KARL MARX - DESPRE REVOLUȚIA DIN 1821!

KARL MARX - DESPRE REVOLUȚIA DIN 1821!

  Distanțarea Republicii Populare Române de U.R.S.S. a început cu pași mici după moartea lui Stalin (desființarea Sov-Rom-urilor) și a luat avânt după 1962, când sovieticii au propus Planul Valev. Lupta cu Moscova s-a dus pe toate planurile, cu excepția celui militar: politic, economic, cultural, propagandistic. Desigur, nu a fost o luptă deschisă, declarată. În plan politic, criticarea R.P.R. și izolarea acesteia în cadrul blocului comunist era moderată, fără referiri directe în presa timpului. Pe tărâm economic, România, nemulțumită de C.A.E.R., s-a deschis către Occident, cumpărând primele licențe în domeniul petrolier și al transporturilor. În plan cultural, conflictul s-a desfășurat tot în surdină; de exemplu, Editura Cartea Rusă a fost închisă pentru renovare și nu a mai fost redeschisă. De asemenea, o lovitură propagandistică foarte bună, cu impact pe plan intern, a fost publicarea cărții Karl Marx - Însemnări despre români (manuscrise inedite), apărută la Editura Academiei R.P.R. în 1964. Această lucrare a făcut cunoscute manuscrise din Arhiva Marx-Engels ale Institutului de Istorie Socială din Amsterdam. Documentele au fost descoperite cu câțiva ani mai înainte de un istoric polonez, Stanislas Schwann, care le-a semnalat românilor. Într-o primă fază, copii ale acestora, traduse și bătute la mașină, au ajuns pe masa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care a făcut sublinieri și comentarii pe marginea lor (aceste copii se găsesc astăzi la Arhivele Naționale, în fondul C.C. al P.C.R.). Cu siguranță, Dej a sesizat valoarea lor propagandistică și a aprobat publicarea sub îngrijirea academicianului Andrei Oțetea și a lui S. Schwann. Textul lucrării este sub forma unor însemnări neșlefuite, așa cum au fost găsite în manuscris. Au un aspect sintetic, uneori sunt simple idei. Stilul este însă coerent și plin de conținut. Însemnările lui Karl Marx sunt despre spațiul românesc de la finalul epocii fanariote și până în anii ’50 ai secolului al XIX-lea. S-a documentat din scrierile istoricilor francezi, care, la rândul lor, au folosit surse românești: Eliade, Ghica și Bălcescu. Pentru articolul de față, am selectat pasajele care au legătură cu evenimentele din 1821. Este greu de găsit un istoric german mai favorabil românilor, care sunt descriși - pe bună dreptate - ca victime ale imperiilor vecine: Rus, Austriac și Otoman. Acești vecini puternici au exploatat economic spațiul românesc, l-au împărțit între ei și l-au utilizat ca teatru de război. Pentru Marx, totul este alb sau negru. Fără nuanțe! Rușii sunt ipocriți, imperialiști și exploatatori, iar grecii (fanarioți și eteriști) sunt slugile lor. Sunt răi structural și nu are vreun cuvânt bun pentru ei. Și nici pentru boierii români, care i-au susținut. În schimb, Tudor Vladimirescu este un reformator, un personaj pozitiv din toate punctele de vedere. Din simpatie pentru el, aproape că și turcii - pe care Tudor și-i dorește ca aliați - sunt acceptabili.  Desigur, Marx privește totul prin prisma luptei de clasă. Cei mulți - aflați la baza piramidei sociale - se ridică împotriva nedreptăților celor puțini, din vârful piramidei. Stilul lui Marx este virulent, tranșant. Motivează ideologic și invită la acțiune. Ce diferență între acest stil și cel al istoricilor marxiști români, care se exprimă greoi, redudant. Se observă la Marx originile violenței verbale și ale extremismului doctrinar de mai târziu, pe care l-au cunoscut toate țările cu regimuri staliniste. Cel aflat în tabăra negativă este condamnabil, detestabil, nu merită clemență. Morala marxistă nu cunoaște dreptul la recurs. Iar celui din tabăra pozitivă i se poate ierta orice. Astăzi știm că lucrurile sunt mai nuanțate. Pe eteriști nu-i interesa situația socială a românilor și nici amenințarea rusă. Tot ce conta pentru ei în acele momente era declanșarea revoltei antiotomane generale în Balcani. Rezultatul revoltei eteriste, desfășurată atât de jalnic în spațiul românesc, a fost acela că, în vreme ce turcii erau cu ochii pe Dunăre, întreaga Grecie s-a putut ridica la luptă și și-a obținut independența.  Textul are unele greșeli și confuzii (semnalate prin note) și nu prezintă noutăți. Ne ajută însă să înțelegem mai ușor războiul propagandistic subtil purtat de români cu sovieticii. Atunci când Marx, părintele comunismului, critică Rusia pentru că răpește nejustificat Basarabia, Moscova nu poate face altceva decât să tacă. Pentru că Marx nu putea fi contrazis, el se afla mai presus de orice critică. 

  Așadar, să lăsăm textul să curgă ...  „Război cu Poarta (este vorba de războiul ruso-turc din anii 1806-1812 - n.n.). Armata rusă de la Dunăre câștigă avantaje considerabile asupra lui Hafiz Ismail-Pașa, marele vizir; Moruzi și Ipsilanti (domnitori fanarioți favorabili Rusiei - n.n.) sunt readuși. Generalul Michelson ocupă Iașii și îndreaptă în grabă spre București, apărat de 10.000 de turci, pe generalul Miloradovici, în fruntea unei armate de 6.000 de oameni. La sosirea sa, acesta găsi treaba făcută de români: ei puseseră mâna spontan pe arme, goniseră pe turci și ieșiră apoi în întâmpinarea rușilor, voioși și plini de entuziasm (în realitate, Miloradovici a purtat lupte cu turcii pentru ocuparea Bucureștiului - n.n.). Soțiile boierilor din București dădeau exemplu de multă bună dispoziție și-și sărbătoriră vitejii lor în petreceri, la care domnea mai multă veselie decât reținere. În aceeași vreme, în timp ce românii manifestau atâta recunoștință oarbă, țarul, la (întâlnirea cu Napoleon de la) Tilsit, reclama teritoriul lor. Dar acest teritoriu era prea aproape de Constantinopol și Napoleon nu voia să predea cheia a două continente. Tratatul de la Tilsit (dintre Franța și Rusia) stipula evacuarea de către ruși a Țării Românești și Moldovei; dar turcii nu le puteau ocupa decât după schimbul de ratificări ale viitorului tratat de pace definitivă între cele două puteri. Această ultimă clauză făcea pe cea anterioară iluzorie; căci țarul Alexandru, preocupat de a preveni ocupația turcească, știa cum să-și ție trupele în Principate, fără ca Napoleon să bage de seamă. Conferința de la Erfurt: Napoleon își dă consimțământul la anexarea celor două principate (de către Rusia). Nu mult după aceea războiul izbucni între Franța și Rusia. Alexandru avea nevoie de trupele sale staționate la Dunăre. Propune pace turcilor care, înlăturați de zece ani din Principate, se simțiră fericiți să recâștige cele două provincii, chiar pierzând jumătate din Moldova. Tratatul din 28 mai 1812: Poarta renunță la Basarabia. Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparținea, pentru că Poarta otomană n-a fost niciodată suverană asupra Țărilor Române. Poarta însăși recunoaște acest lucru când, la Karlovitz, presată de poloni să le cedeze Moldo-Valahia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulațiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate. (subl. noastră). O dată cu stăpânirea turcească se reîntorc și fanarioții, Scarlat Callimachi în Moldova, Ioan Caragea în Țara Românească. O dată cu fanarioții, și vechile lor spolieri. Prin tratatele sale cu Rusia, Poarta renunțase la dreptul său de a fixa prețul la produsele destinate să aprovizioneze Constantinopolul. Dar abuzul se reintroduce sub o nouă formă. Contractul este încheiat între domni și Divan și totul este livrat la a patra parte din prețul pieței. Ori, după plecarea rușilor, prețul pieței a scăzut atât de mult, încât este imposibil ca țăranii să trăiască din produsul muncii lor. Pâinea se vinde cu trei centime kilogramul, carnea cu patru, lâna cu 40 etc. Țăranul, în 1812, trebuia să livreze Porții, la un sfert din aceste prețuri 250.000 oi, 3.000 cai, 150.000 kile de grâu (kila - 300 kilograme). Pe de altă parte, scutelnicii ajunseseră atât de numeroși, prin risipa de titluri boierești care comportau dreptul la scutelnici, încât contribuabilii liberi, atât de reduși la număr, nu mai puteau face față plății impozitului. (...). Către sfârșitul domniei sale, când urma să sosească la București un capugi-bașa, Caragea fuge cu 18 milioane de lei (denumire dată în epocă talerilor - n.n.) în Italia. Tronul devenind vacant, la 12 octombrie 1818 are loc adunarea boierilor; toți se plâng în gura mare contra fanarioților. Ei adresează o petiție sultanului pentru a-i scăpa de acest jug. Rusia, care domina în Divan, se opune; sub presiunea Rusiei, Poarta dă cele două Principate lui Mihail și Alexandru Suțu, complici de care Rusia era sigură. Asociația Eteriei: urmărea eliberarea grecilor de sub turci prin acțiunea comună a populațiilor slave și grecești. Mână rusească: (...) Căpeteniile cunoșteau secretul... Adepții în toate țările erau, fără să știe, agenți ai Curții de la Petersburg. Rusia - după ce asociația s-a dezvoltat - ținea în mână toate firele ei, punea în mișcare toate resorturile, așezată în centrul operațiilor, în spatele agenților discreți, destul de ascunsă pentru a o dezavua, în caz de nereușită, destul de angajată pentru a profita în caz de succes. Ea putea să riște câteva capete ca baloane de încercare. Asociația folosea un limbaj mistic și toate jongleriile societăților masonice. (…).   1819: Majoritatea primaților din Moreea se număra printre eteriști; în același an primații din insule se alipiră acestora, își aduseră în porturi corăbiile și, în așteptarea unei apropiate zguduiri, suspendară afacerile lor comerciale. Contele Capo d’Distria (diplomat rus de origine greacă, foarte apreciat de țar; a fost organizatorul revoltei care a dus la independența Greciei - n.n.), care locuia în Corfu, cunoștea secretul Rusiei; către această putere își îndrepta gândurile și speranțele. Turcii observară ceva; reparară cetățile de la Dunăre; făcură mari pregătiri militare. În 1820 apăru la Chișinău, în Basarabia, Alexandru Ipsilanti, general-maior în armatele ruse; născut în Fanar în 1972, fiul domnitorului care, în 1806 se refugiase în Rusia. Pretextul sosirii sale la Chișinău era o vizită la cumnatul său, Constantin Cantacazi, guvernatorul civil al Basarabiei. Curând, el se prezentă ca șef al eteriștilor stabiliți acolo, trimise ordine și emisari la cei mai îndepărtați. (...). Intrigile lui Ipsilanti în Moldo-Valahia. Țara era plină de greci și de fanarioți, deja câștigați pentru Rusia. Câțiva pământeni chiar se aflau în corespondență cu ei: Constantin Negri, Alexandru Filipescu, episcopul de Râmnicu Vâlcea. Țăranul, care suferise cel mai mult de pe urma ocupației, nu avea pentru muscal (moscovit) decât cuvinte de ură. 6 martie 1821: Ipsilanti trecu Prutul, cu o escortă de vreo sută de albanezi; în aceeași zi este la Iași, în palatul lui Mihai Suțu. Acesta îl primește ca pe un oaspete așteptat. Fratele său, Nicolae Suțu, și cumnatul său, Ioan Schinas, scăpați între timp din Constantinopol, erau la Odessa. Hangerlii și beizadeaua Caragea, fiul fostului domn al Țării Românești, scăpară de asemenea, grație unei travestiri făcute în casa ambasadorului Rusiei. Mihai Suțu și Ipsilanti adresară o proclamație către locuitorii țării pentru a-i liniști, către greci pentru a-i chema la arme. Eliberarea Greciei rămâne scopul fățiș declarat. Boierii moldoveni și poporul stau în rezervă; în schimb, entuziasm la greci, care alergau sub stindardul Eteriei; de asemenea, bulgari, sârbi, albanezi. Fiecare se îngrămădea împrejurul liberatorului Greciei și consulul rus se ducea la Ipsilanti pentru a cere ordine sau pentru a primi instrucțiuni. Proclamațiile sale erau citite public în Odessa, în aplauzele întregului popor. Dar momentul era rău ales. Congresul de la Laybach, împotriva mișcărilor revoluționare, tocmai se reunise. Grecul Cantacuzino, trimis în grabă de Ipsilanti, sosește la Laybach pentru a cere lui Alexandru ordinele sale. Furios de această vizită inoportună, țarul îi ordonă să părăsească orașul în 24 de ore. Spuse, glumind, congresului: E o bombă pe care ne-o aruncă revoluționarii, dar nu va exploda. Sosind la Focșani în fruntea a patru mii de albanezi și a câtorva sute de soldați în uniformă, Ipsilanti află că consulul rus de la Iași, din ordinul suveranului său, proclamase înalta dezaprobare; lui Ipsilanti i se luă gradul de general-maior și fu radiat din armată. Ipocrizie rusă! Curtea de la Petersburg face cunoscut la Constantinopol hotărârea sa de a menține în cantonamentele lor trupele care se aflau pe Prut, de a observa cea mai strictă neutralitate în Principate, în sfârșit, de a respecta tratatele existente. Eteriștii din Basarabia fură izgoniți de către aceleași autorități care îi încurajaseră să se înarmeze. Această dare înapoi mincinoasă nu putea amăgi pe nimeni. Cea dintâi victimă a dezavuării de către Rusia a fost complicele său fanariot, Mihail Suțu. Boierii moldoveni, în frunte cu mitropolitul Veniamin, se înfățișează înaintea lui și îl poftiră să plece. La 11 aprilie el se retrase în Basarabia. (...). Deodată se află de înaintarea lui Ipsilanti [spre Țara Românească]. Boierii din București, indeciși, aleargă de colo până colo, pălăvrăgesc, fără să ia vreo hotărâre. Alcătuiesc între ei o cârmuire provizorie. În București erau însă alții mai bine informați. Iordache, comandantul gărzii de arnăuți, era de mult timp în înțelegere cu Ipsilanti. Unul dintre principalii săi oameni de încredere era Tudor Vladimirescu, fost sublocotenent în serviciul Rusiei (în timpul războiului din 1806-1812 cu Turcia - n.n.). El trebuia să răscoale Oltenia și, de asemenea, să revolte pe sârbi. De aceea, se afla la Cerneți. Dar Vladimirescu era patriot român. El nu s-a adresat boierilor, ci țăranilor. Cum a auzit despre cele dintâi mișcări ale lui Ipsilanti, a și chemat la arme pe țăranii din munții Olteniei (în realitate, acțiunea sa a fost determinată de moartea domnitoului Alexandru Suțu - n.n.); coborî cu dânșii la Craiova, adună poporul și făcu planurile sale de eliberare. În câteva zile era stăpân pe întregul Banat al Craiovei. Primul său act de autoritate a fost reforma legilor fiscale: reduse capitația la ceea ce fusese sub vechile legiuiri; desființă darea pe vii și pe vite. Țăranii alergau în masă în jurul său, nu-l mai numesc decât Tudor Vodă. Trupa sa crește considerabil cu voluntari țărani și cu cete armate venite din munți. Prin păduri și munți, peste tot, țărani deznădăjduiți căutau răzbunare ca haiduci. (...). Vladimirescu și țăranii săi erau de partea turcilor. Oastea lui porni spre București. Boierii ocârmuirii trimit împotrivă-i cîteva sute de albanezi, care trec de partea lui. Atunci trimit la Tudor pe boierul Samurcaș. Tudor stăruie pentru menținerea reformelor introduse de el în Banatul Craiovei, pretinde, în afară de aceasta, capetele a 12 boieri. Între timp, își continuă marșul său. Boierii fug, la fel fac agenții puterilor străine; înaintea tuturor, fuge prințul Brâncoveanu. Ocârmuirea încredințează paza orașului căminarului Sava, căpetenie de albanezi, care comanda ca la 2.000 de călăreți. Sosesc Negri și Vogoride, caimacamii lui Callimachi (noul domn numit de turci, după moartea din ianuarie a lui Alexandru Suțu - n.n), anunță apropiata sosire a unei armate turce pentru pedepsirea rebelilor. Mai întâi, ei fac lui Tudor propuneri conciliatoare. Tudor răspunse că „nu va permite stăpânului lor să treacă Dunărea mai înainte ca principatul să fi obținut o constituție bazată pe drepturile naționale”. Caimacamii, înspăimântați, părăsesc Bucureștiul cu ultimii turci care se aflau în oraș și se grăbesc să treacă Dunărea. Vladimirescu sosi în capitală însoțit peste tot de țărani. Intrarea sa are loc la 27 marie 1821 (în realitate, a avut loc la 21 martie - n.n.). Sava se retrage cu trupele sale la Mitropolia puternic întărită, situată pe o înălțime și dominând orașul ca o fortăreață. 2.000 de oameni îl însoțeau pe Vladimirescu. Restul, munteni din Banatul Craiovei și țărani din Muntenia, 5.000 la număr, au fost încazarmați în mănăstirile din afara orașului. Proclamația lui Tudor are un caracter național; invită boierii pământeni a se uni cu dânsul; el nu vrea să conteste drepturile de suzeranitate ale Porții. Pentru el, rusul și fanarioții sunt dușmanii; el reclamă numai vechile drepturi etc. Adresează Porții asigurări de fidelitate, proteste împotriva actelor lui Ipsilanti și Cantacuzino (unul dintre ofițerii lui Ipsilanti - n.n.), declarându-se decis a-i goni din țară. Ipsilanti, în acest timp, înainta încet. Alături de dânsul, el avea printre alte trupe, batalionul sacru, format din tineri greci, instruiți și plini de entuziasm. În total 10.000 de oameni; lasă 4.000 lui Cantacuzino, pentru Moldova, cu restul înantează spre București. Neliniștit de atitudinea partidului național, se oprește la Colentina, un conac situat la o leghe de oraș. Vladimirescu era cantonat aci de o săptămână. Ipsilanti îl invită la o întrevedere care eșuează. Numai fanarioții țin cu dânsul. Tudor respinge alianța rusă și nu admite nimic comun între cauza grecilor și cea a românilor. Se despart, Vladimirescu pentru a se retrage la Mănăstirea Cotroceni, de unde domină toată regiunea, Ipsilanti, pentru a se așeza la Târgoviște, în așteptarea evenimentelor. În sfârșit, se anunță sosirea turcilor. Vladimirescu nu era ajutat pe cât ar fi meritat. În special boierii pământeni s-au comportat ca niște ticăloși. Kara-Ahmed, pașa de Silistra, primi ordin să treacă Dunărea, în fruntea a 10.000 oameni și să se îndrepte spre București, Hadji-Ahmet, pașa de Vidin, trebuia să năvălească în Oltenia, Iussuf, pașa de Brăila, mergea spre Moldova. Aceste trei corpuri de armată aveau aproximativ 30.000 de oameni. În primele zile ale lunii mai, se puseră în mișcare. Fără să se urnească de la Târgoviște, Ipsilanti își consumă timpul în petreceri, baluri etc. Nu se interesa deloc de soldații săi; în timp ce șefii dansau, soldații jefuiau. Ei se dedau la silnicii tot atât de crude ca și turcii. Acesta a fost debutul Eteriei. Între timp, turcii intrară în București. Vladimirescu se îndreptă spre Câmpulung (în realitate, urmărea să se îndrepte spre Oltenia, prin Pitești - n.n.). Ipsilanti nu voia să aibă în spatele său un aliat suspect. De aceea, recurse la trădare. Ca urmare a ordinelor sale, Iordache ceru o întrevedere cu Vladimirescu. Sosește cu 300 de soldați. Îi reproșează legăturile sale cu turcii. Vladimirescu nu tăgăduie aceasta, cauza grecilor nefiind cauza sa. Promite a se depărta și a lua o poziție mai puțin îngrijorătoare pentru Ipsilanti. Vladimirescu n-a avut să se laude cu atitudinea căpitanilor săi în timpul întrevederii. Acești căpitani, albanezi sau bulgari, nu înțelegeau chestiunea românească; erau aventurieri, principiul lor cel mai înalt, dacă aveau unul, era ura împotriva turcilor (în realitate, au fost și căpitani români, care s-au îndepărtat de Tudor în urma măsurilor foarte dure pe care acesta le-a impus pentru menținerea disciplinei, măsuri justificate, dat fiind contextul - n.n.). Vladimirescu porunci să fie spânzurați, în secret, nouă dintre cei mai suspecți. În acel timp, Iordache surprinse noi scrisori din care văzu că Tudor era hotărât să izgonească pe Ipsilanti și pe eteriști și să facă cauză comună mai curând cu turcii, decât să lase să renască domnia Fanarului și supremația rușilor. Iordache dădu ordin ca 1.000 de călăreți să ocupe în secret pozițiile cele mai importante în jurul noii tabere a lui Tudor (de la Golești - n.n.); ceru apoi iarăși, însoțit de o numeroasă escortă, o întrevedere cu Vladimirescu, în prezența căpitanilor săi. Iordache izbuti să-i câștige de partea sa pe căpitanii lui Tudor (care erau încă nemulțumiți de represaliile lui Vladimirescu - n.n.); dă ordin oamenilor săi să aducă pe Vladimirescu legat la cartierul lui Ipsilanti. Acesta porunci ca Tudor să fie ucis cu lovituri de sabie. Asasinat mârșav. Cantacuzino trecu înapoi Prutul la ruși. În urma lui lăsă pe căpitanul Atanasie, palicar din Munții Olimpului, cu o trupă de numai 600 de oameni. Ipsilanti, cantonat pe malul Oltului, vede aproape sub ochii săi, cum a fost masacrat batalionul sacru (la Drăgășani - n.n.), fără să facă un pas pentru a-l apăra și o ia la fugă după bătălia care s-a dat fără el, abandonând chiar și pe albanezii și pe care cazacii săi, care se pun din nou pe tâlhării... Când Ipsilanti, fugar, ajunse pe teritoriul Austriei, cancelarul]Metternich porunci să fie închis în fortăreața de la Munkács. Austria se opuse cu toată energia, de asemenea, și intențiilor țarului, care, sub pretext de pacificare, voia să treacă Prutul. Mizerie și jale în principate; boierii fug sau sunt masacrați; sosirea ienicerilor etc. etc. (sic!). Totuși, speranța renăștea în inima românilor. Trădarea fanarioților deschisese ochii Divanului, fidelitatea lui Vladimirescu fusese înțeleasă. Poarta restitui românilor dreptul de a avea domnii lor pământeni și dreptul de a-i alege.”