TAINE BIBLICE - NIMROD/GHILGAMEȘ ȘI TURNUL BABEL!

TAINE BIBLICE - NIMROD/GHILGAMEȘ ȘI TURNUL BABEL!

  În Sfânta Scriptură, Nimrod a întemeiat Babelul (Babilonul) și a început construirea Turnului Babel. Nimrod a mai purtat numele de Ghilgameș. Acesta a fost un tiran idolatru și făcea parte din rasa uriașilor refaimi.

Nimrod se trage din Cuș: Nimrod este un supranume și înseamnă rebel-șef în ebraică. Biblia ne spune că tatăl lui Nimrod este Cuș (în istorie Kuș sau Kiș). Însă este interesant că Nimrod nu este considerat fiul lui Cuș, ci numele lui este scos din rândul fiilor lui Cuș. Fiii lui Cuș, conform cărții Geneza, au fost Seba, Havila, Sebta, Raema și Sabteca. Probabil autorul Genezei, Moise, a făcut acest lucru deoarece Nimrod nu a fost considerat ființă umană. Fiii lui Ham au fost: Cuș, Mițraim, Put și Canaan.  Fiii lui Raema: Șeba și Dedan. Cuș a născut și pe Nimrod: „el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului.” El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad și Calne, în țara Șinear. Din țara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah și Resen între Ninive și Calah; aceasta este cetatea cea mare.” (Geneza 10:6-12).

Nimrod, amintit ca punct de reper în istorie: S-ar putea spune că Moise a făcut o greșeală, că l-a omis pe Nimrod din rândul fiilor lui Cuș, doar ca să fie amintit separat ca domnitor. Însă nu este o greșeală. În cartea Cronicilor, mai târziu, când sunt amintite din nou genealogiile, de data asta de către un alt cronicar (Moise murise demult), Nimrod este scos din nou din rândul fiilor lui Cuș: „Fiii lui Cuș: Saba, Havila, Sabta, Raema și Sabteca. Fiii lui Raema: Seba și Dedan. Cuș a născut pe Nimrod; el a început să fie puternic pe pământ.” (1 Cronici 1:9-10). Biblia nu detaliază mai mult de atât viața și domnia lui Nimrod sub numele Nimrod. Însă, odată ce-l vom identifica pe Nimrod cu personajul istoric Ghilgameș, ne putem folosi de izvoarele istorice pentru a pune cap la cap piesele unei istorisiri coerente.

De unde știm că Nimrod este Ghilgameș? În Geneza 10:10, sunt scrise numele orașelor (cetăților) pe care Nimrod le-a fondat. Printre ele se află Erec. Acest oraș, Erec, este denumirea aramaică (ebraică) a Urukului.
Moise a scris cartea Genezei în aramaică. Izvoarele istorice ne indică faptul că Ghilgameș a întemeiat orașul Uruk, așa cum o spune și Moise în Geneza. De pe Tableta nr. 1 a Epopeii lui Ghilgameș, scrisă cu semne cuneiforme, citim în primele rânduri despre protagonist: Cel care a văzut totul până la marginea lumii, cel care știut totul, Ghilgameș, a pătruns totodată și taina tuturor lucrurilor. (…). El a fost cel care a poruncit să se ridice zidul Urukului. (Epopeea lui Ghilgameș, în românește de Virginia Șerbănescu și Al. Dima, Editura Mondero, București, 1996, pagina 31). Așadar, Urukul, denumit în aramaică Erek, este întemeiat de Ghilgameș, care în Biblie poartă numele de Nimrod. Tăblițele spun că înainte de potop au existat alți domnitori, însă niciunul nu a fost uman, ci „divin”, domniile lor fiind de multe mii de ani! Din Epopee mai aflăm și faptul că Ghilgameș a fost un uriaș, cu o statură de unsprezece coți, adică peste cinci metri. Statura lui era de 11 coți, iar lărgimea pieptului nouă palme avea. (Epopeea lui Ghilgameș, în românește de Virginia Șerbănescu și Al. Dima, Editura Mondero, București, 1996, pagina 32)

Ce scrie în Epopeea lui Ghilgameș? Epopeea lui Ghilgameș nu trebuie citită precum se citește Biblia. Cronicarii regilor păgâni nu au fost precum cronicarii împăraților iudei: imparțiali și insuflați de Duhul Sfânt. Chiar și în cronicile noastre (autohtone), de pildă în Letopisețul Țării Moldovei, Grigore Ureche idealizează portretul lui Ștefan cel Mare. Și chiar dacă Ștefan cel Mare omora de plăcere când se îmbăta, moartea lui este zugrăvită ca fiind o catastrofă naturală, că întreaga natură simte lipsa lui Ștefan, manifestându-se în intemperii. Ceea ce este absurd. La fel este și cu Epopeea lui Ghilgameș. Deși Nimrod a fost un tiran, autorul Epopeii încearcă să îl „îmbuneze” pe cititor, oferindu-i versuri scrise cu un bun talent literar, exagerând deseori faptele eroice ale acestuia. Dar nimic nu este scris ca Biblia: cronicarii iudei au scris adevărul, nici mai mult, nici mai puțin.

Firul epic al Epopeii: Autorul Epopeii îl prezintă pe Ghilgameș ca fiind regele și fondatorul Urukului, un individ două treimi divin și o treime uman. Mama lui era o zeiță (noi, creștinii, nu putem decât să presupunem că a fost un înger corupt), iar tatăl lui, un „om sfânt”, probabil un preot păgân sau un vrăjitor. Este foarte interesant faptul că nu mama lui a fost umană, ci tatăl lui. Asta implică faptul că îngerii corupți s-au putut încarna nu numai în trupuri bărbătești, ci și femeiești. Noi știm că, îngerii s-au împreunat cu fetele oamenilor, înainte de potop, din uniunea lor rezultând nefilimi. Nimrod a fost unul din primii uriași de după potop, adică un refaim și le-a făcut altare îngerilor corupți.

Tiranul Ghilgameș: Ghilgameș a introdus o lege prin care toate femeile, când se mărită, trebuie să treacă mai întâi prin patul său. Altminteri mireasa era furată și siluită în noaptea nunții. Iar pe bărbați i-a făcut sclavi. Nimeni nu i se putea opune fiindcă era foarte puternic și foarte înalt.

Uriașii n-au fost niciodată inimoși: Ghilgameș introduce sclavia în Uruk: Ghilgameș este la doar câteva generații de la Noe, dar oamenii deja s-au dedat din nou idolatriei. Asta mai ales pentru că festivalurile dedicate zeilor erau pline de dezmăț în piața Urukului (după cum este descris în Epopee); în latină, numele orașului Uruk chiar este Orugeia sau Orgia. Însă, pentru a rezolva problema tiraniei lui Ghilgameș, locuitorii Urukului nu apelează la Dumnezeul adevărat, ci la idoli, aducându-le jertfe. Aceștia îl trimit pe Enkidu, care este corupt de una din prostituatele lui Ghilgameș. Slăbit de nopțile nedormite petrecute cu prostituata, Enkidu nu îl poate învinge pe Ghilgameș, iar lupta lor se sfârșește într-o remiză. Acest lucru îi face să se împrieteneasă. Cei doi pornesc în căutarea nemuririi. Întâi, Ghilgameș caută nemurirea prin întărirea unei civilizații și a unor orașe, să aibă un renume. Cu Enkidu, însă, o caută prin fapte eroice. Ei ucid un monstru vorbitor (pe Humbaba), care are aspectul unui heruvim decăzut, apoi ucid un taur furios. Enkidu moare, iar lui Ghilgameș nu-i vine să creadă că și eroii mor până în momentul în care vede, după două săptămâni de jelit, un vierme ieșind din carnea cadavrului lui Enkidu.

Nimrod îl întâlnește pe Noe: Deoarece nu a putut găsi nemurirea prin fapte eroice, Ghilgameș merge în căutarea Pomului Vieții, să îi mănânce fructele. Neștiind locația Pomului, îl caută pe cel care o știe, și anume pe Utnapiștim, unul din cei opt supraviețuitori ai unui potop de ape global și strămoș al tuturor oamenilor. Îl găsește pe Utnapiștim, însă acesta refuză să îi spună locația Pomului. În schimb, după ce-i ironizează inteligența și abilitățile prin diferite teste pe care Ghilgameș le pică, Utnapiștim îi spune povestea potopului și cum Dumnezeu l-a scăpat, spunându-i să construiască o corabie. Ghilgameș își imaginează că Utnapiștim vorbește despre zeul suprem păgân, Anu, căruia el însuși îi aducea ofrande. Apoi adaugă că atunci când apele s-au retras, corabia s-a oprit pe muntele Nițșir. Asta o spune și Biblia, anume că arca s-a oprit pe un munte, în Biblie având denumirea de Ararat (Geneza 8:4). Soția lui Utnapiștim, înduioșată de frica de moarte a chipeșului Ghilgameș, îi dezvăluie locul în care poate găsi o plantă care îi readuce o parte din tinerețe. Planta se află pe fundul unui lac. Ghilgameș o găsește, o ia, dar un șarpe i-o fură, o înghite și imediat năpârlește. Întors acasă cu mâinile goale, își dă seama că lucrul cel mai valoros pe care îl are la îndemână este povestea potopului lui Utnapiștim (Noe). De aceea, se hotărăște s-o spună mai departe, să își lege cumva numele de o istorisire importantă. Adevărul este că singurele lucruri importante din istoria omenirii au fost făcute de Dumnezeu.

Dumnezei muritori: Este (foarte) probabil că Noe l-a întâlnit pe Nimrod deoarece Noe a trăit până la vârsta de 950 de ani, încât pentru mulți putea părea nemuritor. Tăblițele spun că și mama lui Ghilgameș, Ninsun, a murit, deși era de origine „divină”, apoi i-a fost dedicat un templu. Adevărul este că, în Psalmul 82 (81 în Biblia Ortodoxă), Dumnezeu spune că îngerii corupți vor muri ca oricare alt domnitor. „Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor. Până când veți judeca strâmb și veți căuta la fața celor răi? Eu am zis: Sunteți dumnezei, toți sunteți fii ai Celui Preaînalt. Însă veți muri ca niște oameni, veți cădea ca un domnitor oarecare.” (Psalm 82). Având ca mamă un înger corupt, nu este de mirare că Moise și cronicarii evrei l-au scos pe Nimrod din rândul genealogiei fiilor oamenilor. Probabil i-au păstrat numele, separat, pentru ca oamenii să nu creadă că Nimrod este un dumnezeu, ci are ca tată un om. După moartea lui Ghilgameș, au fost construite temple în cinstea lui. Locul refaimilor nu este în genealogia oamenilor, Dumnezeu le-a poruncit israelilților să îi omoare pe toți (Num. 21:33-35).

Fața Domnului, locul de la răsărit (Est) de Eden: Este important să știm ce înseamnă expresia „în Fața Domnului” deoarece citind versetul de mai jos, am putea crede că Nimrod este un personaj pozitiv. „El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce se zice: Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului.” (Geneza 10:9). Citind versetul de mai sus, am putea crede că faptele pe care le făcea Nimrod erau bune, deoarece erau înaintea Domnului. Dar nu erau bune, ci rele: violuri, sclavie, crime, idolatrie, vrăjitorie etc. Fața Domnului era un loc situat la răsărit de Eden, iar faptul că Nimrod le făcea în Fața Domnului, era o sfidare (pe față) la adresa lui Dumnezeu. Știm din primele capitole ale Bibliei unde a fost așezată Grădina Edenului, că era ca o insulă precum este la noi, la români, Insula Balta Brăilei, înconjurată de Dunăre. Tot așa, Grădina Edenului era înconjurată de patru râuri. „Un râu ieșea din Eden și uda grădina, și de acolo se împărțea și se făcea patru brațe. Numele celui dintâi este Pison; el înconjoară toată țara Havila, unde se găsește aur. Aurul din țara aceasta este bun; acolo se găsește și bedelion și piatră de onix. Numele râului al doilea este Ghihon; el înconjoară toată țara Cuș. Numele celui de al treilea este Hidechel. El curge la răsăritul Asiriei. Al patrulea râu este Eufratul.” (Geneza 2:10-14).

Vizavi de locuința terestră a lui Dumnezeu: Orice loc în care locuiește Însuși Dumnezeu poate fi numit un templu. Iar Dumnezeu locuia împreună cu Adam și Eva în Grădina Edenului. „Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei și omul și nevasta lui s-au ascuns de Fața Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină.” (Geneza 3:9). Prezența lui Dumnezeu în locul respectiv era numită Fața Domnului. Când Adam și Eva au fost izgoniți din Grădină, intrarea a fost păzită de doi heruvimi, ca omul să nu poată mânca din Pomul Vieții. Fiind înconjurată de ape, singura intrare prin Grădină era prin Est, unde Dumnezeu a pus heruvimii. „Astfel a izgonit El pe Adam; și la răsăritul grădinii Edenului a pus niște heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la Pomul Vieții.” (Geneza 3:24). Nu știm dacă Pomul Vieții a fost luat de pe pământ în timpul potopului și pus înapoi în Grădina Edenului, ca mai apoi să fie luat definitiv. Nu știm dacă Ghilgameș chiar putea găsi Pomul Vieții. Cert este că locul în care Grădina Edenului fusese așezată încă exista și după potop. Deși arca lui Noe s-a oprit pe Ararat, urmașii lui Noe, care n-au mai vrut să îi slujească lui Dumnezeu, s-au dus în fața Domnului, să facă un imperiu, pentru a-i arăta, cu sfidare, că n-au nevoie de El.

Unde a mai fost folosită expresia „în fața Domnului”? Iată câteva din versetele în care expresia Fața Domnului este întâlnită în Biblie: „După ce l-a ucis pe Abel, Cain a fugit de la Fața Domnului, din prezența Lui.” Același cuvânt este folosit și când Avraam își îngroapă soția într-un loc față în față cu Mamre (Geneza 50:13). Când Dumnezeu a locuit în Sfintea Sfintelor din Cortul Întâlnirii, toate jurămintele se făceau în fața locuinței Domnului, adică în fața Domnului (2 Samuel 5:3). Din Biblie mai știm episodul când un om necurat, Uza, a atins Chivotul Legământului și a murit înaintea lui Dumnezeu fiindcă prezența sfântă a lui Dumnezeu era peste acel obiect: „Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza și Domnul l-a lovit pentru că întinsese mâna pe chivot. Uza a murit acolo înaintea lui Dumnezeu.” (1 Cronici 13:10). Într-un alt episod, doi preoți neglijenți, care n-au adus foc din Cortul Întâlnirii să ardă jertfa, ci au aprins propriul loc foc, au murit înaintea Domnului, adică înaintea Cortului în care locuia Dumnezeu. „Nadab și Abihu au murit înaintea Domnului, când au adus înaintea Domnului foc străin, în pustia Sinai.” (Numeri 3:4).

Locuința terestră a Domnului: Dar în afară de faptul că oamenii necurați mureau când intrau în contact cu sfințenia lui Dumnezeu, de unde știm că Dumnezeu chiar locuia în Cortul Întâlnirii, iar mai târziu în Templul lui Solomon? L-a văzut cineva locuind acolo? Da, L-a văzut Profetul Isaia! Iar haina Domnului era atât de lungă încât umplea Templul (cam ca trena aceea lungă a rochiei de mireasă, doar că această alungire era în față): „În anul morții împăratului Ozia, am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt, și poalele mantiei Lui umpleau Templul.” (Isaia 6:1). Astăzi, Dumnezeu, prin Persoana Duhului Sfânt, locuiește în trupul credinciosului (1 Corinteni 6:19).

Pomul Vieții nu se mai află pe pământ: Știm că Pomul Vieții nu se mai află pe pământ, însă nu știm când a fost luat. Pomul Vieții se află în Noul Ierusalim, care va coborî din Cer: „Și eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. (…). În mijlocul pieței cetății și pe cele două maluri ale râului, era Pomul Vieții, rodind douăsprezece feluri de rod și dând rod în fiecare lună.” (Apocalipsa 21:2, 22:2). Pe Pământ nu există niciun pom care să aibă rod în fiecare lună și de fiecare dată să aibă un rod diferit.

Turnul Babel, construit în Sumeria, la răsărit de Eden: Oamenii au primit poruncă de la Dumnezeu să se împrăștie pe fața pământului, să se răsfire, să se răspândească, nu să se adune toți într-un loc: „Iar voi creșteți și înmulțiți-vă; răspândiți-vă pe pământ și înmulțiți-vă pe el.” (Geneza 9:7). Cu siguranță că ideea a fost ca populațiile să se așeze fiecare pe teritoriul ei, în care să se organizeze în pace, nu să se adune toți laolaltă într-un singur loc de pe planetă. Așezările mari de oameni au probleme mari, pe vremea lui Ghilgameș asta ducând la sclavie. Locul în care s-au adunat a fost numit Șinear sau Șinar, adică Sumer sau Sumeria. „Tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în țara Șinear și au descălecat acolo. Și au zis unul către altul: Haidem să facem cărămizi și să le ardem bine în foc! Și cărămida le-a ținut loc de piatră, iar smoala le-a ținut loc de var. Și au mai zis: Haidem să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului!” (Geneza 11:1-4).

Sumeria, Babilon: În ziua de azi, Șinearul (Sumerul) ar fi pe teritoriului Iranului și o parte a Irakului. Mult mai târziu de la Nimrod, Imperiul lui Nebucadnețar, Imperiul Babilonian, a fost făcut pe temeliile Sumeriei antice. Aflăm faptul că Sumeria și Babilonul erau uneori folosite ca sinonime. (Așa cum, în ziua de azi, Țărilor de Jos li se mai spune Olanda). „În al treilea an al domniei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, Nebucadnețar, împăratul Babilonului, a venit împotriva Ierusalimului și l-a împresurat. Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, și o parte din vasele Casei lui Dumnezeu. Nebucadnețar a dus vasele în țara Șinear, în casa dumnezeului său, le-a pus în casa vistieriei dumnezeului său.” (Daniel 1:1-2). Domnul a părăsit pe Israel deoarece Israel l-a părăsit pe Domnul. De aceea obiectele acelea nu mai erau sfinte, iar Nebucadnețar le-a putut atinge fără să moară.

Bâlba de la Babel: „Domnul S-a coborât să vadă cetatea și turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Și Domnul a zis: Iată, ei sunt un singur popor și toți au aceeași limbă, și iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce și-au pus în gând. Haidem să Ne coborâm și să le încurcăm acolo limba, ca să nu-și mai înțeleagă vorba unii altora! Și Domnul i-a împrăștiat de acolo pe toată fața pământului, așa că au încetat să zidească cetatea. De aceea, cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ și de acolo i-a împrăștiat Domnul pe toată fața pământului.” (Geneza 11:5-9). Domnul a încurcat limbile la Babel, dar le-a „descurcat” la Ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor, cap.2). Însă mai știm că, atunci când toate popoarele s-au împrăștiat pe fața pământului, Diavolul și-a pus căpeteniile lui să aibă sub control spiritual popoarele păgâne. „El mi-a zis: „(…) Tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăției Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci și una de zile. Și iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor și am ieșit biruitor acolo, lângă împărații Persiei. (…). Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei și, când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei! Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru Mihail.” (Daniel 10:12, 10:21). Și Dumnezeu a lăsat îngerii lui să aibă grijă de popoare, Mihail fiind „voievodul” lui Israel. Iar Moise explică asta în Deuteronom: „Când Cel Preaînalt a împărțit moștenire popoarelor, când a împărțit pe fiii lui Adam, atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu. Iar partea Domnului este poporul lui Iacov, Israel este partea lui de moștenire.” (Deuteronom 32:8, trad. Biblia Ortodoxă).

Cronicarul Iosephus Flavius explică de ce Nimrod a vrut să construiască Turnul Babel: Nu numai în Biblie este scris numele Nimrod, ci și în cronicile istoricului Iosephus Flavius. În capitolul 4 al cronicii sale, el notează episodul Turnului Babel: Cu privire la Turnul Babel și încurcarea limbilor: Partea 1: „Iar fiii lui Noe au fost trei, Sem, Iafet și Ham, născuți cu o sută de ani înainte de potop. Iată că ei au fost primii care s-au hotărât să coboare din munți în câmpii și să se așeze acolo; apoi i-au convins și pe alții, care se temeau mult de zonele joase, din cauza potopului. Așadar, erau foarte reținuți să coboare din locurile înalte, să riște să le urmeze exemplul. Iar câmpia în care s-au așezat prima dată a fost numită Șinear. Dumnezeu, de asemenea, le-a poruncit să trimită colonii în altă parte: pentru popularea pământului, pentru a nu se stârni revolte între ei, și pentru a cultiva o mare parte a pământului și să se bucure de recolte în prosperitate. Dar ei au fost atât de lipsiți de pricepere că nu s-au supus lui Dumnezeu. Lucru pentru care au căzut în dezastre și au fost făcuți să simtă rușinea păcatului pe care l-au comis. Iar atunci când numărul tinerilor lor a crescut foarte mult, Dumnezeu i-a mustrat din nou, să întemeieze colonii. Ei, imaginându-și că prosperitatea de care se bucurau nu vine din favorurile lui Dumnezeu, ci crezând că propria lor putere a fost cauza prosperității în care se aflau, nu s-au supus Domnului. Pe lângă nesupunerea față de voia lui Dumnezeu au mai adăugat și suspiciunea că Dumnezeu i-ar fi pus să întemeieze colonii departe pentru ca, fiind divizați, să-i poată asupri mai ușor. Partea 2: Așadar Nimrod a fost cel care i-a stârnit la un asemenea afront și dispreț față de Dumnezeu. El a fost un nepot de-al lui Ham, fiul lui Noe, și a fost un om neînfricat și cu brațe puternice. El i-a convins să nu îi mai atribuie fericirea lor lui Dumnezeu, ca și cum aceasta ar fi venit prin propriile lor mijloace, ci să creadă că propriul lor curaj a fost cel care le-a adus acea fericire. De asemenea, treptat, el a schimbat stăpânirea în tiranie fiindcă n-a văzut nicio altă cale de a-i face pe oameni să renunțe la frica de Dumnezeu. Și, în schimb, să-i facă să depindă de propria lui putere. El le-a zis: „Mă voi răzbuna pe Dumnezeu, dacă se va mai hotărî vreodată să înece lumea”. Din acest motiv, el a ordonat construirea unui turn prea înalt să poată fi atins de ape. A mai spus că se va răzbuna pe Dumnezeu pentru că i-a distrus pe strămoșii lor. Partea 3: Iată că mulțimile erau foarte pregătite să urmeze voința puternică a lui Nimrod și să considere o lașitate supunerea față de Dumnezeu: așa că s-au pus să construiască un Turn. Nici n-au lăsat oboselile să-i oprească, nici n-au fost în niciun fel neglijenți cu privire la muncă. Și, datorită mulțimii mâinilor angajate în lucrare, turnul crescu foarte înalt, mai repede decât s-ar fi putut oricine aștepta. Din cauza lățimii mari a acestuia (și a întăriturilor construcției) nu părea înalt, la prima vedere, ci mai mic decât era. A fost construit din cărămidă arsă, pusă laolaltă cu liant de smoală, tocmai pentru a nu lăsa apa să pătrundă înăuntru. Când Dumnezeu a văzut cât de nebunește au procedat, n-a recurs la distrugerea lor completă. Iar asta din moment ce pentru ei n-a fost învățătură de minte distrugerea păcătoșilor din lumea veche. Ci a cauzat o învălmășeală între ei, producând în ei limbi diferite; apoi a făcut ca prin mulțimea acelor limbi să nu se poată înțelege unul cu altul. Locul în care au construit Turnul este numit acum Babilon, din cauza încurcării limbii pe care o înțelegeau înainte: pentru evrei înseamnă Babel, Confuzie. Sibylla din Cumae menționează, de asemenea, Turnul și încurcarea limbilor: „Fiindcă toți oamenii vorbeau odinioară aceeași limbă, ei au început să clădească un turn foarte înalt, ca să ajungă până la cer cu ajutorul lui. Dar zeii au stârnit un vânt năprasnic care a dărâmat turnul, atribuind fiecăruia câte o limbă aparte. De aici își trage numele orașul Babilon.” Iar ceea ce privește câmpia Șinearului, din țara Babilonului, Hestiaeus o menționează spunând: „Preoții, în timp ce s-au salvat din învălmășeala aceea, au luat urnele sacre ale lui Jupiter Enyalius și au coborât cu ele în Șinearul Babilonului.”” Acestea sunt cuvintele lui Iosephus Flavius.

Mărimea Turnului Babel: Cartea Jubileelor, numită și Mica Geneză sau Leptogeneza, este o carte apocrifă a Bibliei. Aceasta aduce multe completări Genezei lui Moise și menționează chiar și mărimea Turnului Babel: „Înălțimea acestuia ajungea la 5433 de coți și două palme. Lățimea la sol a zidului turnului a fost de 13 stadii, în timp ce lungimea la sol a zidului turnului, 30 de stadii.” (Cartea Jubileelor 10:21). La un simplu calcul, înălțimea Turnului Babel era de 2848 metri, iar amprenta la sol a Turnului de 2405 x 5550 metri!! Probabil că Josephus Flavius a avut dreptate: turnul chiar părea mic din cauza lățimii. Și poate că doar atât au reușit să construiască, nu știm cât au terminat din proiect. O fundație atât de lată permite construirea unui turn mult mai înalt. Însă Nimrod putea fi un mincinos, să construiască acel turn doar pentru sine însuși, nu pentru vreun potop, având doar obsesia înălțimilor.

Obsesia înălțimilor: Obsesia înălțimilor a început cu Lucifer, care s-a transformat în Diavol când s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. „Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe Muntele Adunării dumnezeilor, la capătul miazănopții; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.” (Isaia 14:13). Deoarece, în Cer, Tronul lui Dumnezeu se află pe Muntele Adunării, Lucifer a vrut să își pună el însuși acolo scaunul de domnie. Fiindcă n-a reușit, a rămas cu această obsesie, să își pună tronul pe vârful unui munte sau pe un loc înalt, să-L sfideze pe Dumnezeu. Interesant este că preoții tuturor Baalilor le cereau israeliților să le facă idolilor temple și altare pe înălțimi. Obsesia aceasta a devenit atât de puternică, încât însăși altarele închinate idolilor au ajuns să fie numite înălțimi. „Împăratul (Iosia) a pângărit înălțimile care erau în fața Ierusalimului, pe partea dreaptă a Muntelui Pierzării. Și pe care le zidise Solomon, împăratul lui Israel, Astarteei, urâciunea sidonienilor, lui Chemoș, urâciunea Moabului, și lui Milcom, urâciunea fiilor lui Amon. A sfărâmat stâlpii idolești și a dărâmat astarteele, și locul lor l-a umplut cu oase omenești. A dărâmat și altarul de la Betel și înălțimea făcută de Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască; a ars înălțimea și a prefăcut-o în țărână și a ars idolul Astarteei.” (2 Împărați 23:13-15). Apostolul Pavel spune că în spatele acestor idoli de pe înălțimi se aflau întotdeauna dracii: „Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, și nu lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 10:20).

Turnul Babel, o copie ieftină a Muntelui Adunării: Din pasajul citat mai sus din Cartea lui Isaia am văzut că Tronul lui Dumnezeu se află pe Muntele Adunării. Acolo a vrut Lucifer să își pună scaunul de domnie, dar nu a reușit. De aceea, idolii de aur făcuți de păgâni pentru închinarea la draci sunt puși mereu pe înălțimi. Este o obsesie a înălțimilor, pentru a fi cel care vede lucrurile de sus, ca Dumnezeu. Acest Munte al Adunării pe care stă Tronul lui Dumnezeu se află pe o mare de sticlă, un platou cristalin imens. „În fața scaunului de domnie mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie și împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte și pe dinapoi.” (Apocalipsa 4:6). „Deasupra capetelor făpturilor vii era ceva ca o întindere a cerului, care semăna cu cristalul strălucitor și se întindea în aer sus, peste capetele lor.” (Ezechiel 1:22). „Și am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc și pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei și ai numărului numelui ei.” (Apocalipsa 15:2). Arhitectura Turnului Babel a fost cel mai probabil un ziggurat. Nu este greu să ne imaginăm că, simțindu-se un dumnezeu, Nimrod a ordonat construirea unui turn cât un munte pentru a-și pune tronul în vârf, având la poalele „muntelui”, în loc de marea de sticlă amestecată cu foc, câmpia Șinearului strălucind în bătaia soarelui, care este plată și largă, ca un platou.

Nimrod, contemporan cu Avraam: Pe lângă faptul că tăblițele sumeriene îl numesc Ghilgameș pe Nimrod, izvoarele istorice ne mai dezvăluie un nume pe care îl purta: Amrafel. Nimrod este Amrafel, iar numele acesta este amintit în Geneza, la măcelul împăraților. „Pe vremea lui Amrafel, împăratul Șinearului, (…) s-a întâmplat că ei au făcut război cu Bera, împăratul Sodomei (…). Timp de doisprezece ani fuseseră supuși lui Chedorlaomer; și în anul al treisprezecelea s-au răsculat. (…). Biruitorii au luat toate bogățiile Sodomei și toate merindele lor și au plecat. Au luat și pe Lot, fiul fratelui Avram, care locuia în Sodoma; au luat și averile lui și au plecat.” (Geneza 14:1-4,11). Biblia continuă să spună că Avraam a pornit o campanie militară pentru a-l elibera pe Lot. Avraam a înfrânt coaliția lui Chedorlaomer: Amrafel, Arioc și Tideal. Astfel de victorii sunt posibile pentru cei care au încredere în Dumnezeu. De exemplu, Ghedeon a înfrânt toată armata madianiților cu doar 300 de soldați (Jud. 7:8-25). Iar acest Amrafel, împărat al Șinearului, este Nimrod. În literatura rabinică: Conform lui Rab și Samuel, Amrafel este același cu Nimrod. „Unii spun că Amrafel este numele său real, fiind supranumit Nimrod, căpetenia rebelilor, ca lider al constructorilor de turnuri, care „a dus lumea în rebeliune” împotriva Domnitorului Cerului; alții spun că Nimrod a fost numele lui adevărat și a fost supranumit Amrafel fiindcă a fost „cel care a poruncit aruncarea în foc a lui Avraam”. Printre alte etimologii ieșite din comun numele mai este explicat ca fiind cel ale cărui „porunci aduc întunericul (distrugerea) în lume” sau cel care „a ațâțat și batjocorit lumea”. The Jewish Encyclopedia, Amraphel, pag. 537.

Cartea lui Iașer despre Nimrod (Amrafel): Nu este imposibil ca Nimrod să fie contemporan cu Avraam, durata de viață fiind mult mai mare. Una din cărțile apocrife la care face referire Enciclopedia iudaică este numită Cartea lui Iașer. Cartea lui Iașer este o aprocrifă, însă este amintită în Biblie în Iosua 10:13 și 2 Samuel 1:18 sub numele de Cartea Dreptului. Cartea relatează că lui Nimrod îi era teamă de Avram fiindcă la nașterea lui Avram, pe cer, patru stele au fost înghițite de o a cincea stea. Iar cititorii în stele i-au spus lui Nimrod că tocmai s-a născut un împărat care va învinge patru împărați deodată. Ceea ce s-a întâmplat la măcelul împăraților. Nimrod a vrut să-l omoare în scutece pe Avram și i l-a cerut lui Terah, dar Terah a înlocuit copilul. Aceeași carte apocrifă, Cartea lui Iașer, îl identifică pe Nimrod ca fiind Amrafel: Iar Nimrod a locuit în Babel, iar acolo și-a înnoit stăpânirea peste restul supușilor lui, și a domnit cu mână de fier. Iar supușii și prinții lui Nimrod l-au numit Amrafel spunând că, la turnul lui, prinții și oamenii sunt pervertiți de el.”
(Cartea lui Iașer 11:6)

Cuptorul aprins: Cartea lui Iașer mai relatează o întâmplare cu Terah, tatăl lui Avraam, cu Avraam și cu Nimrod. Avraam distruge idolii lui Terah, Terah se plânge la regele său, Nimrod, iar acesta îl judecă. Nimrod se mânie fiindcă îl știa mort pe Avraam, omorât chiar de el în scutece. Așadar îl aruncă pe Avraam în foc, împreună cu fratele său, Haran. Cel din urmă este aruncat în foc fiindcă Terah a mințit că Haran l-ar fi sfătuit să îl înlocuiască pe Avram la naștere, să nu fie omorât de Nimrod, din cauza semnelor din stele. Iar Avram a ieșit grăbit din fața tatălui său, a luat securea pusă în mâna celui mai mare idol al tatălui său, cu care a ciopârțit idolul, apoi a fugit. Iar Terah, văzând tot ce a făcut Avram, a ieșit din casă și s-a dus la rege, și s-a înfățișat înaintea lui Nimrod și s-a închinat lui. Regele a zis: Ce vrei? (…). Terah a zis: (…) trimite după el și judecă-l. (…). Iar servitorii regelui, prinții, stăpânii, dregătorii și judecătorii și toți locuitorii țării, în jur de 900.000 de oameni au stat în fața cuptorului să îl vadă pe Avram. (…). Apoi l-au adus și pe fratele său, Haran, să îi arunce pe amândoi în foc. (…). Și i-au legat cu sfori de in, iar servitorii regelui i-au ridicat și i-au aruncat pe amândoi în foc. Iar Domnul (…) l-a scăpat pe Avram din foc, iar acesta nu a fost ars. Dar toate sforile cu care l-au legat au ars, în timp ce Avram a rămas intact și s-a plimbat prin foc. Iar Haran a murit când a fost aruncat în foc și s-a făcut scrum fiindcă inima lui nu a fost deplină pentru Dumnezeu. (Cartea lui Iașer, cap. 11 și 12).

Esau îl omoară pe Nimrod: Cartea lui Iașer mai povestește faptul că Nimrod a fost omorât de Esau, nepotul lui Avraam, la vânătoare. Nimrod era gelos că Esau era un vânător mai bun și s-a pus să îl „vâneze”. Esau nu a știut cine îl urmărește și s-a ascuns. Când Nimrod a trecut pe lângă ascunzătoare, a sărit pe el și i-a tăiat capul. Dându-și seama pe cine a omorât și că va fi urmărit tot restul zilelor, fuge acasă, flămând, unde îi cere de mâncare lui Iacov. Era o supă de linte. Iar Iacov i-o dă, cu prețul dreptului de întâi născut. La care Esau spune, cu gândul că este urmărit de o întreagă armată: „la ce-mi mai folosește dreptul de întâi născut dacă oricum voi muri?” (ceea ce scrie și-n Geneza 25:32). Dar Esau nu știa că nu era urmărit. Generalii lui Nimrod deja împărțeau puterea și fărâmițau imperiul sumerian. Apoi s-au pus să extermine refaimi (uriași) și prinții ce-au ieșit din Nimrod.

Nimrod, asemănat cu Antihristul: Unii teologii afirmă că Nimrod are imaginea precursorului lui Antihrist. Motivul pentru care ei fac aceste afirmații este nu numai din cauza caracterul tiranic al acestui domnitor. Ci și pentru că, în varianta akkadiană finală a Epopeii lui Ghilgameș este scrisă despre el o expresie care îi atrage atenția oricărui exeget al Apocalipsei: „Despre Nimrod s-a scris:Cine se poate asemăna cu el în regalitate? Cine poate, ca Ghilgameș, să spună: Cu adevărat sunt rege!?” În alte variante ale textului, respectivele porțiuni ale tăbliței sunt distruse, iar versurile nu pot fi citite. Însă, în varianta akkadiană finală, care are versurile respective intacte, se poate observa că autorul pune retoric întrebarea: „Cine se poate asemăna cu Ghilgameș?” și îi înșiră faptele eroice. Știm bine că, la sfârșitul vremurilor, în Cartea Apocalipsei, oamenii spun același lucru despre Fiară (Antihrist): „Și au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Și au început să se închine fiarei, zicând: Cine se poate asemăna cu Fiara și cine se poate lupta cu ea?” (Apocalipsa 13:4).