BIBLIA ȘI PROBLEMA CANONULUI!

BIBLIA ȘI PROBLEMA CANONULUI!

  Joel Kalvesmaki: „Recunoaște ce ai înaintea ochilor și atunci ceea ce este ascuns ți se va arăta.” (Toma 5). Sunt astăzi unii care pretind că citatul de mai sus reprezintă cuvintele autentice rostite de Iisus Hristos și că scrierea din care provin, Evanghelia lui Toma, ar trebui inclusă în Biblie. De unde știm noi, creștinii, că Toma și alte evanghelii nu sunt părți legitime ale Canonului? De unde știm că cele 27 de cărți pe care le citim sunt autentice? Există apocrife ale Noului Testament pe care Canonul nostru nu le include? Acestea sunt întrebări de care mulți dintre noi, evanghelici convinși, ne este teamă, iar atunci când cercetăm subiectul ne ținem cât mai aproape de învățătorii noștri favoriți ai Bibliei. Există totuși unele surprize cu privire la canonul Noului Testament și la autoritatea Scripturii cu care suntem rar confruntați. Aceasta timiditate ne împiedică să fim complet credincioși Bibliei și lui Hristos. În acest eseu vom examina caracterul canonului Noului Testament și autoritatea Scripturii.

„Dacă adaugă cineva…”:

  Când ni se cere să explicam sau să apărăm canonul Scripturii, în discuție apar aceste versete: „Toate cuvintele lui Dumnezeu sunt lămurite, scut este El pentru cei ce caută la El scăparea. Nu adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te tragă la socoteala și să fii găsit de minciuna!” (Pilde/Proverbe 30:5,6); „Și eu mărturisesc oricui asculta cuvintele prorociei acestei cărți: De va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta; iar de va scoate cineva din cuvintele cărții acestei prorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieții și din cetatea sfânta și de la cele scrise în cartea aceasta.” (Apocalipsa 22:18,19). Acest fel de argument convinge puțini sceptici. Se referă oare „cartea aceasta” din Apocalipsa la întregul Canon? Dar textul din Proverbe? Am păcătuit deci adăugând scrieri dincolo de scrierile lui Solomon? Dar scrierile mai vechi? Am păcătuit oare adăugând cărți în afara de cele ale Legii? Chiar și în Deuteronom găsim o avertizare foarte serioasă: „Să nu adăugați nimic la cele ce va poruncesc eu, nici să lăsați ceva din ele; păziți poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care vi le spun eu astăzi.” (Deuteronom 4:2). Dacă aplicăm acest raționament, atunci atât creștinii, cât și evreii păcătuiesc! Samaritenii, o mică comunitate care trăiește în Israelul modern, așa cred și țin doar primele cinci cărți ale Bibliei, acuzându-i pe creștini și pe evrei de coruperea canonului. Aceste pasaje care avertizează împotriva schimbării cuvântului lui Dumnezeu nu ne dau nicio indicație care cărți trebuie acceptate ca fiind inspirate.

Unicitatea Scripturii:

   Josh McDowell, în primul capitol al cărții sale, Evidențe care cer un verdict, începe prin a declara că Biblia este complet diferită de orice altceva scris în istoria umană. Motivele? Continuitatea, răspândirea, traducerea, supraviețuirea, învățăturile și influența. Toți acești factori, după cum implică titlul cărții lui, constituie o justificare evidentă a Scripturii. Oricine privește faptele în mod obiectiv trebuie să fie de acord. McDowell folosește același argument cu privire la canon, prezentându-l ca pe o realitate ce poate fi probată obiectiv. Recunoscându-și ignoranța cu privire la criteriile Bisericii, el folosește argumentele pe care cei mai mulți evanghelici le văd ca fiind decisive în alegerea cărților canonului. „Este cartea autoritativă… profetică… autentică… cu putere? A fost primită, adunată, citită și folosită…?” Aceste teste sunt în armonie cu ceea ce am fost dintotdeauna învățat cu privire la Biblie. În primul rând, există o armonie internă pe întreg cuprinsul ei, de la prima la ultima pagina. Nimic nu se poate compara cu această colecție de scrieri. Oameni din culturi diferite, cu ocupații diferite, din epoci diferite, toți conduși de Duhul, au scris după inspirația Duhului. În al doilea rând, există o concepție după care canonul pe care îl avem astăzi este același cu cel deținut de Biserică imediat după Apostoli. Aceste concepții mi-au dat încredere atunci când a trebuit să mă confrunt cu o lume sceptică și împotrivitoare. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Ea are autoritate înaintea întregii omeniri, mesajul ei întinzându-se peste timp și spațiu. Este auto-suficientă, un standard absolut, cu puterea de a vorbi condiției umane, de a chema întreaga omenire la pocăință. Dr. Young, profesor la Westminster Theological Seminary exprimă bine aceste sentimente: „Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. El este Autorul ei ultim. Biblia vine de la Dumnezeu. Fără El nu ar fi existat Biblie. Dar Biblia ar fi existat și fără oameni. Dumnezeu ar fi putut să ne dea Cuvântul Lui și în alt mod decât cel pe care l-a ales… Deși autorii umani sunt autori adevărați, nu ei sunt cei care de la care vin cuvintele și gândurile pe care le găsim în Biblie.”

Armonia internă a Scripturii:

  Are autoritate. Este profetică. Autentică. Puternică. Fără aceste caracteristici, o carte nu poate fi inclusa în Biblie. Tot ce este în afara Scripturii suferă de lipsa a cel puțin unul dintre aceste criterii. Să cercetăm mai de aproape testul lui McDowell.

1. Are autoritate - a venit din mâna lui Dumnezeu? (A fost dată cu un „Așa zice Domnul”?). Acest test afirmă că Biserica a recunoscut ca autoritative cărțile care dețineau în mod evident această calitate. Evanghelicii care nu cunosc istoria Bisericii își imaginează vreun sinod de mult uitat care a studiat diferite cărți candidate la canonicitate și care a căutat aprobarea vreunei declarații a lui Dumnezeu. Dacă așa au stat lucrurile, ce s-a întâmplat cu Filimon și Cântarea Cântărilor, niciuna dintre ele neconținând un „Așa vorbește Domnul”? Cum a putut acest criteriu să excludă cărți care altfel ar fi putut fi incluse în Noul Testament, cum ar fi Evanghelia lui Toma sau Apocalipsa lui Pavel. Ambele pretind a fi de la Dumnezeu, dar Biserica le-a respins.

2. Profetică - a fost scrisă de un om al lui Dumnezeu? Cine are competența să declare ce este profetic? Acceptăm oare fără argumente că o anumită carte a fost scrisă de o anumită persoana? Trebuie oare să avem un sir de martori care să afirme că a fost scrisă de un om al lui Dumnezeu? Avem multe documente din perioada Vechiului Testament despre care se afirmă că au fost scrise de oameni ai lui Dumnezeu. Sunt oare Testamentul lui Avraam sau Testamentele celor Doisprezece Patriarhi candidate la canonicitate? Cine decide calificarea de om al lui Dumnezeu? Cum determinam dacă lucrări anonime cum ar fi cele patru Evanghelii sau Evrei au fost scrise de oameni ai lui Dumnezeu și nu de înșelători. Ce putem zice de cartea Eclesiastului, care a fost probabil scrisă într-un moment de disperare de Solomon, într-o vreme când acesta nu era „om al lui Dumnezeu”?

3. Este autentică?: PărințiiBosericii  au aplicat criteriul „dacă există vreo îndoială, dă-o deoparte”. Aceasta a întărit validitatea discernământului lor. Cine decide,totuși, ce este autentic? Ce probe sunt necesare pentru autenticitate? Gnosticii din secolul al doilea au văzut autenticitate în Evanghelia lui Toma și în scrierile de la Nag Hammadi. Noi nu le vedem ca autentice. Este adevărat că Părinții Bisericii au respins Evanghelia lui Toma, dar cum știm că nu au greșit? Dacă au avut o teologie greșită, poate au ales cărți greșite. Vom cerceta acest subiect, cât și chestiunea respingerii cărților îndoielnice, mai târziu.

4. Are putere - conține în ea putere de la Dumnezeu de a schimba viețile oamenilor? Ca și în cazul celorlalte teste, această întrebare este tautologică, căci definim puterea înainte de a o fi cercetat, de obicei doar din ce am fost învățați de alți creștini. Necreștinilor Scriptura nu li se pare nici autentică, nici încărcată cu puterea lui Dumnezeu. Dar așa o vedem noi, creștinii. Dar dacă acesta este un criteriu pentru canonicitate, trebuie oare să analizam toate cărțile Scripturii pentru a descoperi o astfel de putere? Dar dacă descoperim o astfel de putere în unele cărți extra-canonice? Dacă aceste cărți trec cu succes și prin celelalte teste sugerate de Josh, avem oare dreptul de a le include în canon? Intenția nu este de a pune la îndoială Adevărul Bibliei. Cred că Sfânta Scriptură are autoritate pentru oricine crede în Iisus Hristos. Sunt sigur că toate cele patru calități menționate de Josh rezidă în toate cărțile Scripturii. Dar sunt aceste teste motivul pentru care cele 27 de cărți au fost incluse în Noul Testament? Sau, mai degrabă, aceste sunt observații făcute a posteriori cu privire la ceea ce deja am primit prin Tradiția Apostolică ( a nu se confunda cu așa-zisa „Sfântă Tradiție” în care au fost acceptate drept creștine multe ritualuri păgâne, ca de exemolu „cultul morților!) inspirată de Dumnezeu de la Părinții noștri, de la bisericile noastre și de la conducătorii noștri creștini.

Părinții Bisericii și Canonul:

   Orice carte din canon trebuie în mod necesar să poarte mărturia Părinților Bisericii. Biblia nu a căzut din văzduh și dacă nu avem încredere în modalitățile prin care ni s-a dat, cum putem afirma că avem o credință bine întemeiata? În mod ironic, istoria canonului este unul din puținele subiecte care ne obligă să cercetam istoria Bisericii. De obicei citim că Biserica primară a avut cam același canon ca și noi. Unii apologeți evanghelici, cum ar fi Geisler și Nix fac lista celor 27 de cărți ale Noului Testament și menționează Părinții Bisericii care au citat din ele cu autoritate. Aceasta lasă pe cititori cu impresia că încă de la moartea Apostolilor canonul era deasupra oricărei dispute. Deci… Au fost cărțile canonului primite, strânse, citite și folosite, deci acceptate de poporul lui Dumnezeu? Așa cum am arătat în primul eseu, Trupul lui Hristos - Biserica a folosit Septuaginta, care includea Apocrifele, ca adevărata Scriptură. Protestanții (cu excepția Anglicanilor și a Luteranilor) nu acordă nicio importanță faptului că poporul lui Dumnezeu a strâns, citit și folosit aceste cărți. Oare are vreo valoare acest ultim test al lui Josh atâta timp cât evanghelicii nu-i dau atenție? Probabil are valoare. Să examinam în continuare canonul Noului Testament, cu o atenție specială la alte cărți adesea citate de Părinți ca având autoritate.

Epistola lui Barnaba: Epistola lui Barnaba, un tratat împotriva interpretării iudaice a Legii, se bucura de mult respect în scrierile Bisericii primitive, autorul presupus fiind un tovarăș al lui Pavel; această epistolă datează de la sfârșitul primului veac sau de la începutul celui de al doilea. Ea este inclusă în canonul manuscrisului Codex Sinaiticus din secolul patru și citată de Clement Alexandrinul (150-215) (Diverse 5:8) și Origen (185-254) (Principiile începătoare 3:2:4, Împotriva lui Celsus 1:63, Comentarii la Romani 1:24) ca Scriptura. Tertullian (160-225) a considerat această scrisoare ca venind într-adevăr de la tovarășul lui Pavel (Umilința 20). Epistola conține paralelisme cu Didahiile, un catehism mult prețuit de Biserica primului veac (Loeb, v. 1, 306-7, 337-9).

Păstorul lui Herma: Păstorul lui Herma, scrisă la începutul secolului doi, conține o serie de viziuni apocaliptice care prezintă învățătura creștină sub formă de pilde. Ca și Barnaba, era respectată de Biserica primară. Clement Alexandrinul o citează ca Scriptură (Diverse 2:9), ca și Irineu (130-200) (Împotriva ereziilor 4:34:2) și Origen (Principiile Începătoare 2:1:5,4:1:11). Tertullian însă o numește „păstorul desfrânaților” nu pentru că era imorală, ci pentru că afirma că adulterul poate fi iertat (Despre idolatrie 4,15). Păstorul lui Herma, ca și Barnaba, face parte din canonul din Codex Sinaiticus (Loeb v.2, 2-5). În secolul al patrulea era încă folosită la pregătirea convertiților pentru botez (Epistola sărbătorii a lui Atanasie, 367).

Cartea lui Enoh: Această carte a fost scrisă și compilată în primele secole înainte de Hristos. Ea conține o serie de cărți care se referă la începuturile istoriei, la natura timpului, a demonilor și a îngerilor. Cartea lui Enoh și interpretarea pe care ea o dă Genezei a influențat gândirea creștină de la început. Este citată ca Scriptură în Epistola lui Barnaba (4:3;16:5), Origen (Principiile Începătoare 4:1:35) și Tertullian (Despre idolatrie 4,15). Commodian (secolul 3) o folosește și el (Commodian 3).  Irineu include interpretarea dată de ea Potopului în lucrarea sa „Dovada învățăturii apostolic” (și în Împotriva ereziilor 4:16:2). Iustin Martirul (100-165) o folosește în același fel în apologia sa (2 Apol. 5) și Clement Alexandrinul în lucrarea sa Diverse (Diverse 5:1). Tertullian afirmă că ea a fost scrisă de Enoh și încredințată lui Noe. El o consideră Scriptură, protejată prin puterea Duhului Sfânt (Îmbrăcămintea femeilor 3). Manuscrise aramaice ale cărții lui Enoh s-au găsit și în Manuscrisele de la Marea Moartă și se pare că era foarte prețuită de esenieni (Allegro, 128-9, 134). Acest mare respect al creștinilor de la început pentru cartea lui Enoh nu ar trebui să ne surprindă, dat fiind că ea este deja parte a Bibliei! Una din profețiile lui Enoh este citată cuvânt cu cuvânt în Noul Testament: „Dar și Enoh, al șaptelea de la Adam, a prorocit despre aceștia, zicând: Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Lui, ca să facă judecată împotriva tuturor și să mustre pe toți nelegiuiții de toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege, și de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoși, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui.” (Iuda 14,15) Aici nu contează așa de mult ce spune sau nu spune Iuda despre inspirația cărții lui Enoh. Noul Testament nu face astfel de calificări cu privire la nicio carte. Iuda folosește acest citat din Enoh ca argument suprem. Se vede de aici că în comunitatea în care el scria, această carte era păstrată și respectata. Fără aceste elemente argumentarea lui este irelevanta. Imaginile din Enoh apar și printre imaginile apocaliptice ale Apocalipsei. Evangheliile folosesc un termen din această carte, „Fiul Omului”. Cu toate că Enoh și-a pierdut importanța în secolul al patrulea, Biserica Ortodoxă Etiopiană o păstrează în canonul ei.

   Acestea sunt trei din multele cărți pe care Biserica creștină le-a citit, folosit și circulat. Argumentul canonicității lor, bazat pe o citire empirică a Noului Testament și a Părinților timpurii este mai puternic decât în cazul altor cărți din canonul folosit astăzi. De exemplu, deși 2 Petru se pare a fi citat în Păstorul lui Herma (Sim 8:11:1), nu mai apare citat până la Origen, la începutul secolului trei. După Origen, 2 Petru, ca și Iuda, Apocalipsa și 2 și 3 Ioan au fost adeseori menționate ca „îndoielnice” și plasate în aceeași categorie cu alte cărți ca Barnaba și Păstorul. Dacă Biserica timpurie se îndoia cu privire la aceste cărți, atunci de ce nu a urmat sfatul lui McDowell de a se debarasa de ele?

Biserica fără Canon:

   Nu numai că existau și alte cărți, dar în primele veacuri anumite părți ale Bisericii au înflorit fără a avea vreun Nou Testament! Aceasta nu micșorează importanța Scripturii, ci este doar o recunoaștere a faptului că primii creștini, în timp ce pe de o parte păzeau Scripturile cu prețul vieții, pe de altă parte trăiau o credință care a fost transmisă personal de Apostoli. Ei țineau o învățătură, care exista uneori în scris, dar care se preda și transmitea mai ales oral și prin serviciul religios de închinare, din generație în generație. Chiar și la sfârșitul anilor 180 anumite părți ale Bisericii, mai ales cele răsăritene, nu posedau largi porțiuni ale Noului Testament. Totuși, creștinii de acolo practicau și țineau aceeași credință ca a bisericilor de limbă greacă din jurul Mediteranei. Irineu, un episcop din Franța și nepot spiritual al Apostolului Ioan, ne spune aceasta într-un tratat împotriva falșilor învățători gnostici ai zilelor lui: „Care este situația? Dacă între noi apare o dispută privitoare la o chestiune importantă, nu avem oare acces la cele mai vechi biserici cu care Apostolii s-au aflat în continuă legătură, ca să învățăm de la ele ce este sigur și clar în acea chestiune? Ce altceva să facem dacă Apostolii înșiși nu ne-au lăsat ceva în scris? Nu este oare necesar (în acest caz), să urmam cursul Tradiției pe care ei l-au transmis celor cărora ei le-au încredințat aceste biserici?

    Este oare atât de ciudat că anumite biserici nu aveau Canonul? Noul Testament a fost scris doar de opt oameni. Jumătate din el a fost scris de doi prieteni, Pavel și Luca. Probabil în primul veac cea mai mare parte a Noului Testament circula doar în bisericile în care aceștia au dat învățătura. Cartea Faptelor vorbește despre răspândirea creștinătății în Palestina, Asia Mică și Grecia. Din anumite motive, Luca nu a descris faptele Sfinților Toma, Bartolomeu sau ale altor Apostoli. El nu a scris despre răspândirea Evangheliei în Siria, Egipt, Etiopia, Cartagina, Britania și India. Toate aceste locuri care au primit Evanghelia în primul veac nu posedau scrierile complete ale Apostolilor decât târziu în secolul al doilea. Nu este oare corect să înțelegem că Apostolii erau ocupați cu trăirea și învățarea Evanghelie, mai mult decât cu scrierea ei? Iacov ne-a lăsat o singură epistola. A fost oare aceasta singura lui lucrare? Nu cumva, atât el cât și ceilalți Apostoli erau mai ocupați cu întemeierea Bisericii vii, întărită prin puterea Duhului Sfânt? Chiar și în bisericile de limbă greacă, la începutul secolului patru canonul Noului Testament nu era încă finalizat. Eusebiu (260-340), un istoric al Bisericii, scrie: „În acest punct, este bine să clasificam scrierile Noului Testament la care deja ne-am referit. Trebuie ca mai întâi să punem cele patru evanghelii, urmate de Faptele Apostolilor. Locul următor este ocupat de epistolele lui Pavel, iar după acestea trebuie să recunoaștem epistolele numite 1 Ioan și 1 Petru. La aceste se pot adăuga, dacă se crede potrivit, Apocalipsa lui Ioan, cu privire la care mă voi referi la momentul potrivit. Acestea sunt clasificate drept Cărți Recunoscute. Cele disputate, deși familiare pentru cei mai mulți, includ epistolele cunoscute ca Iacov, Iuda, 2 Petru și cele numite 2 și 3 Ioan, lucrări ale evanghelistului sau ale cuiva cu același nume. Printre cărțile îndoielnice trebuie să includem „Faptele” lui Pavel, „Păstorul” și „Apocalipsa lui Petru”; de asemenea așa-zisa „Epistolă a lui Barnaba” și „Învățăturile Apostolilor” împreună cu Apocalipsa Sf. Ioan, dacă acesta este locul ei potrivit: după cum am spus mai înainte, unii o resping, alții o includ printre cărțile recunoscute. Unii au inclus aici și „Evanghelia după Evrei”, o carte atrăgătoare mai ales printre acei evrei care L-au primit pe Hristos. Toate aceste ar fi clasificate împreună cu cărțile disputate, dar m-am simțit obligat să le menționez pe acestea din urmă separat, făcând deosebire între acele scrieri care după tradiția Bisericii sunt adevărate, autentice și recunoscute și cele din altă categorie, care nu sunt canonice ci disputate, dar cunoscute celor mai mulți credincioși; căci nu trebuie să le confundam cu unele scrieri atribuite de eretici apostolilor, cum ar fi Evangheliile Sf. Petru, Toma, cât și unele scrieri ca Faptele Sf. Andrei, Ioan sau ale altor Apostoli. Niciun om al Bisericii din generațiile trecute nu s-a referit la ele în scrierile lui. Într-adevăr, nimic nu poate fi mai străin Apostolilor decât limbajul folosit în ele, în timp ce implicațiile conținutului lor sunt atât de neîmpăcate cu adevărata ortodoxie (credința receptă, oficială - nu se referă la Biserica Ortodoxă de după Marea Scismă - n.n. B.M.) încât sunt ușor depistate ca falsuri ale ereticilor. Prin urmare, nu numai că nu pot fi incluse între cărțile disputate, dar trebuie aruncate ca fiind eretice și de neacceptat.” (Istoria Bisericii 3:25). După Eusebiu, Canonul 60 al Sinodului din Laodiceea (343-381) face o listă cu 26 de cărți ale Noului Testament, omițând cartea Apocalipsei. Doar mai târziu Atanasie (296-373), în scrisoarea lui de Paști din 367, ne dă pentru prima oară o listă care cuprinde exact cele 27 de cărți din canonul modern al Noului Testament. Această listă este apoi confirmată de Rufinus (345-410) și de Codicele African (419). Chiar și în aceste cazuri lista cărților nu reprezenta rezultatul unui vot, ci dezvoltarea canonului în interiorul Bisericii.

O nouă privire asupra canonului:

   Fiecare parte a Scripturii are o anumită origine în timp, prin mâna unui om. Înainte de aceasta, cartea nu exista. Doar treptat, prin dezvoltarea Tradiției, Scriptura și-a câștigat autoritatea cuvenită în poporul lui Dumnezeu. Așa cum s-a întâmplat cu Psalmii și alte părți ale Vechiului Testament, uneori au trebuit să treacă secole pentru ca să se întâmple aceasta. Acest apel la Tradiție ar putea să ofenseze pe unii dintre noi care am fost învățați că Tradiția înseamnă eroare. Să analizăm însă exemplul Israelului. Nu a existat oare un Cuvânt al lui Dumnezeu înainte de Moise? De unde primea poporul lui Dumnezeu sfat și înțelepciune, înainte să se fi scris cartea Genezei? Oare poseda familia lui Avraam vreo Scriptură? Dacă aceasta ar fi descoperită astăzi, am include-o oare în canon? Astfel de întrebări sunt speculative, și în mod paradoxal în afara a ceea ce cunoaștem din Scripturi. Se pare totuși că copii lui Avraam erau credincioși Tradiției pe care au primit-o de la Iehova, Tradiție care îi păzea de erori.

   Cercetând scrierile Părinților Bisericii  am văzut că studiul obiectiv al patristicii nu face canonul „evident”. Este de asemenea imposibil, printr-un studiu al textelor, să decidem ce trebuie inclus sau nu în Noul Testament. Dacă cerem Scripturii să ne spună ce să includem în canon, ne aflam din nou într-o situație dificilă, căci chiar Apostolii folosesc citate din scrieri pseudo-canonice pe care nu le acceptam și nu le citim. Am văzut deja cum Apostolii au folosit Carte lui Enoh. Există și alte exemple:

- Pavel se referă la cartea necanonică Ianes și Iambres (II Tim. 3:8) când numește pe vrăjitorii de la curtea lui Faraon;

- Evreii folosesc o carte numită Martiriul lui Isaia atunci când se referă la cei „tăiați în două cu ferăstrăul” (Evr. 11:7);

- Pe lângă Cartea lui Enoh, Iuda citează din Înălțarea lui Moise atunci când se referă la lupta pentru trupul lui Moise dintre arhanghelul Mihail și diavol (Iuda 9).

    Acestea sunt trei cazuri în care Noul Testament face referințe la lucrări din afara canonului. Este adevărat că Apostolii nu declară aceste lucrări drept inspirate. Dar înainte de a abandona aceste trei citate ca fiind excepții lipsite de importanță, să vedem cum se raportează aceasta la atitudinea noastră față de canonul presupus auto-evident. Dacă vrem să practicam credința Apostolilor, nu ar fi cazul să răspândim și să citim scrierile pe care aceștia le citează?  Pavel și Iuda le-au acceptat. Noi de ce le respingem?

Răspunsul liberal:

     Nu sugerez deloc să includem cărți ca cea a lui Enoh în Biblia noastră. Sunt însă unii care ar face aceasta. Mulți liberali au răspuns la întrebări ca cele pe care le-am enumerat prin re-deschiderea canonului. Ei au tratat materiale cum ar fi Evanghelia lui Toma și Povestirile din copilăria lui Iisus ca materiale autentice, pe baza cărora să ne refacem credința creștina. Adolf Harnak (1851-1930), teologul german cel mai iscusit din vremea lui, își folosea vastele cunoștințe despre istoria Bisericii pentru a pune la îndoială nu numai canonul, ci întreaga credință creștină. Alții cer astăzi o lărgire a canonului prin introducerea unor cărți ne-creștine. Liberalii insistă în mod justificat că Apostolii nu ne-au lăsat o listă a cărților; numai după apariția unor dispute această chestiune a fost rezolvată. Liberalii susțin că Biserica de la început, coruptă de patriarhi, ierarhie și alte tradiții omenești, i-a persecutat pe Marcion, pe gnostici și pe alții, dezvoltând în felul acesta un canon părtinitor. Canonul actual al Noului Testament a fost stabilit în secolul al patrulea, numai după ce Biserica a fost coruptă de dogme păgânești. Crezând că Biserica a greșit, liberalii se simt justificați să reanalizeze canonul și să-l remodeleze după chipul lor. Ei susțin că de fapt canonul nu este decât unul din exemplele de falsa tradiție acceptată de Biserică.

Dincolo de Josh McDowell:

   Evanghelicii au produs multe cărți apologetice care să ne justifice încrederea în canon, folosind fapte, ilustrații și nume. Dar în acest efort de a fi mai logici și mai întemeiați pe fapte decât necreștinii, pierdem din vedere adevăratul motiv pentru care credem Biblia. Din păcate, rareori avem urechi de auzit. Noi credem că Noul Testament are 27 de cărți inspirate pentru că aceasta este Tradiția care ni s-a transmis. Păstram ceea ce ni s-a transmis și credem că este lucrarea Duhului. Ce altă justificare ne trebuie? Ce altă justificare mai avem? Este sănătos și normal să credem și să ascultam de canon, fără a pretinde toate „dovezile”. Aceasta este dependentă de Dumnezeul Care ne-a păstrat credința prin intermediul Părinților noștri spirituali, în ultimii 6000 de ani. Dumnezeu, în dragostea lui de nepătruns pentru omenire, a întemeiat o Biserică în care și prin care a dat Scriptura ca temelie a credinței. Canonul nu se justifică prin dovezi exterioare, ci prin mărturia interioară a Treimii Care a condus Biserica prin istorie. Biblia este o parte nedespărțită a ceva mai mare, care l-a condus pe Avraam în pustie, chiar și atunci când acesta nu poseda cărți. Dacă Biserica secolelor doi, trei și patru a fost coruptă, atunci și canonul este corupt, căci alegerea cărților s-a făcut prin credința pe care o avea. Cele două nu pot fi despărțite. Dacă nu ne încredem în Biserică, atunci nu ne putem încrede în Biblie, care a fost scrisă, transmisă și păstrată de către Biserică. (aici mă refer la Biserica adevărată din prima fază a creștinismului; astăzi, din păcate, nu mai există o biserică adevărată!) Referirea la Biserică și Tradiție și importanța lor autentificatoare este modul cel mai cinstit de a justifica Biblia. Dar cei mai mulți dintre noi nu pot admite justificarea canonului prin Biserică și Tradiție din mai multe motive.

„Da, dar Biblia nu afirmă autoritatea Bisericii...”

    De fapt, o afirmă: „Ca să știi, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului.” (1 Timotei 3:15). Se poate imagina vreo afirmație mai clară decât aceasta? Biserica este temelia Adevărului. Dacă stâlpul cade, întreg edificiul se prăbușește, inclusiv Scriptura! Biserica de la început a crezut și trăit cu încredințarea că are autoritatea de a decide în chestiuni legate de credință, doctrină și practică. Acesta a fost motivul pentru care Apostolii s-au simțit îndreptățiți să aleagă un succesor al lui Iuda (Fapte 1), să introducă diaconatul (Fapte 6), și să îngăduie neamurilor să intre în Biserică fără tăierea împrejur (Fapte 15). Urmând același model și simț al autorității, Biserica secolelor patru și cinci a stabilit canonul și a clarificat învățătura cu privire la Treime! Noi, cei de astăzi, nu am fi putut nici măcar să începem a argumenta din Scriptură dacă ea nu ne-ar fi fost dată prin Biserică Primară. Dacă ne-ar fi fost dat un alt canon sau o traducere modificată, nu am fi fost conștienți de vreo deosebire. Putem argumenta doar din ceea ce ni s-a dat.

   Noi toți ținem tradiții, indiferent din ce confesiune facem parte. Aceste tradiții se referă, printre altele, la conducerea bisericii, administrarea sacramentelor, felul de închinare în biserică. Aceste practici sau credințe ni s-au transmis de la „părinții” noștri în credință, care și ei le-au primit de la alții. Chiar și folosirea unei traduceri particulare a Bibliei în biserica noastră este o chestiune de tradiție. Unii folosesc traduceri ortodoxe, alții traduceri catolice, alții traduceri protestante. Chiar și felul în care precizam capitolul sau versetul sau numele cărților depinde de tradiție. Indiferent cine ești și ce crezi, nu poți să eviți Tradiția. Întrebarea este… practici Tradiția Apostolilor sau tradițiile oamenilor!?