposibil de înțeles dincolo de descrierile surprinzătoare din
debutului eternității. Neputincioși să facă saltul transcendental, majoritatea
celor ce predică din Apocalipsa se opresc la primele 3 capitole care vorbesc
despre analizarea celor șapte biserici din lumea noastră. Atât putem pricepe
ușor și atât suntem gata să spunem. Cine nu poate face „saltul” necesar din
debutul capitolului 4 și nu este în stare să „se suie aici”, în hiperspațiu, ca
să experimenteze perspectiva lui Dumnezeu asupra evenimentelor, va avea mari
dificultăți să priceapă ce se întâmplă în restul cărții. „Nu-i bai!”, cum spun
ardelenii. Chiar și așa, redusă la informațiile pe care încercăm să le explicăm
rațional, bazați pe experiențele noastre de acum și introduse forțat în
tabelele noastre „cronologice”, Apocalipsa tot ne este de folos și este
absolut esențială pentru bunăstarea noastră spirituală. Un comenator care a
patinat doar pe suprafața Apocalipsei a ajuns s-o prețuiască pentru liniștea
sufletească pe care a primit-o în urma citirii ei. Iată concluzia lui: „Nu
înțeleg ce este greu în cartea Apocalipsei! Mesajul ei profetic este foarte
simplu: Acum este așa și așa, și rău și bine - capitolele 1- 5
; Înainte sa fie mai bine va fi și mai rău - capitolele 6
-19; După ce va fi însă cel mai rău va fi dintr-o dată cel mai bine -
capitolele 20 - 22. Aceasta este cea mai bună veste care ni se
putea da. Am citit cartea și am aflat că la sfârșit Dumnezeu și cei ce se dau
de partea Lui câștigă!”
O scurtă prezentare a Apocalipsei:
Titlul: În original, cartea poartă numele:
„Apokalypsis Iesou Christou” - ,,Descoperirea lui Iisus Hristos”. În
Vechiul Testament Îl vedem pe Hristos în profeții.În Evanghelii Îl vedem pe
Hristos în istorie. În Faptele Apostolilor Îl vedem pe Hristos în Biserică. În
Epistole Îl vedem pe Hristos în experiența noastră. În Apocalipsa Îl vedem pe
Hristos în gloria viitoare. Această numire ne atrage atenţia asupra Domnului
Iisus ca sursă şi subiect general al tuturor lucrurilor tratate în textul
cărţii. Nu este vorba despre „niște revelații” date prin Iisus Hristos, cum
cred unii, ci de „descoperirea”, „arătarea” persoanei lui Iisus Hristos ca
răspuns final, total și suficient la toate problemele istoriei. Descoperirea
este unică, la singular, pentru că Iisus Hristos este unic în tot și toate cele
ce există. Ca și primul ei verset, ultimele versete ale cărții vorbesc tot
despre Domnul Iisus Hristos: „Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da,
Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Iisuse!
Harul Domnului Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin” (Apoc.
212:20-21). Cartea cuprinde, nu una, cu ci patru vedenii pe care li
le-a încredințat Dumnezeu lui Ioan. Fiecare dintre aceste patru secțiuni în
care este împărțită natural cartea începe cu o referință la o stare de alterare
a conștientului pentru deschiderea lui spre lumea revelației divine numită „în
Duhul” (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10). Dacă ținem seama de ele, cele patru
vedenii sunt Apocalipsa 1:10 - 3:22; 4 - 16; 17:1 - 21:8 și 21:9 - 22:21).
Autorul: Nu încape nicio îndoială că Cel ce ne
trimite această epistolă despre Sine şi despre desfăşurarea istoriei viitoare
este însuşi Domnul Iisus Hristos. Ioan este numai „instrumental uman”,
„scribul” ales pentru a ne transmite mesajul primit de la Domnul. Numele lui
Ioan apare de patru ori în textul cărţii (Apoc. 1:1, 4, 9; 22:8).
Conţinutul cărţii adevereşte şi el că cel ce a scris-o a fost un
evreu, cunoscător foarte versat în Scriptură, unul dintre conducătorii
spirituali ai Bisericilor din Asia Mică, el însuşi foarte religios şi
foarte convins că mişcarea începută de Hristos va triumfa în curând asupra
forţelor demonice care sunt prezente în lume. Apostolul Ioan corespunde cel
mai bine unei descrieri ca aceasta.
Data: Cartea Apocalipsei a
fost scrisă într-o vreme în care creştinismul intra într-o perioadă de
grea persecuţie din partea autorităţilor din Imperiul Roman. Cei mai
mulţi comentatori sunt de părere că data scrierii trebuie să fi fost în
preajma anului 95 d.H..
Contextul scrierii: Din
momentul în care autorităţile romane au început să impună în imperiu cultul
Cezarului declarat zeu, creştinii - care-L considerau împărat pe Iisus şi
nu acceptau să i se închine Cezarului - au intrat în conflict deschis
cu statul. Apocalipsa îi avertizează pe creştinii din Smirna despre
vremurile grele care vor urma (Apoc. 2:10). Antipa, marturul credincios
(Apoc.2:13) căzuse deja împreună cu alţii, ca primele victime produse de
persecuţie (Apoc. 6:9). Ioan însuşi se găsea exilat pe insula Patmos (Apoc.
l:9), probabil un fel de închisoare a imperiului. Nu este de mirare că, sub
presiunile evenimentelor vremii, unii din Biserică începuseră să predice o cale
a compromisului (Apoc. 2:14-15, 20), care trebuia combătută repede, mai ales
având în vedere vremurile şi mai cumplite care trebuiau să vină.
Conţinutul cărţii: Cartea are ca
scop să-i încurajeze pe cei credincioşi să stea tari în credinţă şi să nu se
plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informează pe cititori că în
curând se va produce confruntarea finală dintre Dumnezeu şi Diavol care se
va solda cu zdrobirea Diavolului şi biruinţa glorioasă a Mielului lui
Dumnezeu. Pînă atunci însă, creştinii sunt îndemnaţi să stea tare şi să se
împotrivească Diavolului chiar şi cu preţul vieţii. Ei trebuie să ştie că au
fost pecetluiţi cu sigiliul veşniciei şi că vor fi răzbunaţi la venirea
Domnului Iisus, când cei răi vor fi pedepsiţi pe vecie, iar cei credincioşi vor
primi cununa răsplătirilor şi intrarea liberă în eternitatea fericită a unirii
desăvâşite cu Fiul lui Dumnezeu.
Există patru şcoli de interpretare ale cărţii
Apocalipsei: cea preteristă, cea idealistă, cea istoricistă şi cea
viitoristă.
Apocalipsa
|
1-3
|
4-19
|
20-22
|
Preteristă
|
Biserici
istorice
|
Simbolic
pentru condiţiile contemporane
|
Simbolic
pentru ceruri şi pentru victorie
|
Idealistă
|
Biserici
istorice
|
Simbolic
pentru conflictul dintre bine şi rău
|
Victoria
binelui
|
Istoricistă
|
Biserici
istorice reale
|
Simbolic
pentru evenimente istorice: căderea Romei, mahomedanism, papalitate,
reformaţie
|
Judecata
finală;
Mileniul (?) Starea eternă |
Viitoristă
|
Şapte
stadii ale istoriei Bisericii
|
Necazul
cel mare.
Judecăţi concentrate asupra Bisericii spostate şi asupra Anticristului. Venirea lui Cristos. |
Împărăţia
de o mie de ani.
Judecata morţilor nelegiuiţi. Starea eternă. |
Postmilenistă
|
Biserici
istorice
|
În
general o intrepretare istoricistă.
|
Victoria
creştinismului asupra lumii
|
Amilenistă
|
Biserici
istorice
|
În
general o intrepretare istoricistă.
|
Venirea
lui Hristos.
Judecata. Starea eternă. |
Premilenistă
|
Biserici
istorice care reprezintă etape istorice
|
În
general o intrepretare viitoristă.
|
Domnie
literală de o mie de ani.
Judecata la marele tron alb. Noul Ierusalim. |
Luându-le pe rând acestea susţin că:
(1) Preteristă - textul
cărţii este simbolic şi legat de evenimentele care au venit asupra Bisericii
în secolul I. Astăzi, cartea are doar un caracter documentar, de mărturie
a ceea ce s-a întâmplat deja şi din care putem scoate principii veşnic valabile.
(2) Idealistă - textul
se adresează unor Biserici reale, dar are numai un caracter simbolic, ilustrând
lupta dintre bine şi rău, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este
redusă la nivelul unei culegeri de fabule.
(3) Istoricistă - textul
este adresat unor Biserici reale, dar capătă un caracter alegoric în care
se poate observa o descriere a istoriei din vremea aceea şi până la vremea
sfârşitului. Apocalipsa este transformată într-o carte de istorie „cifrată”
care poate rivaliza cu oricare carte de istorie din şcolile lumii. În
dosul simbolurilor pot fi recunoscute: căderea Romei, mahomedanismul,
papalitatea, reforma, etc..
(4) Viitoristă - natura
textului şi felul în care trebuie el tălmăcit sunt reglementate de „cheia”
dinApoc. 1:19: „Scrie lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi
cele care au să vină după ele”.Apocalipsa este privită ca o cronică a vieţii
creştine din „vremea Bisericii” şi ca o anunţare a evenimentelor viitoare din
perioada sfârşitului. Spre deosebire de interpretarea istoricistă, această
interpretare nu caută să recunoască istoria trecută a lumii în textul
Apocalipsei. Ea rezervă descrierile din carte pentru evenimente încă viitoare,
care îşi aşteaptă în curând împlinirea.Majoritatea celor care interpretează
„viitorist” cartea Apocalipsei văd în scrisorile trimise celor şapte
Biserici, nu numai nişte epistole cu caracter local, ci descrieri ale unor
etape caracteristice prin care va evolua starea creştinismului până în
vremea sfârşitului (Apoc. 2 şi 3). Restul cărţii nu s-a întâmplat încă.
Evenimentele descrise începând cu capitolul 4 al cărţii se vor declanşa în
preajma sau chiar la cea de a doua venire a Domnului. Capitolul 20 descrie
trecerea prin vremea Mileniului spre vremea judecării omenirii, iar ultimele două
capitole descriu starea de după judecată, în fericirea eternă a părtăşiei cu
Dumnezeu şi cu cerul. Deşi recunoaştem ceva bun în fiecare dintre
cele patru feluri de interpretare, noi recomandăm tuturor metoda viitoristă. Ea
este cel mai aproape de respectarea spiritului Scripturii şi se armonizează cel
mai bine cu ceea ce ştim deja din informaţiile transmise nouă prin intermediul
celorlalte cărţi profetice. Vechiul Testament a vestit, în repetate ocazii,
venirea unei împărăţii în care „Cineva”, venit din linia împărătească a lui
David, va domni la Ierusalim peste Israelul refăcut şi reinstalat în propria
lui țară, extinzându-şi influenţa domniei lui binefăcătoare asupra
tuturor neamurilor lumii. Aceste profeţii sunt atât de clare şi în număr
atât de mare, că a încerca să le „spiritualizezi” pe toate, ar însemna
o necinstire a inspiraţiei Duhului Sfânt asupra autorilor lor. Mai există
şi acel aspect dublu al lucrării mesianice pe care nu l-au putut înţelege
pentru o vreme evreii. Mesia trebuia să vină şi să sufere şi să împărătească.
Este o contradicție în termeni! Astăzi, noi ştim că de fapt a fost vorba
despre două veniri succesive ale Domnului. Prima dată el a venit în Ierusalim
ca să moară pentru păcatele lumii, iar a doua oară se va întoarce în
acelaşi Ierusalim ca să-şi instaureze glorioasa Lui împărăţie. Noul Testament
nu ne spune cât timp va trebui să treacă între aceste două veniri succesive. El
ne dă doar unele evenimente care vor anunţa iminenţa celei de a doua veniri şi
declanşarea crizei mondiale care se va sfârşi cu biruinţa finală a Mielului
(Mat. 24:27-31; 2Tes.2:1-12; 2Tim. 3).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice:
Istoria lumii se desfăşoară între prima şi
ultima carte a Bibliei. Geneza ne arată unde au început toate,
iar Apocalipsa ne arată unde şi prin ce se vor sfârşi toate
lucrurile.
GENEZA
1 - 4
|
APOCALIPSA
19 - 22
|
Dumnezeu
a făcut cerurile şi pământul (1:1)
|
Dumnezeu
face ceruri noi şi un pământ nou (21:1)
|
Facerea
luminii (1:3)
|
Mielul
este lumina (21:23)
|
Domnul
a făcut soarele şi luna (1:16)
|
Nu
va mai fi nevoie de soare şi lună (21:23)
|
Sfârşitul
primei creaţii (2:1)
|
Sfârşitul
celei de a doua creaţii (21:6)
|
Omul
a fost aşezat lîngă un râu (2:10)
|
Omul
va locui veşnic lângă râul cu apa vieţii (22:1)
|
Omul
a mâncat din pom şi a murit (2:17)
|
Omul
va mânca din pom şi va trăi (22:2)
|
Nunta
lui Adam (2:18-23)
|
Nunta
Mielului (19:6-9)
|
Eva,
nevasta lui Adam (2:22-25)
|
Noul
Ierusalim, nevasta Mielului ((21:9-10)
|
Şarpele
a cauzat răul (3:1,13)
|
Şarpele
împiedicat să mai facă rău (20:3)
|
Primul
atac al lui Satan asupra omului (3:1-6)
|
Ultimul
atac al lui Satan (20:7-10)
|
Satan
se arată în grădină (3:1)
|
Satan
dispare în iazul de foc (20:10)
|
O
grădină care a putut fi întinată (3:6-7)
|
Un
oraş care nu va putea fi întinat (21:27)
|
Ruperea
părtăşiei cu Dumnezeu (3:8-10)
|
Reinstaurarea
părtăşiei cu Dumnezeu (21:3)
|
Biruinţa
iniţială a şarpelui (3:13)
|
Biruinţa
finală a Mielului (20:10)
|
Făgăduinţa
primei veniri a Domnului (3:15)
|
Făgăduinţa
celei de-a doua veniri (22:20)
|
Durerea
înmulţită nespus de mult (3:16)
|
Sfârşitul
tuturor suferinţelor (21:4)
|
Blestem
asupra primei creaţii (3:14-19)
|
Înlăturarea
veşnică a blestemului (22:3)
|
Omul
pierde stăpânirea asupra naturii (3:19)
|
Omul
recâștigă stăpânirea asupra naturii (22:5)
|
Cea
dinţii ucidere (4:8)
|
Moartea
nu va mai fi (21:4)
|
Primul
miel ucis pentru oameni (3:21)
|
Ultimul
Miel jertfit pentru oameni (21:14)
|
Închiderea
primului rai (3:23)
|
Deschiderea
celui de al doilea rai (21:25)
|
Îngerii
se opun oamenilor (3:24)
|
Îngerii
îi călăuzesc pe oameni (21:9-10)
|
Omul
este oprit de la pomul vieţii (3:24)
|
Omul
are din nou acces la pomul vieţii (22:14)
|
Semnul
blestemului pe Cain (4:15)
|
Numele
Domnului aşezat pe frunţile oamenilor (22:4)
|
Cain
zideşte prima cetate (4:17)
|
Dumnezeu
trimite cetatea zidită de El (21:2)
|
Apocalipsa este o carte a septadelor
(serii de șapte), ceea ce o pecetluiește ca revelație desăvârșită. Se
vorbeşte despre:
§ șapte
fericiri (Apoc. 1:3; 14:13; 16:15; 19:9 20:6; 22:7,14);
§ şapte
Biserici (Apoc 1:4; 2:1 - 3:22);
§ șapte
scrisori (Apoc. 2:1-3:22);
§ şapte
duhuri (Apoc 1:4);
§ şapte
sfeşnice de aur (Apoc 1:12, 20: 2:1; 4:5);
§ şapte
stele (Apoc. 1:16, 20; 2:1; 3:1);
§ şapte
peceţi (Apoc. 5:1,5; 6:1);
§ şapte
coarne şi şapte ochi (Apoc. 5:6);
§ şapte
trâmbiţe (Apoc. 8:2; 16:1);
§ șapte
îngeri (Apoc. 8:2,6; 15:1,6,7; 15:8; 16:1; 17:1; 21:9);
§ şapte
tunete (Apoc.10:3,4);
§ șapte
mii de morți (Apoc. 11:13);
§ șapte
capete (Apoc. 12:3; 13:1; 17:3,7,9);
§ şapte
semne (Apoc. 12:1, 3; 13:13-14; 15:1; 16:14; 19:20);
§ şapte
cununi împărăteşti (Apoc. 12:3);
§ şapte
urgii (Apoc. 15:1,6,8; 21:9);
§ şapte
potire de aur (Apoc. 15:7: 16:1; 17:1; 21:9);
§ şapte
munţi (Apoc. 17:9);
§ şapte
împăraţi (Apoc. 17:10);
§ și ultimele
șapte vedenii (cap. 20-21).
Cifra „7” reprezintă în simbolistica iudaică
,,numărul complet, perfecţiunea divină”. Ioan scrie ,,divin”, în serii de
septade. Nu degeaba i-au zis cei din vechime ,,Ioan, divinul”. Descoperirea
apocalipsului este scrisă în septade de rotiri a câte șapte, unele în altele,
greu de sistematizat sau de vizualizat, ca un alt mesaj venit din lumea cu mai
multe dimensiuni, ,,slava lui Dumnezeu”, descrisă de profetul Ezechiel, ale
căror roți care învârtesc în mijlocul altor roți (Ezec. 1:16). Septadele
principale care dau osatura cărții sunt:
I. Cele șapte biserici - Apoc. 2:14:22; II. Cele șapte peceți
- Apoc. 6:1-8:5; III. Cele șapte trâmbițe - Apoc. 8:7-11:19; IV. Cele șapte
personaje - Apoc. 12:1-13:18; V. Cele șapte potire - Apoc. 15:1-16:21;
VI. Cele șapte pedepse - Apoc. 17:1-20:15; VII. Cele șapte lucruri noi - Apoc.
21:1-22:5.
Există o simetrie adesea neobservată: Noul
Testament cuprinde scrisori trimise de apostolul Pavel la șapte biserici
distincte: Roma, Galatia, Corint, Efes, Filipi, Colose și Tesalonic. Domnul
Iisus trimite scrisoarea aceasta a Apocalipsei tot la exact șapte biserici:
Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea. Sigur că este de
mirare că Domnul Iisus nu trimite câte o scrisoare și bisericilor din Ierusalim
sau Antiohia, dar această întrebare va trebui să rămână fără răspuns.
SCHIŢA CĂRŢII:
Introducere, 1:1-9:
I. Hristos - încununat în slavă: a.
Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20; b. Scrisorile către cele
şapte Biserici, 2:1-3:22; c. Tronul slavei şi închinarea din cer, 4:1-5:14
II. Hristos ia în stăpânire pământul: d.
Ruperea celor şapte peceti, 6:1-17; Un interludiu: Pecetluirea celor144.000 dinIsrael, 7:vs.1,8; Mulţimea mântuiților din Necazul celMare,
7:9-17; e. Cele şapte trâmbiţe, 8:1-9:21; Un interludiu: Ierusalimul în
vremea Necazului cel Mare, 10-11; f. Cele şapte personaje,
12-13 (femeia însărcinată, pruncul, balaurul roşu, Mihail,
vulturul, fiara, adoua fiară); Un interludiu: Pecetluirea celor 144.000, 14:1-5;
Vulturul cu Evanghelia veşnică, 14:6-7; Avertismente
împotriva închinării la fiară, 14:8-13;
Motivul pentru Armaghedon, 14:14-20; g. Cele şapte potire,
15-21; Un interludiu: Babilonul sub mânia lui
Dumnezeu, 17-18; h. Împărăţia de 1.000 de ani, 20:1-6; i.
Ultima împotrivire şi osânda lui Satan, 20:7-10;
î. Judecatacea din urmă, 22:11-15.
III. Hristos - încununat în Noua Creaţie, Noua Ordine
Mondială: j. Un cer nou şi un pământ nou, 21-22.
Studii în Apocalipsa:
I. Hristos - încununat în slavă: a.
Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20; b. Scrisorile către cele
şapte Biserici, 2:1-3:22; c. Tronul slavei şi închinarea din cer,
4:1-5:14.
Apocalipsa - capitolul 1.
I. Poate o carte să ne dea fericirea? Ce
carte! Ce autor! Ce mesaj! Cartea aceasta este cea mai importantă lectură pe
care o poate face un creștin! Mai mult decât orice ziar, mai mult decât orice
buletin de știri de la televiziune, mai mult decât orice masă rotundă la care
discută specialiștii în sociologie și educație, cartea Apocalipsei este singura
în stare să-ți dea o bucurie constantă, consolidată și certă despre ceea ce
trebuie să fii și să ști. Teologii îți vor spune și ei să nu citești Apocalipsa
că s-ar putea să te rătăcești. Interesant este că Dumnezeu ne spune de exact
șapte ori în cuprinsul textului că celor ce citesc și se conformează poruncilor
din această carte le este rezervată o ,,fericire special” (Apoc. 1:3; 14:13;
16:15; 19:9; 20:6; 22:7, 14). De cine să asculți? De diavol, de ,,teologi” sau
de Dumnezeu? Apocalipsa este singura carte din Biblie care are îndrăzneala să
spună: „Citește-mă și vei afla fericirea”: ,,Ferice de cine
citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi
păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apoc. 1:3).
Ce motive de fericire ne oferă Apocalipsa? Mai
întâi este fericirea de a auzi glasul lui Dumnezeu. Multe alte cărți ale
Bibliei conțin mesaje venite de la Dumnezeu, dar niciuna nu este ca Apocalipsa.
Ea este 100%, de la primul la ultimul cuvânt un mesaj nemijlocit de la
Dumnezeu. Celelalte cărți ale Biblie conțin pe lângă glasul lui Dumnezeu și
narațiuni istorice, pasaje de dialoguri între oameni și chiar vorbe rostite de
Satana, dușmanul lui Dumnezeu. Apocalipsa este însă altfel. Ea are cea mai mare
densitate de mesaj direct din gura lui Dumnezeu. Ea strigă către noi și se
oferă ca sursă de fericire supremă, fericirea de a auzi vocea lui Dumnezeu. La
Sinai, glasul lui Dumnezeu a fost așa de puternic că poporul a cerut ca să nu
le mai vorbească, temându-se că vor muri. În Apocalipsa, Dumnezeu vorbește
altfel! Șansa de a auzi glasul divin nu trebuie luată însă în chip ușuratec.
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos și nu-și împarte slava cu nimeni. Acum
două mii de ani s-a petrecut un eveniment care ne servește drept
avertizare: ,,Irod era foarte mâniat pe cei din Tir şi din Sidon. Dar
aceştia au venit toţi într-un gând la el şi, după ce au câştigat de partea lor
pe Blast, care era mai mare peste odaia de dormit a împăratului, au cerut pace,
pentru că ţara lor se hrănea din ţara împăratului. Într-o zi anumită, Irod
s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui împărătesc şi
le vorbea. Norodul a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!” Îndată
l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi
a murit mâncat de viermi” (Faptele Apostolilor 12:20-23). Apocalipsa
ne promite fericirea de a asculta ce ne spune Dumnezeu, nici mai mult, nici mai
puțin, iar cei care ar îndrăzni să adauge ceva sau să scoată ceva din acest
mesaj divin este întâmpinat cu o avertizare teribilă: ,,Mărturisesc
oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va
adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în
cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii
acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din
cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta. Cel ce adevereşte aceste
lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” Apocalipsa
ne oferă șansa unei fericiri solemne și responsabile. Primul capitol este
îmbibat cu prezența Dumnezeului Triunic. Toate persoanele Trinității sunt
prezentate. Dumnezeu Tatăl este aici. Dumnezeu Fiul este aici și Dumnezeu Duhul
Sfânt este aici: „Har şi pace vouă din partea
Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine şi din partea celor
şapte duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie şi din partea lui
Iisus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi,
Domnul împăraţilor pământului!” (Apoc. 1:4-5a) „Cele șapte duhuri”
sunt probabil o referire la plinătatea de lucrare a diafanei persoane a Duhului
Sfânt. O posibilă certificare a acestei păreri se află în cele șapte
caracteristici ale Duhului prezentate în cartea profetului Isaia: „(1)
Duhul Domnului Se va odihni peste El, (2) duh de înţelepciune şi (3) de
pricepere, (4) duh de sfat şi (5) de tărie, (6) duh de cunoştinţă şi (7) de
frică de Domnul” (isaia 11:2). A treia motivație pentru care
Apocalipsa dă fericire celor ce o citesc și ascultă este certitudinea unui
„Happy End”, a unui sfârșit fericit al istoriei despre care aflăm din cuprinsul
cărții. Odată cu aflarea „scorului final”, participarea noastră la istorie
capătă o dimensiune de anticipare și de relaxare. Siguranța pe care ne-o dă
Apocalipsa ne așează pe un palier existențial al optimismului. Cu siguranță,
Diavolul nu vrea ca tu să citești Apocalipsa! Ori de câte ori Diavolul îți
aduce aminte de trecutul tău, adu-i și tu aminte de viitorul lui. Diavolul știe
că citirea Apocalipsei înseamnă o încărcare cu un optimism al credinței și vrea
să ne țină departe de această „stație de alimentare”. Cartea Apocalipsa
cere adeziunea noastră totală. Ea nu trebuie citită cu răceala unui
savant, ci cu evlavia unui ucenic. Ea ne invită să retrăim copilărește trăirile
extraordinare pe care le-a avut apostolul Ioan! Trebuie să privim cu ochii lui
Ioan, dar și să simțim cu inima lui Ioan. În cuprinsul textului din Apocalipsa
există șapte ocazii în care ni se spune să participăm cu câte un ,,Amin” la
cele descrise acolo (Apoc. 1:6-7,18; 3:14; 5:14; 7:12; 19:4; 22:20-21). Al
treilea motiv de fericire este să descoperim ce forțe extraordinare,
extraterestre și eterne are Dumnezeu la dispoziție pentru împlinirea planurilor
Sale. Apocalipsa nu este descrierea unui conflict dintre Dumnezeu și altcineva
care are forțe egale sau măcar comparabile cu ale Lui. Nu! Apocalipsa ni-L prezintă
pe Dumnezeu suveran absolut peste creație, infinit de mare și de puternic,
căruia nimeni și nimic nu poate să i se împotrivească. Apocalipsa ni-L arată pe
Creator făcând ordine și curățenie în creație.
II. O mărturie din afara spațiului și
timpului:
Nu-i lăsați să vă spună că Apocalipsa nu are
legătură cu realitatea pe care o trăim, ci este doar o culegere de metafore
poetice imposibil de înțeles. Dimpotrivă! Apocalipsa este singura carte care
vorbește despre realitate, despre toată realitatea, nu doar cea închisă îngust
în sfera de spațiu și timp în care existăm noi acum. Apocalipsa ne ia de mână
și ne duce să vedem întreaga realitate a existenței, dincolo de limitele
umane. Cu fiecare capitol al cărții suntem când pe pământ, când în cer,
când aici și acum, când acolo și atunci. Autorul ni se adresează din afara
timpului, fiind singurul capabil să alunece pe axa vremii înainte și înapoi. De
la El aflăm lucruri din trecut, din prezent și din viitor. „Scrie dar
lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele
care au să fie după ele” (Apoc. 1:19). Autorul o poate face
pentru că El însuși locuiește concomitent în trecut, în prezent și în viitor.
Dumnezeu este „atemporal”, etern, capabil să vadă totul complet și
instantaneu. „Har şi pace vouă din partea Celui ce
este, Celui ce era şi Celui ce vine” (Apoc. 1:4b). Dintre toate
pasajele pe care le-aș putea cita în sprijinul celor scrise mai sus am să aleg
această extraordinară „benedicție” așezată, neobișnuit, chiar la începutul
cărții: „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat
de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi
preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, a Lui să fie slava şi puterea în vecii
vecilor! Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi
cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din
pricina Lui! Da, Amin.” (Apoc. 1:5b-7). Trăim o vreme în care
„împărățiile lumii” se află într-un conflict permanent. Cu care dintre ele să
ții? Care va birui până la urmă? America? Rusia? Țările islamice? China?
Apocalipsa ne prezintă, ca și realizată, o altă împărăție, lucrarea desăvârșită
a lui Dumnezeu. Ea este cea care va birui. Ea și le va supune pe toate
celelalte. De unde știm? Din această aparentă greșeală gramaticală care există
în anunțul de mai sus. Autorul Apocalipsei nu ne spune că Dumnezeu „va
face” din noi o împărăție și preoți”, ci că ,,a făcut” aceasta. Timpul
verbal folosit este perfectul compus care identifică „o acțiune petrecută în
trecut și încheiată la momentul vorbirii”. Noi nu vedem încă aceste două
promisiuni realizate, dar Dumnezeu vorbește despre ele la timpul trecut. Pentru
El, ele sunt deja realitate. Putem fi absolut siguri de aceasta. Cât de siguri?
Atât de siguri încât să izbucnim în strigăte de laudă! Pasajul cuprinde două
„benedicții”. Ele sunt așezate în epistolele Noului Testament la finalul
scrierilor, dar în Apocalipsa apar chiar de la început, pentru că
începutul este extraordinar! Anticiparea aceasta profetică are o ilustrație în
ceea ce facem noi la Cina Domnului. Gândiți-vă bine! Ce înțeleg cei „din
afară” când văd că ne strângem în jurul a două simboluri care ilustrează un
trup zdrobit și o baie de sânge? Imaginea sugerează că stăm lângă rămășițele
unuia care a fost înfrânt, care a pierdut lupta, care a fost făcut praf de
adversar. Prin credință însă, noi știm că n-a fost așa. Deși nu L-am văzut față
în față, noi știm că Cel răstignit trăiește! A biruit moartea și este acum
„Domn” așezat de Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor. Îi cântăm cântări de
laudă și comemorăm nu doar moartea, ci și biruințele Sale. Același Dumnezeu
care L-a făcut pe Iisus „Domn și Salvator” (Fapte 5:31), ne-a făcut deja și pe
noi și din noi „o împărăție și preoți pentru Dumnezeu”. Amin și iar Amin!
De două ori Amin și o dată, cât ne țin puterile „Aleluia!” Ca să fim și mai
exacți însă, promisiunea aceasta este „par excellence” pentru credincioșii
evrei. Apocalipsa încununează șirul cărților din secțiunea evreiască a Noului
Testament, după cum 2 Tesaloniceni încununează cu vestea despre Răpire
secțiunea Neamurilor. Putem să ne includem însă și pe noi în promisiunea
împărăției, așa cum ne învață apostolul Petru, unul din „stâlpii” (Gal. 2:79)
bisericii celor tăiați împrejur: „Voi însă sunteţi o
seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un
popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi
puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa
minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi
poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi
căpătat îndurare” (1 Petru 2:9-10). Apocalipsa deci este un mesaj
trimis din eternitate de eternul Dumnezeu despre scopul pe care-L are El cu
noi: să ne facă (ne-a și făcut!) o împărăție și preoți ai Săi.
III. Descoperirea lui Iisus Hristos:
Traducerea românească a preferat să păstreze ca
titlu al cărții termenul din limba greacă: „Apocalipsa”. El
este o transliterare, adică o preluare fără traducere. În alte limbi, titlul
este „Descoperirea” (Revelation în limba engleză). Este vorba
despre un obicei strict evreiesc. Pentateucul, (πεντάτευχος), primele
cinci cărți ale canonului evreiesc sunt identificate prin primele cuvinte cu
care încep. Cărțile erau scrise atunci pe papirus sau pe piei de animale și
făcute sul. Pentru identificarea lor era suficent să se deschidă puțin sulul și
să se citească primele cuvinte ale cărții. Cu timpul, aceste prime cuvinte au
devenit titlul cărții respective:
- Geneza - Bereishit (בְּרֵאשִׁית). Bereishit înseamnă
„La început” (Gen. 1:1); Exodul -Shemot (שְׁמוֹת). Shemot înseamnă
„numele” (Exod 1:1); Leviticul- Vayikra (וַיִּקְרָא). Vayikra înseamnă
„A chemat” (Leviticul 1:1); Numeri- BaMidbar (בְּמִדְבַּר). BaMidbar înseamnă
„în pustia” (Numeri 1:1); Deuteronomul- Devarim (דְּבָרִים). Devarim înseamnă
„cuvintele” (Deuteronom 1:1). După același obicei evreiesc,
Apocalipsa este numită la evrei „Descoperirea”, după primul cuvânt din primul
ei capitol: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu,
ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând”
(Apocalipsa 1:1). Cartea Apocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru,
în toată desăvârşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat,
dar mereu la cârma istoriei, fără să se grăbească şi fără să întârzie,
conducând totul spre împlinirea planurilor Lui măreţe şi desăvârşite.
Apostolul Pavel a anunțat la Atena că Dumnezeu va judeca lumea prin Hristos
(Fapte 17:30-31). Apostolul Ioan ne descopere modul în care El o va face.
Cartea Apocalipsei poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nicio altă carte a
Bibliei nu este mai clară în desfăşurarea mesajului ei. Primele cinci capitole
descriu prima mişcare a acţiunii prin care Hristos este încununat pe
tronul din ceruri. Partea cuprinsă între capitolele 6 şi 20 descrie cea de
a doua mişcare a acţiunii spre încununarea lui Hristos ca Domn pe tronul
terestru. Finalul cărţii înalţă acţiunea spre apogeul încununării lui Hristos
peste toată „noua creaţie”. Cu planul acesta în minte, elementele
particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul şi semnificaţia. În Vechiul
Testament Îl întâlnim pe Hristos în profeții. În Evanghelii, Hristos intră în
istorie. În Faptele Apostolilor, Hristos trăiește prin Biserică. În Epistole,
Hristos este experiența noastră de fiecare zi. În Apocalipsa, Hristos se
întoarce personal în glorie să împărătească pe pământ. Vechiul Testament spune:
„Iată El vine”. Evangheliile Noului Testament spun „Iată El a murit”. Faptele
Apostolilor spune „El a înviat”. Epistolele spun „El salvează oameni”, dar
numai Apocalipsa spune „El domnește peste toți”. Apocalipsa înseamnă
„descoperirea” lui Iisus Hristos. Cele 404 de versete ale cărții cuprind opt
sute de aluzii și citate din Vechiul Testament. N-ar trebui să ne surprindă
pentru că toate temele descrise acolo își trăiesc împlinirea în Apocalipsa,
asemenea râurilor acestei lumi care se varsă până la urmă în imensitatea
oceanelor planetare. Aceasta este o simetrie supranaturală a Bibliei care
pretinde celui ce dorește să înțeleagă Apocalipsa un studiu prealabil al străvechilor
Scripturi evreiești.
IV. Un altfel de Hristos:
Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei,
cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formă literară specifică.
Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje
„apocaliptice”. Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund
simbolice prin care se încearcă să ni se transmită cunoştinţe despre realităţi
care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre bazată pe
experienţă şi simţuri. Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile
descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate
înţelege deoarece textul însuşi ne pune la dispoziţie „cheia” unora dintre
simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sunt îngeri, sfeșnicele sunt
Biserici - Apoc 1:20 - „curva cea mare” este Babilonul, iar
Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului - Apoc
21:9 - 10). Fiul lui Dumnezeu descris în Apocalipsa nu mai este Fiul
lui Dumnezeu cu față umană din Evangheliile întrupării Lui. Descrierea pe care
o găsim în capitolul 1 ni-L prezintă în dimensiunile Lui cosmice. Nu-i de
mirare că apostolul Ioan, obișnuit să stea plecat cu capul pe pieptul lui Iisus
din Nazaret, cade la pământ în fața Hristosului cosmic. În Evanghelii L-am
văzut pe Iisus Hristos la noi acasă. În Apocalipsa Îl privim pe același Fiu al
lui Dumnezeu la El acasă: „În Ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit
înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, care
zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi,
scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam,
Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea”. M-am întors să văd glasul
care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de
aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe cineva care semăna cu
Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi
încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca
lâna albă, ca zăpada, ochii Lui erau ca para focului, picioarele Lui
erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor şi glasul Lui era ca vuietul
unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea
o sabie ascuţită cu două tăişuri şi faţa Lui era ca soarele când
străluceşte în toată puterea lui. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui
ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: Nu te teme! Eu
sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu
în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apoc.
1:10-18). Avem de a face cu Hristosul de după înviere, cu Hristosul
proslăvit și îmbrăcat în slava pe „care o avea la Tatăl, înainte de a fi lumea”
(Ioan 17:5). Este foarte important să citim cu atenție această descriere pentru
că așa se raportează Domnul Iisus la cele șapte biserici. Câte un element al
descrierii Lui va fi prezent în felul în care se prezintă fiecăreia în parte.
Elementele descrierii lui Iisus Hristos sunt prezente și în alte porțiuni
profetice ale revelației Scripturilor. Descrierea părului Său mai apare și în
cartea profetului Daniel: „Mă uitam la aceste lucruri până când
s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos.
Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână
curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui,
ca un foc aprins” (Dan. 7:9). Descriera ochilor Săi mai apare și în
Epistola către Evrei: „Nicio făptură nu este ascunsă de
El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem
a face” (Evrei 4:13). Picioarele Lui sunt „de aramă aprinsă și arsă în
foc”, ceea ce este o aluzie la șarpele de aramă al pedepsei din cartea
Numeri: „Domnul a zis lui Moise: Fă-ţi un şarpe
înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va
trăi. Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină şi oricine
era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia” (Numeri 21:8-9). Glasul
Lui, „ca vuietul unor ape mari” mai apare și în vedeniile din cartea profetului
Ezechiel: „ …ca vâjâitul unor ape mari și ca glasul Celui Atotputernic”
… (Ezec. 1:24). „M-a dus la poartă, la poarta dinspre răsărit. Şi
iată că slava Dumnezeului lui Israel venea de la răsărit. Glasul Său
era ca urletul unor ape mari şi pământul strălucea de slava
Sa. Vedenia aceasta semăna cu aceea pe care o avusesem când venisem
să nimicesc cetatea şi vedeniile acestea semănau cu aceea pe care o
avusesem lângă râul Chebar. Şi am căzut cu faţa la pământ” (Ezec. 43:1-3). Sabia
Cuvântului Său mai apare și în Epistola către Evrei: „Căci Cuvântul lui
Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice
sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi
duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii” (Evrei
4:12). Fiecare dintre elementele acestei descrieri ale Fiului lui
Dumnezeu apar apoi una după alta în fiecare dintre cele șapte scrisori scrise
de Iisus Hristos celor șapte biserici. Ne vom reîntâlni cu ele în capitolele 2
și 3 ale Apocalipsei. Ele subliniază trăsături ale persoanei lui Iisus Hristos
în acțiunile prin care Își manifestă puterea și judecata. Hristosul cosmic sau
„ceresc” este același cu Fiul lui Dumnezeu întrupat printre oameni. Ceva din
slava Lui a fost întrezărită de trei dintre ucenicii Lui pe Muntele Schimbării
la Față: „După şase zile, Iisus a luat cu El pe
Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus singuri de o parte pe un munte înalt.
Acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor. Hainele Lui s-au făcut
strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care niciun înălbitor de pe
pământ n-o poate da” (Marcu 9:2-3). Această descriere nu trebuie în
niciun fel să ne împingă la idolatria unor reprezentări materiale ale Fiului
lui Dumnezeu. Ele sunt doar niște palide reprezentări ale celei de a doua
Persoane a Dumnezeului triunic. Citind-o ne putem face totuși o idee a slavei
după care tânjea Iisus Hristos în timpul anilor „dezbrăcării de Sine”, când s-a
făcut asemenea oamenilor: „Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă
la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea” (Ioan
17:5). „Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine
şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai
dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24). Apostolul
Ioan, care a căzut atunci ca mort la pământ înaintea Lui, ne asigură că va veni
o vreme când vom sta și noi înaintea Lui și-L vom vedea așa cum este: „Preaiubiţilor,
acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom
fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta
El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Apocalipsa
ne descoperă un altfel de Hristos și prin faptul că-L vedem acum stăpân deplin
peste cei vii și peste cei morți: „El Şi-a
pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi
şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii
vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apoc. 1:17-18). Este
un altfel de Hristos și pentru faptul că stăpân peste ce a fost, peste ce este
și peste ce va fi și păstrează o legătură activă cu fiecare biserică: „Scrie
dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie
după ele. Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în mâna
dreaptă a Mea, şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii
celor şapte Biserici şi cele şapte sfeşnice sunt şapte Biserici” (Apoc. 1:19-20).
Capitolele 2-3:
*Capitolul 2:
„Lucrurile care sunt” - Bisericile Apocalipsei:
Cartea Apocalipsei cuprinde și ultimele
cuvinte lăsate de Domnul Iisus către Biserica Lui. Mesajul celor șapte scrisori
din capitolele doi și trei ale cărții, ar putea fi scrise „cu roșu” ca toate
celelalte cuvinte rostite de Domnul Iisus în Evanghelii. Biserica locală nu
poate fi înțeleasă decât în contextul realității sociale în care există.
Ascunsă „la vedere” și totuși accesibilă tuturor, există o cronică a vremurilor
Bisericii mult mai clară și mai corectă decât catrenele lui Nostradamus.
Înclinați spre senzațional, am dat mai multă atenție unor cronici obscure decât
unei istorii detailate și limpezi. Paguba este a noastră! Vă supun atenției,
pentru unii poate pentru prima dată, o analiză a revelației lui Dumnezeu despre
vremea Bisericii Creștine pe pământ. Istoria o confirmă, teologia o suportă.
Numai oamenii o ignoră. Vremurile tulburi revendică însă un astfel de
studiu. „Scrisorile Domnului Iisus către cele șapte biserici din
cartea Apocalipsei” ne vorbesc azi mai impresionant ca oricând. Și noi
care crezuserăm că Dumnezeu a scăpat istoria din mâini, iar ceea ce s-a
întâmplat cu Bisericile în cele XX de secole care au trecut este
inexplicabil! Biserica nu este nici triumfătoare, dar nici înfrântă. Ea
este exact așa cum a știut Dumnezeu că va fi. Destinul ei nu este să instaureze
Împărăția până la marginile pământului, ci doar să ducă Evanghelia până acolo
și să facă ucenici, nu toate neamurile, ci din toate
neamurile. Cine citește cu atenție va vedea clar lucrul acesta. Istoria este a
lui Dumnezeu, nu a Bisericii. Biserica poate să se clatine, să se compromită
sau să se sufoce sub persecuție sau sub belșug. Dumnezeu știe de mult lucrul
acesta și ne-a spus cum să ne raportăm la realitatea contemporană a fiecărei
epoci istorice ca să ne putem număra în final printre biruitorii vrednici de
răsplata cerească ! În același timp, adresez acest studiu naivilor
necunoscători și visători care ne spun mereu: „Frate, nu mai este biserica ce a
fost altădată! Trebuie să ne întoarcem la ceea ce a fost biserica în primul
secol.” Analizând cele șapte biserici așa cum le analizează Dumnezeu, îi întreb
pe acești visători idealiști: „În care dintre cele șapte biserici din primul
secol descrise în Apocalipsa v-ați întoarce? Cu care din ele ați vrea să semene
biserici noastră? Dacă nu găsiți vreuna din aceste șapte, poate că găsiți una
din cele șapte cărora le-a scris apostolul Pavel.” Nici vorbă, n-avem la ce să
ne întoarcem! Toate bisericile și fiecare în parte și-au avut defectele ei.
Atâta vreme cât vor fi alcătuite din oameni care mai trăiesc încă în trup,
bisericile vor fi imperfecte și pline de tot felul de probleme. Cum ar putea
exista o biserică perfectă alcătuită din oameni imperfecți? Dumnezeu a făcut în
așa fel ca fiecare biserică să poată avea parte de biruință. Dacă m-ați întreba
pe mine: „Din ce biserică v-ar plăcea să faceți parte?”, v-aș răspunde: „Mi-e
indiferent! Important este să fiu unul din „biruitorii“ pe care-i are Dumnezeu în
fiecare dintre ele!” Vă avertizez că este un studiu dens. Vă promit însă că
inima și mintea vi se vor umple de uimire și de admirație față de Dumnezeu,
„Cel ce pe toate le stie” ! Lectură placută și rugăciune inevitabilă !
Introducere: Când
și-a făcut apariția în lume, creștinismul a apărut pe fundalul existenței
Imperiului Roman, a cultului zeilor păgâni și ai filosofiei grecești. În
confruntarea cu aceste trei elemente, creștinismul a părut când biruitor, când
biruit. Modelarea a fost reciprocă, așa că până la urmă n-au câștigat nici
Imperiul, nici religiile păgâne, nici filosofia și nici creștinismul.
Rezultatul n-a fost un Imperiu creștin, ci un creștinism imperial, numit nu
întâmplător „catolic” (general, mondial). Conflictul dintre Imperiu și Biserică
s-a încheiat printr-o alianță. Și de o parte și de alta s-au făcut
compromisuri: Imperiul a proclamat creștinismul „religie de Stat cu statut
preferențial”, iar biserica a acceptat să se supună scopurilor Imperiale. S-a
format astfel: „Sfântul Imperiu Romano-Catolic”. Stafia acestui Imperiu a
continuat să bântuie Europa, mult după căderea politică a Romei. Carol cel
Mare, sau Charlemagne, cum îl preferă francezii, a fost exponentul primordial
al Imperiului. Napoleon și Hitler au încercat și ei să restaureze măreția
Imperiului. Visul lor de dominație mondială a fost de scurtă durată. Cel de al
treilea „reich”, al germanilor, care trebuia să dureze „o mie de ani” s-a
prăbușit și el în țăndări. Fragmentele Imperiului trăiesc astăzi visând și
complotând în secret la o reorganizare mondială. Peste ea stă să apară
„Antichristul” pentru o ultimă înfruntare între Dumnezeu și Diavol. Despre
această încleștare nemaipomenită și despre deznodământul ei ne vorbește pe larg
extraordinara carte a „Apocalipsei”. Cristalizând cele de mai sus, putem spune
împreună cu Henry H. Halley, în „Dicționarul Biblic” că: „Nu vom
putea înțelege condiția actuală a creștinătății decât privind-o în lumina
istoriei”. Harnack, un mare istoric al mișcărilor creștine a fost
de părere că „Biserica Ortodoxă este creștinismul primitiv plus filosofia
greacă, Biserica Romano-Catolică este creștinismul primitiv plus păgânismul
grec și roman, iar Biserica Protestantă este încercarea de a elibera
creștinismul primitiv pur de sub toate formele de păgânism”. Pentru a înțelege
diferitele tipuri de Bisericii locale așa cum există ele astăzi, cel mai bun
lucru pe care-l putem face este să ne întoarcem la cartea Apocalipsei.
Conținutul ei ne așează înainte punctul lui Hristos de vedere asupra evoluției
Bisericii. Ceea ce șochează în mănunchiul de scrisori din capitolele doi și
trei ale cărții este că niciuna nu este adresată Bisericii din Ierusalim sau
Bisericii din Antiohia, cele două centre principale de răspândire a
creștinismului din primul secol. Surprinzător este și că niciuna din scrisori
nu este adresată bisericilor din Atena sau Corint. Șocantă, mai ales în lumina
pretențiilor catolicismului este și o scrisoare adresată bisericii din Roma!
Fără nicio îndoială, din mulțimea de biserici aflate atunci în existență,
Domnul Iisus a ales să se adreseze numai și tocmai acestor șapte. Este un act
deliberat, selectiv și sugestiv. El scrie doar acestui grup restrâns de
biserici locale din Asia Mică, în teritoriul pe care-l ocupă astăzi Turcia. Cum
trebuie să analizăm noi aceste scrisori și care trebuie să fie aplicația pentru
bisericile contemporane? Aceste Biserici pot fi analizate: 1.- Istoric, ca
șapte Biserici locale reale, cu probleme specifice. Aceste Biserici au existat
pe vremea apostolului Ioan și au făcut ținta preocupărilor lui pastorale; 2.-
Tipologic, ca șapte „tipuri” de biserici locale. Asemenea Biserici au
existat și există pretutindeni pe fața pământului; 3.- Profetic, ca
șapte „etape cronologice” prin care va trece Biserica în istoria ei multimilenară
dintre Rusalii și Răpire. Din acest punct de vedere, Bisericile Apocalipsei
reprezintă șapte condiții specifice anumitor perioade distincte din istorie. În
descrierea lor putem recunoaște elemente caracteristice bisericii primare,
bisericii din Evul Mediu, bisericii din perioada Reformei, etc.. Toate aceste
trei interpretări sunt reale, corecte și recomandabile. Din studiul lor vom
putea înțelege mai bine „diversitatea” posibilă a diferitelor Biserici,
„suveranitatea” lui Hristos peste Biserica Sa, în orice stare s-ar afla
aceasta, „tratamentul” pe care îl recomandă Hristos diferitelor tulburări din
viața Bisericii și „perspectivele” veșnice care îi așteaptă ca răsplată pe cei
ce, rămânând în Biserică, biruiesc valul apostaziei generale și-I rămân
credincioși lui Hristos.
1. Biserica din Efes:
Efesul a fost una din cetățile majore ale Asiei
Mici, un important centru de cultură din Imperiul Roman. Deși orașul ajunsese
celebru pentru Templul zeiței Diana, mulți din locuitorii lui s-au încreștinat
prin mărturia apostolului Pavel. Mai târziu, Pavel l-a trimis pe Timotei să
păstorească această biserică (Fapte 19 - 20). Una din cele mai importante
epistole ale apostolului Pavel a fost trimisă către biserica din Efes. Tot la
Efes a slujit în ultima parte a vieții lui și apostolul Ioan. Nu este de mirare
că cei credincioși din Efes erau corecți din punct de vedere doctrinar și
rezistaseră necompromiși sub atacul învățătorilor mincinoși. Efesul s-a răcit
însă în dragoste, iar aceasta i-a cauzat în final dispariția. Observați din
text că cei din biserica Efesului n-au „pierdut” dragostea dintâi, ci „au
părăsit-o”. Este o mare diferență în cele două. A fost un act de voință. De
aceea și leacul pe care li-l recomandă Domnul Iisus este tot unul de voință: „Întoarce-te
la faptele tale dintâi”! Nimeni nu poate porunci
sentimentelor, dar toți putem face faptele dragostei dintâi. Când le vom face,
Dumnezeu ne promite că vor urma și sentimentele, ca în orice relația a
dragostei. Răsplata promisă biruitorilor din Efes este accesul la pomul vieții
descris în Geneza și Apocalipsa. Dragostea are acces la o viață de calitatea
veșniciei, de aceea se și zice: „Dacă dragoste nu este, nimic nu este!”
Tipologic, Biserica din
Efes reprezintă bisericile cu învățătură corectă, dar lipsite de dragoste și
căldură spirituală. Între Marta și Maria, Dumnezeu o laudă întotdeauna pe
Maria, pentru că ea „și-a ales partea cea bună” (Luca
10:38-42). Dumnezeu nu se mulțumește cu faptele noastre, El ne vrea pe noi
înșine. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” (Ioan
21:16).
Istoric, Efesul reprezintă etapa Bisericii
primare (secolul I). Dacă și despre ei, care erau credincioși din generația
imediat următoare apostolilor s-a putut spune că și-au pierdut dragostea
dintâi, cu cât mai mult ne paște acest pericol pe noi, cei de astăzi?
SECOLUL I:
• Cuvintele și faptele Domnului Iisus sunt colectate și
încredințate spre păstrare în scris. Apar toate cărțile Noului Testament.
• Apare prima generație de lideri ai Bisericii de după
apostoli. Stăruiește încă nădejdea în revenirea iminentă a Domnului Iisus.
Creștinii așteaptă cu nerăbdare „sfârșitul.”
• Evanghelia este răspândită până la marginile Imperiului
Roman, în unele instanțe, chiar peste granițele Imperiului.
• Bisericile creștine apar mai ales în preajma sinagogilor
evreiești răspândite prin Imperiu. Noua mișcare este considerată de mulți doar
o sectă dezidentă a iudaismului.
• Biserica creștină trece printr-o criză majoră în urma
căreia își găsește destinul de credință universală, îndepărtându-se și
delimitându-se clar de rădăcinile evreiești.
• Creștinismul, după o perioadă de „gestație” în iudaism, își
capătă propria identitate. La aceasta contribuie mult criza prilejuită de
revolta evreiască din anul 70. Creștinii refuză să participe la luptele împotriva
romanilor și se refugiază la Pela (în Iordania de azi).
• În anul 90, la Jamnia, evreii confirmă canonul scripturilor
evreiești. Creștinii își însușesc punctul evreiesc de vedere și acceptă
canonizarea acelorași cărți.
• Persecuția lovește crunt. În „Antichitățile” sale,
istoricul Iosif Flavius își exprimă mirarea că „acești creștini încă mai există
spre sfârșitul primului secol.”
• Persecuții majore sub Nero, care, în anul 64, dă vina pe
creștini pentru incendierea Romei. Creștinii sunt folosiți ca torțe vii pentru
iluminarea sărbătorilor imperiale din grădinile Romei.
• Împăratul Domițian pretinde ca lumea să i se închine
considerându-l „Domn și Dumnezeu”. În timpul domniei lui, Ioan scrie cartea
Apocalipsei, iar creștinii de peste tot își dau seama cât de potrivite sunt
cuvintele în care este scris „Cine” este „Singurul vrednic
să primească toată cinstea și slava”.
Anul 100, la două generații după
Hristos. 0,6% din populația lumii este „creștină” (70% dintre ei sunt din afara
rasei albe. 28% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este deja
tradusă în 6 limbi. Un număr de aproximativ 25.000 de creștini au murit ca
martiri (o rată de 37 de martiri pe an).
2. Biserica din Smirna:
Biserica din Smirna este corespondentul
simbolic al Bisericii care trăiește sub persecuție. Scrisoarea care i-a fost
adresată de Domnul Iisus este unică din cel puțin două puncte de vedere:
absența oricărei critici din partea Mântuitorului și lipsa unor aparente
defecte.Smirna a fost un oraș portuar bogat, cunoscut pentru supunerea față de
Roma și zeii ei păgâni. S-ar prea putea ca Biserica de acolo să fi luat ființă
prin lucrarea apostolului Pavel în călătoria lui spre Efes. (Fapte 19:10).
Creștinii de acolo au fost crunt persecutați și de romani și de evrei și forțați
să trăiască într-o sărăcie lucie. Sigur, nici această Biserică nu a fost
perfectă. Totuși, sub focul curățitor al persecuției, se pare că în rândurile
ei au rămas numai cei sinceri și gata să „plătească prețul”. Nu este o
coincidență că, dintre toate cele șapte biserici amintite în Apocalipsa, numai
Smirna și Filadelfia, singurele pe care Hristos nu le mustră, au continuat să
existe de-a lungul secolelor. Astăzi, Smirna (Izmir) are o populație de
aproximativ 4,2 milioane de locuitori, dintre care un mare procent se declară
creștini. Remarcați cum se prezintă Domnul Iisus la începutul acestei
scrisori „Cel ce a murit și a înviat”și cum îi vorbește în termeni
de viață și moarte: „Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa
vieții”, „Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a
doua moarte”. Din cea de atreia expresie derivă postulatul
doctrinar: Cine se naște o singură dată, moare de două ori, dar cine se naște
de două ori (nașterea din nou) nu va muri decât o singură dată!” Este o
mângâiere pentru cei chemați să treacă prin chinurile persecuției: după moarte
urmează învierea! În cântarul lui Dumnezeu, această Biserică aparent săracă
este foarte bogată. „Smirna” este numele unei substanțe care trebuie zdrobită
pentru a împrăștia mireasma. „Sângele martirilor este sămânța creștinilor”.
Istoric, Biserica din Smirna reprezintă biserica sub persecuția cezarilor
romani. „Zece zile de necaz” au fost zece valuri de persecuție care s-au abătut
asupra creștinilor în secolele II și III. A fost timpul catacombelor, al
creștinilor aruncați la fiare sălbatice sau arși pe rug pentru distracția
cetățenilor Romei.
SECOLUL II:
În ciuda așteptărilor generale ale creștinilor,
Domnul Iisus încă nu a revenit. Biserica simte nevoia să se organizeze pentru a
duce mai departe lucrarea Evangheliei, pentru a înfrunta persecuția și pentru a
putea combate răspândirea ereziilor. Rolul și slujba presbiterului
(episcopului) devin preponderente. Continuă persecuția, dar, mai mult decât
persecuția din afară, Biserica este amenințată de „ereticii” dinăuntru.
Învățăturile mincinoase se grupau sub numele de:
GNOSTICISM - Un fel de mișcare „new age” care se pretindea
deținătoarea unei forme speciale de „cunoaștere.”
MARCIONISM - O încercare de a reduce numărul scrierilor
„inspirate” doar la câteva din cele pe care le avem astăzi.
MONTANISM - O mișcare „carismatică” dinamizată de apariția
unor „revelații noi”, cu caracter profetic și cu un caracter de critică
ascuțită față de toți ceilalți creștini.
Apar „apologeții”, apărători ai credinței
creștine. Doi dintre cei mai importanți sunt Irineu și Iustin Martirul.
Bisericile creștine nu au statut legal, nu sunt îngăduite în deliberările
sociale și nu dețin clădiri proprii. Pretutindeni, persecuția este o
eventualitate foarte posibilă. Mărturia publică continuă cu o forță
irezistibilă. Oamenii sunt puternic impresionați de faptul că adepții lui
Hristos nu se leapădă de credință nici atunci când sunt dați la moarte.
Exemple: martirajul episcopului Policarp în virstă de 84 de ani (155) și un grup
numeros de creștini torturați și aruncați apoi la fiare sălbatice în Lyon
(177). Ariile cu densitatea cea mai mare de creștini continuă să fie Asia Mică
și Nordul Africii. Crește numărul creștinilor din Roma. Creștinismul se
răspândește ca un foc de miriște în toate păturile sociale. Calistus - un fost
sclav - este promovat ca episcop al bisericii din Roma. El este cel dintâi care
pretinde că scaunul episcopal din Roma trebuie să se bucure de o importanță
specială.
Anul 200, la șase generații după
Hristos, 3,5% din populația lumii este creștină (68% dintre ei sunt în
continuare din afara rasei albe). 32% din totalul populației lumii este
evanghelizată. Biblia este tradusă în șapte limbi. Totalul martirilor din era
creștină a crescut la peste 80.000 (rata este acum de „numai” 48 de martiri pe
an).
SECOLUL III:
La debutul secolului, Edesa (Urfa în Turcia de
azi) devine primul „stat creștin.” Împăratul Septimius Severus (202-211) îi
persecută pe creștini. El interzice convertirea la creștinism. Generația de
după el trăiește un timp de pace și libertate. O perioadă de extraordinară
creștere și răspândire a credinței. Africa de Nord este un centru cheie al
creștinismului. Numai Egiptul are peste un milion de creștini la sfârșitul
secolului III. Cartagina și Alexandria sunt două focare de dezvoltare a
teologiei creștine. Printre liderii de acolo: Origen, Tertulian, Clement din
Alexandria.
248 - Roma aniversează 1.000 de ani de existență. Veselia
generală este temperată de invaziile popoarelor migratoare de dincolo de
granițele Imperiului.
250 - Decius declanșează cea dintâi persecuție generală a
creștinilor. Fiecare persoană este obligată să pună tămâie pe altarul păgân și
să prezinte un certificat eliberat cu această ocazie.
Biserica este confruntată cu problema celor
care „s-au lepădat” public din cauza persecuției, dar s-au pocăit și vor să fie
reprimiți. Problemele bisericii nu sunt doar de natură politică, ci și
filozofică. Porfirius scrie o lucrare intitulată „Împotriva creștinilor”, în
care îi atacă pe apostoli, pe liderii contemporani ai bisericii, Evanghelia și
Vechiul Testament. În 245, Origen răspunde atacurile unui anumit Celsus,
exponent al învățăturii gnostice în urmă cu 70 de ani și, evident, încă un mare
pericol pentru integritatea învățăturii creștine. Crește rolul presbiterului
local, numit deja în lumea greacă „episcopos.” Cu puțin înainte de anul 300,
Antonius pleacă în deșert ca „pustnic”, întemeind astfel o treaptă intermediară
spre „călugăria” (monasticismul) de mai târziu. Ea avea să se dezvolte ca un
protest împotriva creștinismului lumesc și ca o alternativă de apropiere spre
Dumnezeu prin „contemplație.”
Anul 300: la 9 generații după
Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 10,4% (66,4% din afara rasei
albe). Lumea este evanghelizată în proporție de 35%. Biblia este tradusă în 10
limbi. Numărul total al martirilor din era creștină se ridică acum la 410.000
(rata secolului este de 1.540 pe an).
3. Biserica din Pergam:
Pergam, aflat la nord de Smirna în ceea ce este
astăzi Turcia era cunoscut prin mulțimea templelor și prin închinarea senzuală
la zeii păgâni. Locașurile de cult păgân era sedii ale prostituției. Cel
mai impozant dintre toate templele păgâne era cel dedicat lui Zeus. După
căderea Babilonului, Pergamos a devenit centrul mondial al religiei
misterelor. Pe lângă aceasta, trei temple impunătoare din oraș patronau
închinarea la cezarii Romei. Unul din zeii principali din Pergam era
Esculapius, zeul vindecărilor, reprezentat printr-un șarpe. Simbolul circula pe
banii orașului și pe sigiliile locale. Pentru cei care vreți să pricepeți,
textul scrisorii indică faptul că Dumnezeu percepe în spatele tuturor acestor
religii păgâne activitate demonică: „ … locuiești acolo unde este
scaunul de domnie al Satanei”, „acolo unde locuiește Satana”. Religia
Greciei, cu panteonul ei de zei carnali care se culcau cu femeile oamenilor și
dădeau naștere unor semi-zei ca Hercules, a fost o nostalgică amintire a
vremurilor descrise în Geneza 6, când Satana a demonizat prin contaminare rasa
umană, iar Dumnezeu a trebuit să o nimicească prin potop. Idolatria nu este
doar o boală a imaginației. Este mult mai peiculoasă decât așa ceva. Aduceți-vă
aminte de cuvintele apostolului Pavel: „Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc
neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să
fiţi în împărtăşire cu dracii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi
paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la
masa dracilor” (1 Corinteni 10:21). Scrisoare prezintă un fel de alternativă
a două săbii: violența persecuției împotriva creștinilor (ilustrată prin
uciderea lui Antipa) și violența interveniei divine: „Iată ce zice Cel
ce are sabia ascuțită cu două tăișuri”, „Voi veni la tine
curând și Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele”. Singura
șansă a acestei biserici este o pocăință grabnică și totală.
Tipologic, Biserica din Pergam reprezintă bisericile
„măritate cu lumea”. În traducere, „pergamus” înseamnă „căsătorie”. Sub
presiunea sistemului religios și politic, creștinii din Pergam au fost gata să
facă orice compromis, numai să supraviețuiască. Cei credincioși adevărului, ca
acest „Antipa” amintit în scrisoarea Domnului Iisus, au trebuit să plătească cu
viața ascultarea și credincioșia lor față de Iisus, Mirele etern. Unei astfel
de biserici, Domnul Iisus i se prezintă ca „Cel ce are sabia
ascuțită cu două tâișuri”. El este gata să se războiască cu
nelegiuiții care au intrat în Biserică. Sabia cu două tăișuri este Cuvântul lui
Dumnezeu (Evrei 4:12). Un astfel de tip de biserică este îndemnată să se
pocăiască. Învățătura lui Balaam, amintită în text, este compromisul spiritual
care duce întotdeauna la descompunere morală (Num. 25). „Nicolaiții”, despre
care se vorbește, au fost adepții unui curent de îngăduință și indulgență față
de cei ce trăiau în păcat. Ei au pervertit învățătura harului. Apostolul Pavel
a avut mult de luptat cu această grupare (Rom. 6:1,15; 8:1).
Istoric, Pergam este Biserica Romei în
secolele IV-VI. Începând cu Constantin cel Mare, cezarii romani și-au schimbat
atitudinea față de creștinism. Ei au legalizat Biserica, dându-i chiar un
statut preferențial, și au asimilat-o în sistemul politic pentru manevrarea
maselor. Termenul folosit a fost „catolică”, cu înțelesul de caracter
„general”, „universal”. Ideea era că toți oamenii trebuiau cuprinși cât mai
repede în sânul Bisericii. Așa s-a născut Biserica totală și totalitară, după
chipul și asemănarea „Imperiului”. Este de remarcat că Domnul Iisus, în
scrisoarea pe care i-o trimite, nu reneagă nici măcar o asemenea Biserică. El îi
atrage însă atenția că va veni asupra ei cu „sabia Cuvântului”, ceea ce s-a și
întâmplat în timpul Reformei lui Martin Luther. Cu Pergam, persecutații ajung
să persecute. Aliată cu Imperiul Roman, biserica a trebuit să manifeste
„nerăbdarea” cezarilor în fața ezitării cu care erau întâmpinate dorințele de
unificare și de instituționalizare. În multe locuri, cetățenii Imperiului care
refuzau să se „încreștineze” au început să fie persecutați. Agresivitatea
bisericii creștine s-a transformat dintr-o propovăduire persistență într-o
constrângere sprijinită cu mijloacele puterii politico-administrative. Cum a
fost posibil? La insistențele nerăbdătoare ale lui Constantin și mai ales ale
cezarului de după el, Teodosiu, „sinodurile episcopilor creștini” au renunțat
la învățătura „totalei libertăți de conștiință” și au introdus „doctrina
încreștinării forțate”. Această modificare de doctrină a fost sprijinită cu o
inacceptabilă „tălmăcire” a uneia din pildele Domnului Iisus. Este vorba despre
pilda celor poftiți la cină (Luca 14:15-24). Prin această pildă, Domnul Iisus
i-a răspuns unuia care a zis, aparent evlavios, „Ferice de acela care va prânzi
în Împărăția lui Dumnezeu!” Ideia pildei este că „doritori teoretici” sunt
mulți, dar cei care sunt gata să lase preocupările înșelătoarei vieții de acum,
pentru a se gândi și pregăti pentru împărăția viitoare sunt, din păcate, foarte
puțini. Într-unul din ultimele versete ale pildei, „stăpânul” care își poftise
musafirii, exasperat că ei n-au venit și că încă mai este loc în sala de ospăț,
i-a zis robului său: „Ieși la drumuri și la garduri și pe cei ce-i vei găsi,
silește-i să intre, ca să mi se umple casa” (Luca 14:23). Acest „silește-i să
intre” (răstălmăcit cu bună știință) a devenit deviza „încreștinării forțate,”
dictate de puterea imperială. Unii dintre Părinții Bisericii au început să
recomande pe față „încreștinarea forțată”. Augustin din Hippo declara că este
preferabil ca oamenii să fie aduși la Dumnezeu prin învățătură și sfătuire, dar
că, în situația când acestea nu dau rezultatele dorite, trebuie folosită forța
și pedeapsa: „Mulți trebuiesc aduși ca slugile cele rele, forțându-i să intre
cu nuiaua suferinței. Vor avea apoi timp să crească singuri la un nivel de
spiritualitate înaltă. Domnul însuși ne-a spus că musafirii au fost mai întâi
invitați să vină de bună voie la marele ospăț, apoi, când n-au vrut să se
conformeze, au fost siliți să intre”. Prin ceea ce s-a făcut atunci, biserica
creștină a ajuns să fie compusă din trei categorii de „credincioși“: credincioși
din convingeri personale, credincioși din interese personale și credincioși din
teama de represalii. Puritatea bisericii a fost alterată, iar conștiința umană
a fost îngenuncheată cu forța. În timp, biserica a preluat chiar funcțiile și
puterea Imperiului și a devenit singura autoritate supremă admisă în societate.
Acesta este motivul pentru care perioada de istorie începută în secolul IV este
supranumită „Dark Ages - epoca întunecată” sau „Middle Ages” - Evul Mediu. Prin
anumite colțuri ale lumii, umbrele acestei epoci mai dăinuiesc și astăzi.
Dumnezeu nu poate suferi păcatul. Mana ascunsă și piatra cu numele tainic
despre care se amintește în promisiunea făcută celor biruitori subliniază
relația personală pe care o dorește Dumnezeu cu cei credincioși. În Pergam nu
se mai știa cine este adevărat creștin. Între mulțimile creștinilor „de nume”
existau însă și unii cărora Domnul era pregătit să le dea „un nume”. Ca și în
orice căsătorie, mirele Iisus Hristos este gata să-i treacă pe numele Lui pe
toți aceia care intră într-o relație personală cu El.
SECOLUL IV:
Secolul IV, asemenea secolului XVI și poate chiar
secolului XX, reprezintă o perioadă de schimbări monumentale în istoria
bisericii. El a fost martorul unor transformări majore în natura relațiilor Bisericii
cu Statul și cu societatea. Iată șase dintre ele:
Imperiul persecută Biserica - La
debutul secolului, creștinismul a trecut prin ultima și cea mai devastatoare
persecuție, declanșată de data acesta de Dioclețian (305). El a încercat să
șteargă de pe fața pământului mișcarea creștină. N-a reușit.
Imperiul „tolerează” Biserica -
Susținând că el însuși a trecut la creștinism, Constantin acordă Bisericii un
statut legal de existență. Adesea se spune că el a făcut din creștinism religia
oficială a Imperiului. Nu este adevărat. El a repus-o însă în drepturile pe
care le aveau toate celelalte religii acceptate și, în anumite privințe, i-a
dat un statut preferențial.
Imperiul înfruntă Biserica -
păgânismul nu s-a dat bătut fără luptă. Împăratul Iulian (361-363) încearcă
fără să reușească să reîntroneze religia păgână. El intră în istorie ca Iulian
„apostatul.”
Imperiul adoptă Biserica -
Creștinismul a fost proclamat oficial religie de stat în anul 381, de către
împăratul Teodosiu IX.
Biserica confruntă Imperiul -
Într-o înfruntare dramatică, ce prevestea răsturnările spectaculoase de putere
de mai târziu, episcopul Ambrozie al Milanului îl sfidează pe împărat.
Biserica persecută oponenții -
Aflată ea însăși la debutul secolului sub persecuție, Biserica s-a transformat
la sfârșitul secolului IV într-o entitate care a început să-și persecute
oponenții. Motivele păreau justificate, metodele au fost însă dovada unei
Biserici ieșite de sub învățătura Bibliei. Începând cu secolul IV, Biserica a
înregimentat Imperiul la luptă împotriva „ereziilor”, a religiilor false și a
„forțelor răului.” Din toate punctele de vedere însă era vorba acum de o altfel
de „Biserică” și de un alt fel de „Imperiu.”
Confirmarea canonului Noului Testament. În
anul 367 în scrisoarea lui Atanasie, ca și în sinoadele din 382 și 397 canonul
este fixat în alcătuirea pe care o avem și astăzi. Prin aceste hotărâri nu s-a
creat Noul Testament, ci s-a confirmat ceea ce exista deja în circulație
mai înainte.
Sinoade majore. Biserica are nevoie de
o cristalizare și unificare a crezului. Sub patronajul lui Constantin, primul
mare sinod se întrunește la Niceea în 325. Cel de al doilea se întrunește în
381 la Constantinopol.
311- apare „donatismul”. Această controversă doctrinară va
dura trei sute de ani și va produce o schismă între Biserica europeană și cea
din nordul Africii. Unul din cele mai puternice centre ale creștinismului de
până atunci este slăbit de luptele fraticide încât va dispare sub invazia altor
religii.
Cuceriri misionare majore, mai ales prin lucrarea lui Ulfilas
la mijlocul secolului printre popoarele gotice.
Apar fastuoase clădiri de biserici creștine. Cu sprijinul
financiar al Imperiului, creștinii își ridică edificii impunătoare, așezate
uneori chiar pe temeliile unor foste temple păgâne.
Capitala Imperiului Roman este mutată de la Roma la
Constantinopol. Orașul este fondat în 324 și este dedicat în 11 mai 330. Roma
nu mai este centru de greutate al puterii politice imperiale. Biserica caută să
umple golul de autoritate format prin ridicarea scaunului papal.
Eusebius, episcop al Cezareei scrie prima lucrare
semnificativă de istorie a creștinismului. Lucrarea lui ne pune și astăzi la
dispoziție amănunte fascinante despre viața creștinilor din primele secole.
386 - Augustin se convertește la creștinism. El
va deveni unul din cei mai importanți teologi din toată istoria bisericii.
Anul 400. La 12 generații după
Hristos lumea este încreștinată în proporție de 18,6% (64% fiind în continuare
din afara rasei albe). 39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este
tradusă în 11 limbi. Numărul total al martirilor a crescut la 1.950.000 (rata
din acest secol a fost de 5.310 pe an).
SECOLUL V:
Concomitent cu intensificarea invaziilor barbare
și cu căderea Romei sub stăpânirea lor, Augustin scrie „Cetatea lui Dumnezeu”
(413-426), arătând că adevărata mișcare a istoriei se desfășoară în conflictul
nevăzut dintre păcat și mântuire, dintre cetatea oamenilor și împărăția lui
Dumnezeu. În biserica răsăriteană se răspândește nestorianismul,erezie
care evidențiază o pretinsă distincție între Hristosul uman și Hristosul divin.
Sinodul de la Calcedon o combate prin afirmația că Hristos a fost în întregime
uman și în întregime divin, cele două naturi coexistând fără nici un fel de
confuzie.Pe măsură ce puterea Împăratului Imperial scade, puterea episcopului
de la Roma crește. Papa Leon I (440-461) negociază cu barbarii și salvează Roma
din mâinile lui Atila Hunul (452). El așează autoritatea scaunului de la Roma
deasupra tuturor celorlalte scaune episcopale, inițiind astfel primatul papal,
ca presupus urmaș al apostolului Petru.
Patrik (cca. 390-460) vândut ca sclav pe când avea doar 16
ani, fuge și pleacă în Irlanda, unde va întreprinde o monumentală campanie
misionară de evanghelizare (El va deveni Sfântul Patrik).
496 - regele franc Clovis este convertit la creștinism și
botezat. El cucerește apoi jumatate din Franța, pavând astfel calea pentru
ambițiosul „Sfânt Imperiu Romano-catolic” al lui Carol cel Mare (Charlemagne).
• Este introdus calendarul anual creștin. Se răspândește
cultul relicvelor (moaștelor) și al martirilor. Se accetuează închinarea la
fecioara Maria. Se introduce pentru prima oară folosirea tămâiei în liturghia
bisericii apusene.
• Din cauza haosului care domnește în structurile politice
ale societății seculare, ierarhia bisericească apare ca un factor de echilibru,
amplificându-și structurile și intensificându-și influența.
Anul 500. La 16 generații după
Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 22,4% (61,9% din afara rasei
albe). 42% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 13
limbi. Totalul martirilor ajunge la 2.540.000 cu o rată anuală de 5.540.
4. Biserica din Tiatira:
Este de departe cea mai lungă dintre cele șapte
scrisori și corespunde bisericii cu cea mai îndelungată existență istorică:
biserica Evului Mediu Întunecat. Biserica din Tiatira este urmarea firească a
Bisericii din Pergam. Idolatria și imoralitatea începute atunci și-au ajuns
acum culmea. Tiatira este Biserica îngropată sub influența lumii. Scrisoarea
aceasta, cea mai lungă dintre toate cele șapte, este un rechizitoriu împotriva
compromisului și o judecată aspră asupra păcatului. Domnul Iisus se prezintă ca
Cel ce are „ochii ca para focului și ale cărui picioare sunt ca arama
aprinsă”. Nimic nu rezistă focului; orice acoperământ al păcatului
este spulberat de privirea Domnului. Arama este și ea un simbol al judecății.
Domnul îi va călca în picioare pe cei păcătoși (Apocalipsa 14:18-20; 19:15).
Aceasta este singura Biserica despre care ni se spune că ar fi avut dragoste
(!). Tragedia Tiatirei a fost însă că această dragoste a fost fără limitele
unei învățături sănătoase. Dragostea fără doctrină este ca și râul fără
margini: face mlaștini! Biserica aceasta era părtașă cu lumea la sărbători păgâne
(mâncăruri jertfite idolilor erau oferite apoi gratis oamenilor și serbarea se
termina cu beții și cu orgii publice (1 Corinteni 10:27-28, 19-22). De fapt,
scrisoarea trimisă bisericii din Tiatira începe extraordinar de bine și descrie
o stare pe care am vrea să o găsim în toate bisericile: „Ştiu faptele
tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe
urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi” (Apoc. 2:19). Ce
urmează însă după aceea este numai „vai și amar”. Mi-a plăcut reacția unui
istoric american (Robert Southern) față de bisericile istorice
europene. Întrebat ce-l fascinează la această ramură a creștinătății, el a
răspuns: „Răspunsul este foarte simplu: liturghia!” Când a fost întrebat de ce
nu se alătură catolicismului sau ortodoxismului grec, el a răspuns: „Răspunsul
este la fel de simplu: liturghia!” Problema fundamentală a bisericii din
Tiatira a fost că a amestecat ceva foarte bun, cu ceva foarte rău, iar
buruienile lucrurilor adăugate au sufocat viața lucrurilor bune. Problema
Bisericii din Tiatira a început odată cu acceptarea Izabelei. Pentru
înțelegerea acestui simbolism este bine să citim 1 Regi 16:31- 33; 19:1-2;
21:1-26; 9:6,10,30-37; 2 Regi 9:6-7,10, 30-37. Tiatira a repetat experiența
Israelului de pe vremea lui Ahab. Acest împărat al lui Israel a fost „mai rău
ca toți” (capitolul 16:30,31). El a stăruit în păcatele lui Ieroboam (16:31) și
a adăugat la ele influența nefastă a Izabelei. Dar care au fost păcatele lui
Ieroboam? În 1 Regi 14:9 ni se spune că Dumnezeu îl mustra astfel: „Tu ai
făcut mai rău decât toți dinaintea ta: te-ai dus să-ți faci alți
dumnezei și chipuri turnate ca să mă mânii, și M-ai lepădat înapoia ta!” După
ce a rupt împărăția de la fiul lui Solomon, Roboam, Ieroboam a alterat viața de
închinăciune a Israelului. Din considerente politice, el a făcut
următoarele lucruri: a schimbat Ierusalimul cu cei doi viței de aur de la Betel
și Dan ca loc de închinare pentru Israel (1 Regi 12:26-30), a schimbat preoția
(1 Regi 12:31), a schimbat calendarul religios (1 Regi 12:32), a intrat el
însuși înaintea altarului și a adus jertfe (1 Regi 12:33). Toate aceste păcate
au fost repetate de Ahab. În plus el a luat-o de soție pe Izabela, care a adus
în Israel idolatria și imoralitatea. Izabela l-a învățat pe Ahab că lui îi este
permis să facă orice, chiar și să omoare. Pentru a ilustra lipsa de rânduială
de pe timpul lui Ahab și a Izabelei, autorul Bibliei intercalează pasajul din 1
Regi 16:34. În popor dispăruse respectul pentru autoritatea lui Dumnezeu. A
fost vremea lui „orice îmi este permis”, dar judecata lui Dumnezeu n-a
întârziat să se arate. Izabela a adus în Biserica din Tiatira „inovații” și
„adâncimi” necunoscute înaintea ei. Ea a disprețuit Cuvântul divin scris,
proclamându-se „proorociță” și permițându-și să-i învețe pe credincioși lucruri
nepermise. Domnul Iisus este hotărât să descopere păcatul și să-l elimine din
Biserică. Textul ne spune că acest proces de disciplinare se va face în trei
faze: mai întâi este acordat un timp de har, în care se dă șansa pocăinței,
apoi va urma pedeapsa (o vreme de necaz) pe măsura vinovăției, și în al treilea
rând, influența acestei pedepse se va răsfrânge în mod pozitiv asupra tuturor
celorlalte Biserici, care vor ajunge să se teamă de Domnul (Apocalipsa 2:21-23).
Nu toți din Tiatira s-au lăsat amăgiți de rătăcirile Izabelei. Ca și în vremea
lui Ilie au mai existat și oameni care au stat lângă Domnul. Acestor
„biruitori” li se promite un viitor glorios: ei vor fi părtași cu Hristos în
stăpânirea Lui peste neamuri, din timpul Mileniului. Luceafărul de dimineață
care le este oferit, este însuși Domnul Isus Hristos (Apoc. 22:16). Cronologic,
Tiatira este Biserica din secolele VI-XVI. A fost perioada căderii în marea
idolatrie. Maria, mama Domnului Iisus a fost proclamată „Mijlocitoare” între om
și Dumnezeu, ca și când ea ar fi fost Hristos! În loc să se suie la Ierusalimul
ceresc, creștinii au fost învățați să se închine la tot felul de „viței de
aur”. Atunci a apărut închinarea la icoane și la Fecioara Maria. Biserica a
fost declarată „deținătoarea tainelor” pretinzând controlul culturii. A fost
perioada Evului Mediu numit pe drept cuvânt Evul Întunecat. Biserica a început
să imite preoția din Israel și s-a osificat în ierarhiile eclesiastice. Regii
lumești s-au amestecat atunci la „altar” și L-au dat pe Hristos la o
parte.
SECOLUL VI:
529 - Ca o contrabalansare a secularizării bisericii,
Benedict de Nursia înființează mănăstirea de la Monte Casino și „ordinul
benedectic”. „Codul” călugăresc (c. 540) va reglementa călugăria din
următoarele secole.
530 - 532 - Bonifaciu al II-lea devine primul papă din
descendenți germani.
Biserica și Statul își întrepătrund și mai mult
structurile. În anul 529, Împăratul Iustinian (483-565) închide școala de
filozofie din Atena, care avea o vechime de 1.000 de ani. El publică un cod de
legi care reflectă moralitatea creștină; trimite misionari, folosiți și ca
spioni, până în China, urmărind de fapt să fure de acolo viermi de mătase;
recucerește de la vandali teritoriile Africii de Nord. Clădirile care
adăpostesc biserici locale devin monumente impunătoare. Iustinian ridică în
cinstea lui Hristos, „înțelepciunea cea sfântă”, în fapt, o clădire-biserică în
Constantinopol: Hagia Sofia (Sfânta Sofia) (532-537). Dionisie Exiăuus (m.
550), un călugăr din Roma, stabilește sistemul de datare modern, propunând ca
punct de referință data nașterii lui Hristos (anno domini). De fapt, calculele
lui sunt greșite cu câțiva ani. Columba (c. 521-597) pleacă misionar în Scoția,
stabilindu-și cartierul general la Iona. Continuă convertirea popoarelor
migratoare. Recared, regele vizigot al Spaniei, arian de origine, se face
romano-catolic. La sfârșitul secolului, biserica Apuseană începe să tolereze
magia și alte forme de exprimare a spiritualității păgâne, proclamându-le
culturi încorporate în creștinism. Papa Grigorie (c. 540-604) organizează „cina
Domnului” în forma pe care o păstrează și astăzi biserica Romei.
Anul 600. La 19 generații după
Hristos lumea este încreștinată în proporție de 24% (59% din afara rasei albe).
39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 14 limbi.
Totalul martirilor ajunge la 2.700.000 cu o rată medie de 1.000 de martiri pe
an.
SECOLUL VII:
600 - 636 - Isidor, episcop al Seviliei. Scrierile lui ne pun
la dispoziție o neprețuită cunoștință enciclopedică despre Evul Mediu. Este
recunoscut, nu numai pentru activitatea de scriitor, ci și pentru
eforturile lui de a stăvili invaziile barbare și de a-i încreștina (mai mult
sau mai puțin cu forța) pe evrei. A înființat școli și mănăstiri.
609 - Panteonul păgân din Roma este „transformat” în
biserică: Santa Maria Rotonda. În procesul dedicării ei, papa Bonifaciu
(609-610) proclamă „sărbătoarea tuturor sfinților”. Creștinismul parodiază
astfel cultura seculară.
Mănăstirile anglo-saxone devin centre importante de cultură
și știință.
648 - Împăratul Constantin al II-lea publică edictul „Typos”,
limitând învățăturile creștine acceptate la conținutul celor adoptate de
primele cinci sinoade ecumenice. Papa Martin I (m.655) refuză să semneze acest
document, este arestat și deportat în Crimeia. El este ultimul papă venerat ca
martir.
664 - După o dispută între biserica celtă și misionarii
romano-catolici, Anglia adoptă romano-catolicismul în sinodul de la Whitby.
Mohamed (c. 570-629) pune temelia Islamului, religie care va
înlocui treptat creștinismul în Orientul Mijlociu și în nordul Africii.
638 - Islamul cucerește Ierusalimul.
690 - Doi episcopi anglo-saxoni, Wilian și Killibord,
activează intens ca misionari pe continentul european, printre franci.
Anul 700. La 22 de generații
după Hristos, 23.8% din populația lumii este încreștinată (55% din afara rasei
albe). 35% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 14
limbi. Numărul total al martirilor ajunge la 3.000.000 (cu o rată anuală de
1.000).
SECOLUL VIII:
731 - Venerabilul Beda (c. 673-735) termină de scris „Istoria
bisericească a poporului englez.”
Spania este invadată de mauri, popor musulman din
nordul Africii; Charles Martel îi înfrânge la Tour (732), punând astfel capăt
unei încercări de pătrundere a musulmanilor în Europa.
Bonifaciu al Angliei este misionar printre
germani pe o perioadă de 40 de ani. Este martirizat de păgâni în 754.
Controversa iconoclastă dezbină împăratul Bizanțului
de papa de la Roma în problema venerării imaginilor cu subiect creștin. Între
754 și 787 venerarea icoanelor este interzisă în biserica răsăriteană. La
sfârșitul acestei perioade, însușindu-și punctul de vedere al lui Ioan din
Damasc, 350 de episcopi hotărăsc că imaginile cu subiect creștin pot fi
folosite pentru educarea poporului neștiutor de carte, dar nu pot fi adorate în
biserică. Acest fapt, contravine cu decizia sinodului precedent ținut la
Constantinopol (754), care prevdea că folosirea imaginilor în serviciile
bisericii este sinonimă cu idolatria. După sinodul din 754, Constantin al V-lea
încercase să limiteze închinăciunea la sfinți, distrugând o serie de „moaște”
și condamnând public închinarea la ele. Pentru Constantin, singurele reprezentări
simbolice necesare în biserică sunt crucea, Biblia și elementele Cinei
Domnului.
Papalitatea își asumă dreptul de stăpânire pe
pământ și înființează statul papal în Italia. Papa Leon al III-lea (m.816) se
separă de Imperiul Răsăritean și se autoproclamă episcopul suprem în Apus.
Carol cel Mare ajunge rege unic peste toți francii
(771). Mai târziu, el se încoronează ca „sfânt împărat roman”, râvnind să
instaureze pe pământ un imperiu cu împărat creștin.
Creștinii nestorieni misionează foarte activ în China
și fondează așezăminte monahale.
Sunt înființate școli pentru muzică bisericească în
Paris, Cologne, Soissin și Metz.
Anul 800. La 26 de generații
după Hristos, 22,5% din populația lumii este încreștinată (51% din afara rasei
albe). 31% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 15
limbi. Numărul martirilor ajunge la 3.300.000 cu o rată recentă de 3.100 pe
an).
SECOLUL IX:
800 - De Crăciun, papa Leon al III-lea îl încoronază la Roma
pe Carol cel Mare ca cel dintâi „sfânt împărat roman.” Carol cel Mare rămâne în
istorie prin campaniile sale de cucerire, prin consolidarea și centralizarea
guvernului, prin reforme eclesiastice și prin patronarea sistemului de
învățământ.
831 - Radbertus (c. 799-865) publică cel dintâi tratat despre
„Eucharistie” (cina Domnului) apărut în biserica Apuseană. Lucrarea lui naște o
mare controversă și anticipează prin conținut viitoarea doctrină catolică
despre „trans-substanțiere.”
John Scotus Erigena (c. 810-877), unul dintre cei
mai mari teologi ai Evului Mediu, pune bazele scolasticismului. Se implică în
controversa cu Radbertus, susținând că, la Cină, ne împărtășim cu trupul și
sângele Domnului numai „mental și dental.”
Anskar (801-865), supranumit „apostolul
nordului”, duce creștinismul în Scandinavia.
Eforturi misionare intense dau rezultate bune
printre popoarele Europei. Cyryl (826-869) și Metodie (c. 815-885), supranumiți
„apostolii slavilor”, lucrează în Moravia și inventează alfabetul slavon.
Fotius (c. 820-895) un renumit erudit laic, este
instalat ca episcop al Constantinopolului în 858. El este depus și reinstalat
în funcție de cel puțin două ori. Intră în conflict cu papa de la Roma pentru
jurisdicția spirituală și pentru doctrină (controversa „filioque”), anunțând
astfel îndepărtarea treptată și eventuala schismă dintre cele două ramuri ale
bisericii: răsăriteană și apuseană.
Alfred cel Mare devine regele provinciei Wessex în
Anglia. Își dă seama că numai creștinismul poate ține populația împreună. Face
din cele zece porunci, preambul la codul său de legi. El înființează o școală
la palat pentru educația creștină a viitorilor demnitari și pune bazele la două
mănăstiri, dedicate aprofundării teologiei. Încurajează traducerea Bibliei în
limba comună a poporului și traduce el însuși psalmii în limba saxonă. Jumătate
din timpul și banii săi sunt cheltuiți în scopuri creștine.
Anul 900. La 29 de generații după Hristos 20,8% din
populația lumii este încreștinată (55% din ei din cadrul rasei albe) 28% din
populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 16 limbi.
SECOLUL X:
Este secolul în care creștinismul pătrunde adânc
la popoarele din Europa de est. În răsărit, polonezii și ungurii încep
tranziția la creștinism. Același lucru se produce în vest în Islanda și
Groenlanda. Ierarhia eclesiastică este din ce în ce mai prinsă în păienjenișul
politic al intrigilor Europene.
909 - se înfințează o mănăstire benedectină la Cluny. Ea va
deveni centrul mișcării reformate care a urmărit să curețe biserica dinăuntru
de secularism și de practicile instituționale necreștine.
Poporul Boemiei trece la creștinism, dar „bunul lor
rege Wenceslaus” este asasinat (c. 929) de rivalii reprezentând rădăcini păgâne
ale neamului.
988 - Vladimir, regele unic al rușilor din jurul Kievului
este botezat de creștini. De Rusalii, întregul popor rus se botează. În același
an, regele Vladimir se căsătorește cu prințesa Ana, sora lui Vasile II, regele
Bizanțului.
Otto cel Mare (împărat între anii 936-973) vrea
să reînvie visul lui Carol cel Mare pentru un Sfânt Imperiu Romano Catolic
printre germani. Într-o formă sau alta, structurile imperiale stabilite de Otto
vor supraviețui până pe vremea lui Napoleon.
993 - Biserica romano catolică începe canonizarea sfinților.
Apar „mărturisiri de credință” particulare
anumitor grupuri locale, derivate din „mărturisirile de credință” public
acceptate în biserica apuseană și în biserica răsăriteană.
În Biserica catolică apuseană apare
practica „indulgențelor”, ca absolviri de vinovăție prin plata unor anumite
sume de bani. (Evidențe concrete despre ele nu avem decât din secolul XI)
Papalitatea atinge cel mai scăzut punct de
moralitate.
Pe măsură ce se apropie anul 1.000, mulți se tem
că va fi sfârșitul lumii și va veni Judecata de Apoi.
Anul 1.000. La 32 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 18,7% (61% fiind albi).
25% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 17 limbi.
Totalul martirilor din era creștină ajunge cifra de 4.200.000 (o rată de 3.200
pe an).
SECOLUL XI:
Expansionismul islamic continuă să preocupe
gândirea și activitățile creștinătății.
1009 - Musulmanii profanează și jefuiesc „sfântul mormânt”
din Ierusalim.
1071 - Seleucii cuceresc Armenia, desființând astfel Imperiul
Bizantin din Asia Mică.
1095 - Papa Urban al II-lea pornește prima cruciadă pentru
eliberarea Ierusalimului.
1099 - Cruciații cuceresc Ierusalimul.
Se sfârșește un secol și jumătate în care papii
au fost decăzuți și slabi. Scaunul papal se ridică iarăși. Papa Grigorie
al VII-lea (1073-1085), pornește o mișcare de reformă a bisericii, pretinzând
celibatul preoților și eliberarea completă a Bisericii de sub autoritatea
Statului. Mișcarea de împrospătare din biserica catolică cuprinde masele. Apar
noi ordine și așezăminte monastice.
1098 - Este înființat ordinul cistercian la Citeaux, cu
foarte pronunțate accente reformiste.
William, regele Normandiei, cucerește Anglia,
și-l numește pe Lanfranc ca arhiepiscop de Cantebury (1070). Acest Lanfranc,
reorganizează și reformează biserica engleză. Anselm îi urmează lui Lanfranc în
postul de arhiepiscop de Cantebury (1093). El scrie lucrarea „De ce a devenit
Dumnezeu om?” în care explică motivele morții lui Hristos.
Dezvoltarea muzicii:
1015 - apare scrierea notelor muzicale, folosită prima dată în
mănăstirea Pomposa, din apropierea orașului italian Ravena. Pe la mijlocul
secolului, polifonia înlocuiește cântul gregorian. Harpa își face debutul în
Europa. Este scris primul „colind” din limba germană.
Anul 1.100. La 36 de generații
după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 18,8% (63% fiind albi).
25,5% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 19 limbi.
SECOLUL XII:
În arhitectura clădirilor de biserică, se
instalează stilul gotic, cu vârful alungit și cu boltele sprijinite pe arcuri
armonioase.
1182 - inaugurarea bisericii Notre Dame din Paris.
1194 - terminarea Catedralei din Chartres.
Papalitatea, la apogeul puterii ei medievale, continuă
să încurajeze cruciade pentru eliberarea locurilor sfinte de sub stăpânirea
musulmanilor.
1104 - Orașul Acra este eliberat de cruciați, dar cade iar
sub stăpânirea musulmanilor în 1191
1147 - Cea de a doua cruciadă (finanțată de Bernard de
Clairvaux) eșuează. Majoritatea cruciaților mor în Asia Mică.
1187 - Cruciații pierd iarăși controlul Ierusalimului.
1190 - Este înființat ordinul „ospitaler”, transformat mai
târziu în „ordinul cavalerilor teutoni.”
Se răspândește credința despre concepția
„imaculată” a Mariei.
1170 - Papa Alexander al III-lea stabilește reguli pentru
canonizarea sfinților. În același an, în Anglia Thomas Becket este asasinat. El
va fi canonizat în 1173.
1173 - Începe în Lyon mișcarea valdenzilor. Ei susțin că
adevărul trebuie căutat în textul Bibliei, nu în tradiția medievală a
Bisericii. Biserica catolică îi persecută crunt pe valdenzieni, socotiți de
unii drept un fel de precursori ai Reformei. Sute de mii sunt martirizați.
În fața abuzurilor de tot felul care se petrec în
creștinătate, monasticismul rămâne singura cale de protest și de încercare a
unei reforme pașnice.
1115 - Sfântul Bernard înființează o mănăstire la Claivaux.
El va deveni cel mai important om al bisericii secolului al XII-lea.
1155 - este înființat ordinul „carmelit.”
Anul 1.200. La 39 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 19,4% (64,3 fiind albi).
26% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 22 de limbi.
SECOLUL XIII:
Acest secol este numit adesea „momentul de vârf
al Evului Mediu.” Papalitatea ajunge la cea mai mare putere. Învățătura
scolastică ajunge punctul ei maxim, iar peste tot sunt înălțate catedralele
ce-și trimit spre cer turnurile lor amețitoare. Continuă spiritul și acțiunile
cruciadelor.
1204 - Europenii, sub conducerea vienezilor, cuceresc
Constantinopolul.
1212 - Cruciada copiilor.
1209 - Francis de Asisi fondează ordinul franciscan
(canonizat în 1228).
1220 - Călugării dominicani sunt promovați ca ordin
specializat cu învățătura creștină. Ei vor deveni mai târziu, instrumentele
prin care Papa va declanșa Inchiziția. Unii dintre acești călugări devin
misionari și pleacă să răspândească Evanghelia în Asia centrală, în golful
Persic, India și China. Cu Papa Inocențiu al III-lea (1198-1216) papalitatea
atinge apogeul puterii. El pretinde că toate bisericile din lume trebuie să
intre sub autoritatea sa. Tot el dezvoltă o teorie teologică prin care își
permite să intervină în toate afacerile politice ale națiunilor. Aprobă cea de
a patra cruciadă. Instituie Inchiziția ca o asociere a Statului cu Biserica
pentru pedepsirea tuturor „ereticilor.”
1215 - Al patrulea sinod lateran sintetizează și reafirmă
doctrinele și practicile bisericii medievale (prioritatea tradiției bisericii
catolice asupra tradiției apostolilor, Noul Testament).
Thomas Aquinas adună articolele de teologie scolastică
în lucrarea: „Cred ca să înțeleg” (opusul lui „Trebuie să înțeleg pentru a
crede”).
Anul 1.300. La 42 de generații după Hristos, lumea este
încreștinată în proporție de 23,9% (66% fiind albi). 27% din populația lumii
este evanghelizată. Biblia este tradusă în 26 de limbi. La numărul martirilor
trebuiesc adăugați din ce în ce mai mulți „frați creștini” uciși de
instituțiile bisericii.
SECOLUL XIV:
După ce și-a atins apogeul sub Inocențiu al
III-lea (1160-1216), papalitatea își începe declinul sub Bonifaciu al VIII-lea
(c. 1234-1303).
1302 - Bula (edictul) „Unam sanctum” conține cea mai absolută
pretenție de supremație papală.
1309 - 1377 - „Captivitatea babiloniană” a papalității.
Scaunul papal este mutat cu forța la Avignon, în Franța, fiind plasat sub un
strict control al regelui Franței (în duelul „celor două săbii”, sabia politică
are ascendent asupra sabiei eclesiastice). La Roma, concomitent, alți episcopi
se autoproclamă „papă”, încercând să salveze „continuitatea apostolică.”
1378 - 1417 - „Marea Schismă”, doi și chiar trei papi pretind
concomitent că au drept să stea pe scaunul papal.
„Moartea neagră” sau „plaga bubonică” face
ravagii în toată Europa. 25 de milioane de morți, aproximativ 1/4 din totalul
populației. În multe regiuni înflorește „misticismul”, mai ales în Germania și
în Țările de Jos. Meister Eckhardt scrie că natura lui Dumnezeu este imposibil
de înțeles în lipsa unei „cunoașteri lăuntrice” pe care însuși Dumnezeu o
declanșează în fiecare suflet. Caterina de Siena pretinde că a avut o viziune
în care a fost căsătorită mistic cu Iisus Hristos. Își petrece apoi toată viața
în slujirea altora, mai ales încercând să pună un capăt „marii schizme” din
papalitate. Căutând „iertarea de păcate”, grupuri de „autoflagelatori” se schingiuiesc
pe rupte după noua modă născută dintr-o interpretare eronată a textului; „Mă
port aspru cu trupul meu”! Astfel de pedepse erau prescrise de biserica
catolică ca „acte de penitență.”
1305 - 1314 - Dante Alighieri scrie „Divina Comedia”
parodiind înălțările și prăbușirile creștinismului în secolele XIII și XIV.
Din cauza opoziției față de abuzurile și
decadența bisericii, John Wycliffe este dat afară de la Oxford, traduce Biblia
în limba engleză și formează predicatori „laici” pentru propovăduirea Evangheliei.
1398 - John Hus își începe prelegerile de teologie la
Universitatea din Praga. El preia și răspândește ideile lui Wycliffe,
propovăduind o întoarcere la „tradiția apostolică a Scripturii”, în detrimentul
tradiției bisericești.
Anul 1.400. La 46 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 24% (75% fiind albi). 27%
din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 30 de limbi.
SECOLUL XV:
1414 - 1417 - Sinodul de la Constanța/Konstanz încearcă să
pună un capăt Marei Schizme, care punea biserica catolică apuseană în rușinoasa
situație de a avea doi sau trei autoproclamați papi luptând pentru putere și
pentru autoritate asupra întregii biserici. Sinodul hotărăște că Ioan Hus este
eretic și-l arde pe rug, iar pe John Wycliffe îl anatemizează „postmortem.”
Disputele asupra crezului creștin sunt ridicate în continuare la nivelul de
preocupări politice. Thomas a Kempis scrie celebra „Imitatio Cristi” („Urmând
pilda lui Hristos”) lucrare pe care numai Biblia o va depăși în numărul de
traduceri.
1431 - Printr-o mascaradă religioasă, luptătoarea patriotă
Joan d’Arc este arsă pe rug ca vrăjitoare în Rouen.
1455 - Turcii cuceresc Constantinopolul și transformă
impunătoarea clădire a bisericii „Sfânta Sofia” în moschee. Mulțimea de erudiți
creștini care se refugiază în apus dau avânt unei mișcări de revitalizare a
idealurilor clasice: „Renașterea.”
1453 - Johann Gutenburg pune la punct prima mașină
tipografică. Cea dintâi carte tipărită mecanic este Biblia.
1479 - În Spania, Ferdinand și Izabela, dezlănțuie cu
aprobarea papei Inchiziția spaniolă. Torquimada, șeful Inchiziției le dă
evreilor doar trei luni să se încreștineze sau să părăsească țara.
1498 - Savanarola este spânzurat. El fusese un predicator
strălucit care încercase să reformeze, cam cu forța, creștinismul în Florența,
Italia.
Sub autoritatea familiei „de Medici” Florența
devine centrul umanismului renascentist. Brunelleschi, Donatello, Michelangelo,
Boticelli și Leonardo da Vinci crează, fiecare, extraordinare opere de artă cu
tematică creștină. Pe de altă parte, familia de Medici devine suportera unei
papalități mai corupte și mai depravate ca oricând.
Nicolas al V-lea pune bazele bibliotecii
Vaticanului.
1492 - Călătoria lui Christofor Columb deschide o eră de explorări
geografice și de expansiune a creștinismului.
Anul 1500. La 49 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 19% (92,6% fiind albi).
21% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 34 de limbi.
Totalul martirilor din epoca creștină atinge acum 9.200.000, cu o rată anuală
de 24.600.
*Capitolul 3:
5. Biserica din Sardes:
Sardes a fost capitala provinciei Lidia din Asia
Mică. Așezată pe un platou muntos, cetatea a devenit bogată prin exploatările
aurifere din apele râurilor din apropiere. Acest oraș așezat pe meterezele unei
culmi muntoase, a căzut de două ori în mâinile dușmanilor din cauza lipsei de
veghere. Încrezători în poziția lor de necucerit, locuitorii cetății n-au lăsat
straja în timpul asediului. Cele două cuceriri au fost făcute de Cirus
persanul (549 î.H.), și de Antiohus cel Mare (214 î.H.). Biserica din Sardes
este corespondentul spiritual al Bisericii aflate pe moarte. Numele cetății
înseamnă „rămășițe”. Îndemnul la veghere din versetul 2, este o aducere aminte
a trecutului. Din felul în care se prezintă acestei Biserici, înțelegem că
Domnul Iisus era supărat pe conducerea acesteia. „Șapte Duhuri și șapte
stele în mână” reprezintă intenția Lui de a conduce Biserica
prin lucrarea Duhului Sfânt. În Sardes, forma luase loc fondului, iar păcatul
înlocuise neprihănirea, separând Biserica de Hristos. Trei categorii de oameni
sunt menționați în această adunare/biserică: - cei morți (despărțiți cu totul
de Dumnezeu) ,- cei aflați pe moarte (care fuseseră ai lui Dumnezeu, dar acum
se aflau în pericolul înstrăinării), - cei vrednici (care își păstraseră
poziția și părtășia în Hristos). Fiecărei categorii îi este adresat un mesaj
aparte. Celor morți li se spune că faptele lor sunt zadarnice. Ei trebuie să-L
caute pe Domnul. Celor aflați pe moarte li se spune că trebuie să se întoarcă
la o stare pe care o cunoscuseră altădată. Calea recomandată este pocăința și
studiul Cuvântului. Celor vrednici le este adresat un cuvânt de prețuire.
Dumnezeu „caută mereu oameni” și este mare lucru să fi declarat de El
„vrednic”. (Romani 3:10-12; Psalmi 14:2-4 - T.M.; Iov 4:17- 19; Ezechiel
22:30). Sardes este urmarea firească a procesului de decădere început în Pergam
și continuat în Tiatira. Căsătoria cu lumea a dus la intrarea păcatului în
Biserică și urmarea firească a păcatului a fost moartea. Ca simbolism
istoric, Sardes este Biserica prefacerilor din timpul Reformației. Printre
cei vrednici care și-au păstrat hainele curate îi putem cita pe „frații
Moravieni”, pe Ioan Hus și pe Martin Luther. În vremea lor, Biserica a meritat
să poarte numele de Biserica „Rămășițelor”. Influența și lucrarea acestor
câțiva reformatori a făcut posibilă apariția Bisericii Filadelfia. Ca timp,
epoca despre care vorbim este la sfârșitul secolului XVI și începutul secolului
XVII. Remarca din versetul 5 „nu-i voi șterge nicidecum numele din
Cartea Vieții” poate fi interpretată și ca o aluzie ironică la
„excomunicările” pe care „Biserica” le-a pronunțat împotriva reformatorilor.
Evoluția spirituală a Bisericii în etapele succesive Pergam, Tiatira, Sardes,
este ilustrată de viața lui Samson. Tovărășia cu lumea, dragostea pentru
femeile străine și apoi orbirea și umilirea lui, sunt etape similare cu
decadența prin care a trecut Biserica.
SECOLUL XVI:
Se generalizează tipărirea cărților, pavând
astfel calea pentru răspândirea ideilor Reformei. Michelangelo, Albrecht Durer,
Rafael și Lucius Cranach produc capodopere cu teme creștine.
1517 - Martin Luther afișează cele 95 de teze pe ușa
bisericii din Wittenburg. Cu ajutorul tiparului, conținutul lor va fi răspândit
în doar câteva luni în toată Germania și, peste granițe, în mai toată Europa,
producând o ne mai întâlnită efervescență. Biblia ajunge în mâinile oamenilor
de rând prin traducerile făcute de Luther în germană și Tyndale în engleză
(1520). Reforma Protestanților se întinde în toată Europa. Ea este condusă de
Zwingli în Elveția, de anabaptiști în Europa centrală și de John Knox în
Scoția. Ca să-și îngăduie un divorț și pentru a-și consolida puterea în stat,
Henry al VIII-lea se rupe de biserica Romei, înfințează Biserica
Anglicană și se autoproclamă ca suveran al ei. Lucrarea „Instituții”,
împreună cu activitatea autorului ei, John Calvin, produc în orașul elvețian
Geneva o reevaluare a teologiei și a bazelor pe care este așezată societatea. O
mișcare de contra-Reformă se ridică în apărarea bisericii catolice și combate
ideile teologilor evanghelici. Sinodul de la Trento (1545-1563) reafirmă
valabilitatea doctrinelor catolice. Ordinul călugărilor „Iezuiți” devine
apărătorul credinței catolice și începe să trimeată misionari în toată lumea.
Puternice convingeri produc martiri, atât în rândul catolicilor, cât și în
rândul protestanților. Printre cei din urmă, sunt executați Sir Thomas More,
William Tyndale și Thomas Cranmer. În Franța sunt persecutați „hugenoții”. În
Anglia, începe mișcarea puritană, dintr-o dorință de a modela viața creștină și
biserica după principii mai apropiate de conținutul Bibliei.
Anul 1600. La 52 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 18,9% (86% fiind albi).
Lumea este evanghelizată în proporție de 23%. Biblia este tradusă în 36 de
limbi.
SECOLUL XVII:
Reforma protestantă începută în secolul precedent
continuă să influențeze viața religioasă și politică a Europei. În Anglia,
revoluția puritană îl înlătură de la domnie și-l execută pe regele Charles I
(Carol I), încercând să instaureze o confederație (commonwealth) puritană. În
Franța, hughenoții protestanți se răscoală împotriva regelui Ludovic al
XIII-lea.
1618 - 1648 - în Europa centrală, războiul de 30 de ani
produce o măcelărire reciprocă între protestanții și catolicii care luptă
pentru putere.
Anglia stabilește primele colonii în America de
Nord. Jamestown - 1607, Pilgrims Land - 1620, Massachusetts Bay Colony - 1630.
Multe din ele s-au născut din dorința de a răspândi creștinismul și de a
stabili o ordine politică cu o guvernare mai aproape de valorile biblice.
În Anglia este lansată traducerea „King James” a
Bibliei (1611), un triumf post mortem al lucrării lui Tyndale. Ea va modela
limba engleză folosită în următoarele trei sute de ani.
1633 - Galileo este forțat de Inchiziție să „abjure” teoriile
științifice ale lui Copernicus. Apar alți oameni de știință care se apucă să
studieze temeinic legile după care a făcut Dumnezeu lumea: Johann Kepler, Isaac
Newton, Francis Bacon, Robert Boyle. Apar lucrări de literatură care vor deveni
în scurt timp „clasice” în lumea creștină: John Milton, Paradisul Pierdut,
(1667), Blaise Pascal, Cugetări, (1670),John Bunian, Călătoria
creștinului, (1678). În arena gândirii apar „iluminiștii” care contestă
valoarea creștinismului și încearcă să așeze toată teoria cunoașterii umane pe
temelia „rațiunii”: Leibnitz, Hobbes și Descartes.
Anul 1700. La 56 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 22,3% (84,1% fiind albi).
Lumea este evanghelizată în proporție de 25,2%. Biblia este tradusă în 52 de
limbi.
6. Biserica din Filadelfia:
„Filadelfia” înseamnă în traducere: „dragoste de
frați”. Biserica aceasta din Asia Mica a fost una din cele mai bune
adunări/biserici creștine. Domnul Iisus nu-i găsește niciun fel de acuzare.
Felul în care se prezintă Domnul, este deosebit de vedenia din capitolul 1. De
data aceasta El se proclamă în atributele Sale. Remarcăm:
1. Centralitatea lui Hristos în Biserica din
Filadelfia. Biserica aceasta era o reflexie a Domnului. Ea era sfântă
pentru că El era Sfânt. Ea trăia în adevăr pentru că El este Adevărul. Ea era
activă pentru că avea în mijlocul ei pe Acela care a avut puterea „să-i
deschidă o ușă”. Ea avea autoritate pentru că Hristos îi încredințase
această autoritate. (Matei 16:18)
2. Lucrarea lui Hristos prin Biserica din Filadelfia. Hristos
este ușa … „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”.(Ioan 14:6). Domnul
Iisus este acela care crează oportunitățile. (1 Corinteni 16:9; 2 Corinteni
2:12; Coloseni 4:2; Faptele Apostolilor 14:27.). Ușa deschisă din fața
Bisericii din Filadelfia a fost o oportunitate de lucru. Ceva din puterea
Bisericii primare s-a manifestat în Filadelfia („ai puțină putere”). Recapitulând
cuvintele mesajului, putem sintetiza lucrarea acestei Biserici prin:
cunoașterea Cuvântului, mărturie îndrăzneață, prezența puterii și dovedirea
răbdării în încercări.
3. Lucrarea lui Hristos pentru Biserica din Filadelfia. Hristos
promite o perspectivă imediată: recunoaștere din partea Iudeilor, …o bogată
activitate misionară, …izbăvire din Necazul care va lovi lumea, …și o
perspectivă veșnică: o cunună pentru biruitori (2 Ioan 8; Coloseni 2:18; 2 Timotei
4:8), …Un stâlp în Templul etern (sublinierea poziției, lucrării și importanței
creștinului în veșnicie), …un nume înscris cu o nouă identitate (din Cine se
trage, unde locuiește și al cui este). Domnul Iisus ne va trece pe Numele Său
ca la orice căsătorie. (El este Mirele, iar noi suntem Mireasa). Simbolic,
Filadelfia este Biserica trezirilor spirituale. Dă-ne Doamne cât mai multe
Biserici din acestea! Istoric, Filadelfia este Biserica
trezirilor de după Reformație. A fost vremea Bisericii Misionare. Îndrăgostiți
de Hristos și liberi de orice formă sau tradiție, credincioșii secolului
XVII-XIX și chiar XX au tradus Biblia punând-o în mâna oamenilor. Valul
trezirii a fost răspândit de martorii credincioși care nu s-au plecat sub
amenințările „bisericii oficiale”, ci s-au răspândit datorită persecuției pe
toată fața pământului. În aceste Biserici credincioșii s-au numit încă odată
„frați”, au înlăturat clerul și ierarhiile și au instaurat încă odată în
adunări/biserici „Cultul lui Hristos” - singurul Mântuitor și Mijlocitor dintre
Dumnezeu și oameni. Reforma lui Luther și încercările celorlalți reformatori
din Europa au cerut sprijin din partea statelor în care au activat împotriva
pretențiilor Romei și, în mare parte, l-au obținut. Cei din Filadelfia îi reprezintă
pe cei care au căutat să înlăture toate neajunsurile rezultate din afilierea
nefirească a bisericii cu puterea politică. Deviza lor a fost „totala
separare a Bisericii de Stat”. Postulatul lor a fost că Cezarul n-are ce să
caute în treburile lui Dumnezeu. Au fost negate orice forme ierarhice de
autoritate eclesială. Frații moravieni au creat o „societate” nouă, având ca
fundament doar textul inspirat al Noului Testament, refuzând orice adăugire a
„tradiției”. O astfel de stare spirituală nu este ușor de menținut. Dușmani din
afară și formaliști din lăuntru o asaltează mereu. Din acest motiv credincioșii
trebuie să fie într-o permanentă stare de vigilență: „Păstrează ce ai
ca nimeni să nu-ți ia cununa”. O asemenea Biserică este
mereu în așteptarea Răpirii, pe care o vede ca pe o izbăvire promisă din fața
Necazului care se va abate asupra întregii lumi. Mireasa nu se mai teme de
vremea Judecății, ci se pregătește în așteptarea Nunții !!
SECOLUL XVIII:
Voltaire dezvoltă raționalismul „Iluminismului”,
atacând creștinismul și așezându-l pe om în centrul universului, ca „măsură a
tuturor lucrurilor.” Călcând pe urmele gândirii lui, Revoluția Franceză din
1789 răstoarnă ordinea tradițională, decretează sfârșitul valorilor creștine și
întronează pentru o scurtă perioadă domnia „zeiței rațiunii.” Rezultatele sunt
catastrofale. În contrast, Anglia și America trăiesc vremuri de „treziri
religioase creștine” produse de predicile înflăcărate rostite de câțiva oameni
ai lui Dumnezeu de excepție: George Whitefield, frații Wesley și Jonathan
Edwards. În Germania, „pietismul” (de la latinul „pieta”=evlavie) insuflă o
nouă viață în luteranism. Un astfel de Luteran, Johan Sebastian Bach, declară
că el compune „doar pentru gloria lui Dumnezeu.” Contele Zinzendorf proclamă
Herrnhut ca teritoriu Moravian în Saxonia. De aici vor pleca mai târziu „frații
moravieni” în călătoriile lor misionare și vor înființa biserici evanghelice.
Bisericile protestante acceptă pătrunderea muzicii instrumentale în serviciile
divine. Christians Hendel, Mendelssohn și Haydn compun piese înălțătoare, în
timp ce poeți ca Isaac Watts și frații Wesley scriu imnuri destinate să fie
cântate în comun de credincioșii din Biserici. Creștinismul iese de sub tutela
„liturgică” a „sacramentalismului” și produce schimbări radicale de
comportament și psihologie. Aceste trăiri sunt examinate în lucrări „de
specialitate” devenite foarte repede „clasice” în lumea protestantă: „Începutul
și progresul religiei în suflet” de Philip Doddridge, „Principii
de filosofie și politică morală” de William Paley, „O
analiză practică a sistemelor religioase” de William
Wilberforce. Pentru cei ce vor să cerceteze amănunțit Biblia, Cruden publică,
pe la începutul secolului, cea din „Concordanță” din istorie. Se răspândește
climatul de libertate religioasă. În Statele Unite sunt eliminate „testele
religioase” pentru cei ce vor să ocupe poziții în ierarhia politică. În Rusia,
țarina Ecaterina cea Mare acordă libertate tuturor religiilor. Creștinul Daniel
Defoe scrie cărți în care „devenirea spirituală” este reprezentată metaforic
prin aventuroase călătorii geografice. Prin înființarea „Societății misionare
Baptiste din Londra” intrăm în epoca misiunii creștine moderne. William Carey
este trimis în India.
Anul 1.800. La 59 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 23,1% (86,5% fiind albi).
Lumea este evanghelizată în proporție de 27,2%. Biblia este tradusă în 67 de
limbi.
SECOLUL XIX.
Secolul XIX este supranumit adesea „secolul
protestanților.” Misionarii protestanți au plecat spre cele patru colțuri ale
lumii, răspândind credința creștină și înființând biserici. Aceste lucrări sunt
susținute de eforturi coordonate în organizații misionare protestante dintre
care amintim: „Societatea pentru răspândirea Bibliei în Anglia și străinătate”,
„Societatea pentru răspândirea Bibliei în America”, și „Uniunea Școlilor
Duminicale.” În America apar mișcări religioase deviate din creștinism:
Mormonii, Martorii lui Iehova și „Știința creștină.” Continuă înfruntarea pe
arena ideilor. Apar noi filosofii care atacă punctul de vedere creștin despre
istorie și viață: evoluționismul lui Darwin, comunismul lui Marx, psihologia
lui Freud. „Criticismul înalt” german contestă validitatea și autenticitatea
istorică a Bibliei. În timp ce catolicismul și ortodoxia stagnează,
protestantismul avansează vijelios. Predicatori renumiți printr-un extraordinar
dar oratoric adună în jurul lor mulțimi impresionante. Charles Finney ințiază
adunări de „trezire spirituală” în care convertirile sunt însoțite de
„rededicări ale creștinilor.” Predicatorul Dwight L. Moodw și solistul Ira
Sankey țin uriașe adunări publice pe ambele maluri ale Atlanticului. Charles
Spurgeon predică în fața unui auditoriu de peste 12.000 de oameni în
„Tabernacolul” din Londra. Filonul trezirilor spirituale creștine produce un
torent de imnuri noi, traduse și răspândite în toată lumea. David Livingstone
și alții deschid căi noi pentru răspândirea creștinismului în Africa. Hudson
Taylor misionează cu mare succes în China interioară. Sub presiunea trezirilor
religioase protestante, papa Pius al IX-lea condamnă public liberalismul,
socialismul și raționalismul care redusese la niște simple dărâmături
structurile și instituțiile catolice europene. Din prea mult zel însă, și ca să
sublinieze contrastul dogmatic cu „ereticii” protestanți, papa proclamă
nașterea imaculată a Mariei. Pentru a răspunde criticismului protestant, primul
sinod al Vaticanului proclamă „infailibilitatea papală” (1870).
Anul 1.900. La 62 de generații după
Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 34,4% (81% fiind albi). Lumea
este evanghelizată în proporție de 51,3%. Biblia este tradusă în 537 de limbi
(!!).
7. Biserica din Laodicea:
Charles Dickens își începe celebra lui „poveste a
celor două cetăți“ cu cunoscuta frază: „It was the best of times, it was the
worst of times”, care se poate traduce aproximativ prin „ erau cele mai bune
vremuri și erau cele mai rele în același timp”. Ea se potrivește de minune
celor din Laodicea. Ei credeau că trăiesc vremuri extrem de bune, dar Dumnezeu
le vede ca extrem de proaste.
Laodicea a fost un oraș important din Asia Mică.
Situat la intersecția a trei drumuri comerciale, acest oraș a devenit o
metropolă a luxului și a bogăției. Caravanele de negustori au adus înspre
cetate nu numai mărfuri din colțurile pământului, ci și obiceiuri diferite. Din
acest motiv, în cetate domnea o toleranță generală. Acest climat de libertinism
a dus la instaurarea unei atmosfere de relativism în care normele absolute au
fost lăsate la o parte. „Laodicea” înseamnă în traducere: „Voia poporului,
dreptatea poporului, voința celor mulți”, nu mult deosebită de „democrația”.
Fiecare era liber să trăiască după mintea lui. Influența societății din
Laodicea asupra Bisericii de acolo a fost devastatoare. Relativismul lumesc a
născut relativismul religios, iar bunăstarea materială a creat un climat de
auto-mulțumire sufletească. Încet, încet, forma a luat loc conținutului. Sub
abundența exterioară se ascundea însă goliciunea spirituală și mai ales lipsa
unei relații personale cu Domnul Iisus. Biserica din Laodicea a murit fără să
bage de seamă. Căutând să-i mulțumească pe oameni, Biserica a păstrat
tradițiile creștine, dar a lepădat „flacăra Evangheliei” temându-se să nu fie
considerată „fanatică”. Biserica a ajuns să fie plasată undeva între lume și
creștinismul adevărat. Remarcați felul în care se prezintă Domnul Iisus
Bisericii. El este „AMIN” (Adevărul), Martorul credincios și adevărat,
începutul zidirii lui Dumnezeu. Toleranța și relativismul sunt confruntate cu
etalonul sfințeniei divine. Cine este al lui Dumnezeu, face parte dintr-o
zidire nouă, care a început cu Hristos. „Dacă este cineva în Hristos este
o făptură nouă”. (2 Corinteni 5:17). Biserica nu trebuie să asculte mai mult de
oameni decât de Dumnezeu (Faptele Apostolilor 4:19). „Nu orișicine-Mi zice
: „Doamne, Doamne !” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia
Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:21). Biserica din
Laodicea fusese sufocată de influența lumii. Neghina înăbușise
grâul (Matei 13:36-43), Laodicea avea cunoștință, avea leac medical pentru
boli de ochi (alifia făcută acolo era vestită în toata lumea), dar era oarba în
ce privește cunoașterea de sine. Părerea Domnului Iisus despre această Biserică
era total diferită de ce credeau Laodicienii despre ei înșiși. Lăudăroșenia
celor din Biserică era revoltătoare. Domnul Iisus nu mai are ce face cu o
astfel de adunare. El este hotărât să o „verse” din gura Lui. Laodicea este
Biserica fără Hristos. „Iată Eu stau la ușa și bat”. Hristos
este afară. El nu mai este acceptat în Biserica de tip „Laodicea”. Singura
speranță este mântuirea prin acceptarea personală a lui Hristos, („Dacă
deschide cineva”). Biserica nu-L mai primește, dar El bate la inima
fiecăruia în parte. Pentru cel ce-I deschide, există belșug de binecuvântări.
Oare câtă taină de frumusețe se găsește în promisiunea aceasta: „Voi
cina cu El, și El cu Mine”? Cina a fost la evrei „masa părtășiei”.
Începând cu ea se intra în odihna de seară. Remarcați însă ordinea cuvintelor
din această promisiune. Dumnezeu participă la cina celui ce-L primește, dar și
cel ce-L primește este oaspetele lui Hristos. „Eu cu el, dar și el cu Mine !”
Este interesant că Biserica din Laodicea nu a ajuns în această stare rea fiind
atacată din afară. Nicăieri nu ni se spune că ea ar fi avut ceva de suferit.
Lipsa prigoanei însă nu i-a fost de bun augur. Hristos o îndeamnă să cumpere de
la El „aur curățit prin foc”. Creștinii din Laodicea n-au vrut să fie
considerați „fanatici” și au „lăsat-o mai moale”. Lipsa lor de evlavie le-a
adus acceptarea lumii, dar au fost lepădați de Hristos. Pavel le spune celor
din timpul lui: „De altfel, toți cei ce voiesc să trăiască cu
evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniți” (2 Timotei 3:12). Lipsa
de împotrivire din partea lumii este un semn că Biserica nu mai este
considerată un pericol de către Satana. O Biserică în care nu se văd atacurile
celui rău și care nu este batjocorită și prigonită de lume, trebuie să se
întrebe cu toată seriozitatea: „Ce se întâmplă?” Aurul pe care-L dorește
Hristos pentru Biserica Sa este „aur curățit prin foc”. Istoric,
Biserica din Laodicea, este Biserica modernă. La începutul secolului XX,
creștinismul a intrat într-o nouă fază. Teologia liberală s-a năpustit asupra
Bibliei și a declarat-o un produs al istoriei, un rezultat al minții omenești
în procesul de înțelegere progresivă a realității. Minunile au fost schimbate
în evenimente înțelese greșit și înregistrate deformat, Hristos a fost
dezbrăcat de dumnezeirea Sa, iar cerul și iadul s-au transformat în „concepte
extreme” de trăire, inventate pentru a-i motiva pe oameni înspre o anumită
trăire care să asigure bunăstarea tuturor. Societatea de astăzi a fost ridicată
deasupra acestui nivel „medieval”. Biserica nu mai pune accent pe Biblie, ci pe
filozofie, psihologie, sociologie și pedagogie. Predicile au devenit prelegeri,
sfințenia a fost înlocuită cu spectacolul. iar disciplina bisericească a fost
eliminată. Într-un climat de toleranță, Hristos a fost izgonit din Biserică.
SECOLUL XX:
Acest secol fost supranumit: „secolul
ideologiilor”. Secolul acesta este prea aproape pentru a-l putea privi din
perspectiva istoriei. Deocamdată ne mărginim să observăm că „lao-dicea” este
sinonimă cu „demos-crația”, iar secolul acesta a marcat abandonarea monarhiilor
cu drept divin în favoarea idealului filozofilor greci de „democrație”. Acesta
este cuvântul de ordine în societate și, din păcate, în biserici. „Vox populi”
este însă doar arareori „vox dei” (vocea poporului este doar arareori vocea lui
Dumnezeu). „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de
nimic”, s-ar putea prea bine să fie proclamarea obraznică a unei
Bisericii îmbelșugate material și libere ca formă de manifestare, dar putredă,
oarbă și bolnavă în realitatea ei spirituală. Cantitatea nu este sinonimă cu
calitatea și aceasta nu poate scăpa „Celui ce este Amin, Martorul credincios și
adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu”. La examinarea tribunalului divin,
mărturia lui Iisus Hristos despre această Biserică nu este favorabilă.
1906 - Trezirea din strada Azusa marchează începutul mișcării
pentecostale.
1906 - Schweitzer publică Quest for Historical Jesus
propunând mijloace istorice, nu religioase, pentru aflarea adevăratei biografii
a lui Iisus din Nazaret.
1914 - Începutul primului război mondial spulberă credința în
bunătatea înăscută a omului.
1934 - Ia ființă organizația Wycliffe Bible Translators, cu
scopul traducerii Biliei în toate limbile pământului.
1939 - Începe al doilea război mondial. Mitologia nordică propagată
de Hitler duce la un război al raselor.
1941 - Bultmann cere demitologizarea Noului Testament.
1942 - Formarea Asociației Naționale a Evanghelicilor din
USA.
1948 - Formarea Consiliului Mondial al Bisericilor.
1950 - Un val de mari treziri spirituale în Africa și America
Latină. Pierderi mari ale Bisericii Catolice în favoarea Bisericilor
Evanghelice (pentecostali și baptiști).
1962 - Al doilea Conciliu de la Vatican produce cea mai
mare modificare de atitudini și menifestare în catolicism: Biblia și
Liturghia în limbile nationale, o mai mare implicare a laicilor în treburile
Bisericii, liber acces la Biblie, înbunătățirea relației cu evreii, cu
celelalte denominații creștine și cu lumea în general. Nu este o exagerare să
spunem că Biserica Catolică s-a schimbat mai mult în după 1962 decât în cei
două sute de ani dinainte.
1985 - Mihail Gorbacev declanșează perestroika, urmată de
căderea comunismului în țările Europei de Est.
1990-2000 - Pătrunderea evanghelicilor în țările Europei de
Est este întâmpinată cu scepticism și suspiciune dincolo de limitele deja
existente. După renunțarea la comunismul rusesc ateu impus, populația acestor
țări preferă întoarcerea la identitatea
Bisericilor tradiționale istorice. Liberalizarea politicii de emigrare
și liberă circulație face ca o masă mare de creștini din Europa de Est să se
stabilească în țările Europei Occidentale.
1992 - 7 Februarie. Compunerea Tratului de la Maastricht
privitor la Uniunea Europeană, pus apoi în aplicare începând cu 1 Noiembrie,
1993.
1999 - Finalul de secol este marcat de generalizarea
Postmodernismului. Termenul a fost folosit încă din 1914-1917, dar este
împământenit în 1939 de Arnold J. Toynbee („Our own Post-Modern Age has
been inaugurated by the general war of 1914-1918”). Nimic nu mai este clar
pentru nimeni. Postmodernismul este o completă reevaluare a întregului sistem
occidental de valori (arhitectură, moralitate, religie, structuri sociale,
credințe populare) care caracterizează trecerea populației planetei de la etapa
industrială la cea serviciilor. Foarte puțini oameni produc foarte mult, iar
restul sunt implicați în mijloacele de distribuire și consum. Postmodernismul a
provocat un climat general de neîncredere, contestare și individualism foarte
puternic. Laodicea: O biserică plină de toate, dar care nu mai
are loc pentru Dumnezeu. El stă afară, la ușă, și bate. O biserică de miopi
spirituali care nu mai văd supranaturalul nici în Scriptură, nici în experiența
creștină. O Biserică în care aurul credinței este amestecat cu zgura tuturor
necurățiilor. O Biserică cu crez, dar fără caracter și comportament creștin, o
sare care și-a pierdut gustul și a ajuns să fie călcată în picioare de oameni.
O Biserica în strigentă nevoie de hainele albe ale neprihănirii, ca să nu i se
mai vadă rușinea goliciunii ei.
Studiu de caz - Laodicea contemporană:
Introducere și context: Chiar și aceea
care au ajuns la concluzia că „Apocalipsa este o carte imposibil de înțeles”
citesc cu interes scrisorile adresate de Domnul Iisus celor șapte biserici anintite
în capitolele 2 și 3 ale cărții. Când mi-a înapoiat o carte despre istoria
bisericii creștine de-a lungul secolelor, o doamnă m-a întrebat puțin confuză:
„Crezi că Dumnezeu a știut toate crizele acestea prin care a trecut Biserica
Lui? Dacă Este atotputernic, cum de s-au întâmplat toate acestea?” I-am răspuns
arătându-i primele capitole din cartea Apocalipsei: „Nu numai că a știut, dar
ne-a și spus mai dinainte! istoria Biseircii a fost și este așa de zbuciumată
pentru că este interacțiunea factorului divin cu factorul uman și cu … factorul
demonic! Uită-te bine și vei vedea că este scris despre o biserică unde oamenii
și-au părăsit dragostea de Dumnezeu (Apoc. 2:4) și despre o alta care locuia
acolo unde este scaunul de domnie al Satanei” (Apoc. 2:13) și de încă una unde
oameni se lăudau că au ajuns să cunoască „adâncimile Satanei” (Apoc. 2:24).
Nimic din ceea ce s-a petrecut în istoria Bisericii nu l-a luat prin
surprindere pe Dumnezeu. Dimpotrivă! El le-a știut și ni le-a spus tuturor mai
dinainte.
Prima secțiune a Apocalipsei, este clară și limpede în
intenția și mesajul ei:
Introducere, 1:1-9: HRISTOS - pe tronul
cerului: a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20;
b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22; c. Tronul slavei
şi închinăciunea din cer, 4:1-5:14).
Mesajul către cele 7 biserici: Fiecare
scrisoare adresată uneia din cele șapte biserici locale este un prilej de
autoanaliză, atât pentru biserici, cât și pentru fiecare credincios în parte.
Urgența autoanalizării este inspirată de majestatea și autoritatea descrierii
Hristosului ceresc din primul capitolul. Apostolul Ioan n-a mai îndrăznit să se
apropie de El și să-și reazeme capul pe pieptul Lui, așa cum făcuse altădată,
ci „a căzut la picioarele Lui ca mort” (Apoc. 1:17). Avem de a face
cu Hristosul de după înviere, cu hristosul proslăvit și îmbrăcat în slava pe
„care o avea la Tatăl, înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Este
foarte important să citim cu atenție această descriere pentru că așa se
raportează Domnul Iisus la cele șapte biserici. Câte un element al descrierii
Lui va fi prezent în felul în care se prezintă fiecăreia în parte: „M-am
întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi cînd m-am întors, am văzut şapte
sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu
Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă pînă la picioare, şi încins la piept cu
un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui
erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un
cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte
stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca
soarele, cînd străluceşte în toată puterea lui” (Apoc. 1;12-16). Nu
este de mirare deci că Ioan a căzut ca mort înaintea Hristosului proslăvit,
înaintea Căruia până și „duhurile cad în leșin” (Isaia 57:16). A trebuit ca
Domnul Iisus să facă un gest de bunăvoință pentru ca Ioan să stea în picioare
și să primească misiunea specială care i-a fost încredințată: „El Şi-a
pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de
pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin
cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. Scrie dar lucrurile, pe care le-ai
văzut, lucrurile cari sunt şi cele cari au să fie după ele” (Apoc.
1:17-19). Fraza: „Scrie dar lucrurile, pe cari le-ai văzut,
lucrurile care sunt şi cele cari au să fie după ele” poate fi luată
drept un „cuprins” al Apocalipsei și așa a și fost interpretată de majoritatea
comentatorilor Bibliei. Ea a dus la acele deosebiri de interpretare
(preteristă, istoricistă, viitoristă și idealistă). Eu vă propun însă o altfel
de interpretare, una simplă de tot, interpretarea cititorului care se bucură de
mesajul Apocalipsei. Interpretările „tradiționale” ne îndepărtează parcă de
această carte, făcând-o aproape inabordabilă. Fiecare biserică și
fiecare credincios trebuie să citeasca cu atenție scrisorile trimise de Domnul
Iisus celor șapte biserici, mai ales pe cea trimisă bisericii din Laodicea.
Fiecare biserică locală, indiferent de timpul și locul în care s-a aflat sau se
află, are datoria să se întrebe: „Nu cumva sunt și eu ca cei din Laodicea”? Pot
fi eu un „biruitor” chiar dacă toată biserica este învinsă? Urgența
acestei cercetări de sine este datorată faptului că, dintre toate cele șapte
biserici, Laodicea este singura la care Domnul Iisus se raportează „din afară”.
El a fost odinioară „înăuntru”, dar, printr-un complex de împrejurări, a ajuns
să fie „afară”: „Iată Eu stau la ușă și bat.” (Apoc.
3:20). De ce este El afară? Cum de a ajuns El afară? Pentru că,
indiscutabil, trebuie să fi existat un timp când El a fost „înăuntru”, altfel
n-am putea discuta despre o „biserică”! Cum de cei din Laodicea nu au mai avut
nevoie de El? Răspunsul este foarte simplu: au ajuns să aibe seturi diferite de
valori. Între Hristos și cei din Laodicea a apărut „o incompatibilitate
de valori”! Urmăriți analiza făcută de Hristos: „Ştiu
faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot!
Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura
Mea. Pentrucă zici: Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic, şi nu
ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de
la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te
îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doftorie pentru
ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi” (Apoc. 3:15-18). Remarcați
incompatibilitatea? Ei n-au nevoie de ceea ce are El. El nu dă doi bani pe ceea
ce au ei. Ei au aur. El le vorbește despre un altfel de aur, „aur curat” Ei
spun că văd foarte bine. El îi declară orbi de-a binelea și le recomandă
doctorie pentru ochi. Ei sunt îmbrăcați în lux. El îi consideră rușinos de
dezbrăcați. Ei se cred bine, mersi. El îi declară ticăloși, săraci, orbi și
goi! Cea mai mare incompatibilitate este între ceea ce se cred ei și ceea ce ar
vrea El să le facă. În bisericile din partea de sud a Statelor Unite circulă o
„anecdotă” tristă din vremea „segregației”, când albii și negrii nu aveau
aceleași drepturi și același acces în societate. Se spune că un credincios „de
culoare” a avut ideea să intre într-o biserică de-a albilor. S-a dus pe centru
și s-a așezat chiar pe banca din față. Toți au încremenit. Nu puteau pricepe o
asemenea neobrăzare. Predicatorul s-a oprit din predică. Organista a înghețat
la instrumentul ei. Coriștii s-au încruntat și nu le-a mai fost poftă să cânte.
Toate privirile s-au îndreptat acuzatoare spre Sam, negrul de pe prima bancă.
După câteva momente de ezitare, doi ușieri zdraveni l-au scos pe Sam pe sus
afară și l-au aruncat în praful din șanț. Pe când se ștergea de praf, Sam a
auzit glasul Domnului: „Ce faci aici, Sam?” „Am încercat să stau la ei în
biserică și m-au aruncat afară, în șanț…” „Hei, Sam, tu măcar ai apucat să
intri în biserică lor. Eu de 40 de ani tot încerc și încă n-am reușit…” Oricine
citește scrisoare adresată de Domnul Iisus celor din Laodicea trebuie să se
întrebe: „Cum sunt eu? Cum suntem noi? Suntem altfel decat ei?” Am spus deja că
mi-e imposibil să aleg din care biserică locală descrisă în Apocalipsa aș vrea
să fac parte. Nu este semnificativ. Important este că în fiecare dintre ele
poți fi învins sau învingător. Eu îmi propun să fie în rândul „biruitorilor”
care există în fiecare biserică. Și iată de ce: Fiecare promisiune făcută de
Domnul Iisus celor care „biruiesc” în această perioadă de „și bine și rău” își
are corespondentul în noua ordine cosmică descrisă în ultimele capitole ale
Apocalipsei (20-22). Scrisorile reprezintă o reactivarea a promisiunilor
hotărâte de Dumnezeu pentru Adam și Eva, pierdute prin căderea în păcat și puse
acum înaintea celor răscumpărați prin Jertfa de la Calvar. Cele șapte
scrisori au un tipar unic ce prevestește reașezarea „biruitorilor” în
destinul lor prestabilit. În antetul fiecărei scrisori este un fragment din
descrierea Hristosului cosmic („Iată ce zice Cel ce ține cele șapte stele în
mâna dreaptă, … Cel ce a murit și a înviat, … Cel ce are sabia ascuțită cu două
tăișuri, … Cel ce are ochii ca para focului …, etc.). După ce urmează prețuirea
pentru ce este bine, urmează descrirea pericolului iminent, care trebuie evitat
prin ascultarea de o poruncă specifică întărită de o pedeapsă posibilă sau de o
promisiune minunată. Fiind o neam între neamuri, Israelul are un
destin terestru. Însă, „cetăţenia” Bisericii este cerească (ea se bucură de
„binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos”. Efes, 1.3), şi
tot ceresc este şi destinul ei final (Filip. 3:20). El este legat
întrutotul de Hristos, Capul Bisericii. Destinul Bisericii este „unirea cu
Hristos” (Efes. 5:31-32), „domnia împreună cu
Hristos” (Rom. 5:1-17) şi „împreună cu Hristos, moştenirea
tuturor lucrurilor” (Rom. 8:17). Cartea Apocalipsei detaliează acest
destin etern al Bisericii prin promisiunile făcute „biruitorilor” din
cele şapte biserici. Aceşti biruitori Îl poartă în inimile lor pe Cel
care „este mai mare decât cel care este în lume” (1
Ioan 4:4) şi ceea ce câştigă biruinţa este „credinţa” lor (1
Ioan 5:4-5). Israelul se luptă cu neamurile, Biserica duce o luptă
spirituală împotriva puterilor întunericului. Din acest punct de
vedere, „cruciadele” şi „războaiele sfinte” au fost cele mai mari
gafe ale creştinătăţii. Mânia omului nu poate instaura neprihănirea lui
Dumnezeu. Armele cu care se luptă biruitorii „nu sunt supuse firii
pământeşti, ci întărite de Dumnezeu ca să surpe „întăriturile” Vrăjmaşului
şi să răstoarne invenţiile fanteziei bolnave a lumii.
Puterea „biruitorilor”: Aceasta nu este
puterea lor, ci puterea pe care le-o pune la dispoziţie Fiul lui Dumnezeu
(Efes. 6:10). Ei nu au de luptat „împotriva cărnii şi sângelui, ci
împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor
întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile
cereşti” (Efes. 6:12). În luptă, ei poartă „toată armura lui
Dumnezeu” (Efes. 6: 13-18), luptând „lupta cea bună a credinţei” (1
Tim. 1:18; 6:12; 2 Tim. 4:7). Biruinţa lor este asigurată de biruinţa lui
Hristos şi beneficiază de ea numai atâta timp cât rămân statornici în El care
îi „poartă în carul Lui de biruinţă” (2 Cor.2:14).
Promisiuni făcute „biruitorilor”: Care
sunt promisiunile eterne făcute de Hristos „biruitorilor” din istoria
Bisericii? Ele ne privesc pe noi toţi, nu doar pe cei din Bisericile
amintite în cartea Apocalipsa. „Cine are urechi de auzit, să audă ce
spune (acum, aici şi pretutindeni) Bisericilor Duhul”.
Accesul la pomul vieţii: „Celui ce va
birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este
în Raiul lui Dumnezeu.” (Apoc. 2:7). Accesul la pomul
vietii (promis celor din Efes ce se vor întoarce la dragostea dintâi)
Interzicerea accesului la „pomul vieții” după ce Adam și Eva au mâncat din
„pomul cunoașterii binelui și răului” a fost un act înțelept de dragoste din
partea lui Dumnezeu. El n-a dorit ca starea de păcat a oamenilor să capete
statut veșnic. De ce? Părerea mea, eretică cum este ea, este că dobândind
statut etern, omul n-ar mai fi fost „mântuibil”, asemena îngerilor căzuți. Un
asemenea diagnostic presupune o discuție mai mare despre decadența și
degenerarea ajunsă de „predeluvienii” care și-au stricat total „calea” pe care
mergeau înaintea Domnului. La facerea lumii, pomul vieţii era în mijlocul
grădinii Eden (Gen. 2:9). Adam şi Eva aveau acces nelimitat la el înainte
de căderea în păcat. După aceea, ca un act de har, Dumnezeu a
interzis accesul oamenilor la pomul vieţii pentru ca starea lor să nu
poată dăinui veşnic: „Domnul Dumnezeu a zis: Iată că omul
a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l
împiedicăm, deci, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul
vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci. De aceea Domnul Dumnezeu
l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat.
Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte
heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul
care duce la pomul vieţii.”(Gen. 3:22-24). Pomul vieții a fost ridicat de
Dumnezeu de pe pământ într-un nivel de existență superioară și va reveni
printre noi în … „noua ordine cosmic”, când va crește în noul Ierusalim și pe
cele două maluri ale râului (Apoc. 22:2), unde va servi „la vindecarea
Neamurilor” De ce numai vindecarea Neamurilor și nu și a evreilor?, rămâne o
întrebare cu răspuns greu de dat! În eternitatea viitoare, pomul vieţii se
va afla în mijlocul Noului Ierusalim şi pe cele două maluri ale
râului cu apa vieţii (Apoc. 22:1-2). Biruitorii vor avea acces nelimitat
la el: „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la
pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!” (Apoc. 22:14).
Izbăviţi de a doua moarte: Asigurarea că
nu va trece prin cea de a doua moarte a fost promisă celor din
Smirna: „Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de
a doua moarte.” (Apoc. 2:11). Moartea a doua, ne spune
Apocalipsa va fi „iazul de foc”. „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au
parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici
o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor
împărăţi cu El o mie de ani… Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au
fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.
Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de
foc.” (Apoc. 20:6, 14-15). „Cel ce va birui, va moşteni
aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. Dar cât
despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori,
închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde
cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” (Apoc. 21:7-8). Vorbim
mult prea puțin despre pedeapsa veșnică. Iadul a ajuns o bătaie de joc, o
pricină de glume și amuzament. Întrebat unde vrea să meargă după moarte, în rai
sau în iad, un comic american a răspuns: „În iad, bineînțeles, majoritatea
prietenilor mei sunt deja acolo!” Vestirea Evangheliei nu se mai face ca pe
vremea Domnului Iisus. Oamenii nu mai înțeleg de ce este singura veste bună pe
care o pot primii muritorii. Predicile noastre îi face pe oameni să creadă că
au de ales doar între „bine”, „mai bine„ , „foarte bine” și „cel mai
bine”. Ca să se poată bucura și de „plăcerile de o clipă ale păcatului”,
ascultătorii noștri renunță la varianta lui „cel mai bine”, legănându-se în
iluzia că se poate și să fi un fel de „creștin de clasa a doua”, un fel de
„„credincios fără viața de biruință”! C.H. Spurgeon spunea pe drept cuvânt că
iadul va fi plin de „pseudo-creștini” care îi vor alerga pe mânioși pe
predicatori care i-au lăsat să ajungă acolo. (Ah, da, am uitat să vă spun că
și mulți predicatori vor fi acolo!!). Ca să explice această a doua
moarte, unii spun: „Cine se naşte o singură dată, moare de două ori;
cine se naşte de două ori (trăieşte naşterea din nou) nu moare decât o
singură dată”. Moartea a doua este despărţirea eternă
de la faţa lui Dumnezeu, moartea cu consecinţe eterne, aruncarea în
iazul de foc şi de pucioasă (2 Tes. 1-9-10; Mt. 25.41, etc.).
Mana ascunsă şi o piatră albă: „Celui
ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră
albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l ştie nimeni
decât acela care-l primeşte.” (Apoc. 2:17). „Mana ascunsă”, promisă
biruitorilor din Pergam, este foarte greu de identificat. Ea apare în
contrast cu „mâncarea lucrurilor jertfite idolilor”, iar numele nou vestește o
identitate nouă, săpată în piatră, aprobată de Dumnezeu.Faptul că este
„ascunsă” poate fi o aluzie la faptul că deocamdată nu putem şti
ce este sau poate fi o trimitere la „mana” pusă într-un vas de aur şi
plasată departe de privirile oamenilor în chivotul din Cortul
Întâlnirii (Exod 16:14-35). Domnul Iisus S-a prezentat ca fiind „adevărata
pâine coborâtă din cer ca să aducă lumii viaţă” (Ioan
6:48-54; Evr. 9:2-4). În Antichitate, tribunalele cu juraţi
se pronunţau asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei cuiva aruncând într-o
urnă o piatră neagră sau o piatră albă. Fără nicio îndoială, piatra
albă despre care vorbeşte textul este votul de nevinovăţie pe care-l
aruncă Dumnezeu în urna dreptăţii divine. Numele nou reprezintă o
identitate nouă acordată de Dumnezeu în administraţia eternă.
Stăpânire peste Neamuri: „Celui ce va
birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările
Mele, îi voi da stăpânire peste Neamuri. Le va cârmui cu un toiag din
fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la
Tatăl Meu. Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă.” (Apoc. 2:26-28).
Toiagul de cârmuire peste neamuri a fost promis biruitorilor din Tiatira.
Aici apare din nou distincția dintre Israel și neamuri. Ni se vorbește despre o
vreme viitoare în care „biruitorii” vor cârmui peste neamuri și le vor pedepsi
aspru orice neascultare. Aplicată în istoria de până acum, ideea a dus la
abuzurile „războaielor sfinte” și a Inchiziției, care au făcut ca bisericile să
se poarte mai asemănător cu islamul, decât cu Evanghelia. Este o
promisiune foarte greu de explicat pentru „amilenişti”! În
absenţa unei împărăţii terestre din vremea Mileniului, este imposibil
de explicat ce poate fi această „stăpânire peste
neamuri” despre care vorbeşte Domnul Iisus. Încercările
bisericilor tradiţionale, catolică şi ortodoxă, de a stăpâni peste
lume în virtutea acestei promisiuni au fost nevrednice, neinspirate şi
nereuşite. Fără nicio îndoială, promisiunea se referă la o vreme viitoare,
nu la vremea de acum. Doar venirea Împărăţiei viitoare va
putea împlini această promisiune. Domnul Iisus le-a promis ucenicilor
Săi această domnie: „Adevărat vă spun că, atunci
când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale,
la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi
pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca cele douăsprezece seminţii ale
lui Israel.” (Mat.19:28). „Înnoirea tuturor
lucrurilor” despre care vorbea El atunci va avea loc la cea de a doua
venire a Lui. La acest eveniment a făcut aluzie şi apostolul Petru când a
predicat norodului după vindecarea ologului de la poarta Templului,
zicând: „Pocăiţi-vă, deci, şi întoarceţi-vă la
Dumnezeu, ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de
înviorare, şi să trimeată pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe
Iisus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile
aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a
vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din
vechime.” (F.A. 3:19-21). Realizarea acestei promisiuni este
descrisă în Apocalipsa: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi
celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce
li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului
lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră Fiarei şi icoanei ei, şi nu
primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat, şi au împărăţit cu
Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie
de ani. Aceasta este întâia înviere.” (Apoc. 20:4).
Această „stăpânire peste neamuri cu un toiag de fier” este una
din binecuvântările datorate unirii Bisericii cu Hristos, Capul Trupului. Vom
domni împreună cu El: „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca
să lovească neamurile cu ea pe care le va cârmui cu un toiag din fier. Şi
va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului
Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: Împăratul
împăraţilor şi Domnul domnilor.” (Apoc. 19:15-16). „Luceafărul
de dimineaţă” este o metaforă care exprimă plinătatea unirii cu Hristos
vestită şi de apostolul Petru (2 Pet. 1:19).
Haine albe, nume scris în cartea vieţii: „Cel
ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum
numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi
înaintea îngerilor Lui.” (Apoc. 3:5). Această promisiune este pentru
biruitorii din Sardes. În Orient, hainele albe erau un lucru rar şi scump.
Pe vremea Domnului Iisus exista chiar meseria de „nălbitor” (Mc.9:3).
Hainele albe pot semnifica aici puritate, demnitate, ţinută de gală,
cinste, neprihănire (vezi şi Apoc. 3:18; 7:13; 19:8), sărbătoare. Numele
scris în cartea vieţii reprezintă probabil siguranţa mântuirii,
iar mărturisirea înaintea Tatălui şi a îngerilor reprezintă cinstea
viitoare acordată celor biruitori.
Un stâlp în Templul etern: „Pe cel ce va
birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai
ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele
cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din Cer de
la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou” (Apoc. 3:12).
Promisiunea aceasta este făcută celor din Filadelfia. Constructorii templelor
din Antichitate obişnuiau să înscrie pe coloanele care susţineau clădirea,
numele unor persoane importante pe care doreau să le cinstească. Nu
ne putem face decât o vagă imagine despre semnificaţia acestei metafore
aplicate aici credincioşilor. Probabil că textul acestei promisiuni
vorbeşte despre intimitatea cu Tatăl în închinarea cerească şi
cinstea acordată biruitorilor din vremea Bisericii. El cuprinde
„Numele lui Dumnezeu”, aluzie probabilă la apartenenţa divină,
„numele cetăţii, Noul Ierusalim”, aluzie probabilă la „cetăţenia noastră
din această cetate, şi numele Domnului Iisus, aluzie la schimbarea
de identitate prin căsătoria Bisericii cu Mirele. Este clar că
„biruitorii” vor fi identificaţi printre cetele făpturilor cereşti prin
răscumpărarea înfăptuită de Dumnezeu, reşedinţa în Noul Ierusalim şi
unirea desăvârşită cu persoana Domnului Iisus Hristos. Vreau să vă atrag
atenția că Apocalipsa ne precizează că vom avea trei nume de referință: ,,Voi
scrie pe el Numele Dumnezeului Meu … numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim,
… şi Numele Meu cel nou”.
Scaunul de domnie al Mielului: „Celui
ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu
de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul
Lui de domnie.” (Apoc. 3:21). Slavă Domnului! Există biruitori și
în biserica din Laodicea! Cea mai mare promisiune este păstrată pentru cei ce
biruiesc în cea mai mare decadență. Nici nu se putea altfel! Aşezarea pe tron
implică demnitate, autoritate şi cinste. „Biruitorii” s-au
calificat pentru toate acestea printr-o viaţă de ascultare de voia
lui Dumnezeu trăită în părtăşie cu Hristos. Privilegiile domniei se extind
nu numai pe durata judecăţii finale (1 Cor.6:2-3), ci pentru eternitate.
Ni le garantează unirea noastră cu Hristos. Cum trebuie să înțelegem acest
lucru? Realitatea existenței noastre are un lanț foarte precis de autoritate:
cel mai mic copil trebuie să se supună fraților săi mai mari, împreună, ei
trebuie să se supună mamei lor, care și ea trebuie să trăiască sub autoritatea
soțului ei, care și el trăiește sub autoritatea șefului, a polițaiului, a
primarului, a guvernatorului (în unle țări, desigur) și a
președintelui/monarhului. Peste toți aceștia domnește „mâna nevăzută a
societăților masonice secrete”, peste care domnește nevăzut Satan, peste care
domnește nevăzut … Dumnezeu însuși! „Biruitorii” din bisericile de azi sunt
invitați să se așeze alături de Hristos pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu
(„Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după
cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” - Apoc.
3:21). La auzul acestor promisiuni mi se furnică lăuntrul și mi se face pielea
ca de găină. Mă cuprind fiorii unei anticipări fericite, care-mi certifică
realitatea prezenței Lui „înăuntrul meu”. Îmi este mai aproape decît propria
suflare sau așa cu spunea Traian Dorz: este inima inimii mele, este
cântarea cântecelor mele”. ,,Sunt străin și călător/N-am aici palate/Dar în
țara fără norAle mele-s toate!”/ Toate stelele de sus,/ Tot ce n-are-n veci
apus,/ Prin iubirea lui IisusAle mele-s toate./ Domnul meu în infinit/Multe
stele ţine/Pentru cine le-a zidit/Decât pentru mine?/Din neant când le-a
chemat/Domnul mult s-a bucurat;/Însă viaţa lui Şi-a dat/Decât pentru mine!/Dar
nici eu nu-s al oricui,/Lui îi sunt cunună;/Casa mea şi cerul Lui-/Tot ce-avem,
e una./Şi la bine şi la rău/Eu al Lui sunt, El e-al meu;/Eu nimic, El
Dumnezeu-/Dar ce avem e una!” În această lume în care există „și bine și
rău” mai poți trece de partea binelui. Pericolul este mortal, dar răsplata este
extraordinară!
Capitolul 4 - Sala Tronului divin:
După ce am parcurs
revelațiile despre felul în care Iisus Hristos judecă bisericile, ne apropiem
de „lucrurile care vor fi după acestea”. Capitolele 4 și 5 din Apocalipsa pot
fi privite drept o Introducere la felul în care va fi judecat
Pământul (Cap. 6-19). Din acest punct înainte, termenul biserică nu mai apare
niciodată în textul Apocalipsei, semn că ea va fi păzită „de ceasul încercării
care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului”
(Apoc. 3:10). V-ar
plăcea să vorbiți personal cu unul care a avut moarte clinică și a fost pentru
o vreme „dincolo”? Vă necăjiți că Dumnezeu nu i-a dat voie apostolului Pavel să
ne spună ce a văzut și a auzit atunci când a fost răpit până în al treilea cer?
Dacă da, ceea ce urmează vă va satisface pe deplin curiozitatea. Este unul din
motivele pentru care celui ce citește și ascultă cuvintele Apocalipsei i se
promite „fericire” (Apoc. 1:3). Lui Ioan nu numai că nu i s-a interzis să spună
ce a văzut și auzit! I s-a poruncit să scrie totul într-o carte pentru ca tu și
cu mine să aflăm câteva din realitățile fascinante ale Cerului. Sunteți gata de
o asemenea aventură? Ultima
parte a secțiunii care descrie întronarea lui Iisus Hristos în Cer prezintă
dificultăți majore pentru că ea ne mută din sfera de existență a Pământului în
spațiul Cerului: „După aceste lucruri, m-am uitat şi
iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca
sunetul unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici
şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” (Apoc. 4:1). Am spus intenționat „spațiul
Cerului” pentru că înțelegerea acestui concept este singura cale de a înțelege
și de a pătrunde în restul tainelor Apocalipsei, unde revelațiile divine ne vor
purta când în Cer, când pe Pământ. Ce
este acest „spațiu al cerului”? Pentru a-l înțelege trebui să
ne întoarcem la prima pagină a Biblie unde apare prima dată conceptul de „cer”.
Biblia se tălmăcește prin Biblie. „Dumnezeu
a zis: „Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de
ape.” Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a
despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt
deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer” (Gen.
1:6-8). În originalul
ebraic, pentru termenul „întindere” este folosită expresia שמים (shamayim) care
are forma de plural. Comentatorii sunt de părere că ea trebuie înțeleasă în
contextul celor „trei ceruri” pomenite de apostolul Pavel în 2 Corinteni 12:2
unde amintește de una din experiențele supranaturale pe care le-a avut: „Cunosc un om în Hristos care,
acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea
cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu - Dumnezeu
ştie) … ” Este fascinant că
Pavel ține să precizeze că nu știe dacă pătrunderea lui în cel de al treilea
cer a fost făcută „în trup sau fără trup”, trupul nefiind un instrument strict
necesar pentru o asemenea călătorie. În mod similar, când a scris Apocalipsa,
Ioan folosește expresia „eram în Duhul” (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10). Un sinonim pentru termenul
„întindere” folosit în traducerea română a lui Cornilescu este ideea de
„spațiu” delimitat de limite, distinct de alt domeniu de existență. Fiecare
„întindere”, adică fiecare cer este distinct de celelalte. Cerul atmosferic,
aflat între „apele de sus și apele de jos” identifică spațiul atmosferic care
înconjoară Pământul. Cerul astronomic sau cosmic nu trebuie considerat doar ca
o extindere a cerului atmosferic. Astronomii ajung încet, încet la părerea că
el este influențat de undele gravitaționale, de găurile negre, de materia
neagră din Univers, de curbura spațiu-timp și de cu totul alți factori pe care
nici nu-i știm astăzi. Dincolo
de acestea două există cel de al treilea cer, locul prezenței
ființelor cerești. El este „supranatural” pentru că nu face parte din
limitările lumii materiale în care evoluăm noi. Probabil că ar trebui să-l
numim „hiperspațiu”, un domeniu de existență cu mult mai multe
dimensiuni decât cele din complexul spațiu-timp al cerului
terestru. - HIPERSPAȚIU: spațiu diferit de
cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de patru, atunci când
timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în fizică și
astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-Klein,
supergravitația, supercorzile etc.) -. Bineînțeles
că nu spunem că Dumnezeu există în hiperspațiu pentru că El nu poate fi limitat
de niciun fel de dimensiune. Dumnezeu este spirit infinit și perfect. El poate
fi „immanent” pătrunzând în creație și „transcendent”, ieșind oricând din ea.
Aduceți-vă aminte de aparițiile și disparițiile Fiului lui Dumnezeu de după
Înviere. Datele Bibliei îi îndreptățesc pe cei ce cred că nu trăim într-un
UNIVERS, ci într-un MULTIVERS: „Tu, Doamne,
numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi
toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind
ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se
închină înaintea Ta” (Neemia 9:6; vezi și Deut. 10:14; 1 Regi 2:27; Psalm 68:33
- T.M.; 148:4 - T.M.).Trecerea dintr-un cer în altul, din cel atmosferic, de
exemplu, în cel de al treilea cer nu trebuie vizualizată dimensional, ci
calitativ. Cel de al treilea cer nu este „foarte departe”, cum propunea Mihail
Eminescu: „Porni
luceafărul./Creșteau în cer a lui aripe,/Și căi de mii de ani treceau/În tot
atâtea clipe./Un cer de stele dedesubt,/Deasupra-i cer de stele -/Părea un
fulger nentrerupt/Rătăcitor prin ele.” Adăugarea
de dimensiuni noi, dincolo de cele ale spațiului și timpului din Cosmosul
nostru, schimbă total ecuația. Dumnezeu, îngerii și demonii pot exista în
proximitatea noastră imediată. Mai mult, demonii pot exista chiar în lăuntrul
nostru, chiar o legiune! Tot așa și Duhul lui Dumnezeu poate să ne „umple”! Asta
a spus apostolul Pavel filozofilor sofisticați din Atena: „El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi
dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite
vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe
Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este
departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi
fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: Suntem din neamul
Lui… ” (Fapte 17:26-28).
Marea Trecere: Capitolul
4 din Apocalipsa ni-l prezintă pe apostolul Ioan invitat „să se suie” într-un
„aici” care este dincolo de dimensiunile lumii noastre. Trebuie să ne așteptăm
ca lucrurile pe care le-a văzut el „acolo”, în „hiperspațiu” și pe care a
încercat zadarnic să ni le descrie să fie cu totul altfel decât cele din lumea
noastră. Relatarea lui
Ioan nu trebuie citită cu atitudinea cercetătorului de laborator care-L pune pe
Dumnezeu la analiză sub microscop, ci cu cea a unui muritor uimit și uluit care
relatează măreția misterioasă a unor lucruri pe care nu le poate neapărat
înțelege. Dacă Ioan nu mai „cade la pământ ca mort” ca în capitolul întâi al
cărții este doar pentru că, între timp, s-a mai aclimatizat puțin cu lumea
despre care ne scrie. Prin Ioan, asistăm lu noi la un copleșitor spectacol de
lumini și sunet care-ți taie respirația și te face să cazi în admirație și
adorare. Când citesc
relatarea lui Ioan am același sentiment pe care l-am trăit când am citit
întâlnirea profetului Ezechiel cu „ceva” venit din hiperspațiu și numită acolo
„Slava Domnului”. Este clar că avem de a face cu descrierea unor lucruri care
evoluează în mai multe dimensiuni decât cele cunoscute în lumea noastră: „M-am uitat şi iată
că au venit de la miazănoapte un vânt năpraznic, un nor gros şi un
snop de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul
căreia lucea ca o aramă lustruită, care ieşea din mijlocul focului. Tot în
mijloc, se mai vedeau patru făpturi vii, a căror înfăţişare avea o
asemănare omenească. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare avea
patru aripi. Picioarele lor erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca a
piciorului unui viţel şi scânteiau ca nişte aramă lustruită. Sub
aripi, de cele patru părţi ale lor, aveau nişte mâini de om şi toate patru
aveau feţe şi aripi. Aripile lor erau prinse una de alta. Şi, când
mergeau, nu se întorceau în nicio parte, ci fiecare mergea drept înainte. Cât
despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om;
la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate
patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă
de vultur. Aripile fiecăreia erau întinse în sus, aşa că două din aripile
lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau
trupurile. Fiecare mergea drept înainte, şi anume, încotro le
mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau, iar în mersul lor nu
se întorceau în nicio parte. În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca
nişte cărbuni de foc aprinşi, care ardeau, şi ceva ca nişte făclii umbla
încoace şi încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină
strălucitoare şi din el ieşeau fulgere. Făpturile vii însă, când
alergau şi se întorceau, erau ca fulgerul. Mă uitam la aceste făpturi vii
şi iată că pe pământ, afară de făpturile vii, era o roată la fiecare din
cele patru feţe ale lor. Înfăţişarea acestor roţi şi materialul din care
erau făcute păreau de hrisolit şi toate patru aveau aceeaşi întocmire.
Înfăţişarea şi alcătuirea lor erau de aşa fel încât fiecare roată părea că este
în mijlocul unei alte roţi. Când mergeau, alergau pe toate cele patru
laturi ale lor şi nu se întorceau deloc în mersul lor. Aveau nişte obezi
de o înălţime înspăimântătoare şi, pe obezile lor, cele patru roţi erau pline
cu ochi de jur împrejur. Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile pe
lângă ele şi, când se ridicau făpturile vii de la pământ, se ridicau şi
roţile. Unde le mâna duhul să meargă, acolo mergeau, încotro voia
duhul, şi împreună cu ele se ridicau şi roţile, căci duhul făpturilor vii
era în roţi. Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile; când se
opreau ele, se opreau şi roţile; când se ridicau de pe pământ, se ridicau şi
roţile; căci duhul făpturilor vii era în roţi. Deasupra capetelor făpturilor
vii era ceva ca o întindere a cerului, care semăna cu cristalul
strălucitor şi se întindea în aer sus, peste capetele lor. Sub cerul
acesta, aripile lor stăteau drepte, întinse una spre alta, şi mai aveau fiecare
câte două aripi, care le acopereau trupurile. Când umblau, am auzit
vâjâitul aripilor lor ca vâjâitul unor ape mari şi ca glasul Celui
Atotputernic. Când mergeau, era un vuiet gălăgios, ca al unei oştiri, iar când
se opreau, îşi lăsau aripile în jos. Şi venea un vuiet care pornea de
deasupra cerului întins peste capetele lor, iar când se opreau îşi lăsau aripile
în jos. Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o
piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de
domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el. Am mai văzut iarăşi o
lucire de aramă lustruită, ca nişte foc, înăuntrul căruia era omul acesta şi
care strălucea de jur împrejur; de la chipul rărunchilor lui până sus şi de la
chipul rărunchilor lui până jos, am văzut ca un fel de foc şi, de jur împrejur,
era înconjurat cu o lumină strălucitoare. Ca înfăţişarea curcubeului, care
stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini
strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului. Când
am văzut-o, am căzut cu faţa la pământ şi am auzit glasul Unuia care
vorbea” (Ezec. 1:4-28). Niciun
om n-a reușit să deseneze după descrierea lui Ezechiel cum arăta „Slava
Domnulu” venită din hiperspațiu în lumea noastră. Imaginația este neputincioasă
pentru că n-am experimentat încă o asemenea realitate. Orice încercare de desen
este condamnată la ridicol, fiind ca desenul unui copil de grădiniță, plată,
fără adâncime și dimensiuni precise. În
Apocalipsa, apostolul Ioan, reprezentantul nostru în hiperspațiu, are aceleași
dificultăți ca și Ezechiel când încearcă să ne descrie ce a văzut: „Numai decât am fost răpit
în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul
acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei
pietre de iaspis şi de sardiu şi scaunul de domnie era înconjurat cu un
curcubeu ca o piatră de smarald la vedere. Împrejurul scaunului
de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de
domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe
şi pe capete aveau cununi de aur. Din scaunul de domnie ieşeau fulgere,
glasuri şi tunete. Înaintea
scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte
Duhuri ale lui Dumnezeu. În faţa scaunului de domnie, mai este un fel de
mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de
domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi
pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un
leu; a doua seamănă, cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra
seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru făpturi vii
avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe
dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare:Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul
Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine! Când aceste
făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de
domnie şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de
bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi se închinau
Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de
domnie şi ziceau: Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru să primeşti
slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia
Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apoc. 4:2-11). Consistența dintre descrierea făcut de Ezechiel și cea
făcută de Ioan întărește convingerea noastră că amândouă sunt adevărate. la fel
cum este și asemănarea cu detaliile cerești furnizate de profetul Isaia: „Serafimii stăteau deasupra Lui
şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi
acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi
ziceau: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin
de mărirea Lui!” (Isaia 6:2-3). Pătrunderea
în hiperspațiu nu înlesnește doar o întâlnire cu alte dimensiuni spațiale, ci
și o călătorie încoace și încolo pe axa timpului. Din hiperspațiu se poate
vedea tot ce s-a întâmplat deja, tot ce se întâmplă și tot ce se va întâmpla
vreodată. Apocalipsa este o descoperire a viitorului, iar pasajul care
debutează în capitolul 4 este o invitație la întâlnirea cu vremurile viitoare: „Suie-te aici şi-ţi voi
arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” (Apoc.
4:1).Trebuie să înțelegem că aceasta nu este o carte de povești și că Ioan
n-a fost transportat într-un tărâm metaforic mitic. Dumnezeu l-a dus în cea mai
eternă formă de existență, lăsându-l pentru o fracțiune de timp să vadă ceva
din lucrurile pe care ochiul nu le-a văzut și la mintea omului nu s-au suit.
Scopul pentru care a fost dus a fost să i se arate și să ni se comunice nouă
lucrurile care vor avea loc pe Pământ în viitor, după vremea Bisericii. Cerul este descris ca locuința
lui Dumnezeu. Este locul în care S-a înălțat Iisus Hristos după înviere și unde
ne pregătește un loc în care să ajungem și noi (Fapte 1:10-11; 3:21; 7:55-56;
Rom. 10:6, Col. 3:1; 1 Tesal. 4:16; Ioan 14).
Tronul ceresc: Primul
lucru pe care-l vede Ioan în Cer este și cel mai important dintre toate: tronul
ceresc: „Şi iată că în cer
era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva”
(Apoc. 4:2). Cuvântul
„tron” apare de 14 ori în acest capitol și de 46 de ori în toată cartea. Toate
celelalte lucruri din Cer pălesc în comparație cu tronul descris în capitolul 4
al Apocalipsei și cu Mielul lui Dumnezeu descris în capitolul 5. Tronul este important pentru că
pe el stătea Cineva. Ioan manifestă reticența evreiască și nu pronunță numele
lui Dumnezeu, dar este clar despre cine este vorba. „Cineva” stă pe tron și
conduce toate lucrurile. Aceasta este marea realitate și marea speranță a
lumii. Istoria nu este un produs al haosului și un rezultat al întâmplării.
Există un „Cineva” care domnește peste toate și care le hotărăște pe toate.
Chiar și în cele mai cumplite catastrofe este bine să ne aducem aminte despre
acest lucru: „Domnul
stătea pe scaunul Lui de domnie când cu Potopul şi Domnul
împărăţeşte în veci pe scaunul Lui de domnie“ (Psalmi 29:10 - T.M.). Este foarte important să
înțelegem că acest tron nu se află într-un palat, ci într-un Templu! Cartea ne
va spune mai multe despre acest lucru (Apoc. 7:15; 14:6-15, 18). Acum este
suficient să spunem că tronul nu este legat doar de un centru de putere, ci de
un centru de închinare și adorare. Dumnezeu nu se izolează de creaturile Sale
în solitudinea singulară a unui palat, ci se bucură să fie împreună cu ele, în
mijlocul lor, în Templul Său, în epicentrul sfințeniei absolute, răspândindu-Se
în dragoste peste toate creaturile.Descrierea lui Ioan ne spune suficient ca să
înțelegem că suntem în fața lui Dumnezeu: „Cel
ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de
sardiu şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de
smarald la vedere” (Apoc. 4:3).Ca și în descrierea făcută de profetul
Ezechiel, Dumnezeu este reprezentat de culori aprinse, înflăcărate. El este un
foc mistuitor. Iaspisul mai apare încă o dată în finalul Apocalipsei: „Şi mi-a arătat cetatea sfântă,
Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui
Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis,
străvezie ca cristalul” (Apoc. 21:11). Ce
învățăm despre iaspis este că se aseamănă cu cristalul pur și strălucitor care
înmulțește la nesfârșit strălucirea luminii.Cealaltă piatră pomenită este
sardiul. Orașul în care se afla una din bisericile căreia i-a scris Domnul în
primele capitole își trage numele de la escavările de acolo. Piatra de
sardis era de culoare roșiatică cu nuanțe de rubin însângerat. Prezența pietrei
într-una din insulele Mediteranei i-a atras numele de Sardinia.Înfățișarea
Celui ce ședea pe tron impunea o teamă sfântă. Totul era clar, aprins ca un foc
mistuitor (Deut. 4:24; Evrei 12:29) și înfiorător la privire. Aceasta a fost și
reacția profetului Daniel când s-a întâlnit cu tronul divin: „Mă uitam la aceste lucruri până
când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut
jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână
curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui,
ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de
mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau
înaintea Lui” (Daniel 7:9-10). Mai
este încă un lucru pe care-l putem spune despre aceste două pietre prețioase.
Sardiul și Iaspisul și sunt prima și, respectiv, ultima din pietrele purtate pe
pieptarul Marelui Preot: „Să
faci apoi pieptarul judecăţii, lucrat cu măiestrie, să-l faci
din aceeaşi lucrătură ca efodul; să-l faci din aur, din fir albastru, purpuriu
şi cărămiziu şi din in subţire răsucit. Să fie în patru colţuri şi îndoit;
lungimea lui să fie de o palmă şi lăţimea, tot de o palmă. În el
să ţeşi o ţesătură de pietre, şi anume patru rânduri de pietre: în rândul
întâi, un sardonix, un topaz şi un smaragd; în al doilea rând,
un rubin, un safir şi un diamant; în al treilea rând, un opal, un agat şi
un ametist; în al patrulea rând, un hrisolit, un onix şi un iaspis.
Aceste pietre să fie legate în ferecătura lor de aur. Să fie douăsprezece,
după numele fiilor lui Israel, săpate ca nişte peceţi, fiecare cu numele uneia
din cele douăsprezece seminţii.” (Exod 28:15-21). Ele reprezintă pe întâiul și
ultimul născut din semințiile lui Israel. Iaspisul îl reprezintă pe Ruben, iar
Sardiul pe Beniamin. În contextul în care Apocalipsa face parte din grupul de
cărți „evreiești” ale Noului Testament, s-ar prea putea ca vedenia să-L
prezinte pe Dumnezeu în relația Legământului pe care l-a stabilit cu poporul
Israel. Este un mesaj că Dumnezeu nu i-a lepădat și nu Și-a sfârșit încă planul
cu ei. Vom vedea lucrul acesta și mai clar când ne vom întâlni cu cei 144.000
de martori, câte 12.000 din fiecare seminție a lui Israel. Și încă un amănunt: Ruben,
reprezentat prin Iaspis, se traduce prin „Iată Fiu”, iar Beniamin, reprezentat
prin Sardiu, se traduce prin „fiul dreptei”. Nu s-ar putea oare ca aceste două
pietre așezate pe tronul ceresc să vorbească lumii exact despre Fiul trimis de
Dumnezeu pe Pământ și așezat acum la dreapta măririi în Ceruri? Nu este El oare
„chipul Dumnezeului Celui nevăzut”?
Sala Tronului ceresc: După ce am văzut
tronul și ce este pe tron să aruncăm o privire la ce este în jurul tronului: „
… și scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră
de smarald la vedere” (Apoc. 4:3b). Este o contradicție de termeni și
numai o altă rânduială a luminii și a culorilor, mult mai complexă decât cea de
pe pământ o poate pătrunde. Un curcubeu este rezultatul refracției luminii
albe, dar Ioan ne spune că fondul acestui curcubeu era „ca o piatră de
smarald”, adică verde! Am văzut multe curcubee, dar niciunul n-a
apărut pe fond verde.Poate că în grupul de culori ale curcubeului, cea verde a
fost mai aprinsă, mai dominantă sau poate că undele curcubeului pluteau
sărbătorește peste această culoare.Cel mai rezonabil este să recunoaștem că nu
știm precis despre ce este vorba, nu să facem ce a făcut Mahomed și religia
islamică! Plecând de la acest verset al tronului ceresc, ei au preluat ideea că
puterea, domnia și împărăția lui Dumnezeu se va răspândi pe pământ sub flamura
unui steag verde! Acesta este motivul pentru care toate țările islamice au pe
steag culoarea verde.Curcubeul este semnul legământului încheiat de Dumnezeu cu
oamenii după potop, promisiunea Lui că, prin har, nu va mai distruge pământul
prin intermediul apelor.Mai mult, pe Pământ noi vedem curcubeul doar ca pe un
arc, dar în Cer, Ioan l-a văzut întreg, ca un cerc în jurul tronului divin. La
fel l-a văzut și profetul Ezechiel: „Ca înfăţişarea
curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea
acestei lumini strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei
Domnului” (Ezec. 1:28). Forța și puterea distrugătoare de pe tron
este ținută în frâu de promisiunile harului. Dumnezeu ar putea distruge lumea
aceasta doar cu o privire, doar cu un gând, dar a ales să fie credincios
promisiunilor Lui făcute în favoarea noastră. În Hristos, toate promisiunile
sunt „Da” și „Amin” (2 Cor. 1:19-20).
Sala tronurilor: Tot în jurul tronului
Ioan a mai văzut douăzeci și patru de tronuri: „Împrejurul scaunului
de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de
domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe
şi pe capete aveau cununi de aur” (Apoc. 4:4). Este foarte greu
să presupunem cine sunt acești douăzeci și patru de bătrâni. John MacArthur,cunoscut
commentator al Apocalipsei, este de părere că ei nu sunt în niciun caz îngeri,
pentru că îngerii nu stau pe tronuri ca să exercite autoritate proprie
(„În adevăr, nu unor îngeri a supus El lumea
viitoare despre care vorbim” - Ev. 2:5), nu sunt nici reprezentanții lui
Israel, pentru că Israelul nu este mântuit până după Necazul cel Mare, nu sunt
nici două grupe de 12, unii reprezentanți ai celor 12 seminții ale lui Israel,
iar ceilalți sunt apostolii Domnului, pentru că n-avem nicio bază exegetică
pentru o asemenea împărțire. Cel mai probabil, în opinia lui John MacARthur
este că cei douăzeci și patru reprezentă Biserica Proslăvită, așezată prin Hristos
alături de El pe scaunul de domnie al Cerului. Care este părerea mea? Ca
întotdeauna, părerea mea este părerea Domnului și pentru că El nu și-a
exprimat-o în text rămân strict la ceea ce n-a zis El. Prezența
cuvântului „biserică” nu mai apare după capitolul 3 decât în Apocalipsa 22:16 unde
citim: „Eu , Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească
aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi
Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă”.Se precizează
că mesajul Apocalipsei este pentru „biserici” (ταῖς ἐκκλησίαις),
iar acela care-l trimite este identificat prin două aluzii la istoria lui
Israel, profețiile străvechi și destinul mesianic: „Rădăcina şi Sămânţa lui
David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” (o
repatare a unei trimiteri la Numeri 24:17, care a mai apărut și în Apocalipsa
2:18). Un amănunt esențial în terminologia greacă a textului este că
bătrânii din sala tronului poartă pe cap, nu „diademe”,semn al unei autorități
dăruite, ci „stefanos”, cununile biruitorilor în curse sau lupte. Este
diferența dintre coroană și cunună! Se prea poate ca Biserica să fie deci în
slavă, atunci când Dumnezeu se pregătește să-Și reia pe Pământ planul cu
Israelul.
Lumina Duhului Sfânt: Tot înaintea scaunului
de domnie erau așezate „șapte lămpi de foc, care
sunt cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu” (Apoc. 4:5b). Este o
înfățișare a Duhului Sfânt nu ca Mângâietor (Ioan 16:5-15), ci ca Mânie
dezlănțuită a dumnezeirii. Acesta este tema principală din toată descrierea:
Ioan Îl vede pe Dumnezeu în toată gloria pornit să judece Pământul: „Din
scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete” (Apoc.
4:5a).Furtuna mâniei divine era gata să se dezlănțuie. „În fața
scaunului de domnie mai este un fel de mare de sticlă, asemănătoare cu
cristalul” (Apov. 4:6a). O mare fără valuri și zbucium. Este liniștea
de dinaintea furtunii.
Cine sunt cele patru făpturi vii? Următorul
element pe care-l vede Ioan în jurul tronului sunt cele patru făpturi vii: „În mijlocul
scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii,
pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie
seamănă cu un leu; a doua seamănă, cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om;
şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru
făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi
pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare:Sfânt, Sfânt, Sfânt este
Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”
(Apoc. 4:6b-8).Cele patru nu sunt îngeri, nici fiare ale câmpului. Ioan le
numește generic „făpturi vii”, pentru că nu este familiar cu ele. Noi însă ar
trebui să le cunoaștem pentru că ne-am mai întâlnit cu ele și în cartea lui
Isaia și în cartea lui Ezechiel. „Serafimii stăteau deasupra Lui (a
Domnului, care stătea pe scaunul de domnie) și fiecare avea șase aripi: cu două
își acopereau fața (să nu privească direct slava lui Dumnezeu), cu două își
acopereau picioarele (pentru că locul acela este sfânt) și cu două zburau.
Strigau unul la altul și ziceau: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot
pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6:2-3). Cartea Ezechiel,
care este cartea Slavei lui Dumnezeu, ne-a familiarizat deja cu înfățișarea
heruvimilor: „Tot în mijloc, se mai vedeau patru
făpturi vii, a căror înfăţişare avea o
asemănare omenească. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare avea
patru aripi. Picioarele lor erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca a
piciorului unui viţel şi scânteiau ca nişte aramă lustruită. Sub
aripi, de cele patru părţi ale lor, aveau nişte mâini de om şi toate patru
aveau feţe şi aripi. Aripile lor erau prinse una de alta. Şi, când
mergeau, nu se întorceau în nicio parte, ci fiecare mergea drept înainte.Cât
despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om;
la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate
patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă
de vultur. Aripile fiecăreia erau întinse în sus, aşa că două din aripile
lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau
trupurile. Fiecare mergea drept înainte, şi anume, încotro le
mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau, iar în mersul lor nu
se întorceau în nicio parte.În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca nişte
cărbuni de foc aprinşi, care ardeau, şi ceva ca nişte făclii umbla încoace
şi încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină
strălucitoare şi din el ieşeau fulgere. Făpturile vii însă, când
alergau şi se întorceau, erau ca fulgerul” (Ezec. 1:5-14). Este
înfățișarea heruvimilor însărcinați cu păzirea slavei divine. Ei sunt cavalerii
de la curtea regală a Cerului. Mult mai mari în putere și autoritate decât
îngerii, heruvimii sunt cela mai apropiate „făpturi vii” care stau în
apropierea lui Dumnezeu și nu-i lasă pe alții să se apropie. Ei stau în zbor
continuu, ca niște helicoptere gata oricând de acțiune. Când Adam
și Eva s-au făcut vinovați de neascultare, un grup de heruvimi le-a interzis
întoarcerea la pomul vieții: „Astfel a izgonit El pe Adam, şi, la
răsăritul grădinii Edenului, a pus nişte heruvimi, care să învârtească o
sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii” (Gen. 3:24). În
Cortul întâlnirii, deasupra capacului Ispășirii de pe chivot erau doi heruvimi
ocrotitori ai slavei: „Să faci doi heruvimi de
aur, să-i faci de aur bătut la cele două capete ale capacului
ispăşirii; să faci un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt;
să faceţi heruvimii aceştia ieşind din capacul ispăşirii la cele
două capete ale lui. Heruvimii să fie cu aripile întinse pe
deasupra, acoperind cu aripile lor capacul ispăşirii, şi cu feţele întoarse una
spre alta; heruvimii să aibă faţa întoarsă spre capacul
ispăşirii” (Exod 25:18-20). Pentru că era Cortul lui Dumnezeu, în
toată țesătura cortului au fost așezate chipurile heruvimilor: „Cortul să-l
faci din zece covoare de in subţire răsucit şi din materii vopsite
în albastru, purpuriu şi cărămiziu; pe el să faci heruvimi lucraţi cu
măiestrie” (Exod 26:1). Tot în cartea lui Ezechiel ni se vorbește
despre unul din cei mai mari și mai importanți heruvimi, un adevărat Luceafăr
al zorilor, distinct în strălucire de toți ceilalți. Cine este? Îl cunoașteți
și a fost entitatea spirituală malefică din spatele împăratului Tirului.
Războiul dintre el și Dumnezeu va ține până la vremea sfârșitului: „Fiul
omului, fă un cântec de jale asupra împăratului Tirului şi spune-i: Aşa
vorbeşte Domnul, Dumnezeu: Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin
de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui
Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu
topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu
smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite
pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile
întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin
mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile
tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în
tine. Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de
aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim
ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ţi s-a
îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu
strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor.
Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău, ţi-ai spurcat
locaşurile sfinte, de aceea scot din mijlocul tău un foc, care te mistuie, şi te
prefac în cenuşă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc. Toţi cei
ce te cunosc între popoare rămân uimiţi din pricina ta; eşti nimicit şi nu
vei mai fi niciodată!” (Ezec. 28:12-19). Tirul a fost pentru o vreme
„scaunul Satanei” aici pe Pământ, locul în care Lucifer, opozantul lui
Dumnezeu, a urzit planuri împotriva lui Israel și a planului divin, după cum
acest scaun de domnie a fost o vreme la Pergam (Apoc. 2:13). Este
zadarnic să încercăm o reprezentare a heruvimilor. Ei evoluează în dimensiunile
unui alt „cer”, dincolo de proprietățile materiale din lumea noastră. Ioan a
văzut, n-a înțeles, dar a consemnat. Noi citim, nu înțelegem, dar credem. Iată
numai una din descrierile imposibil de explicat în ideea noastră de „spațiu”: „În mijlocul
scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau
patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi” (Apoc.
4:6). Cum poate „ceva” sau „cineva” să fie concomitent și în mijlocul
scaunului de domnie și împrejurul scaunului de domnie? Îmi veți răspune, și
veți avea dreptate: Ca și Îngerul Domnului, căci este scris: „Îngerul Domnului
tabără în jurul celor ce se tem de El şi-i
scapă din primejdie” (Psalmi 34:7 - T.M.). La fel a fost și
manifestarea lui Dumnezeu față de Moise, care a fost scos pentru câteva clipe
din lumea obișnuită și a văzut ceva din infinitatea prezenței divine. Dumnezeu
a putut fi atunci concomitent și lângă Moise pe stâncă, și în trecere prin fața
lui: „Moise a zis: Arată-mi slava Ta! Domnul a răspuns:
Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea
şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă
îndur şi am milă de cine vreau să am milă! Domnul a zis: Faţa nu vei putea
să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască! Domnul a
zis: Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. Şi când va trece slava
Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna Mea
până voi trece. Iar când Îmi voi trage mâna la o parte de la tine, Mă vei
vedea pe dinapoi; dar Faţa Mea nu se poate vedea” (Exod 33:18-23). Heruvimii
văzuți de Ioan în jurul tronului erau gata să execute ordine. Ei sunt pomeniți
de treisprezece ori în cartea Apocalipsa. Vor ieși de la tronul din Templul
ceresc cu însărcinarea de a manifesta Slava lui Dumnezeu în potirele mâniei revărsate
peste Pământ (Apoc. 6:1, 6; 7:11; 14:3; 15:7).
Valurile închinării cerești: Cartea
Apocalipsa prezintă un „Oratoriu al Creației”. Cântările încep de la tronul din
mijloc și cuprind apoi toată creația. La început cântă doar cele
patru făpturi vii, un veritabil quartet al slavei: „Fiecare din aceste
patru făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu
ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare: Sfânt,
Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care
este, care vine!” (Apoc. 4:8). Cântarea trece apoi la cei douăzeci și
patru de bătrâni așezați în jurul tronului: „Când aceste făpturi vii
aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi
care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni
cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi se închinau Celui
ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de
domnie şi ziceau: Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru să primeşti
slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia
Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apoc. 4:9-11). Capitolul 5
adaugă scenei momentul în care celor patru făpturi și celor douăzeci și patru
de bătrâni li se adaugă instrumentele muzicale: „Când a luat cartea,
cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la
pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur,
pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o
cântare nouă şi ziceau: Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi
peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu,
cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod
şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru
Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apoc. 5:8-10). Cântarea
trece apoi la o strofă în care se alătură și mulțimea îngerilor: „M-am
uitat şi, împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în
jurul bătrânilor, am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece
mii de ori zece mii şi mii de mii. Ei ziceau cu glas tare:
Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea,
bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!” (Apoc. 5:11-12). Oratoriul
atinge apogeul când toate făpturile create proclamă împreună Slava lui
Dumnezeu: „Şi pe toate făpturile, care sunt în cer, pe pământ, sub
pământ, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: Ale
Celui ce şade pe scaunul de domnie şi ale Mielului să fie lauda, cinstea,
slava şi stăpânirea în vecii vecilor! Şi cele patru făpturi vii
ziceau: „Amin!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ şi
s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!” (Apoc. 5:13-14). Primele
două cântări ale Oratoriului ceresc Îi laudă pe Dumnezeu pentru Creație, iar
următoarele două Îl laudă pentru lucrarea de Răscumpărare, cea de a cincea fiind
o încununare a tuturor celorlalte. Este o imagine a veșniciei:
Dumnezeu locuiește în templul creației răspândind în jur dragoste și
binecuvântări, iar toate făpturile create îl laudă și-i mulțumesc, adorându-L.
Grup celor douăzeci și patru de bătrâni se aruncă cu fața la pământ și-și depun
cununile la picioarele tronului. Apocalipsa ne prezintă șase ocazii în care se
întâmplă asta (Apoc. 4:10; 5:8, 14; 7:11; 11:16; 19:4).
Capitolul
5 - Mielului înjunghiat:
Apocalipsa este
răspunsul pe care ni-l dă Dumnezeu la ceea ce-i cerem noi în rugăciunea Tatăl
nostru: „Tatăl nostru care ești în ceruri/Sfințească-se Numele Tău!/Vie
împărăția Ta;/Facă-se voia Ta,/precum în cer așa și pe pământ!” (Mat.
6:9-20). Cartea se încheie cu instaurarea Împărăției și intrarea ei în
starea eternă. Capitolul 5 ne arată momentul în care este declanșat acest
proces în slava cerească. Este momentul în care se vorbește despre necesitatea
răscumpărării Pământului și Domnul Iisus este singura persoană din Univers
vrednică și calificată pentru acest lucru: „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce
şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară,
pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care
striga cu glas tare: Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă
peceţile? Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub
pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns
mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite
în ea. Şi unul din bătrâni mi-a zis: Nu plânge: Iată că Leul din
seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea
şi cele şapte peceţi ale ei. Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi
cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel.
Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt
cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. El a
venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de
domnie. Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi
patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o
alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile
sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă şi ziceau:Vrednic eşti Tu să
iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi
ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice
seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut
din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe
pământ!” (Apoc. 5:1-10).
Impasul ceresc: Există crize pe
Pământ, dar există crize și în Cer? Apostolul Ioan a asistat la una și l-a
podidid plânsul: „Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu
fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea” (Apoc. 5:4).În lacrimile
lui Ioan erau lacrimile tuturor celor ce au sperat, de la Adam și Eva până la
contemporanii lui Ioan, ca Dumnezeu să facă ceva pentru a reașeza pe Pământ
Împărăția Lui glorioasă. Acesta a fost mesajul apostolic. Ei L-au crezut pe
cuvânt pe Iisus Hristos când le-a spus că se va întoarce la ei. Ioan se afla
exilat în insula Patmos și speranțele creștinilor din generația aceea chinuită
sub prigoană îl apăsau amarnic. În Cer erau de față arhanghelul Mihail, dar el
a tăcut neputincios. Tot acolo erau ceilalți arhangheli și cele patru făpturi
vii, dar nimeni n-a fost găsit în stare să ia cartea din mâna lui Dumnezeu și
să-i rupă pecețile.De ce nu putea nimeni face această răscumpărare? Care erau
reglementările ei imposibil de împlinit? Ca să pătrundem înțelesul
scenei din cer trebuie să recitim una din cărțile Vechiului Testament și să
învățăm ce însemna procesul de răscumpărare în Israel. Scena din Cer se
conformează acestui proces bine definit și riguros stabilit. Trebuie să
recitim cartea Rut.Primul și cel mai important motiv
pentru care trebuie să o recitim este finalul ei, care ne vorbește despre
bucuria împărtășită de toți cei de atunci la nașterea unui copil care a fost,
istoric vorbind, strămoșul împăratului David, iar pentru noi strămoșul Fiului
lui David, Iisus Hristos. Cartea Rut a fost pusă deoparte din seria de
întâmplări descrisă în cronica Judecătorilor tocmai pentru motivul acesta
providențial: să ilustreze și să anunțe răscumpărarea printr-o linie mesianică
care și-a împlinit menirea în Iisus Hristos: „Boaz a luat pe
Rut, care i-a fost nevastă, şi el a intrat la ea. Domnul a făcut-o să
zămislească şi ea a născut un fiu. Femeile au zis lui Naomi:
Binecuvântat să fie Domnul, care nu te-a lăsat lipsită azi de un bărbat cu
drept de răscumpărare şi al cărui nume va fi lăudat în Israel! Copilul
acesta îţi va înviora sufletul şi va fi sprijinul bătrâneţilor tale, căci l-a
născut noră-ta, care te iubeşte şi care face pentru tine mai mult decât
şapte fii. Naomi a luat copilul, l-a ţinut în braţe şi a văzut de
el. Vecinele i-au pus nume, zicând: Un fiu s-a născut lui Naomi! Şi
l-au numit Obed. Acesta a fost tatăl lui Isai, tatăl lui David.Iată sămânţa lui
Pereţ: Pereţ a fost tatăl lui Heţron; Heţron a fost tatăl lui Ram; Ram a
fost tatăl lui Aminadab; Aminadab a fost tatăl lui Nahşon; Nahşon a fost tatăl
lui Salmon; Salmon a fost tatăl lui Boaz; Boaz a fost tatăl lui Obed; Obed a fost tatăl lui Isai şi Isai a fost
tatăl lui David.” Naomi, unul din
personajele din cartea Rut, este o rămășiță a unei familii de evrei care au
încercat să scape de pedeapsa trimisă de Dumnezeu printr-o secetă în Israel,
dar care au murit în Moab, departe de casă. Naomi s-a decis să se întoarcă în
perimetrul ascultării de providența divină, țara lui Israel și, ca răsplată
pentru pocăința ei a fost răsplătită din plin. Împreună cu ea a venit și una
din nurorile ei, moabita Rut. printr-o serie de „coincidențe” rânduite de
Dumnezeu, această Rut capătă trecere înaintea unei rude bogate, Boaz, căruia îi
cere să inițieze procesul de răscumpărare și de ridicare a unui urmaș pentru
Naomi. Din spusele lui Boaz înțelegem că pentru răscumpărarea unui
ogor trebuiau împlinite câteva condiții: (1) răscumpărătorul (Goel) să fie
rudă de aproape, (2) răscumpărătorul să vrea să facă lucrul acest lucru și (3)
răscumpărătorul să vrea să facă lucrul acesta. În cazul lui Naomi, înaintea lui
Boaz a existat o rudă mai apropiată de ea decât Boaz, dar acesta n-a vrut să o
răscumpere. Pedeapsa poetică aplicată de Dumnezeu este cu numele lui n-a fost
înscris în carte, ci va rămâne pentru totdeauna un „cutare”: „Boaz
s-a suit la poarta cetăţii şi s-a oprit acolo. Şi iată că
cel ce avea drept de răscumpărare, şi despre care vorbise Boaz, trecea.
Boaz i-a zis: Hei, cutare, apropie-te, stai aici. Şi el s-a apropiat şi s-a
oprit. Boaz a luat atunci zece
oameni dintre bătrânii cetăţii şi a zis: Şedeţi aici. Şi ei au şezut
jos. Apoi a zis celui ce avea drept de răscumpărare: Naomi, întorcându-se
din ţara Moabului, a vândut bucata de pământ care era a fratelui nostru Elimelec. Am
crezut de datoria mea să te înştiinţez despre aceasta şi să-ţi spun:
Cumpăr-o în faţa locuitorilor şi în faţa bătrânilor poporului meu.
Dacă vrei s-o răscumperi, răscumpăr-o, dar dacă nu vrei, spune-mi, ca să ştiu.
Căci nu este nimeni înaintea ta care să aibă dreptul de răscumpărare, şi
după tine eu am dreptul acesta. Şi
el a răspuns: O voi răscumpăra. Boaz a zis: În ziua în care vei cumpăra
ţarina din mâna Naomei, o vei cumpăra în acelaşi timp şi de la Rut, Moabita,
nevasta celui mort, ca să ridici numele mortului în moştenirea lui. Şi cel ce avea drept de răscumpărare
a răspuns: Nu pot s-o răscumpăr pe socoteala mea, de frică să nu-mi stric
moştenirea mea; ia tu dreptul de răscumpărare, căci eu nu pot s-o
răscumpăr.Odinioară în Israel, pentru întărirea unei răscumpărări sau a
unui schimb, omul îşi scotea încălţămintea şi o dădea celuilalt: aceasta slujea
ca mărturie în Israel. Cel ce avea
drept de răscumpărare a zis dar lui Boaz: Cumpăr-o pe socoteala ta! Şi şi-a
scos încălţămintea. Atunci, Boaz a zis bătrânilor şi întregului popor: Voi
sunteţi martori azi că am cumpărat din mâna lui Naomi tot ce era al lui
Elimelec, al lui Chilion şi al lui Mahlon, şi că mi-am cumpărat, de
asemenea, de nevastă pe Rut, Moabita, nevasta lui Mahlon, ca să ridic numele
mortului în moştenirea lui şi pentru ca numele mortului să nu fie
şters dintre fraţii lui şi din poarta locului lui. Voi sunteţi martori azi
despre aceasta! Tot poporul care era
la poartă şi bătrânii au zis: Suntem martori! (Rut
3:12; 4:1-11). Fără să știe la vremea aceea, Samuel ne-a dat în
carte schema mântuirii săvârşite de Dumnezeu „la plinirea vremurilor” (Efes.
1:10). Este „răscumpărarea” adusă de către Fiul Său, Domnul Iisus Hristos. În
descrierile din textul cărţii, Boaz este figura profetică pentru acel „Goel”
după care suspina patriarhul Iov, ruda cu drept de răscumpărare. „Dar
ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ”
(Iov 19:25). Prin răscumpărarea lui Naomi
şi a moabitei Rut, Boaz este un tip care îl prevestește pe Domnul
Iisus Hristos. Lucrarea Lui de răscumpărare este descrisă într-un mod strălucit
în capitolul cinci din Apocalipsa.
Soluția divină: Scena descrisă de
apostolul Ioan în capitolul cinci din Apocalipsa subliniază câteva lucruri care
se suprapun peste tiparul din cartea Rut. Mai întâi, vedem o carte pecetluită
cu șapte peceți. Este documentul care arată că Pământul se află în proprietatea
temporară a cuiva și trebuie răscumpărat. Asta ne aduce aminte că, neînțeles
de cei din jur, pe drumul către răstignire, Fiul lui Dumnezeu a rostit aceste
cuvinte: „Acum
are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii
acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12:31). El
știa că declanșează ceva ce va fi finalizat într-o vreme viitoare. În zilele
acelea, Fiul lui Dumnezeu le-a spus ucenicilor: „Nu voi mai vorbi mult
cu voi, căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în
Mine, dar vine pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi că fac
aşa cum Mi-a poruncit Tatăl. Sculaţi-vă, haidem să plecăm de aici!” (Ioan
14:30-31). Iar în capitolul 16 al aceleiași
evanghelii citim o altă exprimare care anticipează Crucea: „ …
în ce priveşte judecata, fiindcă
stăpânitorul lumii acesteia este
judecat.” (Ioan 16:11). Înainte de a-Și
supune toate neamurile, Fiul lui Dumnezeu a trebuit să-l înfrângă
pe Satan, domnul lumii acesteia, stăpânitorul oamenilor înrobiți, așa cum scrie
în Epistola către Evrei: „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi
sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele,
pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe
Diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau
supuşi robiei toată viaţa lor. Căci, negreşit, nu în ajutorul îngerilor
vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se
asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ceea ce
priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de
încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului” (Evrei
2:14-17). În moartea de la
Cruce, Fiul lui Dumnezeu a zdrobit capul șarpelui din Eden (Gen. 3:15) și i-a
frânt dreptul la domnie asupra oamenilor, căpătând acolo dreptul de
răscumpărare asupra lumii: „Apoi am văzut în mâna dreaptă
a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe
dinafară, pecetluită cu şapte peceţi” (Apoc. 4:1). Este aceeași imagine descrisă și în cartea profetului Ezechiel: „M-am
uitat şi iată că o mână era întinsă spre mine şi ţinea o carte în
chip de sul. A desfăşurat-o înaintea mea şi era scrisă şi pe
dinăuntru, şi pe dinafară; în ea erau scrise bocete, plângeri şi gamete” (Ezec.
2:9). Scris „pe dinăuntru și pe
dinafară” înseamnă că tot ce trebuia scris s-a scris și nu
mai putea fi adăugat nimic. Cartea reprezintă „dreptul de proprietate” la tot
ceea ce i-a promis Tatăl Fiului Său pentru sacrificiul de la cruce: „Cere-Mi,
şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi
marginile pământului în stăpânire! Tu le
vei zdrobi cu un toiag de fier şi le
vei sfărâma ca pe vasul unui olar.” (Psalm 2:8-9 - T.M.). Iisus Hristos este „moștenitorul tuturor lucrurilor”
(Evrei 1:2). Preaiubitul răscumpărător care a binevoit să plătească
răscumpărarea noastră (vezi Lev. 25:23–46; toată cartea Rut și
Ieremia 32:6-15).Dar de ce „nu se găsea nimeni nici
în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să
se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic
să deschidă cartea şi să se uite în ea” ? De ce nu s-a găsit
nimeni? Pentru că nu era nimeni care să fie
înrudit cu noi de aproape, în stare să plătească cu moartea vina păcatelor
noastre și să poată trăi după aceea ca să ne răscumpere. Numai un „Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat” a putut face acest lucru! „Tatăl Mă
iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia
cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau
iarăşi; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan
10:17-18). Desfășurarea de planuri
suprapuse din scena cerească este fascinant redată de Ioan: „Şi
unul din bătrâni mi-a zis: Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda,
Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte
peceţi ale ei. Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi
vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat
şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale
lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. El a venit şi a luat cartea din
mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie” (Apoc. 5:5-7). Anunțat ca un leu în profețiile Vechiului
Testament (Gen. 49:8-10), răscumpărătorul a venit mai întâi ca un Miel
înjunghiat. El are șapte coarne, simbol al atotputerniciei, șapte ochi, simbol
al atotștiinței și era plin de Duhul în tot ce făcea. El stătea acum în
picioare, deși fusese înjunghiat. Era totuși un Leu și restul cărții Apocalipsa
ne va arăta ce face „Suveranul” când își dezlănțuie puterea asupra dușmanilor
Săi. „El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a
Celui ce şedea pe scaunul de domnie” (Apoc. 5:7). Dacă s-ar face o reprezentare grafică a
acțiunii din Apocalipsa, acesta ar fi unul din punctele de maxim al acțiunii,
punctul în care a început totul, momentul solemn în care s-a făcut tranziția de
autoritate de la Dumnezeu Tatăl la Dumnezeu Fiul: „Tatăl nici nu
judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o
Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” (Ioan
5:22).
Pricina de laudă: Cea mai glorioasă
încheiere a acestui comentariu la capitolul 5 din Apocalipsa este să spunem că
Fiul lui Dumnezeu își va ține promisiunea făcută celor ce-L urmează și-i va lua
alături de El să domnească pe Pământ. Din punctul Lui de vedere și din
perspectiva făpturilor cerești, creștinii sunt deja așezați în locurile cerești
„în Hristos” și vor domni împreună cu El în Împărăția viitoare: „Vrednic eşti Tu
să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi
ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice
seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut
din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe
pământ!” (Apoc. 5:5:9-10). Este o reluare
a temei proclamată deja în primul capitol al cărții: „Ale Lui, care ne
iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a
făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl
Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor!
Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi
cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din
pricina Lui! Da, Amin” (Apoc. 1:5-7).Domnia noastră pe
Pământ împreună cu Hristos este un imperativ al planului lui Dumnezeu cu
lumea: „El,
dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate,
S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu şi aşteaptă de acum ca
vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui” (Evrei 10:12-13). „În urmă, va veni
sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce
va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie
ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele
Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi
moartea. Dumnezeu, în adevăr, „a pus totul sub picioarele Lui”. Dar
când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus
totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi
Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie
totul în toţi” (1 Cor. 15:24-28). Profețiile ocupă a cincea parte din
textul Scripturii. Din această a cincea parte, o treime vorbesc despre cea de A
Doua Venire a Domnului Iisus. Există 650 de profeții cu caracter general din
care cam jumătate Îl privesc pe Iisus Hristos, iar din cele aproximativ 330 de
profeții mesianice, 225 sunt despre cea de a doua venire. Din cei 46 de profeți
din Vechiul Testament, mai puțini de 10 vorbesc despre prima lui venire, dar 36
vorbesc despre cea de a doua venire. Pentru cei ce vor să le numere, în
Scriptură există mai mult de 1.500 de pasaje care vorbesc despre a doua venire
a lui Hristos; cam unul din douăzeci și cinci de versete. Ca proporție, pentru
fiecare verset care vorbește despre prima venire a lui Mesia există opt care
vorbesc de cea de a doua Lui venire. Pentru fiecare dată când este menționată
lucrarea de ispășire săvârșită de Hristos există cel puțin care vorbesc despre
revenirea Sa glorioasă. În Noul Testament ni se spune de peste 50 de ori că
Iisus Hristos va reveni. Totuși, foarte mulți teologi și predicatori nu sunt
preocupați cu acest lucru!
Capitolul 6 - Mânia Mielului:
Durerile
nașterii cui? Cu acest capitol începe cascada de pedepse cumplite asupra
Pământului. Mai întâi vor fi rupte cele șapte peceți; la a șaptea pecete încep
cele șapte trâmbițe, iar la cea de a șaptea trâmbiță se revarsă peste Pământ
cele șapte potire ale mâniei divine. Toate vin „ca durerile nașterii peste
femeia însărcinată”: din ce în ce mai intense și mai dese (Mat. 24:8; Marcu
13:8). Suferințele de pe Pământ vor fi din ce în ce mai dure și mai dese. Ce se
va naște din aceste dureri? Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ!Intrăm în
teritoriul „zilei Domnului” despre care au vorbit proorocii (Isaia 22; Ieremia
30:1-17; Ioel 1-2; Amos 5; Țefania 1; Ioel 2:30-32; Zaharia 14:1; Maleahi 4:1,
5). În ordinea creației din Geneza, ziua aceasta începe de seara și prima parte
a ei este noapte întunecată. Apoi se va crăpa de ziuă și va răsări Luceafărul
de dimineață. Partea întunecată a Zilei Domnului ține șapte ani de necaz și
este acoperită de Apocalipsa 6-19, iar partea luminoasă care durează o mie de ani
este descrisă doar în câteva versete din capitolul 20. Totul va începe însă cu
o înșelătoare pace mondială: „Când vor zice: „Pace şi
linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile
naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesaloniceni
5:3). Oratoriul ceresc din Apocalipsa 4 și 5 merge mână în mână cu
mânia dezlănțuită pe Pământ în Apocalipsa 6-19. În Cer se amplifică oratoriul
slavei, pe Pământ se amplifică asprimea pedepselor. Alăturarea unor
culmi ale închinării cu adâncimile teribile ale judecății s-ar putea să ne pară
stranie, dar asta doar pentru că nu înțelegem deplin nici sfințenia lui
Dumnezeu și nici păcătoșenia omului. Nu vedem nici imaginea completă a felului
în care răul i se opune lui Dumnezeu și că, pentru binele și bunăstarea
tuturor, răul trebuie eliminat total și de pretutindeni. Dumnezeu este îndelung
răbdător, dar trebuie până la urmă să judece Pământul și să le facă dreptate
celor ce L-au slujit.
Paralele
lămuritoare: Pentru cei cărora Apocalipsa li se pare o carte complicată și
confuză am să spun două lucruri: (1) ea urmează seria de evenimente anunțate de
Domnul Iisus când era încă pe Pământ în Evanghelii și (2) ea urmează schița
celei de a șaptea săptămâni din profeția despre cele șaptezeci de săptămâni
anunțată în cartea profetului Daniel.
Despre lucruri care încă nu sunt: În
capitolul 24 al Evangheliei lui Matei, Domnul Iisus vorbește despre lucrurile
viitoare în ceea ce putem numi „mica Apocalipsă”. El le descopere ucenicilor
lucrurile viitoare, vorbindu-le despre dărâmarea Templului, despre pustiirea
Ierusalimului și despre venirea Fiului omului. Este suficient să
recitim pasajele din Evanghelia lui Matei, Marcu sau Luca pentru a ne
familiariza pe scurt cu ceea ce vom întâlni în Apocalipsa. „Drept
răspuns, Iisus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele
cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: Eu sunt
Hristosul! Şi vor înşela pe mulţi” (Mat. 24:4-5). „Când
a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi,
m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un
glas ca de tunet: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal
alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi
ca să biruiască” (Apoc. 6:1-2). Un arc fără săgeți simbolizează o
biruință fără luptă. Antihrist va fi „invitat” să conducă lumea ca o soluție la
o criză mondială. „Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi
să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar
sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui
neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocuri, vor fi
cutremure de pământ, foamete şi ciumi” (Mat. 24:6-7). „Când a rupt
Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino şi
vezi!” Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a
primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii
pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare” (Apoc. 6:3-4). În locul păcii
promise, Antihristul va aduce un război cum n-a mai fost de la întemeierea
lumii. Urmarea firească a războiului este foametea: „ .. pe alocurea
vor fi … foamete … Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul
durerilor.” (Mat. 24:7-8). „Când a rupt Mielul pecetea a treia,
am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată
că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o
cumpănă. Şi, în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care
zicea: O măsură de grâu pentru un dinar. Trei măsuri de orz pentru un dinar!
Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!” (Apoc. 6:5-6). Ca
întotdeauna, Antihristul va da vina pe copiii lui Dumnezeu și va porni
împotriva lor o persecuție teribilă: „Atunci vă vor da să fiţi
chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu”
(Mat. 24:9). „Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit
glasul făpturii a patra zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că
s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea şi împreună cu el
venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a
pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele
pământului” (Apoc. 6:7-8). Persecuția va fi cumplită și va cere un
ceas de răzbunare din partea Domnului: „Atunci, mulţi vor cădea,
se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula
mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina
înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va
răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit” (Mat. 24:10-13). „Când
a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub
altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din
pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o
ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu,
care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni
sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat
o haină albă şi i s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se
va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să
fie omorâţi ca şi ei” (Apoc. 6:9-11). Evenimentele de pe Pământ vor fi
însoțite de teribile semne cerești: „Pe alocuri vor fi mari cutremure
de pământ, foamete şi ciume, vor fi arătări înspăimântătoare şi semne mari în
cer” (Luca 21:11). „Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat
şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut
negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele şi stelele au
căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de
un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci
sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile
lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi
cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri
şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi
peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de
mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine
poate sta în picioare?” (Apoc. 6:12-17). Cei ce se tem de Apocalipsa
ar trebui să se teamă și de Evangheliile Domnului Iisus! Evenimentele viitoare
sunt prea importante pentru ca să le ignorăm și tocmai de aceea au fost
anunțate în mai multe cărți ale Bibliei. O foarte amănunțită cronologie a lor
ne-a fost lăsată în cartea profetului Daniel.
Săptămâna profetului Daniel: În
profeția lui Daniel ni s-a spus că „au fost hotărâte șaptezeci de săptămâni …
până la ungerea Sfântului sfinților” (Dan. 9:24-27). Ultima din acestea va fi
săptămâna Necazului cel Mare în care va avea loc ultima înfruntare dintre
Hristos și Antihrist: „El va face un legământ trainic cu mulţi
timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi
darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care
pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Daniel
9:27). Această septadă (săptămână) va debuta cu semnarea unui tratat
de pace între Israel și un dictator mondial (Antihristul) și se va încheia când
Hristos se va întoarce pe Pământ ca să judece pe cei răi și să instaureze
Împărăția Lui glorioasă. Evenimentele acestei săptămâni de ani sunt descrise în
Apocalipsa 6-19. Ni se numără chiar și câte luni și câte zile sunt în trei ani
și jumătate: „I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a
dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni” (Apocalipsa
13:5). „Voi da celor doi martori ai mei să proorocească
îmbrăcaţi în saci o mie două sute şaizeci de zile” (Apocalipsa 11:3). Din
Daniel 9:27 știm că cea de a șaptezecea săptămână va debuta cu un legământ
încheiat de Antihrist cu poporul Israel, în virtutea căruia li se va îngădui să
rezidească Templul din Ierusalim. La jumătatea săptămânii, Antihristul va
pângări acest templu și se va instaura ca singurul demn de închinare. Paralel,
în Apocalipsa 6 ni se vorbește despre un lider mondial care va veni promițând
pace, dar care va declanșa război. În Apocalipsa 11 ni se spune că Templul
anunțat de Daniel există deja la Ierusalim. Curtea lui de afară va fi călcată
în picioare de neamuri timp de 42 de luni: „Dar
curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată, căci a fost
dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi
două de luni” (Apocalipsa 11:2). În Apocalipsa 12 îl
vom vedea pe Balaurul cel mare, un alt nume pentru Satan, urmărind-o pe femeia
care-l reprezintă pe Israel. Ea fuge în pustie și acolo va sta exact 1.260 de
zile, care sunt exact 42 de luni, care sunt exact trei ani și jumătate. Domnul
Iisus ne-a spus și despre aceasta în mica apocalipsă din Evanghelie: „De
aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul
Daniel, aşezată în Locul Sfânt - cine citeşte să înţeleagă!
- atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi; cine va fi
pe acoperişul casei să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine
va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile care
vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă
ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru
că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la
începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi” (Mat. 24:15-21). Vom
vedea că această septadă din profeția lui Daniel se împarte în Apocalipsa în
trei părți: prima parte de trei ani și jumătate a săptămânii (Apocalipsa 6-9),
evenimentele de la mijlocul săptămânii (Apocalipsa 10-14) și ultimii trei ani
și jumătate ai septadei (Apocalipsa 15-19). Ce este așa de important că
trebuie să ne oprim la jumătatea celor șapte ani? Atunci se va întâmpla că
Antihristul va rupe legământul cu poporul ales și în loc să-i mai protejeze îi
va persecuta teribil (Dan. 9:27). Ce mă privesc pe mine toate acestea? Când
studiați aceste capitole tumultoase, țineți în minte că ele au intenția de a-i încuraja
pe creștinii din toate veacurile. Ioan nu scrie doar evenimente, ci face
teologie, ajutându-ne să-L cunoaștem mai bine pe Dumnezeu în frumusețea
atributelor Sale și principiile împărăției Lui. Capitolele acestea descriu un
conflict cosmic între Dumnezeu și Satan, între Noul Ierusalim și Babilon și
arată partea care este rezervată „biruitorilor”. Capitolul 6 ne arată
retribuția divină pentru cei ce L-au refuzat pe Hristos. Această pedeapsă
divină a fost vestită și de apostolul Pavel: „Nu vă aduceţi aminte cum
vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum
ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina
fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să
fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul
Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii
Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de
semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt
pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie
mântuiţi” (2 Tesal. 2:5-12). Biserica nu știe „ceasul în care va veni
Hristos” și fiecare generație are privilegiul și obligația de a-L aștepta.
Apocalipsa ne alimentează anticipația noastră cu informații despre lucrurile
care au să se întâmple pentru a ne încuraja să stăm într-o stare de veghe. Ne
întâlnim cu aceleași avertizări date bisericilor: „Cine are urechi să
audă!” (Apoc. 13:9). „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel
ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol
şi să i se vadă ruşinea!” (Apoc. 16:15). „Şi iată, Eu vin
curând! Ferice de cel ce păzeşte cuvintele proorociei din
cartea aceasta!” … Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea
aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile
scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii
acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din
cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta. Cel ce adevereşte aceste
lucruri, zice: „Da, Eu vin curând.” Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22:7,
18-20).
Reflecții
suplimentare: Cartea cu şapte peceţi - Capitolul 5 până la capitolul 6.8:
În
capitolul 4 aveam ca subiect pe răscumpăraţii Domnului strânşi în jurul
tronului lui Dumnezeu şi al Mielului în Cer. Cei 24 de bătrâni din viziunea lui
Ioan, stând în jurul tronului, pot reprezenta pe toţi sfinţii cereşti din Epoca
Bisericii, ca și din cea trecută - epoca iudaică. Simbolul este luat de la cei
24 de bătrâni ai preoţiei lui Israel. În Cer însă nu există nicio preoţie
sacerdotală, ci toți din poporul lui Dumnezeu sunt preoţi. În Apocalipsa
5 ne ocupăm de aceeaşi viziune ca în cap.4. În cap.4 îl vedem pe Domnul Iisus adorat ca şi Creator. În cap.5 gloria Sa este mai înaltă, El
fiind adorat ca Răscumpărător. Primul lucru
care ne atrage atenţia este ce se spune despre cartea cu şapte peceţi din
mâna Celui ce stă pe tron. Am văzut din cap.4 că Fiul este Cel ce stă pe tron,
dar să nu uităm că acesta este şi tronul lui Dumnezeu Tatăl. Şi astfel, avem în
mâna dreaptă a Tatălui o carte scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară şi pecetluită
cu şapte peceţi. Când citim „carte” nu trebuie să ne gândim la o carte
obişnuită, ci mai curând la un sul de pergament. Vechile cărţi ale Israelului
erau în general suluri de piele de oaie; şi când ni se spune că această carte
era pecetluită cu şapte peceţi, trebuie să înţelegem că ea era făcută sul până
la un anumit punct, şi acolo era pusă o pecete pe margine, aşa încât nu putea
fi deschisă fără să se rupă pecetea. Era apoi rulată puţin mai departe şi o
altă pecete era pusă acolo şi tot aşa mereu până ce erau şase peceţi pe
marginea cărţii, şi o ultimă pecete încheia întregul sul. Când prima pecete era
deschisă, o anumită porţiune din carte era expusă vederii şi la fel cu fiecare
din următoarele. Când cea de-a şaptea pecete era ruptă, atunci întreaga carte
era desfăşurată. Ce conţinea această carte pecetluită? Trebuie să reținem
un principiu: studiind cartea Apocalipsei să nu ne bizuim niciodată pe propria
noastră imaginaţie cu privire la ce simbol referă. Fiecare simbol este explicat
sau se face aluzie la el în altă parte din Biblie. În Ieremia 32 citim
că profetul a trăit chiar în epoca precedentă căderii Ierusalimului sub
Nebucadneţar. A profeţit poporului Israel că vor fi duşi în robia Babilonului,
că timp de 70 de ani aveau să fie captivi, și că la sfârşitul acestei perioade
vor fi eliberaţi şi locurile lor pustii vor fi reclădite (Ieremia 29.10). Hanameel,
vărul lui Ieremia, care avea o bucată de pământ, ştia bine că în curând ea va
fi absolut fără nicio valoare şi era nerăbdător să scape de ea şi să scoată
ce-o putea pe ea. El a încercat s-o vândă vărului lui, profetul Ieremia, care
era în închisoare în timpul acela din cauza adevărului. Domnul a spus lui
Ieremia: „Cumpără ţarina” și I-a poruncit să primească propunerea ca și cum
ţarina ar avea valoare, pentru că după cât de sigur era că poporul lui Dumnezeu
a coborât în Babilon, la fel de sigur era și că se vor întoarce din nou de
acolo, și deci țarina va valora mult mai mult în ziua aceea, rămânând astfel în
familia lui. În Ieremia 32.8 ni se spune, că Hanameel a
venit şi l-a rugat să-i cumpere câmpul, iar Ieremia a primit. Titlul de
proprietate a fost deci întocmit, pecetluit şi ascuns undeva. Ţarina era
cumpărată de Ieremia, dar el nu a intrat în posesia ei atunci, pentru că avea
să fie alungat, lepădat şi pus deoparte; dar într-o zi sulul acela pecetluit va
fi de o mare valoare, atunci când restaurarea va avea loc. El l-a dat
secretarului său să-l ascundă departe şi să facă cunoscut moştenitorilor lui
unde era actul care trebuia să le dea titlul de proprietate asupra pământului.
Documentul acela, ca o carte pecetluită, era titlul de proprietate al moştenirii
lui Ieremia, iar când poporul lui Dumnezeu se va întoarce din Babilon, un om va
intra în tribunal şi va spune: „Actul acesta îmi aparţine. Eu sunt moştenitorul
lui Ieremia. Eu am dreptul să rup peceţile şi să iau proprietatea”. Cu
ilustraţia aceasta înaintea noastră, nu ne este greu să înţelegem ce vrea să
spună cartea cu şapte peceţi din Apocalipsa. Cartea pe care Ioan a văzut-o în
mâna Celui ce stătea pe tron este titlul de proprietate al acestei lumi; şi
când Dumnezeu spune: „Cine este vrednic să ia cartea şi să-i rupă peceţile?”,
este exact un alt fel de a spune „Cine este moştenitorul legitim?” Cine poate
spune: „Eu am dreptul să rup peceţile acelea, dreptul să pretind că lumea îmi
aparţine mie?” Cine este vrednic să ia lumea în stăpânire şi să şi-o supună?
Adam, tu eşti? Nu ţi-a fost dată lumea? Când Dumnezeu te-a creat şi te-a aşezat
în grădina Edenului, nu ţi-a spus că totul este al tău? De ce nu ieşi înainte
să iei acest titlu de proprietate şi să-ţi revendici proprietatea? Adam poate
spune: „Mi-am pierdut moştenirea din pricina păcatului. A mea a fost, dar am
păcătuit şi nu mai este a mea. Diavolul mi-a furat-o, înşelându-mă, şi eu nu
mai am niciun drept asupra ei”. Este vreun înger care poate înainta şi să ia
cartea? Nu, niciun înger din oştirile cereşti nu poate spune: „Eu am dreptul la
lumea aceasta”. Niciun om din tot Universul nu poate spune: „Este a mea”. Şi
Ioan spune: „Am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic”. Dar în
timp ce plângea unul dintre bătrâni i-a spus: „Nu plânge! Iată că Leul din
seminţia lui Iuda a biruit ca să ia cartea şi să-i rupă peceţile …” Şi Ioan s-a
uitat să vadă Leul din seminţia lui Iuda, maiestosul rege al animalelor, gata
să sară pe pradă, însă a zărit un miel … Ce, Leul este Mielul!? Da, Mielul lui
Dumnezeu este Leul din seminţia lui Iuda. Mielul care simbolistic vorbeşte
despre nevinovăţie, despre smerenie, despre bunătate şi jertfă este Cel ce
trebuie să înainteze ca un Războinic viteaz şi să revendice această lume ca pe
un drept al Său, alungând pe toţi vrăjmaşii Lui dinaintea feţei Sale. Când
a ieşit Domnul din mormânt, semnele cuielor erau pe El. Când, după mulţi ani,
Ioan L-a văzut sus, în glorie, el a văzut un Miel care arăta ca şi când ar fi
fost adus jertfă; şi când noi vom merge acasă, în Cer, nu vom greşi niciodată
identificarea Lui. Nu vom greşi închinându-ne lui Gabriel, în locul Domnului
Hristos; nu vom confunda pe un apostol iubit ca Ioan, cu Domnul Iisus. Vom avea
ochii numai pentru Mielul pe al cărui trup vor fi pe vecie semnele răscumpărării
noastre. Ce privelişte va fi pentru poporul iubit al lui Dumnezeu când vom
privi faţa Lui, vom simţi atingerea Lui duioasă, vom privi urmele cuielor din
mâinile şi picioarele Lui și semnul lăsat de suliţa romană în coasta
Lui! Profetul Habacuc 3.4, Îl descrie astfel: „din mâna Lui
pornesc raze şi acolo este ascunsă tăria Lui”. Acolo unde suliţa crudă L-a
străpuns, se ascunde puterea Lui. Cunoaşteți dvs. pe acest Miel al lui
Dumnezeu? Sunteți dumneavoastră familiarizaţi cu El? Este El Mântuitorul dvs.?
Vă bizuiți dumneavoastră pe îndurarea Lui? Se spune că Mielul din mijlocul
tronului are şapte coarne. Coarnele vorbesc despre putere. În Vechiul Testament
citim despre „tauri puternici din Basan”, cu capete mari, cu grumazul gros şi
coarne tari. În Israel se obişnuise să se lege ideea de putere cu cornul. Dar
Ioan nu vede un taur viguros, ci un miel, (diminutiv, un mieluşel) cu şapte
coarne! Aşa cum coarnele vorbesc de putere, cifra şapte vorbeşte de
perfecţiune. Puterea desăvârşită aparţine Mielului lui Dumnezeu. Ni se spune că El avea şapte ochi, care ni se
explică în continuare că sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise în
toată lumea, şi aceasta este legat cu Isaia 11.2. Duhul Sfânt este
Duhul lui Hristos. „În El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”
(Coloseni 2.9). Toate harurile spirituale sunt ale Lui. „El este uns cu un
untdelemn de bucurie, mai presus de tovarăşii Lui de slujbă” (Ps. 45.7 - T.M.).
El este Cel ce ne dă Duhul Sfânt. A venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a
Celui ce stătea pe tron. Ce-L îndreptăţea să procedeze aşa? Pentru că s-a dus
la cruce în infinită îndurare, ca să plătească marea datorie a păcatului, să
răscumpere astfel moştenirea pierdută şi s-o elibereze de sub dominaţia lui
Satan. Mielul are dreptul la carte, Mielul poate să revendice titlul de
proprietate al acestei lumi, fiindcă atunci când murea pe crucea Calvarului a
răscumpărat-o să fie a Sa; o lume în care gloria lui Dumnezeu va urma să fie
desfăşurată de-a lungul a o mie de ani. Era lumea Lui, pentru că El a creat-o.
El a dat-o omului, dar acesta a pierdut-o prin păcat. Însă Domnul Iisus Hristos
a răscumpărat-o când era atârnat pe crucea Golgotei. Apoi, El a aşteptat cu
răbdare, în Cer, acolo în glorie, până avea să se împlinească vremea ca să-şi
revendice moştenirea. De aceea cartea cu titlul Lui de proprietate a fost
pecetluită. În acest interval, oamenii au avut destul timp să progreseze pe
Pământ. Diavolul a condus lucrurile în mod corespunzător, dar în curând Domnul
Hristos va reveni. El va restabili totul, însă va face aceasta prin judecată.
Chiar lumea în care Domnul Iisus a murit, va deveni sfera unde Gloria/Slava lui
Dumnezeu se va desfăşura - şi aceasta nu numai în mileniu, ci şi pe Pământul
cel Nou după aceea, ca şi în Cerul cel Nou. „Când (Mielul)
a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei 24 de bătrâni s-au aruncat la
pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută (harfă) şi potire de aur,
pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor” (v.8). Mie îmi place foarte
mult harfa. De fiecare dată când aud o harfă cântând, mă gândesc că, cu un
astfel de instrument voi cânta şi eu în Cer. Este o închipuire, desigur, dar
una plăcută. „Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: Vrednic eşti
Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile; căci ai fost înjunghiat şi ai
răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de
orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi
preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ” (v.9-10). Ei nu
cântă numai despre ei, ci despre toţi răscumpăraţii; astfel, făpturile vii,
atributele divine, se unesc cu ei. Şi iată, o mare mulţime care cântă cuvintele
cântării, deci probabil că în Cer vor fi mult mai mulţi oameni decât vor fi cei
pierduţi pentru totdeauna în infern. Toţi pruncii care au murit, vor fi acolo,
în Cer. Ce aglomerat va fi căminul ceresc! Şi ce minunate părtăşii! Vom fi în
tovărăşia tuturor celor curaţi şi sfinţi, curăţiţi prin sângele Domnului Iisus.
Să observăm ce anume cântă ei acolo: ei atribuie răscumpărarea în întregime
Mielului şi lucrării Sale. Aceştia sunt sfinţii lui Dumnezeu. Apoi vom găsi o
altă ceată, cea a îngerilor. Putem remarca însă un cerc închis, format din
păcătoşii răscumpăraţi; aceştia vor fi gloria Cerului. Auzim adesea printre oameni despre îngeri care
cântă. În Iov 38.7 citim: „atunci când stelele dimineţii
izbucneau în cântări de bucurie”. Stelele dimineţii sunt îngerii. Ei cântau
când această lume, în frumuseţea ei ieşea din mâna lui Dumnezeu. Dar această
veche cântare a încetat. Păcatul a intrat în lume şi a murdărit frumoasa
creaţie şi din timpul acela nu mai citim niciodată că îngerii cântă. La
naşterea Domnului Iisus o mulţime de oaste cerească a lăudat pe Dumnezeu,
spunând: „Glorie lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între
oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2.14). Dar nu citim că ei au cântat. Răscumpăraţii
cântă însă „o cântare nouă”. Este cântarea răscumpărării. Vom fi şi noi în
stare să cântăm acea cântare? Îngerii Îl vor lăuda pe Miel, este adevărat, dar
nu se spune că ei vor cânta. Iată textul: „M-am uitat şi împrejurul scaunului
de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor am auzit glasul
multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii. Ei
ziceau cu glas tare: Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească
puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, gloria şi lauda” (v.11-12). Ce
oştire! Poate gândim că Dumnezeu ar fi avut îndeajuns şi fără noi. John
Bunyan spunea: „Oh, acest Miel al lui Dumnezeu! Cerul întreg era al
Lui, mulţimi nenumărate de îngeri Îl desfătau, dar aceasta nu-L mulţumea. El
trebuia să aibă părtăşie cu păcătoşii”. Dacă vreodată veţi cânta sus, va trebui
să începeţi de aici, de jos. Putem spune noi: „Tu ai fost înjunghiat şi m-ai răscumpărat
cu sângele Tău?” Îngerii stau într-un cerc
exterior. Cu alte cuvinte, îngerii stau deoparte, privesc şi spun: „Mielul
merită cinstea pe care o primeşte!”Apoi este o a treia ceată, un al treilea
cerc, cuprinzând întreaga creaţie. Ioan priveşte peste întregul Univers şi vede
fiecare făptură înălţând pe Miel. Va veni ziua când toată inteligenţa creată se
va uni şi va spune: „Glorie Mielului!” După ce Mielul a luat cartea, îi rupe
peceţile. Când a început Primul Războiul Mondial, apoi cel De-al Doilea Război
Mondial, unii au întrebat pe diverși teologi: „Nu credeţi că Necazul cel Mare a
început deja?” În ultimii ani, de asemenea, eveniment după eveniment par a se
încadra la această parte introductivă a Apocalipsei, încât ai fi îndreptăţit să
crezi că am intrat deja în durerile Necazului celui Mare. Răspunsul meu este
acesta: Nu poate fi nicio perioadă de necaz (strâmtorare), cum este descrisă
aici, mai înainte ca Mielul să rupă peceţile din cartea cu şapte peceţi. Şi
Mielul nu rupe prima pecete mai înainte ca cei răscumpăraţi să fie văzuţi
încununaţi în Cer. Şi niciun răscumpărat nu-şi va primi cununa înainte ca să
fie răpiţi la venirea Domnului Iisus în văzduh şi instalarea tronului de
judecată. Toate cununile urmează să fie date la tronul de judecată al lui
Hristos, înainte ca Mielul să ia cartea şi înainte ca peceţile să fie rupte. Un
prieten m-a întrebat: „Domnule profesor, ce chin poate fi mai mare decât
războaiele mondiale?” Ei bine, atunci, în timpul Marelui Necaz, condiţiile vor
fi îngrozitoare! În războaiele mondiale, organizaţiile care declară că încearcă
să aline suferințele oamenilor au făcut foarte multe sacrificii și eforturi
pentru soldaţi, rude şi nevoiaşi. Luaţi Crucea Roşie, de pildă.
Spiritul de sacrificiu a făcut pe oameni să iniţieze această societate şi mulţi
din fondatorii ei erau devotaţi pentru Hristos. Oriunde se vede Crucea
Roşie se evocă crucea lui Hristos. În Necazul cel Mare însă nu va mai fi nicio
cruce roşie. Crucea lui Hristos va fi atât de urâtă atunci
încât nu va mai fi văzută nicăieri. Acum gândiţi-vă la un război mai
mare decât oricare dintre războaiele mondiale, un război în care nu va mai
exista nici Crucea Roşie, nici, măcar, Societăţi Biblice, nici lucrători
creştini - absolut niciun slujitor spiritual care să uşureze condiţiile
îngrozitoare care vor predomina atunci în lume. Gândul este cumplit, dar un
astfel de război a fost prezis de Biblie! Repet, timpul acelei strâmtorări nu
va începe înainte ca cei răscumpăraţi să fie strânşi în jurul Domnului în
glorie, şi să fie încununaţi. Apostolul Pavel spune: „De acum, mă aşteaptă
cununa neprihănirii, pe care mi-o va da „în ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel
drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”. „În
ziua aceea” când sfinţii vor fi adunaţi în jurul tronului de judecată al lui
Hristos, adică în ziua când îşi vor primi cununile. Aşadar, după ce Biserica va
fi răpită, cine îi va lua locul în lume? După ce răpirea a avut loc, noi suntem
deja în Cer. Să ne imaginăm acea ultimă noapte - în timp ce lucrurile merg
înainte în mod obişnuit. Deodată se aude din glorie un sunet dulce şi fiecare
răscumpărat înţelege că este trâmbiţa lui Dumnezeu. Şi într-o clipă, mormintele
se deschid şi în fiecare loc unde credincioşii morţi se odihniseră, trupurile
au înviat şi sfinţii vii s-au schimbat. Ne pomenim că suntem răpiţi şi intrăm
în Casa Tatălui şi cădem cu faţa la pământ să ne închinăm. Să presupunem că am
trăit deja 24 de ore în Cer. La început inimile noastre vor fi prea pline de
Hristos ca să se mai gândească la altceva. Dar, în cele din urmă, El Însuşi ne
stimulează să fim atenţi la ce se pregăteşte să facă. Poate zicem în noi
înşine: „Ce se petrece cu lumea pe care am lăsat-o jos?” Privim în jos la
sărmana scenă pe care am trăit-o până ieri. Oamenii umblă aproape ca înainte,
numai că într-o mare agitaţie. Priviţi la străzile metropolelor. Putem vedea
băieţii cu ziare cum strigă: „Ediţie specială! Un mare număr de persoane au
dispărut!” Este mare învălmășeală la ziare să afle tot despre acest straniu
eveniment. Mulţi se îngrămădesc la Bisericile populare ca să asculte pe cutare
reverend sau pe cutare preot sau pastor dând explicaţii despre marea dispariţie
a atâtor oameni. Cred că mulţi vor merge la Biserică câtva timp după răpirea
celor credincioşi. Se vor înghesui ca niciodată înainte. Îmi închipui că-i aud
pe cei de la amvoane aplanând lucrurile, stând la amvoane cu fețe palide,
cadaverice, în timp ce se uită la duzinele de enoriaşi, pe care nu i-au mai
văzut de mulţi ani, şi, fiecare cugetă ceva de genul: „Acum văd că trebuie să
dau o explicaţie acestor oameni. De 20 de ani le-am spus că povestea aceasta cu
a doua venire este falsă”. Oamenii care credeau în a doua venire erau priviţi
ca nişte idioţi, care nu ştiu ce vorbesc. Se aud murmure în fiecare biserică,
în genul: „Noi ţi-am încredinţat sufletele noastre. Dumneata ai învăţat la
colegii, seminare, universităţi, ai citit biblioteci întregi cu cărţi şi noi te
credeam când spuneai că vechea concepţie a mântuirii prin sângele lui Hristos
este demodată, și că noi înşine putem să ne mântuim prin fapte şi ştiinţă. Te
credeam când ne spuneai că a doua venire a Domnului Hristos este o idee
fantastică: acum explică-ne aceasta!” Altul striga: „Şi cu bunica ce se aude?
Ea a crezut în Biblia ei până la sfârşit. De curând a citit: „În ceasul când nu
vă gândiţi, Fiul Omului va veni”. Acum bunica s-a dus şi eu sunt aici. Doctore,
explică-ne!” Vor fi nişte adunări deosebite după venirea Domnului! Iată lumea
aceea plină de corupţie, iată inimile oamenilor topindu-se de frică. Oamenii de
stat creştini s-au dus. Oamenii de afaceri creştini, toate categoriile de
oameni care cunoşteau pe Hristos, au dispărut. Ce vor face ei? Citim: „Când a
rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din
cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: Vino şi vezi! M-am uitat
şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el, avea un arc; i s-a dat o
cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască” (cap.6.1-2). Am văzut pe Miel
când rupea prima pecete şi Ioan a auzit un glas ca de tunet. Tunetul vorbeşte
de o furtună apropiată, deşi scena pare destul de liniştită. Ce este aceasta?
Un luptător iese pe un cal alb, ţinând un arc în mână. Arcul vorbeşte de lupte
de la distanţă. Caii, ca în Zaharia 1, simbolizează hotărâri
providenţiale. Acest luptător de pe calul alb zugrăveşte ultimul efort al
omului de a instaura o domnie a ordinii şi a păcii, în timp ce Hristos este
încă lepădat. Va fi cea mai mare încercare a lumii de a-şi uni forţele după ce
Biserica a fost răpită. Va fi planul şireteniei diabolice de a produce un
mileniu de batjocură fără Hristos. Cât va dura aceasta? „Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit
pe a doua făptură vie zicând: Vino şi vezi. Şi s-a arătat un alt cal, un cal
roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca
oamenii să se înjunghie unii pe alţii şi i s-a dat o sabie mare” (cap.6.3-4).
Deci apare un cal roşu, ce ne vorbeşte despre anarhie și război sângeros.
Primul efort din lumea de jos va fi să stabilească pacea universală, despărţiţi
de Hristos. Dar ea va sfârşi într-un război universal, mult mai sângeros şi mai
mare decât s-ar fi cunoscut vreodată. Călăreţul de pe calul roşu ca sângele are
o sabie. Ea vorbeşte de un război de tip diferit, inclusiv cel cu arcul. Omul
luptând cu omul, naţiune cu naţiune. Conflictele interne şi războaiele de clasă
și nimicirea oricărei ordini stabilite este ilustrată aici. „Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe
a treia făptură vie zicând: Vino şi vezi. M-am uitat şi iată că s-a arătat un
cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă. Şi în mijlocul celor patru
făpturi vii, am auzit un glas care zicea: O măsură de grâu pentru un dinar.
Trei măsuri de orz pentru un dinar. Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul” (cap.6.5-6).
Deci, un cal negru şi un călăreţ cu o cumpănă ne vorbeşte despre ceea ce
urmează inevitabil după un război mondial: foamete mondială! „Măsură” înseamnă
atât grâu cât să pregătească omul o masă iar dinarul era plata pentru o zi de
lucru. Hrana pentru un prânz din salariul unei întregi zile de lucru, va fi
pentru cineva care va mânca grâu. Dacă va mânca orz, va avea trei mese pentru o
zi de lucru. Ce condiţii grele! Noi socotim exorbitant costul unui război, dar
în zilele Necazului cel Mare va fi fără seamăn! „Dar să
nu vatămi untdelemnul şi vinul”. Untdelemnul şi vinul sunt puse în contrast cu
grâul şi orzul. Grâul şi orzul constituie hrana săracului - aproape dincolo de
posibilităţile lui de cumpărare; dar de hrana bogatului, de luxul lui să nu se
atingă. „Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra
zicând: Vino şi vezi! M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce
sta pe el se numea moartea şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor.
Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu
foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului” (cap.6.7-8). Deci un cal gălbui
(palid), încălecat de moarte. Cuvântul redat cu „gălbui” însemnă verde-crom. O
mai bună traducere ar fi un cal „livid”, adică culoarea cadavrelor. A cui
imagine este aceasta? A molimei, care urmează întotdeauna războiului şi
foametei!
A cincea şi a
şasea pecete - Capitolul 6.9-17: Înainte de a
examina, mai pe îndelete, ce este scris cu privire la a cincea şi a şasea
pecete, este necesar să spunem ceva despre purtarea lui Dumnezeu cu poporul Său
pământesc, Israel, şi să arătăm cum cartea pe care o studiem se leagă cu profeţia
mai veche a lui Daniel. Cu 1500 de ani înaintea crucii, Dumnezeu încheiase un
legământ cu poporul Israel, pe care-l alesese să fie al Său, potrivit cu
promisiunea făcută lui Avraam, Isaac şi Iacov. Dumnezeu i-a pus deoparte pentru
Sine, dându-le ţara Canaanului ca moştenire, atâta timp cât ei îi vor rămâne
credincioşi ca Împăratului lor nevăzut. Le-a dat legea Lui cea sfântă şi le-a
promis că dacă vor asculta de glasul Lui ei vor fi capul tuturor neamurilor şi
martorii Lui până la marginile Pământului. Pe de altă parte, i-a înştiinţat că
dacă nu-l vor asculta, dacă nu vor păzi rânduielile Lui, dacă vor călca
poruncile Lui, dacă se vor închina la dumnezeii mincinoşi ai neamurilor din
jurul lor, El nu-i va mai ocroti de vrăjmaşii lor, ci îi va preda pustiirii şi
împrăştierii, până se vor pocăi şi se vor întoarce de la păcatele lor - şi
atunci El îşi va aduce aminte de legământul Lui cu părinţii lor şi îi va
readuce în ţara lor şi va împlini toate bunele Lui promisiuni. Ei s-au prăbuşit
complet sub fiecare încercare şi, potrivit cu cele spuse în Cuvântul lui
Dumnezeu, zece seminţii au fost înrobite de împăratul Asiriei şi, puţin mai
târziu, şi celelalte două seminţii au fost deportate în Babilon, unde au rămas
în robie timp de 70 de ani. La expirarea acestei perioade profetice, li s-a
îngăduit să se întoarcă în ţara lor, ca să poată să fie acolo, pentru a-L primi
pe Mesia Cel promis, când El Se va descoperi. Numai o rămăşiţă dintre evrei a
beneficiat de acest privilegiu şi urmaşii lor care trăiau în Palestina, când Domnul
Iisus Hristos s-a arătat la împlinirea vremii, doar ca să fie lepădat de
poporul care-L aşteptase atâta! Timpul venirii Sale fusese foarte clar prezis
în cartea lui Daniel. În Daniel 9 ni se spune că un sol ceresc
a adus profetului cuvântul, că Dumnezeu a rânduit 70 de săptămâni pentru
poporul Său şi cetatea lui sfântă. Acestea nu trebuie înţelese ca săptămâni de
zile, ci ca săptămâni de ani. Termenul de „săptămâni” poate fi redat mai bine
prin şeptimi. Şaptezeci de săptămâni ori şapte ani fac 490 de ani. Este o
perioadă rânduită în scurgerea timpului şi în mod deosebit are a face cu Iuda
şi cu Ierusalimul. Această perioadă a fost împărţită în trei părţi -
şapte săptămâni adică 49 de ani, în care străzile şi zidurile cetăţii urmau să
fie reclădite. Apoi 62 de săptămâni adică 434 de ani, imediat următori
completării acestei lucrări, până la apariţia şi nimicirea (stârpirea) lui
Mesia, Domnul. Şi săptămâna finală, adică şapte ani, ca să completeze ciclul,
la sfârşitul căreia Împăratul va domni în cetatea sfântă şi întreaga profeţie
va fi împlinită prin stabilirea Împărăţiei de atâta timp profeţită. Punctul de
plecare este clar definit ca „ieşirea poruncii de a restaura şi a reclădi
Ierusalimul” prin decretul lui Artaxerxe, cum este redat în Neemia 2.
În timpul următorilor 49 de ani cetatea a fost reclădită. Apoi, după 434 de
ani, Domnul Iisus a intrat călare în Ierusalim şi a fost aclamat de mulţime ca
Împărat, Fiul lui David, iar după câteva zile a fost lepădat şi răstignit.
Astfel, Mesia a fost lepădat şi nu a avut nimic. Dar ce se întâmplă cu
ultima săptămână? S-a împlinit? Nu! Când Fiul a fost lepădat, Dumnezeu a
lepădat poporul (Israel) şi săptămâna aceasta nu va fi împlinită, până într-o
zi viitoare, când Dumnezeu va primi din nou pe Israel. Îngerul a spus lui
Daniel: „este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi
pustiirile” (Daniel 9.26). Aceasta rezumă întreaga istorie a Palestinei pentru
cei peste 2000 de ani trecuţi. A fost o mare bătălie pe uscat şi un tablou
aproape neasemuit în pustiire, pentru că Israel n-a cunoscut ziua cercetării
lui. Zilele lor nu sunt în progres acum. Dumnezeu face o altă lucrare. În timp
ce evreii sunt orbiţi în parte şi rătăcesc, El îşi adună Biserica, Trupul lui
Hristos, o mulţime cerească ce va domni cu Hristos, când El Îşi va stabili
Împărăţia neprihănirii (dreptăţii) pe Pământ. Biserica a început la
Rusalii, când Duhul Sfânt, trimis de Domnul Iisus glorificat, a venit peste
ucenici, deşi adevărul deplin al acestei minunate taine a Bisericii n-a fost
cunoscut până ce Saul din Tars n-a devenit apostolul Pavel. Lui, şi prin el
nouă, ni s-a descoperit adevărul acestei epoci. Biserica lui Hristos este una,
deşi oamenii care au luat numele Lui şi pretind că sunt ucenicii Lui, s-au
dezbinat şi au format multe sisteme, cuprinzând adesea credincioşi şi
necredincioşi. Dar Biserica lui Dumnezeu constă numai din cei ce sunt născuţi
din Duhul Sfânt, adică născuți din nou, ei fiind creștinii adevărați, nu
creștini nominali! Toţi aceştia sunt botezaţi în „trupul lui Hristos” -
Biserica. Această lucrare specială va înceta la întoarcerea Domnului în
văzduh, care este prima etapă a celei de-a doua Lui veniri. A
doua etapă va fi când El vine pe Pământ în glorie descoperită, ca să
domnească. Cea de-a şaptezecea săptămână sau ultima săptămână a lui Daniel,
intervine, cred eu, între aceste două măreţe evenimente! Domnul
vorbeşte despre această perioadă ca despre „sfârşitul veacului” în Matei 24, şi
El o împarte în două părţi: „începutul durerilor” şi „necazul cel mare”. O
comparaţie atentă a acestei mari profeţii a Domnului nostru din Matei 24 cu
partea Apocalipsei care ne stă înainte, va lămuri că primele şase peceţi
corespund cu prima jumătate a săptămânii, adică „începutul durerilor”, în timp
ce, de la deschiderea celei de-a şaptea peceţi începe Necazul cel Mare.
Înştiinţarea acestei profeții privind hristoşi mincinoşi implicând speranţele
false ale unei păci durabile, corespunde primei peceţi. Declaraţia Lui că vor
urma războaie şi veşti de războaie, se potriveşte perfect cu cea de-a doua
pecete. La fel, înştiinţările solemne despre foamete şi molimă îşi găsesc
corespondentul în cea de-a treia şi a patra pecete. Domnul Iisus continuă să
prezică despre un timp când ucenicii Lui vor fi ucişi cu cruzime şi că cine va
mărturisi Numele Lui va plăti cu viaţa. Aceasta ne duce la ruperea celei de-a
cincea peceţi, când Ioan a văzut sub altar sufletele celor decapitaţi pentru
Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus. „Când a rupt Mielul pecetea a
cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina
Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei
strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi
adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor
pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai
odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă
şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei” (cap.6.9-11). Cine sunt
aceşti sfinţi martirizaţi? Ei nu pot aparţine Bisericii - cred eu, pentru că ea
este reprezentată de bătrânii de pe tron, încununaţi în Cer înainte ca prima
pecete să fie ruptă. Dar Romani 11 arată limpede că după ce
numărul naţiunilor s-a împlinit, adică după ce prezenta epocă a Bisericii a
ajuns la capăt şi Biserica a fost mutată în Cer, iar orbirea lui Israel va fi
trecut, rămășița lui Israel va realiza adevărata ei condiţie şi păcatul de a-L
fi lepădat pe Mesia, și va striga la El după izbăvire. Astfel, o nouă ceată de
sfinţi se va forma pe Pământ, cu totul diferită de prezenta ceată cerească.
Mulţi din aceşti credincioşi evrei vor fi martirizaţi de oştile satanice ale
ultimelor zile, şi aceştia sunt văzuţi că au fost sacrificaţi şi sufletele lor
turnate sub altar. Ei strepoca epoci a Evangheliei. Poporul lui Dumnezeu este
învăţat de Duhul Său să se roage potrivit cu principiul dominant al timpului în
care le-a căzut soarta. Aceasta explică de ce adesea unii credincioși mai
sensibili sunt tulburați şi chiar şocați de aşa-numiţii psalmi ai blestemelor,
neputând să înţeleagă strigătele pentru răzbunare care par atât de opuse
harului lui Dumnezeu, aşa cum este cunoscut acum. Şi nu este de mirare că sunt
atât de tulburați şi şovăie să rostească cu buzele lor astfel de cuvinte,
pentru că ele nu ne aparţin deloc. Însă sunt foarte potrivite cu rămăşiţa lui
Israel, care suferă pentru numele lui Iehova/Yahwe, fără să aibă o cunoaştere
clară a unei răscumpărări săvârşite - aşteptând ca Mesia al lor să apară şi să răstoarne
ultima mare Confederaţie a naţiunilor, care va avea tendinţa să-i extermine
absolut. Acestor suflete de sub altar, care invocă judecata lui Dumnezeu
fără milă asupra adversarilor lor, li se dau haine albe şi li se spune că
trebuie să mai aştepte puţin, până ce necazul lui Iacov se va sfârşi şi ei se
vor uni cu fraţii lor ce urmează să mai fie încă ucişi, până când mânia lui
Dumnezeu şi a Hristosului Său va creşte tot mai mult, până ce Iisus Hristos va
fi descoperit din Cer într-o flacără de foc, pedepsind pe cei ce nu cunosc pe
Dumnezeu (2 Tesaloniceni 1.8). Este posibil ca între acești sfinți să se numere
și cei dintre neamuri care nu se vor închina Antihristului, și se vor mântui
prin martiraj! Li se va tăia capul! Deschiderea celei de a şasea peceţi dă o
minunată imagine simbolistică, cu un conţinut atât de grav încât trebuie redată
în întregime: „Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a
făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr,
luna s-a făcut toată ca sângele şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad
smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a
strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate
ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii,
căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oameni
liberi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi
stâncilor: Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de
domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine
poate sta în picioare?” (cap. 6.12-17). Ar trebui să fie evident din echilibrul
cărţii, că noi nu trebuie să luăm aceasta ca un cutremur propriu-zis, deşi
cuvintele Domnului nostru din Matei 24 ne arată că vor fi și astfel de
fenomene, în diverse locuri, cu atât mai cumplite pe măsură ce sfârşitul se
apropie. Deja, poate că am avut în ultimele decade trecute unele amintiri şi
înştiinţări remarcabile, cu multe orori ce au şocat lumea civilizată, fiind
însă la scurt timp după aceea atât de uşor uitate. Cutremurul pecetei a şasea
are totuşi un caracter deosebit. El nu poate fi numai literal, întrucât
insulele, munţii şi mările, împreună cu cetăţile naţiunilor, sunt încă văzute în
existenţă, mult timp după ce această viziune s-a împlinit. Mai curând viziunea
ilustrează completa prăbuşire a societăţii aşa cum este ea constituită acum,
distrugerea civilizaţiei îngâmfate din zilele noastre. Privită din acest punct
de vedere, avem abundente scrieri în Vechiul Testament, care aruncă lumină
asupra ei, clarificând îngrozitoarele ei prevestiri rele. La începutul
cărţii Apocalipsa se spunea că Domnul a trimis şi a dat semne slujitorului Său
Ioan; adică, i-a făcut cunoscut prin semne şi simboluri. Dacă păstrăm în minte
lucrul acesta, vom fi feriţi de a lua literal ce a vrut Dumnezeu să ne dea
simbolic şi astfel este mai probabil să avem gândul Duhului lui Dumnezeu cu
privire la viitorul creştinismului şi iudaismului - cele două sfere de care cartea
aceasta se ocupă în mod deosebit. De aceea, pecetea a şasea nu ne prezintă un
cutremur mondial literal, ci mai degrabă nimicirea ordinei prezente -
socio-politică şi eclesiastică - care va fi redusă la haos prin prăbuşirea
oricărei autorităţi şi sfărmarea oricărei instituţii stabile şi aparent
permanente. Soarele, ni se spune, s-a făcut negru ca un sac de păr.
Soarele, sursa luminii şi a vieţii pentru această planetă, vorbeşte de
autoritatea supremă şi este tipul bine cunoscut al Domnului Însuşi: „Dar pentru
voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele Neprihănirii şi tămăduirea
va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4.2). În prezent, creştinătatea, cel puţin
formal, Îi recunoaşte stăpânirea. Noi numărăm anii în funcție de Anno Domini
(adică de la Hristos). Vorbim de El ca de Domnul nostru şi mărturisim că primim
guvernele țărilor noastre din mâna Lui. Dar în curând El va fi lepădat radical
iar cuvântul Lui va fi total dispreţuit. Astfel, soarele va fi şters de pe cer
şi va părea că Dumnezeu a fost detronat. Fireşte, aceasta va însemna completa
deteriorare a oricărei autorităţi ce decurge din El, astfel că citim: „luna s-a
făcut ca sângele”. Luna primeşte lumina de la soare, aşa încât „autorităţile
care sunt, sunt de la Dumnezeu” şi sunt rânduite de El pentru binecuvântarea
omului. Dar guvernele fiind răsturnate, sinistra privire de gheaţă a anarhiei
îşi va ocupa locul, cel puţin un timp. Stelele căzând din cer, indică
prăvălirea în apostazie a marilor lideri religioşi, luminile strălucitoare de
pe cerul ecleziastic. În Daniel, cei ce întorc pe mulţi la neprihănire
strălucesc ca stelele. În prima parte a cărţii noastre se spune despre stele că
sunt îngerii Bisericilor. Trebuie să înţelegem şi aici acelaşi simbol. După ce
adevărata Biserică a fost răpită ca să se întâlnească cu Domnul în văzduh, o
mare oaste de clerici neîntorşi la Dumnezeu vor fi lăsaţi în urmă. Mii de
demnitari ai Bisericilor protestante şi romano-catolic/ortodoxe, care, deşi au
fost priviţi ca ghizi în cele spirituale, se dovedesc atunci cu totul lipsiţi
de viaţă divină; clerici profesionişti care, în ciuda pretenţiilor şi
chemărilor lor înflăcărate sunt simpli oameni fireşti, nişte intruşi în
lucrurile spirituale, ca filistenii din vechime care locuiau în ţara Canaanului
şi i-au dat numele lor, Palestina, întregii ţări - ca şi când ea le-ar fi
aparţinut de drept, în timp ce întotdeauna au fost nişte nepoftiţi de origine
indoeuropeană. Aceşti mari lideri religioși, deci, sunt stelele care în
îngrozitoarea zi a mâniei Mielului vor fi aruncate de la locul lor de putere şi
întâietate. Lepădând ultimele vestigii ale creştinismului, ei vor ajunge în
curând lideri în închinarea lui Antihrist. Aşadar cerul, împreună cu puterile
ecleziastice de orice fel, și întreaga structură a creştinismului, se vor
strica precum un lucru învechit şi demodat. Nimicirea oricărei religii
organizate va intensifica condiţiile îngrozitoare ale acelui înfricoşător timp.
Oamenii, beţi de imitaţia lor de libertate şi bucurându-se de triumful
zgomotoasei lor demagogii sfidătoare de Dumnezeu, pentru o scurtă perioadă de
timp vor preface acest Pământ într-o mare casă de nebuni. Oribilele orgii ale
acelor zile vor fi de nedescris, până ce mulţimile îşi vor da seama că Mielul
lui Dumnezeu pe care ei Îl lepădaseră şi a cărui blândă domnie o batjocoriseră
a făcut să cadă asupra propriilor capete păcatele lor. Apoi ne este descrisă
ceea ce cineva a numit-o „cea mai mare adunare de rugăciune din toată istoria”,
când împăraţii pământului, oamenii mari, oamenii bogaţi, căpeteniile armatei,
oamenii puternici, robi şi liberi, se vor ascunde în peşteri şi în crăpăturile
munţilor, strigând în cumplită deznădejde ca munţii şi stâncile să-i acopere şi
să-i ascundă de Faţa Celui ce stă pe tron şi de mânia Mielului, „căci ziua cea
mare a mâniei Sale a venit şi cine va fi în stare să stea în picioare?” - vor
striga ei într-un glas. Nu citim despre nicio pocăinţă, de nicio adevărată
întoarcere la Dumnezeu, de nicio credinţă în Domnul Hristos - doar o cumplită
înţelegere că au de-a face cu Mielul lepădat, dorind să scape cumva de mânia
Lui. Ei sunt ca aceia despre care profeţeşte Ieremia (8.24), că
vor striga în ziua cumplitei mânii a Domnului: „Secerişul a trecut, vara s-a
isprăvit şi noi tot nu suntem mântuiţi”. Să notăm solemnitatea expresiei: „mânia
Mielului”. Noi nu suntem obişnuiţi să unim gândul mâniei, sau al indignării, cu
Mielul, care a fost întotdeauna simbolul bunătăţii. Dar este un adevăr teribil
implicat aici, că dacă harul Mielului lui Dumnezeu este lepădat, atunci cel
care îl leapădă trebuie să se confrunte cu indignarea şi mânia Lui. Altfel nu
poate fi. Este o parte din dreptatea veşnică. Dumnezeu Însuşi nu vrea, dar
potrivit cu sfinţenia Sa nu poate să fie altfel; pentru că citim: „El … nu se
poate tăgădui singur” (2 Timotei 2.13). Pe unii ca aceştia nimic altceva nu-i
poate aştepta decât o chinuitoare frică de judecată și văpaia unui foc care va
mistui pe toți cei răzvrătiți; şi aceasta va fi cu un caracter mult mai aspru
decât al celor ce au dispreţuit legea lui Moise, pentru că acum ei dispreţuiesc
pe Dumnezeu descoperit în har, care a venit la om în Persoana Fiului Său. Față
de aceştia va trebui să fie exercitată „mânia Mielului”. Dar mânia lui Dumnezeu
este o și mai adâncă şi mai intensă formă de judecată, care se va revărsa pe pământ
din cele „şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu”, mânie sub care vor rămâne
veşnic cei ce Îl leapădă pe Domnul Hristos, pentru că este scris: „Cine nu
crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan
3.36). Să notăm lipsa speranţei descrisă aici. Mânia care rămâne exclude orice
gând, fie de anihilare, fie de restaurare, şi ne spune că rezultatele refuzului
de a te întâlni cu harul lui Dumnezeu sunt veşnice. Pentru că mânia care rămâne
este fără sfârşit. În încheiere, să observăm faptul că cea de-a şasea pecete ne
duce la sfârşitul primei părţi a acelei săptămâni neterminate din Daniel 9, şi
că Domnul defineşte prima parte a ei „începutul durerilor” iar a doua parte
„Necazul cel Mare”. Aceasta a doua parte este introdusă pentru noi în cartea
Apocalipsei prin ruperea celei de-a şaptea peceţi, şi ne va fi înfăţişată după
paranteza cea mare a celui de-al şaptelea capitol. Mânia Mielului este
revărsată peste naţiuni la începutul durerilor, iar mânia lui Dumnezeu va fi
partea lui Israel în Necazul cel Mare. Să facă Dumnezeu, în harul Lui, ca
niciunul care aude şi citeşte aceste cuvinte, să nu intre într-o categorie sau
alta. Harul domneşte încă prin dreptate şi un Dumnezeu drept aşteaptă încă cu
bunătate iubitoare să îndreptăţească pe oricine crede în Domnul Iisus.
Am
explicat pasajele despre soare, lună, stele, într-un mod oarecum alegoric!
Există posibilitatea extrem de reală ca de fapt aceste pasaje să vorbească
despre un terifiant război nuclear global!! Astfel, putem înțelege literal
faptul că Soarele devine negru - pentru că nu se va mai vedea din cauza norilor
radioactivi; Luna ar putea căpăta la propriu o culoare sângerie, deoarece în
timpul nopților ar putea părea că cerul atmosferic arde; stelele care cad din
cer ca smochinele ar putea fi foarte bine bombe nucleare!! Devine tot mai clar
că, Apocalipsa chiar va fi … apocaliptică!
Capitolul
7 - Mieii Mielului-Păstor:
Parcă pentru a ne
scoate puțin ca să ne tragem sufletul din atmosfera dezastrelor produse de
judecățile trimise de Dumnezeu asupra Pământului, capitolul 7 întrerupe seria
peceților între cea de a șasea și cea de a șaptea. El ne transportă iar în
sferele Cerului, dincolo de dimensiunile de timp și de spațiu. Pentru că suntem
„acolo“ și nu „aici“, trebuie să renunțăm la tot ce știm pe Pământ ca să
începem să cunoaștem ceva din lumea de dincolo. „Dacă crede cineva că ştie
ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” (1 Corinteni 8:2). Nu
întrebați „când se petrec lucrurile descrise în capitolul 7?” Ele se petrec în
afara dimensiunilor de timp secvențial, cronologic, pe care le cunoaștem și
trece în teritoriul timpului profetic, panoramic, acoperind probabil tot
intervalul terestru de șapte ani consacrat Necazului cel Mare. Pentru
pătrunderea tainelor acestui pasaj, am să plec de la o uimitoare reacție a
apostolului Ioan la ceea ce se întâmplă în Cer și am să descriu apoi cele două
cete extraordinare: cei 144,000 de evrei pecetluiți pentru misiune și ceata
celor fără număr care se înfățișează înaintea Mielului devenit Păstor îmbrăcați
în haine albe și cu ramuri de finic în mâini. Asta nu înainte însă de a arunca
o privire asupra extraordinarelor forțe angelice care reglementează
ecosistemul planetar.
Neștiința apostolului Ioan: Este mare lucru
să recunoști că nu știi, dar când cel ce face lucrul acesta este un
apostol de talia lui Ioan, lucrul acesta ne pune imediat pe gânduri: „Şi unul din bătrâni a
luat cuvântul şi mi-a zis: Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe,
cine sunt oare? Şi de unde au venit? Doamne, i-am răspuns eu, Tu ştii” (Apoc.
7:13-14). Probabil că acesta este răspunsul pe care trebuie
să-l dăm și noi la multe întrebări la care nu găsim încă un răspuns. Uneori,
Dumnezeu binevoiește să ne răspundă însă, ca în acest foarte frumos capitol din
Apocalipsa, care ne vorbește despre mieii Mielului. Totuși, fiecare dintre noi
am fi știut să răspundem la întrebarea îngerului, cum de n-a știut apostolul
Ioan? După părerea noastră, Ioan ar fi trebuit să răspundă: „Sunt
Biserica slăvită a lui Hristos! Sunt frații mei și surorile mele! Uite-l pe
Iacov! Uite-l pe Gaiu! Uite-o pe Magdalena! Uite-l pe Pavel! Uite-l pe Timotei!
Uite-l pe Policarp! Uite-i pe ceilalți apostoli ai Domnului! Sunt creștinii din
Efes! Sunt creștinii de pretutindeni.” Oare de ce n-a făcut-o? Nu cumva
și-a dat seama de ceea ce nu înțelegem noi? Nu cumva acea mulțime fără număr nu
era Biserica, ci cu totul altceva, o altă „ceată” din mulțimea celor mântuiți?
Ignoranța lui Ioan ilustrează ignoranța multor teologi și, în
general, ignoranța Bisericii. Ne credem singurii beneficiari ai harului și,
simplificând absurd lucrurile și istoria, am ajuns să credem că toți copiii lui
Dumnezeu din toate veacurile, inclusiv și cei din poporul evreu din Vechiul
Testament, fac parte și vor face parte etern din Biserică. Capitolul 7 din Apocalipsa
îi contrazice pe cei care cred așa și ne arată că va exista o mulțime
nenumărată despre care Ioan, reprezentantul Bisericii apostolice nu știa nimic.
În primul rând ar trebui să știm că în economia lui Dumnezeu cu lumea există
„cete” diferite ale celor mântuiți, cei dinaintea Legii mozaice, cei din
poporul Israel, cei din Biserică și, iată acum, cei scoși de harul lui Dumnezeu
din teribilul Necaz care va veni peste lume după răpirea Bisericii. Apostolul
Pavel știa despre aceste grupuri diferite, cu origini diferite și cu principii
diferite după care vor fi judecate la urmă și cu destine diferite: „Şi după cum toţi mor
în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos, dar fiecare la rândul cetei
lui. Hristos este Cel dintâi rod, apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui
Hristos” (1 Cor. 15:22-23).
Noi condiții în meteorologia divină - 7:1-3: Da,
există așa ceva! Dumnezeu stăpânește Pământul și decide vremea de pe planetă.
Omul nu știe încotro bate vântul; de unde vine și unde se duce, dar Dumnezeu
știe. Păstrarea Pământului nu este la dispoziția mișcării ecologice! Și nici
distrugerea Pământului nu va fi făcută de oameni! Dumnezeul Creator este
singurul care decide în astfel de lucruri! În capitolul acesta ni se vorbește
despre niște îngeri puternici care reglează condițiile climatice: „După aceea am
văzut patru îngeri care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale
pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe
pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger
care se suia dinspre răsăritul soarelui şi care avea pecetea Dumnezeului celui
viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri cărora le fusese dat să
vatăme pământul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici
copacii până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!”
(Apoc. 7:1-3). Fenomenele atmosferice care alcătuiesc clima planetei
sunt guvernate de Dumnezeu și El le poate folosi oricând pentru pedepsirea
celor care i se împotrivesc. Nu uitați pasaje din Vechiul Testament ca cele
zece plăgi trimise asupra Egiptului, seceta din Israel de pe vremea lui Ilie și
extraordinarele descrieri făcute de profetul Isaia despre clătinarea puterilor
cerești care reglementează evoluția planetei noastre: „Iată, Domnul deşartă
ţara şi o pustieşte, îi răstoarnă faţa şi risipeşte locuitorii; cum se
întâmplă preotului se întâmplă şi poporului, stăpânului ca şi slugii,
stăpânei ca şi slujnicei, vânzătorului ca şi cumpărătorului, celui ce dă cu
împrumut, ca şi celui ce ia cu împrumut, datornicului, ca şi celui căruia îi
este dator.Ţara este pustiită de tot şi prădată; căci Domnul a hotărât aşa.Ţara
este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; căpeteniile
poporului sunt fără putere, căci ţara a fost spurcată de locuitorii
ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel
veşnic! De aceea, mănâncă blestemul ţara şi suferă locuitorii ei
pedeapsa nelegiuirilor lor; de aceea sunt prăpădiţi locuitorii ţării şi nu mai
rămâne decât un mic număr din ei. Mustul stă trist, via este
veştejită; toţi cei ce erau cu inima veselă suspină. A încetat desfătarea
timpanelor, s-a sfârşit veselia gălăgioasă, s-a dus bucuria harpei. Nu se
mai cântă când se bea vin şi băuturile tari li se par amare celor ce le
beau. Cetatea pustie este dărâmată; toate casele sunt închise, nu mai
intră nimeni în ele. Pe uliţe se strigă după vin; s-a dus orice desfătare,
nu mai este nicio veselie în ţară. Numai pustiire a mai rămas în cetate şi
porţile stau dărâmate. Da, în ţară, în mijlocul popoarelor, este
ca atunci când se scutură măslinul sau ca la culesul ciorchinelor rămase
după culesul viei”. Babilonul nimicit şi Ierusalimul ridicat: „Ceilalţi
însă, care vor mai rămâne, îşi înălţă glasul, scot strigăte de veselie; de pe
ţărmurile mării, laudă măreţia Domnului. „Proslăviţi dar pe
Domnul în locurile unde străluceşte lumină, lăudaţi Numele Domnului,
Dumnezeului lui Israel, în ostroavele mării!” De la marginele pământului
auzim cântând: „Slavă celui neprihănit!” Dar eu zic: „Sunt pierdut! Sunt
pierdut! Vai de mine!” Jefuitorii jefuiesc, jefuitorii se înverşunează la
jaf. Groaza, groapa şi laţul vin peste tine, locuitor al ţării! Cel
ce fuge dinaintea strigătelor de groază cade în groapă şi cel ce se ridică din
groapă se prinde în laţ, căci se deschid stăvilarele de sus şi se clatină
temeliile pământului! Pământul se rupe, pământul se sfărâmă,
pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o
colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică. În ziua aceea,
Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pământ pe
împăraţii pământului. Aceştia vor fi strânşi ca prinşi de război şi
puşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle şi, după un mare număr de zile,
vor fi pedepsiţi. Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele, de
groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele Sionului şi la
Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui” (Isaia 24:1-23). „Iată,
vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va
preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe
el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va
întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina. „Voi pedepsi -
zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor;
voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor
asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi
decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul
se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei
Lui aprinse” (Isaia 13:9-13). Cât de caraghioși sunt
cei care, astăzi, încearcă să „salveze planeta”, crezându-se singurii care o
pot distruge și singurii care o pot îngriji mai departe! Apocalipsa ne spune că
„praful pământului” (acesta este numele generic al lui Adam) nu se poate
îngriji singur! Planeta aceasta este păstrată, ne spune apostolul Petru, și
păzită pentru ceasul marii judecâîți care va aveni: „Înainte de toate, să
ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor
trăi după poftele lor, şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui?
Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la
începutul zidirii!” Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau
ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul
apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar
cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru
focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi. Dar,
preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de
ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea
făgăduinţei Lui cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte
ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Ziua Domnului însă va
veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti
se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci,
fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să
fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind
venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile
cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui,
aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2 Petru
3:3-13).
Ceata misionarilor din Necazul cel Mare - 7:4-8: Motivația
suspendării temporare a ciclului normal al climei Pământului este datorată unei
lucrări supranaturale, numită „pecetluirea slujitorilor lui
Dumnezeu”: „Nu
vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii până nu vom pune
pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Şi am auzit numărul
celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii din toate
seminţiile fiilor lui Israel” (Apoc. 7:3-4). Există
pseudo-martori ai lui Iehova care se cred parte din acest număr,
dar este suficient să-i întrebi din ce seminție fac parte ca să-ți dai seama de
impostura lor. Acești 144.000 sunt evrei pur sânge din semințiile străvechi ale
poporului Israel. Istoria le-a pierdut urma, dar Dumnezeu știe unde se află și
le ține o strictă evidență. Chiar și Diaspora evreiască este parte integrantă a
planului divin și va fi suspendată pentru cea mai extraordinară misiune
planetară. Apostolul Petru știa foarte bine aceasta: „Petru, apostol al lui
Iisus Hristos, către aleşii care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont,
Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia, după ştiinţa mai dinainte a lui
Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi
stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite!” (1
Petru 1:1-2). Analizele ADN-ul sanguin
i-au ajutat pe evrei să identifice astăzi familia „coheniților” o rămășiță a
Marilor Preoți din Țadoc și prin asociere, din Aaron. Rezultatele au făcut ca o
parte a rabinilor de până acum să iasă din lucrare și alții, nebăgați în seamă
până acum, să fie ridicați la rang de cinste. Dacă oameni au putut face asta,
nu va putea Dumnezeu să-i identifice pe cei din cele douăsprezece seminții ale
lui Israel? De asemenea, acești 144.000 nu pot fi, și, nu nici nu sunt,
creștini. De ce ar mai avea nevoie Dumnezeu să-i pecetluiască pe cei ce au fost
deja pecetluiți la nașterea din nou? „Şi voi, după ce aţi auzit
cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi
fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit” (Efeseni 1:13). „Să nu
întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu prin care aţi fost pecetluiţi pentru
ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30). Pecetea aplicată evreilor despre
care se vorbește în această profeție ar putea fi sigiliul de pe inelul regal,
așa cum ni se spune în capitolul 14 al Apocalipsei: „Apoi m-am uitat şi
iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El stăteau
o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi
Numele Tatălui Său” (Apoc. 14:1). Vă imaginați ce lucrare
de evanghelizare a lumii va fi dezlănțuită de Dumnezeu prin 144.000 de
misionari de rangul lui Pavel? Cu adevărat „o înviere din morți” (Romani 11).
Poporul ales se va identifica în sfârșit cu Mesia al lor trimis de Dumnezeu
și-I vor fi martori până la marginile Pământului. Acești evrei pecetluiți
sunt oameni „nemuritori pe durata misiunii lor”, asupra cărora ura lumii, mânia
lui Satan și teribilele plăgi gata să se dezlănțuie nu vor avea nicio putere.
Lista semințiilor lui Israel este interesantă și ridică semne de întrebare.
Lipsesc cei din semințiile lui Dan și Efraim! Este o problemă complicată pe
care au încercat-o mulți să o dezlege, dar eu nu mă ating de ea, ci o las așa
cum este prezentată de Ioan. Motivul reținerii mele? Este destul să vă spun că
seminția lipsă aici, acea a lui Dan, este numărată îmreună cu celelalte în
profețiile despre vremea sfârșitului date de Dumnezeu prin profetul Ezechiel
(Ezec. 48:1, 2, 32). Totuși, admit că este posibil ca această seminție să nu
fie menționată deoarece din ea va apărea Antihristul, Dan fiind numit „un șarpe
în drum”! Totuși, se pare, conform cu cele prezentate în cartea Ezechiel, că
această seminție va fi purificată, în cele din urmă, chiar de către Mesia,
adică Iisus Hristos, după ce va construi cel de-al Patrulea Templu de la
Ierusalim - templul milenar! „Iată numele seminţiilor. La marginea de
miazănoapte, de-a lungul drumului de la Hetlon, cum mergi spre Hamat şi
Harţar-Enon, la hotarul Damascului de la miazănoapte spre Hamat, de la răsărit
până spre apus: partea lui Dan. (subl. noastră -
B.M.)…” Dumnezeu ne dă o descriere mai amănunțită a celor care fac
parte din ceata celor 144.000 de evrei în capitolul 14 din Apocalipsa. „Apoi
m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El
stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său
şi Numele Tatălui Său. Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de
ape mari, ca vuietul unui tunet puternic şi glasul pe care l-am auzit era ca al
celor ce cântă cu alăuta şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea
celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe
cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră
răscumpăraţi de pe pământ. Ei nu
s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El.
Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru
Miel.
Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (Apoc. 14:1-5). Cu caracterul unor nazirei din Vechiul Testament, cei 144000 sunt „cel dintâi rod, răscumpărați dintre oameni” în perspectiva de după vremea Bisericii, în zorii instaurării Împărăției lui Dumnezeu pe Pământ. Această „pârgă” vestește marea recoltă care urma să apară. Ei sunt prin excelență neprihăniți, pentru că „nimic întinat nu va intra acolo”.
Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (Apoc. 14:1-5). Cu caracterul unor nazirei din Vechiul Testament, cei 144000 sunt „cel dintâi rod, răscumpărați dintre oameni” în perspectiva de după vremea Bisericii, în zorii instaurării Împărăției lui Dumnezeu pe Pământ. Această „pârgă” vestește marea recoltă care urma să apară. Ei sunt prin excelență neprihăniți, pentru că „nimic întinat nu va intra acolo”.
Numărul celor mântuiți din Necazul cel Mare - 7:9-14: Urmează
un pasaj de la cauză la efect și se subînțelege că activitatea misionară a
evreilor pecetluiți a dus la salvarea unei mari mulțimi de oameni: „După aceea m-am uitat
şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni,
din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care
stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi
în haine albe, cu ramuri de finic în mâini şi strigau cu glas tare şi
ziceau: Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi
a Mielului!” (Apoc. 7:9-10). Reacția apostolului
Ioan la vederea mulțimii de oameni mântuiți care se înfățișau înaintea lui
Dumnezeu dă pe față faptul că Dumnezeu mai are pentru noi multe taine care nu
ne-au fost însă descoperite și că un apostol al Bisericii află abia în Cer
despre oameni mântuiți dincolo de numărul precis și limitat al celor din
„Biserica lui Dumnezeu”. O caracteristică a celor veniți din Necazul cel
Mare care-i deosebește de creștinii din Biserică este faptul că sunt „fără
număr”. Știm de la apostolul Pavel că Biserica are un număr bine stabilit după
care va reîncepe vremea lui Israel: „Întreb dar:
S-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut
cu putinţă mântuirea neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; dacă, deci,
alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie
pentru neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor? V-o spun vouă,
neamurilor, întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba
mea, şi caut, ca, dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din
neamul meu şi să mântuiesc pe unii din ei. Căci, dacă lepădarea
lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din
morţi? Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, şi plămădeala este
sfântă şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt sfinte. Iar dacă
unele din ramuri au fost tăiate şi dacă tu, care erai dintr-un măslin
sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi
grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să
ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. Dar vei zice: Ramurile
au fost tăiate, ca să fiu altoit eu. Adevărat: au fost tăiate din pricina
necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngâmfa dar,
ci teme-te! Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa
nici pe tine. Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime
faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să
rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu. Şi chiar
ei, dacă nu stăruie în necredinţă, vor fi altoiţi, căci Dumnezeu poate
să-i altoiască iarăşi. Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un
măslin care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale,
într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiţi ei, care sunt ramuri fireşti
în măslinul lor? Tot Israelul va fi mântuit: Fraţilor, pentru
ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o
parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va
intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci, tot Israelul va fi
mântuit, după cum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion şi va
îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe
care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.” În ce priveşte Evanghelia,
ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea,
sunt iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci
lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. După cum voi
odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu şi după cum prin neascultarea lor aţi
căpătat îndurare acum, tot aşa, ei, acum, n-au ascultat, pentru ca, prin îndurarea
arătată vouă, să capete şi ei îndurare.” (Rom. 11:11-31). După cât se pare, cel mai mare seceriș de suflete din
istorie nu va fi în vremea Bisericii, ci în timpul Necazului celui Mare. Este
normal să fie așa pentru că și populația Pământului va ajunge la cifre
nemaintâlnite. Se estimează că ea va putea ajunge, de pildă, în anul 2050 la
cifra de peste 12/13 de miliarde. În capitolele 6 și 7 ale
Apocalipsei, Ioan caracterizează vremea ruperii peceților de la începutul
Necazului ce Mare drept una de retribuție, reacție și răscumpărare. Sub
pedepsele peceților, omenirea este pusă din nou în fața unei alegeri. Cei care
se plângeau că nu-L pot vedea pe Dumnezeu au acum ocazia să-L vadă în toată
măreția puterii Sale și simt retribuția pentru trăirea în păcat. Reacția lor
poate fi pocăință sau o încăpățânată împotrivire.
Ce este Necazul cel Mare? Această
perioadă teribilă este chiar înaintea sfârșitului timpului. Satan știe că
timpul său este scurt și face tot ce poate ca să persecute oamenii lui Dumnezeu
și să devieze pe cât poate de mulți. Slujitorul său, Antihrist, încearcă să Îl
alunge complet pe Dumnezeu în totalitate, dar Dumnezeu rămâne Atotputernic și
aceasta va fi ora Judecății Sale. Chiar în acest timp teribil, Dumnezeu dă har
oamenilor în mod repetat ca să se pocăiască și să fie salvați. Expresia
„Necazul cel Mare” poate cauza ceva confuzie pentru că nu este mereu clar la ce
evenimente se face referire. În acest articol ne referim la toată perioada de
la începutul necazului până la începutul Mileniului. Conform descrierii
din Apocalipsa 3-19, vedem că Necazul cel Mare are trei
etape. Prima etapă este marcată de ruperea celor șapte petece
din Ceruri și culminează cu răpirea Miresei lui Hristos în Ceruri și cu
aruncarea curvei de pe spatele fiarei. A doua etapă este
marcată de sunarea celor 7 trâmbițe în Ceruri. Această perioadă este cea în
care va avea loc „al doilea seceriș” - cei care nu au participat la răpire, dar
care aleg, atunci, să slujească lui Dumnezeu. Această perioadă se încheie cu
luarea celui de-al „doilea seceriș” în Ceruri și tot atunci Satan este aruncat
din Ceruri, jos, pe Pământ. Al treilea stagiu reprezintă
turnarea mâniei lui Dumnezeu asupra lui Satan, asupra Fiarei și asupra lui
Antihrist și urmașilor lui. Este marcată de golirea a șapte potire de mânie pe
Pământ. După aceea, Iisus Hristos se întoarce pe Pământ cu urmașii Săi,
marcând, astfel, încheierea Necazului cel Mare și întrarea în Mia de ani - o
mie de ani de pace. Când Dumnezeu numește această perioadă de numai șapte ani, Necazul
și chiar Necazul cel Mare, El știe ce spune! Va fi cea mai sângeroasă săptămână
de ani din istoria omenirii. Lumea aceasta a fost făcută în șapte zile și va fi
distrusă în șapte ani de cumplită judecată! „Pentru că atunci
va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până
acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate,
nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate”
(Mat. 24:21-22).
Se vor împlini zilele anuțate de Dumnezeu încă din
vechime: „Iată,
vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface
tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci
stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul
lui şi luna nu va mai lumina.
Voi pedepsi - zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9-13). Matematic vorbind, după cifrele anunțate de Dumnnezeu, ajungem la concluzia că mai mult de jumătate din populația Pământului va muri în anii premergători revenirii Domnului Iisus. Apocalipsa 6:8 ne spuje că 1/4 din populația lumii va muri sub pedepsele primelor patru peceți: „Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului” (Apoc. 6:8). Apocalipsa 9:13 adaugă la numărul morților încă 1/3 din restul omenirii: „Şi cei patru îngeri care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni” (Apoc. 9:15). O treime din 3/4 este 1/4, așa că ajungem la concluzia că 1/2 (1/4+1/4) din polulația lumii va muri sub judecățile divine. Gândiți-vă că va urma apoi marele măcel de la Armaghedon!!! Vremea sfârșitului va fi cea mai grozavă perioadă din istorie, un adevărat abator uman. Necredincioșii vor fi omorâți de Dumnezeu. Credincioșii vor fi omorâți de Antihrist. Cei care vor fi uciși de Antihrist vor ajunge la Dumnezeu. Cei pe care-i va omorî Dumnezeu vor pieri alături de Antihrist. Răscumpărarea vestită de cei 144.000 de misionari anunță iar lumii venirea Împărăției lui Dumnezeu. Este același mesaj preluat de la Ioan Botezătorul și de la Iisus Hristos: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24:14). „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod” (Apocalipsa 14:6). Mulțimea celor mântuiți din Necazul cel Mare subliniază harul mereu prezent în relațiile lui Dumnezeu cu lumea. „Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?” „Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii”. Şi el mi-a zis: Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului” (Apoc. 7:14-15). Chiar și în vremea celei mai teribile pedepsiri, ușa harului divin rămâne deschisă și oamenii vor putea alege prin mărturia celor 144000 să creadă sau să nu creadă în Dumnezeu, să-L asculte sau să nu-L asculte, să fie salvați sau să meargă împreună cu Antihrist și cu Diavolul la pierzare! Nu va fi însă ușor pentru cei ce i se vor împotrivi lui Antihrist și vor proclama credința și consacrarea pentru Hristos. Suferințele lor vor fi teribile. Vor fi urmăriți ca animalele, sub cea mai teribilă supraveghere universală pe care a cunoscut-o istoria. Cei ce vor refuza numărul Fiarei nu vor putea să cumnpere, nici să vândă. Vor fi urâți de toți din pricina Numelui lui Iisus Hristos și, nu în puține cazuri, frate va da la pierzare pe fratele său. Îmi tremură mâna când scriu că majoritatea, imensa majoritate a celor salvați în timpul Necazului Cel Mare vor fi martiri. Am văzut deja în capitolul 6 sfinții de sub altarul Cerului: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (Apoc. 6:9-10). La numărul lor se vor adăuga cei mulți pe care i-a văzut Ioan în mulțimea celor sosiți în Cer din Necazul cel Mare: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani” (Apoc. 20:4). Vor fi păriviți ca niște miei buni de tăiere și vor fi urâți pe toată fața Pământului. Singurul care-i va înțelege și-i va primi la Sine va fi Fratele lor mai mare, Mielul care a fost El însuși junghiat.
Voi pedepsi - zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9-13). Matematic vorbind, după cifrele anunțate de Dumnnezeu, ajungem la concluzia că mai mult de jumătate din populația Pământului va muri în anii premergători revenirii Domnului Iisus. Apocalipsa 6:8 ne spuje că 1/4 din populația lumii va muri sub pedepsele primelor patru peceți: „Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului” (Apoc. 6:8). Apocalipsa 9:13 adaugă la numărul morților încă 1/3 din restul omenirii: „Şi cei patru îngeri care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni” (Apoc. 9:15). O treime din 3/4 este 1/4, așa că ajungem la concluzia că 1/2 (1/4+1/4) din polulația lumii va muri sub judecățile divine. Gândiți-vă că va urma apoi marele măcel de la Armaghedon!!! Vremea sfârșitului va fi cea mai grozavă perioadă din istorie, un adevărat abator uman. Necredincioșii vor fi omorâți de Dumnezeu. Credincioșii vor fi omorâți de Antihrist. Cei care vor fi uciși de Antihrist vor ajunge la Dumnezeu. Cei pe care-i va omorî Dumnezeu vor pieri alături de Antihrist. Răscumpărarea vestită de cei 144.000 de misionari anunță iar lumii venirea Împărăției lui Dumnezeu. Este același mesaj preluat de la Ioan Botezătorul și de la Iisus Hristos: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24:14). „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod” (Apocalipsa 14:6). Mulțimea celor mântuiți din Necazul cel Mare subliniază harul mereu prezent în relațiile lui Dumnezeu cu lumea. „Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?” „Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii”. Şi el mi-a zis: Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului” (Apoc. 7:14-15). Chiar și în vremea celei mai teribile pedepsiri, ușa harului divin rămâne deschisă și oamenii vor putea alege prin mărturia celor 144000 să creadă sau să nu creadă în Dumnezeu, să-L asculte sau să nu-L asculte, să fie salvați sau să meargă împreună cu Antihrist și cu Diavolul la pierzare! Nu va fi însă ușor pentru cei ce i se vor împotrivi lui Antihrist și vor proclama credința și consacrarea pentru Hristos. Suferințele lor vor fi teribile. Vor fi urmăriți ca animalele, sub cea mai teribilă supraveghere universală pe care a cunoscut-o istoria. Cei ce vor refuza numărul Fiarei nu vor putea să cumnpere, nici să vândă. Vor fi urâți de toți din pricina Numelui lui Iisus Hristos și, nu în puține cazuri, frate va da la pierzare pe fratele său. Îmi tremură mâna când scriu că majoritatea, imensa majoritate a celor salvați în timpul Necazului Cel Mare vor fi martiri. Am văzut deja în capitolul 6 sfinții de sub altarul Cerului: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (Apoc. 6:9-10). La numărul lor se vor adăuga cei mulți pe care i-a văzut Ioan în mulțimea celor sosiți în Cer din Necazul cel Mare: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani” (Apoc. 20:4). Vor fi păriviți ca niște miei buni de tăiere și vor fi urâți pe toată fața Pământului. Singurul care-i va înțelege și-i va primi la Sine va fi Fratele lor mai mare, Mielul care a fost El însuși junghiat.
Mielul care a fost, este și le va fi Păstor - 7:15-17: Cei
ce se vor întoarce cu pocăință sub pedepsele divine vor fi integrați în
Împărăția Cerească și vor locui împreună cu Fiul lui Dumnezeu în împărăția
terestră: „Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui
Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de
domnie îşi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va
mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci
Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va
duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii
lor” (Apoc. 7:15-17). „Şi am auzit un glas tare,
care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii!
El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El
va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21:3). Unul
din simbolismele sublime din cartea scrisă de Ioan este că în ea sunt 33 de
versete în care Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este numit „Miel”, exact câți
ani a trăit pe Pământ Iisus! N-ar trebui să ne mire. Ioan este evanghelistul
care a folosit profetic această metaforă ca să descrie lucrarea pe care a venit
s-o facă pe Pământ Fiul lui Dumnezeu: „A doua zi, Ioan a văzut
pe Iisus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care
ridică păcatul lumii!” (Ioan 2:29,36). În
finalul capitolului 7, Ioan ne spune că „Mielul le va fi Păstor”.
Este una din cele mai duioase metafore ale Bibliei. Ioan a mai folosit-o în
capitolul 10 al Evangheliei sale: „Eu sunt Păstorul
cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Dar cel plătit, care nu
este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind,
lasă oile şi fuge, şi lupul le răpeşte şi le împrăştie.Cel plătit fuge,
pentru că este plătit, şi nu-i pasă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun. Eu
Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă
cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl, şi Eu Îmi dau viaţa
pentru oile Mele.Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta, şi pe
acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă
şi un Păstor” (Ioan 1:1-16).
Capitolul 8 - Distrugerea
ecosistemului planetar:
Ne întoarcem din sferele cerești pe Pământ,
reluăm timpul secvențial, cronologic și vedem că atunci când îngerul rupe cea
de a șaptea pecete se dezlănțuie asupra Pământului judecata celor șapte
trâmbițe. Încă o dată, evenimente și acțiuni din dimensiunile sferelor cerești
ascunse de noi au ca urmare evenimente catastrofale din lumea noastră. Ele debutează într-o atmosferă
solemnă, și aparent, ca răspuns la rugăciunile sfinților care au cerut
răzbunare pentru sângele lor vărsat: „Când
a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de
aproape o jumătate de ceas. Şi am văzut pe cei şapte îngeri care stau
înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe. Apoi a venit un alt
înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie
multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de
aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat
din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor”
(Apoc. 8:1-4). „Când a rupt
Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră
înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe
care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: Până când, Stăpâne,
Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele
nostru asupra locuitorilor pământului?” (Apoc. 6:9-10). „Apoi, îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de
pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi
un cutremur de pământ. Şi cei şapte îngeri, care aveau cele şapte
trâmbiţe, s-au pregătit să sune din ele” (Apoc. 8:5-6). Înainte să analizăm judecățile declanșate pe Pământ de
fiecare dintre cele șapte trâmbițe, aruncăm o privire de ansamblu asupra lor și
vedem că ele sunt simetrice, chiar paralele, cu judecățile care vor fi
declanșate pe Pământ, mai târziu, de revărsarea celor șapte potire, care vor
culmina cu judecarea Babilonului și cu revenirea lui Iisus Hristos pe Pământ.
Acesta este lucrul care i-a făcut pe mulți să spună că asistăm la un fel de
reluare a acelorași etape, ca la tipograf, când pagina de hârtie este expusă la
straturi succesive de culori din care este compusă imaginea finală. Intensitatea judecăților crește
și se amplifică de la peceți, la trâmbițe și apoi la potire. În cadrul septadei
care marchează cea de a șaptezecea săptămână finală din profeția lui Daniel,
judecățile trâmbițelor au loc în prima jumătate a săptămânii, în partea dintâi
a Necazului celui Mare, iar judecățile potirelor se petrec în cea de a doua
jumătate, numită în altă parte „mânia lui Dumnezeu”: „Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri
şapte potire de aur, pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii
vecilor” (Apoc. 14:10; 15:7). Judecățile
trâmbițelor se aseamănă foarte mult cu plăgile Egiptului și este normal să fie
așa, pentru că asemeni faraonului de altădată, populația Pământului va striga
iar obraznic: „Și cine este Iehova ca să ascultăm de El?” Ruperea celei de a șaptea peceți
și sunetul primelor șase trâmbițe produc un efect dramatic: „Când a rupt Mielul pecetea a
şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas” (Apoc. 8:1).
Ziua Domnului: Judecățile teribile care marchează finalul
istoriei și al stăpânirii lui Satan pe Pământ sunt numite generic în profețiile
Biblie cu termenul „Ziua Domnului”, în care Dumnezeu ia înapoi ceea ce este de
drept al Lui. Am văzut deja în capitolul 5 câteva din aceste judecăți teribile.
Ele au fost descrise acolo în termeni generali. Cu capitolul 8 ni se dau
descrieri mult mai precise, cu amănunte care înspăimântă. Înfruntarea
dintre forțele demonice și autoritatea lui Dumnezeu va fi teribilă. Când
am ajuns la cea de a cincea pecete din capitolul 6, sute de milioane de oameni
au fost deja omorâți. Cea de a șasea pecete dezlănțuie tulburări cosmice despre
care s-a mai vorbit încă de pe vremea Vechiului Testament: „Vai de cei
ce doresc ziua Domnului! Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi
întuneric, şi nu lumină. Veţi fi ca un om care fuge dinaintea unui leu, pe
care-l întâlneşte un urs şi care, când ajunge acasă, îşi reazemă mâna pe zid
şi-l muşcă un şarpe! Nu va fi oare ziua Domnului întuneric, în loc de
lumină? Nu va fi ea întunecoasă şi fără strălucire? ” (Amos
5:18-20). Am ajuns acum la cea de a șasea pecete, care, după părerea
multora, cuprinde toate celelalte judecăți următoare, și cele ale trâmbițelor
și cele ale potirelor, în total paisprezece judecăți. Când a fost
ruptă cea de a șaptea pecete am intrat într-o atmosferă plină de dramatism
caracterizat de trei elemente: (1) tăcere, (2) tămâie, (3) trâmbițe. Tăcerea
anunță solemnitatea momentului. Până acum au vorbit îngerii și oamenii. Acum
asistăm la cel mai important eveniment de la căderea lui Adam. Este ultima
pecete. Nu mai este o alta! A venit sfârșitul și Dumnezeu are ultimul cuvânt,
așa că tot ce este în jur tace: „Orice făptură să tacă înaintea
Domnului, căci El S-a şi sculat din locaşul Lui cel sfânt!” (Zah. 2:13). Este
liniștea de dinaintea furtunii! Împreună cu tămâia, rugăciunile sfinților
martirizați se înalță spre Dumnezeu și cer judecata celor vinovați. Acum va fi
judecat cel rău. Păcatele vor fi pedepsite, iar Hristos va fi înălțat înaintea
tuturor. Să sune deci trâmbițele!
Judecățile trâmbițelor: Din alte texte ale Bibliei știm că pe Pământ
s-a înălțat deja Antihrist și și-a început teribila sa domnie. Credincioșii din
poporul evreu și dintre neamuri au fost deja masacrați. Cu o obrăznicie
demonică, acest lider mondial va duce toată lumea în eroare și va lucra ca cel
mai absolut dictator din istorie. Amănunte despre aceasta vom găsi în
capitolele următoare din Apocalipsa. Trâmbițele vor suna acum ca pe
vremea când Iosua a cucerit Ierihonul. La cea de a șaptea trâmbiță s-au
prăbușit atunci zidurile și tot la cea de a șaptea trâmbiță se va prăbuși acum
tot sistemul păcătos al lumii. Ca o primă observație efectul
primelor patru trâmbițe este descris în doar șapte versete (Apoc. 8:7-13), dar
efectele ultimelor două trâmbițe ocupă nu mai puțin de 50 de versete! Primele
patru sunt legate împreună și descriu distrugerea ecosistemului mondial, de
care se vorbește așa de mult în ultima vreme. Dumnezeu i-a făcut omului o casă
și acum i-o distruge.
Distrugerea ecosistemului planetar: Întâmplările acestea teribile trebuie luate
literal, nu simbolic. Unii vor să vadă în aceste distrugeri metaforele
unei judecăți politice, unei judecăți sociale, unei judecăți comerciale și a
uneia economice. Astea sunt interpretări fanteziste. Astfel de judecăți
vor avea loc în celelalte capitole ale Apocalipsei. Aici ni se descrie pur și
simplu distrugerea mediului fizic în care-și duc oamenii existența. Dumnezeu a
protejat până acum planeta și așa ceva nu s-a întâmplat, dar acum El își
retrage mâna protectoare care a făcut din Pământ marea excepție a cosmosului.
Mai mult, El ne descopere că ecosistemul planetar n-a fost, nu este și nu va fi
în administrarea noastră. Nu-l putem crea și nu-l putem distruge! Există forțe
mult mai mari ca ale noastre la lucru aici. Sunt îngeri special responsabili de
clima ecosistemului planetar. Patru îngeri puternici guvernează activitatea
vânturilor (Apoc. 7:1) și un înger „al apelor” este responsabil cu regimul
hidrologic al lumii (Apo. 16:5).
Prima trâmbiță: „Îngerul dintâi a sunat
din trâmbiţă. Şi au venit grindină şi foc amestecat cu
sânge, care au fost aruncate pe pământ: şi a treia parte a pământului a fost
ars, şi a treia parte din copaci au fost arşi, şi toată iarba verde a fost
arsă” (Apoc. 8:7). A treia
parte din ecosistemul natural este distrusă. Veriga lanțului vegetal este
ruptă. Animalele nu mai au ce să mănânce, nu va mai fi lemn de construcție,
pădurile care primenesc aerul vor dispare. Vor fi vremuri teribile, iar cei
care se închină acum „mamei pământ” și făpturii în locul Făcătorului ei vor fi
pedepsiți aspru, împreună cu toți cei ce i-au simpatizat.
Cea de a doua trâmbiță: „Al doilea înger a
sunat din trâmbiţă. Şi ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în
mare; şi a treia parte din mare s-a făcut sânge; şi a treia parte din
făpturile care erau în mare şi aveau viaţă au murit; şi a treia parte din
corăbii au pierit” (Apoc. 8:8-9). Acest
„munte” nu vine din spațiul cosmic, ci cade din relieful planetei. El are
înfățișarea unui vulcan imens care produce un val uriaș (țunami) în oceanele și
mările lumii. El va polua apa oceanelor și va omorî a treia parte din
viețuitoarele marine. Nu, Dumnezeu nu va mai distruge Pământul cu
apele unui potop, dar va folosi apele ca să îngenuncheze mândria încăpățânată a
omenirii. Toate orașele portuare și a treia parte din vapoarele lumii vor fi
distruse. Domnul Iisus a prevestit aceste lucruri în Apocalipsa mică din
Evanghelia lui Luca: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele.
Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la
auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de
groază în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ,
căci puterile cerurilor vor fi clătinate”. (Mat. 21:25-26). Dacă
aveți convingerea că oamenii distrug azi planeta, așteptați să vedeți ce va fi
când Dumnezeu însuși o va distruge. Cel ce a distrus grădina Edenului va
distruge și ecosistemul pe care ni l-a dăruit pentru o vreme. Marile corpuri de
apă sărată ale planetei vor fi afectate.
Cea de a treia trâmbiță: „Al treilea înger
a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a
căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Steaua se
chema „Pelin” şi a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Şi mulţi oameni
au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare” (Apoc.
8:10-11). Acesta este un
meteorit sau o cometă („asteros” înseamnă asteroid) care va exploda la intrarea
în atmosferă și își va răspândi pe toată suprafața planetei resturile poluante.
Apa dulce va fi afectată. Lipsa apei potabile va cauza moarte peste
tot. Râurile vor curge, dar apa lor va cauza moartea, lacurile vor exista, dar
apa lor va fi otrăvită. Oamenii însetați se vor uita la ele, dar apele nu vor
mai fi vii, ci vor fi moarte, ca Marea Moartă de astăzi. Setea lor nu va mai
putea fi stinsă și vor muri pe capete, ca muștele. Unii comentatori susțin
ideea că această stea ar putea fi o bombă termonucleară.
Cea de a patra trâmbiță: „Al patrulea
înger a sunat din trâmbiţă. Şi a fost lovită a treia parte din soare, şi a
treia parte din lună, şi a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din
ele să fie întunecată, ziua să-şi piardă a treia parte din lumina ei şi
noaptea, de asemenea” (Apoc. 8:12). Ne ridicăm acum deasupra planetei și asistăm la tulburarea bolții
cerești. Creatorul care a adus bezna peste egipteni și a făcut întuneric în
amiaza mare la răstignirea Fiului Său pe Golgota va face ca, pentru o vreme,
energia primită din spațiul cosmic de planeta noastră să se micșoreze. Asta va
tulbura ciclurile biologice, ciclurile naturale și clima planetei. S-ar prea
putea ca aceasta să declanșeze pe suprafața planetei vânturi și furtuni
distrugătoare cu o intensitate nemaivăzută. Nu trebuie să încercăm să explicăm
cum se vor întâmpla aceste lucruri și să le căutăm niște cauze „natural”. Cel
ce a făcut luminătorii planetei poate oricând să facă lumina lor mai mică sau
mai mare (cum vom vedea în celelalte capitole). Și ca și cum toate cele de până
acum n-ar fi fost suficiente, făpturile cerești anunță alte judecăți, mai
grozave decât acestea ! „M-am uitat şi am auzit un
vultur care zbura prin mijlocul cerului şi zicea cu glas tare: Vai, vai, vai de
locuitorii pământului din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei
îngeri care au să mai sune!” (Apoc. 8:13). Expresia „prin mijlocul
cerului” este unică în felul ei și foarte interesantă. Expresia originală este
„cerul de mijloc” și definește o întindere de dincolo de percepțiile noastre
umane, din spațiul unor alte dimensiuni la care nu avem acces încă. Toate
aceste nenorociri descrise de primele patru trâmbițe sunt, parafrazându-l pe
Domnul Iisus, „doar începutul durerilor”. Pentru nașterea Împărăției viitoare
vor veni și alte dureri, mai mari și mai apropiate unele de celelalte. Și asta
doar pentru că oamenii n-au vrut și nu vor vrea să-L primească pe Fiul lui
Dumnezeu ca Domn și n-au vrut să I se închine: „Ceilalţi oameni, care
n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele
mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de
argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă,
nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de
uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de
furtişagurile lor” (Apoc. 9:20-21). Dumnezeu are o îndelungă răbdare,
dar nu-l lasă nepedepsit pe cel rău. Chiar dacă sentința dată
împotriva celor răi a părut uneori că întârzie, ea s-a declanșat nimicitor. Izabela
a putut să se zbenguie în vicleșugurile ei idolatre pentru o vreme, dar caii
pedepsei i-au măcinat oasele până la urmă sub copite, iar câinii au mâncat-o și
i-au lins sângele ei de împărăteasă. Lumea veche a putut să-l
batjocorească pe neprihănitul Noe și a crezut că poate să-și vadă nesimțitoare
de distracțiile ei păcătoase, dar a pierit atunci sub apele nimicitoare trimise
să spele fața unui pământ rușinat de păcatele lor. Legea supremă a
lui Dumnezeu nu va suferi la nesfârșit nedreptatea strigătoare la cer care I
s-a făcut Fiului divin în sălile tribunalului lui Pilat. Ea nu poate ignora
felul în care a fost batjocorit, scuipat și torturat în curțile imperiale.
Pedeapsa va veni și împlinirea ei va fi trâmbițată prin sunete care vor
cuprinde toată planeta. Tot ce a fost creat pentru fericirea și desfătarea
oamenilor va fi întors împotriva lor pentru că n-au dat cinste Creatorului în a
cărui casă au fost sortiți să trăiască vremelnic. Cei ce n-au vrut să cunoască
dragostea lui Dumnezeu vor ajunge atunci să-i cunoască mânia, iar trupurile lor
moarte vor acoperi Pământul.
Capitolul 9 - De ce sunt în stare demonii?
Capitolul 9
descrie grozăviile dezlănțuite de a cincea și a șasea trâmbiță. Pentru
comentatori, după pasajele dedicate Babilonului, acest capitol este cel mai
greu de imaginat și de explicat. Motivul este lesne de identificat: granițele,
delimitările anterioare dintre dimensiunile primului Cer și dimensiunile lumii
spirituale dispar temporar și făpturi din lumea de obicei nevăzută nouă se
materializează, luând chip vizibil și interacționând violent cu oamenii.
Omenirea se află la intersecția a două tabere spirituale, amândouă
manifestându-se pe Pământ și căutând să ne influențeze și să ne integreze,
urmărind să ne facă asemenea ei. Acceptând să facem parte dintr-una sau
din cealaltă, ajungem să fim în tovărășia lui Dumnezeu sau în tovărășia lui
Satan (dușmanul lui Dumnezeu), în compania îngerilor sau în compania demonilor,
împreună cu sfinții sau împreună cu cei păcătoși. Este o alegere cu consecințe
eterne teribile. Este cea mai mare alegere pe care trebuie să o facem. Cerul,
una din aceste două tabere spirituale, îl cheamă pe om prin Iisus Hristos.
Iadul, cealaltă tabără, îl cheamă pe om prin Satan. Vocile iadului au fost
întotdeauna cele mai gălăgioase, suficient de tari ca să-l năucească pe om și
suficient de fermecătoare ca să-i atragă pe oameni, să-i seducă și să-i ducă la
pierzare. Am ajuns zile în care aceste sirene ale iadului își cântă
descântecele lor ademenitoare irezistibile, mai puternice decât toate glasurile
predicatorilor neprihănirii care ne cheamă spre Cer. Oamenii cu care ne vom
întâlni în capitolul 9 din Apocalipsa sunt din categoria celor care s-au lăsat
înșelați de Satan și seceră acum mânia pentru păcatele pe care le-au semănat.
Ei au preferat să ignore chemările harului divin. Inimile lor s-au împietrit în
așa măsură încât nici cele mai teribile pedepse ale lui Dumnezeu nu-i vor mai
putea întoarce la pocăință. Dimpotrivă, acești oameni se vor grăbi să-l
blesteme pe Dumnezeul Cerului. Nu-i vor mai nega existența, dar vor alege
deliberat să stea alături de Satan, de demoni și de ceilalți păcătoși. Aceasta
este tema teribilă a capitolului 9 din Apocalipsa.
Trâmbița a cincea - plaga lăcustelor demonice: Tot felul de lighioane mișună pe Pământ, dar niciuna nu seamănă cu aceste
„lăcuste” ieșite din locuința dracilor! După avertismentul compătimitor rostit de „vulturul care zbura
prin mijlocul cerului și zicea cu glas tare: Vai, vai, vai de locuitorii
pământului, din pricina celorlalte sunete de trâmbiță ale celor trei îngeri,
care au să mai sune” (Apoc. 8:13), pedepsele lui Dumnezeu nu mai distrug
ecosistemul planetar, ci îi chinuiesc pe oameni. Capitolul 9 ne prezintă câteva elemente despre care nu știm mare lucru. Să
le luăm pe rând:
1.Steaua
care căzuse din cer pe Pământ. „Îngerul al cincilea a sunat
din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat
cheia fântânii Adâncului şi a deschis fântâna Adâncului” (Apooc.
9:1-2). Acesta este un eufemism
pentru identificarea lui Satan însuși. Lucifer a fost „luceafărul” mare din
ordinul heruvimilor. Textul nu ne spune că este o stea care cade, ci o stea
care a căzut pe Pământ. Acțiunea este la timpul trecut. Este un fapt încheiat.
Identificarea îngerilor căzuți, demonii de astăzi, cu stelele este întâlnită și
în alte pasaje ale Bibliei. Iată un exemplu: „În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare
balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti
pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele
cerului şi le arunca pe pământ” (Apoc. 12:3-4). Balaurul de aici este metaforic pentru „șarpele cel
vechi”, ispititorul din grădina Eden. Răscoala lui împotriva lui Dumnezeu a
contaminat a treia parte din îngeri, care au căzut împreună cu el.
2.Fântâna
adâncului: În original „abyss”,
„abyssos” (folosit de șapte ori în Apocalipsa), această fântână este un loc din
dimensiunile unei alte realități, nu cea materială. Poate fi asemuită cu o
fântână fără fund, o gaură fără sfârșit. Geometric, o asemenea realitate
materială ar putea fi în centrul Pământului, de unde nu se poate merge mai
departe, pentru că în orice parte ai avansa este „în sus”. „Adâncul” trebuie
înțeles aici, nu ca o „gaură neagră a Universului”, deși asemănarea este
tentantă, ci ca o realitate dintr-un Univers cu mai multe dimensiuni decât cele
familiare nouă astăzi. Noi vorbim adeseori despre lumea spirituală, dar nu
putem pătrunde cu imaginația noastră limitată realitățile din dimensiunile ei.
Apocalipsa ne va mai vorbi despre evenimente în care lumea noastră va fi
influențată de realități din lumea spiritelor. Tot din „adânc” va apare și
„fiara” care va face ravagii pe Pământ: „Când îşi
vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc
va face război cu ei (cu cei doi martori), îi va birui şi-i va omorî”
(Apoc. 11:7; vezi și 17:8). Și tot
în „adânc” va fi aruncat
și închis Satan pentru o mie de ani: „Apoi am
văzut pogorându-se din cer un înger,
care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe
balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru
o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a
pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până
se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru
puţină vreme” (Apoc. 20:1-3). Luând în
considerare cele de mai sus, putem spune că „adâncul este închisoarea temporară
a îngerilor căzuți, a demonilor”. Pentru ei, el este un loc temut de groază,
după reacția pe care au avut-o când a fost vorba să fie scoși din îndrăcitul
din Gadara: „Iisus l-a întrebat: „Cum îţi este numele?” „Legiune”, a
răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el. Şi dracii rugau
stăruitor pe Iisus să nu le poruncească să se ducă în Adânc” (Luca
8:30-31). „Cheia” acestei închisori demonice este în mâna lui Dumnezeu și numai El îi
poate trimite pe demoni acolo sau îi poate lăsa să iasă pentru o vreme afară.
Destinația finală a tuturor dușmanilor lui Dumnezeu este iazul de foc.
(Apoc. 19:20; Apoc.
20:10; cf. Mat. 25:41).
3. Lăcustele demonice: Cu cheia primită de la Dumnezeu, Satan s-a coborât deci în Adânc și a lăsat să iasă de acolo „niște lăcuste”. În natură, lăcustele distrug vegetația, dar acestea nu se vor atinge de vegetație, ci-i vor chinui pe oameni. „ … Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului. Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei, când înţeapă pe un om. În acele zile, oamenii vor căuta moartea şi n-o vor găsi; vor dori să moară şi moartea va fugi de ei.” (Apoc. 9:2-6). Încercarea de a identifica aceste lăcuste cu elicopterele moderne este tentantă, dar greșită. Probabil că se vor găsi unii care să le identifice acum cu „dronele” comandate de la distanță și care pot fi mici ca muștele și mari ca avioanele. Trebuie să ne împotrivim unei astfel de „interpretări”. La urma urmei, ce ar câștiga „adversarul” politic dacă ele nu i-ar omorî pe oameni, ci doar i-ar chinui teribil? În Orient, invaziile de lăcuste durau în medie exact cinci luni, cât va dura și această pedeapsă. Despre extraordinara distrugere provocată de lăcuste este scris de multe ori în Biblie. Ele au reprezentat una din cele zece plăgi trimise de Dumnezeu asupra Egiptului (Exod 10:1-19). Au fost asociate întotdeauna cu o pedeapsă dată de Dumnezeu (2 Cronici 7:13; Ps. 78:46 - T.M.; Amos 4:9; Ioel 2:25), și erau o groază pentru oameni, căci le lăsa țara pustie (Ioel 1:1-20; 2:1-12). Lăcustele acestea din Apocalipsa nu sunt însă din fauna pământului, ci din lumea spiritelor rele, din lumea demonilor. Ele sunt teribile la înfățișare și necruțătoare ca acțiune. Nimeni, în afară de cei pecetluiți de Dumnezeu, nu va putea scăpa de asaltul lor. Nu se vor putea ascunde în case, nu vor putea să se închidă în peșteri sau în cazemate subterane. Ele vor putea pătrunde peste tot și-i vor înțepa pe toți cu otrava lor teribilă: „Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul pe care-l făceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se aruncă la luptă. Aveau nişte cozi ca de scorpii, cu bolduri. Şi în cozile lor stătea puterea pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni” (Apoc. 9:7-10). Va fi groaznic pentru că oamenii vor căuta să scape de ele, dar nu vor putea, vor căuta să le omoare, dar sunt nemuritoare, vor căuta atunci să se sinucidă ei, dar nici aceasta nu le fi îngăduit de Dumnezeu. Lăcustele obișnuite n-au căpetenie (Prov. 30:27), dar acestea vor fi conduse de Satan însuși: „Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreieşte se cheamă „Abadon”, iar pe greceşte, „Apolion””(Apoc. 9:11). Textul inspirat folosește aici două numiri din vernacularul vremii și din cultura oamenilor de atunci. Termenul ebraic Abaddon înseamnă distrugător, distrugere, pierzare, iar echivalentul grecesc Apollyon apare în Biblie ca loc de pierzare sau înger al adâncului. Faptul că au un conducător nu înseamnă însă în niciun fel că pot face tot ce vrea conducătorul lor. Libertatea lor de manifestare este limitată de suveranitatea divină. Ni se spune că: „Li s-a dat o putere …” (9:3), „Li s-a zis să nu vateme …” (9:4), „Li s-a dat putere nu să-i omoare …” (9:5). Acțiunile lor sunt parte din pedepsele pe care Dumnezeu le trimite pe Pământ.
Capitolul
10 - Îngerul de la mijlocul Necazului cel Mare:
Taina
lui Dumnezeu: „Dacă Dumnezeu este sfânt, bun și
atotputernic, de ce îngăduie ca răul, suferința și păcatul să
existe în lume?” Aceasta este marea taină cu care s-au confruntat oamenilor
de-a lungul istoriei. Răspunsul este ascuns în conflictul angelic de dinainte
de facerea lumii și ne va fi descoperit tot în acest conflict, la finalul
istoriei lumii, înainte de intrarea noastră în veșnicie. „Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare
şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este
viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi
lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio
zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa
lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor
Săi prorocilor” (Apoc. 10:5-7). „Şi acum ştiţi
bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea
lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel
ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel
Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va
prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tesal. 2:6-8). Dumnezeu a împărtășit de-a lungul istoriei „vestea bună” a
distrugerii răului și a venirii Împărăției Lui pe Pământ. Capitolul 10 din
Apocalipsa ne adeverește că va veni o zi în care îngerul al șaptelea va suna
din trâmbiță și marea taină ținută ascunsă de veacuri va fi făcută cunoscută
tuturor oamenilor de pe pământ. Toate planurile și scopurile pe care le-a
urmărit Dumnezeu cu omenirea vor fi date pe față. Împărăția lui Dumnezeu va fi
reașezată pe Pământ, Satan va fi oprit, prins, legat în lanțuri și pus
într-o închisoare, împreună cu toți demonii care l-au urmat. Pe Pământ va domni
neprihănirea, cunoștința de Dumnezeu va umple Pământul, Hristos va fi Împărat
și Dumnezeu va vorbi iar cu oamenii. Biblia ne spune că în vremea aceea, va fi
ridicat blestemul rostit împotriva Pământului (Gen. 3:17-19). Deșertul va
înverzii. Durata vieții se va extinde. Va dispare dușmănia dintre oameni. Va
triumfa sfințenia și ultima, cea mai mare taină a lui Dumnezeu, va fi
dezlegată. Păcatul cu toate relele lui, inimi zdrobite, prietenii sfâșiate,
vise spulberate, căsnicii eșuate, națiuni decimate, nu va mai exista. Toți
agnosticii și ateii batjocoritori care întrebau: „Unde este făgăduința
revenirii Lui?” vor amuți, împreună cu cei care L-au batjocorit la picioarele
crucii pe Iisus din Nazaret zicând: „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum
Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!” (Mat. 27:43).
Milenii de martiraj, de acuze mincinoase și de suferințe îndurate de copiii lui
Dumnezeu pe Pământ vor ajunge la capăt. Toate acestea sunt vestite de cea de a șaptea trâmbiță! Când va
suna ea, cei douazecisipatru de bătrâni din jurul tronului ceresc se vor arunca
cu fața la pământ și vor zice: „Îţi
mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii,
că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile
se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să
răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău,
mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul !” (Apoc.
11:17-18).
Interludiu: Înainte să sune trâmbița a șaptea avem însă un interludiu
în care ni se comunică informații
suplimentare. După el va urma o vreme în care, așa cum ni se spune în versetul
6, „nu va mai fi nicio zăbavă”. Deocamdată însă ne oprim pentru ca Dumnezeu să
ne vorbească puțin despre câteva mărturii foarte importante: mărturia îngerului
cu cărticica din mâna îngerului, mărturia lui Ioan (Apoc. 10), mărturia celor
doi martori (Apoc. 11). Prezența acestui interludiu n-ar trebui să ne
surprindă, pentru că există un ritm, o cadență, o
simetrie în toate seriile „de șapte” ale pedepselor care vor veni asupra
Pământului, șapte peceți, șapte trâmbițe și șapte potire. De fiecare dată, ele
sunt așezate în grupe de câte patru, urmate de grupe de câte trei. Mai întâi
patru peceți, foarte asemănătoare între ele, iar apoi alte trei distincte și
deosebite. Mai întâi patru trâmbițe asemănătoare între ele, iar apoi alte trei.
În continuare, vom vedea că vor fi șase potire asemănătoare, urmate de un al
șaptelea, foarte deosebite în urmările lor. De fiecare dată, între elementul al
șaselea și cel de-al șaptelea există un interludiu, ca acesta din capitolul 10.
Între peceți am avut interludiul din capitolul 7, iar între potire va fi
interludiul din Apocalipsa 16:13-16. De fiecare dată, interludiul vine înainte
de o judecată finală și are ca rol mângâierea și încurajarea poporului lui
Dumnezeu în mijlocul teribilelor judecăți finale. El le îngăduie parcă să-și
mai tragă răsuflarea și le reamintește că Dumnezeu este stăpân, că poporul Lui se
află pe mâini bune și va parte de biruință alături de El. Nu uitați că la acea
oră, Pământul fusese asaltat de invazia demonică a lăcustelor veninoase și de
măcelul făcut de oștile de două sute de milioane. Interludiul de care ne ocupăm
acum, cel dintre cea de-a șasea trâmbiță și cea de a șaptea, se găsește în
Apocalipsa 10:1 - 11:14 și este cel mai lung dintre toate. Când va suna cea de
a șaptea trâmbiță vor începe judecățile potirelor, într-o cadență rapidă și
teribilă, care va marca apogeul mâniei divine: „Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri care
aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu”
(Apoc. 15:1).
Mărturia îngerului cu cărticica
în mână: „Apoi am văzut un alt înger puternic,
care se pogora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era
curcubeul; faţa lui era ca soarele şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de
foc. În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare şi
piciorul stâng pe pământ şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu.
Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor” (Apoc.
10:1-3). Precizarea de la începutul capitolului,
„apoi am văzut”, ne anunță că avem de-a face cu o altă vedenie a apostolului
Ioan. El este scos din contextul celor șapte trâmbițe și plasat într-o altă
realitate în care primește informații suplimentare. Prima este despre un înger
cu totul și cu totul deosebit. Înfățișarea lui ne convinge că nu avem de a face cu o făptură angelică de rând, ci cu una
de rang înalt. Unii comentatori cred că ar fi Îngerul Domnului, alții îl văd
doar ca pe un reprezentant personal al Fiului lui Dumnezeu. Cei ce au tradus și
tipărit Biblia în limba română au simțit, au intuit, că acest înger nu este
Iisus Hristos și l-au identificat cu literă mică: „Voi da celor doi martori
ai mei” (Apocalipsa 11:3). Fără nicio îndoială, această apariție
trebuie identificată cu un înger de ordin înalt, implicat direct în procesul de
judecare a pământului, un reprezentant personal al Fiului lui Dumnezeu. Este o
făptură gigantică care își așează un picior pe Pământ și altul pe mare și vorbește cu un glas
tare, cum răcnește un leu. Curcubeul care-l însoțește este un semn că judecata
este însoțită cu harul salvator și că pocăința îi va scăpa de pedeapsa eternă
pe toți cei ce se vor întoarce la Dumnezeu. Acest aspect dual în care pedeapsa
este însoțită de protejarea celor credincioși lui Dumnezeu este ilustrat în
cartea profetului Maleahi: „Atunci, şi cei ce se tem de
Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi
a ascultat, şi o carte de aducere-aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei
ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui. Ei vor fi ai
Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o
pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i
slujeşte. Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel
neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I
slujeşte.” (Mal. 3:16-18). „Căci iată, vine ziua care
va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua
care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină,
nici ramură. Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări
Soarele neprihănirii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui; veţi ieşi şi veţi
sări ca viţeii din grajd. Şi veţi călca în picioare pe cei răi, căci ei
vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor voastre în ziua pe care o pregătesc Eu,
zice Domnul oştirilor” (Mal. 4:1-3). A
doua informație din această vedenie este că la unele mesaje ale Cerului avem
acces, dar la altele nu încă. Acesta a fost caracterul revelației pe care au
purtat-o profeții: „Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei
înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit
acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în
care chiar îngerii doresc să privească” (1 Petru 1:12). Lui Ioan i-a fost îngăduit să scrie doar o parte a mesajului din această revelație: „Şi când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram
gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas, care zicea:
„Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete şi nu scrie ce au spus!” Şi
îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat
mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care
a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi
lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că, în zilele în care
îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu,
după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor” (Apoc. 10:4-7).
Mărturia lui Ioan: Printr-un superb act simbolic Ioan a primit încă o dată confirmarea misiunii lui: „Şi glasul pe care-l auzisem din cer mi-a vorbit din nou şi mi-a zis:
„Du-te de ia cărticica deschisă din mâna îngerului care stă în picioare pe mare
şi pe pământ!” M-am dus la înger şi i-am cerut să-mi dea cărticica.
„Ia-o”, mi-a zis el, „şi mănâncă-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta
va fi dulce ca mierea”. Am luat cărticica din mâna îngerului şi am
mâncat-o - în gura mea a fost dulce ca mierea, dar, după ce am mâncat-o, mi s-a
umplut pântecele de amărăciune. Apoi mi-au zis: Trebuie să proroceşti din
nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi” (Apoc. 10:8-11). Experiența lui Ioan ne amintește de experiența profetului Ezechiel: „M-am uitat şi
iată că o mână era întinsă spre mine şi ţinea o carte în chip de sul. A desfăşurat-o înaintea mea şi era scrisă şi pe dinăuntru, şi pe
dinafară; în ea erau scrise bocete, plângeri şi gemete.El mi-a zis: „Fiul
omului, mănâncă ce vei găsi înaintea ta, mănâncă sulul acesta şi du-te de
vorbeşte casei lui Israel!” Am deschis gura şi mi-a dat să mănânc sulul
acesta. El mi-a zis: „Fiul omului, hrăneşte-ţi trupul şi umple-ţi măruntaiele
cu sulul acesta pe care ţi-l dau!” L-am mâncat, şi în gura mea a fost dulce ca
mierea.” (Ezec. 2:9-3:3). Probabil că
această cărticică a fost cea pe care a avut-o Dumnezeu în mână, cea pe care n-a
fost nimeni vrednică s-o ia și să-i deschidă pecețile, cea pe care numai Leul
din seminția lui Iuda, Mielul care părea junghiat a fost în stare să o ia și
să-i deschidă pecețile. Pentru că pecetea a șaptea fusese deja ruptă, cărticica
era acum complet deschisă. Rămânea doar trâmbița a șaptea și groaznicele șapte
potire ale urgiei divine. Ioan a trebuit să o mănânce, să o asimileze și să-i
simtă dublul caracter al gustului: dulce pentru cei ce o primesc și amar pentru
cei ce vor trebui să-i simtă consecințele. „Trebuie
să proorocesti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi”
(Apoc. 10:11). Mesajul lui Ioan va
identifica în continuare cele șapte personaje din marea dramă a istoriei și
care va fi soarta sistemului geopolitic al lumii grupat în jurul cetății care i
s-a împotrivit dintotdeauna lui Dumnezeu și a căutat să împiedice instaurarea
Împărăției lui pe pământ: Babilonul cel Mare.
Scurte reflecții: Ioan ne spune că atunci când cartea se afla în gura lui
era foarte dulce, dar după ce a mâncat-o i-a umplut pântecele de amărăciune.
Aceasta este partea cea mai instructivă. Nu este nicio parte mai dulce în toată
Scriptura ca cea în care Dumnezeu Se descoperă în binecuvântatul Său Fiu!
Adevărul profetic este în general dulce şi atrăgător pentru aceia al căror
interes abia s-a trezit în ei. Dar mai departe, dacă realmente cartea este
mâncată, ea duce la judecarea de sine, la despărţirea de rău, ceea ce va fi
amar; pentru că niciunul dintre noi nu ia bucuros locul pe care Cuvântul lui
Dumnezeu i-l cere, în perioada lepădării lui Hristos. Şi astfel, accentul aici
se referă la cererile pe care Dumnezeu le face poporului Său. Dacă în mod
conştient încercăm să umblăm în adevărul descoperit, vom cunoaşte ceva din
amărăciunea lui. Nu ne putem bucura de lucrurile de care altădată ne bucuram,
dacă primim mărturia profetică şi vom umbla în puterea a ceea ce descoperă ea.
Când marele plan divin se desfăşoară înaintea minţii noastre, el poate fi
foarte interesant şi, într-un sens, cartea este dulce; dar pe măsură ce marile
principii divine intră în inimile noastre şi ne dăm seama din ce în ce mai mult
de starea de pribegie prin această lume controlată de Satan, adevărul devine
mai amar şi el are pretenţii asupra noastră. Câte suflete s-au bucurat mult
când au auzit prima dată de a doua venire a Domnului Iisus Hristos! Totul era
atât de nou, atât de minunat și atât de diferit de platitudinile banale pe care
le auzise de la vreun cleric semi-lumesc, ce poza în slujitor al lui Hristos.
Dar când prindea adevărul acesta şi-i cuprindea fiinţa, acest adevăr ridica pretenţii
de la omul care ar fi dat înapoi la început, şi-i cerea ceea ce la început a
simţit că nu poate da. Era într-adevăr amar; totuşi, nu întotdeauna lucrurile
dulci sunt bune pentru noi. Avem nevoie de cele amare, ca şi de cele dulci; şi
fiecare suflet care a umblat în adevăr, aşa cum i-a descoperit Dumnezeu, a
constatat în final binecuvântarea ascultării. „Ascultarea face mai mult decât
jertfele şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor” (1
Samuel 15.22). Este foarte trist când adevărul este păstrat doar în
intelect, fără niciun impact asupra vieţii. Vorbind despre a doua venire a
Domnului, Ioan ne spune: „Oricine are nădejdea aceasta în el se curăţeşte, după
cum El este curat” (1 Ioan 3.3). Iată un adevăr care trebuie să afecteze pe
credincios la fiecare unghi al vieţii sale. Oricine crede în Hristos cu
adevărat, după aceea nu mai poate să trăiască pentru sine sau pentru lume. Dacă
cineva mărturiseşte că aşteaptă a doua venire a Domnului Hristos şi totuşi
trăieşte ca lumea, aceasta evidenţiază faptul că ceea ce deţine doar mintal
despre adevărul venirii Lui nu îl stăpâneşte. Adevărul acela, odată crezut,
face din omul lumesc un om ceresc; îl face pe creştinul carnal unul spiritual;
îl face pe omul avar un om generos; face pe cel uşuratic, serios. Dacă nu dorim
să lăsăm adevărul ca să ne guverneze viaţa, ar fi mai bine să încetăm să
studiem cartea Apocalipsei chiar de aici, pentru că tot adevărul lui Dumnezeu a
fost făcut cunoscut şi descoperit spre ascultarea credinţei. Cu siguranţă,
adevărurile acestea ori ne vor schimba cu desăvârşire vieţile, ori ne vor
împietri inimile şi ne vor fi instrumente de ofilire a cugetelor, precum cu un
fier roşu!
Notă: intrepretarea cărții Apocalipsa este făcută conform modelului de interpretare istorico-profetic al Bibliei, pe alocuri se pot remarca și unele nuanțe istoriciste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu