IISUS -
LUMINA LUMII! - PERICOPELE DE LA 51 LA 60!
51 - Păstorul divin:
„Eu
sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi.” „Eu sunt
Păstorul cel bun. Eu îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine, așa cum Mă
cunoaște pe Mine Tatăl și cum cunosc Eu pe Tatăl; și Eu Îmi dau viața pentru
oile Mele.” Iisus a găsit iarăși calea de a ajunge la mintea
ascultătorilor Săi, folosind exemple care le erau cunoscute. El Se prezentase
ca fiind lumina, izvorul vieții și al bucuriei pentru natură și pentru oameni.
Acum, într-un frumos tablou pastoral, ilustrează legătura Sa cu cei care cred
în El. Niciun tablou nu era mai cunoscut pentru ascultătorii Săi decât acesta
și cuvintele lui Hristos i-au legat pentru totdeauna de Sine. De acum înainte,
niciodată ucenicii nu puteau să vadă păstorii păscându-și turmele fără să-și amintească
de învățătura Mântuitorului. Ei urmau să-L vadă pe Hristos în fiecare păstor
credincios. Iar ei aveau să se vadă în fiecare oaie neajutorată și
slabă. Imaginea aceasta fusese folosită de profetul Isaia, care o aplicase
la misiunea lui Mesia, în cuvintele de mângâiere: „Suie-te pe un munte înalt,
ca să vestești Sionului vestea cea bună; înalță-ți glasul, nu te teme, și spune
cetăților lui Iuda: Iată Dumnezeul vostru!... El Își va paște turma ca un
păstor, va lua mieii în brațe, îi va duce la sânul Lui.” (Isaia 40, 9-11.).
David cântase: „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic.”
(Psalmii 23, 1. - T.M.). Iar Duhul Sfânt declarase prin Ezechiel: „Voi pune
peste ele un singur Păstor care le va paște”, „voi căuta pe cea pierdută, voi aduce
înapoi pe cea rătăcită”, „voi lega pe cea rănită și voi întări pe cea slabă”.
„Voi încheia cu ele legământ de pace.” „Nu vor mai fi de jaf între neamuri ...
ci vor locui în liniște, și nu le va mai tulbura nimeni” (Ezechiel 40,
23.16.25.28.). Hristos a aplicat aceste profeții la Sine și a arătat
contrastul dintre caracterul Său și cel al conducătorilor lui Israel. Fariseii
tocmai izgoniseră o oaie din turmă, deoarece îndrăznea să dea mărturie despre
puterea lui Hristos. Ei tăiaseră un suflet, pe care adevăratul Păstor îl
atrăgea la Sine. Prin aceasta, ei arătau că nu cunosc lucrarea care le fusese
încredințată și că sunt nevrednici de încrederea care li se acordase ca păstori
ai turmei. Iisus le-a prezentat contrastul dintre ei și Păstorul cel bun și a
arătat către Sine ca fiind adevăratul păzitor al turmei Domnului. Înainte de a
face aceasta însă, El le-a vorbit despre Sine folosind o altă
ilustrație. El a zis: „Cine nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe
altă parte, este un hoț și un tâlhar. Dar cine intră pe ușă este păstorul
oilor”. Fariseii n-au înțeles că aceste cuvinte erau rostite împotriva lor. În
timp ce se întrebau în inima lor cu privire la înțelesul lor, Iisus le-a spus
pe față: „Eu sunt Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra și
va ieși și va găsi pășune. Hoțul nu vine decât să fure, să înjunghie și să
prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din
belșug.” Hristos este ușa de la staulul lui Dumnezeu. Prin ușa aceasta au
intrat toți copiii Săi, din cele mai vechi timpuri. În Iisus, așa cum este
arătat în ceremonii, cum este prefigurat în simboluri, cum este prezentat în
descoperirea profeților, cum este dezvăluit în învățăturile date ucenicilor și
în minunile săvârșite în favoarea fiilor oamenilor, ei L-au văzut pe „Mielul
lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29) și prin El au fost aduși
în staulul harului Său. Mulți au venit prezentând alte ținte în care să creadă
lumea: s-au inventat ceremonii și sisteme prin care oamenii speră să primească
îndreptățire și pace de la Dumnezeu și, în felul acesta, să intre în staulul
Său. Dar unica poartă este Hristos; toți cei care au introdus ceva care să-I ia
locul lui Iisus, care au căutat să pătrundă în staul pe vreo altă cale,
sunt hoți și tâlhari. Fariseii nu intraseră pe ușă. Ei săriseră în staul
pe altă parte decât prin Hristos și nu îndeplineau lucrarea adevăratului
păstor. Preoții și conducătorii, cărturarii și fariseii prăpădeau pășunile și
murdăreau izvoarele apelor vieții. Cu credincioșie, Cuvântul inspirației îi
descrie pe acești păstori mincinoși astfel: „Nu întăriți pe cele slabe, nu
vindecați pe cea bolnavă, nu legați pe cea rănită; n-aduceți înapoi pe cea
rătăcită ... ci le stăpâniți cu asuprire și cu asprime.” (Ezechiel 34, 4.). În
toate timpurile, filozofii și învățătorii au prezentat lumii teorii prin care
să mulțumească nevoile sufletului omenesc. Fiecare neam păgân și-a avut marii
ei învățători și sistemele sale religioase, care ofereau alte mijloace de
mântuire decât Hristos, îndepărtând ochii oamenilor de la fața Tatălui și
umplându-le inimile cu teamă față de Acela care le dăduse numai binecuvântări.
Tendința lucrării lor este de a jefui pe Dumnezeu de ce este al Său, atât prin
creațiune, cât și prin răscumpărare. Acești învățători mincinoși îl jefuiesc și
pe om. Milioane de ființe omenești sunt încovoiate sub lanțurile unor religii
false, în sclavia temerii sau a unei indiferențe totale, trudind asemenea
vitelor de povară, jefuiți de nădejde, de bucurie sau de aspirație aici și
având o teamă disperată de cele viitoare. Numai Evanghelia harului lui Dumnezeu
poate înălța sufletul. Contemplarea iubirii lui Dumnezeu, manifestată prin Fiul
Său, va mișca inima și va trezi puterile minții, așa cum nimic altceva nu o
poate face. Hristos a venit ca să poată crea din nou chipul lui Dumnezeu în om
și oricine îi îndepărtează pe oameni de la Hristos îi îndepărtează de la
izvorul adevăratei dezvoltări, îi jefuiește de nădejdea, scopul și slava
vieții. Cel ce face așa este un hoț și un tâlhar. „Cine intră pe ușă este
păstorul oilor.” Hristos este și Păstorul, și Ușa. El intră prin Sine Însuși.
Prin jertfa Sa, El devine păstorul oilor. „Portarul îi deschide, și oile aud
glasul lui, el își cheamă oile pe nume, și le scoate afară din staul. După ce
și-a scos toate oile, merge înaintea lor; și oile merg după el pentru că îi
cunosc glasul.” Oaia este una dintre cele mai timide și mai neajutorate
făpturi, și în Orient, grija păstorului pentru turmă este neobosită și
neîncetată. Și pe vremuri, ca și acum, era puțină siguranță în afara
orașelor întărite cu ziduri. Tâlharii din triburile rătăcitoare sau fiarele de
pradă, din ascunzătorile lor din stânci, stăteau la pândă să prădeze turmele.
Păstorul veghea asupra turmei lui, știind că această slujbă ar putea să-l coste
chiar viața. Iacov, care păzise turmele lui Laban în pășunile din Haran,
descriind munca sa neobosită, zicea: „Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă
prăpădeam de frig, și-mi fugea somnul de pe ochi.” (Geneza 31, 40.). Și tânărul
David, pe când păzea oile tatălui său, a avut de înfruntat singur leul și ursul
și a scăpat din gura lor mielul furat. În timp ce păstorul își conduce
turma peste înălțimile stâncoase, prin păduri și prin râpe sălbatice, către
locurile de pășunat de pe malul râului, în timp ce le supraveghează în munți în
noaptea singuratică, ferindu-le de tâlhari și îngrijindu-le cu duioșie pe cele
bolnave și slabe, viața lui ajunge să fie una cu a lor. Un atașament puternic
și plin de duioșie îl leagă de obiectele grijii lui. Oricât de mare ar fi
turma, păstorul cunoaște fiecare oaie. Fiecare are numele ei și răspunde la
acest nume, când păstorul o cheamă. După cum un păstor pământesc își
cunoaște oile, tot astfel Păstorul divin Își cunoaște turma răspândită în toată
lumea. „Voi sunteți oile Mele, oile pășunii Mele, și Eu sunt Dumnezeul vostru,
zice Domnul Dumnezeu.” Iisus zice: „Te chem pe nume; ești al Meu”. „Te-am săpat
pe palmele Mele.” (Ezechiel 34, 31; Isaia 43, 1; 49, 16.).Iisus ne
cunoaște pe fiecare în parte și are milă de slăbiciunile noastre. Ne cunoaște
pe toți pe nume. Fiecare suflet este atât de bine cunoscut de Iisus, ca și când
ar fi singurul pentru care a murit Mântuitorul. Durerea fiecăruia Îi mișcă
inima. Strigătul de ajutor ajunge la urechile Lui. El a venit pentru a-i atrage
pe toți oamenii la Sine. El le zice: „Urmați-Mă”, iar Duhul Său lucrează asupra
inimii lor, pentru a-i atrage să vină la El. Mulți nu se lasă atrași. Iisus
știe cine sunt aceștia. El știe de asemenea și cine primește cu voie bună
chemarea Sa și este gata să vină sub supravegherea Sa de păstor. El zice: „Oile
Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, și ele vin după Mine”. El are grijă de
fiecare în parte, ca și cum n-ar mai fi alta pe fața pământului. „El Își
cheamă oile pe nume și le scoate afară din staul ... și oile merg după El,
pentru că Îi cunosc glasul.” Păstorul oriental nu silește oile la drum. El nu
folosește forța sau frica, ci, mergând înainte, le cheamă. Ele îi cunosc glasul
și ascultă de chemarea lui. Tot astfel face și Mântuitorul ca Păstor cu oile
Sale. Scriptura zice: „Ai povățuit pe poporul Tău ca pe turmă, prin mâna lui
Moise și Aaron”. Prin proorocul, Iisus declară: „Te iubesc cu o iubire veșnică;
de aceea îți păstrez bunătatea Mea”. Nu constrânge pe nimeni să-L urmeze. El
zice: „I-am tras cu legături omenești, cu funii de dragoste.” (Psalmii 77, 20 -
T.M.; Ieremia 31, 3; Osea 11, 4.). Nu teama de pedeapsă sau nădejdea
răsplătirii veșnice îi face pe ucenicii lui Hristos să-L urmeze. Ei privesc
iubirea neîntrecută a lui Hristos, descoperită în timpul vieții Sale pe pământ,
de la staulul din Betleem până la crucea de pe Golgota, și privirea Lui atrage,
liniștește și supune sufletul. În inima celor ce privesc se aprinde iubirea. Ei
aud glasul Lui și-L urmează. După cum păstorul merge înaintea oilor, dând
mai întâi el piept cu greutățile drumului, tot astfel procedează și Iisus cu
poporul Său. „După ce și-a scos toate oile, merge înaintea lor.” Calea către
Cer este sfințită de urmele pașilor Mântuitorului. Cărarea poate fi
prăpăstioasă și aspră, dar Iisus a mers pe calea aceasta; picioarele Sale au
călcat și îndoit spinii, pentru a face calea mai ușoară pentru noi. Orice
povară pe care suntem chemați să o purtăm a fost purtată mai înainte de
El. Oricât de mult și-ar iubi un păstor oile, el își iubește mai mult fiii
și fiicele. Iisus nu este numai Păstorul nostru. El ne este și „Părinte
veșnic”. Și El zice: „Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine, așa
cum Mă cunoaște pe Mine Tatăl, și cum cunosc Eu pe Tatăl.” (Ioan 10, 14.15.).
Ce sublimă declarație! Singurul Fiu, Acela care este la sânul Tatălui, Acela
despre care Dumnezeu a declarat că este „Omul care Îmi este tovarăș!” (Zaharia
13, 7), această legătură care există între El și veșnicul Dumnezeu este luată
ca model, pentru a arăta relația dintre Hristos și copiii Săi de pe
pământ! Iisus S-a gândit la toți aceia de pe întreg Pământul care au fost
duși în rătăcire de păstorii mincinoși. Aceia pe care El dorea să-i adune „ca
pe oi ale pășunii Sale” erau împrăștiați printre lupi, și El a zis: „Mai am și
alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc, și
ele vor asculta de glasul Meu, și va fi o turmă și un păstor.” (Ioan 10,
16.). „Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viața ca iarăși să o iau.”
Adică: Tatăl Meu v-a iubit așa de mult, încât și pe Mine Mă iubește mai
mult pentru că-Mi dau viața pentru răscumpărarea voastră. Pentru că am devenit
înlocuitorul și garantul vostru, prin jertfa vieții Mele, pentru că am plătit
datoriile voastre și am purtat vina voastră, Eu devin mai scump pentru
Tatăl. „Îmi dau viața, ca iarăși să o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o
dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși.” În timp ce,
ca membru al familiei omenești, era muritor, ca Dumnezeu, El era izvorul vieții
pentru oameni. El S-ar fi putut împotrivi atacurilor morții și ar fi putut să
refuze să intre sub stăpânirea ei, dar El și-a dat viața de bunăvoie, pentru ca
să poată aduce viața și nemurirea la lumină. El a purtat păcatul lumii, a
suferit blestemul lui, și-a dat viața ca jertfă pentru ca oamenii să nu moară
veșnic. „El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat
asupra Lui.... El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru
fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin
rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își
vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră
a tuturor.” (Isaia 53, 4-6.).
52 - Ultima călătorie din Galilea:
Când
se apropia încheierea lucrării Sale, Hristos a făcut o schimbare în felul Său
de a lucra. Până aici, El căutase să evite agitația și publicitatea. El
refuzase omagiul oamenilor și trecuse repede dintr-un loc în altul, atunci când
entuziasmul poporului în favoarea Sa părea că trece dincolo de limita până la
care putea să fie stăpânit. Deseori poruncise ca nimeni să nu spună că este
Hristosul. În timpul Sărbătorii Corturilor, venise la Ierusalim repede și
pe neobservate. Când a fost îndemnat de frații Săi să Se prezinte în public ca
Mesia, El le-a răspuns: „Timpul Meu încă n-a sosit.” (Ioan 7, 6.). A făcut
drumul la Ierusalim pe neobservate și a intrat în oraș neanunțat și fără să fie
onorat de mulțime. Dar nu tot așa s-au petrecut lucrurile la ultima Sa
călătorie. El părăsise Ierusalimul pentru câtva timp din cauza răutății
preoților și a rabinilor. Dar acum S-a hotărât să vină înapoi, călătorind cât
se poate mai în văzul oamenilor, pe un drum mai lung și anunțându-și
pretutindeni sosirea, cum nu făcuse niciodată mai înainte. Se îndrepta către
scena jertfei celei mari și atenția oamenilor trebuia să fie ațintită asupra
acestui act. „După cum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa trebuia
să fie înălțat și Fiul omului.” (Ioan 3, 14.). După cum întregul Israel și-a
îndreptat privirea către șarpele înălțat, simbolul vindecării lor, tot astfel
ochii tuturor oamenilor trebuiau să fie atrași către Hristos, jertfa care a
adus mântuirea lumii pierdute. Motivul care îi determinase pe frații Săi
să-L îndemne să Se prezinte pe față la Sărbătoarea Corturilor era o greșită
concepție despre lucrarea lui Mesia și o lipsă de credință în caracterul
divin al lui Iisus. Acum, dintr-un spirit asemănător, ucenicii ar fi vrut să-L
împiedice să facă această călătorie la Ierusalim. Ei își aduceau aminte de
cuvintele prin care El arătase ce-L aștepta acolo, cunoșteau vrăjmășia de
moarte a conducătorilor religioși și cu bucurie L-ar fi sfătuit pe Domnul lor
să nu meargă acolo. Pentru inima lui Hristos era o povară grea aceea de
a-și croi drum prin temerile, dezamăgirile și necredința ucenicilor Săi iubiți.
Îi era greu să-i conducă spre groaza și disperarea care-i aștepta la Ierusalim.
Iar Satana se străduia să-L zdrobească pe Fiul omului sub ispitele sale. Pentru
ce să meargă acum la Ierusalim, la o moarte sigură? Pretutindeni în jur erau
suflete care flămânzeau după pâinea vieții. Pretutindeni se aflau oameni
suferinzi, care așteptau cuvântul Său vindecător. Lucrarea care trebuia
îndeplinită prin Evanghelia harului Său de abia începuse. Iar El era plin de vigoarea
primei tinereți. Pentru ce să nu meargă înainte, către câmpurile întinse ale
lumii, ducând cuvintele de har și atingerea puterii vindecătoare? Pentru ce să
nu guste bucuria de a da lumină și fericire acelor milioane de oameni care
zăceau în întuneric și necaz? Pentru ce să lase adunarea recoltei pe seama
ucenicilor atât de slabi în credință, atât de greoi în înțelegere, atât de
înceți la lucru? Pentru ce să dea ochii cu moartea acum și să lase lucrarea
care era abia la început? Vrăjmașul care dăduse piept cu Hristos în pustie Îl
ataca acum cu ispite mari și viclene. Dacă Iisus ar fi cedat o singură clipă,
dacă, pentru a-și salva viața, și-ar fi schimbat atitudinea în vreun amănunt,
oricât de neînsemnat, agenții lui Satana ar fi triumfat, iar lumea ar fi fost
pierdută. Dar Iisus și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim.
Singura lege a vieții Sale era voința Tatălui. Cu ocazia vizitei făcute la
templu în copilărie, El îi spusese Mariei: „Oare nu știați că trebuie să fiu în
casa Tatălui Meu?” (Luca 2, 49.). La Cana, când Maria dorise ca El să-și
desfășoare puterea făcătoare de minuni, răspunsul Lui a fost: „Ceasul Meu încă
n-a sosit.” (Ioan 2, 4.). Cu aceleași cuvinte le-a răspuns fraților Săi, când
stăruiau ca El să meargă la sărbătoare. Dar în planul cel mare al lui Dumnezeu
fusese precizat un timp anume, când El trebuia să Se jertfească pentru păcatele
oamenilor, și ceasul acela avea să sune curând. El nu voia să dea greș, nici să
Se lase înfrânt. Pașii Lui erau îndreptați spre Ierusalim, unde vrăjmașii Lui
uneltiseră timp îndelungat să-I ia viața; acum El voia să o ofere, s-o dea de
bunăvoie. Și-a îndreptat fața hotărât să meargă la persecuție, sacrificiu,
lepădare din partea oamenilor, condamnare și moarte. „A trimis înainte
niște soli, care s-au dus și au intrat într-un sat al samaritenilor, ca să-I
pregătească un loc de găzduit.” Dar oamenii n-au vrut să-L primească,
pentru că El Se îndrepta spre Ierusalim. Ei au interpretat lucrul acesta ca și
cum Hristos i-ar fi preferat pe iudei, pe care ei îi urau de moarte. Dacă El ar
fi venit să refacă templul lor și să Se închine pe Muntele Garizim, L-ar fi
primit cu mare bucurie, dar El mergea către Ierusalim și de aceea nu voiau să-L
găzduiască. Nu și-au dat seama că îndepărtează de la ușa lor cel mai bun dar al
Cerului. Iisus i-a invitat pe oameni să-L primească, le-a cerut ajutorul, ca să
Se poată apropia de ei și să reverse asupra lor cele mai bogate binecuvântări.
Pentru orice binefacere făcută față de El, dădea înapoi un dar mai scump. Dar,
din cauza prejudecăților și bigotismului lor, samaritenii au pierdut
totul. Iacov și Ioan, trimișii lui Hristos, se simțeau adânc jigniți de
insulta adusă Domnului lor. Ei erau plini de indignare pentru faptul că El
fusese tratat în felul acesta de către samaritenii pe care îi onora cu prezența
Sa. Nu demult, acești ucenici fuseseră cu El pe muntele schimbării la față și
Îl văzuseră glorificat de Dumnezeu și onorat de Moise și Ilie. Și acum
considerau că această fățișă lipsă de respect din partea samaritenilor nu
trebuia să rămână fără o pedeapsă exemplară. Venind la Hristos, I-au
raportat cuvintele oamenilor, spunându-I că aceștia n-au vrut să-L găzduiască
nici măcar o noapte. Ei socoteau că I s-a făcut o mare nedreptate și, văzând în
depărtare Muntele Carmel, unde Ilie îi omorâse pe profeții mincinoși, au spus:
„Vrei să poruncim să se pogoare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut Ilie?”
Mare le-a fost mirarea văzând că pe Iisus Îl dureau cuvintele lor și uimirea
lor a crescut și mai mult la cuvintele de mustrare pe care le-au auzit: „Nu
știți de ce duh sunteți însuflețiți. Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă
sufletele oamenilor, ci să le mântuiască”. Și a mers într-alt
sat. Misiunea lui Hristos nu este aceea de a-i constrânge pe oameni să-L
primească. Numai Satana și oamenii stăpâniți de duhul lui caută să forțeze
conștiința. Sub pretenția râvnei pentru neprihănire, oamenii se asociază cu
îngerii răi ca să aducă suferință asupra semenilor lor, pentru a-i converti la
ideile lor religioase, dar Hristos Se arată totdeauna plin de îndurare, căutând
totdeauna să câștige inimile oamenilor prin descoperirea iubirii Sale. El nu
poate să îngăduie un rival în suflet, nici să primească un serviciu făcut pe
jumătate; El dorește o slujire de bunăvoie a inimii, sub îndemnul iubirii. Nu
poate exista o dovadă mai convingătoare că avem duhul lui Satana, decât
tendința de a-i răni și a-i distruge pe aceia care nu apreciază lucrarea
noastră sau lucrează altfel decât considerăm noi că ar fi bine. Orice
făptură umană, cu trup, suflet și spirit, este proprietatea lui Dumnezeu.
Hristos a murit pentru a-i răscumpăra pe toți oamenii. Nimic nu poate fi mai
jignitor pentru Dumnezeu, decât atunci când oamenii îi fac pe cei răscumpărați
prin sângele Mântuitorului să sufere din cauza bigotismului
religios. „Iisus a plecat de acolo și a venit în ținutul Iudeii, dincolo
de Iordan. Gloatele s-au adunat din nou la El; și, după obiceiul Său, a început
iarăși să-i învețe.” (Marcu 10, 1.). Mare parte din lunile de la
încheierea lucrării lui Hristos au fost petrecute în Perea, o provincie a
Iudeii, care se afla „dincolo de Iordan”. Aici mulțimea s-a adunat în jurul
Său, ca în prima parte a lucrării Sale în Galilea, și au fost repetate multe
dintre învățăturile Sale de mai înainte. După cum îi trimisese pe cei
doisprezece, tot astfel „a mai rânduit alți șaptezeci și i-a trimis doi câte
doi înaintea Lui, în toate cetățile și în toate locurile pe unde avea să treacă
El.” (Luca 10, 1.). Acești ucenici stătuseră câtva timp cu El și se pregătiseră
pentru această lucrare. Când au fost trimiși cei doisprezece în prima lor
lucrare misionară separată, Iisus a fost însoțit de alți ucenici în călătoria
Sa prin Galilea. În felul acesta, ei au avut privilegiul unei strânse legături
cu El și al unei învățături personale directe. Acum, aceștia, mai mulți la
număr, trebuiau să meargă în lucrare. Îndrumările date celor șaptezeci
erau asemănătoare cu cele date celor doisprezece, dar porunca primită de cei
doisprezece de a nu intra în vreun oraș al neamurilor sau al samaritenilor n-a
fost dată și celor șaptezeci. Deși Hristos fusese de curând respins de
samariteni, iubirea Lui față de ei nu se schimbase. Când au pornit în Numele
Său, cei șaptezeci au vizitat în primul rând orașele Samariei. Însăși
vizita Mântuitorului în Samaria și, mai târziu, aprecierea samariteanului milos
și marea bucurie a leprosului samaritean, care fusese singurul, dintre cei zece
leproși vindecați, care a venit să-I mulțumească lui Hristos, erau pline de
însemnătate pentru ucenici. Învățătura s-a înfipt adânc în inima lor. În
însărcinarea pe care le-a dat-o chiar înainte în înălțare, Iisus a menționat
Samaria, împreună cu Ierusalimul și Iudea, ca locuri unde să predice în primul
rând Evanghelia. Învățătura Sa îi pregătise să îndeplinească această însărcinare.
Când au mers în Numele Învățătorului lor în Samaria, i-au găsit pe oameni gata
să-i primească. Samaritenii auziseră cuvintele de laudă ale lui Hristos și
cunoșteau lucrările Sale pline de îndurare pentru oamenii din neamul lor. Ei au
văzut că, fără a lua în seamă purtarea lor aspră față de El, Domnul avea numai
gânduri de iubire față de ei și inima lor a fost câștigată. După înălțare, ei
i-au primit bine pe mesagerii Mântuitorului, și ucenicii au adunat o recoltă
prețioasă dintre aceia care pe vremuri fuseseră cei mai aprigi vrăjmași ai
lor. „Trestia frântă n-o va zdrobi, și mucul care mai arde încă nu-l
stinge; va vesti judecata după adevăr.” „Și neamurile vor nădăjdui în Numele
Lui.” (Isaia 42, 3; Matei 12, 21.). Trimițându-i pe cei șaptezeci,
Iisus le-a poruncit, ca și celor doisprezece, să nu stăruie să rămână acolo
unde nu erau bine primiți. „În orice cetate veți intra, și nu vă vor primi”, a
zis El, „să vă duceți pe ulițele ei și să ziceți: Scuturăm împotriva voastră
chiar și praful din cetatea voastră, care s-a lipit de picioarele noastre;
totuși să știți că Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.” Ei nu trebuiau
să facă lucrul acesta din resentiment sau pentru că demnitatea lor fusese
rănită, ci pentru a arăta cât de grav este să respingem mesajul Domnului sau pe
vestitorii Săi. Lepădarea slujitorilor Domnului înseamnă lepădarea lui
Hristos. „Vă spun”, a adăugat Iisus, „că în ziua judecății va fi mai ușor
pentru Sodoma decât pentru cetatea aceasta.” Apoi, gândul I s-a dus la orașele
din Galilea, unde săvârșise o mare parte din lucrarea Sa. Cu accente de adâncă
întristare, El a exclamat: „Vai de tine, Horazine! Vai de tine, Betsaido! Căci
dacă ar fi fost făcute în Tir și Sidon lucrările puternice care au fost făcute
în voi, de mult s-ar fi pocăit stând în sac și cenușă. De aceea, în ziua
judecății, va fi mai ușor pentru Tir și Sidon decât pentru voi. Și tu,
Capernaume, vei fi înălțat oare până la Cer? Vei fi pogorât până în locuința
morților”. Acelor orașe aglomerate din jurul Mării Galileii li se
oferiseră cele mai bogate binecuvântări ale Cerului. Zi după zi, Domnul vieții
umblase prin mijlocul lor. Slava lui Dumnezeu, pe care profeții și împărații
doriseră să o vadă, strălucise asupra mulțimilor care se adunau pe urmele
Mântuitorului. Totuși oamenii refuzaseră Darul ceresc. Făcându-se că sunt
foarte prevăzători, rabinii îi avertizaseră pe oameni să nu primească noile
învățături aduse de acest Învățător, deoarece teoriile și practicile Lui nu se
potriveau cu învățăturile din bătrâni. Oamenii au crezut ce au spus preoții și
fariseii, în loc să caute să înțeleagă Cuvântul lui Dumnezeu. Ei îi onorau pe
preoți și conducători, în loc să-L onoreze pe Dumnezeu, și lepădau adevărul, ca
să poată ține propriile tradiții. Mulți fuseseră impresionați și aproape
convinși, dar n-au lucrat după aceste convingeri și n-au fost socotiți ca fiind
de partea lui Hristos. Satana le-a prezentat ispitele lui până când lumina a
început să pară a fi întuneric. În felul acesta mulți au lepădat adevărul, care
s-ar fi dovedit a fi salvarea sufletului lor. Martorul Credincios zice:
„Iată, Eu stau la ușă și bat.” (Apocalipsa 3, 20.). Fiecare avertizare, fiecare
mustrare și fiecare îndemnare, care ni se dau prin Cuvântul lui Dumnezeu
sau prin trimișii Săi, reprezintă o bătaie la ușa inimii. Este glasul lui
Iisus, care cere să intre. Cu fiecare bătaie neluată în seamă, dispoziția de a
deschide slăbește. Inima devine mai puțin sensibilă și cade într-o inconștiență
primejdioasă cu privire la scurtimea vieții și la durata veșniciei. Condamnarea
noastră la judecată nu se va datora faptului că am fost duși în rătăcire, ci că
am neglijat ocaziile trimise de Cer pentru a cunoaște adevărul. Asemenea
apostolilor, cei șaptezeci au primit puteri supranaturale, ca un sigiliu al misiunii
lor. Când și-au încheiat lucrarea, s-au întors cu bucurie, zicând: „Doamne,
chiar și dracii ne sunt supuși în Numele Tău”. Iisus a zis: „Am văzut pe Satana
căzând ca un fulger din Cer”. Lui Iisus I-au venit în minte scenele
trecutului și ale viitorului. L-a văzut pe Lucifer când a fost aruncat din
locurile cerești. A privit apoi la scenele viitoare ale agoniei Sale, când
caracterul înșelătorului trebuia să se descopere în fața tuturor lumilor. A
auzit strigătul: „S-a sfârșit” (Ioan 19, 30), anunțând că mântuirea neamului
omenesc era asigurată pentru veșnicie, că Cerul era asigurat pe vecie împotriva
acuzațiilor, amăgirilor și pretențiilor pe care le-ar fi născocit
Satana. De aici înainte, urmașii lui Hristos trebuiau să privească la
Satana ca la un vrăjmaș înfrânt. Pe cruce, Iisus urma să câștige biruința
pentru ei; El dorea ca ei să primească biruința aceasta ca fiind a lor. „Iată”,
a zis El, „că v-am dat putere să călcați peste șerpi și peste scorpii, și peste
toată puterea vrăjmașului, și nimic nu vă poate vătăma.” Puterea
nemărginită a Duhului Sfânt este apărarea oricărui suflet copleșit de greutăți.
Hristos nu va îngădui ca vreunul dintre cei care, prin pocăință și credință, au
cerut protecția Sa să treacă sub puterea vrăjmașului. Mântuitorul este alături
de cei ispitiți și încercați. La El nu poate fi insucces, pierdere,
imposibilitate sau înfrângere; noi putem totul prin Acela care ne întărește.
Când vin ispitele și încercările, nu aștepta ca mai întâi să birui toate
greutățile, ci privește la Iisus, ajutorul tău! Iisus a adăugat: „Totuși, să nu
vă bucurați de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci bucurați-vă că numele
voastre sunt scrise în Ceruri”. Nu vă bucurați că aveți putere, ca să nu
pierdeți cumva din vedere dependența voastră de Dumnezeu. Fiți cu băgare de
seamă, ca să nu se apropie de voi mulțumirea de sine și să ajungeți să lucrați
în propria putere mai degrabă decât în spiritul și tăria Domnului vostru. Eul
este totdeauna gata să se laude dacă într-o măsură oarecare lucrarea are
succes. Eul se îngâmfă și se înalță și cei din jur rămân cu o impresie greșită
și nu înțeleg că Dumnezeu este totul în tot. Apostolul Pavel zice: „Când sunt
slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12, 10.). Când ne dăm seama de
slăbiciunea noastră, înțelegem că trebuie să ne sprijinim pe o putere care nu
este în noi. Nimic nu poate să pună așa de mult stăpânire pe inimă ca
simțământul neclintit al răspunderii noastre față de Dumnezeu. Nimic nu
pătrunde mai mult în profunzimea motivelor purtării noastre ca simțământul iubirii
iertătoare a lui Hristos. Atunci când cei șaptezeci ascultau cuvintele lui
Hristos, Duhul Sfânt imprima în mintea lor realitățile vii și scria adevărul pe
tablele inimii lor. Deși erau înconjurați de o mulțime de oameni, li se părea
că sunt singuri cu Dumnezeu. Văzând că ei înțeleg spiritul învățăturii
date atunci, Iisus S-a bucurat în Duhul Sfânt și a zis: „Tată, Doamne al
Cerului și al Pământului, Te laud, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei
înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă așa ai
găsit cu cale Tu. Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; și
nimeni nu știe cine este Fiul, afară de Tatăl; nici cine este Tatăl, afară de
Fiul și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” Oamenii onorați ai lumii, considerați
oameni mari și înțelepți, cu toată înțelepciunea cu care se mândreau că o au,
n-au putut să înțeleagă caracterul lui Hristos. Ei Îl judecau după înfățișare,
după umilința la care era supus ca ființă omenească. Dar pescarilor și
vameșilor le fusese dat să-L vadă pe Cel Nevăzut. Nici ucenicii nu ajunseseră
să înțeleagă tot ce dorea Iisus să le descopere, dar puțin câte puțin, atunci
când se predau puterii Duhului Sfânt, mintea lor era luminată. Ei își dădeau
seama că puternicul Dumnezeu, îmbrăcat în veșmântul trupului omenesc, Se afla
între ei. Iisus S-a bucurat că, deși cei înțelepți și pricepuți nu aveau
această cunoștință, ea fusese descoperită acestor oameni umili. Adesea, când
prezentase textele Scripturilor Vechiul Testament și arătase aplicația lor la
Sine și la lucrarea Sa de ispășire, oamenii fuseseră treziți de către Duhul Său
cel Sfânt și înălțați într-o atmosferă cerească. Ei înțelegeau adevărurile
spirituale vorbite prin profeți, mai bine chiar decât înșiși scriitorii lor. De
aici înainte ei urmau să citească scrierile Vechiului Testament nu ca pe
doctrinele cărturarilor și fariseilor, nici ca pe niște cuvinte ale unor oameni
înțelepți care muriseră, ci ca pe o nouă descoperire de la Dumnezeu. Ei au
văzut pe Acela „pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L
cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne cu voi, și va fi în voi.” (Ioan
14, 17.). Singura cale prin care putem câștiga o cunoștință desăvârșită a
adevărului este să ne păstrăm inima plină de iubire și supusă față de Duhul lui
Hristos. Inima trebuie să fie curățită de îngâmfare și mândrie și eliberată de
tot ce a ținut-o în stăpânire, pentru ca Hristos să poată fi întronat în ea.
Știința omenească este prea mărginită ca să înțeleagă lucrarea de ispășire.
Planul de Mântuire este așa de larg cuprinzător, încât filozofia nu-l poate
explica. Va rămâne totdeauna o taină, pe care cugetarea cea mai adâncă nu
o poate cuprinde. Știința mântuirii nu poate fi explicată, dar poate fi
cunoscută prin experiență. Numai acela care își vede păcătoșenia poate aprecia
valoarea cea nemărginită a Mântuitorului. Îndrumările date de Hristos,
când Își croia drum încet din Galilea către Ierusalim, erau pline de
învățături. Oamenii ascultau cuvintele Sale cu multă atenție. În Perea și în Galilea,
oamenii erau mai puțin sub stăpânirea bigotismului iudaic decât în Iudea, și
învățăturile Sale au găsit un ecou în inimile lor. În aceste ultime
cuvinte ale lucrării Sale, au fost rostite multe dintre parabolele lui Hristos.
Preoții și rabinii Îl urmăreau cu o ură mereu crescândă și El a învăluit în
simboluri avertizările pe care le dădea. Ei nu puteau înțelege greșit ce voia
El să spună, însă nu puteau să găsească în cuvintele Lui nimic pe care să
întemeieze o acuzație împotriva Lui. În parabola cu vameșul și fariseul,
rugăciunea arogantă: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni”
era într-un contrast izbitor cu cererea pocăinței: „Ai milă de mine,
păcătosul.” (Luca 18, 11.13.). În felul acesta, Hristos a mustrat fățărnicia
iudeilor. Sub simbolul smochinului neroditor și al cinei celei mari, El a
prevestit nenorocirea care trebuia să cadă peste un popor nepocăit. Cei care
lepădaseră în mod batjocoritor chemarea la praznicul Evangheliei au auzit
cuvintele Sale de avertizare: „Vă spun că niciunul dintre cei poftiți nu va
gusta din cina Mea.” (Luca 14, 24.). Învățătura dată ucenicilor a fost
foarte prețioasă. Parabola cu văduva stăruitoare și prietenul care cerea pâine
la miezul nopții dădea o nouă putere cuvintelor Sale: „Cereți și vi se va da;
căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide.” (Luca 11, 9.). Și adesea,
când credința lor se clătina, era întărită prin amintirea că Hristos spusese:
„Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El,
măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând.” (Luca
18, 7.8.). Hristos a repetat acea frumoasă parabolă cu oaia pierdută. El a
dezvoltat mai departe învățătura ei prin pilda cu banul de argint pierdut și
prin pilda fiului risipitor. Ucenicii nu puteau atunci să înțeleagă pe deplin
aceste învățături, dar, după revărsarea Duhului Sfânt, când au văzut cum vin
neamurile la credință și mânia aprinsă a iudeilor, au înțeles mai bine
învățătura despre fiul risipitor și au putut pătrunde în bucuria cuvintelor lui
Hristos: „Trebuie să ne veselim și să ne bucurăm; căci acest fiu al meu
era mort și a înviat; era pierdut, și a fost găsit.” (Luca 15, 32.24.). Și când
au mers în Numele Domnului lor, dând piept cu vorbirile de rău, sărăcia și
persecuția, adesea și-au îmbărbătat inima, repetând cuvintele pe care le
rostise. El în această ultimă călătorie: „Nu te teme, turmă mică; pentru că
Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăția. Vindeți ce aveți și dați milostenie.
Faceți-vă rost de pungi, care nu se învechesc, o comoară nesecată în Ceruri,
unde nu se apropie hoțul, și unde nu roade molia. Căci unde este comoara
voastră, acolo este și inima voastră.” (Luca 12, 32-34.).
53 - Samariteanul
milos:
În
parabola despre samariteanul milos, Hristos ilustrează natura adevăratei
religii. El arată că ea nu constă din sisteme, crezuri sau ritualuri, ci din
îndeplinirea faptelor de iubire, din a face cât mai mult bine altora, dintr-o
bunătate adevărată. În timp ce Hristos îi învăța pe oameni, „un învățător
al Legii s-a sculat să ispitească pe Iisus și a zis: Învățătorule, ce să fac ca
să moștenesc viața veșnică?” Cu atenția încordată, mulțimea adunată aștepta
răspunsul. Preoții și rabinii crezuseră că-L vor prinde în cursă pe Hristos cu
această întrebare. Dar Mântuitorul a evitat controversa. El a cerut răspunsul
chiar de la cel care-L întrebase: „Ce este scris în Lege?” a zis El. „Cum
citești în ea?” Iudeii încă Îl mai acuzau pe Iisus că nu apreciază legea dată
pe Sinai. Dar El a legat problema mântuirii de păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Învățătorul
legii a zis: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca
pe tine însuți”. Iisus a zis: „Bine ai răspuns; fă așa și vei avea viața veșnică”. Învățătorul
legii nu era mulțumit de poziția pe care o adoptaseră fariseii și nici de
faptele lor. El studiase Scripturile cu dorința de a cunoaște adevăratul lor
înțeles. Se interesase foarte mult de această problemă și întrebase cu
sinceritate: „Ce să fac?” În răspunsul său cu privire la cererile legii,
el trecuse cu vederea mulțimea preceptelor privitoare la ceremonii și
ritualuri. El nu susținea că acestea n-au valoare, ci prezentase cele două mari
principii de care erau legate legea și proorocii. Răspunsul acesta, lăudat de
Hristos, Îl așează pe Mântuitorul pe un teren favorabil față de rabini. Ei nu
puteau să-L condamne pentru că aprobase ceea ce fusese prezentat de un
învățător al legii. Cărturarul acesta și-a dat seama că este un călcător al
legii. Cuvintele cercetătoare ale lui Hristos l-au convins de acest lucru. El
nu împlinise neprihănirea legii, pe care pretindea că o cunoaște și o înțelege.
El nu dovedise iubire față de semenii săi. Se cerea pocăință, dar, în loc să se
pocăiască, el a încercat să se îndreptățească. În loc să recunoască adevărul, a
căutat să arate cât de grea este împlinirea poruncii. El sperase să înlăture în
felul acesta convingerea și să se îndreptățească în fața oamenilor. Cuvintele
Mântuitorului arătaseră că întrebarea lui n-avea rost, întrucât fusese în stare
să dea singur un răspuns. Totuși a pus o altă întrebare, zicând: „Și cine este
aproapele meu?” Printre iudei, întrebarea aceasta pricinuia o nesfârșită
ceartă. Ei n-aveau nicio îndoială cu privire la păgâni și samariteni; aceștia
erau străini și vrăjmași. Dar unde trebuia să se facă deosebire, în cadrul
propriei etnii, între diferitele clase ale societății? Pe cine ar trebui să
privească preotul, rabinul, mai marele, ca semen al său? Ei își petreceau toată
viața într-un șir de ceremonii, prin care căutau să se curățe. Legătura cu
gloata neștiutoare, spuneau ei, i-ar fi întinat și le-ar fi cerut eforturi
obositoare pentru a se curăți. Să-i privească oare și pe cei „necurați” ca
semeni ai lor? Iisus nu S-a lăsat nici acum atras în controversă. El n-a
dezvăluit bigotismul celor care căutau să-L condamne. Dar a prezentat în fața
ascultătorilor Săi, printr-o parabolă simplă, un tablou de prea îmbelșugată
iubire cerească, ce a mișcat toate inimile și a scos de la învățătorul legii o
mărturisire a adevărului. „Un om”, a zis Iisus, „se cobora din Ierusalim
la Ierihon. A căzut între niște tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de
tot, l-au bătut zdravăn, au plecat și l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare,
se cobora, pe același drum, un preot; și când a văzut pe omul acesta a trecut
înainte, pe alături. Un levit trecea și el prin locul acela, și când l-a văzut,
a trecut înainte, pe alături.” (Luca 10, 30-32.). Lucrul acesta nu era ceva
închipuit, ci un fapt adevărat, cunoscut ca fiind exact așa cum era prezentat.
Preotul și levitul, care trecuseră pe alături, se aflau printre ascultătorii
lui Hristos. Mergând de la Ierusalim la Ierihon, călătorul trebuia să
treacă printr-o parte a pustiei Iudeii. Drumul cobora printr-o trecătoare
sălbatică, stâncoasă, plină de tâlhari; locul acela era adesea scena multor
violențe. Tocmai aici fusese atacat călătorul, i se luase tot ce avea mai de
preț, fusese rănit, bătut și lăsat pe marginea drumului, aproape mort. Pe când
zăcea astfel, a venit pe drumul acela preotul, dar el a aruncat doar o privire
către omul rănit. Apoi s-a arătat levitul. Curios să știe ce se întâmplase, s-a
oprit și a privit la cel suferind. El știa prea bine ce ar fi trebuit să facă,
dar aceasta nu era o datorie plăcută. Ar fi vrut mai bine să nu fi trecut pe
drumul acela, ca să nu-l fi văzut pe rănit. Și-a zis însă că lucrul acela nu-l
privea. Amândoi oamenii aceia aveau ocupații sfinte și pretindeau că sunt
tălmăcitori ai Scripturilor. Făceau parte din clasa de oameni aleși în mod
deosebit ca reprezentanți ai lui Dumnezeu înaintea oamenilor. Ei trebuiau să
fie „îngăduitori cu cei neștiutori și rătăciți” (Evrei 5, 2), ca să-i poată
face pe oameni să înțeleagă marea iubire a lui Dumnezeu față de neamul
omenesc. Lucrarea la care erau chemați se asemăna cu lucrarea lui Hristos, pe
care El o descrisese astfel: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns
să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima
zdrobită; să propovăduiesc robilor de război slobozenia și orbilor căpătarea
vederii; să dau drumul celor apăsați.” (Luca 4, 18.). Iov spusese:
„Străinul nu petrece noaptea afară; ci mi-am deschis ușa ca să intre
călătorul”. și când cei doi îngeri preschimbați în oameni au venit în Sodoma,
Lot s-a plecat cu fața la pământ și a zis: „Domnii mei, intrați vă rog în casa
robului vostru, ca să rămâneți peste noapte.” (Iov 31, 32; Geneza 19, 2.).
Cu toate că aceste învățături erau cunoscute preotului și levitului, ei nu
le-au pus în practică în viața lor. Educați în școala bigotismului iudaic, ei
deveniseră egoiști, mărginiți și exclusiviști. Când au privit la omul rănit,
n-au știut dacă este din neamul lor sau nu. Se gândeau că s-ar putea să fie
samaritean și, de aceea, au trecut pe alături. În purtarea lor, așa cum o
descrisese Hristos, învățătorul legii n-a văzut nimic contrar celor pe care le
știa el cu privire la cerințele legii. Dar acum s-a prezentat o nouă
scenă. Un samaritean, fiind în călătorie, ajunge la locul în care era
suferindul și, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. Nu s-a mai întrebat dacă
străinul era iudeu sau dintre neamuri. Dacă cel căzut era iudeu, samariteanul
știa bine că, dacă situația ar fi fost inversă, omul l-ar fi scuipat în față și
ar fi trecut disprețuitor pe alături. Dar el n-a ezitat din cauza aceasta. Nu
s-a gândit nici la faptul că el însuși putea să fie în primejdie, dacă întârzia
în locul acela. Îi era de ajuns că avea în față o ființă omenească aflată în
nevoie și suferință. Și-a scos haina, ca să-l acopere. Uleiul și vinul luate
pentru propria călătorie le-a folosit ca să aline suferința și să întărească pe
cel rănit. L-a așezat apoi pe asinul lui și a pornit încet, cu pas domol, așa
încât străinul să nu fie mișcat și să sufere mai mult. L-a dus la un han și a
avut toată noaptea grijă de el, supraveghindu-l cu multă atenție. Dimineața,
întrucât străinul se mai întremase, samariteanul s-a hotărât să meargă mai
departe, pe drumul său. Dar, înainte de a face lucrul acesta, l-a dat în grija
hangiului, a plătit totul și a mai lăsat și o sumă de rezervă pentru străin;
și, nefiind mulțumit numai cu atât, a luat măsuri și pentru alte nevoi, spunând
gazdei: „Ai grijă de el și orice vei mai cheltui, îți voi da înapoi la
întoarcere”. O dată încheiată parabola, Iisus și-a îndreptat privirea
către învățătorul legii, cu o expresie care părea că-i citește sufletul, și a
zis: „Care dintre acești trei ți se pare că a dat dovadă că este aproapele
celui ce căzuse între tâlhari?” (Luca 10, 36.). Nici acum, învățătorul legii
n-ar fi vrut să rostească numele de samaritean cu buzele sale și a răspuns:
„Cel ce și-a făcut milă de el”. Iisus a zis: „Du-te de fă și tu la
fel”. În felul acesta, s-a răspuns pentru totdeauna la întrebarea: „Cine
este aproapele meu?” Hristos a arătat că aproapele nostru nu înseamnă numai
cineva din biserică sau de credința noastră. Nu trebuie să facem nicio
deosebire de rasă, culoare sau clasă. Aproapele nostru este orice persoană care
are nevoie de ajutorul nostru! Aproapele nostru este orice suflet rănit și
zdrobit de vrăjmașul! Aproapele nostru este oricine este proprietatea lui
Dumnezeu! Învățătura aceasta nu este mai puțin necesară astăzi decât pe
vremea când a dat-o Iisus. Egoismul și formalismul rece aproape au stins focul
iubirii și au îndepărtat însușirile plăcute, care trebuie să înfrumusețeze
caracterul. Mulți dintre cei care mărturisesc Numele Lui au pierdut din vedere
faptul că toți creștinii trebuie să-L reprezinte pe Hristos. Dacă nu se dă pe
față jertfire de sine pentru binele altora, în cercul familiei, între vecini,
în biserică și oriunde am fi, atunci, oricare ar fi mărturisirea gurii, noi nu
suntem creștini!
54 - Fără să atragă privirea:
Câțiva
farisei au venit la Iisus cu întrebarea: „Când va veni Împărăția lui Dumnezeu?”
Trecuseră mai mult de trei ani de când Ioan Botezătorul vestise cu sunet de
trâmbiță prin țară vestea: „Împărăția Cerurilor este aproape.” (Matei 3, 2.).
Dar, până la data aceea, fariseii n-au văzut nicio dovadă despre întemeierea
Împărăției. Mulți dintre cei care îl respinseseră pe Ioan și care se
împotriveau lui Iisus la orice pas lăsau să se înțeleagă că lucrarea Lui dăduse
greș. Iisus a răspuns: „Împărăția lui Dumnezeu nu vine în așa fel ca să
izbească privirile. Nu se va zice: Uite-o aici sau uite-o colo! Căci iată că
Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. Împărăția lui Dumnezeu începe în
inimă. Nu căuta manifestări ale puterii pământești, care să arate venirea
ei. „Vor veni zile”, a zis El către ucenici, „când veți dori să vedeți una
din zilele Fiului omului, și n-o veți vedea.” Din cauză că nu este însoțită de
strălucire lumească, sunteți în primejdia de a nu observa slava misiunii Mele.
Nu vă dați seama cât de mare este privilegiul de a avea între voi, deși
înveșmântat în corp omenesc, pe Acela care este viața și lumina oamenilor. Vor
veni zile când veți privi cu dor înapoi la ocaziile de care vă bucurați acum,
când umblați și vorbiți cu Fiul lui Dumnezeu. Din cauza egoismului și a
firii lor pământești, nici ucenicii lui Iisus nu puteau înțelege slava
spirituală pe care căuta să le-o descopere. Numai după înălțarea lui Hristos la
Tatăl Său și revărsarea Duhului Sfânt asupra credincioșilor, ucenicii au
înțeles pe deplin natura și misiunea Mântuitorului. După ce au primit botezul
Duhului, au început să-și dea seama că fuseseră chiar în fața Domnului măririi.
Când le-au revenit în memorie cuvintele lui Hristos, mintea le-a fost deschisă
ca să înțeleagă profețiile și să înțeleagă minunile pe care le făcuse El.
Minunile vieții Lui le-au trecut pe dinainte și erau ca niște oameni treziți
dintr-un vis. Și-au dat seama că, într-adevăr, „Cuvântul S-a făcut trup și a
locuit printre noi plin de har și de adevăr; și noi am privit slava Lui, o
slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1, 14.). Hristos,
într-adevăr, a venit de la Dumnezeu într-o lume plină de păcat, pentru a mântui
pe fiii și fiicele lui Adam. Ucenicii își dădeau acum mai puțină importanță
decât înainte de a-și da seama de lucrul acesta. Niciodată nu oboseau repetând
cuvintele și faptele Lui. Învățăturile Lui, pe care le înțeleseseră prea puțin,
acum le-au revenit în minte într-o nouă lumină. Scripturile au devenit pentru
ei o carte nouă. Când au studiat profețiile care mărturiseau despre
Hristos, ucenicii au intrat în legătură cu Dumnezeirea și au învățat de la
Acela care Se înălțase la Cer, pentru a încheia lucrarea pe care o începuse pe
Pământ. Au recunoscut faptul că în El era o știință pe care nicio ființă
omenească, lipsită de ajutorul dumnezeiesc, nu o putea înțelege. Ei aveau
nevoie de ajutorul Aceluia despre care profetizaseră regi, profeți și oameni
neprihăniți. Cu uimire au citit și recitit descrierile profetice ale
caracterului și lucrării Sale. Cât de neclare fuseseră pentru ei scrierile
profetice! Cât de greoi fuseseră în a primi marile adevăruri care mărturiseau
despre Hristos! Privindu-L în umilința Lui, când a umblat printre oameni, ei nu
înțeleseseră taina întrupării Sale, caracterul dublu al naturii Sale. Parcă
fuseseră legați la ochi, ca să nu poată să recunoască pe deplin dumnezeirea în
corpul omenesc. Dar, după ce au fost iluminați de Duhul Sfânt, cum ar mai fi
dorit să-L vadă iarăși și să se așeze la picioarele Lui! Cum ar fi dorit să
vină la El, ca să le explice pasajele din Scriptură pe care ei nu le
înțelegeau! Cât de atenți ar fi ascultat cuvintele Lui! Ce a vrut să spună
Iisus când a zis: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți
purta”? (Ioan 16, 12). Cât ar fi dorit să le știe pe toate! Le părea rău că
avuseseră o credință atât de slabă, că ideile lor fuseseră atât de departe
de țintă și că greșiseră atât de mult în înțelegerea realității. Dumnezeu
trimisese un mesager ca să vestească venirea lui Hristos și să atragă atenția
poporului iudeu și a lumii către misiunea Sa, pentru ca oamenii să se poată
pregăti să-L primească. Personajul minunat vestit de Ioan fusese printre ei
peste treizeci de ani, și ei într-adevăr nu L-au recunoscut ca trimis al lui
Dumnezeu. Ucenicii au avut remușcări din cauză că îngăduiseră ca necredința
timpului să influențeze și părerile lor și să le întunece înțelegerea. Lumina
acestei lumi întunecate strălucise prin negură, iar ei nu fuseseră în stare să
înțeleagă de unde veneau aceste raze. Se întrebau pentru ce se purtaseră în așa
fel, încât Hristos să fie nevoit să-i mustre. Repetau adesea discuțiile pe care
le avuseseră cu El și își ziceau: De ce am îngăduit noi ca ideile pământești și
opoziția preoților și rabinilor să ne încurce mintea, așa încât n-am înțeles că
Unul mai mare decât Moise era între noi, că Cineva mai înțelept decât Solomon
ne învăța? Cât de surde au fost urechile noastre! Cât de slabă a fost
înțelegerea noastră! Toma nu voise să creadă înainte de a pune degetul pe
rana făcută de soldații romani. Petru Îl tăgăduise în timpul umilirii și
lepădării Lui. Aceste amintiri dureroase le reveneau în minte cu atâta
claritate. Ei fuseseră cu El, dar nici nu-L cunoscuseră, nici nu-L apreciaseră.
Dar acum, când își recunoșteau necredința, toate aceste lucruri le tulburau
atât de mult inimile. Când preoții și mai marii s-au unit împotriva lor și
i-au adus în fața judecătorilor și i-au aruncat în închisoare, urmașii lui
Hristos s-au bucurat „că au fost socotiți vrednici să sufere pentru Numele
Lui.” (Faptele Apostolilor 5, 41.). S-au bucurat că pot dovedi în fața
oamenilor și a îngerilor că au recunoscut slava lui Hristos și au ales să-L
urmeze, chiar dacă pentru aceasta aveau să piardă totul. Împărăția lui
Dumnezeu nu vine în așa fel, încât să atragă atenția. Evanghelia harului lui
Dumnezeu, cu spiritul ei de lepădare de sine, nu poate să fie niciodată în
armonie cu spiritul lumii. Cele două principii sunt în vrăjmășie. „Omul firesc
nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; și
nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește.” (1
Corinteni 2, 14.). Împărăția lui Hristos nu va fi întemeiată prin
hotărârile tribunalelor, consiliilor sau ale adunărilor legislative, nici prin
patronajul oamenilor mari din lume, ci prin sădirea naturii lui Hristos în
natura omenească, prin lucrarea Duhului Sfânt. „Tuturor celor ce L-au primit,
adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui
Dumnezeu, născuți nu din sânge, nici din voia firii, nici din voia vreunui om,
ci din Dumnezeu.” (Ioan 1, 12.13.). Aceasta este singura putere care poate
produce înălțarea omenirii. Iar partea omului în săvârșirea acestei lucrări
este învățarea și trăirea Cuvântului lui Dumnezeu. Când și-a început
lucrarea în Corint, orașul acela aglomerat, bogat și stricat, pervertit de
nenumăratele vicii ale păgânismului, apostolul Pavel a zis: „Căci n-am avut de
gând să știu între voi altceva decât pe Iisus Hristos, și pe El răstignit.” (1
Corinteni 2, 2.). Scriind mai târziu unora care mai înainte se întinaseră prin
cele mai nebunești păcate, putea zice: „Dar ați fost spălați, ați fost
sfințiți, ați fost socotiți neprihăniți în Numele Domnului Iisus Hristos și
prin Duhul Dumnezeului nostru”. „Mulțumesc Dumnezeului meu totdeauna cu privire
la voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Iisus Hristos.” (1
Corinteni 6, 11; 1, 4.). Astăzi, ca și în zilele lui Hristos,
lucrarea Împărăției lui Dumnezeu nu este făcută de cei care pretind cu zgomot
să fie recunoscuți și sprijiniți de conducătorii pământești și de legile
omenești, ci de aceia care vestesc oamenilor, în Numele Său, acele adevăruri
spirituale, care-l vor face pe primitor să trăiască experiența lui Pavel: „Am
fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc ... dar nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăiește în mine.” (Galateni 2, 20.). Atunci ei vor lucra, la fel ca Pavel,
pentru binele oamenilor. El zice: „Noi dar suntem trimiși împuterniciți ai lui
Hristos, și ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în
Numele lui Hristos: împăcați-vă cu Dumnezeu.” (2 Corinteni 5, 20.).
55 - Binecuvântarea copiilor:
Iisus
a iubit totdeauna copiii. El primea simpatia lor copilărească și iubirea lor
sinceră, neprefăcută. Laudele recunoscătoare de pe buzele lor curate erau ca o
muzică pentru urechile Sale și Îi înviorau inima, atunci când era abătut din
cauza oamenilor vicleni și fățarnici cu care venea în contact. Oriunde mergea
Mântuitorul, bunătatea înfățișării Sale și purtarea Sa delicată și amabilă
câștigau iubirea și încrederea copiilor. La iudei era obiceiul ca să fie
aduși copiii la un rabin, pentru a-și pune mâinile asupra lor și a-i
binecuvânta, dar ucenicii considerau că lucrarea Mântuitorului era prea
importantă pentru a fi întreruptă în felul acesta. Când mamele și-au adus
copilașii, ucenicii le-au privit cu neplăcere. Ei credeau că acești copii sunt
prea mici pentru a avea un folos dintr-o întâlnire cu Iisus și apoi presupuneau
că Lui Îi este neplăcută prezența lor. Dar El era nemulțumit tocmai de ucenici.
Mântuitorul înțelegea grija și povara mamelor, care căutau să le dea copiilor o
educație după Cuvântul lui Dumnezeu. El ascultase rugăciunile lor. El le
atrăsese la Sine. O mamă și copilul ei plecaseră de acasă pentru a-L găsi
pe Iisus. Pe drum, ea a spus unei vecine unde merge și vecina a dorit ca și
copiii ei să fie binecuvântați. În felul acesta, au venit multe mame și copiii
lor. Unii copii trecuseră de anii prunciei, la copilărie și tinerețe. Când
mamele și-au exprimat dorința, Iisus a ascultat cu plăcere cererea timidă și
înlăcrimată. Dar El aștepta să vadă cum le vor trata ucenicii. Când i-a văzut
că le îndepărtează pe mame, crezând că Îi fac o favoare, El le-a arătat
greșeala, zicând: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci
Împărăția Cerului este a celor ca ei”. El i-a luat pe copii în brațe, și-a pus
mâinile peste ei și le-a dat binecuvântarea pentru care veniseră. Mamele
au fost mângâiate. Ele s-au întors acasă întărite și binecuvântate de cuvintele
lui Hristos. Au fost încurajate să-și ducă poverile cu o nouă bucurie și să
lucreze cu nădejde pentru copiii lor. Mamele de astăzi trebuie să primească și
ele cuvintele Lui cu aceeași credință. Hristos este și astăzi un Mântuitor
personal, ca pe vremea când a trăit ca om între oameni. El este și azi ajutorul
mamelor, ca pe vremea când i-a strâns pe cei mici în brațele Sale, pe când era
în Iudea. Copiii căminelor noastre sunt răscumpărați prin sângele Său, ca și
copiii de pe timpuri. Iisus cunoaște povara inimii oricărei mame. Acela
care a avut o mamă care s-a luptat cu sărăcia și lipsurile simte cu fiecare
mamă în lucrările ei. Acela care a făcut o călătorie lungă pentru a alina
durerea unei femei canaanite va face tot atât de mult pentru mamele de azi.
Acela care a redat văduvei din Nain pe unicul ei fiu și care, în agonia Sa pe
cruce, și-a amintit de mama Sa este mișcat și astăzi de durerea mamei. În orice
suferință și orice nevoie, El va da ajutor și mângâiere. Să vină dar
mamele cu greutățile lor la Iisus! Vor găsi har îndestulător ca să le ajute la
creșterea copiilor. Porțile sunt deschise pentru oricare mamă care vrea să-și
depună poverile la picioarele Mântuitorului. Acela care a zis: „Lăsați
copilașii să vină la Mine și nu-i opriți” le invită fără încetare pe mame să-i
aducă pe copilașii lor să fie binecuvântați de El. Până și copilul din brațele
mamei poate să locuiască la umbra Celui Atotputernic, prin credința mamei care
se roagă. Ioan Botezătorul a fost plin de Duhul Sfânt chiar de la naștere. Dacă
trăim în comuniune cu Dumnezeu, și noi putem aștepta ca Duhul Sfânt să-i
modeleze pe micuții noștri chiar din primele clipe. În copiii aduși la El,
Iisus vedea bărbați și femei ce urmau să fie moștenitori ai harului Său și
supuși ai Împărăției Sale, dintre care unii aveau să devină martiri pentru
Numele Său. El știa că acești copii urmau să-L asculte și să-L primească
drept Mântuitor al lor mult mai repede decât persoanele adulte, dintre care
mulți erau înțelepți în felul lumii și cu inima împietrită. În învățăturile
Sale, S-a coborât până la nivelul lor. El, Domnul Cerului, nu a socotit ca un
lucru neînsemnat să răspundă la întrebările lor și să simplifice învățăturile
Lui importante, pentru a fi înțelese de mintea lor de copii. El a pus în inima
lor semințele adevărului, care urmau să răsară peste mulți ani și să aducă
roade pentru viața veșnică. Este adevărat și azi faptul că cei mai receptivi
la învățăturile Evangheliei sunt copiii; inima lor este deschisă față de
influențele divine și este în stare să rețină învățăturile primite. Și copiii
mici pot să fie creștini și să aibă o experiență potrivită cu vârsta lor. Ei au
nevoie să fie educați în lucrurile spirituale și părinții ar trebui să îi
ajute, prin orice mijloc, pentru ca să-și formeze caracterul după asemănarea
lui Hristos. Tații și mamele ar trebui să privească la copiii lor ca la
cei mai tineri membri ai familiei Domnului, încredințați lor spre a-i pregăti
pentru Cer. Învățăturile pe care noi înșine le primim de la Hristos trebuie să
le dăm copiilor noștri, așa cum pot înțelege mințile lor tinere, dezvăluindu-le
puțin câte puțin din frumusețea principiilor Cerului. În felul acesta căminul
creștin devine o școală, în care părinții au rolul de suplinitori, în timp ce
Hristos este Învățătorul. Atunci când mama îi învață pe copii s-o asculte
pentru că o iubesc, ea îi învață prima lecție din viața de creștin. Iubirea
mamei față de copil reprezintă iubirea lui Hristos și cei mici, care se încred
în mama lor și ascultă de ea, învață să asculte de Mântuitorul și să se
încreadă în El. Părinți, pentru creșterea copiilor voștri, studiați
învățăturile pe care Dumnezeu le-a dat în natură! Dacă ați vrea să cultivați o
garoafă, un trandafir sau un crin, cum ați proceda? Întrebați-l pe grădinar cum
face el să crească așa de frumos fiecare ramură și fiecare frunză, ca să se
dezvolte în simetrie și frumusețe. El vă va spune că nu prin atingeri aspre sau
prin eforturi violente, deoarece acestea ar frânge lăstarele delicate, ci prin
mici atenții, des repetate. El a umezit pământul și a ferit planta în creștere
de vânturile puternice și de arșița soarelui și Dumnezeu a făcut-o să
înflorească și să crească în mare frumusețe. În purtarea față de copii, urmați
metoda grădinarului. Prin atingeri delicate, ajutându-i cu iubire, căutați să
modelați caracterele lor după modelul caracterului lui Hristos. Când le-a
spus ucenicilor să nu-i împiedice pe copii să vină la El, Iisus Se adresa
ucenicilor din toate veacurile: slujbașilor bisericii, predicatorilor,
îngrijitorilor și tuturor creștinilor. Iisus îi atrage pe copii la Sine și ne
îndeamnă: „Lăsați-i să vină”, ca și cum ar zice: Ei ar veni dacă nu i-ați
împiedica voi! Lucrătorul creștin poate fi un slujitor al lui Hristos care să-i
atragă pe copii la Mântuitorul. Prin înțelepciune și tact, el le poate da curaj
și nădejde iar prin harul lui Hristos îi poate vedea transformați în caracter,
așa încât să se poată spune despre ei: „A unora ca aceștia este Împărăția lui
Dumnezeu”!
56 -
„Îți mai lipsește un lucru”:.
„Tocmai
când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om, care a îngenuncheat
în fața Lui și L-a întrebat: Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața
veșnică?” Tânărul care pusese această întrebare era un conducător. Avea
multe avuții și deținea o poziție de răspundere. El văzuse iubirea manifestată
de Hristos față de copiii aduși la El, văzuse cât de duios îi primise, cum îi
luase în brațe și inima lui se aprinse de iubire pentru Mântuitorul. El simțea
dorința de a fi ucenicul Lui. Fusese mișcat atât de adânc, încât, atunci când
Iisus era gata să pornească la drum, a alergat la El și, îngenunchind la
picioarele Lui, a pus, cu sinceritate și stăruință, întrebarea aceasta atât de
însemnată pentru sufletul său și pentru sufletul oricărei ființe omenești:
„Bunule Învățător, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața
veșnică?” „Pentru ce Mă numești bun?” i-a zis Hristos. „Nimeni nu este bun
decât Unul singur: Dumnezeu.” Iisus dorea să încerce sinceritatea tânărului și
să afle de la el în ce chip Îl socotea bun. Își dădea el seama că Acela cu care
vorbea era Fiul lui Dumnezeu? Care era adevăratul sentiment al inimii
lui? Conducătorul acesta punea foarte mare preț pe propria neprihănire. El
nu se gândea că într-adevăr i-ar lipsi ceva, dar tot nu era pe deplin mulțumit.
El simțea că mai lipsește ceva. Nu s-ar fi putut ca Iisus să-l binecuvânteze și
pe el cum îi binecuvântase pe copii și să satisfacă lipsa din sufletul
său? Ca răspuns la această întrebare, Iisus i-a spus că, dacă dorește să
aibă viață veșnică, trebuie să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Și El a citat
câteva din poruncile care arătau omului datoria față de semenii lui.
Răspunsul conducătorului a fost hotărât: „Toate aceste lucruri le-am păzit cu
grijă din tinerețea mea; ce-mi mai lipsește?” Hristos a privit fața
tânărului, parcă citindu-i viața și cercetându-i caracterul. L-a iubit și a
dorit să-i dea pacea, harul și bucuria care puteau să-i schimbe cu totul
caracterul. „Îți lipsește un lucru”, a zis El; „du-te de vinde tot ce ai, dă la
săraci și vei avea o comoară în Cer. Apoi vino, ia-ți crucea și
urmează-Mă.” Hristos era atras către acest tânăr. El știa că este sincer
în afirmația lui: „Toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinerețea
mea”. Mântuitorul dorea să-i ofere acea putere de discernământ care să-l facă
în stare să-și vadă nevoia de consacrare a inimii și de bunătate creștină.
Dorea mult să vadă în el o inimă umilă și zdrobită, conștientă că iubirea cea
mai mare I se cuvine lui Dumnezeu, să-l vadă ascunzându-și lipsa în desăvârșirea
lui Hristos. Iisus a văzut în acest tânăr conducător, dacă devenea
conlucrător cu El în lucrarea de mântuire, exact ajutorul de care avea nevoie.
Dacă s-ar fi așezat sub călăuzirea lui Hristos, ar fi devenit o putere spre
bine. Într-o mare măsură, conducătorul ar fi putut să-L reprezinte pe Hristos;
deoarece avea însușiri care, dacă s-ar fi unit cu Mântuitorul, l-ar fi făcut în
stare să devină o forță divină între oameni. Privind la caracterul lui, Hristos
l-a iubit. În inima conducătorului, s-a trezit iubirea pentru Hristos, căci
iubirea dă naștere la iubire. Iisus dorea să-l vadă un împreună-lucrător cu El.
El dorea să-l facă să-I semene, o oglindă care să reflecte chipul lui Dumnezeu.
El dorea să dezvolte partea bună a caracterului acestui om și s-o sfințească
pentru servirea Domnului. Dacă s-ar fi predat lui Hristos, tânărul conducător
ar fi crescut în atmosfera prezenței Sale. Dacă ar fi ales partea aceasta, cât
de deosebit ar fi fost viitorul lui! „Un lucru îți lipsește”, a zis Iisus.
„Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, și vei
avea o comoară în Cer. Apoi vino și urmează-Mă.” Hristos a citit în inima
fruntașului. Numai un lucru îi lipsea, dar acesta era un principiu vital. El
avea nevoie de iubirea lui Dumnezeu în suflet. Dacă golul acesta nu era umplut,
era fatal pentru el; întreaga lui ființă avea să se schimbe în rău. Prin
îngăduință, egoismul s-ar fi întărit. Dar, ca să primească iubirea lui
Dumnezeu, trebuia să renunțe la iubirea de sine. Hristos l-a pus la încercare
pe acest om. L-a invitat să aleagă între slava pământească și comorile cerești.
Comoara cerească îi era asigurată, dacă Îl urma pe Hristos. Dar eul trebuia
înfrânt; voința sa trebuia pusă sub conducerea lui Hristos. Însăși sfințenia
lui Dumnezeu îi era oferită tânărului conducător. El avea privilegiul să
devină un fiu al lui Dumnezeu și împreună-moștenitor cu Hristos la comoara
cerească. Dar trebuia să-și ia crucea și să-L urmeze pe Mântuitorul pe cărarea
lepădării de sine. Cuvintele lui Hristos erau echivalente cu această
invitație: „Alegeți astăzi cui vreți să slujiți.” (Iosua 24, 15.). Alegerea era
lăsată pe seama lui. Iisus dorea cu ardoare convertirea lui. El îi arătase
punctul slab din caracter și cu profund interes urmărea problema, în timp ce
tânărul gândea asupra problemei. Dacă se hotăra să-L urmeze pe Hristos, trebuia
să asculte în totul de cuvintele Lui. Trebuia să părăsească planurile sale
ambițioase. Cu câtă nerăbdare, cu câtă îngrijorare privea Mântuitorul la tânăr,
nădăjduind că va da curs invitației Duhului lui Dumnezeu. Fruntașul a
înțeles repede tot ce cuprindeau cuvintele lui Hristos și s-a întristat. Dacă
și-ar fi dat seama de valoarea darului oferit, în grabă s-ar fi numărat printre
cei care-L urmau pe Hristos. El era un membru al onoratului consiliu al
iudeilor și Satana îl ispitea cu posibilități atrăgătoare pentru viitor. El
dorea comoara cerească, dar în același timp dorea și avantajele trecătoare, pe
care le putea aduce bogăția. Îi părea rău că există asemenea situații; dorea
viață veșnică, dar nu era dispus la sacrificiu. Prețul vieții veșnice i se
părea prea mare și a plecat plin de întristare, „deoarece avea multe
bogății”. Pretenția lui că păzise Legea lui Dumnezeu era o amăgire. El
dovedise că avuțiile erau idolul lui. El nu putea să țină poruncile lui
Dumnezeu, câtă vreme lumea avea locul cel dintâi în inima lui. Iubea mai mult
darurile lui Dumnezeu decât pe Dătător. Hristos îi dăruise tânărului comuniunea
cu Sine. „Urmează-Mă”, a spus El. Dar Mântuitorul nu valora pentru el atât cât
valora numele pe care îl avea între oameni sau avuțiile lui. Să renunțe la
comoara pământească, vizibilă, pentru comoara cerească, nevăzută, era un risc
prea mare. El a refuzat darul vieții veșnice și a plecat; de aici înainte,
lumea avea să pună cu totul stăpânire pe el. Mii de oameni trec prin
aceleași experiențe, având de ales între Hristos și lume; și mulți aleg lumea.
Asemenea tânărului fruntaș, ei se îndepărtează de Mântuitorul, zicând în inima
lor: „Nu vreau ca Omul acesta să-mi fie conducător”. Purtarea lui Hristos
față de acest tânăr este o pildă pentru noi. Dumnezeu ne-a dat o regulă de
purtare, pe care trebuie s-o urmeze fiecare slujitor al Lui. Este vorba de
ascultarea de Legea Sa și nu numai de o ascultare legalistă, ci de o ascultare
care pătrunde în viață și este ilustrată în caracter. Dumnezeu a prezentat
caracterul Său ca model pentru toți cei care vor să devină supuși ai Împărăției
Sale. Numai cei care vor deveni conlucrători cu Hristos, numai cei care vor
zice: „Doamne, tot ce am și tot ce sunt este al Tău”, numai aceia vor fi
recunoscuți ca fii și fiice ale lui Dumnezeu. Toți trebuie să-și dea seama ce
înseamnă a dori Cerul și totuși să renunțe la el din cauza condițiilor puse.
Gândiți-vă ce înseamnă a zice „nu” lui Hristos. Fruntașul a zis: „Nu, nu pot
să-ți dau totul”. Spunem și noi la fel? Mântuitorul Se oferă să împartă cu noi
lucrarea pe care Dumnezeu ne-a dat-o să o facem. El ne pune la dispoziție toate
mijloacele date nouă de Dumnezeu, pentru a duce mai departe lucrarea Sa în
lume. Numai în felul acesta ne putem mântui. Acelora care, asemenea tânărului
conducător, sunt în posturi de încredere și au averi mari, li se va părea poate
un sacrificiu prea mare să părăsească totul pentru a-L urma pe Hristos. Dar
aceasta este regula de purtare pentru toți cei care doresc să devină ucenici ai
Săi. Nu se primește nimic altceva decât ascultarea. Predarea de sine este
miezul învățăturilor lui Hristos. Adesea, ni se pare că ne este impusă într-un
limbaj care pare poruncitor, pentru că nu există altă cale de a-l salva pe om,
decât de a îndepărta lucrurile care, dacă ar fi cultivate, ar duce la
degradarea întregii ființe. Când urmașii lui Hristos înapoiază Domnului ce
este al Lui, ei adună o comoară care li se va da când vor auzi cuvintele:
„Bine, rob bun și credincios ... intră în bucuria stăpânului tău”. „Care pentru
bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade
la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (Matei 25, 23; Evrei 12,
2.). Bucuria de a vedea oameni mântuiți, salvați pentru veșnicie, este răsplata
tuturor acelora care pășesc pe urmele Aceluia care a zis: „Urmează-Mă”.
57 - „Lazăre, vino
afară!”.
Lazăr
din Betania era unul dintre cei mai statornici ucenici ai lui Hristos. De la
prima lor întâlnire, credința lui în Hristos fusese puternică, iubirea pentru
El era profundă și el era foarte iubit de Mântuitorul. Pentru Lazăr a și fost
săvârșită cea mai mare minune a lui Hristos. Mântuitorul i-a binecuvântat pe
toți cei care au căutat ajutorul Său; El iubește toată familia omenească, dar
față de unii este legat prin legături deosebite. Inima Lui era prinsă într-o
puternică legătură de iubire față de familia din Betania și pentru unul dintre
ei a fost făcută cea mai minunată lucrare. În casa lui Lazăr, Iisus găsise
de multe ori odihnă. Mântuitorul nu avea o casă proprie; El depindea de
ospitalitatea prietenilor și ucenicilor Săi și adesea, când era obosit, însetat
după o părtășie omenească sinceră, El găsea adăpost în familia aceasta pașnică,
departe de bănuielile și invidia fariseilor mânioși. Aici găsea o primire
sinceră și o prietenie curată și sfântă. Aici putea să vorbească simplu și
liber, știind că vorbele Lui erau înțelese și păstrate ca o
comoară. Mântuitorul prețuia o casă liniștită și niște ascultători
interesați. El avea nevoie de duioșia, curtenia și iubirea oamenilor. Cei care
primeau învățătura cerească, pe care El era gata să o dea, erau mult
binecuvântați. În timp ce mulțimile Îl urmau pe Hristos prin câmpiile
întinse, El le dezvăluia frumusețile lumii naturale. Căuta să deschidă ochii
minții lor, ca să poată vedea cum mâna lui Dumnezeu susține lumea. Pentru ca
oamenii să aprecieze bunătatea și îndurarea lui Dumnezeu, El atrăgea atenția
ascultătorilor Săi la roua delicată, la picurarea liniștită a ploii și la
lumina strălucitoare a soarelui, care erau date deopotrivă și celor buni, și
celor răi. El dorea ca oamenii să-și dea seama pe deplin de grija pe care
Dumnezeu o arăta față de ființele omenești create de El. Dar mulțimile nu se grăbeau
să asculte; și în familia din Betania, Hristos găsea odihnă de lupta obositoare
a vieții publice. Aici, în fața unor ascultători înțelegători, El dezvăluia
măreția Providenței. În aceste întrevederi particulare, El desfășura în fața
ascultătorilor Săi lucrurile acelea pe care nu putea să le spună mulțimii
amestecate. Prietenilor Săi nu trebuia să le vorbească în parabole. În
timp ce Hristos dădea aceste învățături minunate, Maria stătea la picioarele
Lui, ca o ascultătoare respectuoasă și devotată. Odată, Marta, foarte ocupată
cu pregătirea mesei, a mers la Hristos, zicând: „Doamne, nu-ți pasă că sora mea
m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute”. Aceasta s-a întâmplat cu
ocazia primei vizite a lui Hristos în Betania. Mântuitorul și ucenicii făcuseră
o călătorie obositoare pe jos, de la Ierihon. Marta voia să se îngrijească de
ei și, în frământarea ei, ea uitase să se poarte delicat față de Oaspete. Iisus
i-a răspuns în cuvinte blânde și pline de răbdare: „Marto, Marto, pentru multe
lucruri te îngrijești și te frămânți tu, dar un singur lucru trebuiește: Maria
și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua”. Maria își îmbogățea mintea cu
prețioasele cuvinte care curgeau de pe buzele Mântuitorului, cuvinte care
pentru ea erau mai de preț decât cele mai scumpe bijuterii. Acel „singur
lucru” care îi era necesar Martei era un spirit liniștit, de devoțiune, o mai
mare preocupare pentru cunoștințele privitoare la viața veșnică și
binecuvântările necesare pentru creșterea spirituală. Ea avea nevoie de mai
puțină preocupare pentru cele trecătoare și mai multă pentru cele care rămân
veșnic. Iisus voia să-i învețe pe copiii Săi să prindă orice ocazie de a
câștiga acea cunoștință care-i face înțelepți spre mântuire. Cauza lui Hristos
are nevoie de lucrători pricepuți și energici. Cei asemenea Martei, cu zelul
lor pentru lucrarea religioasă, au un câmp întins în fața lor. Dar ei trebuie
să stea mai întâi cu Maria, la picioarele lui Iisus. Sârguința, promptitudinea
și energia trebuie să fie sfințite prin harul lui Hristos și atunci viața va fi
o putere neînfrântă spre bine. Întristarea a intrat în casa pașnică în
care Se odihnea Iisus. Lazăr s-a îmbolnăvit dintr-o dată și surorile lui au
trimis la Mântuitorul să-I spună: „Doamne, iată că acela pe care-l iubești
este bolnav”. Ele au văzut gravitatea bolii fratelui lor, dar știau că Hristos
Se dovedise în stare să vindece tot felul de boli. Credeau că El va simți
împreună cu ele în durere, de aceea n-au stăruit ca El să vină numaidecât, ci
au trimis numai vestea care arăta cât de mult se încredeau în El: „Acela pe
care-l iubești este bolnav”. Ele credeau că Domnul va răspunde îndată la
înștiințarea lor și că va veni în cel mai scurt timp la Betania. Pline de
nerăbdare, așteptau vești de la Iisus. Câtă vreme scânteia de viață mai era
încă vie în fratele lor, ele s-au rugat și au tot așteptat venirea lui Iisus.
Dar trimisul s-a întors fără El. Totuși, a adus mesajul: „Boala aceasta nu este
spre moarte”, și ele s-au agățat de nădejdea că Lazăr va trăi. Cu duioșie, au încercat
să-i spună cuvinte de mângâiere și încurajare suferindului aproape inconștient.
Când Lazăr a murit, ele au fost amar dezamăgite; dar au simțit harul întăritor
al lui Hristos, și acesta le-a ferit să gândească rău despre
Mântuitorul. Când Iisus a auzit înștiințarea, ucenicii au avut impresia că
El a primit-o cu răceală. N-a manifestat întristarea la care se așteptau.
Privind la ei, El a zis: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui
Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea”. Timp de două
zile, a rămas acolo unde Se afla. Întârzierea aceasta era o taină pentru
ucenici. Ce mângâiere ar fi fost prezența Lui pentru familia întristată!
gândeau ei. Marea Lui iubire pentru familia din Betania era bine cunoscută de
ucenici și ei erau surprinși că nu a răspuns imediat la vestea tristă: „Acela
pe care-l iubești este bolnav”. În timpul celor două zile, părea că
Hristos nici nu Se mai gândea la vestea adusă, deoarece nu vorbea despre Lazăr.
Ucenicii s-au gândit la Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul lui Iisus. Ei se
miraseră că Iisus, care avea atât de mare putere de a săvârși minuni, îngăduise
ca Ioan să zacă în închisoare și să moară de o moarte năprasnică. Dacă avea o
astfel de putere, pentru ce nu salvase Hristos viața lui Ioan? Deseori fariseii
puseseră întrebarea aceasta, ca să aducă un argument de necombătut împotriva
susținerii lui Hristos că El este Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul îi avertizase
pe ucenici că vor avea de suferit încercări, pierderi și persecuții. Îi va uita
El oare și pe ei în vreme de încercare? Unii se întrebau dacă nu cumva s-au
înșelat în ce privește misiunea Lui. Toți erau profund tulburați. După o
așteptare de două zile, Iisus le-a spus ucenicilor: „Haidem să ne întoarcem în
Iudea”. Ucenicii se întrebau de ce așteptase două zile, dacă și așa urma să
meargă în Iudea. Dar îngrijorarea pentru Iisus și chiar pentru ei îi
frământa mai mult. În hotărârea luată de El acum, ei nu vedeau decât primejdia
care îi pândea. „Învățătorule”, au zis ei, „acum de curând căutau iudeii să Te
ucidă cu pietre, și Te întorci în Iudea?” Iisus a răspuns: „Nu sunt
douăsprezece ceasuri în zi?” Eu sunt sub conducerea Tatălui Meu; câtă vreme fac
voia Lui, viața Mea este în siguranță. Cele douăsprezece ore ale zilei Mele
încă nu s-au sfârșit. Am trecut în ultima parte a zilei, dar cât mai rămâne
ceva, Mă aflu în siguranță. „Dacă umblă cineva ziua”, a spus El mai
departe, „nu se poticnește, pentru că vede lumina lumii acesteia.” Acela care
face voia lui Dumnezeu, care umblă pe drumurile prescrise de Dumnezeu, nu poate
să se împiedice și să cadă. Lumina, Duhul călăuzitor al lui Dumnezeu, îi dă o
clară înțelegere a datoriei sale și-l călăuzește pe drumul cel drept până la
capătul lucrării sale. „Dar dacă umblă noaptea, se poticnește, pentru că n-are
lumină în el.” Acela care merge pe o cărare aleasă de el și unde nu l-a chemat
Dumnezeu se va poticni. Pentru el, ziua se schimbă în noapte și, oriunde s-ar
afla, nu este sigur. „După aceste vorbe le-a zis: Lazăr, prietenul nostru,
doarme; dar Mă duc să-l trezesc din somn.” „Lazăr, prietenul nostru, doarme.”
Cât de mișcătoare sunt cuvintele acestea! Ce pline de simpatie! Cu gândul la
Ierusalim, ucenicii aproape uitaseră de familia îndurerată din Betania. Dar
Hristos nu uitase. Ucenicii s-au simțit mustrați. Fuseseră dezamăgiți pentru că
Hristos nu răspunsese mai grabnic la înștiințare. Fuseseră ispitiți să creadă
că El n-avea acea călduroasă iubire pentru Lazăr și surorile lui cum crezuseră
ei, căci altfel S-ar fi grăbit să meargă cu cel care adusese vestea. Dar
cuvintele: „Lazăr, prietenul nostru, doarme” au trezit în mintea lor sentimente
mai bune. Erau convinși că Hristos nu-i uitase pe prietenii Lui în
suferință. „Ucenicii I-au zis: Doamne, dacă doarme, are să se facă bine.
Iisus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbește despre odihna
căpătată prin somn.” Atunci Iisus le-a spus pe față: „Lazăr a murit. Și Mă
bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeți. Dar acum haidem să mergem
la el”. Toma nu vedea pentru Învățătorul lui nimic altceva decât că-L aștepta
moartea, dacă Se ducea în Iudea, dar el și-a făcut curaj și le-a spus
celorlalți ucenici: „Haidem să mergem și noi să murim cu El!” El știa cât de
mult Îl urau iudeii pe Hristos. Ucenicii s-au mirat de cuvintele lui Hristos, când
a zis: „Lazăr a murit, și Mă bucur că n-am fost acolo”. După propria alegere
stătuse Mântuitorul departe de familia prietenilor în suferință? Aparent,
Maria, Marta și muribundul Lazăr fuseseră lăsați singuri. Dar nu erau singuri.
Hristos a urmărit toată scena și, după moartea lui Lazăr, surorile întristate
au fost susținute de harul Său. Iisus a fost martor la întristarea inimilor
lor, când fratele lor se lupta cu vrăjmașul cel puternic, moartea. El a simțit
toată durerea lor grozavă, când le-a spus ucenicilor: „Lazăr a murit”. Dar
Hristos trebuia să Se mai gândească și la alții, afară de cei iubiți din
Betania; El trebuia să țină seama de educația ucenicilor. Ei trebuiau să fie
reprezentanții Lui în lume, pentru ca binecuvântarea Tatălui să-i poată cuprinde
pe toți oamenii. Pentru binele lor a îngăduit El ca Lazăr să moară. Dacă l-ar
fi vindecat de boala lui, minunea, care era cea mai puternică dovadă a naturii
Sale divine, nu s-ar fi putut săvârși. Dacă Hristos ar fi fost în camera
bolnavului, Lazăr n-ar fi murit, deoarece Satana n-ar fi avut putere asupra
lui. Moartea n-ar fi putut să-și îndrepte săgeata spre Lazăr în prezența
Dătătorului vieții. De aceea Hristos a stat departe. El a îngăduit exercitarea
puterii vrăjmașului, ca apoi să-l poată izgoni ca pe un dușman înfrânt. El a
îngăduit ca Lazăr să treacă sub stăpânirea morții; și surorile îndurerate l-au
văzut pe fratele lor pus în mormânt. Hristos știa că, atunci când ele aveau să
privească fața neînsuflețită a fratelui lor, credința în Răscumpărătorul lor
avea să fie greu încercată. Dar știa că, datorită luptei prin care treceau
acum, credința lor urma să strălucească și mai puternic. El a suferit toate
chinurile întristării pe care ele le-au îndurat. El nu-i iubea mai puțin acum
pentru că zăbovise; dar știa că, pentru ele, pentru Lazăr, pentru Sine și
pentru ucenici, urma să fie câștigată o biruință. Întârziind să meargă la
Lazăr, Hristos avea un plan de îndurare față de aceia care nu-L primiseră. El a
zăbovit pentru ca, prin învierea lui Lazăr din morți, să poată da poporului Său
încăpățânat și necredincios o nouă dovadă că El era într-adevăr „învierea și
viața”. Se cutremura la gândul că astfel nu mai era nicio nădejde pentru acest
popor, aceste sărmane și rătăcite oi ale casei lui Israel. Inima Lui era
zdrobită din cauza nepocăinței lor. În harul Său, intenționa să le mai dea o
dovadă că El era Vindecătorul, Acela care singur putea să aducă la lumină viața
și nemurirea. Aceasta trebuia să fie o dovadă pe care preoții nu o puteau
răstălmăci. Iată motivul pentru care a întârziat să meargă la Betania. Această
minune culminantă, învierea lui Lazăr, trebuia să pună sigiliul lui Dumnezeu
asupra lucrării și afirmațiilor Sale cu privire la originea Sa divină. În
călătoria Sa către Betania, după obiceiul Său, Iisus i-a ajutat pe cei bolnavi
și pe cei lipsiți. Apropiindu-Se de oraș, a trimis la surori un mesager cu
vestea sosirii Lui. Hristos n-a intrat îndată în casă, ci S-a oprit într-un loc
retras, de lângă drum. Marile ceremonii pe care iudeii obișnuiau să le
îndeplinească la moartea prietenilor și rudelor nu se potriveau cu Duhul lui
Hristos. El a auzit vaietele bocitorilor plătiți și nu dorea să le întâlnească
pe surori în mijlocul zgomotului. Printre prietenii care luau parte la doliu
erau și rude ale familiei, dintre care unii dețineau posturi de răspundere în
Ierusalim. Printre aceștia, erau chiar vrăjmași foarte înverșunați ai lui
Hristos. El le cunoștea planurile și de aceea nu S-a făcut îndată
cunoscut. Vestea i-a fost dusă Martei atât de tainic, încât ceilalți din
încăpere n-au știut. Stăpânită de durere, Maria n-a auzit nimic. Ridicându-se
îndată, Marta s-a dus să-L întâmpine pe Domnul ei, dar Maria, crezând că merge
la locul unde era înmormântat Lazăr, a rămas acolo unde se afla fără a mai
spune ceva. Marta a mers grăbită să-L întâmpine pe Iisus, având inima
frământată de emoții contradictorii. Pe fața Lui expresivă, a citit aceeași
duioșie și iubire ca și mai înainte. Încrederea ei în El era nezdruncinată, dar
se gândea la preaiubitul ei frate, pe care-l iubise și Iisus. Cu mare durere în
inimă pentru faptul că Hristos nu venise mai înainte, totuși cu nădejdea că și
acum putea să facă ceva pentru mângâierea lor, ea a zis: „Doamne, dacă ai fi
fost aici, n-ar fi murit fratele meu”. Iarăși și iarăși repetaseră surorile
aceste cuvinte, printre strigătele bocitorilor. Cu milă omenească și
dumnezeiască, Iisus a privit fața ei întristată și îngrijorată. Marta nu
dorea să povestească cele petrecute; totul era adunat în aceste cuvinte
mișcătoare: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu”. Dar,
privind fața Sa plină de iubire, a adăugat: „Dar și acum, știu că orice vei
cere de la Dumnezeu, Îți va da Dumnezeu”. Iisus i-a îmbărbătat credința,
zicând: „Fratele tău va învia”. Răspunsul Lui nu urmărea să-i dea speranța unei
schimbări apropiate. El a dus gândurile Martei dincolo de apropiata înviere a
fratelui ei și le-a ațintit asupra învierii drepților. A făcut lucrul acesta
pentru ca ea să vadă în învierea lui Lazăr o garanție pentru învierea tuturor
neprihăniților morți și o asigurare că lucrul acesta se va face prin puterea
Mântuitorului. Marta a răspuns: „Știu că va învia la înviere, în ziua de
apoi”. Căutând să dea și mai departe o bună îndrumare credinței ei, Iisus
a zis: „Eu sunt învierea și viața”. În Hristos este viața originară,
neîmprumutată, pe care o are prin Sine Însuși. „Cine are pe Fiul are viață.” (1
Ioan 5, 12.). Dumnezeirea lui Hristos este o asigurare pentru cel credincios că
va avea viața veșnică. „Cine crede în Mine”, a zis Iisus, „chiar dacă ar fi
murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri niciodată.
Crezi lucrul acesta?” La cuvintele Mântuitorului: „Crezi lucrul acesta?”, Marta
răspunse: „Da, Doamne, cred că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care
trebuia să vină în lume!” Ea nu înțelesese toată însemnătatea cuvintelor lui
Hristos, dar și-a mărturisit credința în divinitatea Lui și încrederea că El
putea să facă tot ce dorea. „După ce a spus aceste vorbe, s-a dus și a
chemat în taină pe sora sa, Maria, și i-a zis: A venit Învățătorul și te
cheamă.” Ea a spus lucrul acesta cât mai discret, deoarece preoții și
conducătorii erau pregătiți să pună mâna pe Iisus, când li s-ar fi oferit
ocazia. Strigătele bocitorilor au făcut ca să nu fie auzite cuvintele ei. Aflând
vestea aceasta, Maria s-a ridicat în grabă și, cu nerăbdarea zugrăvită pe față,
a părăsit camera. Crezând că s-a dus la mormânt să plângă, bocitorii au
urmat-o. Când ea a ajuns la locul unde aștepta Iisus, a îngenuncheat la
picioarele Lui și a spus cu buzele tremurânde: „Doamne, dacă ai fi fost aici,
n-ar fi murit fratele meu”. Plânsetul bocitorilor o tulburau, deoarece ea ar fi
dorit să vorbească în liniște câteva cuvinte cu Iisus. Dar cunoștea invidia și
pizma unora dintre cei de față împotriva lui Hristos și lucrul acesta o
împiedica să-și exprime durerea. „Iisus, când a văzut-o plângând, pe ea și
pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui și S-a tulburat.” El
citea inimile celor adunați. Vedea la mulți că ceea ce trece drept durere era numai
fățărnicie. Știa că unii dintre cei de față, care acum dovedeau o fățarnică
întristare, vor plănui în curând să omoare nu numai pe puternicul Făcător de
minuni, dar și pe cel care trebuia să fie înviat din morți. Hristos ar fi putut
să le smulgă haina de pretinsă întristare. Dar și-a înfrânat indignarea
îndreptățită. Cuvintele pe care le-ar fi putut spune, pe bună dreptate, nu le-a
rostit din cauza celor iubiți, îngenuncheați la picioarele Lui cu întristare,
care credeau cu adevărat în El. „Unde l-ați pus?” a întrebat El. „Doamne”,
I-au răspuns ei, „vino și vezi.” Au pornit împreună spre mormânt. Era o scenă
plină de jale. Lazăr fusese foarte iubit și surorile lui plângeau pentru el cu
inima zdrobită, pe când cei care îi fuseseră prieteni își amestecau lacrimile
cu ale surorilor îndurerate. Din cauza suferinței omenești și văzând că
prietenii îl plângeau pe mort în timp ce Mântuitorul lumii era lângă ei, „Iisus
plângea”. Deși era Fiul lui Dumnezeu, El luase totuși natura omenească și era
mișcat de durerea oamenilor. Inima Lui duioasă și miloasă este totdeauna
mișcată de iubire față de cel aflat în suferință. El plânge cu cei ce plâng și
Se bucură cu cei care se bucură. Dar Iisus nu a plâns numai din cauza
simpatiei Lui față de Maria și Marta. În lacrimile Sale era o întristare tot
așa de adâncă față de întristarea omenească, pe cât este Cerul de înalt față de
Pământ. Hristos nu plângea pentru Lazăr, căci El era gata să-l cheme afară din
mormânt. El plângea pentru că mulți dintre cei care plângeau acum pentru Lazăr
urmau să plănuiască în curând moartea Lui, a Aceluia care era învierea și
viața. Dar cât de neînstare erau iudeii necredincioși să înțeleagă ce însemnau
lacrimile Lui! Câțiva, care nu puteau să vadă decât partea din afară a
scenei din fața lor drept cauză a întristării Lui, au spus în șoaptă: „Iată cât
de mult îl iubea”. Alții, căutând să arunce sămânța îndoielii în inima celor
prezenți, au spus în batjocură: „El, care a deschis ochii orbului, nu putea
face ca nici omul acesta să nu moară?” Dacă Hristos ar fi putut să-l salveze pe
Lazăr, atunci de ce a îngăduit să moară? Cu ochi profetic, Hristos a văzut
vrăjmășia fariseilor și a saducheilor. Știa că ei plănuiesc să-L omoare. Știa
că unii dintre aceia care se arătau acum pe dinafară atât de iubitori își vor
închide curând ușa nădejdii și porțile cetății lui Dumnezeu. Umilirea și
crucificarea Sa, care urmau să aibă loc în curând, aveau să ducă la distrugerea
Ierusalimului și atunci nimeni nu mai avea să bocească pe cei morți. Pedeapsa
care trebuia să vină asupra Ierusalimului se zugrăvea foarte limpede în fața
Sa. El vedea Ierusalimul înconjurat de legiunile romane. Știa că mulți dintre
cei care plângeau acum pentru Lazăr urmau să moară în timpul asedierii cetății,
și pentru moartea lor nu mai era nădejde. Iisus plângea nu numai din cauza
scenei din fața Sa. Îl apăsa povara durerii veacurilor. El vedea grozavele
urmări ale călcării Legii lui Dumnezeu. Vedea că în istoria lumii, începând cu
moartea lui Abel, lupta dintre bine și rău nu încetase nici o clipă. Privind
prin anii ce urmau să vină, vedea suferința și întristarea, lacrimile și
moartea care trebuiau să fie partea oamenilor. Inima Lui era străpunsă de
durerea întregului neam omenesc din toate veacurile și din toată părțile.
Durerile neamului păcătos apăsau greu asupra sufletului Său și, în timp ce
dorea să aline toate suferințele lor, ochii Săi erau plini de
lacrimi. „Iisus S-a înfiorat din nou în Sine și S-a dus la mormânt.” Lazăr
fusese așezat într-o peșteră, în stâncă, și o piatră grea era așezată la
intrare. „Dați piatra la o parte”, a zis Hristos. Crezând că dorește numai să
vadă mortul, Marta s-a opus, spunând că trupul fusese înmormântat de patru zile
și intrase deja în descompunere. Declarația aceasta, dată înainte de învierea
lui Lazăr, nu le mai îngăduia vrăjmașilor lui Hristos să spună că totul nu
fusese decât o înșelăciune. Mai înainte, fariseii își spuseseră feluritele lor
păreri cu privire la atât de minunata descoperire a puterii lui Dumnezeu. Când
o readusese la viață pe fiica lui Iair, Hristos spusese: „Fata n-a murit, ci
doarme.” (Marcu 5, 39.). Întrucât ea fusese bolnavă numai un scurt timp și
fusese înviată imediat după moarte, fariseii declaraseră că fata nu fusese
moartă, pentru că Hristos Însuși spusese că ea numai doarme. Ei încercaseră să
arate că Hristos nu putea să vindece boala, că ceea ce se spunea despre
minunile Lui era numai o poveste. Dar, în cazul acesta, nimeni nu putea să
susțină că Lazăr nu era mort. Când Domnul este gata să facă un lucru,
Satana ridică pe cineva care să se opună. „Dați piatra la o parte”, a spus
Hristos. Pe cât este cu putință, pregătiți calea pentru lucrarea Mea. Dar
natura hotărâtă și ambițioasă a Martei s-a arătat și acum. Ea nu voia ca trupul
în descompunere să fie scos la lumină. Inima omenească este greoaie în a
înțelege cuvintele lui Hristos și credința Martei nu prinsese adevăratul
înțeles al făgăduinței Lui. Hristos a mustrat-o pe Marta, dar cuvintele
Lui erau rostite cu cea mai mare duioșie: „Nu ți-am spus că, dacă vei crede,
vei vedea Slava lui Dumnezeu?” Pentru ce te îndoiești de puterea Mea? De ce te
împotrivești cererilor Mele? Ai cuvântul Meu. Dacă vei crede, vei vedea Slava
lui Dumnezeu. Piedicile naturale nu pot să oprească lucrarea Celui
Atotputernic. Îndoiala și necredința nu sunt umilință. Credința neclintită în
cuvântul lui Hristos - iată adevărata umilință, adevărata predare de
sine. Porunca a fost ascultată. Piatra a fost rostogolită. Totul s-a făcut
pe față și cu chibzuință. Tuturor li s-a dat ocazia să vadă că nu se practică înșelăciunea.
Corpul lui Lazăr zăcea în mormântul lui din stâncă, rece și tăcut. Strigătele
bocitorilor amuțiră. Surprinși și plini de nerăbdare, toți stăteau în jurul
mormântului, așteptând să vadă ce va urma. Hristos stătea liniștit în fața
mormântului. O sfântă solemnitate îi stăpânea pe toți cei prezenți. Hristos Se
apropie de mormânt. Înălțând privirea spre Cer, zise: „Tată, Îți mulțumesc că
M-ai ascultat”. Nu demult, vrăjmașii lui Hristos Îl acuzaseră de hulă și
luaseră pietre să dea în El, pentru că pretinsese că este Fiul
lui Dumnezeu. Îl acuzau că face minunile cu puterea lui Satana. Dar acum,
Hristos pretindea că Dumnezeu este Tatăl Său și, cu o încredere desăvârșită, Se
declara drept Fiu al lui Dumnezeu. În tot ce făcea, Hristos conlucra cu
Tatăl Său. Totdeauna El avusese grijă să dea dovadă că nu lucrează independent.
El săvârșise minunile prin credință și rugăciune. Hristos dorea ca toți să
cunoască legătura Sa cu Tatăl. „Tată”, spuse El, „Îți mulțumesc că M-ai
ascultat. Știam că totdeauna Mă asculți, dar vorbesc astfel pentru norodul care
stă împrejurul Meu, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” Aici trebuia să se dea
poporului și ucenicilor cea mai convingătoare dovadă cu privire la legătura
care există între Hristos și Dumnezeu. Trebuia să li se arate că susținerile
lui Hristos nu erau false. „După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas
tare: Lazăre, vino afară!” Glasul Lui clar și pătrunzător străbătu urechea
mortului. În timp ce vorbea, dumnezeirea străfulgeră prin natura omenească. Pe
fața Sa, luminată de Slava lui Dumnezeu, oamenii I-au văzut puterea. Fiecare
ochi era ațintit spre intrarea peșterii. Fiecare ureche era atentă să prindă și
cel mai slab sunet. Cu interes încordat și dureros, toți așteptau dovada
dumnezeirii lui Hristos, dovada care trebuia să susțină pretențiile Lui că este
Fiul lui Dumnezeu sau să stingă nădejdea pentru totdeauna. În mormântul
tăcut se făcu mișcare și cel care fusese mort apăru la intrarea peșterii.
Mișcările lui erau împiedicate de îmbrăcămintea cu care fusese înmormântat, iar
Iisus le-a spus spectatorilor înmărmuriți: „Dezlegați-l și lăsați-l să meargă”.
Fiind dezlegat, Lazăr a stat înaintea celor adunați nu ca un om ros de boală,
nu cu membrele slabe și tremurânde, ci ca un om în floarea vieții și în puterea
unei bărbății nobile. Ochii lui străluceau de inteligență și de iubire pentru
Mântuitorul lui. În adorare, el se aruncă la picioarele lui Iisus. La
început, privitorii au rămas muți de mirare. Apoi a urmat o scenă de bucurie și
recunoștință ce nu se poate exprima. Surorile l-au primit pe fratele lor înviat
ca pe un dar de la Dumnezeu și, cu lacrimi de bucurie, au izbucnit în mulțumiri
față de Mântuitorul. Dar, în timp ce fratele, surorile și prietenii se bucurau
de această întâlnire, Iisus Se retrase. Când L-au căutat pe Dătătorul vieții,
nu L-au mai găsit.
58 - Uneltirile
preoților:
Betania
era aproape de Ierusalim, așa că vestea învierii lui Lazăr a ajuns repede în
cetate. Iscoadele, care au fost de față la săvârșirea minunii, i-au informat
imediat pe conducătorii iudei de tot ce se întâmplase. A fost imediat convocată
o adunare a Sinedriului, pentru a hotărî ce era de făcut. Hristos dovedise acum
că avea putere asupra morții și mormântului. Minunea aceasta mare era dovada
culminantă, dată de Dumnezeu oamenilor, că El L-a trimis pe Fiul Său în lume
pentru mântuirea lor. Era o demonstrare a puterii divine, care era
îndestulătoare pentru a convinge orice minte stăpânită de rațiune și de o
conștiință luminată. Mulți dintre cei care fuseseră de față la învierea lui Lazăr
au ajuns să creadă în Iisus. Dar ura preoților împotriva Lui a crescut. Ei
lepădaseră toate dovezile mai mici ale dumnezeirii Lui, iar această nouă minune
îi făcea să turbeze. Mortul fusese înviat în plină lumină a zilei și în fața
unei mulțimi de martori. Cu toată iscusința lor, nu puteau să înlăture o
asemenea dovadă. Tocmai din motivul acesta vrăjmășia preoților a crescut și mai
mult. Mai mult ca oricând, acum erau hotărâți să pună capăt lucrării lui
Hristos. Saducheii, deși nu erau nici ei de partea lui Hristos, nu
fuseseră atât de înrăiți împotriva Lui ca fariseii. Ura lor nu fusese atât de
înverșunată. Dar acum s-au alarmat de-a binelea. Ei nu credeau în învierea
morților. Întemeindu-se pe o așa-numită știință, ajunseseră la concluzia că ar
fi imposibil ca un trup mort să fie readus la viață. Dar, prin câteva cuvinte
ale lui Hristos, teoria lor fusese răsturnată. Li se arătase că nu cunosc nici
Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Ei nu mai vedeau nicio posibilitate de
a îndepărta din mintea oamenilor impresia făcută de minune. Cum puteau să-i
îndepărteze pe oameni de la Acela care izbutise să jefuiască mormântul de prada
lui? S-au răspândit zvonuri mincinoase, dar minunea nu putea fi tăgăduită și nu
știau cum să nimicească urmările ei. Până acum, saducheii nu sprijiniseră
planul de a-L omorî pe Hristos. Dar, după învierea lui Lazăr, au hotărât că
numai prin moartea Lui putea să se pună odată capăt gravelor acuzații pe care
li le aducea El. Fariseii credeau în înviere și ar fi trebuit să-și dea seama
că minunea aceasta era o dovadă că Mesia Se afla în mijlocul lor. Dar ei se
împotriviseră totdeauna lucrării lui Hristos. De la început Îl urâseră, pentru
că El demascase pretențiile lor fățarnice. El dăduse la o parte mantaua
datinilor rigide, sub care își ascundeau diformitatea morală. Religia curată pe
care o propovăduia El condamna falsele lor pretenții de evlavie. Ardeau de
dorința de a se răzbuna pe El pentru mustrările Lui totdeauna întemeiate. Ei
încercau să-L provoace să spună sau să facă ceva, care să le dea ocazia de a-L
condamna. De câteva ori încercaseră să-L omoare cu pietre, dar El Se retrăsese
în liniște și Îl pierduseră din vedere. Toate minunile pe care le făcuse
în Sabat erau pentru binele celor suferinzi, dar fariseii căutaseră să-L condamne
ca pe un călcător al Sabatului. Ei au încercat să-i ridice pe irodieni
împotriva Lui. Îl acuzaseră că voia să formeze un regat rival și se sfătuiseră
cu ei cum să-L distrugă. Pentru a-i ațâța pe romani împotriva Lui, Îl acuzaseră
că vrea să le răstoarne autoritatea. Încercaseră orice mijloc pentru a-I
distruge influența pe care o avea asupra poporului. Dar, până la data aceasta,
încercările lor fuseseră zadarnice. Mulțimea, care fusese de față la faptele
Lui pline de îndurare și auzise învățăturile Lui curate și sfinte, știa că
acestea nu erau cuvintele și faptele unui călcător de Sabat sau ale unui
hulitor. Până și slujbașii trimiși de farisei fuseseră atât de impresionați de
cuvintele Lui, încât n-au putut să pună mâna pe El. În disperarea lor, iudeii
dăduseră în cele din urmă dispoziția ca, dacă un om va mărturisi credința în
Iisus, să fie dat afară din sinagogă. Prin urmare, când preoții,
conducătorii și bătrânii s-au adunat să se sfătuiască, hotărârea lor
nestrămutată a fost de a-L aduce la tăcere pe Acela care făcea lucruri atât de
extraordinare, încât toată lumea se mira. Fariseii și saducheii erau mai
uniți ca oricând. Mai înainte fuseseră dezbinați, dar acum s-au unit pentru a
sta împotriva lui Hristos. Nicodim și Iosif împiedicaseră, în consfătuirile
trecute, condamnarea lui Iisus și din cauza aceasta acum n-au mai fost chemați.
Erau de față la consiliu și alți oameni influenți care credeau în Iisus, dar
influența lor nu însemna nimic pentru fariseii plini de răutate. Cu toate
acestea, membrii consiliului nu erau toți de aceeași părere. Sinedriul nu era
la data aceea o adunare legală. Exista numai pentru că era tolerat. Unii dintre
ei se întrebau dacă era înțelept să-L condamne pe Hristos la moarte. Se temeau
că lucrul acesta va provoca o răscoală în popor și va face ca romanii să
retragă de la preoți și alte favoruri și să le ia și puterea pe care o mai
dețineau. Saducheii erau uniți în ura lor împotriva lui Hristos, dar erau
înclinați să fie prevăzători în acțiunile lor, pentru că se temeau că romanii
îi vor destitui din poziția înaltă pe care o dețineau. În consiliul
acesta, adunat pentru a plănui moartea lui Hristos, era de față Martorul care
auzise cuvintele îngâmfate ale lui Nebucadnețar, Cel care văzuse serbarea
idolatră a lui Belșațar și care fusese prezent când Hristos Se anunțase în
Nazaret ca fiind Cel Uns. Martorul acesta se străduia să-i determine acum pe
conducători să înțeleagă lucrarea pe care o făceau. Evenimentele din viața lui
Hristos apăreau atât de clar înaintea ochilor lor, încât i-au alarmat. Și-au
amintit de scena din templu, când Iisus, pe atunci un copil de doisprezece ani,
a stat în fața savanților învățători ai legii, punându-le întrebări care îi
uimiseră. Minunea săvârșită chiar atunci dădea dovadă că Iisus nu era altul
decât Fiul lui Dumnezeu. Adevăratul înțeles al Scripturilor Vechiului Testament
privitoare la Hristos le lumina mintea ca un fulger. Tulburați și neliniștiți,
conducătorii întrebau: „Ce să facem?” Consiliul era împărțit. Sub impresia
Duhului Sfânt, preoții și conducătorii nu puteau să îndepărteze convingerea că
se luptau împotriva lui Dumnezeu. Când consiliul a ajuns în culmea
tulburării, Caiafa, marele preot s-a ridicat. Caiafa era un om îngâmfat și
crud, poruncitor și intolerant. Printre rudele sale erau saducheii îngâmfați,
îndrăzneți, care nu se temeau de consecințe, plini de ambiție și cruzime,
defecte pe care și le ascundeau sub haina unei pretinse neprihăniri. Caiafa
studiase profețiile și, cu toate că nu cunoștea adevăratul lor înțeles, vorbi
cu multă autoritate și siguranță: „Voi nu știți nimic; oare nu vă gândiți că
este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, și să nu
piară tot neamul?” Chiar dacă Iisus n-ar fi vinovat, susținea marele
preot, El trebuie să fie dat la o parte. Îi tulbura pentru că atrăgea poporul
la Sine și slăbea autoritatea conducătorilor. El era numai unul singur; era mai
bine ca El să moară decât să slăbească puterea conducătorilor. Dacă oamenii își
pierdeau încrederea în conducători, puterea națională era distrusă. Caiafa
susținea că, după minunea aceasta, urmașii lui Iisus se vor ridica la răscoală.
Atunci vor veni romanii, spunea el, ne vor închide templul, ne vor desființa
legile și ne vor distruge ca popor. Ce valoare are viața unui galilean în
comparație cu viața unui popor? Dacă El stă în drumul fericirii neamului, nu
înseamnă că Îi facem un serviciu lui Dumnezeu dacă Îl dăm la o parte? Mai bine
să piară un singur om decât să fie distrus neamul. Spunând că un om ar
trebui să moară pentru popor, Caiafa dovedea că avea oarecare cunoștință despre
profeții, deși cunoștința sa era foarte limitată. Dar Ioan, raportând scena, ia
profeția și-i arată însemnătatea largă și adâncă. El zice: „Și nu numai pentru
neamul acela, ci și ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei
risipiți”. Cât de orb era îngâmfatul Caiafa, chiar atunci când recunoștea
misiunea Mântuitorului! Pe buzele lui Caiafa, adevărul acesta atât de
prețios era transformat într-o minciună. Planul susținut de el era întemeiat pe
un principiu împrumutat de la păgânism. La păgâni, conștiința obscură că unul
trebuia să moară pentru neamul omenesc dusese la aducerea de jertfe omenești,
așa că acum Caiafa propunea să-L sacrifice pe Iisus ca să salveze un popor
vinovat, nu din nelegiuirea lui, ci în nelegiuire, ca să poată continua în
păcat. Și el spera să liniștească prin acest raționament remușcările acelora
care ar fi îndrăznit să spună că până acum nu se găsise în Iisus nimic vrednic
de moarte. La consiliul acesta, vrăjmașii lui Hristos fuseseră adânc
convinși. Duhul Sfânt le impresionase mintea. Dar Satana se lupta să pună
stăpânire pe ei. El le-a adus aminte de greutățile pe care le suportaseră din
cauza lui Hristos. Cât de puțin onorase Hristos neprihănirea lor! El prezenta o
altă neprihănire, pe care trebuia să o aibă toți cei ce voiau să fie copii ai
lui Dumnezeu. Neluând în seamă formele și ceremoniile lor, El îi încurajase pe
păcătoși să meargă direct la Dumnezeu, ca la un Tată milostiv, și să-I spună ce
nevoi au. Astfel, după părerea lor, El dăduse la o parte preoția. El refuzase
să recunoască teologia școlilor rabinice. El demascase practicile rele ale
preoților și le compromisese în mod irevocabil influența. Stricase efectul
principiilor și tradițiilor lor, spunând că, în timp ce impuneau cu strictețe
legea ceremonială, ei desființau Legea lui Dumnezeu. Satana le amintea acum
toate aceste lucruri. Satana le-a șoptit că, pentru a-și menține
autoritatea, trebuie să-L omoare pe Iisus. Ei urmau sfatul acesta. Faptul că
puteau să-și piardă puterea era, credeau ei, un motiv destul de puternic pentru
a-i duce la o anumită hotărâre. Cu excepția câtorva, care nu îndrăzneau să-și
spună părerea, Sinedriul a primit cuvintele lui Caiafa ca fiind cuvintele lui
Dumnezeu. Consiliul s-a simțit ușurat; discordia a încetat. Ei s-au hotărât
să-L omoare pe Hristos la prima ocazie favorabilă. Lepădând dovada dumnezeirii
lui Iisus, preoții și conducătorii aceștia se închiseseră singuri într-un
întuneric de nepătruns. Ei ajunseseră cu totul sub influența lui Satana, care
urma să-i împingă cu grabă dincolo de pragul ruinei veșnice. Dar înșelăciunea
era de așa natură, încât erau mulțumiți de ei înșiși. Se socoteau niște
patrioți care căutau salvarea neamului. Sinedriul s-a temut totuși să ia
măsuri pripite împotriva lui Iisus, ca nu cumva poporul să fie ațâțat și crima
plănuită împotriva Lui să se întoarcă asupra lor. Din cauza aceasta, consiliul
a amânat executarea sentinței pronunțate. Mântuitorul a înțeles uneltirea
preoților. El știa că voiau să-L îndepărteze și că planul lor trebuia să se
împlinească în curând. Dar nu era partea Lui să grăbească criza, așa că S-a
retras din locul acela, luându-i și pe ucenici cu El. Astfel, prin pilda Sa, El
a întărit învățătura pe care o dăduse ucenicilor: „Când vă vor prigoni într-o
cetate, să fugiți în alta.” (Matei 10, 23.). Câmpul în care putea să lucreze
pentru salvarea de suflete era întins; și în afară de cazul că lucrul acesta ar
fi fost cerut de credincioșia față de El, servii Domnului nu trebuiau să-și
primejduiască viața. Lucrarea publică a lui Iisus în favoarea lumii
pierdute începuse în urmă cu trei ani. Pilda Sa de lepădare de Sine și
bunătatea Lui dezinteresată stăteau în fața lor. Viața Lui de curăție,
suferință și devoțiune era cunoscută de toți. Totuși, această scurtă vreme de
trei ani era exact atât cât putea lumea să îndure prezența Mântuitorului. Viața
Lui a fost marcată de persecuție și insultă. Izgonit din Betleem de un rege
gelos, respins de ai Săi din Nazaret, condamnat la moarte la Ierusalim fără să
fie vinovat, Iisus și puținii Săi urmași credincioși au găsit un adăpost
vremelnic într-un oraș străin. El, care fusese totdeauna impresionat de
durerea oamenilor, care îi vindecase pe bolnavi, redase orbilor vederea, auzul
surzilor și muților graiul, care îi hrănise pe cei flămânzi și mângâiase pe cei
întristați, era izgonit de poporul pentru mântuirea căruia lucrase. El, care
umblase pe valurile înalte și liniștise mugetul lor înfuriat printr-un cuvânt,
care izgonise demonii și îi făcuse să-L recunoască drept Fiu al lui Dumnezeu,
El, care sfărâmase somnul morții, care ținuse mii de oameni extaziați,
ascultând cuvântul înțelepciunii Sale, nu putea să miște inima celor orbiți de
prejudecată și ură, care respingeau cu încăpățânare lumina.
59 - Legea noii
împărății:
Vremea
Paștilor se apropia și Iisus S-a îndreptat din nou către Ierusalim. În inima
Lui domnea pacea supunerii desăvârșite față de voia Tatălui; cu pasul grăbit,
înainta spre locul jertfirii Sale. Dar pe ucenici i-a cuprins un simțământ
tainic, de îndoială și teamă. Mântuitorul „mergea înaintea lor. Ucenicii erau
tulburați și mergeau îngroziți după El”. Hristos i-a chemat din nou pe cei
doisprezece în jurul Său și, mult mai clar decât oricând până atunci, le-a
vorbit despre trădarea și suferințele Sale. „Iată”, a zis El, „că ne suim la
Ierusalim și tot ce a fost scris prin prooroci despre Fiul omului se va
împlini. Căci va fi dat în mâna neamurilor; Îl vor batjocori, Îl vor ocărî, Îl
vor scuipa; și, după ce-L vor bate cu nuiele, Îl vor omorî, dar a treia zi va
învia. Ei n-au înțeles nimic din aceste lucruri: căci vorbirea aceasta era
ascunsă pentru ei și nu pricepeau ce le spunea Iisus.” Nu vestiseră ei cu
puțin timp mai înainte, pretutindeni: „Împărăția Cerului s-a apropiat?” Nu
făgăduise chiar Hristos că mulți vor ședea cu Avraam, Isaac și Iacov în
Împărăția lui Dumnezeu? Nu făgăduise El tuturor celor ce renunțaseră la ceva
pentru Numele Lui că urmau să primească însutit în viața aceasta și că vor avea
parte de Împărăția Sa? Și nu dăduse El celor doisprezece făgăduința deosebită
că vor avea un loc de mare cinste în Împărăția Sa - că aveau să stea pe tronuri
și să judece cele douăsprezece seminții ale lui Israel? Chiar și acum
spusese că toate lucrurile scrise în profeții cu privire la El aveau să se împlinească.
Și nu au profetizat proorocii despre slava domniei lui Mesia? În lumina acestor
gânduri, cuvintele Lui despre trădare, persecuție și moarte păreau vagi și
întunecate. Ei credeau că, oricare ar fi fost greutățile care urmau să
intervină, împărăția trebuia să fie întemeiată în curând. Ioan fiul lui
Zebedei, fusese unul dintre primii doi ucenici care Îl urmaseră pe Iisus. El și
fratele său Iacov formaseră cea dintâi grupă care părăsise totul pentru a-L
sluji. Ei își părăsiseră familia și prietenii cu bucurie, numai ca să poată fi
împreună cu El; au umblat și au vorbit cu El; fuseseră cu El atât în
intimitatea familiei, cât și în adunările publice. El le liniștise temerile, îi
scăpase de primejdie, le alinase suferințele, îi mângâiase în dureri și, plin
de răbdare și bunătate, îi învățase până când inima lor părea înlănțuită de a
Lui și, în căldura iubirii lor, doreau să fie cât mai aproape de El în
Împărăția Sa. Ori de câte ori se ivea o ocazie, Ioan se așeza chiar lângă
Mântuitorul său și Iacov dorea și el să fie onorat cu o legătură tot atât de
strânsă. Și mama lor Îl urmase pe Hristos și de multe ori Îl slujise cu
dărnicie din avutul ei. Cu iubire de mamă și plină de ambiție pentru fiii ei,
ea dorea pentru aceștia locul cel mai onorat în noua Împărăție. De aceea ea i-a
încurajat să-l ceară. Mama a venit împreună cu fiii la Iisus, cerând să le
împlinească dorința inimii. „Ce voiți să vă fac?” i-a întrebat
El. Mama a răspuns: „Poruncește ca în Împărăția Ta acești doi fii ai mei
să șadă unul la dreapta și altul la stânga Ta”. Iisus S-a purtat blând cu
ei și nu le-a mustrat egoismul, când căutau să fie așezați mai presus de frații
lor. El le-a citit inimile și a cunoscut profunzimea atașamentului lor față de
El. Iubirea lor nu era doar un sentiment omenesc; deși pervertită de egoismul
naturii omenești prin care se manifesta, ea era o revărsare din izvorul iubirii
Sale răscumpărătoare. El nu voia să mustre, ci să adâncească și să cruțe. El a
zis: „Puteți voi să beți paharul pe care am să-l beau Eu și să fiți botezați cu
botezul cu care am să fiu botezat?” Ei și-au adus aminte de cuvintele Lui
tainice, care arătau spre încercare și suferință, și totuși au răspuns plini de
încredere: „Putem”. Ei ar fi socotit drept cea mai mare cinste să-și arate
credincioșia, împărtășindu-se de toate câte trebuia să sufere Domnul
lor. „Este adevărat că veți bea paharul Meu și veți fi botezați cu botezul
cu care am să fiu botezat Eu”, a spus El; în fața Lui era o cruce în loc
de tron și doi răufăcători ca tovarăși, la dreapta și la stânga Lui. Ioan
și Iacov aveau să împărtășească suferința cu Domnul lor; unul, primul dintre
frați, avea să piară de sabie, celălalt avea să îndure mai mult ca toți truda,
ocara și persecuția. „Dar cinstea de a ședea la dreapta și la stânga Mea”,
a continuat El, „nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia
pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu.” În Împărăția lui Dumnezeu nimeni nu
poate câștiga o anumită poziție prin favoritisme. Ea nu este câștigată și nici
nu este primită printr-o hotărâre arbitrară. Este un rezultat al caracterului.
Coroana și tronul sunt semnele exterioare ale împlinirii unei condiții; ele
sunt semnele biruinței câștigate asupra eului prin Domnul Iisus
Hristos. Mult timp după aceea, când ucenicii au fost aduși să simtă împreună
cu Hristos prin împărtășirea cu suferințele Lui, Domnul i-a descoperit lui Ioan
care era legea Împărăției Lui. „Celui ce va birui”, a zis Hristos, „îi voi da
să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum Eu am biruit și am șezut cu
Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp
în templul Dumnezeului Meu, și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el
Numele Dumnezeului Meu și Numele Meu cel nou.” (Apocalipsa 3, 21.12.). Tot
astfel scria și apostolul Pavel: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă
de băutură, și clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună,
mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa
neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel
drept.” (2 Timotei 4, 6-8.). Cel mai aproape de Hristos va sta acela care
pe Pământ a fost pătruns cel mai mult de spiritul iubirii Sale pline de
jertfire - iubirea care „nu se laudă, nu se umflă de mândrie ... nu caută
folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău” (1 Corinteni 13, 4-5) - iubire
care îl îndeamnă pe ucenic, așa cum L-a îndemnat și pe Domnul nostru, să dea
totul, să trăiască, să lucreze și să Se sacrifice, chiar până la moarte, pentru
mântuirea omenirii. Spiritul acesta s-a manifestat în viața lui Pavel. El
spunea: „Pentru mine, a trăi este Hristos”, deoarece viața lui descoperea
oamenilor pe Hristos; „și a muri este un câștig” - câștig pentru Hristos;
moartea însăși urma să dea pe față puterea harului Său și să adune suflete
pentru El. „Hristos va fi proslăvit, cu îndrăzneală, în trupul meu”, a spus el,
„fie prin viața mea, fie prin moartea mea.” (Filipeni 1, 21.20.). Când cei
zece au auzit cererea lui Iacov și a lui Ioan au fost foarte nemulțumiți. Locul
cel mai de frunte în împărăție era tocmai ceea ce fiecare dintre ei căuta
pentru sine și s-au supărat pentru că cei doi ucenici câștigaseră un aparent
avantaj față de ei. Și când era gata ca să reînceapă cearta cu privire la
cel care să fie socotit cel mai mare, Iisus, chemându-i la Sine, le-a spus
ucenicilor indignați: „Știți că domnitorii neamurilor domnesc peste ele, și mai
marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie așa”. În
împărățiile lumii, o poziție înaltă înseamnă înălțare de sine. S-ar fi putut
spune că oamenii de rând nu trăiau decât pentru folosul claselor conducătoare.
Influența, bogăția, educația erau tot atâtea mijloace de a subjuga masele în
folosul conducătorilor. Clasele de sus aveau dreptul să gândească, să
hotărască, să se bucure și să stăpânească; cele de jos, doar să asculte și să
slujească. Religia, ca și toate celelalte lucruri, era o chestiune de
autoritate. Se aștepta ca poporul să creadă și să facă așa cum le spuneau mai
marii lor. Dreptul omului ca om, să gândească și să acționeze pentru sine, era
în întregime nerecunoscut. Hristos Își întemeia împărăția pe principii cu
totul diferite. El îi chema pe oameni nu să stăpânească, ci să slujească, cel
mai tare să poarte neputințele celui slab. Puterea, poziția, talentul, educația
îl puneau pe posesorul lor sub o mai mare obligație de a sluji semenilor săi.
Chiar celor mai umili ucenici ai Lui, Hristos le-a spus: „Toate aceste lucruri
sunt în folosul vostru.” (2 Corinteni 4, 15.). „Fiul omului n-a venit să I
se slujească, ci El să slujească și să-și dea viața ca preț de răscumpărare
pentru mulți.” În mijlocul ucenicilor Săi, Domnul Hristos era în orice sens un
purtător de grijă, un purtător al poverilor. El a fost părtaș la sărăcia lor. A
practicat lepădarea de Sine în folosul lor, a mers înaintea lor pentru a
înfrunta dificultățile și în curând urma să-și încheie lucrarea pe Pământ,
dându-și viața. Principiul pe baza căruia lucra Hristos trebuia să fie îndemnul
la lucru și pentru membrii bisericii, care este trupul Său. Iubirea este planul
și temelia mântuirii. În Împărăția lui Hristos, sunt mai mari aceia care
urmează pilda pe care a dat-o El și lucrează ca păstori ai turmei
Sale. Cuvintele lui Pavel descoperă adevărata demnitate și onoare a vieții
creștinești: „Căci măcar că sunt slobod față de toți, m-am făcut robul
tuturor”, „căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulți, ca să fie mântuiți”.
(1 Corinteni 9, 19; 10, 33.). În materie de conștiință, sufletul
trebuie să fie lăsat liber. Nimeni nu trebuie să stăpânească asupra minții
altuia, să judece în locul altuia sau să-i prescrie ce este dator să facă.
Dumnezeu îi dă fiecărui suflet libertatea de a gândi și de a urma propriile
convingeri. „Fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuși lui
Dumnezeu.” Nimeni nu are dreptul să-și impună individualitatea sa ca model
pentru a altuia. În toate lucrările unde este vorba de principiu, „fiecare să
fie pe deplin încredințat în mintea lui.” (Romani 14, 12.5.). În Împărăția lui
Hristos nu există apăsare de domni, nicio impunere de maniere. Îngerii Cerului
nu vin pe Pământ să domnească și să impună să fie adorați, ci ei sunt trimiși
să colaboreze cu oamenii pentru înălțarea omenirii. Principiile și chiar
cuvintele Mântuitorului, în frumusețea lor dumnezeiască, au rămas în memoria
ucenicului iubit. În ultimele sale zile, povara mărturiei lui Ioan către
biserici era: „Vestirea pe care ați auzit-o de la început este aceasta: să ne
iubim unii pe alții”. „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El și-a dat
viața pentru noi; și noi deci trebuie să ne dăm viața pentru frați.” (1 Ioan 3,
11.16.). Acesta era spiritul care domnea în Biserica Primară. După
revărsarea Duhului Sfânt, „mulțimea celor ce crezuseră era o inimă și un
suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui”. „Căci nu era niciunul
printre ei care să ducă lipsă de ceva.” „Apostolii mărturiseau cu multă putere
despre învierea Domnului Iisus. Și un mare har era peste toți.” (Faptele
Apostolilor 4, 32.34.33.).
60 - Zacheu:
Pe
drumul către Ierusalim, „Iisus a intrat în Ierihon și trecea prin cetate”. La
câțiva kilometri de Iordan, la capătul apusean al văii care se deschidea aici
într-o câmpie, cetatea trona în mijlocul verdeții tropicale, într-o revărsare
de frumusețe. Cu palmierii și grădinile ei bogate, udate de ape curgătoare,
scânteia ca un smarald înconjurat de dealurile din piatră de var și văile
pustii ce se aflau între Ierusalim și cetatea câmpiei. Cu ocazia
sărbătorilor, prin Ierihon treceau multe caravane în drum spre Ierusalim.
Însăși sosirea lor era totdeauna o sărbătoare, dar acum lumea era preocupată de
ceva mult mai important. Se aflase că Învățătorul galilean, Cel care nu demult
îl înviase pe Lazăr, Se afla și El în mulțime; și, cu toate că în ascuns se
șoptea că preoții unelteau împotriva Lui, mulțimea dorea să-L onoreze. Ierihonul
era una din cetățile puse deoparte pe vremuri pentru preoți și, în vremea
aceasta, mulți preoți locuiau acolo. Dar cetatea avea o populație foarte
împestrițată. Era un mare centru comercial, se găseau acolo slujbași și soldați
romani și străini de tot felul, în timp ce adunarea impozitelor și taxelor
vamale făcea ca în această cetate să locuiască mulți vameși. „Mai marele
vameșilor”, Zacheu, era iudeu, dar conaționalii săi îl urau. Rangul și averea
lui erau răsplata pentru o meserie pe care ei o disprețuiau și care pentru
ei era totuna cu nedreptatea și silnicia. Cu toate acestea, vameșul bogat nu
era un om lumesc, cu totul împietrit, cum părea. Sub aparența de trufie și
iubire de lume, se ascundea o inimă sensibilă la îndemnurile dumnezeiești.
Zacheu auzise de Iisus. Vestea despre Acela care Se purta cu amabilitate și
bunăvoință față de clasele neluate în seamă se răspândise în toate părțile. În
acest mai mare al vameșilor s-a trezit dorința după o viață mai bună. Numai la
câțiva kilometri de Ierihon, Ioan Botezătorul predicase la Iordan și Zacheu
auzise chemarea la pocăință. Învățătura dată vameșilor: „Să nu cereți nimic
peste ce v-a fost poruncit să luați” (Luca 3, 13), deși aparent neluată în
seamă, făcuse impresie asupra minții lui. El cunoștea Scripturile și era
convins că faptele lui erau nedrepte. Acum, auzind cuvintele care se spunea că
erau rostite de Marele Învățător, și-a dat seama că înaintea lui Dumnezeu el
era un păcătos. Și cu toate acestea, ceea ce auzise despre Iisus i-a aprins
nădejdea în inimă. Pocăința și schimbarea vieții erau cu putință și pentru el;
nu era vameș chiar unul dintre cei mai de încredere ucenici ai noului
Învățător? Zacheu a început îndată să se conformeze convingerilor care puseseră
stăpânire asupra lui și să dea înapoi acelora pe care îi nedreptățise. El
chiar începuse să se întoarcă de pe căile lui rele, când s-a răspândit prin
Ierihon vestea că Iisus intră în oraș. Zacheu s-a hotărât să-L vadă. A început
să-și dea seama cât de amare sunt roadele păcatului și cât de greu este pentru
cel care încearcă să se întoarcă de pe drumurile sale rele. Să fii greșit
înțeles, să fii întâmpinat cu suspiciune și neîncredere, atunci când încerci
să-ți îndrepți greșelile, era greu de suportat. Mai marele vameșilor dorea să
privească fața Aceluia ale cărui cuvinte aduseseră nădejde în inima
lui. Străzile erau aglomerate și Zacheu, care era mic de statură, nu putea
să vadă nimic peste capetele oamenilor. Nimeni nu voia să-i facă loc; de aceea,
bogatul perceptor a fugit înaintea mulțimii, până la un loc unde se afla un
smochin cu ramurile întinse larg deasupra drumului; bogatul strângător de
biruri s-a cățărat până sus și s-a așezat în frunzișul ramurilor, așa ca să
poată privi procesiunea în timp ce trecea pe dedesubt. Mulțimea se apropie ca să
treacă pe alături, iar Zacheu căută cu ochi nerăbdători să deosebească fața
Aceluia pe care dorea să-L vadă. Peste larma făcută de preoți și rabini,
mai tare ca strigătele de bun-venit ale mulțimii, dorința neexprimată a mai
marelui vameșilor a vorbit inimii lui Iisus. Deodată, un grup se oprește chiar
sub smochin, cei care Îl înconjoară pe Iisus se opresc și ei, iar Cineva, ai
cărui ochi par să citească în suflet, privește în sus. Omului cățărat în pom
aproape că nu-i vine să creadă când aude cuvintele: „Zachee, dă-te jos
degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta”. Mulțimea face loc și
Zacheu, mergând ca în vis, arată drumul spre casa lui. Dar rabinii priveau cu
fețe posomorâte și murmurau cu dispreț și nemulțumire: „A intrat în casa unui
om păcătos”. Zacheu a fost copleșit și a rămas mut de uimire, văzând
iubirea și bunăvoința lui Hristos, care Se plecase spre el, cel atât de
nevrednic. Dar acum iubirea și credincioșia față de Învățătorul său de curând
găsit îi deschid gura. El dorea să își mărturisească public pocăința. În
fața mulțimii, „Zacheu a stat înaintea Domnului și I-a zis: Iată, Doamne,
jumătate din avuția mea o dau săracilor; și, dacă am năpăstuit pe cineva cu
ceva, îi dau înapoi împătrit. Iisus i-a zis: Astăzi a intrat mântuirea în
casa aceasta, căci și el este fiul lui Avraam.” Când tânărul bogat se
depărtase de Iisus, ucenicii rămăseseră uimiți de cuvintele Învățătorului lor:
„Cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogății să intre în Împărăția
lui Dumnezeu!” Ei au zis unii către alții: „Cine poate atunci să fie mântuit?”
Acum aveau o demonstrație a adevărului din cuvintele lui Hristos: „Ce este cu
neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu.” (Marcu 10, 24.26; Luca
18, 27.). Ei au văzut cum, prin harul lui Dumnezeu, un bogat poate să intre în
Împărăție. Înainte să fi văzut fața lui Hristos, Zacheu începuse să facă
lucruri care dădeau dovadă că se pocăise cu adevărat. El și-a mărturisit
păcatul înainte ca oamenii să-l fi acuzat. El s-a supus influenței Duhului
Sfânt și a început să împlinească învățătura cuvintelor scrise atât pentru
vechiul Israel, cât și pentru noi. Cu multă vreme înainte, Domnul spusese:
„Dacă fratele tău sărăcește și nu mai poate munci lângă tine, să-l sprijini,
fie ca străin, fie ca venetic, ca să trăiască împreună cu tine. Să nu iei de la
el nici dobândă, nici camătă, să te temi de Dumnezeul tău, și fratele tău să
trăiască împreună cu tine. Să nu-i împrumuți banii tăi cu dobândă și să nu-i
împrumuți merindele tale pe camătă”. „Niciunul dintre voi să nu înșele deci pe
aproapele lui, și să te temi de Dumnezeul tău.” (Leviticul 25, 35-37.17.).
Cuvintele acestea fuseseră rostite chiar de Hristos, când Se găsea în stâlpul
de nor, și cel dintâi răspuns al lui Zacheu la iubirea lui Hristos a fost de a
da pe față milă pentru cei săraci și suferinzi. Vameșii făcuseră o
înțelegere între ei, ca să-i poată înșela pe oameni, și se sprijineau unul pe
altul în aceste practici frauduloase. Prin silnicia lor, nu făceau altceva
decât să exercite un obicei care ajunsese universal. Chiar preoții și rabinii,
care îi disprețuiau, erau vinovați de faptul că se îmbogățeau prin fapte
necinstite, făcute sub masca unei chemări sfinte. Dar, îndată ce s-a predat
influenței Duhului Sfânt, Zacheu a lepădat orice deprindere necinstită. Pocăința
în care nu se vede schimbare nu este adevărată. Neprihănirea lui Hristos nu
este o haină care să acopere păcatele nemărturisite și nepărăsite; ea este
un principiu de viață care transformă caracterul și stăpânește purtarea.
Sfințenia este o predare deplină lui Dumnezeu; este o totală supunere a inimii
și vieții față de principiile Cerului. Fiecare suflet pocăit ca Zacheu va
dovedi că Hristos a pătruns în suflet, dacă va da la o parte deprinderile
necinstite, care i-au caracterizat viața. Asemenea mai marelui vameșilor, el
își va dovedi sinceritatea dând înapoi cele luate. Domnul zice: „Dacă cel rău
dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învățăturile care dau viață, și
nu săvârșește nici o nelegiuire ... toate păcatele pe care le-a săvârșit se vor
uita ... va trăi negreșit.” (Ezechiel 33, 15.16.). Dacă am păgubit pe
cineva prin afaceri necinstite, dacă i-am înșelat buna-credință sau dacă am
furat ceva, chiar dacă lucrul s-a făcut fără a ieși din granițele legii,
trebuie să mărturisim nedreptatea și să dăm înapoi atât cât ne stă în putere.
Este drept să dăm înapoi nu numai ceea ce am luat, ci și ceea ce s-ar fi putut
aduna, dacă ar fi fost bine și înțelept folosit în tot timpul cât a fost în
stăpânirea noastră. Mântuitorul i-a spus lui Zacheu: „Astăzi a intrat
mântuirea în casa aceasta”. Nu numai Zacheu a fost binecuvântat, ci și toată
casa lui împreună cu el. Hristos a mers cu el acasă, ca să-i dea învățătură din
adevăr și să-i învețe pe cei din casa lui lucrurile privitoare la Împărăție. Ei
fuseseră scoși din sinagogi datorită disprețului rabinilor și al preoților; dar
acum casa lor era cea mai favorizată din tot Ierihonul. Ei s-au adunat cu toții
în jurul Învățătorului divin și au ascultat cuvintele vieții. Atunci când
Hristos este primit ca Mântuitor personal, omul ajunge să cunoască mântuirea.
Zacheu nu L-a primit pe Iisus numai ca pe un oaspete trecător în casa sa, ci ca
pe Cineva care rămâne în templul sufletului. Cărturarii și fariseii îl acuzau
că este păcătos, ei murmurau împotriva lui Hristos că i-a fost oaspete, dar
Domnul l-a recunoscut ca fiu al lui Avraam. Fiindcă „fii ai lui Avraam sunt
acei ce au credință.” (Galateni 3, 7.).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu