DESPRE UNELE ASPECTE ALE „COMUNIZĂRII” SPAȚIULUI ROMÂNESC!

DESPRE UNELE ASPECTE ALE „COMUNIZĂRII” SPAȚIULUI ROMÂNESC!

  În urma actului „grăbit” de la 23 august 1944 (devansarea, prin anularea tratativelor cu Aliaţii, a momentului întoarcerii armelor, cu 3 zile) care a văduvit România de statutul de cobeligerantă şi de posibilitatea negocierii frontierei cu URSS la tratativele de pace, s-a revenit la frontiera ruso-română de la 28 iunie 1940, teritoriile româneşti răpite redevenind vecine României în cadrul RSS Ucrainiene şi RSS Moldoveneşti. Printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem din 14 noiembrie 1945, ucrainienii au trecut rapid la „ucrainizarea” teritoriilor româneşti primite, numai în judeţele Ismail şi Cetatea Albă fiind schimbate numele a 90 de localităţi româneşti. Astfel, Acmagit a devenit „Belolesie”, Bairamcea - „Nicolaevka”, Balta - „Plavni”, Cantemir -„Zelinoe”, Amara - „Krutoiarovka, Regina Maria - „Marianovka”, Sărăţica - „Jovneţvoe”, Frumuşica - „Staroselie” etc.. În RSSM, „remoldovenizarea” a debutat prin genocid, imediat după 23 august 1944, 18.000 de români fiind arestaţi şi duşi în Gulag, numai din judeţele Cahul, Tighina şi Chişinău. Peste 200.000 de români au fost condamnaţi la moarte prin înfometare programată, în anii 1946-1947, la 17 aprilie 1947 perfectându-se şi programul de „răsculăcire” („deschiaburire”), vizând arestarea şi deportarea a 101.544 familii ţărăneşti (21% din populaţie). Planul s-a tradus în practică în perioada 6 iulie 1949 - 10 aprilie 1954, prin operaţiunile „Zapad” (Vest) sau „Iug” (Sud) şi, respectiv „Sever” (Nord) desfăşurate de forţe speciale ale KGB. În paralel s-a produs distrugerea clerului (1949-1960) prin deportare sau desfiinţarea bisericilor (603) şi mănăstirilor (24). Evenimente similare aveau loc şi în România, ocupată de Armata Roșie de la 23 august 1944, până în ianuarie 1958, invadată de agenţi KGB şi kominternişti, care au preluat treptat conducerea administraţiei, armatei, poliţiei, serviciilor secrete şi instituțiilor politice ale statului. S-a încercat chiar îndeplinirea planului maximal al ucrinienilor prin mişcările de secesiune „ucrainiene” din Maramureşul românesc şi introducerea administraţiei sovietice în Ardealul eliberat de sub ocupaţia horthystă (25 octombrie 1944 - 9 martie 1945). „Revoluţia culturală” a însemnat în România distrugerea talentelor autentice, prohibirea a tot ceea ce înseamna filon tradiţional, prin presă, literatură şi istoriografie proletcultiste, patronate de kominternişti şi activişti vigilenţi gen Mihai Roller. Operele marilor scriitori şi istorici au fost interzise. De asemenea, orice referire la teritoriile răpite de ruşi,  se considera a fi o „retrocedare” sau reparaţie istorică. Academia Română şi jenanta Uniune a Scriitorilor au fost ocupate de proletcultiştii și „savanţii” cu care încă ne lăudăm, iar mai târziu cu odraslele lor, astăzi importante personaje „civice” şi „bureţi de democraţie”. O „elită” culturală căreia, evident, îi pute a „naţionalism” sau „criptocomunism”, tot ceea ce este românesc, în timp ce uriaşa contribuţie a tovarăşului Stalin a dus la dezvoltarea cercetării istorice, chiar arheologice româneşti şi a adevăratei culturi a „poporului muncitor”. Istoricii şi lingviştii au „demonstrat”, contribuţia decisivă a slavilor la formarea poporului român şi a limbii sale, aproape reuşind, la începutul anilor ’60, în tentativa de proclamare a limbii române drept o limbă slavă. Procesul a fost însă atenuat treptat, datorită morţii Tătucului Stalin (5 martie 1953), eliminării principalilor agenţi kominternişti, în frunte cu Ana Pauker, de către grupul „naţionalist” al lui Gheorghiu Dej, din viaţa politică (Plenara CC al PCR din 26-27 mai 195 2), îndepărtării treptate a lui Dej de linia Moscovei, până la dizidenţă („Declaraţia din aprilie” de la 15-22 aprilie 1964). A urmat moartea provocată (prin iradiere) a acestuia (19 martie 1965) şi instaurarea regimului totalitar al lui Nicolae Ceauşescu (22 martie 1965). Într-un război surd, care continuă și astăzi, cu vechii kominternişti, retraşi la catedre, în cercetare, presă, edituri, o nouă generaţie de intelectuali a încercat să pună în valoare trecutul şi tradiţiile populare ale culturii româneşti, limitând consecinţele „revoluţiei culturale” kominterniste. Nepregătită pentru războiul imagologic, parte  a celui „psihologic”, permanent boicotată de cadrele conservatoare, cu educaţie kominternistă, ale PCR, ea a continuat să piardă teren până la sfârşitul anilor ’70. În deceniul al nouălea al veacului trecut, Rusia a pierdut iniţiativa trasării destinelor României, aceasta devenind obiect al regizorilor revoluţiilor „spontane”. În planul deznaţionalizării românilor, această turnură s-a caracterizat prin manipularea patriotismului autentic al acestei generaţii, pe fondul lipsei grave de cunoştinţe în domeniu, în scopul argumentării inconştiente a tezelor „moldovenismului”, care a revenit în forţă, pregătind spargerea postrevoluţionară a unităţii poporului român (şi nu numai a lui) în „naţiuni culturale”, aberaţie „implementată” de agenţii Rusiei imperiale în minţile „analiştilor” Europei democrate şi civilizate, pe criteriul apartenenţei religioase, prin sintagma „naţiuni spirituale”.